Abuzul Si Neglijarea Copilului In Familie

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Tema pe care m-am hotarat sa o abordez in cadrul disciplinei “Proiecte SPSS” se numeste: “Abuzul si neglijarea copilului in familie”. Prin aceasta tema doresc sa cercetez, mai exact, “Constientizarea drepturilor copiilor ca metoda de prevenire a abuzului”.

Fenomenul abuzului are încă o slabă recunoaștere și conștientizare la nivelul societătii. Paternul cultural specific conferă familiei un statut închis, procesul de conștientizare colectivă a situațiilor de abuz fiind abia la început.

Familiile în care părinții sunt alcoolici și/sau consumatori de droguri, familiile sărace, cu stare socio-economică precară, familiile cu părinți având nivel scăzut de educație și cultură oferă medii favorizante pentru producerea abuzurilor. Familiile dezorganizate, cu copii din diverse căsătorii, cu condiții proaste de locuit sau în care există un climat tensionat, dominat de stări conflictuale și lipsă de comunicare, reprezintă un mediu în care incidența abuzurilor este mai crescută și un mediu favorizant pentru împingerea copilului în afara familiei.

Problema abuzului copilului este a societății românești în ansamblu pentru că aceasta suportă consecințele incapacității de adaptare și integrare a victimelor prin comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de muncă, prin perpetuarea unui comportament abuziv.

Efectele fenomenului au un impact social de lungă durată, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ și economic. Îngrijirea, recuperarea și reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării de orice fel implică eforturi complexe pe termen lung. Familia victimelor nu are adesea resursele necesare (materiale și psiho-emoționale) de a face față situației.

Contextul socio-economic actual dar și lipsa unor servicii specializate de identificare, investigare și rezolvare a acestui tip de probleme determină creșterea și perpetuarea anumitor tipuri de comportament abuziv.

Doar în ultimii ani, problema abuzului și violenței domestice a fost pusă în dezbatere publică și figurează printre prioritățile de acțiune. Apariția legii privind prevenirea și combaterea violenței în familie marchează un moment important. Agenția Națională pentru Protecția Familiei are printre atribuțiile sale principale și pe aceea de coordonare a acțiunilor de combatere a violenței domestice desfășurate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București prin compartimente cu atribuții speciale din cadrul DDFSS.

Se constată însă ca la nivel local există o lipsa acută de servicii de asistență socială pentru aceste tipuri de probleme.

Nu există servicii de prevenire și monitorizare a situațiilor de risc, forme de intervenție socială, servicii de asistare și recuperare a victimelor, servicii comunitare de supraveghere și reintegrare socială. Autoritățile locale sunt concentrate în acest caz mai mult pe administrarea problemei și mai puțin pe soluționarea sa. Intervenția juridică greoaie și birocratică, fără a promova protecția și recuperarea pe termen lung a victimei. Intervenția poliției, limitată legislativ și instituțional, reprezintă deocamdată singurul răspuns al autorităților publice.

Copilul reprezintă una dintre categoriile de populație puternic dezavantajate din societatea românească actuală, care a cumulat multe probleme și riscuri grave pe termen mediu și lung. Comparativ cu generația adultă, mai mulți copii trăiesc în condiții precare material și social. Pe fondul unor erori ale politicilor din perioada socialistă, insuficiența sistemului de protecție din prima perioadă a tranziției a agravat situația.

Copiii reprezintă viitorul unei națiuni, dezvoltarea unei țări depinzând de grija și educația pe care aceștia o primesc. De-a lungul istoriei, copilul a fost privit ca fiind proprietatea părinților și a tutorilor, aceștia putând să-l trateze după bunul lor plac, fără a putea fi trași la răspundere. În ultimele decenii, s-a produs în mod evident o evoluție a valorilor,normelor și standardelor juridice care reglementează situația copilului. În momentul actual, toate societățile civilizate acceptă ideea conform căreia copilul nu aparține nici familiei nici statului, ci își aparține sieși, sub protecția părinților săi.

Odată cu recunoașterea dreptului suprem al copilului ca persoană umană independentă, nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere nu mai este facultativă (societatea poate decide să le satisfacă sau nu), ci obligatorie. La nivel global, în ceea ce privește copilul și drepturile acestuia, acest lucru apare mai pregnant o dată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (20 noiembrie 1989).

În ultimele decenii, în țările occidentale s-a făcut un pas înainte în recunoașterea riscurilor și abuzurilor la care sunt expuși copiii (Rotariu, 1996). Au fost înregistrate creșteri masive ale cazurilor de abuz și neglijare, astfel a crescut interesul pentru identificarea și combaterea acestora, au apărut tot mai multe servicii specializate în depistarea, tratarea și prevenirea cazurilor de neglijență.

În România, copilul a fost considerat întotdeauna o valoare centrală a familiei. În ciuda opțiunii politice a regimului comunist de a pune copilul în centrul preocupărilor societății și a unor măsuri politice consecvente acestui principiu generos, unele dintre aceste măsuri, cum ar fi cele pronataliste, au fost contradictorii, confuze.

După 1989, societatea românească, ajutată de organisme internaționale, a inițiat o serie de acțiuni în favoarea copilului. De semenea, guvernul și parlamentul au adoptat o serie de acte normative având drept obiectiv protecția copilului. Cu toate acestea, se poate spune despre copil că este una dintre categoriile sociale care încă se confruntă cu multe probleme rămase nerezolvate din cauza perioadei de tranziție prin care trece țara noastră. La 20 septembrie 1990, România a ratificat Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. În articolul 19 se prevede obligația statului de a proteja copiii de toate formele de abuz și neglijare. Cu toate acestea, problematica abuzului este aproape necunoscută în România. Acest subiect a început să atragă atenția, la început, cercurilor academice și profesorilor, iar ulterior, și mass-mediei.

Recent, abuzurile asupra copiilor au devenit obiectul unei atenții crescute din partea opiniei publice și asociațiilor profesionale și neguvernamentale (Rotariu, 1996).

Există extrem de puține studii și cercetări în acest domeniu, lipsesc rapoartele și anchetele oficiale, toate acestea în situația în care copiii din România sunt extrem de vulnerabili la abuz și neglijare. Putem afirma acest lucru și datorită faptului că, în privința programelor de prevenție, țara noastră se află la început de drum.

O nouă viziune asupra abuzului a apărut odată cu adoptarea Convenției ONU cu privire la Drepturilor Copilului, când a fost recunoscut dreptul suprem al copilului ca persoană independentă, o dată cu asumarea responsabilității statului de a apăra respectarea drepturilor copilului chiar în fața propriei familii. Cu toate că România este semnatară a Convenției ONU cu privire la Drepturile Copiilor din 1990, problematica abuzului și a neglijării copilului este foarte puțin studiată și cercetată. România nu dispune încă de un sistem pentru protecția copilului împotriva abuzului, de proceduri de definire și intervenție juridică, de competențe și standarde profesionale stabilite.

PREVENIREA ABUZURILOR SI A NEGLIJARII COPIILOR

Factori de risc

Riscul este mai crescut pe măsură ce societatea devine mai mobilă și au loc schimbări structurale în familii datorită divorțului și separării. De asemenea, riscul abuzului crește și datorită accentuării sărăciei, anumitor boli cronice, situații de criză sau datorită abuzului de substanțe. Nu putem omite alte riscuri cum ar fi: perpetuarea modelului abuziv, lipsa educației și ignoranța cu privire la abuz, vârsta tânără a părinților, număr mare de copii în familie (Zamfir, 1997).

În ceea ce privește victima, sunt mai predispuși copiii rebeli, hiperactivi, retardați. Nu trebuie uitată vulnerabilitatea crescută și capacitatea redusă de autoapărare a copilului în general. Datorita vârstei, copiii au o capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale adulților, capacitate scăzută de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane.

Ei nu pot discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane. Copiii care sunt abuzați, sau care trec prin perioade repetate de abuz, se simt vinovați, incapabili să reacționeze. Victimele se consideră responsabile pentru abuz, le este frică de adultul abuzator, de faptul că nu vor fi crezuți sau că, în cazul în care ar face public abuzul, vor fi pedepsite. De aceea, în foarte multe cazuri, victimele nu recunosc abuzul.

Adulții care au fost victime ale abuzului afirmă că ar fi fost scutiți de această experiență dacă la vremea respectivă le-ar fi fost furnizate informații despre caracterul criminal al comportamentului abuzatorilor.

În urma cercetărilor, s-a constatat că dacă victimele potențiale opun rezistență sau plâng, majoritatea abuzatorilor se opresc și caută o altă victimă.

Metode de prevenție

Rezolvarea problemei copiilor abuzați se realizează printr-o colaborare strânsă între specialiști (asistenți sociali, medici, asistenți de ocrotire, psihologi, poliție și instanțe de judecată, specialiști angajați ai diferitelor departamente), iar competențele lor sunt foarte clar stabilite.

O strategie coerentă de prevenire, combatere și recuperare a copiilor abuzați trebuie să conțină o legislație completă cuprinzând legi în măsură să intervină în cazul abuzului, o clară definire a instituțiilor și a specialiștilor cu responsabilități precise. De asemenea, sunt necesare proceduri de intervenție adecvată în diferite situații, pregătirea și formarea de specialiști, un sistem instituțional care să ofere sprijin și securitate în situațiile de criză (Zamfir, 1997).

În scopul prevenției, se pune problema dezvoltării unor programe de sensibilizare a comunităților și a colectivităților la problematica abuzului și neglijării, a consecințelor și combaterii acestora. Acțiunile preventive presupun în cadrul programelor școlare: sensibilizarea copiilor, părinților, profesorilor, opiniei publice, comunității, vecinătății, profesioniștilor implicați și a forurilor competente.

O importanță deosebită ar putea avea conștientizarea problematicii abuzului în rândul copiilor din școli. Aceste programe de prevenție trebuie să aibă ca și obiectiv o creștere a competenței sociale. Programele de prevenție de la nivelul școlilor trebuie să pună accentul pe înțelegerea de către copiii a diferitelor tipuri de abuz, achiziționarea de deprinderi sociale pentru a face față eventualelor situații de risc, iar în cazul în care deja există astfel de situații, curajul de a face dezvăluiri.

Programele de prevenție la nivelul școlii sunt importante deoarece este știut faptul că două treimi dintre victime sunt de vârstă școlară. Majoritatea părinților consideră dificil să le vorbească copiilor despre abuz, deoarece cred că ar putea să îi înspăimânte inutil. Pe de altă parte, dacă ne referim la faptul că există multe cazuri în care abuzul se produce chiar în familie, ar fi semnificativ și necesar ca școlile să furnizeze această verigă vitală.

Programele școlare de prevenire ale abuzului sunt eficiente și atractive datorită faptului că au o acoperire foarte mare, ele putând fi aplicate unui număr foarte mare de copii și într-un mod eficient din punctul de vedere al costului. Copiii reprezintă o populație pentru care învățarea este o activitate esențială.

Promovarea competenței sociale

Competența socială se află la baza funcționării efective a multor sfere ale vieții umane și influențează semnificativ stima de sine și adaptarea psihologică.

Promovarea competențlogică.

Promovarea competenței sociale presupune satisfacerea nevoii de servicii pentru copii de către societate, în special atunci când părinții sunt absenți, dependenți, săraci, violenți sau incapabili să își ajute propriii copii. Pe lângă familie, școlii îi revine un rol important în educația și protecția copilului. De aceea, atunci când nevoile copilului nu sunt satisfăcute în familie, de acest lucru trebuie să se preocupe școala.

Programele de prevenție ar putea viza profesorii; obiectivele acestor programe ar putea să fie, pe de o parte, pregătirea pofesorilor pentru a deveni buni „părinți” și, pe de alta, crearea competențelor necesare pentru a-i învăța pe copii cum să pună capăt abuzului, dacă acesta are loc, să știe să opună rezistență în situații de risc, sau să întrerupă ciclul abuzului. Aceste programe au potențialul de a reduce posibilitatea abuzului.

Argumente în favoarea prevenției

Pe fondul unei vulnerabilități biologice primare, al riscului genetic și al unui temperament dificil, dacă există un mediu pozitiv, sau se introduc deprinderi parentale și resurse necesare în cadrul programelor de prevenție, atunci se produc rezultate normale în dezvoltarea copilului.

În cazul unor condiții de stress sau de risc în copilărie și adolescență (dezavantaje din punct de vedere al apartenenței la o minoritate etnică, economică sau socială, stress și dezorganizare familială, contexte educaționale neadecvate, sărăcie, abuz, neglijare, disciplină dură, respingere, neadaptare socială), se produc vulnerabilități emergente, deficite de competență nespecifice (sociale, academice, de autocontrol), stima de sine redusă, sentiment redus al eficacității proprii, deficiențe ale deprinderilor de comportament.

Servicii adresate copiilor – programe de prevenție

În SUA, chestiunea abuzului constituie o preocupare la nivel național. Iată de ce s-au făcut mai multe eforturi de elaborare a unor programe de prevenție primară în școală. În 1990, din 400 de districte școlare elementare, 85% au oferit asemenea programe în cel puțin o școală în ultimul an. Din 2000 de tineri intervievați la telefon la nivel național, peste 70% au confirmat că au beneficiat de un program de prevenție a abuzului sau victimizării în cadrul școlii, 39% dintre ei în ultimul an.

Dovezile empirice nu pot fi folosite pentru a confirma sau a infirma ipotezele referitoare la efectul programelor în sfera valorilor sau convingerilor, dar pot fi folosite pentru a investiga impactul pe care îl au asupra cunoștințelor și deprinderilor. De asemenea, pot pune în evidență cele mai promițătoare caracteristici oferite de astfel de servicii.

Întrebări care rezultă de aici:

– Pot eforturile educative limitate să ducă la schimbări măsurabile ale cunoștințelor sau nivelului deprinderilor copiilor (de exemplu, reducerea ratei abuzurilor)?

– Pot copiii să rețină noi tipare de interacțiune sau comportare dacă astfel de schimbări nu sunt susținute și dublate în propria casă sau în cadrul comunității?

– Funcționează aceste programe în mod identic la diferite vârste? Există un moment optim pentru inițierea unor astfel de programe?

– Există efecte negative ale acestor programe?

Există date semnificative, însă nu întotdeauna substanțiale, care atestă dezvoltarea cunoștințelor legate de abuzul sexual și modului de a răspunde la el în rândul copiilor. Din 30 de evaluări, s-a dedus că astfel de programe produc o creștere redusă, dar semnificativă din punct de vedere statistic, a nivelului de cunoștințe. Unele dintre aceste creșteri s-au observat după prezentări repetate ale conceptelor de-a lungul unei perioade de la 10 până la 15 săptămâni, majoritatea lor fiind realizate după mai puțin de cinci prezentări scurte.

Se observă diferențieri la nivelul conceptelor și deprinderilor. Copiii acceptă mai greu ideea că abuzul poate avea loc din partea persoanelor cunoscute decât din partea persoanelor necunoscute. Multe dintre eforturile de prevenție sunt făcute spre încurajarea procesului de dezvăluire timpurie. Se furnizează oportunități pentru ca victimele abuzului să găsească ajutor și să prevină astfel continuarea abuzului.

Puținele studii care au măsurat creșterea numărului de dezvăluiri ca urmare a acestor programe sunt încurajatoare. Abuzatorii intervievați au spus că indicarea de către victime a faptului că vor spune unui anume adult despre asalt, are drept rezultat inhibarea comportamentului abuzatorului. Astfel, perpetuarea unui astfel de proiect ar fi justificată, și numai datorită faptului că îi învață pe copii să spună pur și simplu unui adult atunci când intervine o situație confuză pentru ei.

Autorii arată că tocmai acei copii și părinți care au manifestat niveluri ridicate de frică și anxietate erau cei care considerau efectul general ca fiind pozitiv și care au utilizat conceptele în viața lor zilnică. Cercetătorii au concluzionat că nivelul de anxietate generală inițială nu este o indicație a faptului că programele au o implicație negativă, ci se datorează creșterii preocupării față de un aspect neglijat anterior.

Observațiile pozitive făcute în urma evaluărilor au condus la concluzia că programele de prevenție în școli reduc eventualitatea ca un copil să cedeze fără rezistență în fața abuzului. La fel de adevărat este că prevenirea abuzului și neglijenței necesită mult mai mult decât simpla educare a noii generații în privința unei conduite eficace.

În loc să ofere concluzii definitive asupra meritelor programului, datele obținute în urma evaluării sugerează că rezultatele pozitive pot fi maximizate atunci când programele posedă următoarele caracteristici:

– oferă copiilor posibilitatea conștientizării și exersării în clasă a strategiilor de prevenție, dublată de feedback asupra performanței lor;

– prezintă materialul prin modalități stimulative și variate pentru menținerea și captarea interesului;

– familiarizează copiii cu concepte cum ar fi comportamentul asertiv, cu deprinderi de luare de decizii și de comunicare, pe care copiii să le folosească în situații zilnice și nu numai pentru a se apăra de abuz;

– subliniază repetat necesitatea ca potențialele victime să spună ori de câte ori cineva continuă să îi atingă, într-un mod care le produce disconfort;

– stimulează dezvoltarea unor programe de mai lungă durată și mai bine încorporate în programa școlară.

CAPITOLUL II

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Precizări metodologice

Metodologia cercetării

În elaborarea lucrării am pornit de la premisa că o metodă de prevenire a abuzului asupra copilului ar putea fi conștientizarea de către acesta a drepturilor lui.

Este cunoscut faptul că foarte puțini elevi își cunosc drepturile și sunt conștienți de abuzurile care se pot face sau se fac asupra lor. De asemenea, este îngrijorător faptul că abuzurile și neglijarea la care sunt supuși sunt considerate ca fiind drepturi ce revin părinților pentru a-i pedepsi.

Necunoașterea drepturilor de către copii rezultă și din faptul că înșiși părinți acestora nu cunosc drepturile copiilor, iar programele școlare nu conțin informații suficiente în acest sens. Studiile referitoare la programe educative de conștientizare a drepturilor și de prevenire a abuzurilor sunt inexistente în România.

Obiectivele cercetării

• obținerea unor informații referitoare la gradul de cunoaștere a drepturilor copilului;

• elaborarea unui program educativ și implementarea acestui program pentru realizarea unei conștientizări a drepturilor copilului;

• elaborarea unei metodologii de evaluare a gradului de cunoaștere a drepturilor copiilor în urma implementării programului educativ.

CAPITOLUL III

DEFINIREA SI OPERATIONALIZAREA CONCEPTELOR

Abuzul – noțiuni generale

Definirea abuzului asupra copilului

Termenul de abuz se poate defini din mai multe puncte de vedere:

In sens general, in Dictionarul explicativ al limbii române, abuzul este definit ca Incalcare a legitatii, faptã ilegalã.

• Din punct de vedere medical, abuzul este o acțiune sau inacțiune, care,

fiind orientată asupra copilului, îi afectează sănătatea fizico-psihică și are

consecințe negative temporare sau definitive.

• Din punct de vedere juridic, abuzul este încălcarea normelor legale care

apără relațiile sociale ce asigură o bună și normală creștere și dezvoltare

psiho-fizico-socială a copilului.

Abuzul asupra copilului poate fi definit ca fiind comportamentul menit, în mod intenționat, să cauzeze injurii fizice sau psihice unui minor dependent(Rotariu, 1996).

Apreciem că definiția abuzului acceptată de Organizația Mondială a Sănătății acoperă în întregime acest concept:

Abuzul asupra copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neadecvat, exploatare comercială sau de alt tip, care au consecințe actuale sau potențiale aduse sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui, în contextul unei relații de răspundere sau putere.

Abuzul asupra copilului rezultă în urma unei actiuni umane care poate fi demonstrata, care se produce în mediul din imediata apropiere a copilului și care poate fi prevenita.

-actiune umanã : pentru a vorbi de abuz asupra copilului, trebuie ca

responsabilitatea umană să fie preponderentă, iar cauzele naturale (accidente

ale naturii, boli congenitale) trebuie eliminate.

-demonstrabila : nu orice acțiune umană este un abuz asupra copilului, unele se încadrează în categoria accidentelor (ex. accidentele de circulație).

-mediul din imediata apropiere a copilului : sunt excluse situațiile de

foamete, inundații, etc.

Clasificarea abuzului

Tipurile de abuz sunt:

a. Neglijența. Termenul de neglijență descrie situațiile în care copilul care are nevoie de hrană, care are nevoie de îngrijiri, de igienă, de supraveghere, de protecție din partea adultului, nu primește corespunzător îngrijirile

indispensabile dezvoltării lui armonioase.

b. Abuzul prin violență fizică. Prin acest termen se înțeleg actele de violență fizică, lovituri, răniri, arsuri, otrăviri, etc. Gravitatea leziunilor fizice nu depinde numai de violența actelor comise de către abuzatori, ci este strâns legată de vârsta copilului. În cazul copilului de vârstă mică, aproape toate actele de violență fizică lasă urme pe corp; la copiii mai mari, leziunile corporale pot fi greu de detectat chiar dacă sunt administrate de mult timp. Violența fizică asupra copilului cauzează suferințe fizice și psihice.

c. Abuzul emoțional. Desemnează actele repetate care umilesc copilul, îl

terorizează, îl ofensează, îi dau impresia că este rejectat, devalorizat,

insecurizat. Abuzul emoțional asupra copilului cauzează grave tulburări de

creștere și dezvoltare.

d. Abuzul sexual. Termenul de abuz sexual asupra copilului desemnează

abuzul asupra copilului și adolescentului dependent, care nu a atins maturitatea și care sunt incapabili de a consimți responsabil invitațiile de ordin sexual a căror semnificație nu o înțeleg. În acest fel adultul abuzează de putere și autoritate în detrimentul copilului. Este vorba de acte care îl pun în situația de a se dezbrăca, de a fi atins cu conotație sexuală, penetrare vaginală, anală sau orală, pornografie, incitare la prostituție și expunerea copilului la o informație sexuală care depășește nivelul lui de înțelegere. Abuzul sexual antrenează serioase leziuni fizice și tulburări psihice importante și durabile.

Aceste patru tipuri de abuz asupra copilului nu pot fi disociate în mod clar una de alta, dat fiind faptul că abuzul fizic, sexual sau neglijența au consecințe psihice.

CAPITOLUL IV

DOCUMENTAREA TEORETICA

Incepând din 1990 România s-a aflat în fața unei profunde schimbări de optică în orientarea strategiilor si politicilor de protecție a copilului. Era vorba, practic, de trecerea de la un sistem de protecție centralizat, axat preponderent pe instituționalizarea copilului cu probleme, la un sistem modern de ocrotire centrat pe respectarea drepturilor copilului, pe prevenirea abandonului, pe integrarea si reinserția lui in familie.

Treptat, aria de cunoaștere a problematicii copilului s-a extins de la identificarea si tratarea efectelor – copiii străzii, abandonul, violul în rândul minorilor – la identificarea relelor tratamente aplicate copiilor in familie și/sau instituții de ocrotire, precum și a cauzelor generatoare.

Ratificarea de către România în 1990 a Convenției ONU privind Drepturile Copilului impune obligația respectării și aplicării celor 54 de articole conținute de aceasta și crearea instrumentelor necesare prevenirii situațiilor ce pot determina nerespectarea acesteia. Articolele 19, 34 si 36 din Convenție prevăd obligația de a asigura respectarea drepturilor copilului privind protecția împotriva oricăror forme de exploatare, precum și de a asigura protejarea copiilor de toate formele de abuz și neglijare. Cu toate acestea, lipsa informațiilor cu privire la dimensiunea fenomenului de maltratare a copilului în familiile din România a dus la reducerea măsurilor de prevenire a abuzului asupra copiilor, punând în pericol dezvoltarea și integritatea lor fizică, intelectuală și emoțională.

Problema abuzului și neglijării copilului în familie nu este specifică României. Este vorba despre un fenomen care apare în toate societățile, amploarea sa variind în funcție de nivelul de dezvoltare, stilurile de viața ale populației, tradiții și mentalități și mai ales de eficiența formelor de control social. Se știe că în societațile profund afectate de sărăcie și crize sociale, ca și în cele aflate în perioada de schimbări profunde și dramatice din punct de vedere al prăbușirii sistemului de norme și valori, anumite fenomene sociale, cum ar fi abuzul și neglijarea copilului, cunosc o recrudescență. Sociologii analizează această problemă în cadrul conceptului de violență familială (domestic violence), unde abuzul și neglijarea copilului sunt studiate împreuna cu conflictele violente dintre soți, cu discriminarea vârstnicilor etc. ( Se știe de pildă, că un fenomen foarte cercetat în ultimul timp este cel al îmbătranirii (ageism), văzut ca un efect de mariginalizare, neglijare și abuz al vârstnicilor, care afectează, conform unor studii de specialitate, 4 din 10 persoane din această categorie).

Conform unor studii efectuate de sociologii americani în anii 90, în aproximativ o treime dintre familii apar diferite forme de violență fizică, unele conducând chiar la ucidere.

România nu face excepție de la regulă în ceea ce privește violența familială. Este meritul mass media că după 1990 au fost mediatizate nenumărate cazuri de neglijare a copilului, de abuz și violență în familie, astfel încât fenomenul a putut fi perceput ca o problemă socială. De altfel, pentru ca o situație nedorită să devină problemă socială trebuie sa fie indeplinite doua condiții : pe de o parte să fie conștientizată ca atare de către mai mulți oameni și de majoritatea celor pentru care o astfel de problemă este legată de domeniul lor de activitate și, pe de altă parte, să existe percepția că o astfel de situație se poate rezolva, în sensul cî situația nedorită poate fi ameliorată. Nu este simplu atât timp cât în România încă este foarte răspandită concepția conform căreia ,, nu-i treaba altora ceea ce se întâmplă în ograda proprie ,, sau că ,, bătaia este ruptă din rai’’. De altfel, și în alte țări recunoașterea violenței familiale ca o problemă socială a necesitat mult timp.

Chiar în SUA, de pildă, în 1970 numai 10% dintre americani vedeau abuzul copiilor ca fiind o problema serioasă. Dupa 13 ani, în 1983 circa 90% dintre americani considerau ca abuzul copilului este o problema serioasă. O dată cu creșterea percepției publice a crescut și raportarea acestor cazuri.

Datorită accepțiunilor legale și culturale diferite ale abuzului și neglijării copilului în diverse țări este greu de făcut o comparare a ratelor de răspândire a acestor fenomene. Cu toate acestea, anchetele întreprinse în rândul populației reprezintă un pas important în determinarea cauzelor reale ale abuzării și neglijării copilului.

Bazându-se pe studiile rapoartelor din SUA, Anglia și Noua Zeelandă, Nobes și Smith (2000) au determinat ca 88% dintre mame si 79% dintre tați au declarat că și-au pălmuit copii, 64% respectiv 60% admițând pedeapsa fizică ca necesară din când în când. Unul din patru dintre acești parinți (15%) au comis acte de violență majoră asupra copilului. In SUA, Gorey și Leslie (1997) au estimat, în urmă analizei a 16 studii, că rata violenței asupra copiilor, în general, este între 9% și 68% (Straus și Gelles, 1998).

În Anglia, Davenport, Browne și Palmer (1994) au observat, în urma unui studiu propriu efectuat asupra unor studenți din Leicester, că 8% dintre aceștia au fost abuzați sexual în trecut, 12,9% emoțional, 4,9% fizic iar 2,8% au fost neglijați.

Browne și Hamilton (1998) au descoperit că 10,9% dintr-un grup de studenți din Birmingham au fost agresați de către tați, 9,1% de către mame și 11% de către frați.

Cel mai recent studiu efectuat în Anglia pentru NSPCC (Cawson, Wattam, Brooker și Kelly, 2000) au relevat faptul că tinerii adulți cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani s-au confruntat cu urmatoarele forme de maltratare :

– 7% au fost abuzați fizic ;

– 6% au dus lipsă de îngrijire fizică ;

– 5% nu au fost îngrijiți în mod corespunzător de către parinți până la vârsta de 10 ani ;

– 6% au afirmat că au fost abuzați emoțional ;

– 16% au fost abuzați fără contact sexual, împotriva voinței lor, până la vârsta de 13 ani ;

– 11% au fost agresați sexual până la varsta de 13 ani.

În Rusia si Ucraina datele provenite de la 375 de elevi adolescenți dintr-un oraș siberian au aratat că 29% dintre aceștia au fost abuzați fizic (Berrin 1995). Dintre aceștia 4% au fost vătămați, fiind nevoie de intervenția medicului. În același timp, în urma unei anchete derulate asupra unor tineri din Ucraina a reieșit că 14-20% dintre aceștia au fost abuzați sexual. În Finlanda și Suedia un contingent de 9000 de tineri sub 15 ani a declarat sub anonimat că 72% au fost pedepsiți fizic, iar 8% au fost supuși unor violențe extreme.

În România, preocupările pentru cunoașterea fenomenului abuzului și neglijării copilului sunt de dată recentă și restranse ca număr. În 1996 World Vision și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca au efectuat o anchetă locală asupra aceluiași fenomen în județul Cluj (Rotariu, Roth, Filipoi, Mezei, Munteanu, Sabău, 1996). Datele finale sunt expuse în Tabelul 1, acestea fiind rezultatul studiului realizat în rândul a 796 copii și 488 părinți. Rata răspunsurilor afirmative are o similaritate uimitoare.

Tabelul 1 Sondaj CURS

Organizația ,, Salvați Copiii ‘’a estimat că 35,42% dintre copii străzii își părăseau căminele datorită violenței din familie, iar 2% datorită abuzurilor sexuale din familie. În plus 39% dintre copiii străzii au declarat că cel puțin unul dintre părinți este alcoolic. De asemenea, 40% dintre ei proveneau din familii disfuncționale.

Recent UNICEF (2002) a dat publicității date din care reiese că, în 2000, 37,5% dintre copiii din instituțiile de ocrotire cu vârste între 7 și 18 ani, au fost victimele unor pedepse fizice grave sau ,,bătăi’’ (42% băieți și 32% fete). Vinovați pentru aceste incidente au fost, în cea mai mare parte din cazuri (77%), angajații din cadrul respectivelor instituții. 19,6% dintre cei care au răspuns au declarat că au fost șantajați pentru a întreține acte sexuale (22% dintre băieți și 16% dintre fete), iar 4,3% au fost constrânși să facă sex. Cei incriminați pentru aceste abuzuri sexuale erau tineri rezidenți de același sex (50%), tineri rezidenți de sex opus (11,8%) și angajați ai instituțiilor (1,3%). În afara instituțiilor, 3,9% erau rude, 2,6 alți tineri și 1,3% adulți. De asemenea, o minoritate semnificativă dintre persoanele intervievate (29%) nu a fost capabilă să identifice autorii.

Meritul principal al acestor studii a constat în sensibilizarea autorităților asupra dimensiunilor fenomenului, apreciindu-se că numărul cazurilor de abuz și neglijare ce fac obiectul intervențiilor și investigatiilor serviciilor de specialitate din domeniul protecției copilului și organizațiilor neguvernamentale sunt mult mai reduse decât cele care se produc în realitate. În acest context în anul 2000, în cadrul unui program finanțat de Banca Mondială și cu suport tehnic din partea Organizației Mondiale a Sănatății, Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului ( în prezent Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție) a comandat Centrului de Sociologie Urbană și Regională – CURS un studiu cu reprezentativitate la nivel național pentru obținerea informațiilor legate de incidența si problematică copilului abuzat/neglijat în România. Studiul a constat în realizarea unor sondaje de opinie cu reprezentativitate națională în rândul familiilor având în componență cel puțin un minor, în rândul copiilor școlari cu vârste între 13 sși 14 ani, precum și în realizarea unei anchete sociologice bazate pe interviuri individuale și de grup cu specialiști implicați, direct sau indirect, în problematica copilului abuzat/neglijat. Eșantioanele au fost de 1556 gospodării din 90 de localități pentru ancheta din familiile cu copii sub 18 ani, de 1295 de copii în vârstă de 13 – 14 ani pentru investigația în randul copiilor și de 110 specialiști din 7 domenii de activitate.

În cadrul acestui studiu voi prezenta rezultatele sondajului de opinie în rândul părinților care la data anchetei aveau cel puțin un minor în intreținere, precizând că la nivelul anului 2000, potrivit datelor statistice furnizate de Institutul Național de Statistică, ponderea gospodăriilor cu copii sub 18 ani era de 35,1% iar între acestea 53,4% aveau un minor în intreținere, 33,9% doi minori iar 12,7% aveau 3 sau mai mult de trei copii în întreținere.

Eșantionul a fost de tip stratificat, probabilist, tristadial și a avut drept criterii de stratificare provinciile (regiunile) istorice, mediul rezidențial (urban-rural) și mărimea localităților urbane (4 tipuri). Eșantionarea s-a făcut prin selecție probabilistică a localităților (80, dintre care 41 localități urbane și 39 localități rurale), punctelor de eșantionare (154 secții de votare) și a persoanelor. Eșantionul este reprezentativ la nivel național pentru populația grupului țintă, cu o eroare tolerată de +/-2,5%. Eșantionul a fost validat pe baza datelor Institutului Național de Statistică cu privire la populația României.

Înainte de a trece la prezentarea principalelor rezultate ale acestei investigații sociologice, cred că sunt utile câteva precizări conceptuale referitoare la termenii de abuz și neglijare a copilului, definițiile acestora stând la baza elaborării indicatorilor și indicilor sintetici utilizați în cadrul cercetării pentru evaluarea prevalenței acestui fenomen în România.

Unii specialiști consideră că un concept univoc nu este atât de important atâta timp cât practica arată că se poate distinge cu ușurință în simptomatologia de stare un copil abuzat fată de unul care nu a suferit un abuz. Problema nu este atât de simplă și nici nu trebuie abordată astfel. De exmplu, sunt autori care consideră că practica de a da o palmă copilului, dacă specificul cultural o acceptă, trebuie considerată mai degrabă un mod incorect educațional și nu un abuz. De aceea, sunt parinți care sunt uimiți atunci când sunt acuzați de abuz pentru că iși bat copiii când ,,o merită’’ pentru ,, a nu se abate de la calea cea dreaptă’’.

Orice interpretare a conceptului de ,,abuz asupra copilului’’ presupune violența, acțiuni sau inacțiuni fizice și psihologice intenționate ce produc daune. Pe de altă parte trebuie să luăm în considerare daunele care nu țin numai de leziunile fizice, ci și de cele psihologice, emoționale. Se poate considera daună asupra unui copil și dacă el este abandonat sau lipsit de ingrijirea și atenția celor sub protecția cărora se află. Este un lucru binecunoscut faptul că abuzul asupra copilului are consecințe grave fizice și psihologice care îi afectează sănătatea, supraviețuirea sau dezvoltarea lui (Browne, Hanks, Statton and Hamilton, 2002).

S-a considerat că o singură definiție a abuzului copilului nu poate servi pentru toate scopurile și nu poate acoperi toate domeniile. De aceea, definiția trebuie astfel formulată încât să includă diferite tipuri de clasificări care pot fi adaptate și dezvoltate, în funcție de domeniu.

Articolul 19 din Convenția asupra Drepturilor Copilului tratează în mod specific abuzul copilului și recomandă o abordare largă pentru identificarea, raportarea, investigarea, tratamentul și prevenirea acestuia. Definițiile utilizate în această cercetare sunt preluate din ,, Raportul consultării asupra prevenirii abuzului copilului’’, publicat și elaborat de către Organizația Mondială a Sănatății în anul 1999.

,, Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezinta toate formele de rele tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, ale căror consecințe sunt daune actuale sau potențiale aduse sănatății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui, în contextul unei relații de răspundere, încredere sau putere’’.

În acest studiu se fac referiri la termeni precum abuzul fizic și emoțional, neglijarea, abuzul sexual și abuzul economic/exploatarea.

Definițiile asupra cărora mă voi opri sunt adaptări ale celor prezentate în raportul OMS (1999).

Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere, care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială. Forme ale abuzului fizic sunt : lovirea, rănirea, legarea, așezarea în genunchi, otrăvirea, intoxicarea sau arderile produse în mod intenționat.

Abuzul emoțional reprezintă eșecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau/și acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Aceste comportamente inadecvate față de copil pot fi restricții de deplasare, discriminare, ridiculizare, umilire, denigrare, amenințare sau alte forme de tratament ostil și de respingere.

Neglijarea este incapacitatea adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate sferele : sănatate fizică și psihică, educație, atașamnet emoțional, nutriție, condiții adecvate și sigure de viață, în situația în care există resurse acceptabile în acest sens. Există mai multe forme de neglijare :

– neglijarea hrănirii copilului ;

– neglijarea îmbrăcării lui ;

– neglijarea curățeniei și a siguranței locuinței ;

– neglijarea supravegherii copilului ;

– neglijarea îngrijirii sănătații lui, a protejării față de vătămare ; îngrijitorii nu apelează la medic atunci când este nevoie ;

– neglijarea educației școlare ;

– neglijarea nevoilor sale afective și de comunicare;

– abandonul copilului.

Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-și da încuvințarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale. Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenția de a produce placere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă și dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere. Aceste forme de abuz sexual includ :

– îndemnarea sau obligarea copilului de a se angaja în orice activitate sexuală nelegală;

– exploatarea copilului în prostituție sau în alte practici sexuale ilegale;

– exploatarea copiilor pentru spectacole și materiale pornografice.

Abuzul economic se referă la folosirea copilului la muncă sau alte activități în beneficiul celor aflați într-o poziție de răspundere, încredere sau putere, în detrimentul sănătății fizice și mentale, educației sau dezvoltării spirituale, morale sau sociale.

Tabelul 2 – Prevalenta cazurilor de abuz/neglijare a copilului in Romania, pe total tara si medii rezidentiale

Din datele prezentate în Tbelul 2 rezultă că abuzul și neglijarea copilului au ponderi însemnate în România.

Dintre cele patru forme de abuz, cel psihologic ocupă primul loc (26%), abuzul fizic locul doi (18%), pe ultimele locuri situându-se exploatarea copiilor în familie prin trimiterea lor la cerșit, la lucru sau reținerea lor de a merge la școală pentru treburi casnice sau îngrijirea fraților mai mici (7%) și abuzul sexual 0,1%). Asupra proporțiilor înregistrate pentru ultimele două tipuri de abuz, în special pentru cel sexual, există rezerve datorită incertitudinilor asupra sincerității declarațiilor părinților referitoare la acest aspect. Se știe că, în măsura în care o persoană întrevede consecințele negative ale unor acțiuni, neconformitatea lor cu normele sociale și mai ales juridice, ea tinde să ascundă ( să nu declare) respectivul comportament.

Ponderile înregistrate pe diferitele tipuri de neglijare ar trebui considerate un semnal de alarmă pentru societate și autorități dacă se are în vedere că formele de neglijare sunt practic ,,anticamera ‘’ abuzului : de la neglijarea fizică și psihologică nu mai este decât un pas până la gresiunea fizică sau abandonul copilului.

Analizând distribuția indicilor sintetici ai abuzului și neglijării copilului pe medii rezidențiale se constată o incidență mai mare a tipurilor respective în familiile din mediul rural comparativ cu cele din oraș, cu excepția neglijării educaționale.

Pedeapsa fizică aplicată copiilor de către părinți, din păcate, continuă să fie un fenomen destul de răspândit în societațile contemporane și este una din formele cele mai ,,uzuale’’ folosite de părinți în ,,educarea’’ sau disciplinarea copilului.

În România potrivit datelor de sondaj, bătaia este practicată în aproape jumătate din numărul gospodăriilor cu copii în întreținere (47,2%). Dintre acestea, 79% din cazuri copiii sunt bătuți numai cu mâna, în 16% cu mâna și diverse obiecte și în 5% din cazuri numai cu obiecte. Ținând seama de specificul unor modele culturale pe care le are pedepsirea fizică a copilului, am făcut distincția în această analiză între pedeapsa fizică tradițională sau convențională, abuzul fizic și pedeapsa fizica severă.

Chiar dacă pedeapsa fizică tradițională (bătaia cu mâna în urma căreia nu rămân urme) deține poderea cea mai importantă în structura pedepsei fizice aplicată copilului (37,7%), trebuie semnalate proporțiile relativ însemnate ale gospodăriilor în care sunt aplicate forme mai grave de pedeapsă fizică, cum sunt bătaia cu diferite obiecte (10%), lovirea copilului oriunde se nimerește atunci când parintele este supărat (21%) sau acea formă severă de bătaie în urma căreia copilului îi rămân urme (5,5%). Această din urmă proporție, chiar dacă se reduce la 0,5% pentru cazurile cu frecvență ridicată (se întamplă des și foarte des), prin extrapolarea la nivelul populației de minori arată că în această situație se afla circa 25000 de copii.

Neglijarea fizica rezulta din imposibilitatea sau incapacitatea familiei de a asigura copiilor bunurile necesare unei vieti decente la nivelul standardului mediu existent pe tara are valori foarte ridicate in Romania:parintii din 62%din gospodariile cu copii au declarat ca nu pot asigura alimentele de baza pentru intreaga familie si 77% ca nu pot asigura copiilor bunurile necesare.Rezultatele sondajului nostru sunt confirmate de studiile ample asupra fenomenului saraciei din Romania. In Raportul National al Dezvoltarii Umane-Romania, 1999,se consemneaza o rata a saraciei de 31% pe total tara, rata ce ajunge in cazul gospodariilor cu 3 copii in intretinere la 60%, iar in cazul celor cu 4 si mai multi copii la 80%.Unele din consecintele grave ale acestei situatii se reflecta in proportia de 3,5% dintre gospodarii care au fost evacuate din casa cu copiii si 7% carora le-au fost oprite gazele sau apa ca nu le-au putut achita.

Extrapoland in populatia totala proportia gospodariilor in care s-a propus abandonul copilului (0,4%), rezulta ca numarul acestor gospodarii este de 12000.

In privinta neglijarii medicale ca forma a neglijarii fizice, apreciem ca aceasta are valori destul de mari daca luam in considerare consecintele grave pe care le poate avea in timp acest tip de neglijare asupra sanatatii si dezvoltarii armonioase a copilului.

Proportiile inregistrate in sondaj pentru familiile care nu-si duc copii la controalele medicale la diferite grupe de varsta se situeaza intre 14% si 30%. Prima proportie referitoare la copii de pana la 1 an este destulde ridicata si poate fi unul din factorii care contribuie la plasarea Romaniei pe primul loc in Europa in privinta mortalitatii infantile. O parte din parinti nu constientizeaza in suficienta masura pericolul pe care il poate reprezenta pentru sanatatea copilului nevaccinarea impotriva unor boli grave, chiar in situatia in care au fost anuntati (5,1% dintre familii), ce ar putea afecta circa 250000 de copii, sau tratarea empirica in familie in locul unui consult de specialitate (11%), chiar daca serviciile medicale pentru copii sunt gratuite. Mai mult, circa 1% din gospodariile populatiei apeleaza la tratamente cu leacuri babesti pentru vindecarea copiilor.

Conform specialistilor, abuzul psihologic sau emotional are cel putin acelasi nivel de gravitate ca si abuzul fizic, prin consecintele pe care le are asupra sanatatii copilului.

El afecteaza negativ personalitatea in formarea copilului, starea sa afectiva, tiparele culturale si modul de integrare psiho-sociala in colectivitate. In timp, asa cum arata majoritatea studiilor, copilul afectat in acest mod in familia de origine va reproduce acest tip de comportament in familia pe care si-o va intemeia. Dintre cele doua comportamente majore ale abuzului psihologic pe care le-am abordat in studiul nostru, cea referitoare la agresiunea verbala are ponderea cea mai mare.In cadrul acesteia amenintarea cu bataia sau alte pedepse ocupa primul loc (48%), fiind urmate de actiunile de injosire,denigrare sau umilire: copiilor li se adreseaza apelative precum “prost”, “nebun”,etc.(38,6%) sau sunt injurati (24%).

Formele de abuz emotional care vizeaza izolarea si restrictiile de relationare sunt practicate in proportii mai mici: incuierea copilului in diverse locuri (camara,pivnita etc.)-3%, iar legarea copilului in casa pentru a nu pleca-1%.Interdictia pe care o impun parintii copiilor de a avea prieteni de varsta lor din afara familiei este practicata in 8% dintre gospodarii. Din datele cercetarii nu putem insa preciza daca aceasta se datoreaza unui climat familial psihosocial axat pe izolare sau provine din teama unui “anturaj” nesanatos.

Daca indicatorii abuzului psihologic se exprima, asa cum am vazut, prin aciuni concrete si directe ale parintilor (amenintare, denigrare, izolare, legare, interdictii relationare etc), neglijarea psihologica sau emotionala se manifesta in principal prin absenta unei actiuni, absenta grijii sau mai bine zis indiferenta parintilor fata de copil, fata de nevoile sale de formare si dezvoltare psihica.Consecintele directe ale unei astfel de atitudini de indiferenta sunt greu de determinat, dar ele vor aparea cu siguranta in comportamentul si capacitatea de relationare si integrare psihosociala a copilului.

Din cele patruseturi de indicatori utilizati ponderea cea mai mare o detin cei referitori la lipsa sau insuficienta de comunicare cu copilul: aproape o cincime din parinti petrec mai putin de o ora pe zi cu copii lor, fie ca este vorba de copii sub 10 ani,fie de cei cu varste cuprinse intre 11 si 17 ani. Motivul principal invocat de acestia este “lipsa timpului”, afectat in mare masura serviciului sau cautarii acestuia (in cazul somerilior), muncii in agricultura sau treburilor casnice; in 255 dintre gospodarii cu copiii intre 8 si 17 ani copilul este foarte rar sau nu este consultat deloc atunci cand se iau decizii importante in familie. In acest sens, ni se pare edificator si faptul ca in 17% din gospodarii parintii nu-si consulta copii in privinta scolii pe care o vor urma.

Neglijarea emotionala ia si forma lipsei de afectiune: parintii isi mangaie sau pupa copilul foarte rar sau niciodata (9%); nu il lauda sau nu il incurajeaza (6%); nu il asculta niciodata daca doreste sa spuna ceva (14%).

Desi apar in proportii mai mici,tinem sa semnalam si situatiile in care parintii se cearta sau se bat in fata copiilor (4%),precum si insuficienta supraveghere a copilului (3,4% dintre parinti nu stiu si nu verifica cu cine petrece copilul timpul liber).Ca urmare, in 2,2% dintre gospodarii (66000) copilul/copiii a/au fugit cel putin o data de acasa.

Abuzul educational a fost determinat in studiul nostru prin indicatorii referitori la interdictia sau restrictia de a merge la scoala pe care o impun parintii propriilor copii, in scopul utilizarii lor in alte tipuri de activitati care intra in mod normal in atributiile/obligatiile parintilor. In 6% dintre gospodarii parintii ii retin pe copii sa mearga la scoala pentru a-I trimite sa lucreze si sa aduca bani acasa, iar in 5% din gospodarii copii sunt retinuti pentru a avea grija de fratii mai mici.

Desi procentul de gospodarii in care parintii au declarat ca isi trimit copii sa cerseasca este redus (sub 1%), prin extrapolare in populatia de baza se ajunge la cifra de 30000 de copii ce se afla in aceasta situatie. De altfel, studiile recente referitoare la abandonul scolar in Romania consemneaza o tendinta de reducere a ratei de cuprindere in invatamantul primar si secundar.

Neglijarea educationala se manifesta atat direct, prin dezinteresul parintilor fata de rezultatele scolare ale copiilor (6% dintre parinti nu au fost niciodata la scoala sa se intereseze de copil), dar si indirect, prin dezinteresul fata de tipul de carti sau programe TV pe care le vizioneaza copiii: 32% dintre parinti nu le interzic copiilor vizionarea filmelor cu violenta, iar 22% isi lasa copii in fata televizorului mai mult de 3 ore pe zi (in medie).

Pedepse și abuzuri asupra copilului – din interviurile cu părinții și copiii

Cea mai frecvent întâlnită formă de pedeapsă este interzicerea unor lucruri care le fac plăcere, în special interdicția de a părăsi locuința: „Când greșesc, nu mă mai lasă să ies afară” (A.M, 12). Interdicția variază ca durată de la câteva zile la câteva săptămâni.

Cea mai gravă formă de penalizare a copiilor menționată este pedeapsa corporală. Bătaia nu reprezintă, în percepția părinților o formă de abuz ci o corecție necesară în scop educativ. Totuși frecvența și gravitatea bătăilor diferă mult de la un caz la altul, de la „mă bate rău de tot, când se enervează mă ia de par, mă aruncă, dă cu pumnii, cu picioarele” (A. B., băiat, 12) până la “îmi mai dă câte o palmă, mă mai ceartă, dar rar”. (C.T, băiat, 13) Alteori copiii nu sunt bătuți, dar sunt amenințați pentru “a se cuminți”. Amenințarea cu instituționalizarea și părăsirea domiciliului este eficientă, după cum relatează o mamă:“le zic ca le fac acte pentru “Cireșarii” și dacă văd că sunt răi, îi oprește acolo” (C.V, 37).

Neglijarea în familie pare să fie un fenomen destul de răspândit. Mulți dintre copii declară că li s-a întâmplat să fie lăsați singuri acasă mai multe zile. Fenomenul este mai răspândit în cadrul familiilor numeroase.

În general, abuzul se produce cu o frecvență mai mare și în forme mai grave în cazul băieților și este mai probabil să se producă în familiile în care există probleme (violență verbală și fizică, alcoolism). În formele grave este mai frecvent în familiile cu mulți copii.

Abuzul psihologic are o răspândire mai largă decât cel fizic. Este un lucru aproape obișnuit atât în familie, cât și la școală sau în grupul de prieteni. Cearta, insultele, amenințările, interdicția unor lucruri care le fac copiilor plăcere sunt cele mai frecvente abuzuri.

Din declarațiile părinților, dar și ale copiilor, școala pare să fie mediul în care se produc cele mai multe abuzuri. O asemenea concluzie trebuie privită cu precauție întrucât este posibil ca nu frecvența ci recunoașterea abuzurilor să fie mai mare în acest caz. Familia rămâne un mediu relativ închis, abuzul în cadrul ei putând fi subdeclarat.

Abuzul în grupul de prieteni este mai răspândit la copiii de vârste mai mari, proveniți din familii numeroase sau cu probleme. În acest caz explicația pare să fie un cerc vicios abuziv, în principal reproducerea comportamentului violent.

Prevalenta abuzului si neglijarii copilului in raport cu caracteristicile familiilor

In abordarea acestei relatii am pornit de la premisa metodologica potrivit careia abuzul si neglijarea copilului in familie sunt fenomene cu o conditionare multipla in care se combina, in forme si cu ponderi diferite, factori demografici, socio-economici si psihosociali, factori de natura obiectiva si subiectiva.

Vom analiza in continuare modul in care se distribuie valorile indicilor de abuz si neglijare a copilului in functie de variatia caracteristicilor familiilor in care se produc cele doua fenomene.

In raport cu caractreisticile socio-demografice ale familiilor, se constata:

Prevalenta la toate formele de abuz si neglijare a copilului creste in

raport cu numarul de copii aflati in intretinerea familiei . In gospodariile cu 4 minori si peste, indicii abuzului fizic si educational sunt de 3,5, respectiv de 15 ori mai mari decat in cazul familiilor cu un copil.

Varsta medie a cuplului nu este un factor discriminant pentru

abuzul fizic, dar influenteaza celelalte forme de abuz sau de neglijare a copilului, dupa cum urmeaza: la nivelul cuplurilor cu o varsta medie mai ridicata sunt prezente in mai mare masura formele de abuz si neglijare educationala si psihologica, in timp ce in familiile in care parintii au o varsta medie mai scazuta neglijarea psihologica are o incidenta mai mare.

In functie de varsta copiilor riscul cel mai mare pentru producerea

abuzului fizic se intalneste la copiii din grupele de varsta 4-7 ani si 8-14 ani (incidenta abuzului la aceste grupe este cu circa 10% mai mare decat la celelalte categorii); neglijenta educationala este mai frecvent intalnita la grupa de varsta 15-18 ani decat la cea de 8-14 ani (83,9% fata de 65,3%).

Marimea tuturor indicilor de abuz si neglijare variaza invers

proportional cu nivelul de educatie (scolaritate) al parintilor. In familiile cu nivel de instructie mai redus (fara scoala, scoala primara si gimnaziu), prevalenta abuzului fizic este de 2,3 ori mai mare comparativ cu familiile cu nivel mediu (liceu si scoala postliceala), iar in cazul abuzului educational de 9,6 ori; semnificativ in acest sens ni se pare si faptul ca in familiile cu o incidenta mai mare a abuzului sau neglijarii rezultatele scolare ale copiilor sunt slabe si foarte slabe.

In raport cu caracteristicile socio-economice ale gospodariilor, rezultatele studiului au pus in evidenta urmatoarele relatii:

Prevalenta abuzului si neglijarii copilului este mult mai mare in

familiile aflate sub pragul saraciei – in cazul abuzului fizic si educational incidenta este de 1,6 respectiv de 4 ori mai mare in gospodariile sarace comparativ cu cele situate peste pragul saraciei. O analiza mai nuantata (pe cinci grupe de familii ordonate ierarhic dupa venitul mediu pe persoana) confirma aceasta relatie si arata totodata ca sub nivelul de incidenta inregistrat la nivel national pentru formele de abuz si neglijare se afla doar doua cincimi dintre gospodarii, in celelalte 60% incidenta abuzului fiind mai mare decat valoriile medii inregistrate pe total tara. S-ar putea adauga aici faptul ca este mai mare (peste media nationala) in gospodariile cu un nivel slab si foarte slab de dotare cu bunuri de folosinta indelungata. De semnalat ca neglijarea educationala (parintii nu merg la scoala sa se intereseze de copil sau de cartile si emisiunile TV pe care le urmaresc acestia) are o incidenta mai mare in gospodariile cu un nivel mai ridicat de dotare cu bunuri de folosinta indelungata, fapt explicabil probabil prin gradul sporit de ocupare extrafamiliala a parintilor din aceste gospodarii.

Formele de abuz, dar mai ales cele de neglijare, au o incidenta mai

mare in familiile cu ambii parinti fara ocupatie; dar aceasta asociere trebiue privita mai degraba in stransa legatura cu relatia ce exista intre ocupatie si veniturile familiei si mai putin in legatura cu durata de timp in care parintii sunt impreuna cu copii. Incidenta abuzului si neglijarii este mai mare in familiile cu conditii mai proaste de locuire.

In raport cu climatul psiho-social existent in familiile, rezultate studiului pun in evidenta urmatoarele aspecte:

In gospodariile in care exista conflicte intre soti prevalenta abuzului si

neglijarii este mai mare la toate tipurile, dar in mod pregnant cresterea este vizibila in cazul abuzului fizic si psihologic.

Analiza pe trei tipuri de conflicte interfamiliale releva ca abuzul are

valorile mai mari in familiile in care este prezenta prezenta intre soti si existenta unui bautor inrait. Situatia este valabila pentru toate cele trei forme de abuz analizate: fizic, educational si psihologic. In cazul abuzului fizic valoarea acestuia ajunge la aproape 50% in familiile cu violenta si consum s mare de alcool, comparativ cu 18% pe total tara. Precizam ca pe baza declaratiilor subiectilor proportia gospodariilor in care exista violenta intre soti este un esantion de 8%, iar a familiilor in care cel putin un membru al familiilor este bautor inrait este de 10%.

La toate formele de abuz si neglijare a copilului incidenta este mai

mare in familiile in care unul sau ambii parinti sufera sau au suferit de o boala mintala.Proportiile inregistrate in aceste familii la tipurile de abuz sunt de aproape trei ori mai mari comparativ cu familiile in care nici unul dintre parinti nu sufera de nici o boala psihica.

Experienta traumatizanta a parintilor in copilarie legata de diferite

forme de abuz si neglijare pare a se produce si regasi in comportamentul acestor persoane aflate acum in situatie de parinti. Rezultatele cercetarii releva ca incidenta abuzului si neglijarii este mult mai mare in familiile in care parintii au fost abuzati in copilarie.

Acest fenomen al autoreproducerii modelului educativ al familiei de

orgine nu este de neglijat daca avem in vedere ca in aceasta situatie se afla 13 % dintre gospodariile cu copii in intretinere. Se poate constata ca tikpurile d abuz care au avut o pondere mai mare in copilaria actualilor parinti au fost: interdictia de a merge la scoala (prin trimitere la lucru 40%, prin obligarea de a avea grija de fratii mai mici 26%, prin trimisul la cersit 1%); abuzul fizic (38%); abuzul psihologic (26%).

Modul de structurare a atitudinilor parintilor fata de relati parinti-copii releva unele aspecte contradictorii.Pe de o parte avem de-aface cu o atitudine cu valente pozitive, in concordanta cu tendintele care se manifesta pe plan international in domeniul protectiei copilului. In acest sens, 93% dintre parintii intervievati considera ca pentru un copil e mai bine sa ramana in familia lui, chiar daca aceasta este mai saraca, decat sa fie incredintat unei institutii rezidentiale de protectie. 85% considera ca este de datoria parintilor sa anunte pe cineva care poate lua masuri atunci cand aude sau vede ca un copil se afla intr-o situatie dificila in familia lui. Tot aceasta categorie a atitudinilor cu valente pozitive putem consemna si proportia de 32% a celor care considera ca relatia dintre parinte si copil nu trebuie sa fie una de dominare exclusiva, ci, cel putin in cazul alegerii scolii sau meseriei, o relatie bazata pe consultarea copilului.

Pe de alta parte, avem de-a face, chiar daca nu in proportii foarte mari, cu parinti care au o atitudine care tradeaza modelele traditionale de dominare si paternalism excesiv in exercitarea drepturilor parintesti. Astfel 40% dintre parinti care declara ca sunt deacord cu afirmatia “nu accept de la nimeni sfaturi sau povete in privinta cresterii copiilor mei”. Aproape 30% dintre parinti considera ca atunci cand greseste, copilul trebuie batut sau pedepsit aspru pentru a nu mai repeta gresala facuta. Optiunea pentru bataie ca forma de disciplinare a copilului este inca destul de raspandita.

O expresie a acestei intolerante o regasim in faptul ca aproape 60% dintre parinti considera ca nu este bine sa te amesteci intr-o familie in care copilul este abuzat.

Implicatiile negative ale acestor atitudini sunt vizibile in relatia dintre aceste variabile si incidenta tipurilor de abuz. In toate situatiile in care parintii au o atitudine de dominanta si excesiv paternalista se inregistreaza valori mai mari ale indicilor de abuz si neglijare, atitudinile transformandu-se practic in comportamente.

Profilul socio-demografic si psihosocial al gospodariilor

populatiei in care sunt prezente fenomenele de abuz si neglijare a copilului

Retinand din toate relatiile de asociere analizate pe cele semnificative statistic, a rezultat urmatorul profil al gospodariilor populatiei in care au loc diferite forme de abuz/neglijare a copilului ( la stabilirea acestui profil s-au avut in vedere criteriile: demografic, educational, ocupational, situatia materiala, sterea de sanatate, experienta de abuz in copilarie, climatul din familie, atitudinile privind relatia parinti-copii, religia si etnia).

Prevalenta fenomenelor de abuz si neglijare a copilului este semnificativ mai mare in gospodariile cu urmatoarele caracteristici:

Gospodarii cu un numar mai mare de persoane si cu mai multi copii minori;

Varsta medie a cuplului nu este un indicator discriminant pentru abuzul fizic, dar influenteaza celelalte forme de abuz sau de neglijare a copilului, dupa cum urmeaza: la nivelul cuplurilor cu o varsta medie mai ridicata au loc in mai mare masura forme de abuz si neglijare educationala si psihologica, precum si agresiunea verbala, in timp ce la nivelul familiilor in care parintii au o varsta medie mai scazuta este prezenta in mai mare masura neglijarea psihologica;

Au o pondere mai mare in familiile de romi;

Familiile cu nivel de educatie mai scazut (maxim scoala generala);

Familii in care cel putin unul dintre parinti nu are o ocupatie stabila sau este somer;

Familii cu conditii proaste de locuire (supradensitate de ocupare a locuintei);

Starea materiala si financiara a acestor gospodarii este precara:

Majoritatea se afla sub pragul saraciei;

Venitul mediu pe gospodarie si pe persoana este foarte scazut (apartin preponderent quintilelor 1 si 2 de venit);

Nivel scazut de dotare cu bunuri de folosinta indelungata a gospodariei;

Parintii din aceste gospodarii au avut/au probleme de sanatate fizica si/sau mentala;

Parintii din aceste familii au trait in copilarie experiente de abuz si/sau violenta familiala;

Sunt familii in care deseori au loc conflicte (certuri,batai,batai in prezenta copilului);

Familii in care au ambii parinti sau unul dintre ei au avut/au un comportament deviant (au facut inchisoare, sunt bautori inraiti);

Au atitudine favorabila pedepsirii aspre a copilului in luarea unor decizii mai importante la nivelul familiei;

Au atitudine defavorabila sesizarii autoritatilor atunci cand vad ca un copil se afla in situatie dificila (respectiv de abuz sau de neglijare);

Pe baza analizei de regresie logistica au rezultat urmatoarele aspecte legate de:

Caracteristicile familiilor in care exista abuz fizic,educational si psihologic:

Gospodarii cu indice scazut de inzestrare materiala;

Gospodarii aflate in pragul saraciei;

Gospodarii cu climat conjugal si violent (batai intre soti);

Gospodarii cu numar mare de membrii si cu multi minori in intretinere;

Gospodarii cu parinti cu probleme de sanatate fizica;

Familii cu cel putin un membru cu probleme de sanatate mintala;

Familii cu venit scazut.

Abuzul fizic si educational nu apare in proportii semnificative in:

Familii mai instarite;

Familii in care nu exista violenta intre soti;

Familii cu un numar redus de persoane;

Familii cu parinti sanatosi mental si fizic.

Rezultatele acestui studiu arata ca abuzul si neglijarea copilului in Romania reprezinta o problema acuta,intrucat copilul nu este ferit de vatamare nici macar in sanul familiei.

CAPITOLUL V

IPOTEZELE CERCETĂRII

Tema abordată în cadrul lucrării este foarte complexă și variată. Am plecat de la următoarele ipoteze:

• Cunoașterea și conștientizarea drepturilor copilului de către copii poate

preveni eventualele abuzuri asupra lor.

• Existența unui program educativ în școli duce la cunoașterea drepturilor și

la creșterea competenței sociale a copiilor.