Rolul Familiei Privind Integrarea Copilului In Societate

Cuprins

Introducere

Familia este instituția în care se formează, se construiește personalitatea; copilul va deveni un viitor adult cu sau fără inhibiții, iar copilul va învăța să comunice asertiv sau nu, va căpăta încredere în sine sau nu, va învăța să fie suspicios sau să aibă încredere în sine. La această vârstă se va șlefui OMUL.

Astfel, părinții sunt cei care modelează personalitatea copilului, îi oferă modele și anume repere. Așa cum partenerii de viață vor comunica între ei, la fel va comunica și copilul cu părinții săi; așa cum un părinte va relaționa cu copilul în același fel va relaționa și copilul cu părintele său.

Generic vorbind, copilul este oglinda părintelui. Modul în care vorbim, ne mișcăm va fi imitat de către copil. Fără să vrea părintele mută reperele prea aproape sau prea departe în drumul firesc al copilului său. De aceea este foarte important ca părinții să conștientizeze modul în care comunică cu ceilalți și cu proprii copii, să învețe să-și îmbunătățească capacitatea de relaționare și comunicare și să învețe să comunice asertiv cu copiii lor, indiferent de vârstă.

În ultimul deceniu, casătoria și familia au suferit schimbări fără precedent. Toate acestea s-au desfășurat într-un ritm rapid. Relațiile dintre sexe au luat forme noi, de asemenea atitudinile cu privire la comportamentul adecvat al bărbatului și al femeii, divorțul, mărimea familiei și multe alte probleme în legătură cu familia. În același timp, s-a transformat întreaga noastră societate, ceea ce a afectat relațiile familiale și căsătoria, în special, prin schimbările survenite în economie, educație, medicină și cultură etc.

În acest context, o serie de simptome ale disfuncționalității familiale au apărut ca relevante pentru starea de criză familială. Dintre acestea cele mai importante sunt conflictul conjugal, violența familială, abandonul copilului, divorțul emoțional sincron cu infidelitatea uni- sau bilaterală, abnormalizarea rolurilor în raporturile părinți-copii prin exercitarea defectuoasă a rolurilor parentale, creșterea riscului de fragilizare în dezvoltarea psiho-comportamentală a copiilor, ca urmare a confruntărilor lor cu părinții multipli sau prin abandon, deresponsabilizare, nesupraveghere, etc.

În perioada dictaturii, ca urmare a unei legislații abusive care a vizat problematica divorțului, a interzicerii avorturilor, concomitent cu absența și interzicerea utilizării măsurilor și mijloacelor contraceptive, precum și pe fondul unei progresive deteriorări a nivelului de viață și a condițiilor materiale, familia a fost supusă unui stres de dezvoltare, unor restricții care i-au crescut anxietatea și i-au zdruncinat stabilitatea emoțională și liberul arbitru.

În consecință, au apărut reacții nevrotice familiale și comportamentale aberante de tip familial ale căror consecințe se mențin și se amplifică în perioada de tranziție pe care o traversăm.

Constelația de simptome familiale ale tranziției circumscrie:

sentimentul acut al insecurității economico-sociale cu creșterea anxietății de relație, a suspiciunii și conflictualității familiale, a dimensiunii autocontrolului vieții instinctuale și agresivitatea ca formă de expresie a creșterii nivelului de tensiune a pulsiunilor sexuale. În directă legătură cu acestea, fenomenul violului și al abuzului sexual asupra copiilor au inceput să se manifeste ca o tristă realitate în etapa actuală. O influență nefastă o exercită și impactul cu sursele de informare de tip pornografic pătrunse haotic și adesea fără discernământ pe piața liberă

o oarecare rezistență psihologică a femeilor de peste 30 ani și a cuplurilor, în general ca urmare a unor carențe educaționale și inerții psihologice, fără de utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se, îngrijorător de abuziv, avorturile;

neînțelegerile familiale, tensiuni și disfuncții ale cuplului tânăr, a cărui durată de viață este în scădere

preferarea de către tot mai multe cupluri tinere a fenomenului conviețuirii sub formă nelegiferată – uniuni libere – în cadrul cărora nivelul comunicării afectiv-sexuale este crescut, dar cu respingere a funcției de procreare, în actuala etapă copiii nefiind doriți de către cei mai mulți dintre ei. De altfel, dificultățile materiale cu care se confruntătinerii, în general, le diminuează așteptările, încrederea și speranța în legătură cu viața de familie.

cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendință fortuită de deresponsabilizare față de vârstnici (familiile de origine, raporturile cu acestea fiind resimțite tot mai frecvent ca împovărătoare și tensive)

O problemă specială și delicată prin consecințele viitoare par să ridice raporturile părinților cu adolescenții. Conform unei mentalități educaționale specifice poporului roman, părinții își orientează, susțin și fac eforturi materiale deosebite pentru a asigura un nivel de școlarizare și culturalizare înalt, aspirația către o pregătire universitară fiind unanim exprimată și resimțită ca un factor de autorealizare deplină. Acestei mentalități tradiționale i se opune, actualmente, o atitudine pragmatică a adolescenților, adaptată noilor condiții economice și spectrul șomajului, care devalorizează pregătirea cultural-informațională, aceștia trăiesc iluzia posibilității unei reușite facile prin învățarea doar a unor strategii de orientare socială inteligentă, speculativă, cu efort productiv propriu minim și cu un efect material maxim.

Această concepție a tinerilor, nutrită de eșecul material maxim al eforturilor lor de pregătire culturală susținute, are drept consecință fie o pregătire superficială și o prăbușire a aspirațiilor profesionale și familiale, ceea ce într-o primă etapă și corelat cu absența locurilor de muncă, îi face pe tineri dependenți de familie, fie, în cazuri limitate, îi conduce la abandonarea timpurie a studiilor și antrenarea lor într-unele din activitățile confuse și nu de puține ori cu impact antisocial.

Tranziția de la un regim totalitar la un regim bazat pe economia de piață, creează nu numai metamorfoze atitudinal-valorice și comportamentale, dar prin aceasta crește, simultan, riscul unor tensiuni familiale ce necesită măsuri și soluții adecvate legislative, terapeutice și de asistență socială, social-educațională și, bineînțeles, nu în ultimul rand, de asistență psihologică.

În acest context, opțiunea pentru abordarea temei „Rolul familiei privind integrarea copilului în societate” a constituit o ispită care a devenit treptat o pasiune. Educația în familie, responsabilitatea efectuării sale vizează prioritar primele stadii din viața omului: sugarul, antepreșcolarul, preșcolarul, școlarul mic, preadolescentul, adolescentul și doar parțial tinerețea. Îndeplinirea sa implică părinții, felul în care aceștia au perceput și înțeles rolul și sarcinile ce le incubă acestea.

Urmărirea unor asemenea aspecte, chiar în perioada în care nu dispuneam de un minimum de cunoștințe de specialitate, m-a fascinat, iar acum am încercat să-i dau de capăt și să-i revelez semnificațiile. Măsura în care am reușit, fie și numai în parte, o datorez subiecților investigați cărora le mulțumesc din toată inima pentru ceea ce mi-au oferit, pentru ajutorul direct, sugestiile și intervențiile domniilor lor.

1. Familia – obiect de studiu psihosocial

1.1. Delimitǎri conceptuale – retrospectiva și perspectiva familiei

Familia constituie o realitate socială distinctă. Caracteristicile specifice ale familiei provin din numeroasele funcții ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educaționale, economice, emoționale. Se poate adăuga rolul juridic, care nu este întotdeauna legat de celelalte funcții. Totuși, complexitatea vieții de familie depășește toate aceste aspecte, atingând diferite nivele de dezvoltare a societății. Dacă rolul moral este de asemenea îndeplinit (dragoste, afecțiune, înțelegere și respect reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoțional, ceea ce se traduce prin satisfacerea reciprocă a nevoilor și aspirațiilor celor doi parteneri. Aceasta familie va genera un climat favorabil în care copiii pot crește și pot fi educați.

Din aceste motive, familia este o formă specială a comunității umane, legată în permanență de realitatea socială, care nu poate fi separată de numeroasele fenomene și procese care caracterizează societatea la un moment dat.

La nivel social, structura familiei tradiționale în care părinții și bunicii noștri aveau locuri bine definite, a intrat în criza. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea femeii la viața profesională a generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi planificarea familială și posibilitatea femeii de a avea și alte activități în afara maternității. În consecință tații au început să-și integreze și ei componenta afectivă în rolul lor familial, ceea ce n-a fost întodeauna ușor pentru aceștia.

Familia este locul în care evoluează individul, unde își contruieste o mare parte a relațiilor, și care îl determină, în primă instanță, ca ființă socială. Ființa umană își petrece o mare parte din viață în familie. În consecință, aici învață să stabilească numeroase relații cu ceilalți.

Oricare ar fi organizarea familială și identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă o organizare dinamică, ce îi este proprie și prin care se manifestă o rețea de interdicții ce îi asigură o mobilitate continuă.

Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact și primul context în care se dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara și, totodată, cel mai important „agent al socializării”.

În general se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎții. Nu știm cu certitudine dacǎ în zilele noastre aceastǎ aserțiune mai este valabilǎ, dar știm cu siguranțǎ cǎ orice om are o legǎturǎ cu viața de familie, iar dorința de a crește și educa un copil sau mai mulți este un dat natural, pentru cǎ tinerii de astǎzi vor fi educatorii de mâine.

Statutul de educator-natural sau de profesie este, atât unul cât și altul, unul dificil care cere o pregǎtire adecvatǎ, acumulatǎ din familia de origine prin „cei șapte ani de acasǎ” și ulterior, din școalǎ. O simplǎ constatare, noțiunile de educator-natural ori de profesie, dupǎ cum cele de pǎrinte – mamǎ, tatǎ, bunic, bunicǎ ș.a. – nu figureazǎ în dicționarul de pedagogie. Când apar ele sunt explicate în mǎsura în care sunt, doar în cadrul noțiunilor de familie și educație, deși locul și importanța lor au devenit și sunt inseparabile.

Când se discutǎ despre statutul marital sau parental se precizeazǎ cǎ acesta, oricare ar fi el, are în vedere „ansamblul de prescripții, reguli, drepturi și obligații asociate poziției ocupate de o anumitǎ persoanǎ în cadrul familiei” (Iolanda Mitrofan și N., 1991, pag. 316).

Așadar, anterior noțiunilor de statut și de rol au fost definite:

statutul – aspectul static și structural (Linton R.) ansamblu de comportamente la care o persoanǎ se așteaptǎ în mod legitim din partea altora, fațǎ de sine (Stoetzel, J) ș.a.

rolul a fost raportat status și a fost considerat drept aspectul dinamic al statutului (Linton, R) respective al comportamentului (Stoetzel, J).

Sensurile și semnificațiile lor sunt mai multe și faptul cǎ ele sunt decelate cu discernǎmântul cuvenit de cercetǎtori este lǎudabil. Îngrijorǎtoare este lipsa de preocupare pentru dobândirea statutului, respectiv rolului de soț și pǎrinte. Acestea se învațǎ din mers, când atât el cât și ea, respectiv soțul ori soția pe mǎsurǎ ce crește gradul de coeziune intraconjugalǎ și concomitent, nivelul de funcționalitate conjugal, se produc accentuate reconsiderǎri și reevaluǎri, dacǎ se produc, la nivel subiectiv. Deocamdatǎ, la noi, în mǎsura în care ele au loc, se produc în virtutea inerției, fiindcǎ pǎrinții însǎși refuzǎ ipostaza de educator pornind de la premisa: „nici pe mine nu m-a învǎțat nimeni”. Așadar, în mǎsura în care ele sunt învǎțate ori deprinse, în raport cu ceea ce se vede ate ori deprinse, în raport cu ceea ce se vede ori se aude, nu poate fi vorba despre învǎțarea sistematicǎ. Însǎși consilierea, încǎ accidental, reprezintǎ un deziderat îndepǎrtat, ceva mai apropiat, chiar verosimil în anumite centre urbane.

Familia a fost definitǎ în mai multe feluri, dar, „familia, în orice societate, este o formǎ de comunitate umanǎ alcǎtuitǎ din cel puțin doi indivizi, uniți prin legǎturi de cǎsǎtorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologic și/sau cea psihosocialǎ” (Mitrofan, I, Ciupercǎ C., 1998, pag.17).

Ori familia „este o unire liber consimțitǎ dintre doi parteneri egali în drepturi și obligații, create pe temelia dragostei, iubirii și respectului” (Petroman P. 1997, pag.13). Unitatea și securitatea sa o asigurǎ:

legiferarea, respectiv oficializarea sa,

dragostea – condiția necesarǎ a dezvoltǎrii fizice și psihice,

stabilirea mediului familial, armonia din sânul sǎu

respectul reciproc al partenerilor și al membrilor ce o compun;

copilul sau copiii naturali sau adoptați

Familia poate fi consideratǎ astfel:

o comunitate creatǎ pe bazǎ de liber consimțǎmânt constituitǎ din soț și soție, eventual unul, doi sau mai mulți copii;

o formǎ de interacționare și intercomunicare, totodatǎ de interrelaționare: soț-soție, pǎrinți, copii, frați și surori

o structurǎ, un microsistem ce devine prin dragostea și iubirea partenerilor, munca și dǎruirea lor sincerǎ, dezinteresatǎ (Petroman P., 1997, pag 14).

Ovidiu Bǎdina definește familia ca un grup social, realizat prin cǎsǎtorie, ce cuprinde oameni care trǎiesc împreunǎ, cu o gospodǎrie casnicǎ comunǎ, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice (apud. Mitrofan I., Mitrofan N.,1991, pag. 144).

Având în vedere aceastǎ definiție și altele, psihologii au stabilit urmǎtoarele caracteristici ale familiei:

existența unui anumit numǎr de persoane

crearea sa este corolarul cǎsǎtoriei, încheierii sale printr-un act – certificatul de cǎsǎtorie

respectarea în sânul familiei cu precǎdere a drepturilor și datoriilor stipulate și garantate de lege

relațiile dintre membrii sǎi sunt interpersonal, de ordin biologic, psihologic și etic

atmosferǎ prielnicǎ, ambientul, climat favorabil

la nivelul familiei se impun și se respectă norme și reguli, adesea nescrise pentru toți membrii acesteia

fiecare au un statut, joacǎ un rol și îndeplinește anumite funcții, în raport cu societatea (Mitrofan I., Mitrofan N, 1991, pag. 144).

În concluzie, familia reprezintǎ o instituție social bazatǎ pe sexualitate și pe tendințele materne și paterne a cǎrei formǎ variazǎ de la o culturǎ la alta (Sillamy N. 1996, pag. 125) sau și mai clar un grup de indivizi uniți prin legǎturi transgeneraționale și interdependente privind elementele fundamentale ale vieții (Ruffiat A., Parot Fr., 1999, pag. 316).

Familia este dupǎ pǎrerea noastrǎ, o formǎ primarǎ de organizare și petrecere a timpului în vederea perpetuǎrii specie, promovǎrii armoniei și echilibrului indispensabile progresului și prosperitǎții omului, devenirii sale cu precǎdere.

1.2. Criterii de clasificare a familiei

Evoluția în timp a familiei, odatǎ cu cea a societǎții, a fǎcut sǎ aparǎ mai multe tipuri de familie. Pentru o mai bunǎ clasificare a acestora, s-a recurs la mai multe criterii de clasificare. Astfel, din punct de vedere socio-istoric familia se clasifică astfel:

familia extinsǎ (cuprinde și alte rude)

familia nuclear (soț, soție, copiii acestora)

familia de origine

familia de procreare (conjugalǎ )

familia dezorganizatǎ, familie ce își pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinților datoritǎ unor motive precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorț, decesul unuia dintre pǎrinți etc.)

W.J.Goode a încercat sǎ realizeze o clasificare a familiei preponderant dezorganizate. În acest sens distingem familia:

Incomplet unitǎ sau nelegiuitǎ

Dezmembratǎ prin îndepǎrtarea unuia dintre soți ca urmare a anulǎrii, separǎrii, divorțului și pǎrǎsirii

Tip cǎmin gol, în cadrul cǎreia partenerii trǎiesc împreunǎ, însǎ interrelaționarea și intercomunicarea sunt realizate minimal, fǎrǎ sǎ constituie, unul pentru celǎlalt un suport emoțional

În crizǎ, datoritǎ unor cauze ce determinǎ absența temporarǎ sau permanent a unuia dintre soți: deces, închisoare, catastrofe naturale, rǎzboi, șomaj.

Existența în cadrul familiei, a unor situații care determinǎ fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea severǎ a copilului, psihoza copilului sau a soțului, ori condițiile fizice cronic incurabile (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, pag. 63).

La întrebarea dacǎ este ușor sǎ-ți întemeiezi o familie, rǎspunsul poate fi da și nu. Da, pentru cǎ unii, ca urmare a dragostei dintre ei ori a altor motive (economic, social) pot spune ușor da, cǎsǎtorindu-se, dar mai sunt și alții care preferǎ sǎ fie împreunǎ, sǎ se iubeascǎ fǎrǎ ca unirea lor sǎ aibǎ la bazǎ un certificate de cǎsǎtorie. În acest caz putem vorbi de cei ce preferǎ uniunile libere respectiv „uniunea sau familia consensualǎ”. Se pare cǎ în ultimul timp numǎrul acestora din urmǎ este în continuǎ creștere, fapt care a determinat însuși Parlamentul României sǎ propunǎ legiferarea într-un fel, a concubinajului, cǎsǎtoriei de probǎ în familia consensualǎ (2002).

Majoritatea legislațiilor favorizeazǎ cǎsǎtoria monogamǎ și, mai mult codul tunisian al familiei, este unul dintre puținele care interzice poligamia. La noi în țarǎ, putem distinge:

Familia nuclearǎ, monogamǎ redusǎ numeric la soți și copiii lor necǎsǎtoriți, proprii sau adoptați, este o structurǎ democraticǎ, bazatǎ pe consens, egalitate și complementaritate a rolurilor soț-soție, precum și pe o participare permanent a copiilor. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie este motivatǎ de afecțiune mutuală și de libertatea opțiunii, scopul sǎu fiind fericirea ambilor soți și a copiilor lor.

Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii și de exercitarea dreptului de autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul își pierde rațiunea de a fi și, de cele mai multe ori se separǎ. Așa se explicǎ de ce cuplul modern este mai expus instabilitǎții, divorțul emoțional fiind mult mai frecvent decât divorțul legal, dar ambele survin cu o frecvențǎ mereu în creștere în lumea contemporanǎ.

În condițiile vieții moderne, în special în marile aglomerǎri urbane, familia nuclear își construiește un nou stil de viațǎ, caracterizat prin concentrarea afectivǎ, comunicaționalǎ și acționalǎ, separarea treptatǎ și, uneori, rapidǎ de întreaga ramificație de rudenie, ceea ce îi conferă o independențǎ proprie, cu marcată posibilitate de autoconducere și autodezvoltare. Desprinderea familiei conjugale din familia extinsǎ duce la o modificare a raporturilor acesteia cu mediul exterior, dar mai ales cu familia de origine (de orientare sau consagvină).

Familia consangvinǎ, în care relațiile primare sunt de la pǎrinți la copii (R. Bell) se aflǎ în raport de succesiune repetitivǎ cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soț și soție, iar relațiile primare de la soți la copii (M. Aronsberg apud. Mitrofan I.1989, Mitrofan , I. Ciuperca C., 1998 pag. 26).

Esențialǎ pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârșit a experienței cultural și sociale, a modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor și expectanțelor mutuale ale sexelor, pe de o parte, și ale pǎrinților fațǎ de copii, precum și ale copiilor fațǎ de pǎrinți, pe de altǎ parte.

Familia nucleară este preferatǎ de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a lumii, pentru cǎ este în mǎsurǎ sǎ asigure cel puțin patru funcții esențiale: cooperarea economică între soți, relații sexuale, reproducerea și socializarea copiilor (G. Murdock apud Mitrofan, I. Ciupercǎ, C. 1998, pag.26).

Din punct de vedere psihologic, familia nucleară asigurǎ suportul emoțional, de satisfacere a nevoilor de securizare, protecție și apartenențǎ ale fiecǎrui membru, precum și a nevoilor de comunicare și creștere a personalitǎții. Creativitatea interpersonală în cuplul marital devine o condiție indispensabilǎ a dezvoltǎrii capacitǎții familiei de a face fațǎ stresurilor externe și interne, de a rezolva cu succes problem firești ale vieții de zi cu zi, aici și acum. (Mitrofan I., 1989, pag. 83).

Uniunea liberǎ este un mod de a trǎi împreunǎ a cuplurilor heterosexuale în afara contractului cǎsǎtoriei. Nu se deosebește foarte mult de familia nucleară deoarece realizeazǎ majoritatea funcțiilor și se confruntǎ cu aceleași problem cu care se confruntǎ cuplurile cǎsǎtorite (Mihǎilescu I., 1998, pag. 235).

Persoanele care trǎiesc în concubinaj ar putea încheia un contract de uniune consensualǎ la notar. Concubinul care a produs o vǎtǎmare corporal gravǎ, ce a cauzat invaliditate sau incapacitate de muncǎ celuilalt partener datoreazǎ acestuia întreținere, conform legii, prevede propunerea legislative privind recunoașterea concubinajului ca formǎ de conviețuire. Acest proiect aratǎ cǎ între concubini se încheie un contract de uniune consensualǎ în fața notarului public, semnat de cǎtre cei doi parteneri și înregistrat într-un registru special, eliberându-se și un certificate de înscriere. Înscrierea se face în baza unei taxe stabilitǎ de autoritǎțile locale. Un nou contract de acest tip nu poate fi realizat de cǎtre nici unul dintre parteneri în termenul de șase luni de la notificarea încetǎrii relației anterioare. Pot beneficia de aceste prevederi doar persoanele majore, bǎrbați de peste 18 ani și femeile de peste 16 ani, care nu sunt cǎsǎtorite legal și a cǎror relație dureazǎ de cel puțin un an fǎrǎ întrerupere. Partenerii sunt obligați sǎ contribuie, în raport cu mijloacele fiecǎruia, la cheltuielile commune ale locuinței și cele generate de menținerea acesteia în bunǎ stare, la cheltuielile comune intrând și educarea copiilor aflați în întreținere. Bunurile dobândite în timpul concubinajului nu se împart în mod egal în cazul separǎrii, decât dacǎ acest lucru a fost stipulate expres în contract.

Uniunea liberǎ încearcă sǎ satisfacǎ prin conjugare nevoia de dependențǎ și identificare cu cea de autonomie. Cuplul decis pentru uniunea liberǎ opteazǎ pentru calitatea relației în defavoarea durabilității sale cu orice preț. Așadar nu de mult legiferatǎ și la noi, uniunea liberǎ a apǎrut ca un reflex de apǎrare al celor care-și unesc destinele, fațǎ de constrângerile sociale, deopotrivǎ fațǎ de anumite cerințe impuse de tradiție, deseori erodate de vreme, de multe ori chiar absurd. Opțiunea lui și a ei pentru o atare formǎ de coabitare, alternativǎ la familia tradiționalǎ, reprezintǎ o încercare de satisfacere a nevoii de independențǎ, autonomie și liberalizare a raporturilor dintre cei doi și, concomitant, de respingere, neacceptare a unor precept, nome și cerințe rigide, uneori contrare firii care eludeazǎ naturalul și împovǎreazǎ existența (Petroman P. 2003, pag 149).

În vreme ce sub eticheta cǎsǎtorie unele așteptǎri cu privire la fidelitatea mutuală devin în ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propagǎ regula fidelitǎții liber consimțite. Avantajele uniunii libere, dupǎ pǎrerea mai multor specialiști (J. Coleman, M. Rotrin apud Mitrofan, I. Ciupercǎ C, 1998, pag. 58), sunt:

O satisfacție sexualǎ crescutǎ, o mai mare autodeschidere și sentimente mai intense de intimidate, comparative cu cuplirile de îndrǎgostiți care nu coabiteazǎ;

O mai mare posibilitate de a se înțelege pe ei înșiși, aceastǎ formulǎ ce evitǎ bruiajele și parazitǎrile, atât de caracteristice întâlnirilor convenționale

O posibilitate crescutǎ de realizare a compatibilitǎții și o familiarizare a modurilor diverse în care partenerii reacționeazǎ într-o varietate de situații

Dezvoltarea deprinderilor interpersonale și încrederea în construirea unei relații strânse;

Un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.

Dezavantajele semnificative ale uniunii libere, dupǎ același psiholog ar fi:

Limitarea prematurǎ a experienței întâlnirilor. Existǎ tineri ce se angajeazǎ în coabitare dupǎ parcurgerea unei etape de întâlniri amoroase, dar și alții care intrǎ în concubinaj dupǎ ce au consumat un numǎr relative restrâns de întâlniri sau contacte interpersonale. Aceastǎ decizie survine din dorința de a depǎși dificultatea întâlnirilor (spațiu, timp, etc) și de a se bucura cât mai repede de avantajele coabitǎrii: prietenie, sex, frecvențǎ mare a contactelor interpersonale;

Perpetuarea rolului tradițional al femeii ce constǎ în asigurarea sarcinilor domestice. Aceasta ar putea constitui o piedicǎ în continuarea instrucției și formǎrii pentru viitoarea carierǎ și o restrângere semnificativǎ a satisfacerii nevoilor proprii. Coabitarea juvenilǎ poate fi, uneori, în beneficial bǎrbatului dar mai puțin al femeii;

Investirea emoționalǎ inegalǎ. Unul dintre parteneri poate investi mai mult în relație, aceasta putând antrena unele tensiuni;

Schimbǎri în viața socială, a partenerului prin reducerea numǎrului de prieteni. Cuplurile coabitante tind sǎ se asocieze cu alte cupluri, aceasta reducând pentru fiecare partener rețeaua de suport social, în timpul perioadelor de stres;

Complicațiile legale ce pot fi mai multe decât în orice altǎ relație amoroasǎ. Din acest motiv multe state consider uniunea liberǎ ca ilegalǎ.

Dezinteresul fațǎ de funcția reproductivǎ. Aceasta se manifestǎ o perioadǎ important de timp. Cuplul aflat în uniune liberǎ își propune sǎ aibǎ copii dupǎ o perioadǎ lungǎ de concubinaj sau, mai ales, înainte de a-și oficializa relația lor anterioarǎ (1998, pag. 58).

Uniunea liberǎ poate fi un stil de viațǎ rezultat dintr-o opțiune de lungǎ duratǎ sau definitivǎ, ori poate fi doar o simplǎ etapǎ premergǎtoare cǎsǎtoriei.

Alte criteria dupǎ care familia a fost și continuǎ a fi clasificatǎ dupǎ Petroman P. sunt:

1. rolul unuia dintre soți – în funcție de acest criteriu, familia poate fi:

matriarhală – este familia în care rolul principal revine soției, atât în domeniul economic cât și în cel social. Femeia este astfel capul familiei, cea care conduce, organizează, decide și asigură prosperitatea grupului astfel constituit;

patriarhală – în cadrul acesteia bărbatul are rolul predominant, el este șeful, capul familiei, cel ce domină asupra femeii și copiilor;

2. numărul soților ori soțiilor- în raport cu care familia poate fi:

poligamică – familia în care soțul se căsătorește cu două, trei sau mai multe femei,

poliandrică – familia în care femeia se căsătorește cu mai mulți bărbați,

monogamică – familia constituită din soț-soție, bărbat-femeie

3. componența sau numărul membrilor – în funcție de care distingem familia:

largă, de tip patriarhal care include mai multe generații ce acționează sub autoritatea unui șef, numit deseori patriarh și

restrânsă, nuclear constituită din părinți și copii, proprii ori adoptive; în general este condusă de soț, și, mai rar de soție, în cel mai bun caz de amândoi

Familia nucleară la rândul său, poate fi:

de origine – de orientare ori consangvină, unde copilul se naște, crește și devine apt pentru viață; în cadrul său raporturile sunt de la soț la copii;

de procreare, conjugal

În literatura de specialitate se mai discută, adesea și despre alte tipuri de familie:

de rezidență – în cadrul ei grupul este constituit în funcție de locuință, indiferent daca sunt ori nu sunt rude – acei care o constituie locuiesc împreună, în aceeași casă, mănâncă împreuna, participă la o anumită economie domestică;

de interacțiune – persoanele care o alcătuiesc, deși locuiesc, uneori, la distanță, sunt legate prin forme de întrajutorare, relații de rudenie; cei în cauză împart aceeași locuință, sau, dacă locuiesc la distanță, se ajută și se vizitează reciproc.

4. normalitatea în raport cu care familia poate fi :

normală – obișnuită, firească – alcătuită din soț și soție, eventual copii, constituită legal, pe baza consimțământului reciproc; se menține datorită fidelității conjugale; se consolidează în condițiile fertilității cuplului, capacității partenerilor de a procrea;

nenormală – este familia incompletă, fără copii, descompletată sau dezorganizată. Aceasta la rândul său, poate fi:

incompletă, sau monoparentală – mama cu copilul (născut din flori sau rămasă cu el în urma decesului sau divorțului)

dezmembrată – ca urmare a divorțului, în cele mai multe cazuri

frigidă – în cazul în care soții nu-și sunt un suport unul altuia, mai mult anorgasmia, lipsa sensibilității generale, specific femeii;

în criză – când unul din parteneri absentează – pentru că execută o condamnare, își efectuează serviciul militar și altele;

c. bolnavă – soțul ori soția, eventual copilul sunt retardați – amândoi ori numai unul dispun de o condiție fizică incurabilă – aici, eșecul comportamentului de rol marital este o certitudine (1997, pag. 28-30)

Clasificarea familiei este extrem de bogată și variază de la un psiholog la altul, așa încât nu vom putea niciodată să spunem că am abordat toate tipurile de familie.

In afara tipurilor de familie prezentate mai sus, specialiștii discută și despre altele, după criteria cum ar fi:

gradul de libertate: reprimatoare și liberale; primele înăbușă spiritual de independență al copilului, celelalte dimpotrivă, dezvoltă instinctele acestuia, îngăduie libertinajul pe toate planurile

gradul de activitate: active-pasive

Cele dintâi încurajează formarea la membrii tineri ai familiei a dinamismului, încrederii în sine, celelalte sunt indiferente, indolente, mai mult generează sentimente de descurajare, neîncredere

ambientul, climatul: stabile-instabile

Primele se bazează pe o anumită constanță a vieții de familie, pe respectarea fermă a unor principii și valori familiale; celelalte sunt caracterizate prin schimbări permanente ale modului de viață.

nivelul de integrare: integrate social – neintegrate sau aflate la limita integrării.

Petroman P. a mai adăugat și alte criteria de clasificare a familiei cum ar fi:

A. nivelul de pregătire:

intelectuală – format din intelectuali, amândoi cu studii superioare, eventual doctorat, care percep și pricep comprehensiv realitatea; nu o dată știu psihologie, pedagogie, medicină, de-a dreptul își monitorizează acțiunile din sânul familiei, conștientizează stările conflictuale și finalitățile lor;

semidoctă – în acest caz, partenerii sunt intelectuali pârâți, eventual au diploma, dar le lipsește pregătirea din multe puncte de vedere ori dispun de o slabă instrucție și educație

sub nivelul de pregătire

obișnuită- cum sunt cele mai multe, deoarece calitatea de intelectual nu o mai asigură ca odinioară câteva clase de liceu, nici măcar absolvirea acestuia; fac excepție autodidacții, care pot fi integrați, după caz, la oricare din categoriile menționate

B. locul unde trăiește

rurală – el și ea sunt, de regulă țărani, dispun de o pregătire anume și și-au format căminul conform tradiției; trăiesc în consonanță cu aceasta, unii mențin familia în pofida unor greutăți, necazuri incalculabile, fiindcă evită să intre în gura satului

urbană – este oricare familie de la oraș, cu metehne din toate părțile, unele greu de consiliat și chiar identificat – ele nu aparțin integral nici orașului, unele nici satului, nu sunt nici intelectuali, nici muncitori ș.a.m.d;

C. interesul manifestat

interesată – preocupată de propria-i viață, deopotrivă de copii, educația acestora; o atare familie este sau poate deveni un colaborator al școlii, se remarcă prin putere de percepere, înțelegere și receptivitate față de spusele educatorilor de profesie;

neinteresată – amândoi partenerii ori doar unul manifestă lipsă de interes față de ceea ce este sau ar trebui să fie ori să devină familia, concomitent ei înșiși și copiii lor; sunt greu de adus la școală, greu de transferat în colaboratori;

impasibili – efectiv, atât unul cât și altul nu se intereseaza de nimic, o asemenea familie generează delincvența

D. naționalitate

monoetnică – de regulă cea mai frecvent întâlnită; ea se regăsește în toate celelalte categorii, dispun de unele particularități, urmare a naționalității. În acest sens se evaluează într-o colectivitate că o anumită familie este de germani, sârbi, croați etc.

Interetnică – rezultatul coabitării partenerilor de naționalități diferite, rezultatul un tip de familie în cadrul căreia:

partenerii manifestă o grijă mai mare și o responsabilitate sporită pentru viața de familie,

relevă o anumită toleranță, concomitent îngăduință, prudență a unuia față de altul;

comunicarea intrafamilială este, de regulă bilingvă, fapt ce asigură accesul la două culture, două religii, două tradiții, ș.a.m.d;

eludează ori efectiv nu i-au în seamă anumite prejudecăți cu privire la o naționalitate sau alta,

promovează tradiții, obiceiuri și chiar superstiții diverse (Petroman, P., 2003, pag 177 și 197)

Desigur că după aceste succinte clasificări, ceea ce ne interesează în continuare sunt rolurile și responsabilitățile pe care cei doi parteneri și le asumă în cadrul cuplului, pentru că la fel ca în viața social și în familie fiecare are un rol al său, pe care și-l asumă cu toate prerogativele și responsabilitățile pe care acesta le include. Indiferent de tipul familiei, cel mai important aspect în cadrul său, îl reprezintă înțelegerea și respectarea funcțiilor acesteia, în cazul nostrum cu precădere a celei educative cu toate subfuncțiile relevate sau nu.

Necesitatea educației a fost și rămâne, din punct de vedere practic, axiomatică. Se știe deja, de mult, că ereditatea și mediul sunt doar condiții ale dezvoltării individului-educatului-educația a fost și rămâne factorul decisive în devenirea și formarea omului. Pe plan orizontal ea contribuie la dezvoltarea fizică și psihică a copilului, iar pe plan vertical, ea pornește de la formele elementare și ajunge la cele superioare – convingeri, concepții etc. Specialiștii sunt unanim de accord că educația este o acțiune unică în vederea formării personalității umane în integralitatea ei (Poenaru R.)

1.3. Tipuri de relații de cuplu

1. Relații solide, devotate, cu disfuncții minore

Partenerii au o doză de apărare minimă și sunt gata să reflecteze asupra situației lor, a modului de a interacționa în relație. Sunt sensibili la intervenții educative privind viața familiei. În urma intervențiilor, devin mai înțelegători și mai empatici unul față de celălalt.

2. Cupluri stresate de tranzițiile specifice ciclurilor de viață

Aceste cupluri se adaptează cu dificultate la schimbările naturale în viața cuplului cum ar fi: noi relații importante, schimbarea locului de muncă, a situației financiare, a locuinței, debutul școlii la copii, adolescența copiilor, plecarea de acasă a copiilor, pensionarea, îmbolnăvirea, îmbătrânirea, moartea părinților. Adaptarea la aceste evenimente naturale, depinde de o serie de factori externi (rețeaua socială din jurul cuplului), dar și de factori interni care țin de personalitatea celor doi (echilibru, maturitate, stabilitate, optimism, capacitate de a face compromisuri) și de competențele lor de a comunica, negocia, rezolva conflicte, empatie, încredere, grad de intimitate.

3. Cupluri cu un partener simptomatic

Când unul din cei doi este mai iritabil, anxios, impulsiv sau are comportamente dependente, echilibrul vieții cuplului este serios periclitat. De obicei, apar manifestări comportamentale agresive și intolerabile pentru celălalt. Există posibilitatea unor terapii în cazul în care partenerul simptomatic sau celălalt cere ajutor, dacă ambii doresc schimbarea tipului de relaționare agresivă. Dezvoltarea violenței conjugale este frecventă în aceste cazuri

4. Relații de cuplu conflictuale cronicizate

În aceste relații, de la început există multă hărțuire reciprocă și dezacorduri. Cearta poate deveni modul uzual de comunicare. Certurile nu au un motiv anume, ci sunt generalizate la toate subiectele care apar în sfera vieții familiale. Deși fideli unul altuia, cei doi parteneri sunt nefericiți în relație.

5. Relații în care evitarea este modul de a conviețui

Este vorba de cupluri în care unul din cei doi parteneri sau amândoi, sunt copleșiți de probleme de serviciu sau dependenți de alcool, medicamente, droguri, sau au o relație extraconjugală, sau sunt absorbiți de relația cu copiii, prietenii, familia de origine, sau de alte activități externe vieții de familie (jocuri, cluburi). Celălalt, care rămâne prins în relație și păstrează expectanțele firești, nu poate găsi împliniri prin partener, pentru că relația nu este alimentată de către partenerul ce-și epuizează resursele în afara relației.

6. Cupluri constrânse de presiuni puternice din exterior

Câteva din relațiile care pot crea presiuni periculoase asupra relației de cuplu sunt: războiul, șomajul, dezastrele naturale, lipsa unor condiții decente de a locui, obligația de a locui cu socrii, boala cronică a unui parteneri sau a unei persoane apropiate cuplului, moarte prematură a cuiva important pentru cuplu. Tensiunile mari care se creează pot duce la violență conjugală.

7. Cupluri având relații tulburate cu familia de origine

Terapeuții de familie au constatat că, în cuplurile în care cei doi nu au reușit să se desprindă de familiile lor de origine, nu sunt capabili să-și definească și să-și asume clar rolurile în familia nucleară. Este un fenomen frecvent, mai ales în societățile patriarhale, unde există o tendință a generației părinților de a controla viața tinerilor, până la a le impune partenerul sau profesia. Acest tip de presiune exercitat de familia de origine apare frecvent în cuplurile cu relaționare violentă și conduce adesea la separarea cuplului.

8. Cupluri în care proiectarea și asumarea irațională a unor roluri afectează negativ relația

Este vorba de cupluri în care partenerii își impun unul altuia roluri disfuncționale, atitudini, stiluri emoționale și comportamente care sunt străine celuilalt. Partenerul impune celuilalt comportamente și atitudini care sunt, de regulă, caracteristici figurilor parentale sau altor persoane care sunt semnificative. În aceste cupluri, partenerul care provine dintr-o familie în care mama avea rol de victimă și tata era agresiv va impune partenerei rolul submisiv care caracterizează figura mamei și își va asuma rolul agresiv al tatălui.

1.4. Familia, cadru de satisfacere a nevoilor copilului

Nevoile de bază ale copilului în familie , sunt:

dragoste și securitate – nevoie permanent în copilărie și extreme de important în construirea atașamentului

De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie fiind condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. (Stan, Violeta, 2002, pag.68)

nevoia de experiențe noi, de stimulare – condiționează dezvoltarea inteligenței copilului.

Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc, copilul exploreaza lumea, își dezvoltă mecanismele de coping cu situațiile provocatoare ale realității. (coping – ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor interne și externe care amenință sau depășesc resursele unui individ (Lazarus și Folkman, 1984, apud. Ionescu S, 2003, pag.116)). Prin aceste experiențe copilul își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a celei externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o. Această lume internă ne face atât de deosebiți, unici în modul de a percepe și reacționa la situații, evenimente, persoane, obiecte ale realității.

nevoia copilului de a fi apreciat și de ai fi recunoscute capacitățile. Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea copilului.

Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine. Această recunoaștere a meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe dar și pentru a preveni tendința copilului de a vâna cu orice preț rezultatul. Toți copiii dispun de un potențial de învățare pe care școala și părinții îl pot stimuli. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimental valorii și a respectului de sine și conduit lui în viață va fi în limitele acestui respect.

nevoia de responsabilități – devine la o anumită varstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele, să se îmbrace.

Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul crește și dau copilului sentimental puterii lui, al libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitatile și răspunderile care îi revin. În același timp copilul este socializat prin asumarea responsabilității pentru că el învață regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu este permis.

nevoile de bază fiziologice ale copilului – la vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atât de indivizi cât și de societate în ansamblu (Muntean, Ana, 2000, pag. 23-27).

2. Funcții și responsabilități ale familiei

2.1. Caracteristici principale ale familiei

Etimologic cuvântul funcție este de origine latină: function – fr. function, engl. function, însemnând în limba română obligație, sarcină, funcție, o acțiune desfășurată de cineva pentru a se achita de obligațiile ce le include o anumită sarcină (Petroman P., 2003, pag. 26); ceva mai mult, funcția reprezintă „ansamblul de operații în strânsă legătură unele cu altele, al căror joc armonios exprimă viața organismului”. Termenul de funcție se acoperă parțial cu cel de statut și rol social, în care statutul se referă la poziția unei persoane în sistemul social, iar rolul reprezintă modul în care are loc adaptarea la conduitele prescrise de statutul social. Ca atare, rolul poate fi considerat ca aspectul dinamic al statusului (Linton R.).

Toate acestea pot fi transpuse în sânul familiei, în care fiecare membru are un statut marital, adică un ansamblu de reguli, drepturi și îndatoriri, asociate poziției fiecăruia și un rol marital ce reprezintă partea dinamică a comportamentului și este orientat în vederea asigurării, consolidării și prosperării relațiilor familial așteptate de parteneri.

Indiferent de natura sa, orice funcție însumează:

responsabilitățile ce le revin familiei în contextual vieții sociale, în raport cu o anumită etapă;

asumpția – actele, operațiile și acțiunile pe care soțul și soția și le asumă în funcție de statutul și rolul ori rolurile dobândite prin căsătorie și în timpul coabitării

capacitatea sau capacitățile de implicare activă și efectivă în cadrul vieții de familie, preponderant în cadrul subidentităților maritală și parental

abilitatea empatică – îndemânarea soților de a se situa concomitant și consecutiv, unul în locul altuia în raport cu statutul și rolurile dobândite de-a lungul existenței familiei (Petroman P., 2003, p. 26-27).

În consecință funcția reprezintă:

activitate – act, operație, acțiune, desfășurată de soț ori soție în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le incumbă o atare calitate;

un rol îndeplinit, un model organizat de conduit, cu privire la o anumită poziție a persoanei într-un ansamblu de acțiuni și interacțiuni;

obiective, preponderant operaționale, sarcini și scopuri menite să contribuie la înfăptuirea idealului de viață al partenerilor, diachronic al membrilor ce o alcătuiesc.

2.2. Funcțiile familiei

De-a lungul timpului, au fost realizate multe clasificări ale funcțiilor familiei. Astfel, G.P. Murdock, pornind de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, aprecia că aceasta îndeplinește următoarele funcții: sexual, de reproducere, economic, educativă ori de socializare. T. Parsons și R.F. Bales reduc funcțiile familiei la două: de socializare primară în vederea integrării și de asigurare a securității emoționale a personalității adulte.

Petroman P., în cartea sa, „Sfânta noastră familie” (1997, pag. 46-47), împarte funcțiile în:

fizice: de reproducere, economic, de protecție

cultural, afective, sociale – ce vizează instrucția individului, educația ș.a.

Ulterior, în Psihologia familiei, pornind de la cuceririle psihologiei, în general, și ale psihologiei familiei, în special, propune următoarea clasificare, preponderant din considerente didactice:

Funcții interne

Acestea sunt cele care au în vedere crearea, menținerea și consolidarea unității și funcționalității familiei.

biologică, vizează viața și perpetuarea ei și include următoarele subfuncții: sexuale, igienico-sanitare, procreere sau de reproducere;

economică constă în capacitatea cuplului de a realize venituri acceptabile pentru menținerea, consolidarea și prosperitatea cuplului marital.

Aspectele care decurg din implementarea sa cu răspundere vizează laturile:

productivă – familia trebuie să manifeste și să acționeze ca o unitate de producție – să se bazeze, până undeva, pe o economie autorhică, în stare să satisfacă nevoile proprii;

contabilă – el sau ea, eventual amândoi, trebuie să aibă evidența veniturilor, felul în care sunt vehiculate, păstrate acasă, în conturi, depozite, case de asigurări etc.

Financiară – vizează circulația banilor, urmărirea modului în care sunt folosiți de către unul dintre parteneri, de regulă ea, soția devine un fel de ministru al finanțelor

Administrativă – însumează sarcinile ce privesc administrarea treburilor gospodărești în toate împrejurările

de pregătire – atât a soților cât mai ales a copiilor de la vârsta când încep să înțeleagă, cu atât mai mult cu cât ei execută cu plăcere tot felul de sarcini

solidarizare – are în vedere ajutorul reciproc, colaborarea mutual, respectul între parteneri, ajutorul în caz de infirmitate, accidente, boală ș.a. Factorii care determină solidaritatea sunt:

interni – dragostea și iubirea reciprocă, sentimental datoriei unuia față de altul, aspirații comune, grija pentru familie, casă, năzuința de a veni în întâmpinarea așteptărilor, visurilor, dezvoltării armonioase a familiei

externi – sancțiuni religioase, opinia public, premisele economice, greutatea întemeierii unei gospodării în afara familiei, preocuparea unor grupuri pentru familie, piedicile puse în fața soților de a desface căsătoria

educativă – vizează educația permanent, deopotrivă autoeducația. Subfuncțiile acesteia sunt:

instrucțional formativă – primează la începutul ontogenezei, când copiii primesc răspuns la întrebările ce le pun, și când pe parcursul celor șapte ani și în continuare se formează priceperi și deprinderi, obișnuințe diverse, se stimulează aptitudinile, comunicarea sa care toată și fiecare sunt finalitatea mediului familial.

psiho-morală (atitudinal-relațională) – constă în formarea prin imitarea modelului parental, a unor trăsături, atitudini morale decisive

social-integrativă – are în vedere nivelul de adaptare și integrare în raport cu sistemul cerințelor vieții și activității sociale, el depinde de achizițiile din cadrul grupului familial de apartenență; integrarea este rodul modelelor parentale și se realizează mai greu în cazul în care se impune plasamentul social ca urmare a decesului părinților sau numai a unuia dintre ei, ori ca urmare a incapacității părinților de a-și crește și educa copiii;

cultural-formativă – constă în formarea și cultivarea apetitului cultural- spiritual, a modului de a percepe și pricepe, de a recepta frumosul estetic, din natură și societate.

Acestora li s-ar mai putea adăuga și altele, cum ar fi cea de sprijin, religioasă, etc.

emoțional terapeutică – are în vedere ambientul educogen favorabil conviețuirii, vindecării oricărei traume fizice ori psihice, trăirea firească, normală;

suportivă – urmărește sprijinirea tuturor membrilor familiei și a fiecăruia în vederea devenirii, formării și afirmării plenitudinare a personalității acestora, preponderant a copiilor (2003, pag.26-53)

Funcții externe

Acestea trebuie înțelese drept responsabilități ale familiei, intrinseci existenței acesteia, indispensabile creării, menținerii și consolidării sale diacronice. Cunoscute, acțiunile lor pot fi promovate, dipă caz stimulate, respectate sau, dimpotrivă, preintâmpinate, evitate spre binele familiei și al membrilor săi. O clasificare efectuată din perspectivă sociologică, stipulează că funcțiile sunt:

de reglare sexuală – familia este principala instituție prin care societățile organizează și reglementează satisfacerea dorințelor sexuale.

În fiecare societate există reguli prin care se interzice anumitor persoane de a avea relații sexual înaintea căsătoriei. În asemenea societăți, relațiile sexuale dinaintea căsătoriei sunt considerate o modalitate de pregătire în vederea căsătoriei și nu o distracție. Multe din aceste societăți, nu numai că au permis aceste relații sexual premarital, dar le-au și instituționalizat. De când există aprobarea social nu mai există teamă, rușine, nenorocire;

de reproducere – orice societate se bazează pe familie, în primul rând ca izvor de producere a copiilor.

Alte modalități teoretice sunt posibile, iar multe sociatăți accept copiii realizați în afara relațiilor de căsătorie. Dar nici o societate nu și-a stabilit un set de norme pentru a întreține copiii în afara instituției familiei;

de socializare – toate societățile se sprijină pe familie pentru socializarea copiilor și transformarea lor în adulți, care să funcționeze cu success în societate.

Familia reprezintă grupul primar al copilului și aici este locul unde începe dezvoltarea personalității lui. Cu timpul, copilul este capabil să adere și la alte grupuri după ce au fost puse bazele personalității. Una din căile prin care familia socializează copilul este aceea de a prezenta modele pe care copilul să și le însușească. Astfel, băiatul învață să devină bărbat, soț și tată, trăind într-o familie, percepând și înțelegând modelul ori modelele ce i se oferă.

Anumite dificultăți de socializare apar când un asemenea model lipsește. Nu există un înlocuitor ori un substitute satisfăcător pentru el, deși aceștia nu trebuie să fie neapărat părinții biologici.

O familie multiproblematică, este aceea în care există un sortiment întreg de probleme și neințelegeri: sărăcie, conflicte, lipsa tatălui, lipsa serviciului, alcoolism, droguri, adulter, boli fizice sau mentale. Aceste familii nu sunt în stare să îndeplinească cu succes nici una din funcțiile familiei și, astfel, determină copiii să constinue modelul inadecvanței și delincvenței.

Afectivă – reprezintă acel ceva de care omul are mai mare nevoie – afecțiunea.

Opinia psihiatrilor este că, probabil singura cauză important a dificultăților emoționale, o constituie lipsa iubirii. Un volum mare de date evidențiază că delincventul este tipul de copil de care nu are grijă nimeni. Copiii care se bucură de îngrijire fizică bună, dar sunt lipsiți de afecțiune, sunt predispuși la un fenomen medical numit marasm. Multe societăți se bazează în exclusivitate pe familie ca generatoare de afecțiune. Totuși, nevoia de înțelegere, de prietenie este realizată și de alte grupuri.

de status – intrat în familie oricine dobândește un set de statusuri, în funcție de vârstă, sex, ordinea nașterii.

Familia servește și la atribuirea unor statusuri sociale cum ar fi: un individ alb din clasa de mijloc, orășean, țăran. În orice societate în care există un sistem de clasă, statusul de clasă al familiei înfluențează foarte mult copilul din familia respectivă, prin posibilitățile și recompensele acordate de societate, modalități prin care ceilalți îl ajută sau nu, dimpotrivă îl descurajează. Statusul de clasă poate fi schimbat printr-o combinare a eforturilor proprii cu norocul.

În mod normal copilul preia din cadrul familiei sale, un set de interese, valori, care îl ajută să dețină în continuare statusul de clasă al familiei, iar într-o oarecare măsură îi creează dificultăți în dobândirea unui status de clasă mai înalt;

de protecție – familia asigură într-un anumit grad, protecția fizică, economic și psihologică a membrilor săi.

In cele mai multe societăți, orice atac asupra unei persoane este considerat un atac asupra întregii familii. De asemenea, greșeala, rușinea sunt suportate , în mod egal de către toți membrii familiei.

economică – ca unitatea economică de bază în majoritatea societăților, familia este cea care îndeplinește această funcție .

Se poate observa ușor, că din orice punct de vedere, din orice perspectivă am încerca o clasificare a funcțiilor familiei, acestea se aseamănă foarte mult, ceea ce ne îndreptățesc să afirmăm că în cadrul acestora responsabilitatea educativă are un rol preponderent

2.3. Abilități și responsabilități parentale

Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normal, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, K. 1998 pag. 143-159).

abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului

Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului, și apoi disponibilitatea părinților de a-și sacrifice propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor copilului. Dacă părinții nu cunosc importanța de a vorbi copilului în timpul când îi acordă îngrijire, de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui, de a stimula tactil copilul, de a răspunde solicitărilor copilului, de a reconforta copilul când plânge luându-l în brațe și vorbindu-i cu blândețe vor eșua în misiunea lor parentală.

abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv

Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe el îl sperie, prin riscul pe care ele îl incumbă și pe care copilul nu îl cunoaște încă. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.

abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul

Această relație permite părintelui să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Este o abilitate pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristețea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri pe părinte de hiperprotecție.

abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului

De modul în care părinții își percep copilul depinde atitudinea și comportamentul față de el. Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile care pot apărea datorită nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiții special în care se află acesta. Părintele care nu își percepe copilul în mod realist și își proiectează asupra lui resentimentele față de o altă persoană sau propriile așteptări neimplinite, va avea faț de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative.

Așteptările părinților susțin conduita lor față de copil. Ele pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi deci confirmate de evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității de rezolvare a problemelor și la iresponsabilitate.

abilitatea de a pune limite copilului

Este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care se construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de un părinte. Din punctual de vedere al socializării copilului putem spune că regulile și limitele ajută copilul să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli.

abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul

Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, aceea de a răspunde pozitiv, valorizănd copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulați adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp.

abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu copilul

Un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este strict necesar pentru rolul de părinte. Este absolute vital ca părintele să-și mențină calmul în relația cu copilul mai ales în momentele în care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacționează.

Responsabilități parentale. Cercetările subliniază existența mai multor modele familial care pot fi analizate din mai multe puncte de vedere, cum ar fi:

după structură

după funcțiile îndeplinite

după mărime, etc.

Fiecare familie în parte își dezvoltă propria structură de repartizare a responsabilităților, devenind astfel un agent de socializare. Caracteristic oricărui sistem și în cadrul familiei regăsim situații conflictuale, însă tot în interiorul unui sistem se tinde către echilibrarea componentelor.

Acest lucru este realizat în cazul în care în interiorul familiei se comunică și nu doar se dau ordine. Procesul de comunicare este condiționat de: tipul de graniță a sistemului familial, deciziile în familie, tipul structurii de putere în familie, exprimarea sentimentelor, educația părinților, gradul de apartenență la un grup.

Dacă echilibrul nevoi-resurse nu poate fi satisfăcut, familia întâmpină dificultăți de adaptare, de realizare, de socializare a urmașilor, cu alte cuvinte apar dificultăți de integrare în noile ritmuri.

Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea părinților. Printre cele mai importante pot fi menționate următoarele:

asigurarea subzistenței și a educației

educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice

dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice, cognitive, tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea personal și comportamentul autonom.

orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre societate, în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult

transmisia principalelor scopuri sociale, valori cultural care definesc modelul cultural-normativ al societății, formarea motivației personale în raport cu scopurile parentale și sociale

dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonal și de a răspunde în mod adecvat sentimentelor altora

controlul libertății de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea erorilor, oferirea unor îndrumări și interpretări (Gabriela Irimescu, pag. 41)

2.4. Cuplul marital și personalitatea soților

Așteptările noilor soți nu se conturează încă de la începutul căsătoriei. Ele sunt influențate și suferă anumite corecturi datorită unor factori cum ar fi: modelele de conduită maritală oferite în familia de apartenență și cele cultural ale societății din perioada respectivă. Conflictul marital este iminent în cazul în care nu există o concordanță între orizonturile de așteptare ale partenerilor. Dorințele și expectațiile conflictuale create de societate pot genera unele situații denumite de Crosby răscruci sau noduri maritale (Petroman P., Bogathy Z, 1999, pag. 139-140). Acesta a identificat nouă noduri sau legături în cadrul căsătoriei: (nod sau răscruce implică punerea în fața unei alegeri dificile sau într-o poziție din care poate pierde, dacă iei o decizie greșită);

a. de creștere – corolar al dorințelor conflictuale cu privire la autoimplinirea și autorealizarea cuplului pe de o parte, stabilitatea și unitatea sa, pe de altă parte; într-un asemenea cuplu deși schimbarea este dezirabilă, ea este greu de înfăptuit și poate amenința cuplul ca un pericol iminent

b. securitate în viitor – constă în menținerea legăturii dintre dorința pentru dezvoltare și schimbare pe de o parte, și viitorul garantat pe de altă parte.

c. fidelitate și proprietate –când soțul sau soția tributar unui asemenea nod se va folosi de dreptul proprietății pentru a limita acțiunile partenerului

d. dublul standard- rezidă în atitudinea partenerului care, deși acceptă egalitatea în drepturi cu celălalt, deseori caută să se căsătorească cu o fată sau un băiat care aderă la valorile sexual tradiționale

e. rolul de sex – fiecare membru al familiei cu sarcinile specific sexului: femeia să facă mâncare, să nască și să se îngrijească de copii; bărbatul să câstige, să asigure un trai decent familiei

f. fată bună-fată rea – determină bărbatul să creadă că celei dintâi nu-i place viața sexuală, iar cea de a doua preferă realmente relația sexuală, după căsătorie, prins în acest nod el va fi tentat să nu creadă în soția căreia îi place să facă dragoste

g. atracția-respingerea – înseamnă că ceea ce l-a atras în perioada premaritală, începe să respingă după căsătorie

h. răscrucea identității – asemănarea ar putea afecta unitatea cuplului

i. legătura de transfer – apare când partenerul spune ceva, dar de fapt se adresează celui de al treilea (mamă, tată, chiar amantă), partenerul devine un fel de paratrăsnet

Modul de interacțiune a partenerilor duce la conturarea unor stiluri de viață familială care definesc anumite tipuri de căsnicii. Tipologia marital a lui F. Kunkel (1947) redată de Iolanda Mitrofan are la bază analiza conduitelor interacționale ale partenerilor în realizarea acomodării mutuale. Astfel, acesta distinge următoarele tipuri:

căsnicie furtunoasă – caracterizat prin aspectul spasmodic al ritmului acomodării în care lipsește coeziunea iar starea tensională este ridicată și de durată datorată unei acomodări superficiale cu frustrări reciproce. Nici unul dintre membrii diadei nu au curajul de a curma într-un fel aceste relații și continuă să-și consume viața prin oscilații affective încât denuclearizarea este iminentă iar disoluția conduce la divorț

căsnicie molatică se bazează pe menținerea reciprocă de egoism, polaritatea partenerilor ca atare, este incompletă și inautentică datorată investirii laturii comode, lipsite de vlagă, fără un efort emoțional al simțirii celuilalt.

Starea tensională este mascată iar unitatea cuplului este doar o iluzie pentru că supraaprecierea, ca și renunțarea reciprocă la foarte multe, are la origine dorința menținerii nealterate a Eului datorată poate și unei distanțe cognitive-afective izvorâtă dintr-o lipsă de integrare familială.

Partenerii nu se implică, nu-și asumă răspunderea dar se bizuie unul pe celălalt. Uneori conviețuirea în lipsa deciziei se face la îndemnul părinților, rudelor sau chiar opiniei publice, iar similaritatea lor confer puține șanse pentru ameliorarea relației sau chiar pentru dezmembrarea acesteia.

căsnicie dură – caracterizata printr-o formulă de angajare parțială și un comportament relațional rigid al unor caractere împietrite.

Ca atare, comunicarea este redusă în condițiile susceptibilității mutuale, care menține distanța între cei doi, aceștia considerându-se potențiali agresori la integritatea celuilalt. În aparență Eul puternic manifestat aici ascunde o fragilitate interioară și lipsa de angajare în parteneriat, cu riscul unor modificări în structura personalității.

Aceste stiluri marital, deși au tendința de stabilitate în timp, ele pot oferi modificări de-a lungul căsniciei, pentru că în fapt tipologia marital definește relația și nu personalitatea partenerilor.

O altă calsificare cu referire la structura personalității partenerilor încearcă Bergmann și Liefe ilustrată în „Sfânta noastră familie” (Petroman P., 1997, pag. 27). Astfel distingem:

soț autoritar și soție isterică – sunt partenerii care compun o căsătorie nefericită animată de o stare conflictuală frecventă și de durată. Bărbatul, temperament puternic dar tăcut își exprimă cu greu sentimentele chiar dacă poate fi atașat, pasiv sau senzual față de parteneră. În general, este distant, sensibil, rațional și disprețuitor cu soția și copiii. De partea cealaltă, soția este mai mereu pornită pe o ceartă fără motive, întreține o atmosferă neplăcută, se agită continuu și este iritantă prin tot ceea ce face sau spune;

soț pasiv dominat de soție – relație în care soțul este o ființă atractivă și simte mereu nevoia partenerei, o caută și-i face pe plac. Soția, din dorința de a-l domina îl accept, abuzează și de aceea stârnește stări conflictuale diverse. Amândoi sunt inconsecvenți și instabili, mai mult el are șansele de a deveni alcoolic sau obez.

soț paranoic și soție depresivă – relație în care el este greu de suportat pentru că de regulă, este ostil, gelos, uneori mai puțin bărbat și prefer o soție ascultătoare, capabilă să accepte orice. Ea, izolată de familie și rude, devine depresivă și în pofida acestei stări imanente depune eforturi pentru evitarea episoadelor dezagreabile;

soț depresiv și soție paranoică – relație în care situația este inversa, adică soția devine geloasă, rece, fapt ce constituie tot atâtea motive ca soțul să rămână depresiv, stare ce agravează conflictul și duce la șubrezirea familiei;

soți imaturi – relație în care cei doi sunt dependenți de o dragoste declarată pentru că amândoi vorbesc și așteaptă vorbe. Poate de aceea, discuțiile devin adeseori formale și nu o dată iresponsabile. Mai mult chiar, ambii parteneri așteaptă recompense copilărești.

soț omnipotent și soție nevrotică – tip de familie în care soția este complexată, așteaptă protecție și îngrijirea soțului care relevă putere și competență în exterior iar în cămin manifestă complexe, ca o consecință a comportamentului partenerei. În general soțul este comparat cu alții și pus în situații defavorabile în pofida realității, fapt pentru care viața devine un calvar, îndeosebi pentru el.

Existența unor atare realități, precum și a unor asemenea tipuri de soți și soții, părinți se răsfrânge, asupra copiilor, devenirii și formării acestora acum și aici, deopotrivă, pentru viitorul care-i așteaptă. În fond așa cum devine cetățeanul, tot astfel ajunge și soțul ori soția. Formarea lor nu-i dictată de un anumit moment, ci depinde de ceea ce este el clipă de clipă în sânul familiei și al comunității. Afirmația toate la vremea lor întruna și cu aceeași consecvență este și trebuie să devină deviza oricărei familii care se respectă.

Lăsând la o parte aspectele responsabilității educative ce vizează partenerii – soțul și soția – se impune să subliniem că familia este datoare- o datorie care nu iartă – să creeze copilul sau copii lor.

condițiile normale dezvoltării lor, adică ambientul firesc, optim devenirii plenitudinare

să le ofere modele adevărate, să-i ajute nu să le imite, ca să le înț

eleagă, să le analizeze, după caz, și să adopte atitudinea firească față de ele;

să le fie alături, să-i sprijine să dobândească a doua natură (deprinderile și obișnuințele indispensabile)

3. Funcția educativă a familiei

3.1 Sistemul familial și educația

Familia reprezintă o formă de organizare caracterizată prin integritate, un mediu moral și afectiv, o structură bio-psiho-socială generatoare de continuitate și afirmare deplină a ființei umane, un mod de intermodelare și sincronizare, unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, un cadru care asigură crearea și menținerea echilibrului psihic.

Similar cu alte instituții sociale majore, familia, indiferent cum este organizată ea în cadrul diferitelor culture, reprezintă un grup de statute, roluri și valori necesare unor importante scopuri sociale. Acestea includ controlul social al reproducerii, socializarea noii generații, precum și integrarea acestora în instituții. Însă, abilitățile familiei de a împlini aceste scopuri sunt foarte mult influențate de schimbarea social rapidă. Astfel, după cum se întâmplă și în alte instituții, familia trebuie să se adapteze continuu acestor schimbări, să le cunoască, să le vină în întâmpinare, să le stimuleze ori dimpotrivă, să le evite ori să le stăpânească.

Familia reprezintă o grupare social fundamental, care are următoarele caracteristici:

existența unui anumit număr de persoane

intemeierea ei se realizează pe baza căsătoriei

pe membrii unei familii îi unesc drepturi și obligații

între membri există relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice

familia asigură un climat psihosocial adecvat

existența unor norme și reguli privind conduita partenerilor.

Asemenea caracteristici și altele impun familiei o dinamică proprie ce favorizează anumite modificări în interiorul său și, totodată, în relațiile sale cu exteriorul.

Familia este cadrul natural în care se formează personalitatea copiilor, dar și un factor de perfecționare a personalității părinților, chiar dacă funcția esențială este asigurarea securității membrilor săi și educarea copiilor, în acest cadru aceștia dobândesc limbajul, obiceiurile și tradițiile grupului. Ei își formează personalitatea, caracterul și trec de la egoism la altruism, prin jocul imitării și identificării cu părinții. Calitatea dezvoltării copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important în evoluția ulterioară a membrilor săi.

Considerată drept spațiul cel mai profund de relații afective, un refugiu din calea adversităților, familia este și cel mai active centru de agresivitate, poate și pentru că aici fiecare își poate dezveli adevărata față a personalității sale. (C. Păunescu., 1994, pag. 90). Autoritatea este tot atât de nafastă ca și neintervenția: într-un caz se creează situații frustrante, de unde decurg o agresivitate refulată și anxietate, în celălalt caz se ajunge la insecuritate, lene și răsfăț.

Atmosfera familială prezintă o importanță deosebită între cauzele manifestării agresive la copil, conform căruia Andre Berge sublinia: mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru ca ființa tânără să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți (Berge A., 1970, pag. 28).

Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori climate de neințelegere, climate de solisaritate sau de ostilitate. Există climate senine, așa cum există și stări permanente de tensiune care se pot datora și copiilor, dar care depind esențial de tonalitatea de fond imprimată de părinți, de capacitatea lor de a înțelege și îndruma copiii. Un mediu familial frământat de tensiuni, deformat de defectele părinților, de viciile sau neințelegerile lor, de certuri. De acte de violență, distorsionat prin lipsa mutual de afecțiune a membrilor săi, constituie un mediu traumatizant pentru conștiința copilului. Conform lui C. Păunescu, în aceste medii copiii devin, în primul rând, niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuro-psiho-afective care, vor pune în circulație la adolescență dar mai ales la vârsta adultă, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive (1997, pag. 93).

Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute:

trebuințele fundamentale: fiziologice și de securitate;

nevoile psihice: proprietate, stimă, apreciere, cognitive și estetice;

metanevoile: împlinirea sinelui – al realizării la maximum a potențialului, de a fi ceea ce poate fi în raport cu:

posibilitățile și

disponibilitățile

Celei din urmă i-a fost adăugată și trebuința de transcendere, de depășire a lumii empirice, de trecere dincolo de lumea material (Maslow, apud Petroman P., 2002). Acestea, implementarea lor determină echilibrul biologic și psihic al individului și armonia conviețuirii în familie, iar necompensarea lor generează stări de încordare și tensiune ce afectează echilibrul individual și armonia diadei.

Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuințele de siguranță, dragoste, afirmare, trebuințele de apartenență și prestigiu. Anumite evenimente stresante, neințelegeri, eșecuri, boli, pun la încercare unitatea, echilibrul și armonia vieții de familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond a relațiilor interpersonal, permit depășirea situațiilor de impas, restabilirea unității și echilibrului.

Familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și conativă a personalității copiilor, climatul devine cadrul de ambianță materială, spirituală, morală în care se vor forma copiii. De aceea, carențele materiale, spirituale, morale ale mediului familial influențează negative dezvoltarea psihocomportamentală și social a copiilor, mai cu seamă când aceste carențe generează un mediu instabilizat și agravat de tensiune și conflict, de desertism familial, prezent în forme ușoare în familiile organizate juridic (familii problemă) și în forme severe în familiile dezorganizate.

Așadar, climatul familial reprezintă ambianța intelectuală și etică ce domnește în sânul unei familii. Atmosfera de înțelegere, securitatea afectivă, relațiile umane instituite diacronic, armonia și echilibrul contribuie la sporirea eficienței, menținerea și consolidarea familiei, spre deosebire de antonimele lor coroborate cu anumite sentimente de frustrare și de insecuritate care o deteriorează treptat și conduce, de cele mai multe ori la denuclearizarea familiei.

De regulă, cei mai mulți copii cu rezultate slabe la învățătură trăiesc într-un climat psihologic deteriorate – neințelegeri între parteneri, ostilitatea învățătorului, batjocura din partea colegilor ș.a. De aceea, indiferent de natura familiei, crearea climatului favorabil menținerii și consolidării cuplului, procreării, nașterii, creșterii și formării din toate punctele de vedere a copiilor, este și trebuie să fie în atenția familiei, eventual a consilierului. Unde nu este înțelegere, colaborare, coordonare în tot ceea ce se întreprinde, apare ori poate apare pericolul deteriorării climatului afectiv și, în cele din urmă a destrămării familiei.

Familia ca unitate educativă urmărește nu atât acumularea de cunoștințe de tip enciclopedic, ci prioritar:

dezvoltarea facultăților de comunicare: a asculta, a înțelege, a se exprima;

concomitent a unor facultăți intelectuale

formarea personalității copiilor, pregătirea lor pentru școală, indiferent de gardul său

depistarea unor predispoziții, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor ș.a.

Acestea și altele vor fi urmărite apoi în școală, evident stimulate, cultivate și dezvoltate gradual, sistematic, științific și desăvârșite alături de familie (Bontaș I., 1995).

3.2. Carențe în climatul familial

Climatele familial carențiale prezintă riscul de a defavoriza sau împiedica evoluția normal a copiilor. În intervenția profilactică și terapeutică, cunoașterea caracteristicilor diferitelor tipuri de climate familial este utilă în vederea prevenirii și remedierii relațiilor conflictuale defavorabile echilibrului diadei.

Dintre tipurile de climate familial conflictuale remarcăm următoarele:

rigid – sever, închistat;

libertin – liberal, în afara unui control riguros

anxiogen – neliniștit, îngrijorat;

naiv – nevinovat, simplu, ingenuu;

conflictual – produs de un conflict, animozitate

dezorganizat – neorânduit

Climatul familial rigid se caracterizează prin excesul de severitate manifestat la unul dintre părinți sau chiar la amândoi. În anumite limite severitatea înseamnă ordine, disciplină și duce la statornicia respectării normelor de familie și chiar asigură unitatea și echilibrul acesteia. De aici, se poate afirma că din aceată perspectivă, severitatea poate fi constructivă, dacă este exprimată pe fondul unor bune intenții și credințe ale spiritului de discernământ, ale inteligenței sau pe fondul dragostei altruiste. Din acest punct de vedere, severitatea devine un cadru favorabil ce poate duce la maturizarea psiho-socială a copiilor pe care îi pregătește pentru responsabilitățile vieții. Aspectul negative îl constituie excesul de severitate pe fondul orgoliului, autoritarismului ori rigidității ce poate duce la o atmosferă de tensiune, opoziție, suspiciune sau conflict.

Excesul de severitate exercitat asupra unei persoane poate face ca aceasta să devină timidă, suspicioasă, anxioasă, lipsită de încredere în sine ori în semeni sau, dimpotrivă, poate ajunge o persoană revoltată ce ripostează ori se opune prin tăcere. Autoritarismul și puterea exagerată, corolar al excesului de severitate pot determina o prelungire a stării de dependență față de părinți și reticență în afirmarea sau exprimarea de sine a copiilor.

Într-o atmosferă de tensiune și conflict apar confruntări mai mult sau mai puțin violente de opinii și mentalități încât dialogul firesc se poate transforma într-un conflict între generații, un fenomen frecvent la vârstele pubertății și adolescenței. Dacă la aceste vârste copiii au nevoie de dragoste, înțelegere, unele concesii, îndrumare consecventă, echilibrată și inteligentă, într-un climat familial rigid toate acestea vor fi prejudiciate și vor genera lipsă de încredere în sine, o teamă de nereușită și sancțiune, stări conflictuale demobilizatoare ce vor conduce în final la o lipsă de maturitate a copilului.

Părinții, pentru a preveni sau corecta aceste consecințe, vor trebui să-și tempereze atitudinile de severitate excesivă, să conștientizeze necesitatea cunoașterii copiilor pentru a-i putea îndruma cu înțelegere, calm și fermitate. În legătură cu programul zilnic, cu activitatea de învățare ori de petrecere a timpului liber, exigențele se impun firesc prin argument convingătoare, dar neostentative. Prin aceasta, stările de tensiune și conflict, tendințele de autoizolare și instrăinare sau schimbul de replici ireverențioase se pot preveni iar înțelegerea pentru un eșec temporar (exemplu: o nereușită la examen) îi poate reda copilului încrederea în sine, îi poate stimula și încuraja inițiativa față de învățare.

Ironia, disprețul și amenințarea față de un eșec sunt atitudini cu un efect mai puțin benefic și mai puțin constructive care stimulează sau întrețin spiritual de frondă și unele capricii ale vârstei ce se pot stabiliza. Concesiile ce pot apărea se fac cu intenția de a redresa anumite devieri temporare de comportament, de a stimuli comunicarea pozitivă cu copiii care trebuie să-i simtă pe părinți alături de ei, îndeosebi, în momentele dificile ale viații. De aceea, decizia cu privire la opțiunea școlară și profesională trebuie să fie rezultatul aprecieii juste a capacităților, aspirațiilor, șanselor de reușită a copiilor și nu doar un verdict inflexibil. Cultivarea spiritului de independență, a hotărârii și încrederii în sine îl va pune pe copil, de timpuriu, în situația de a decide.

După cum se știe, pentru a institui un climat favorabil, părinții trebuie șă dea dovadă de flexibilitate care este o aptitudine ori o proprietate a conduitei ce rezidă în ușurința de a sesiza datele, faptele și întâmplările din unghiuri diferite, de a imagina soluții în rezolvarea amiabilă a unei problem, eventual conflict, fără a-l lăsa să se acutizeze. Concomitent, psihologii discută despre flexibilitatea gândirii în raport cu modul de soluționare a unor problem, cu diferite sarcini perceptive ori cognitive. Ea apare cu denumirea de aptitudine, de factor sau de component în definirea inteligenței fluide, opusă celei cristalizate (la R.B. Cattell și J.L. Horn) ori de gândire divergent opusă celei convergente (la J.P. Guilford) ori ca o componentă a creativității (la Al. Roșca).

Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, neconvențională, concesivă, de laissez-faire. Membrii familiei sunt independenți și detașați, se acceptă reciproc și adoptă, în general, atitudini tolerante. Partenerii se înțeleg în orice situație, își accept propriile obligații sau capricii, după cum se pot neglija reciproc. De fapt, această comportare după bunul plac poate duce la neglijare, în final, la refuzul obligațiilor de conviețuire familial. Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de interes în ceea ce privește educația lor (lăsată la îndemâna bunicilor sau a altor rude) la vârste la care ei au nevoie de îndrumare și interes, chiar fermitate pot aduce prejudicii maturizării lor psiho-sociale.

La vârste mai mari, independența excesivă poate acționa pe doua planuri: autonomia poate constitui un sprijin pentru a se realiza în viață prin forțe proprii, cu inteligență și spirit de discernământ sau, la fel de bine, această autonomie îi poate deruta și-i va face sugestibili, încât pot devein victimele nonconformismului social și delincvenței, uneori și prin prisma rezultatelor școlare și profesionale sub nivelul capacităților și aspirațiilor lor. Un astfel de climat prezintă riscul întârzierii sau chiar împiedicării maturizării sociale prin preocuparea excesivă a părinților pentru ei înșiși încât sentimental de apartenență față de familia de origine se poate transforma într-unul de jenă, în condițiile unui abandon aparent datorita unei conviețuiri formale , ce afectează echilibrul biologic și fizic, esențial pentru dezvoltarea sentimentului de apartenență familial. De aici, sentimental de jenă se poate stabiliza sub forma unui complex de proveniență, care va influența evoluția ulterioară a copilului.

Climatul familial libertine poate fi favorabil sau, dimpotrivă, defavorabil devenirii soților ori copiilor acestora, după cum același climat poate fi blocant sau creative. H.C.Triandis, arată că, în general, în colectivitățile mai mici, așadar și în familie, este mai bines să existe între parteneri o disonanță moderată. Dar, formarea sa depinde de adoptarea motivației de către membrii familiei. M. Roco (1976) vorbind despre climatul libertine optim la nivelul grupului mic, unde putem include și familia, considera că, acesta este în funcție de reglarea relațiilor din sânul familiei în raport cu anumite valori, fapt ce îngăduie depășirea compatibilităților ori incompatibilităților afective accidentale (Popescu-Neveanu, P.).

Într-un asemenea climat, preponderant democratic, fiecare știe ce face și ce va face în perspectivă, de la mic la mare sau invers, ceea ce înlătură orice suspiciune și instituie o atmosferă firească, în cadrul căreia fiecare face cât poate și ce anume poate.

Climatul familial anxiogen este corolarul unei atmosfere de încordare și suspiciune, de permanent neliniște cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de nereușita școlară/profesională, de relații nedorite cu alții etc. Această ambianță creează și accentuează timiditatea, poate prelungi starea de dependență a copiilor, duce la neîncredere în sine și în ceilalți și poate favoriza înclinația spre melancolie și reverie.

Față de buna intenție de a obține performanțele dorite prin îndrumarea și controlul copiilor cu rezultate pozitive în organizarea regimului de viață și a stilului de învățare prin stimularea perseverenței în a atinge performanțele dorite, totuși nu trebuie uitat faptul că opțiunile de viață, convingerile se pot construe cu spirit de discernământ și capacitate de selecție pe care copiii le pot poseda independent de carențele mediului familial.

Neîncrederea în evoluția favorabilă a situațiilor nedorite, impresia că se poate întâmpla numai ceva rău, periclitează dezvoltarea din perspective maturizării psihosociale și dacă anxietatea se instalează ca stare patologică poate genera psihoza, boală ce intră sub incidența tratamentului psihiatric. De aceea, limitarea la maximum a anxietății este necesară și se poate realize prin conștientizarea stării și a consecințelor negative, prin dezvoltarea spiritului de discernământ și a obiectivității, prin analiza situațiilor de viață și prin autoeducație. În general, conștientizarea anxietății este realizabilă prin intervenția inițială a unui factor exterior familiei (rude, prieteni, educatori), prin sugestia adresată părinților față de posibilitatea remedierii stării de încordare nejustificată și demobilizatoare.

Climatul familial naiv este creat de părinții insuficient maturizați social pentru a-și asuma obligațiile conviețuirii în cuplu și responsabilitatea creșterii și educării copiilor. În general, aceste relații se destramă frecvent prin desființarea căsătoriei sau prin divorț, iar lipsa autonomiei material prin dependența de părinți și, în cazuri limită, refuzul de a munci, creează neînțelegeri și conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra copiilor. Imaturitatea socială și infantilismul ce caracterizează adulții angrenați în această relație nu sunt determinate doar de vârsta timpurie a stabilirii legăturii, ci și iresponsabilității de care dau dovadă, îndeosebi, cu privire la educarea copiilor. Într-un astfel de mediu, aceștia sunt neglijați, abandonați, existența le este amenințată și de cele mai multe ori rudele sau vecinii apelează la autoritatea tutelară pentru a-i salva încredințându-i spre creștere sau educare altor persoane sau spre instituțiile de ocrotire.

Redăm în continuare părerile unor părinți cu privire la climatul familial naiv:

– un climat simplu, în general, neprefăcut. Atât de simplu, încât devine ori are șansa să devină simplist, copilăresc. El este intrinsec familiei sau familiilor constituite prin căsătoria imatură a partenerilor.

– o asemenea familie ignoră legile și normele ce stau la baza sa, eludează proporțiile, încalcă cerințele bunului simț, aproape întotdeauna din neințelegere, necunoaștere. Partenerii sunt atât de naive încât calcă în picioare normalitatea, fapt ce are de cele mai multe ori repercursiuni asupra educației copiilor. Acestea sunt familiile supranumite copii cu copii.

– climatul naiv trebuie corelat, după opinia mea, cu însușirea de a fi naiv, fapt ce se concretizează în ceea ce numim în limbaj obișnuit nevinovăție, ingenuitate, candoare, este vorba mai mult despre o prostie nevinovată, fiindcă partenerii în imaturitatea lor nu știu nici ce fac, nici ce vor, ei fac ce să facă, de regulă fără finalitate.

În consecință, un asemenea climat dăunează deopotrivă partenerilor și copiilor, dacă aceștia au apărut. Într-o atare ambianță au loc ciocniri între motive, tendințe, interese, atitudini opuse, greu de conciliat.

Climatul familial conflictual este generat de repetatele neînțelegeri din familie determinate de diferite aspect, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relațiilor conjugale, inconsecvența în educația copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Revendicările și confruntările contradictorii, consecințele acestui ambient conduc la replici irevențioase și la violență. Conviețuirea în acest tip familie, devine nu doar o formalitate, ci și o stare de stres pentru fiecare membru al familiei.

Copiii sunt traumatizați de conflicte, se plasează de partea unuia sau altuia dintre părinți și adoptarea unei poziții face ca ei să-i judece, dar în egală măsură să și sufere din cauza lor. Părinții își neglijează copiii datorită preocupării față de situațiile generatoare de conflicte, iar lipsa de control și supraveghere, cu deosebire la vârstele critice când ei au nevoie de sprijin, îndrumare, dragoste și înțelegere se repercutează negativ asupra performanțelor și conduitelor. Marcați de conflictele familiale unii sunt copleșiți de tensiunea ce predomină în familie, iar alții evadează datorită preocupărilor și relațiilor extrafamiliale.

Dacă unii sunt derutați, demobilizați în activitatea de învățare alții, dimpotrivă, învață cu stăruință, cu dorința realizării de sine prin profesiune. Dacă unii își construiesc atitudini pesimiste cu privire la conviețuirea prin căsătorie în viitor, alții, din contră, speră într-o viață de familie proprie echilibrată și armonioasă.

Într-o atare ambianță au loc ciocniri între motive, tendințe, interese, atitudini opuse, greu de conciliat, mai întotdeauna ireconciliabile. De regulă, stările conflictuale de la nivelul cuplului izbucnesc într-un anumit moment ori, ceea ce este și mai grav, sunt persistente, de durată și înveninează viața partenerilor, în egală măsură a copiilor. Într-o asemenea familie se ivesc stări tensionale, frământări interminabile care pot dobândi o formă dramatică. În atare moment e normal ca unul din parteneri să renunțe, eventual, după o consiliere, amândoi, dacă există posibilități care fac posibilă depășirea stărilor conflictuale în favoarea tendințelor cu semnificație superioară. În timp s-a considerat că există trei tipuri de conflicte – acestea pot apare și în cadrul familiei-cognitive, motivaționale și afective (V.Pavelcu) toate și fiecare factori ai tensiunii dintre soți, respective membrii familiei.

Pe o altă coordonată, Kurt Lewin, luând în considerație tensiunile de atracție sau apetență și de respingere ori repulsie identifică următoarele forme ale conflictului:

atracție- atracție

respingere-respingere

atracție careia i se opune o respingere și

respingere contracarată de o atracție

Ceea ce se impune a fi reținut este faptul că orice conflict, inclusiv cele din cadrul familiei, poate fi manifestat între dorință și o exigență morală ori între două sentimente contrare, sau latent care se poate exprima într-o manieră deformată în conflictul manifest și să se traducă, cu deosebire, prin formarea de simptome, de dezordine ale conduitei și tulburări de character. La nivelul grupului, respective al familiei, conflictele sunt, de cele mai multe ori inter-individuale: soț-soție, soție-părinți, soție-socri ș.a.m.d (Popescu Neveanu).

Climatul familiilor dezorganizate favorizează un mediu de viață dificil, neglijent, tensionat, traumatizant. Dintre cauzele dezorganizării familiei remarcăm: decesul, despărțirea, divorțul. Atmosfera familial încordată, apăsătoare pentru fiecare membru face ca, în general, conflictele să se acutizeze și poate conduce la traumă. Alte evenimente, cum ar fi dezechilibrul financiar, suferința pierderii din cauza decesului unei persoane apropiate, decepția dezmembrării familiei și consecinéle sale (partajul bunurilor, separarea copiilor etc. se pot solda cu aceeași stare de tensiune care traumatizează. Copiii implicați în neînțelegerile și conflictele familial adoptă poziții în favoarea unuia sau altuia dintre părinți, se despart, regret sau se bucură de separarea față de acesta prin detensionare și evitarea unui climat violent datorită acestui fapt. Tensiunile și conflictele intens trăite de copii conduc la derută și demobilizare, decepție și revolt. Mai mult, în colectiv se simt timorați, complexați, fără dispoziția de a învăța sau a se juca.

Schimbările modului de viață prin recăsătorie și combinarea copiilor din căsătoriile anterioare creează complicații ce au consecințe negative asupra echilibrului psihic. În aceste familii, copiii suportă cel mai greu atmosfera tensionată, derutantă și violentă iar dezorganizarea familiei determină în unele situații fenomenul de adultrism – o maturizare rapidă și forțată, situație sau eveniment prin care unii nu-și trăiesc copilăria, iar alții și-o trăiesc în mod eronat. O îndrumare consecventă a copiilor care să favorizeze cultivarea preocupărilor sau inclinațiilor, perseverența în atingerea performanțelor de reușită școlar și profesională, sunt câteva soluții vizavi de pericolul constituirii complexului de proveniență.

Preocuparea pentru familia de proveniență va fi o dominant marcată de decepții și regret, derută și demobilizare – forme de manifestare a suferinței morale. Consecința acestei situații va fi aceea că unii vor atinge pragul delincvenței.

Există situații în care, ajutați sau singuri, vor persevere în atingerea performanțelor de realizare social prin profesiune și o viață de familie echilibrată.

Așadar carențele mediului familial defavorizează dezvoltarea normal, echilibrată a copiilor, chiar dacă, fără să determine în exclusivitate consecințe negative, nefaste asupra dezvoltării sub aspectul maturizării sociale, totuși aceste carențe prezintă un risc aparte: nerealizarea în perspectivă pe plan socio-profesional la nivelul capacităților și aspirațiilor, recurgerea la delincvență și imitarea unor defecte și vicii ale părinților. De cele mai multe ori, însă, aceste situații sunt infirmate. În asemenea situații este afectată și integritatea psihică a partenerilor, aceștia nu sunt și nici nu se pot manifesta în toată plenitudinea potențialului lor. Repercursiunile sunt multiple, imprevizivile și incalculabile.

În fine, în raport cu toate cele afirmate, îndeplinirea cu success a funcțiilor familiei, responsabilităților acesteia, implicit respectarea riguroasă a unor cerințe, din suita cărora consemnăm câteva:

preocuparea continuă a părinților pentru a-și stăpâni rolul, concomitant pentru a le oferi un model în sprijinirea dezvoltării personalității lor;

constituirea, consolidarea și afirmarea familiei ca un colectiv închegat, unit care să dispună de forța socioeducativă necesară;

studierea și cunoașterea de către părinți a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le revin în familie și în afara ei;

implicarea părinților în realizarea pregătirii psihopedagogice, după posibilități, și, totodată, a obiectivelor tuturor dimensiunilor educației – intelectuală, moral-civică, estetica, fizică, profesională etc.;

antrenarea copiilor, în raport cu stadiul, la viața și munca variată a familiei, evitându-se situațiile de a li se oferi totul de-a gata, de a le îndeplini toate trebuințele numai de educatorii naturali;

sprijinirea educaților în activitatea de învățare în așa fel încât părinții să nu ajungă să le efectueze temele și alte lucrări școlare;

orientarea părinților în domeniul acordării sancțiunilor pozitive și negative în așa fel încât ele să contribuie la optimizarea activității educative;

să asigure condițiile și mijloacele indispensabile copiilor, fără a exagera în nici un caz;

părinții să-și folosească autoritatea firească, rațională, umană în raport cu educații, ei trebuie ș] știe că exagerările nu sunt folositoare, nici tolerate, nici exacerbate, totul să fie cu măsură;

dragostea educatorilor trebuie să fie aceeași pentru toți copiii și pentru fiecare în parte;

intervențiile părinților vor avea în vedere și relațiile copiilor

asigurarea colaborării permanente și nemijlocite cu educatorii de profesie- educatoare, învățător, profesori cu deosebire dirigintele clasei – participarea la acțiunile organizate de școală (Bontaș I., 1995, pag. 168-169).

3.2.1. Influența climatului familial asupra dezvoltării copilului

Familia constituie factorul principal al formǎrii și socializǎrii copilului; este primul și cel mai important intermediar în relațiile copilului cu societatea. Familia exercitǎ cea mai persistentǎ influența în viața copilului, oferindu-i acestuia protecție, afecțiune și modele de integrare socialǎ.

Rolul pǎrinților este hotǎrâtor, deoarece fiecare copil poate fi educat numai într-un mediu definit prin afectivitate și dragoste; copiii lipsiți de dragostea pǎrinților devin mai fragili și mai vulnerabili decât cei cǎrora pǎrinții le asigura un suport afectiv deplin. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat cu cel protectiv, ce asigurǎ securitatea copilului în fața pericolelor lumii exterioare, pregǎtindu-l pentru viața în colectivitate. Pe de alta parte, dependența afectivǎ exageratǎ poate impiedica procesul maturizarii și al conturǎrii autonomiei și independenței.

Larga majoritate a copiilor abandonați provin din familii dezorganizate sau aparent organizate, comportamentul deviant fiind adesea un mod de manifestare ce mascheazǎ existența unor serioase carențe educative.

Existǎ însǎ și copii și tineri care s-au bucurat de condiții educaționale bune; ei aparțin categoriei greu educabile pentru care timpul mediu obișnuit afectat educației și instrucției nu a fost suficient și, în consecințǎ, mijloacele educative nu au fost adecvat adaptate.

Provenind toți din relații familiale abuzive, în care suferința fizicǎ și morala constituie o regulǎ, copiii abandonați dezvoltǎ comportamente provocatoare, perturbate și perturbante pentru ceilalți. Ei sunt agresivi punând în funcție tiparele comportamentale de rezolvare a conflictelor deprinse în familie.

Factori care contribuie la abandonul copilului

starea de sǎrǎcie a familiilor

plecarea părinților în străinătate

dezorganizarea familialǎ (familii monoparentale, parinți alcoolici sau aflați în închisoare)

nivelul scǎzut de educație al pǎrinților și tutorilor, fapt care contribuie la mentalitǎți și modele culturale care favorizeazǎ munca copilului

patologia psihicǎ a pǎrinților

lipsa formelor alternative de învǎțământ pentru copiii care au abandonat școala

mediul urban în care copiii și uneori familiile acestora trǎiesc, mediu caracterizat printr-un grad mai redus de control sau suport social fața de mediul lor rural de proveniențǎ

lacunele de ordin legislativ, aplicarea defectuoasǎ a legislației în vigoare, obstacole în eliminarea fenomenului

Climatul educațional familial cuprinde un ansamblu de stǎri psihice, modul de relaționare între membrii ei, atitudini ce caracterizeazǎ grupul familial într-o perioadǎ mai mare de timp. Unele metode educaționale pot avea consecințe negative asupra procesului de formare a personalitǎții copilului, în corelație și cu climatul familial. O aceeași influențǎ educativǎ exercitatǎ într-un climat bun va avea cu totul alte efecte decât atunci când este exercitatǎ într-un climat educațional rǎu sau negativ, bazat pe relații conflictuale, pe ignorarea totala a particularitǎților individuale ale copilului.

Un climat familial negativ poate fi caracterizat prin:

– lipsa de autoritate

– lipsa de acord între pǎrinți asupra problemelor de autoritate

– lipsa de calm și stabilitate în comportamentul pǎrinților

– intoleranța pǎrinților fațǎ de anumite comportamente ale copilului care tulburǎ atmosfera familialǎ, intoleranța fațǎ de zgomot și dezordine, fațǎ de nesupunere și lipsa de respect

– pedepse corporale și privațiuni

– intervenții verbale sub forma ridicǎrii vocii și amenințǎrilor

lipsa de autoritate a pǎrinților

Părinții care nu se înțeleg, se ceartǎ mereu pe tema atitudinii ce trebuie adoptatǎ fațǎ de diverse fapte ale copilului sau fațǎ de capriciile lui, constituie un mediu neadecvat pentru dezvoltarea lui. Pe de altǎ parte copiii crescuți într-un mediu prea protectiv, fǎrǎ nici o constrângere, avându-i mereu la dispoziție pe ambii pǎrinți pentru a le satisface și cea mai mica dorințǎ, vor deveni capricioși, încǎpǎțânați, iar mai târziu nu vor putea suporta frustrǎrile inerente impuse de disciplină și muncă. Scǎpați de sub controlul și supravegherea pǎrinților, ei vor putea ajunge ușor sub influența grupurilor de delincvenți.

Atitudinea rea, indiferentǎ a pǎrintelui

O asemenea atitudine creeazǎ copiilor sentimentul cǎ sunt „ respinși” de pǎrinții lor, ei pot avea tulburǎri de comportament ca ostilitate, agresivitate, vagabondaj, furt. La școalǎ copilul „respins” este certǎreț, brutal, nu suportǎ sa fie pus în situații de inferioritate la joc, este închis, murdar, neîngrijit, respins de colegi. Nefiind acceptat nici acasǎ, nici la scoalǎ, copilul cautǎ un alt grup în care sǎ fie primit și sǎ se simta bine, grup care de multe ori este compus din copii ai strǎzii.

Atitudinea dominatoare, tiranicǎ a pǎrinților

Atitudinea dominatoare manifestatǎ în cadrul familiei poate fi adoptatǎ de unul dintre pǎrinți (cel mai frecvent de cǎtre tatǎ) sau de cǎtre ambii. Severitatea excesivǎ, cu multe rigiditǎți, interdicții însoțite de multe ori de brutalitate își lasǎ puternic amprenta asupra copilului. Copilul se supune mai greu unui pǎrinte tiran care îl amenințǎ mereu cu bǎtaia. El va manifesta o agresivitate ascunsǎ, care se va exprima în atitudinea lui fațǎ de ceilalți. Copilul unor pǎrinți dominatori va fi adesea nervos, iritabil, cu explozii agresive, necontrolate. Astfel de copii vor nimeri ușor într-un grup antisocial, ai cǎror membri vor deveni pentru ei modele.

Atmosfera conflictualǎ în familie

Existǎ unele familii care, deși sunt organizate, se caracterizeazǎ prin accentuate stǎri conflictuale care pot fi de intensitate diferitǎ și se pot întinde pe perioade variabile de timp. În astfel de familii copiii trǎiesc deosebit de intens orice eveniment intervenit între pǎrinții lor, cu efect special asupra personalitǎții copilului, prin devalorizarea modelului parental și, totodatǎ, pierderea posibilitǎții de identificare cu acest model.

Dezorganizarea familialǎ

Studiile au arǎtat cǎ, în mare mǎsurǎ, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autoritǎții pǎrintești, a controlului, ca urmare a divorțului, i-au determinat pe copii sǎ pǎrǎseascǎ familia și sǎ ajungǎ în stradǎ. Divorțul pǎrinților este o consecințǎ a unui climat familial perturbat, cu certuri, conflicte violențe, alcoolism. Copilul, martor la toate acestea, poate dezvolta tulburǎri afective și tulburǎri comportamentale ce conduc la neadaptarea socialǎ.

3.3. Rolul familiei în integrarea copilului în societate

Contactul dintre unitate și cultură pe de o parte, și copil, pe de altă parte, are loc mai întâi prin persoana părinților și propriul lor cămin. Din acest punct de vedere se poate spune că însușirile mediului familial acționează ca un alimentator și ca un organizator al personalităților fizice ale copilului.

Posibilitatea de a observa acasă la el persoane care citesc, care ascultă discuri, care cântă la pian, care practică grădinăritul, care fac gospodărie sau gimnastică, nu este de loc un lucru indiferent pentru copil. Toate acestea se înfățișează ca stimuli, ca activități la care el este mai mult sau mai puțin asociat, ca domenii ce se deschid în fața trebuinței sale de explorare. Nu este deloc indiferent, dacă tatăl se mulțumește să citească ziarul sau se dedică în fața copilului, ori, și mai bine, împreună cu el unei activități care îl pasionează, fie că e vorba de tâmplărie, de creșterea porumbeilor, de pescuitul cu undița sau de arheologie; de asemenea nu este indiferent, dacă mama se arată preocupată numai de gospodărie ori dacă ea citește copilului sau îl învață să cânte la instrumente.

Există, firește, familii care nu îi inițiază pe copii decât în unele preocupări obișnuite sau se rezumă să-i învețe bunele maniere, iar copilul va fi, poate, cum se spune bine crescut, dar în același timp există familii, care, la niveluri diferite, îl pun în contact cu tot felul de surse de satisfacție; cu tot felul de surse de valori și tot felul de mijloace de umanizare, ceea ce este ideal.

Loc de individualizare (școala) a sentimentului, a relațiilor individuale, fiecare din acești termeni implică de la sine prezența unui cadru de referință, a unui sistem de valori pe care familia îl prezintă copilului și care este inevitabil expresia unei culturi. Familia introduce copilul în lumea materială și în aceeași măsură în cea a obiectelor și a manipulării lor, deopotrivă în lumea activităților umane curente, îl învață să trăiască, să stabilească schimburi cu mediul ambiant. Fără acest ansamblu considerabil de achiziții și experiențe – care cuprinde, totuși elemente limitative și perturbatoare, este puțin probabil ca educația școlară ar fi operantă. Familia îi propune copilului modele umane pe care acesta le va imita și de care se va diferenția, devenind astfel, treptat, nu numai uman, dar și personalitate autonomă caracteristică.

Chiar dacă adulții sunt modele fundamentale, care înfățișează constant copilului însuși scopul creșterii sale, lumea nu se reduce la dulți. Copilul trebuie s-și facă inițierea și în alte raporturi sociale decât cele pe care le stabilesc cu modelele sale, și în alte schimburi decât cele pe care le practică cu ființe a căror superioritate o resimte în mod inevitabil; el trebuie să cunoască raporturile de la egal la egal. Din acest punct de vedere, aportul fraților și al surorilor la școlarizarea copilului nu este probabil mai puțin important decât acela al părinților. Faptul că un copil mai are frați și surori, îl face să intre în relații umane mult mai bogate și mai diverse, în comparație cu copilul unic în familie, și anume să cunoască experiența rivalității, a competiției, raporturile de colaborare, de solidaritate, de ajutor reciproc.

Familia trebuie să-l orienteze pe copil spre exterior, spre societate și este bine ca, educatul să aibă și mica sa viață socială extrafamilială, camarazi obișnuiți, să intre în contact și în competiție cu cei de vârsta lui și tovarăși a căror existență nu o împărtășește în întregime. Un motiv pebtru care copiii de vârstă apropiată sunt importanți, rezidă în faptul că ei furnizează unui copil sentimentul de a aparține unui grup, sunt ca un barometru fidel a acelor aspecte de mod de viață și care definesc noțiunea de a fi sau a nu fi în grup.

Părinții trebuie să știe, și majoritatea știu acest lucru, că nu sunt în măsură să satisfacă toate trebuințele de inițiere ale copiilor lor; ei știu că au limite și că nu pot să reprezinte pentru copiii lor întregul gen uman sau toată cultura umană; pe lângă aceasta își dau seama că un copil se poate dezvolta și pe alte căi decât cele pe care le oferă ei. De aceea îi ajută pe copii să ia contact cu vizitatorii lor, cu prietenii, cu persoane din familia extinsă (bunici, mătuși, unchi, veri), care pot aduce ceea ce părinții nu sunt în stare să ofere, astfel, tânărului i se oferă posibilitatea de a extinde aria de ființe umane pe care le cunoaște și îi dă ocazia să-și îmbogățească registrul de modele posibile de care dispune. Dar, de asemenea, este esențial să se vegheze ca aceste posibile modele să aibă valoare efectivă și să se țină seama că ele pot fi valoroase chiar dacă diferă de modelele oferite de către părinți.

Pentru a promova implicarea în comunitate, părinții trebuie să se asigure de faptul că fiul (fiica) lor sunt implicați afectiv în toate fazele vieții comunitare și pentru aceasta este necesar ca familia să participe împreună la evenimente culturale (filme, concerte, conferințe) și sociale. Sunt prea multe situații în care un copil având caracteristici familiare pentru publicul general (de exemplu copilul în cărucior de invalid, care nu poate vorbi, vedea, auzi, nu participă la viața familiei în afara căminului. Atunci s-ar pune întrebarea dacă părinții nu-și includ copiii la evenimente în afara căminului părintesc cum îi vor accepta membrii comunității pe acest copil ca fiind egali?

De asemenea, un mod de integrare a unui copil într-un grup este de a găsi pe cineva care să-l introducă în grup. Membrul mai vechi al grupului poate prin aceasta să ușureze drumul pentru noul membru. Este întotdeauna mai bine să ai pe cineva să te introducă în grup, în loc să încerci singur să devii membru venind din afară. Când ajutăm un copil să devină membru integrat al unui grup, trebuie automat să ne gândim la problemele pe care și le pune acest copil și să găsim un mod de rezolvare al acestora cât mai apropiat de nevoile copilului.

În cursul dezvoltării și devenirii sale ca ființă umană, copilul intră în contact cu alte forme de organizare comunitară în afara familiei sale. Dacă familia este rampă de lansare pentru evoluția ulterioară, atunci instituțiile și organizațiile cu care intră în contact îi definesc cadrul social, limitele devenirii și jalonează existența propunându-i niște norme general valabile. În comunitate există instituții și organizații guvernamentale care-i oferă individului servicii de diferite tipuri: sanitare (spital, policlinică), educaționale (grădinițe, școli, licee, universități), protecție socială, transport, etc. De asemenea mai există organizații comunitare (de exemplu – biserica) și organizații nonguvernamentale și nonformale care se constituie în grupuri de referință pentru membrii comunității oferind modele comunitare, securitatea Eu-lui, sursa de valori, valorizarea personalității.

Comunitatea îi oferă copilului un set de valori după care se va ghida acesta în cursul formării propriei sale personalităí și îl va ajuta să se integreze în societate. De aceea, copilul trebuie încurajat să învețe diferența dintre bine și rău, aceasta creându-i cu timpul autocontrolul, să spună adevărul și să deteste minciuna. El trebuie să-și țină întotdeauna promisiunile, să se poarte cu considerație față de ceilalți, să-i ajute pe cei mai puțin norocoși și mai slabi decât el însuși și să-și asume responsabilitatea personală pentru faptele sale. Aceasta înseamnă de fapt că trebuie lucrat cu copilul astfel încât să-l ajuți pe acesta să-și dezvolte propriul sistem de valori și simțul valorilor. El trebuie să învețe despre standarde, despre ceea ce este și ceea ce nu este acceptabil și să gândească și la felul cum sunt ceilalți, nu numai la felul cum sunt ei înșiși.

Aspectele și etapele creerii și definirii sistemului de valori la copii pornesc de la protecția oferită copilului cu scopul de a-l ajuta să evite să-și facă singur rău, ajungând până la apariția autonomiei și responsabilității proprii, la capătul unei evoluții ce are ca trepte: deprinderea, exemplul, buna înțelegere reciprocă, explicarea și dojana, corespondența dintre gândire și acțiune, răspunderea comună, afecțiunea și stima mutuală, coeziunea familială.

Deși toate mijloacele educative succesive și simultane aplicate în cursul creșterii converg sau trebuie să tindă spre același țel: acela al întâlnirii copilului cu el însuși, al meditației asupra propriei persoane, așadar, la posibilitatea pentru copil de a contribui la propria educare, la formarea prin sine însuși.

Discuțiile în grup, cele de familie, urmǎrirea programelor educative la televiziune sunt cǎi pentru a dezvolta convingerile unui copil care trebuie sǎ înțeleagǎ cǎ alți oameni pot avea valori diferite fațǎ de ale lui (de exemplu valori religioase) și cu toate acestea trebuie sǎ le respecte și sǎ încerce sǎ le înțeleagǎ.

Copilul trebuie sǎ-și dezvolte simțul moral care sǎ-l împiedice mai apoi sǎ-și înșele semenii, sǎ facǎ discriminare rasialǎ sau între sexe, sau sǎ fie intolerant. De asemenea, existǎ un set de noțiuni pe care el trebuie sǎ și le defineascǎ în cursul dezvoltǎrii sale și sǎ-și dea seama dacǎ este bine și ce este rǎu în lucruri cum ar fi: consumul de alcool, fumatul, consumul de droguri, precum și sǎ-și defineascǎ propria cale în ceea ce privește sexualitatea, fidelitatea în cuplu, avortul și divorțul.

Un rol major în interiorizarea valorilor la copil îl are modelul familial. Astfel, copilul chiar dacǎ va afla cǎ nu e bine sǎ facǎ un anumit lucru, dacǎ-l va vedea fǎcut de pǎrinții sǎi, îl va face și el la rândul sǎu, cu toate cǎ va ști cǎ lucrul respectiv nu este acceptat de societate.

Pentru toți copiii, a avea o comunitate și o familie în care sǎ fie implicați, sunt componentele devenirii ca și cetǎțeni activi. Ceea ce este important, este sǎ fie implicați în activitǎți obișnuite cu oameni obișnuiți, folosind toate șansele pentru a deveni o parte a comunitǎții. Aceasta însemnǎ sǎ ai contacte cu alții, înseamnǎ sǎ încerci noi activitǎți, noi lucruri, dar sǎ continui sǎ te bucuri și de activitǎțile și lucrurile vechi.

Comunitatea nu este numai un loc pentru întâlnirea altor oameni, ci este și un prilej de a învǎța lucruri noi.

Pentru o mulțime de motive, noi avem nevoie de comunitǎți care includ toți oamenii. Într-adevǎr, o comunitate care nu acceptǎ și nu cautǎ activ diversitatea și deosebirile dintre membrii sǎi, nu este o comunitate în cel mai înalt sens al cuvântului. Nu toate comunitǎțile sunt perfecte, dar în primul rând sunt reflectǎri ale existenței umane. Includerea în comunitate nu este numai un lucru frumos la care se lucreazǎ, este inima muncii noastre ca ființe umane.

Iubirea reprezintǎ o condiție a integrarii. Dar, iubirea, nu este întotdeauna blândǎ și tandrǎ. Uneori ea este asprǎ și durǎ, fǎrǎ a înceta sǎ fie iubire. Ca pǎrinte îți iubești copilul, dar aceastǎ calitate, de pǎrinte, îți cere sǎ fii aspru, neîngǎduitor cu toți cei care încalcǎ morala familiei. Într-un mariaj nu sunt acceptate agresivitatea fizicǎ, infidelitatea, actele de abuz sexual, alcoolismul ori dependența de droguri când este vorba de parteneri, dar aceștia, pǎrinții adevǎrați, vor fi la fel de neîngǎduitori fațǎ de copiii lor. Numai așa, actele, operațiile și acțiunile lor sunt ori pot fi motivate de iubire. Doar cine nu iubește, acela acceptǎ compromisurile repetate ca mod de conviețuire, ca principiu în educația copiilor. Dragostea trebuie sǎ înfrunte. Aceasta este iubirea asprǎ, de facto, iubirea adevǎratǎ. (Chapman G., 2001, pag. 76-77).

3.4. Interacțiunea părinte- copil și funcția educativă

Stabilitatea, precum și acțiunile familiei depend, în mare mǎsurǎ, de relațiile de comunicare și interacțiunea membrilor sǎi. Interacțiunea umanǎ reprezintǎ un proces de dependențǎ reciprocǎ și fundamental între indivizi, prin care, actele unui membru se rǎsfrâng asupra comportamentului celuilalt. (Ciofu C. apud Iluț P., 1995, pag. 173).

Deoarece, partenerii se influențeazǎ reciproc, fiecare încearcǎ sǎ se adapteze și sǎ perceapǎ efectele, pe care le exercitǎ asupra celuilalt. Astfel, în cadrul interacțiunii familiale, important este confruntarea perceptive-cognitivǎ, pe baza cǎreia ei evolueazǎ și se evalueazǎ reciproc printr-o succesiune de feed-back-uri corectoare cu sens interadaptativ (Mitrofan I., 1989, pag. 52).

Interacțiunea pǎrinți-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normal a copilului, familia este un sistem de comunicare și mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viațǎ.

Aceastǎ interacțiune pǎrinți-copii trebuie analizatǎ numai în cadrul relațiilor intrafamiliale, care asigurǎ funcționalitatea și stabilitatea familiei. Cu toate cǎ, relația dintre mamǎ și copil este cea mai important, trebuie sǎ se ținǎ seama și de celelate relații ale copilului, și anume de relația cu bunicii. Odatǎ cu apariția unui copil, se realizeazǎ și o modificare adaptativǎ a familiei. Aceastǎ restructurare a activitǎții poate duce la dezechilibrare, mama are tendința sǎ-și neglijeze relația cu soțul, sau sǎ facǎ apel la alți membri ai familiei.

S-a consolidat ideea cǎ, a avea copii înseamnǎ a avea și greutǎți, însǎ, în mod normal, apariția unui copil ar tebui sǎ reprezinte numai o nouǎ organizare a activitǎții familiei. Copilul poate avea un rol benefic în diminuarea tensiunilor dintre soți, iar lipsa copiilor poate favoriza instabilitatea cuplului. Stilul interacțiunii tata-copil este diferit de stilul interacțiunii mama-copil, mama ocupându-se mai mult de îngrijire, hranǎ, spǎlare, în timp ce tații sunt mai implicați în jocul acestora. Relația mama-copil poate evolua în douǎ direcții: mama poate afișa fie un comportament hiperprotectiv, fie un comportament rejectiv, de abandon psihic.

Un comportament hiperprotectiv poate duce la o limitare a inițiativei, copilul așteptând totul de la ceilalți. El va devein hiperdependent de mamă, va avea o autoimagine nefavorabilǎ despre sine și, ori de câte ori va fi despǎrțit de familie, va prezenta anxietate de separare (anxietatea reprezintǎ o stare afectivǎ vagǎ de teamǎ nemotivatǎ, de neliniște, tensiune).

Acest copil se va situa mereu în central atenției, mai mult, el consider cǎ, este dreptul lui sǎ-i subjuge pe ceilalți ori sǎ fie rǎsfǎțat în permanențǎ. Aceastǎ atitudine de hiperprotecție a mamei apare, de cele mai multe ori, din cauza lipsei vieții conjugale dintre cei doi soți, relația copilului cu mama înlocuind comunicarea cu soțul. În contrast cu un comportament hiperprotector, se situeazǎ rejecția copilului de cǎtre pǎrinții sǎi. Aceștia nu reușesc sǎ controleze activitǎțile copilului, îi neglijeazǎ trebuințele. În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii au fost desprinse urmǎtoarele concluzii: (P.Petroman, 1997):

copiii stabilizeazǎ și consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea și îi asigurǎ trǎinicia, îi garanteazǎ cooperarea și competiția fireascǎ a partenerilor și de a atenua conflictele dintre ei;

existența și pesonalitatea cuplului dobândește verticalitate doar prin copii

copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimate afectiv și educogen necesare unei familii.

Partenerii trebuie sǎ ținǎ cont de modalitatea de realizare a veniturilor, de mǎrimea acestora, precum și de cheltuielile fǎcute în raport cu anumite trebuințe, de felul, în care se ierarhizeazǎ aceste trebuințe. De asemenea, este important și randamentul la locul de muncǎ, acesta fiind foarte mult influențat de atmosfera familial și de sistemul de relaționare al partenerilor. Astfel, un climat pozitiv bazat pe relații armonioase influențează pozitiv randamentul și gradul de integare socioprofesionalǎ, iar un climat negativ bazat pe stǎri conflictuale conduce la instalarea unor stǎri de inadaptare.

Funcția educaționalǎ se referǎ la influențele educaționale exercitate de cǎtre pǎrinți asupra copiilor, fie prin modele de conduit, fie prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate și dirijate. Aceastǎ funcție are urmǎtoarele subfuncții:

instrucțional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu copilul este important pentru formarea de priceperi, deprinderi și aptitudini;

psihomoralǎ, care se refrǎ la modelele oferite de pǎrinți, copiilor pentru formarea unor trǎsǎturi și atitudini morale;

social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini și sentimete estetice, a unui spirit critic, precum și a unor sentimente religioase

cultural-formativǎ

psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea și susținerea afectivǎ, de acest climat depinzând trebuințele de siguranțǎ și apartenețǎ.

Îndeplinirea adecvatǎ a acestor funcții este influențatǎ de motive obiective (acestea țin de societate-locuințǎ, loc de muncǎ, legalitate, formarea familiei) și de motive subiective, dependente de personalitatea celor doi parteneri (caracter, aptitudini, temperament).

Dupǎ cum am subliniat, educația este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎții. Ea reprezintǎ unul din factorii care, în contextual triplei determinǎri, își aduce contribuția specific important la formarea și dezvoltarea personalitǎții, în interacțiune cu ceilalți factori – ereditate și mediu. Datoritǎ funcției și subfuncțiilor sale, caracteristicilor ei, din suita cǎrora menționǎm: caracterul organizat, conștient, intențional, cu un conținut selectat și îndrumat de specialiști anume formați pentru instrucție și educație, nu întotdeauna când este vorba despre familie, educației îi revine un rol primordial de îndrumǎtor în interacțiunea factorilor dezvoltǎrii și formǎrii personalitǎții.

4. Metodologia cercetării

4.1. Ipotezele și obiectivele cercetǎrii

Se prezumǎ cǎ mediul familial cu un climat armonios și stimulativ din punct de vedere educativ are repercursiuni pozitive asupra rezultatelor școlare și a capacitǎții de adaptare școlarǎ și socialǎ a copiilor proveniți din aceste familii.

Iar aspectul negativ al ipotezei, este tocmai contrariul: se prezumǎ ca mediul familial dezorganizat, deviant are repercursiuni negative asupra rezultatelor și capacitǎților de adaptare școlarǎ a copiilor proveniți din aceste familii.

Obiectivul general al studiului a fost acela de a face o analiză cât mai completă asupra situației copiilor, urmărindu-se identificarea măsurilor necesare pentru limitarea impactului negativ al acestui fenomen, al deyorganizarii, asupra dezvoltării, educației și bunăstării copiilor și evaluarea:

schimbărilor comportamentale ale copiilor din cele doua medii – organizat și dezorganizat – familiale

impactului asupra procesului de învățare/educație (cu accent pe riscul de abandon școlar)

gradului de implicare și participare socială al pǎrinților

mediului familial în care acești copii cresc și se dezvoltă și a relațiilor pe care ei le stabilesc cu cei din familie

evaluarea nivelului socio-financiar și marital al familiilor elevilor cu și fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ

nevoilor specifice pe care le au unii copiii proveniți din familii dezorganizate și chiar cei cu risc de abandon și a gradului de acoperire a acestor nevoi (nevoi emoționale cât și cele raționale: de hrană, bunăstare, acces la diferite servicii sociale)

identificarea măsurilor necesare pentru limitarea impactului negativ al acestui fenomen asupra dezvoltării, educației și bunăstarii copiilor

4.2. Eșantionul investigat

Pentru realizarea obiectivelor propuse s-a apelat la doua categorii de subiecți:

o primǎ categorie de elevi, cu tulburǎri de conduitǎ

o altǎ categorie de elevi fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ

Categoria de subiecți care a fost supusǎ cercetǎrii noastre este alcǎtuitǎ din douǎ eșantioane de elevi din clasele V-VIII ale unei scoli generale din localitate; unul cuprinde elevi fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ, iar cel de-al doilea cuprinde elevi cu tulburǎri de conduitǎ evidente. Fiecare eșantion cuprinde un numǎr de 30 de subiecți.

4.3. Metode, tehnici și instrumente de lucru

Observația

Este o metodǎ fundamentalǎ de culegere a datelor empirice utilizatǎ în practica asistențialǎ. În studiul de fațǎ, s-a utilizat observația participativǎ, care presupune integrarea observatorului în comunitatea cercetatǎ, pentru o perioada lungǎ de timp, în scopul cunoașterii în profunzime, de tip calitativ. Se definește prin câteva caracteristici de bazǎ:

surprinde existența cotidianǎ a unei comunitǎți pentru a obține o imagine autenticǎ asupra acesteia

este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realitǎții studiate, al principiilor și strategiei metodologice utilizate primând abordarea comprehensive „din interior” a fenomenelor sociale cât și sub aspectul rezultatelor

se deruleazǎ potrivit unor principii și reguli specifice de ordin metodologic și deontologic: observatorul trebuie sǎ respecte normele de conviețuire și obiceiurile colectivitǎții investigate; sǎ nu lase impresia cǎ este o autoritate și sǎ nu joace rolul de conducǎtor sau sfǎtuitor; sǎ nu șocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoștințele sale sau prin vestimentație; sǎ manifeste interes egal fațǎ de toți membrii comunitǎții respective, pentru a câștiga încrederea lor

identitatea observatorului poate fi dezvǎluitǎ total, parțial sau deloc. De asemenea gradul de implicare în viața comunitǎții poate varia, implicând o poziție de neutralitate sau una de actor social

este un studiu comprehensiv și holistic asupra unei unitǎți sociale (culturǎ, subculturǎ, grup, organizație, credințe, obiceiuri, modele acționale, interacțiuni sociale)

Interviul

Lucrarea de fațǎ are la bazǎ o metodologie de tip cantitativ, datele fiind culese prin metoda interviului în profunzime (în acest caz gradul de libertate este limitat de orientarea discuției pe o anumitǎ temǎ) și a interviului semi-structurat cu întrebǎri deschise, care s-au adresat copiilor, parinților și profesorilor

Temele accentuate în interviul pentru copii ar putea fi clasificate astfel:

relația cu școala

relația cu familia

relația cu prietenii

condițiile de viațǎ

standardul de viațǎ al familiei

La interviurile pentru pǎrinți, temele pe care s-a pus accent au fost puțin diferite fațǎ de cele care au apǎrut în interviurile adresate copiilor. S-a pus accent pe:

istoria familiei legatǎ în special de condițiile de viațǎ

relațiile cu ceilalți membri ai comunitǎții

Pașii parcurși au fost:

Contactul. În cadrul acestui pas sunt urmǎtoarele etape :

Identificarea copilului (abordarea lui, identificarea locurilor și spațiilor unde poate fi gǎsit, a timpului, a instituției, a familiei, etc.)

Identificarea problemei (din perspectiva copilului, a lucrǎtorului, a altor sisteme semnificative cu care solicitantul interacționeazǎ)

Identificarea obiectivelor (pe termen lung-scurt)

Explorarea și investigația (motivația copilului, șansele de realizare)

Formularea planului de intervenție care conține urmǎtoarele etape

Estimarea și evaluarea corelației dintre problema identificatǎ și nevoile reale ale beneficiarului

Identificarea factorilor majori implicați

Identificarea resurselor disponibile

Metodologia de realizare

Acțiunea presupune:

Realizarea planului (ce trebuie fǎcut, cine, în cât timp)

Evaluarea împreunǎ cu beneficiarul a realizǎrii sarcinilor și a semnificației procesului

Planul de intervenție se construiește pe baza acceptului dat de cǎtre copil și alternativele identificate astfel încât copilul sǎ aibǎ convingerea cǎ decizia îi aparține și cǎ nu îi este impusǎ. Se vor lua în considerare așteptǎrile acestuia privind reintegrarea socialǎ și securitatea lui.

Este foarte importantǎ în formarea copilului cu privire la drepturile pe care le are: acces la informații, la servicii solide, dreptul la confidențialitate.

Pe tot parcursul interviului și a oricǎrei discuții este important sǎ acordǎm atenție deosebitǎ ascultǎrii. Ascultarea activǎ este adesea mijlocul prin care gǎsim soluții la probleme deoarece ne ajutǎ la înțelegerea situațiilor și a interlocutorului.

Etapele realizării interviului

Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari secvențe:

Pregătirea interviului

Derularea interviului

Analiza discursurilor și redactarea raportului de interviu

1. Pregătirea interviului

În realizarea interviului nu există rețete general valabile, fiecare tip de interviu impunând respectarea unor reguli specifice. Totuși putem să identificăm anumite principii și strategii care stau la baza desfășurării corecte a interviului.

Așadar, pregătirea interviului de către cercetător (asistent social) are două dimensiuni:

– Pregătirea teoretică (le savoir-faire)

– Pregătirea practică (le savoir-être)

Pregătirea teoretică trebuie să aibă in atenție următoarele aspecte:

– Identificarea și formularea temei (problemei)

– Documentarea teoretică asupra problemei puse în discuție și asupra caracteristicilor subiectului (segmentului de populație) ce urmează să fie investigat

– Precizarea scopului și a obiectivelor interviului

– Delimitarea populației și a eșantionului (atunci când este cazul)

– Construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu și parametrii situației de interviu

Ultimul aspect menționat necesită unele precizării: ghidul de interviu este un ansamblu organizat de teme, subteme și indicatori, care structurează activitatea de ascultare și de intervenție a investigatorului în procesul comunicării. Gradul de structurare și organizare prealabilă a ghidului de interviu este condiționat de tipul de interviu, de complexitatea problemei investigate, de scopul interviului. Alegerea unui anumit tip de interviu și implicit, construirea ghidului depind de cunoașterea prealabilă a situației pe care dorim să o analizăm. Când această cunoaștere este insuficientă, folosim interviuri exploratorii, iar atunci când dispunem de informații mai exacte despre domeniul studiat, putem utiliza interviuri structurate.

Ghidul de interviu se deosebește din punct de vedere funcțional de protocolul chestionarului prin aceea că organizează intervievarea, dar nu dirijează discursul. Acest instrument de investigare permite, cel puțin în principiu, atât obținerea unui discurs autentic și personalizat din partea subiectului intervievat, cât și îndeplinirea obiectivelor cercetării sau intervenției sociale.

Pregătirea practică a interviului vizează abilitățile de comunicare și relaționare pe care trebuie să le probeze investigatorul. Din această categorie menționăm:

– Să inspire încredere intervievatului

– Să știe să-i mențină interesul pentru subiectului interviului

– Să manifeste empatie: să înțeleagă ceea ce îi spune interlocutorul, să fie capabil să se pună în situația acestuia

– Acceptarea necondiționată: să fie dispus să asculte și să fie interesat de ceea ce spune interlocutorul

– Să asculte și să nu intervină decât în momentele propice

– Să reducă, pe cât posibil, distanța dintre el și intervievat (distanța se datorează diferențelor de statut social, de cultură, de sex etc.)

– Să fie capabil de a înlătura barierele psihologice ale comunicării și să-și dea seama de mecanismele de apărare ale eului pe care interlocutorului le utilizează pentru a ocoli răspunsurile mai sensibile și problemele care-l privesc îndeaproape

– Să știe să exploateze cunoștințele pe care le posedă interlocutorul în domeniul cercetat prin interviu

2. Derularea interviului

Derularea interviului presupune atât respectarea unor principii și atitudini generale care stau la baza comunicării autentice, cât și aplicarea unor strategii și tactici metodologice specifice interviului. Aspectele metodologice ale derulării interviului vizează stabilirea parametrilor de interviu:

Cadrul interviului: locul, timpul, distribuția actorilor

Strategii de comunicare:

Ascultarea activă (disponibilitatea/empatia)

Tipul de intervenție (consemnul, contrazicerea, relansarea)

3. Analiza discursurilor. Redactarea raportului de interviu

Utilizarea tehnicii analizei de conținut presupune, în principal, determinarea unităților de analiză (unitățile de înregistrare) și construcția schemei categoriilor de analiză.

Unitatea de înregistrare indică segmentul de comunicare ales pentru a fi analizat. Aceasta poate avea dimensiuni diferite: cuvântul, fraza, paragraful, tema, discursul, articolul etc. unitățile de înregistrare urmează a fi clasificate în categorii relevante pentru clarificarea ipotezelor investigației, construindu-se astfel scheme de categorii. Acestea pot fi originale sau standard. În calitate de categorii pot fi invocate: activități umane, procese și fenomene psihice și sociale, norme și valori sociale etc.

După gradul de formalizare și în funcție de categoria analitică utilizată, distingem mai multe tipuri de analiză de conținut aplicată datelor culese prin interviu:

Analiza per interviu

Analiza tematică

Analize formalizate

Interviul oferă analizei de conținut un material informativ foarte bogat a cărui prelucrare presupune parcurgerea mau multor etape:

Transcrierea cât mai fidelă a informațiilor înregistrate în timpul întrevederilor;

Lecturarea repetată a informațiilor transcrise;

Analiza de conținut propriu-zisă ce constă în precizarea structurii tematice a textului și reorganizarea lui în funcție de aceasta;

Interpretarea rezultatelor analizei.

Raportul de interviu

După fiecare interviu este necesară redactarea unui raport prin intermediul căruia se evidențiază: conținutul informațional dobândit, calitatea informației, modul de realizare a interviului. Există două tipuri de rapoarte:

Un raport redactat în fața intervievatului, în timpul discuției (în care cercetătorul notează răspunsurile date de interlocutor); acesta seamănă cu un chestionar și cuprinde un scurt rezumat al comunicării verbale;

Un raport de evaluare, pe care intervievatul nu trebuie să-l vadă; acest raport cuprinde elemente privind condițiile concrete de interviu

Studiul de caz

Studiul de caz reproduce caracteristicile generale ale metodei biografice. Este o modalitate complexǎ de investigare socialǎ sau psihosocialǎ, efectuatǎ cu scopul de a evalua, diagnostica o situație datǎ, de a prognoza evoluția acesteia și/sau de a proiecta o intervenție socialǎ (ameliorare sau schimbare). Studiul de caz reunește urmǎtoarele informații:

date bio-psiho-sociale

date biografice

date medicale – evoluție și dezvoltare fizicǎ

date psihologice – dezvoltarea personalitǎții, aptitudini, comportamente, imaginea de sine, modelul de comunicare și relaționare

date pedagogice – traiectoria școlarǎ; succese, eșec școlar

aspecte particulare ale cazului

detalii privind aspectele vieții cotidiene; integrare familialǎ; instituționalizare; alte forme de asistare; rețeaua de relații; experiențe de viațǎ

descrierea și ierarhizarea problemelor clientului

interpretarea datelor

evaluarea situației clientului (raportul nevoi/resurse)

diagnosticul psiho-social

propuneri de intervenție (educaționalǎ, psihoterapeuticǎ, acordarea de resurse materiale, punerea în drepturi, asistențǎ juridicǎ)

Ancheta socialǎ

Anchetele sociale trebuie să culeagă informații detaliate, precise, plecând de la categorii care să permită comparații asupra locului, organizării industriale și familiei, asupra mijloacelor de subzistență ale acesteia, asupra modului de existență și istoricului familiei etc.

Ancheta cu etapele ei este un ghid al căii de urmat, dar nu constrânge absolut această cale punând piedici imaginației, inteligenței, creativității cercetătorului. Fiecare tehnică folosită înseamnă un mod de sesizare sau de construire a obiectului, o perspectivă diferită de abordare a lui. A folosi o pluritate de tehnici înseamnă a afla moduri diferite de construire a obiectului, de sesizare a lui, perspective diferite de abordare, adică multiplicarea informației, mărirea posibilităților de comparare etc.

Ancheta socialǎ a fost utilizatǎ pentru a culege date despre copii, atât de la aceștia cât și de la pǎrinții acestora. Oferǎ tabloul sintetic al unei investigații sociale complexe și de duratǎ, realizatǎ prin studiul de caz și având o finalitate practicǎ imediatǎ.

În acest scop a fost construit un chestionar, unul pentru pǎrinți și altul pentru copii. Principalele variabile ale chestionarelor, s-au referit la:

Pentru pǎrinți:

date demografice și socio-economice ale familiei

starea de sǎnǎtate a membrilor familiei

bunuri posedate și venituri ale familiei

atitudini ale pǎrinților fațǎ de școalǎ

opinii ale pǎrinților privind viitorul copiilor

date privind frecventarea unei forme de învǎțǎmânt

Pentru copii:

date identificare (vârsta, sex)

stare de sǎnǎtate

performanțe școlare și relația copilului cu școala

abandon școlar

aspecte privind sfera culturalǎ a copiilor

Genograma este o diagramǎ, similarǎ arborelui genealogic, care vizualizează relațiile inter-generaționale dintr-o familie. Simbolurile utilizate în construirea unei genograme sunt:

Ecomapa (harta ecologica) este un instrument cu ajutorul cǎruia asistentul social reprezintǎ grafic locul individului și al familiei în contextul social, evidențiind natura relațiilor existente și intensitatea acestora. Ca și genograma, ecomapa se realizeaza cu ajutorul unor coduri și simboluri care exprimǎ diversitatea rapoturilor sociale ale subiecților analizați.

5. Interpretarea calitativă și catitativă a datelor

5.1. Caracteristicile socio-demografice ale copiilor investigați

Structura pe vârste a lotului investigat

Categoria de subiecți care a fost supusǎ cercetǎrii noastre este alcǎtuitǎ din douǎ eșantioane de elevi din clasele V-VIII ale unei școli generale din localitate; unul cuprinde elevi fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ, iar cel de-al doilea cuprinde elevi cu tulburǎri de conduitǎ evidente. Fiecare eșantion cuprinde un numǎr de 30 de subiecți. Distribuția pe vârste este urmǎtoarea:

Repartiția pe ani a elevilor fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ

Repartiția pe ani a elevilor cu tulburǎri de comportament

Repartizarea statistică cu pondere foarte mare pentru elevii cu vârsta cuprinsǎ între 14 și 15 ani, evidențiază modificări în comportamentul copilului ce corespund celei de a doua etape din viața lui – trecerea în ciclul gimnazial (11 ani) care solicită un efort de adaptare din partea copilului nesusținut corespunzător de familie și scoală. Tulburările prezentate de cazurile cu varsta 11-15 ani considerăm că sunt determinate de modificările fiziologice și psihologice provocate de pubertate și perspectiva susținerii primelor examene (ex. examenul de capacitate).

Aceste cazuri au prezentat tulburări determinate de:

primele experiențe sexuale pe fondul unei carențe informaționale și de relaționare defectuoasă cu părinții

dezacord între posibilitățile material ale familiei și tentațiile societății (modă, distracții)

lipsa de motivație pentru procesul de învățămant din perspective insecurității încadrării și prestării unei viitoare activități

mediul școlar violent determinat de colegi, grupuri de vecinătate a școlii

dezacord între solicitarea școlii și posibilitățile intelectuale, volitive ale tinerilor

Sexul copiilor investigați

Repartiția pe sexe a copiilor

Structura pe sexe este echilibrată: 55% băieți și 45% fete

Poziția, statutul elevilor în clase

S-a ajuns la concluzia, cǎ elevii problemǎ, sǎ doreascǎ atragerea atenției asupra lor recurgând la un astfel de comportament dar, nu putem exclude și varianta cǎ tipul lor predominant de comportament sǎ fie o premisǎ a tulburǎrilor comportamentale, știut fiind cǎ aceștia sunt foarte activi, comunicativi, au un exces de energie pe care încearcǎ sǎ și-l consume așa cum cred ei de cuviințǎ. În acest caz eroarea este, din pǎcate, tot a profesorului, care nu a gǎsit o modalitate optimǎ și beneficǎ de a le canaliza acest surplus de energie spre activitǎți corespunzǎtoare.

Elevii care dovedesc a avea o adaptabilitate normalǎ predominǎ în eșantionul elevilor fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ (48%), dar și unii din elevii cu tulburǎri comportamentale nu au probleme de adaptare (28%).

Poziția, statutul elevilor în cadrul clasei, relevǎ urmǎtoarele date:

Numai privind histograma de mai sus se poate observa faptul cǎ elevii care creeazǎ probleme sunt marginalizați, sunt respinși de colegii lor de clasǎ.

12% din elevii fǎrǎ probleme comportamentale și 8 din cei cu probleme comportamentale au un statut ridicat și pot fi considerați lideri informali ai unei clase de elevi

20%, respectiv 12% din elevi și-au creat un statut ridicat

la un nivel mediu se situeazǎ 32% din elevii fǎrǎ tulburǎri comportamentale și 12 % din cei cu tulburǎri comportamentale.

la procente aproximativ egale (20% dintre elevii care nu creeazǎ probleme și 16% din cei ce creeazǎ probleme) se situeazǎ elevii investigați care au un statut scǎzut

52% din elevii cu tulburǎri comportamentale și doar 16% din cei cu tulburǎri nu sunt agreați de colegii lor, din contrǎ, sunt respinși, evitați și marginalizați de colegi.

Se pare cǎ elevii problemǎ nu numai cǎ sunt respinși de cadrele didactice dar și colegii lor adoptǎ aceeași atitudine.

Și rezultatele acestui test pot fi interpretate ca cele de tipul cauzǎ-efect. Marginalizarea lor poate duce la deviații de conduitǎ din dorința de a se impune, indiferent prin ce mod în fața colegilor lor, deși rezultatele nu le sunt benefice dar, în același timp, marginalizarea poate fi efectul deviațiilor de conduitǎ, elevii buni nedorind sǎ se împrieteneascǎ cu aceștia pentru a nu atrage atenția asupra lor și, implicit consecințele pe care le suportǎ colegii lor mai indisciplinați.

5.2. Componența familiei

Numai jumătate dintre copiii investigați provin din familii legal constituite 54%, beneficiind de prezența ambilor părinți.

Totuși, existența celor doi părinți nu prezintă în sine garanția unui mediu adecvat dezvoltǎrii armonioase a copilului, cazurile pe care le-am întâlnit evidențiind existența unor situații variate:

Situația economicǎ precară a unor familii îl obligă pe copil să apeleze la comportamente inadecvate (furt, minciună, evadare din mediul familial) pentru a obține satisfacerea nevoilor sale

În aceste familii legal constituite, o pondere o au cele în care unul dintre părinți este vitreg pentru unul sau mai mulți copii și manifestă un comportament de neglijare sau abuziv față de acestia determinand instalarea unor tulburări

Familiile monoparentale au fost identificate ca reprezentand 32% din lotul investigat. Indiferent de situația care a condus la lipsa unuia dintre părinți, acest fapt îl marchează pe copil sub mai multe aspecte:

Emoțional – copilul nu înțelege și nu acceptă plecarea (deces, abandon, plecarea la muncă în străinătate) părintelui considerandu-se vinovat de pierderea acestuia și manifestand un comportament de respingere a unui eventual partener al părintelui cu care locuiește.

De relaționare – fiind adesea solicitat să-și depășească vârsta cronologică și psihologică prin impunerea de responsabilități sau de sarcini specifice părintelui lipsă

De dezvolare socială – copilul având dificultăți de integrare percepându-se ca fiind diferit, fără suportul economic, afectiv și de îndrumare care se manifestă în mod firesc într-o familie normală

Copiii care se află în îngrijirea bunicilor sau a altor rude vin cu tulburări achiziționate în familiile de origine, trăiesc un acut sentiment de abandon și întâmpină dificultăți de integrare în noul mediu familial.

Tipul familiei de proveniențǎ poate fi o altǎ cauza a tulburǎrilor de conduitǎ la elevi. De regulǎ, deci, copii provin din familii dezorganizate sau monoparentale, sunt susceptibili de a se dezvolta dizarmonic. În cazul elevilor ce alcǎtuiesc obiectul lucrǎrii de fațǎ situația este urmǎtoarea:

Fig. Reprezentarea graficǎ a statutului marital al familiei de proveniențǎ

Diagrama prezentata mai sus scoate în evidențǎ faptul cǎ 76% din copiii fǎrǎ tulburǎri de conduit provin din familii organizate, beneficiazǎ de un climat educogen, de securitate și afecțiune, comparative cu elevii cu tulburǎri de conduitǎ care provin din astfel de familii – doar 42%. 16% din elevii fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ și 36% din elevii „problemǎ” provin din familii ai cǎror pǎrinți au divorțat. 8%, respective 22 % din elevii supuși investigației provin din familii descompletate prin decesul unuia dintre pǎrinți.

Aceste rezultate sunt relevante, putându-se observa cǎ 58% din elevii cu tulburǎri deviante provin din familii dezorganizate.

5.2.1. Statutul social al părinților

Statutul social al părinților a fost analizat pe două dimensiuni:

Nivelul de pregătire – studii

Nivelul de ocupare economic

Din punct de vedere al nivelului de pregătire, situația se prezintă astfel:

12,8% dintre părinți au absolvit scoala generală

64,6% dintre părinți au studii medii

22,6% dintre părinți au studii superioare

Faptul că 77,4% dintre părinți au un nivel scăzut sau mediu de pregătire explică multe din cazurile de neglijare fizică și psihologică a copilului prin necunoașterea nevoilor acestuia, a etapelor de dezvoltare a copilului și a rolului lor ca părinți în structurarea armonioasă a personalității copilului.

La acest nivel de informare și pregătire al părinților, regăsim comportamente abuzive preluate, transmise, modele educative autoritare, impuse, fără a lua în considerație copilul ca persoană, cu propia lui personalitate și nevoie de exprimare.

În ceea ce privește grupa ce reprezintă părinții cu pregătire superioară într-un mare număr de cazuri, copiii sunt neglijați datorită gradului mare de ocupare al părinților restrangandu-se intervalul de timp petrecut cu copilul și scăzând capacitatea de ascultare și implicare în rezolvarea problemelor pe care le reclamă copilul.

S-a constatat deasemenea, în cadrul acestei categorii existența copiilor supuși unei forme de abuz psihologic, prin expectațiile exagerate și inadecvate ale părinților față de proprii copii. Acesti părinți își forțează copiii la eforturi intelectuale mari care le provoacă acestora o suprasolicitare intelectuală, le alterează imaginea de sine și a valorii lui.

Cei care sunt fără un loc de muncă din această categorie cu greu fac față propriilor probleme legate de responsabilitatea asigurării necesarului pentru familie. Datorită incapacității de a soluționa această problemă nu găsesc resurse (nu numai material ci și educative) pentru susținerea psihologică a copilului.

Pentru a surprinde importanța statutului socio-economic al familiei în apariția tulburǎrilor de comportament trebuie sǎ privim urmǎtoarea histogramǎ:

Fig. Reprezentarea graficǎ a statutului socio-economic al familiilor elevilor

Acestea, din pǎcate, confirmǎ faptul cǎ tulburǎrile de comportament sunt mult mai frecvente la elevii ai cǎror familii au un statut socio-economic scǎzut și unde lipsurile sunt frecvente și imperioase.

Astfel, 8% din copiii „problemǎ” și 48% din copiii „model” au norocul sǎ se fi nǎscut în familii care le pot satisface nevoile materiale și spirituale.

Un procentaj egal, 36% din elevii investigați din ambele eșantioane, beneficiazǎ de condiții medii de viațǎ, fǎrǎ excese dar și fǎrǎ lipsuri majore. Iar 16% din elevii care nu provoacǎ incidente la școalǎ și 56% din elevii indisciplinați au condiții precare de viațǎ.

5.2.2. Familia ca sursă de sprijin social pentru copil; formele sprijinului social

Suportul venit din partea rețelei sociale a copilului, în special din partea familiei sale, reprezintă un puternic factor protective împotriva abuzurilor și neglijării.

Sprijinul social poate fi instrumental (ajutor material), normative (sfaturi) și emoțional afectiv) împărtășirea necazurilor și bucuriilor, empatie, exprimarea afecțiunii).

Pentru a construi scala sprijinului social, am utilizat cinci itemi, distribuiți pe formele prezentate mai sus: instrumental, normativ și afectiv:

1. te ajută la lecții

2. petreceți împreună timpul liber

3. te mângâie cand ai o durere

4. te ascultă și te ajută cand ai o problemă

5. te simți cel mai apropiat sufletește

Dintre cei cinci itemi, copiii apelează cel mai frecvent la itemul 3 (91% dintre copii beneficiază de această formă de sprijin) și cel mai puțin la itemul 1 (doar 57% dintre copii beneficiază de această formă de sprijin).

Sursele sprijinului social

În afară de formele sprijinului social, au fost analizate și sursele sale:

mama

tata

bunicii

frații

altcineva

nimeni

Persoana cea mai semnificativă pentru copil, din punctual de vedere al sprijinului social, este mama, care a fost desemnată ca sursă de sprijin social în toți cei cinci itemi, într-o proporție cuprinsă între 60 și 80% din eșantion.

Alegerea tatălui ca sursă de sprijin social pentru copii a fost desemnată pe diferiți itemi. O sursă important a sprijinului social o reprezintă frații, urmați de bunici și de alte persoane din familie.

În concluzie, sprijinul social al copilului este concentrat la nivelul grupului familial. Părinții joacă rolul cel mai important în oferirea acestui sprijin, un grad redus de implicare a părinților indicând riscul neglijării sau chiar al abuzului.

Cooperarea părinților în creșterea și îngrijirea copilului.

În analiza efectuată s-a urmărit să se afle și rolul jucat de cei doi părinți: colaborează ei în mod echitabil în creșterea și îngrijirea copilului sau această responsabilitate este lăsată numai pe seama unuia dintre ei. În acest caz în care există riscul abuzului și neglijării, risc datorta supraîncărcării unuia dintre părinți, în general a mamei. De asemeni, este cunoscut riscul, pentru dezvoltarea ulterioară a copilului, ca să nu dispună de ambele modele de referință, atât cel matern cât și cel patern.

Cooperarea între părinți în ceea ce privește sprijinirea copilului este redusă în cazul unor categorii sociale. Cele mai semnificative sunt:

familiile monoparentale – 16%

familiile în care cel puțin un părinte este șomer – 34%

familiile cu venituri reduse – 47%

familiile în care unul dintre părinți este vitreg – 52%

Riscul pentru neglijarea copilului, în familiile în care distribuția responsabilităților este neechitabilă, este mult mai mare decât în restul familiilor. Astfel, în cadrul familiilor echitabile găsim numărul cel mai mic de copii care suferă de vreo formă de neglijare.

Comunicarea dintre părinți și copii

O bună comunicare dintre copii și părinți reprezintă o garanție împotriva abuzurilor și neglijării. Capacitatea părinților de a-și înțelege proprii copii îi determină să le ia în considerare aspirațiile și să se comporte în consecință. Din păcate, mulți părinți sunt dezinteresați de acest aspect, asteptând din partea copiilor supunere și conformare la niște reguli străine adevăratelor lor nevoi. Cercetarea aceasta a pus în evidență faptul că doar în jumătate din cazuri există o bună comunicare între părinți și copii.

„Crezi că părinții tăi, îți înțeleg nevoile, plăcerile și dorințele?”

1- în mare măsură – 60%

2 – așa și așa – 30%

3 – deloc sau în mică măsură – 10%

Există medii sociale unde buna comunicare este mult mai puțin prezentă. Astfel, copiii care au ales „în mare măsură” la întrebarea de mai sus sunt foarte puțini în cazul familiilor cu venituri reduse și al familiilor cu cel puțin trei copii.

5.2.3. Mentalități și practici educative în familie

Se dorește evidențierea modelului punitiv de socializare, bazat pe utilizarea sancțiunilor în modelarea comportamentului copilului. Acest model este unul abuziv, presupunând diferite forme de abuz fizic și emoțional. Această ipoteză, confirmată de rezultatele cercetării, susține predominanța acestui model, în dauna celui participative, bazat pe comunicare, înțelegerea greșelilor proprii, exprimarea opiniei și participarea copilului la luarea deciziilor care îl privesc.

Abuzul fizic

O formă de abuz fizic este aplicarea bătăii în cazul în care copiii greșesc. Absența totală a acestei forme de abuz există doar în cazul unui sfert din eșantion, restul copiilor spunând cǎ sunt bătuți deseori 2%, sau uneori 73%. În funcție de ponderile copiilor abuzați sub forma bătăii, precum și în funcție de frecvența acestui abuz – deseori, uneori, sau niciodată, am făcut o ierarhizare a diferitelor categorii de factori de risc:

veniturile mici

mai mult de doi copii în familie

prezența unui părinte vitreg

tatăl sau mama șomer

părinți plecați în străinătate

Este de remarcat de asemenea că, practic nu există medii sociale în care copilul să fie ferit în mod absolut de abuzul fizic.

Abuzul emoțional

Această formă de abuz este mult mai frecventă decât abuzul fizic. Am considerat abuzuri emoționale următoarele acțiuni: critica, cearta, jignirile, umilirile, interdicțiile, obligarea, amenințarea

Familiile care nu au o comunicare deschisă, care consideră că sunt lucruri rușinoase ce nu trebuie împărtășite copilului, care au un comportament represiv față de curiozitățile firești ale copilului, s-au dovedit a fi familii în care gradul de expunere a copilului la practici abuzive este mare.

Răspunsurile copiilor intervievați au confirmat în general, în legătură cu pedepsele pe care le primesc:

numai 10% se consideră nevinovați atunci cand sunt pedepsiți

90% consideră că pedepsele sunt corecte.

Cu toate acestea, administrarea acestor pedepse „corecte” generează inevitabil, reacții negative.

Cerându-li-se copiilor să își descrie propria familie și, apoi, familia ideală, s-a urmărit testarea următoarelor ipoteze:

Tipurile de familie conflictuală și indiferentă au un risc crescut de expunere a copilului la abuz și/sau neglijare

Cu cât decalajul dintre familia ideală și cea reală este mai mare, cu atât este mai probabil ca respectivul copil să fie expus neglijării sau abuzului

Din răspunsurile copiilor intervievați, s-a conturat următoarea tipologie:

Familie hiperprotectoare (prea grijulie) – 19 %

Familie normală (iubitoare, veselă, liniștită, calmă, îi tratează pe copii ca pe niste persoane mature) – 62%

Familie abuzivă (indiferentă, prea severă, cu certuri dese, cu violențe fizice sau care pretinde ascultare fără condiții) – 19%

Reacția cea mai tipică pentru copiii chestionați – 64% – este catharsis-ul. De obicei, ei plâng, se roagă, se plâng și cer ajutorul și înțelegerea celor din jur.

34% dintre copii transformă frustrarea în agresiune, simțindu-se revoltați, dornici de răzbunare sau foarte agitați

20% dintre copii încearcă să-și înăbușe tendințele agresive, devenind interiorizați suferind în tăcere sau mimând indiferența dar fiind profund nefericiți; aceste refulări pot însă să izbucnească oricând

Așa cum era de așteptat, majoritatea copiilor își doresc ca familia lor să aibă alte caracteristici care deocamdată lipsesc; copiii din familiile sărace vor să fie bogate, copiii singuri la părinți vor să aibă frați, copiii care nu au norocul să locuiască cu ambii părinți – o familie completă, copiii din familii conflictuale – liniște și calm, etc.

Această întrebare a fost liberă, copiii putând numi câte trăsături ale familiei doreau.

23% dintre copii vor o familie neschimbată: „îmi iubesc familia mea așa cum este acum”; „vreau o familie așa cum o am”, etc.

20% dintre copii vor ameliorarea situației materiale a familiei lor: „o familie mai bogată”, „o familie cu bani mai mulți”

30% dintre copii vor schimbarea atitudinii familiei față de ei, în special o mai mare libertate, respect, înțelegere:

„să ia în semă mai des dorințele mele”

„să mă înțeleagă”

„să mă trateze asa cum merit”

„să îmi respecte hotărârile”

„să îmi explice ce am greșit”

10% dintre copii își doresc, în primul rând , sănătate pentru familia lor,

42% dintre copii vor ameliorarea sau chiar modificarea relațiilor familiale, în special a celor afective: o familie „mai veselă”, „mai iubitoare”, „fără certuri”

Consumul de alcool este un comportament destul de frecvent în familiile copiilor investigați:

„Cât de des se întâmplă ca vreunul sau amândoi părinții să consume alcool?”

Foarte rar sau niciodată – 44%

Uneori, des și foarte des – 56%

Deși viața copilului se desfășoară în mod esențial în familie și la școală, el nu trăiește sub un clopot de sticlă, limitat la aceste două medii. Experiențele și contactele sociale ale copiilor sunt mult mai variate și mai bogate: pe stradă, în grupurile de vecini, în mijloacele de transport, în magazine, în piețe, în cinematografe, în parcuri – copilul se lovește zilnic de realitate și de oamenii și împrejurările diverse ce o compun.

Nu de puține ori, în lipsa unei supravegheri și a unei protecții corespunzătoare el este expus, în aceste medii, diferitelor forme de abuz.

Numai 27% dintre copii au declarat că nu au avut niciodată o experiență neplăcută de genul:

abuz fizic („cineva să te lovească”, „să te jefuiască”

abuz emoțional („să te umilească”, „să te amenințe”, „să te oblige să faci ceva împotriva dorinței tale”). Restul copiilor s-au plâns de abuz fizic și/sau emoțional.

Aproape jumătate dintre cei care au acuzat astfel de experiențe au relatat că persoanele care i-au făcut să sufere sunt prieteni, colegi și vecini de vârste apropiate cu ei.

Numeroase studii sociologice au demonstrat că „anturajul” copilului este unul dintre cei mai puternici agenți ai socializării sale. Atitudinile, valorile, comportamentul său, toate acestea sunt modelate în mare măsure de către „anturaj”. Agresivitatea fizică și verbal care caracterizează aceste micro-medii își vor pune amprenta asupra personalității copiilor care sunt socializați în acest mod.

Deținerea unei camere proprii, în care copilul să își desfăsoare activitățile specifice și să se bucure de o oarecare intimidate, rămâne un deziderat pentru aproape 45% din copiii intervievați. Acestia sunt obligați să locuiască și mai ales să doarmă, cu alte persoane în aceeași cameră. Desigur, criza de locuințe și creșterea prețului acestora sunt responsabile pentru această situație.

Multe familii sărace sunt bucuroase atunci când au acces la o locuință proprie, chiar dacă aceasta are o singură cameră. În ultima vreme, au fost repartizate locuințe sociale familiilor numeroase și cu venituri mici. De asemenea, s-a înregistrat o anumită dinamică pe piața locativă: familiile sărace renunță la apartamentele mai mari, din cauza cheltuielilor de întreținere, pentru a se muta în apartamente mai mici, chiar dacă aceasta înseamnă o reducere drasticǎ a spațiului de locuit și o creștere corespunzătoare a densității de locuire.

Există numeroși factori asociați cu neîndeplinirea deținerii de către copil, a unei camera proprii. Dintre acestia, sărăcia, lipsa familiei naturale, numărul mare de frați, sunt cei mai semnificativi.

Calitatea somnului copilului este un bun indicator al stării lui sufletești. Un somn agitat poate fi corelat cu prezența unor frământări, al unor preocupări, al unor griji pe care copilul se le face în legătură cu unele situații din viața sa. În eșantionul studiat, 85% dintre copii au răspuns că au un somn odihnitor și 15% au răspuns că somnul lor nu este odihnitor.

Încercând să înțeleg și să aflu ce îi preocupă pe acești din urmă copii, am putut estima că grijile lor provin din următoarele arii ale existenței lor:

Un mediu social nesigur

Grijile materiale ale existenței lor; un nivel de trai redus, grija zilei de mâine – nu sunt probleme care se opresc la ușa copilăriei. Ele sunt apăsătoare chiar și pentru această vârstă care, se presupune că ar trebui să fie lipsită de griji.

Un mediu școlar nesecurizant

Prezența abuzului și a neglijării, în special; a abuzului fizic și a neglijării afective – este suficient, pentru a vedea influența acestor factori asupra calității somnului copilului.

Neglijarea educației scolare

Deprivarea unor copii de cărțile, caietele și rechizitele școlare necesare educației lor este cu atât mai intensă cu cât sunt mai săraci. De aceea, copiii care au răspuns că nu au suficiente cărți, caiete sau rechizite școlare, provin din mediile sociale unde sunt prezenți factorii sărăciei enumerați deja în subcapitolele anterioare: somajul, numărul mare de frați, monoparentalitatea

Frecvența la școală – de obicei, monoparentalitatea și numărul mare de frați duc la neglijarea controlului copiilor privind frecvența la scoală. Este probabil ca, din cauza supraîncărcării, mamele singure și mamele cu mulți copii să fie incapabile să se ocupe în mod corespunzător și de acest aspect al îngrijirii copilului

Sedințele cu părinții – se pare că aceasta este modalitatea cea mai frecventă prin care majoritatea părinților țin legătura cu școala. Nefiind o activitate ritmică și susținută (sedințele fiind în medie una la două luni), participarea la ea devine accesibilă chiar și pentru părinții foarte ocupați. Aceasta le dă sentimental că se ocupă de copii și de educația lor școlară.

În concluzie, șomajul, numărul mare de frați, monoparentalitatea sunt factori de risc în ceea ce privește neglijarea educației scolare. Tot aici se adaugă și părinții cu venituri relative mai ridicate față de medie.

Majoritatea copiilor intervievați primesc o supraveghere corespunzătoare a activității lor, din partea familiei:

„Cât de supravegheat te sinți de catre familia ta”?

1. familia știe aproape tot timpul ce fac ……….. 78%

2. deseori familia ma lasă nesupravegheat/ nimeni nu mă întreabă niciodată ce fac…. 22%

Copiii care sunt mai frecvent lăsați nesupravegheați aparțin următoarelor categorii socio-demografice:

unul dintre părinți este șomer

numărul fraților este mai mare de doi

veniturile familiei se situează sub strictul necesar

copilul este în întreținerea bunicilor sau a unei rude, părinții fiind plecați la muncă în străinătate

Neglijarea afectivă

Un copil are nevoie, pentru a se dezvolta, de a se ști iubit și ocrotit. Iubirea nu este abstracție, iar pentru a fi convinși de existența ei, copiii au nevoie să le fie arătată: să fie îmbrățisați, sărutați și mângâiați. Există mentalități și practice educative care susțin că o bună educație trebuie să fie aspră și severă: „copilul nu trebuie sărutat decât în somn”. Este adevărat că există oameni mai rezervați în această privință.

La noi pare să predomine o relație caldă între copii și părinții lor:

„Cât de des își arată părinții tăi iubirea față de tine?”

Zilnic sau aproape zilnic ………..90%

Rareori sau niciodată…………….10%

Este adevărat, însă, că există categorii de copii unde procentul celor „rareori sau niciodată” îmbrățisați, sărutați și mângâiați este mai mare. De ce acești copii nu au dreptul la aceeași afecțiune din partea părinților lor? Pur și simplu pentru că se află într-o situație familial mai deosebită (părinții lor sunt recăsătoriți sau sunt crescuți de către rude), au cel puțin încă doi frați sau familial ori este săracă. Sărăcia resurselor material ale familiei pare a fi însoțită deseori și de o sărăcie a resurselor afective.

Un copil neglijat din punct de vedere afectiv se simte nedorit și neiubit de către familia sa, de către cei din jur. Majoritatea copiilor investigați nu au asemenea sentimente. Sentimentul de neglijare afectivă este mai pregnant în familiile care au probleme legate de statutul economic: șomaj, venituri mici. În cadrul copiilor ce trăiesc în astfel de familii, procentul celor ce se simt nedoriți este mai mare. Este interesant că un astfel de sentiment este mai pregnant în familiile cu doi copii, față de celelalte familii. Aceasta se poate explica printr-o anume rivalitate care există între frați, pe care părinții nu au știut să o gestioneze.

5.4. Prezentarea cazurilor – studii de caz

În aceste studii de caz sunt prezentate importanța familiei în formarea și socializarea copilului.

Rolul pǎrinților este hotǎrâtor deoarece fiecare copil poate fi educat numai intr-un mediu definit prin afectivitate și dragoste; copiii lipsiți de dragostea pǎrinților devin mai fragili și mai vulnerabili decât cei cǎrora pǎrinții le asigura un suport afectiv deplin. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat cu cel protectiv, ce asigurǎ securitatea copilului in fața pericolelor lumii exterioare, pregǎtindu-l pentru viața in colectivitate. Pe de alta parte dependența afectivǎ exageratǎ poate impiedica procesul maturizarii și al conturǎrii autonomiei și independenței.

Climatul educațional familial cuprinde un ansamblu de stǎri psihice, modul de relaționare intre membrii ei, atitudini ce caracterizeazǎ grupul familial intr-o perioadǎ mai mare de timp. Unele metode educaționale pot avea consecințe negative asupra procesului de formare a personalitǎții copilului, in corelație și cu climatul familial. O aceeași influențǎ educativǎ exercitatǎ intr-un climat bun va avea cu totul alte efecte decât atunci când este exercitatǎ intr-un climat educațional rǎu sau negativ, bazat pe relații conflictuale, pe ignorarea totala a particularitǎților individuale ale copilului.

Pentru a evidenția cât mai bine rolul familiei privind integrarea copilului în societate am exemplificat cu trei studii de caz.

Cazul nr.1

DATE DESPRE COPIL:

Nume: B

Prenume: S.

Locul și data nașterii: P.N, 12.03.1996

Religia: ortodoxă

Starea de sănătate: bună

După decesul tatălui, pentru copil a fost instituită o măsură de protecție specială.

DATE DESPRE PĂRINȚI:

MAMA

Nume:B

Prenume: C

Locul și data nașterii: P.N.,10.04.1970

Mediul de proveniență: urban

Studii: Facultatea de Textile

În anul 1998 a fost dată în șomaj datorită reducerii de personal din întreprinderea în care lucra.

TATA

Nume: B

Prenume:T

Locul și data nașterii: Com. B., 18.09.1968

Mediul de proveniență: rural

Studii: Facultatea de Construcții

ISTORICUL SOCIAL AL FAMILIEI:

Susnumiții au fost căsătoriți 9 ani, timp în care au locuit într-un apartament proprietate personală compus din trei camere și dependințe aferente. Confruntați cu o serie de probleme de natură financiară, au început să aibă conflicte, ceea ce a condus la destrămarea căsătoriei.

După desfacerea căsătoriei, tatăl copilului decedează în urma unui accident de mașină. Mama s-a recăsătorit iar în urma abandonului acesteia, pentru copilul B.S. a fost instituită o măsură de protecție specială.

Acesta se simte singur și lipsit de afectivitate. Acestă situație îi oferă o mare libertate în manifestarea tendințelor deviante. Copilul este dezvoltat normal din punct de vedere fizic.

Manifestă atașament în relația cu adulții, este extrovertit și îi place să vorbească despre el și realizările lui.

Comunică foarte rar cu mama sa, manifestând indiferență și pasivitate față de ea.

ECOMAPA

Legendǎ

Relație echilibratǎ _________

Relație foarte puternicǎ __________

Relație tensionatǎ _ _ _ _ _ _

Relație unilateralǎ

Relație bilateralǎ

GENOGRAMA:

Legendǎ

_________ relație de căsătorie

_ _ _ _ _ _ relație de concubinaj

căsătorie încheiată de divorț

căsătorie în care soții sunt separați în fapt

– persoană de sex feminin

– persoanǎ de sex masculin

– persoanǎ de sex masculin decedatǎ

CONCLUZII/ PROPUNERI:

Performanțele școlare scăzute, abandonul școlar indică cert că acest copil reprezintă rezultatul unui ansamblu de factori pentru care sunt responsabile în egală măsură familia, școala și alte instanțe cu rol de socializare și control social.

Se recomandă informarea copilului despre avantajele pe care le are în urma continuării studiilor.

Se recomandă urmarea unei terapii comportamentale în vederea diminuării comportamentului deviant.

Cazul nr.2

DATE DESPRE COPIL:

Nume: C.

Prenume: T.

Locul și data nașterii: P.N, 15.10.1991

Religia: ortodoxă

Starea de sănătate: bună

C.T. provine dintr-o familie cu un număr mare de membri, dar cu venituri care situează familia la pragul de subzistență.

DATE DESPRE PĂRINȚI:

MAMA

Nume:C.

Prenume: R.

Locul și data nașterii: P.N.,08.07.1971

Mediul de proveniență: urban

Studii: 12 clase

TATA

Nume: C.

Prenume:M

Locul și data nașterii: Com. D., 20.03.1969

Mediul de proveniență: rural

Studii: 12 clase

Acesta consuma zilnic alcool și are un comportament agresiv asupra copilului și a soției.

DATE DESPRE FAMILIE (frați, surori):

ISTORICUL SOCIAL AL FAMILIEI:

Este o familie în care situația materială precară și lipsa de educație și-a pus amprenta pe dezvoltarea copilului. Impresionante sunt în interiorul locuinței mizeria atât fizică cât și morală a celor doi părinți asociată cu indolența, condițiile de locuit fiind mizere, în cele două camere ale apartamentului. Veniturile familiei sunt realizate doar din salariul tatălui și sunt absolut insuficiente pentru cei trei membri ai familiei.

Ajunsă în pragul disperării, mama copilului se vede nevoită să depună acțiunea de divorț, ea rămânând sinngură să-și crească copilul și să-l întrețină în școală.

După divorțul părinților copilul manifesta o totală lipsă de afecțiune față de cei doi părinți, iar în raporturile cu alte persoane este cooperant, deschis dialogului.

Se constată o pronunțată scădere a performanțelor școalare, la un moment dat chiar și renunțarea la continuarea studiilor, dar, după o intervenție afectivă din partea mamei, copilul a decis continuarea lor.

ECOMAPA

Legendǎ

Relație echilibratǎ _________

Relație foarte puternicǎ __________

Relație tensionatǎ _ _ _ _ _ _

Relație unilateralǎ

Relație bilateralǎ

GENOGRAMA:

Legendǎ

_________ relație de căsătorie

_ _ _ _ _ _ relație de concubinaj

căsătorie încheiată de divorț

căsătorie în care soții sunt separați în fapt

– persoană de sex feminin

– persoanǎ de sex masculin

-persoanǎ de sex masculin decedatǎ

CONCLUZII/ PROPUNERI:

Conflictele dintre adolescent și tatăl lui sunt factorii care au contribuit la dezvoltarea unui comportament deviant la copil. Pe lângă acestea, se adaugă și alți factori ca: lipsa controlului parental, nivelul scăzut de educație a celor doi părinți, mizeria morală și materială din cadrul familiei.

Se recomandă informarea copilului despre avantajele pe care le are în urma continuării studiilor.

Se recomandă urmarea unei terapii comportamentale în vederea diminuării comportamentului deviant.

Se impune implicarea directă a unor organe abilitate pentru rezolvarea conflictelor din familie astfel încât copilul să nu fie cel care suferă.

Cazul nr.3

DATE DESPRE COPIL:

Nume: P.

Prenume: M.

Locul și data nașterii: P.N, 10.11.1992

Religia: ortodoxă

Starea de sănătate: bună

P.M. provine dintr-o familie cu venituri insuficiente pentru membrii acesteia.

DATE DESPRE PĂRINȚI:

MAMA

Nume:P.

Prenume: C.

Locul și data nașterii: P.N.,22.02.1965

Mediul de proveniență: urban

Studii: 12 clase

TATA

Nume: P.

Prenume:I.

Locul și data nașterii: P.N., 14.11.1964

Mediul de proveniență: urban

Studii: 10 clase

Acesta consuma frecvent băuturi alcoolice manifestând un comportament deviant față de familie

DATE DESPRE FAMILIE (frați, surori):

ISTORICUL SOCIAL AL FAMILIEI:

Este o familie cu venituri insuficiente pentru membrii acesteia. P.M. provine dintr-o familie săracă, lipsită de resurse materiale și care nu realizează alte venituri.

Mama consuma, deasemenea, alcool și adopta un comportament moderat față de familie. După câteva încercări ale acesteia de a urma un tratament de dezalcoolizare, rezultatele au fost doar periodice, după care, aceasta neputând renunța la acest viciu, a fost părăsită de soț. Cei trei copii au fost dați spre îngrijire și educare tatălui lor, iar minora a fost internată într-un centru de ocrotire pentru minori.

Rezultatele școalare au fost dezastruoase, înregistrând numeroase corigențe. În ciuda acestor rezultate slabe, după terminarea gimnaziului, P.M. s-e înscris la un grup școlar, urmând cursurile până aproape de sfârșitul primului an, când în urma acelorași rezultate slabe la învățătură, a condițiilor precare atât materiale cât și educaționale, a fost exmatriculată.

P.M. este dezvoltată normal din punct de vedere fizic, manifestă atașament față de familie, dar în relațiile cu alte persoane manifestă un comportament deviant.

ECOMAPA

Legendǎ

Relație echilibratǎ _________

Relație foarte puternicǎ __________

Relație tensionatǎ _ _ _ _ _ _

Relație unilateralǎ

Relație bilateralǎ

GENOGRAMA

Legendǎ

_________ relație de căsătorie

_ _ _ _ _ _ relație de concubinaj

căsătorie încheiată de divorț

căsătorie în care soții sunt separați în fapt

– persoană de sex feminin

– persoanǎ de sex masculin

– persoanǎ de sex masculin decedatǎ

CONCLUZII/ PROPUNERI:

Aceste carențe de socializare sunt datorate în special lipsei de educare din familie și implicit a nivelului redus de educație al părinților, combinat cu consumul excesiv de alcool al ambilor și mai exagerat al mamei și neasumarea rolurilor parentale în timpul copilăriei minorei.

Acest comportament poate fi stopat prin convingerea copilului de a-și relua studiile sau prin a o determina pe mamam acesteia să renunțe la consumul de alcool și să-și asume responsabilitățile parentale ce-i revin, astfel încât să nu încurajeze un comportament neadecvat al fetiței.

Concluzii

Cercetarea și prelucrarea efectuată confirmǎ atât cadrul teoretic descris la începutul lucrării cât și informațiile furnizate de eșantionul martor.

În urma analizǎrii și interpretǎrii datelor obținute putem concluziona cǎ ipoteza conform cǎreia familia cu un climat armonios și stimulativ din punct de vedere educativ are repercursiuni pozitive asupra capacitǎții de adaptare școlarǎ și socialǎ a copiilor proveniți din aceste familii se confirmǎ.

La fel și ipoteza conform cǎreia, mediul familial dezorganizat, deviant are repercursiuni negative asupra capacitǎților de adaptare școlarǎ a copiilor proveniți din aceste familii.

Obiectivul general al studiului a fost acela de a face o analiză cât mai completă asupra situației copiilor, urmărindu-se identificarea măsurilor necesare pentru limitarea impactului negativ al acestui fenomen asupra dezvoltării, educației și bunăstării copiilor .

Concret:

În condițiile în care există, veniturile majorității familiilor sunt extrem de mici și în condițiile inflației și a costurilor extrem de ridicate fac dificilă asigurarea unui trai decent. La acestea se adaugă situațiile în care nici unul dintre părinți nu lucrează accentuând starea de sărăcie și crescând riscul apariției comportamentului deviant. Nivelul de studii și gradul de educație al părinților influențează capacitatea de relaționare adecvată cu copiii.

Situația financiarǎ și statutul social al pǎrinților are influențe nefaste și determinǎ sau declanșeazǎ tulburǎri de conduitǎ la copii. Cele mai frecvente tipuri de conduitǎ se întâlnesc sub urmǎtoarele forme, în ordine descrescǎtoare: agresivitate verbal, minciuna, agresivitate fizicǎ și impulsivitate, vagabondajul, furtul.

Absenteismul și abandonul școlar, fuga de acasă, furtul, minciuna, violența verbalǎ și fizică sunt tulburări de comportament identificate la o parte din subiecții ai căror părinți au deasemenea un nivel redus de școlaritate.

S-a ajuns la concluzia cǎ elevii cu tulburǎri de conduitǎ prezintǎ un nivel accentuat de extroversie comparativ cu elevii fǎrǎ tulburǎri de conduitǎ. Este posibil ca elevii „problemǎ” sǎ doreascǎ atragerea atenției asupra lor recurgând la un astfel de comportament, dar, nu putem exclude și varianta cǎ tipul predominant de comportament sǎ fie o premisǎ a tulburǎrilor de conduitǎ, știut fiind cǎ aceștia sunt foarte activi, comunicativi, au un exces de energie pe care încearcǎ sǎ și-l consume așa cum cred ei de cuviințǎ.

Aceastǎ situație ar fi și consecința unor insuficiente stimulǎri a elevilor cu un potențial intelectual redus, aceștia fiind marginalizați de cadrele didactice care nu au suficient timp sau suficientǎ rǎbdare de a se ocupa de aceștia și îi lasǎ deseori fǎrǎ o preocupare care sǎ le ocupe timpul în mod real și util. Pe de altǎ parte, faptul cǎ elevii cu un potențial redus nu se pot impune în fața colegilor și profesorilor prin rezultate deosebite la învǎțǎturǎ au gǎsit altǎ metodǎ de a ieși în evidențǎ și de a atrage atenția asupra lor.

Diagnosticul de tulburare de relaționare semnifică adesea, expectații exagerate ale părinților, în contradicție cu posibilitățile și aspirațiile copilului.

Cercetarea întreprinsă a identificat existența unor factori psiho-sociali la nivelul familiei și la nivelul societății.

Familia

atașamentul slab, lipsa experienței de a fi acceptat în propia copilărie determină abilități scăzute pentru rolul parental actual

anumite dimensiuni ale personalității părinților afectează negative funcțiile lor parentale: imaturitate, probleme emoționale, retard mental, probleme de natură psihiatrică. Acesti părinți reacționează cu greu la nevoile copiilor, ei au dificultăți în a percepe semnalele acestora, nu se angajează emoțional decat sporadic cu copilul și atașamentul copiilor față de ei va fi slab.

părinții care încearcă să-și resolve problemele emoționale, determinate de factorii de stres cotidian prin abuz de alcool, de sex, de jocuri de noroc, etc. care afectează grav comportamentul parental. Copilul este adesea culpabilizat pentru propriile lui eșecuri.

părinți a căror istorie personal a fost presărată cu foarte multe încercări- evenimente și solicitări psiho-emoționale deosebite – (decesul părinților, eșec în relația de cuplu, pierderea partenerului etc.)

Societatea

Prelungirea peste limita asteptărilor a perioadei de tranziție cu profunde transformări în domeniul psiho-social a condus la manifetarea unei stări de tensiune la nivel societal și a instalării pe anumite secvențe a unei stări anomice. Chiar dacǎ există o strategie națională de schimbare în domeniul protecției copilului aceasta se instalează lent. Pană atunci, rămâne agresivitatea verbalǎ a străzii, indiferența adulților pentru copiii care nu sunt ai lor, expunerea imaginilor vulgare, cu caractere obscene prin afișe, reviste, filme, schimbarea greoaie a mentalității și implicării a unor instituții și chiar a comunității.

Principalele forme de neglijare a copilului sunt: neglijarea educației scolare, neglijarea nevoilor materiale și neglijarea afectivă.

Copilul interacționează cu adulții în mediul familial, scolar și social larg. În fiecare din aceste medii se pot manifesta factori pentru producerea neglijării și abuzului.

Factori de risc în mediul familial

Principalii factori de risc sunt:

Insuficienta cunoaștere și nerespectarea de către părinți a drepturilor copilului

Disoluția cuplului parental (familii monoparentale, divorțuri, concubinaj)

Disfuncții în exercitarea rolului socializator al familiei

Spații de locuit improprii atât ca suprafață cat și sub aspectul condițiilor igienico-sanitare

Probleme de sănătate fizică și psihică a părinților

Venituri insuficiente și modul defectuos de administrare a bugetului

Comunicarea defectuoasă între părinți și copii

Limitarea timpului afectat copilului prin suprasolicitarea profesională a părinților

Perpetuarea modelului parental abuziv

Mentalități și practici punitive

Persistența tabu-urilor, secretelor și falselor pudori

Controlul parental inadecvat, exagerat sau insuficient

Factori de risc în mediul școlar

Școala este un mediu favorabil pentru producerea abuzurilor atât din partea profesorilor, cât și din partea colegilor. Principalii factori evidențiați au fost:

Insuficienta cunoaștere și nerespectarea de către cadrele didactice și de către copii a drepturilor copilului

Perpetuarea modelului educativ punitiv

Supraîncărcarea programei școlare

Numărul redus de cabinete de consiliere școlară

Legătura defectuoasă între școală și familie

Prezența în spațiul școlii a grupurilor cu potențial delictogen și slaba implicare a celor responsabili în protejarea copiilor

Factori de risc în mediul social

Principalii factori evidențiați au fost:

Insuficienta cunoaștere și nerespectarea drepturilor copilului la nivel de societate

Situația socio-economică la nivel național care se reflectă la nivelul familiei și implicit asupra copilului (șomaj, criză locativă, asistență social și sanitară insuficientă)

Servicii sociale insuficiente, neadaptate nevoilor

Modele cultural și mentalități favorizante producerii abuzurilor

Implicarea redusă a comunității în prevenirea producerii abuzurilor

Funcționarea fragmentată, nu într-un sistem de rețea cu rol de prevenire și intervenție în cazurile de abuz a instituțiilor responsabile de protecția copilului

Lipsa unui program coherent de informare a opiniei publice asupra riscului pe care îl presupune producerea abuzurilor și implicațiile acestuia asupra dezvoltării copilului

Promovarea prin mass-media a violenței

Putem aprecia că sprijinul social al copilului este concentrat la nivelul grupului familial; părinții joacă rolul cel mai important în oferirea acestui sprijin, un grad redus de implicare a părinților indicand riscul neglijării sau chiar al abuzului.

Copiii își doresc ca profesorii să îi respecte, să le acorde dreptul la opinie, să nu abuzeze fizic sau emoțional, să fie înțelegători și apropiați. Iată cateva citate din răspunsurile copiilor la întrebarea „cum ți-ai dori să fie la școală?”

„să fie armonie și să fie primitoare”

„să fie profesori tineri care să ne înțeleagă”

„să nu mai fie așa de multe teme pentru că nu avem timp să le facem”

„profesorii să ne înțeleagă”

Să ne lase să spunem și noi cum vrem orarul și programul”

Așadar, familia, joacǎ un rol important în prevenirea și apariția tulburǎrilor de conduitǎ. Conform datelor rezultate din cercetare principalul factor al apariției tulburǎrilor de conduitǎ la elevi, îl constituie un mediu familial necorespunzǎtor și abia apoi nivelul intelectual, tipul personalitǎții și statutul socio-economic precar dar și urbanismul și mass-media.

Bibliografie

Bontaș I., 1995 , Pedagogie, Editura All, București

Bogathy Z, Petroman P,1999, Psihologia astǎzi, Editura Eurobit, Timișoara

Ciupercǎ Cristian, 2000, Cuplul modern între emancipare și evoluție, Ed. Tipoalex, Alexandria

Chiricev A., Pavelcu I., Roșca A. Psihologie pedagogic, EDP, București

Ioan Carmen Cǎtǎlina, 1996, Tehnici de anchetǎ psihosocialǎ, Editura A 92, Iași

Eysenck, H., 1998, Desscifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, București

Hauck P., 1999, Cum sǎ iubești pentru a fi iubit, Ed. Polimark, București

Iluț P., 1995, Familia, cunoaștere și asistențǎ, Ed. Argonaut, Cluj Napoca

Jinga Ioan, Negreț Ion, 1999, Familia – acest miracol înșelător, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Irimescu Gabriela, Asistența socială a familiei și copilului

Mihăilescu Ioan, 2000, Sociologie generală , Ed. Universitară, București

Mihăilescu Ioan, 1993, Familia în Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București

Mitrofan I., Ciupercǎ C.,1998, Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, București

Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Ed. Stiințificǎ, București

Rădulescu Sorin, 2000, Sociologia devianței, Ed. Viitor, București

Ionescu Șerban (coordonator) 2001 „Copilul maltratat – Evaluare, Prevenire, Intervenție”, Fundația Internațională pentru Copil și familie, București,

Neamțu George, (și colab.), 2003, Tratat de asistențǎ socialǎ, Editura Polirom, Iași

Kari Killen, 1998, Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timișoara

Pașa Mihaela Luminița, Pașa Florin, 2004, Asistența socialǎ în România, Editura Polirom, Iași

Pop Luana (coord), 2002, Dicționar de politici sociale, Ed. Expert, București

Pǎunescu C., 1994, Agresivitatea și condiția umanǎ, Ed. Tehnicǎ, București

Petroman P., 2003, Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara

Poenaru R., 1997, Curs de pedagogie

Popescu-Neveanu P,1998, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București

Rădulescu S, 1997, Sociologia comportamentului sexual deviant, Ed. Nemira, București

Shapiro, S., Skinus R.,2003, Cum devenim parinți mai buni. Ghid practic, Ed. Humanitas, București

Zamfir Cătălin (coord) , 1994: România. Dinamica bunăstării și protecției sociale, Expert, București,

Voinea Maria, 1992, Sociologia familiei, Editura Hyperion, București

Zamfir Elena, 1997, Psihologie socialǎ. Texte alese, Editura Ankarom, Iași

*** 2006, Manual de Implementarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, A.N.P.D.C. și Reprezentanța UNICEF în România, Editura Vanemonde, București

*** 1999, Protecția socialǎ a copilului, Revista de pedagogie și asistențǎ socialǎ nr. 3, București

*** Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizația Salvați Copiii, București

*** www.copiii.ro „În interesul copilului”

ANEXE

FIȘĂ DE OBSERVAȚIE

VÂRSTA

TIPUL DE TULBURARE

CINE TRIMITE CAZUL

PROBLEMA PENTRU CARE SE ADRESEAZĂ

STRUCTURA FAMILIEI

NIVELUL DE STUDII AL PĂRINȚILOR

STATUTUL DE OCUPARE AL PĂRINȚILOR

STAREA DE SĂNĂTATE A PĂRINȚILOR

STAREA DE SĂNĂTATE A COPILULUI

PROFILUL PSIHOLOGIC AL COPILULUI

EVOLUȚIA CAZULUI

CHESTIONAR PENTRU COPII

1. Care crezi că sunt după părerea ta, cele mai importante drepturi ale copilului? În ce măsură consideri că aceste drepturi sunt respectate în țara noastră?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2. Am dori să aflăm câte ceva despre condițiile voastre de viață. Răspundeți dacă următoarele propoziții sunt adevărate în cazul vostru, sau nu:

Alimentația pe care o primesc îmi place și este suficientă NU DA

Am suficientă îmbrăcăminte pentru toate împrejurările NU DA

Locuința mea este suficient de mare, astfel încât eu am o camera a mea NU DA

Primesc o îngrijire corespunzatoare a sănătății mele NU DA

Am suficiente cărți, caiete, rechizite școlare NU DA

3. Ne poți spune de cine din familia ta ești mai apropiat?

………………………………………………………………………………………………………

4. Cât de des își arată părinții iubirea față de tine (te îmbrățișează, te sărută, te mângâie)……………………………………………………………………………………………

zilnic

nu chiar zilnic dar destul de des

rareori

niciodată

5. Cine se ocupa mai mult de tine

mai mult mama

mai mult tata

amandoi părintii în mod egale

niciunul

6. Crezi că părinții tăi îți înțeleg nevoile, dorințele, plăcerile?

în mică măsură

așa și așa

în mare măsură

7. Ce fac părinții sau alți membri adulți din familie atunci cand greșești

te bat

te critică

te ceartă

te insultă, te jignesc

îți interzic unele lucruri

te pun să faci lucruri care nu îți plac

te amenință

nu îți mai dau de mâncare

te încuie în casâ

alte pedepse

8. Cum consideri pedepsele aplicate?

prea mari față de fapte

corecte

nu înțeleg de ce sunt pedepsit

9. Cum te simți în majoritatea cazurilor, cand ești pedepsit?

nevinovat

neînțeles

jignit

indiferent

nefericit

vinovat

revoltat

părăsit

fără apărare

trist

neliniștit

10. Ce faci atunci cand ești pedepsit?

plângi

vorbești cu cineva

îți închipui că te răzbuni

suferi în tăcere

11. Ai fost bătut vreodată ?

rar

uneori

foarte des

niciodată

12. Cum țin părinții voștri legătura cu școala?

urmăresc prezența la școală

vorbesc cu profesorii

îți urmăresc notele

vin la ședințele cu părinții

13. Descrie puțin cum este familia ta

indiferentă

prea grijulie

iubitoare

severă

cu certuri dese

veselă

liniștită, calmă

deseori se ajunge la bataie

îți pretinde să asculți fără condiții

te tratează ca pe o persoană matură

14. Ai scris cum este familia ta, dar cum ai vrea să fie?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

15. Părinții tăi își spun cuvinte grele unul altuia?

rar

uneori

deseori

niciodată

16. Te simți neiubit sau nedorit?

rar

uneori

deseori

niciodată

17. Cât de des se întamplă ca vreunul sau amândoi părinții să bea?

rar

uneori

deseori

niciodată

18. S-a întâmplat ca cineva sa te atingă pe părțile tale intime fără voia ta?

rar

uneori

deseori

niciodată

19. La școală te simți:

speriat

vesel

îngrijorat

timid

nesigur

încordat

trist

indiferent

emoționat

20. Cum ți-ai dori să fie școala?

…………………………………………………………………………………………………….

21. Când ai o greutate la școală, o situație mai dificilă, cine te ajuta mai des?

colegii

învățătorul sau dirigintele

alte cadre didactice

psihologul

altcineva

22. Cât de supravegheat te simți de către familia ta?

familia știe tot timpul ce fac

câteodată familia mă lasă nesupravegheat

deseori mă lasă nesupravegheat

nimeni nu mă întreabă niciodată ce fac

23. Există persoane care au încercat:

să te lovească

să te umilească

să te amenințe

să te jefuiască

să te oblige să faci ceva împotriva voinței tale

nu există astfel de persoane

24. Daca ai încercuit „să te oblige să faci ceva împotriva voinței tale” la întrebarea dinainte, ce au fost acele persoane pentru tine (rude, colegi, vecini, cunostințe, necunoscuți)

……………………………………………………………………………………………………..

25. Ți-a trecut vreodată prin cap idea să pleci de acasă?

deseori

uneori

niciodată

În încheiere, vă rugăm să ne spuneți câte ceva despre voi:

26. Ce vârstă aveți………ani

27. În ce clasă sunteți………………..

28. Sexul masculin / feminin

29. Locuiți împreună cu părinții?

da, cu amândoi părinții

numai cu un părinte

cu un părinte natural și cu unul vitreg

stau la rude

stau la un centru de plasament

30. Cu ce se ocupă părinții?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

31. Câti frați aveți

niciunul

unul

doi

trei și mai mulți

32. Care sunt în general veniturile familiei voastre?

nu ne ajung nici pentru strictul necesar

ne ajung numai pentru strictul necesar

ne putem permite și unele cheltuieli mai deosebite

ne putem permite aproape orice

Vă mulțumim!

CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI

Date generale despre familie:

1. Nume și prenume copil: ________________________________

2. Data și locul nașterii: __________________________________

3. Numele și prenumele tatălui: ___________________________

4. Numele și prenumele mamei: ____________________________

5. Frați sau surori ai copilului (menționati și vârstele fraților):

_____________________________

6. Membrii familiei care locuiesc cu copilul:

_______________________

7. Cine se ocupa de educația copilului și cât timp?

8. Care este atitudinea copilului față de dvs.?

Iubitor, prietenos, sincer

Retras, temător, fricos

Indiferent

Alte variante (care?)_____________________________________

9. Care sunt relațiile copilului dvs. cu alți copii?

Izolat

Agresiv

Indiferent

Dragoste și prietenie

10. Într-un grup copilul dvs. devine spontan conducătorul acestuia fiind ascultat de ceilalți membrii?

11. Când cineva din familie este trist, supărat se întristează ușor și copilul?

12. Copilul dvs. obișnuiește să împartă cu cei din jur mâncarea sau jucăria preferată?

13. Considerați întrebările copilului dvs. ca fiind prea numeroase?

14. Cum reacționează copilul dvs. atunci când a săvârșit o faptă rea?

______________________________________________________

15. Ce activități preferă copilul dvs.?

16. Care activități nu îi plac copilului dvs.?

17. Cum acționați atunci când copilul a greșit? Exemplificați!

______________________________________________________

18. Considerați că are anumite aptitudini? (Dacă da, care?)

19. Încercați să-i cultivați aceste aptitudini? (În ce mod?)

________________________________________________

20. Cum apreciați evoluția copilului dvs. la școală?

Vă mulțumesc pentru colaborare!