Abandonul In Perspectiva Asistentei Sociale

Cuprins

Argument …………………………………………………………………………. 3

Perspectivă teoretică ……………………………………………………………. 5

Ocrotirea socială a copilului. Perspectivă istorică ……………………. 5

Definirea abandonului ……………………………………………………. 8

Abandonul sau desertismul familial ………………………………. 10

Abandonul ca formă de maltratare a copilului …………………. 11

Circumstanțe ale abandonării copilului …………………………………. 13

Profilul familiei cu risc de abandon ………………………….…. 13

Copilul cu risc de abandon …..…………………………………….17

Locuri ce se pot constitui ca circumstanțe ale abandonului ….18

Consecințe ale abandonului ………………………………………………. 21

Separarea de familie – reacții …………………………………… 23.

Sindromul de hospitalism …………………………………………. 27

Sindromul carenței afective ………………………………………. 30

Sindromul abuzului parental ………………………………………. 35

Prevenirea abandonului ……………………………………………………. 39

Strategii de intervenție în cazul copilului abandonat ……………………. 43

Perspectiva practică ………………………………………………………………. 64

Metode și tehnici de lucru cu copilul abandonat …………………. 64

Studii de caz ……………………………………………………………. 75

Concluzii ………………………………………………………………..

Anexe ………………………………………………………………………………….

Bibliografie ………………………………………………………………………….

Argument

“Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută și necruțătoare a spiritului uman.” (Daro și Mc. Carthy, 1991)

Abandonul, ca formă de neglijare, duce la consecințe și mai grave. “Copiii nimănui” cresc cu sentimentul că nu aparțin nimănui, cu atât mai puțin unei familii despre care nu au nici un fel de reprezentare. Astfel un copil moare încet sufletește/spiritual, afectiv ajungând un neadaptat, negăsindu-și locul în societate.

I. Perspectivă teoretică

Ocrotirea socială a copilului. Perspectivă istorică.

Harward scrie că “nivelul de civilizație atins de o societate este cel mai bine ilustrat de locul pe care femeia îl ocupă în acea societate, iar locul pe care îl ocupă femeia în acea societate este cel mai bine ilustrat de grija pe care acea societate o acordă copilului ei încă de la naștere.” Dacă societatea românească mai are de repetat la capitolul civilizație să alcătuim o sinteză istorică a ocrotirii copilului și a drepturilor lui de la începuturile civilizației. Vom observa că, din cele mai vechi timpuri, fenomenul de abandon, pe care îl tratez în această lucrare, a existat ca o problemă și lumea a fost preocupată de rezolvarea ei dintotdeauna.

Abandonul copiilor se află la originea unor mituri ale civilizației noastre. Astfel, dacă fiica lui Faraon n-ar fi ridicat de pe apă coșulețul cu micul Moise, nu am mai fi avut Vechiul Testament sau dacă Polibiu nu l-ar fi primit pe micul Oedip, Sofocle nu și-ar mai fi scris frumoasa tragedie.

“Cu ochii plecați, cu capul înclinat și brațele întinse o tânără femeie prezintă, cu umilință soțului și stăpînului său, copilul pe care tocmai l-a născut. O singură privire îi ajunge acestuia pentru a hotărâ destinul acestui mic “obiect” plângăcios. Un surâs semnifică viața, o clătinare a capului – moartea. În acest ultim caz nu-i mai rămâne mamei decât o alegere atroce: să-și arunce copilul în fundul unei prăpăstii sau să-l abandoneze la un colț de stradă, la discreția vagabonzilor sau a animalelor! Scena se petrece în mod obișnuit în Sparta și se intitula “prezentarea copilului” – fiind un ritual obligatoriu; ea simbolizează dreptul de viață și de moarte a tatălui asupra copiilor săi. Acest drept se regăsește în toată Grecia Antică – tatăl avea dreptul până într-a cincea zi după naștere să accepte sau să refuze copilul.” (Allan et Olivier Morel – Le drame des enfants marys – Paris, PUF, 1987)

Creștinismul a luptat contra acestor sacrificii de copii. Astfel primul împărat creștin ortodox, Constantin cel Mare, a combătut infanticidul prin lex Pompeia. În 365 împăratul Volens prinr-un edict a ordonat părinților să asigure hrană și adăpost propriilor copii și a condamnat abandonul și infanticidul.

În 374, la Roma, dreptul tatălui de viață și de moarte asupra copiilor săi a fost abrogat iar primele instituții destinate ocrotirii copiilor abandonați au fost oficializate de împăratul Justinian în secolul VI.

În funcție de dovezile păstrate principalele instituții de asistență socială în Biserica veche au fost: Brefotrofiile (leagănele de copii părăsiți sau găsiți), Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve), Orfanotrofiile (orfelinate), etc.

Brefotrofiile (legănele de copii mici părăsiți sau găsiți) s-au bucurat de o atenție deosebită din partea Bisericii și primele așezăminte de acest fel apar în veacurile IV-VI. În leagăne, copii rămâneau până la vârsta de 7 ani, când treceu în orfelinate unde își făceau școala primară, profesională și alte îndeletniciri.

În cursul Evului Mediu copii abandonați sunt în continuarea subiect al preocupărilor bisericii: “În interiorul bisericii Notre-Dame, pe patrea stângă, se afla un “pat” de lemn așezat direct pe pardoseală unde în zilele de sărbătoare sunt puși copii abondonați și copii găsiți pentru a influeța populației și a declanșa sentimente de milă.”(Verdier-Soule-Le secret sur les origines, Paris, E.S.P., 1986).

În 1638 Sfântul Vicent de Paul, preot la Clichy, crează “Spitalul Copiilor Găsiți”, instituție recunoscută printr-un edict regal și atașată apoi “Spitalului municipal”. El introduce și folosirea “turnichetelor” – un fel de dispozitive realizate în zidul spitalului care permitea mamei așezarea din exterior a copilului fără a fi văzută. Apoi prin manevra unui scripete “turnichetul” se întorcea spre interior, copilul fiind astfel preluat spre ocrotire de surorile din respectivul așezământ respectând astfel secretul abandonului. Acest “turnichete” se întâlnesc și sunt oficializate la Roma în 1741. Ele devin o soluție pentru a se separa de copiii nedoriți. (Catherine Bonnet-Geste D”Amour, Ed. Odille Jacob, Paris, 1990).

De asemenea, așezările spitalicești îndeplineau și funcții de asistență socială a copiilor părăsiți orfani; cu timpul se vor separa așezămintele de asistență socială de cele spitalicești. Cele mai vechi aziluri – spitale au fost atestate în Transilvania în secolele XIII-XIV. La Sibiu(1292), Bistrița (1295), Cluj (1366), Oradea (1339), Brașov (1385), etc.

În “Inventarul protocoalelor primăriei din Sibiu” (1571-1700) se consemnau cazuri de atribuire a bunurilor moștenite de către orfani și cazuri de plasare a acestora în famili de către magistratul sibian.

Principalele opere juridice din Moldova și Țara Românească din secolul al-XVII-lea sunt: “Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești” a lui Vasile Lupu (1646) și “Îndreptarea Legii” a lui Matei Basarab (1652).

Ocrotirea copilului se realiza prin sprijinirea natalității, prevederea exercitării, puterii părintești care avea însă un caracter absolut și necontrolabil și care, cu timpul, se va tempera, asigurarea tutelei de către rude sau de către ispravnic.

Hrisoavele secolului al-XVIII-lea vor recunoște și vor întări Cutia Milelor ce va deveni instituția filantropică pentru ajutorarea orfanilor.

În timpul lui Alexandru Ipsilanti, biserica Domnița Bălașa și Biserica Tuturor Sfinților (ridicată de Antim Ivireanu) au adăpostit copii părăsiți și orfani până la 10 ani.

Funcții de asistență socială au îndeplinit fundațiile spitalicești din secolul al-XVIII-lea: Colțtea (1714), Pantelimon (1735) din București și Sfântul Spiridon din Iași (1757).

Primele începuturi de organizare a asistenței sociale pe baza de legi în România, s-au făcut în anul 1831 prin Regulamentul Organic, dar abia în anul 1881 se înființează la Primăria Capitalei un serviciu de asistență socială. Potrivit noilor reglementări se organizează un serviciu al copiilor găsiți, adică se repartiza copii găsiți și orfani la doici și mame crescătoare. În anul 1894 se legiferează sarcina comunei de a se ocupa de copiii găsiți și orfani. Comunele aveau datoria de a îngriji și procura mijloacele pentru întreținerea copiilor găsiți, infirmilor și alienaților săraci, având în acest scop așezăminte necesare. Din această perioadă, statul începe să creeze instituții de protecție pentru copii și maturi cu carențe fizice, psihice, sociale. Astfel se înființează: azile de sugari (București, 1901), orfelinate de fete orfane și copii găsiți (București, 1905) ca mai apoi acestea să se extindă și să-și mărească capacitatea.

În jurul anilor 1901-1902 pe lângă Primăria capitalei funcționa un “serviciu al crescătoarelor”, prin intermediul căruia copiii găsiți erau repartizați la doici pentru alimentație artificială fiind ținuți aici până la 4 ani când erau dați la grădinița de copii.

În primele decenii ale secolului al-XX-lea, s-a realizat unificarea legislativă a României reîntregite. Ca urmare a măsurilor de organizare administrativă, centrală, s-a înființat în 1920, Ministerul Muncii, Sănătății și Prevederilor Sociale. Sub acest minister s-au emis mai multe legi cu privire la protecția copilului: Legea Oficiului Nțional al Invalizilor, Legea orfanilor, Legea privind statutul juridic al copilului natural.

După adoptarea Constituției în anul 1984 cadrul juridic al reglementării relațiilor de familie, al ocrotirii mamei și copilului, copilul privat sau dezavantajat de familie, deficient s-au modificat. Prin Codul Familiei (1954) s-a adaptat conceptul de ocrotire părintească, în locul celui de putere părintească.

Privind retrospectiv, asistența și ocrotirea socială a familiei, mamei și copilului, copilul privat sau dezavantajat de familie, deficient, evoluează de la acțiunile filantropice exclusiv bazate pe caritate morală și religioasă la reglementării juridice, la organizarea administrativă locală și centrală de stat a acestei activități.

Anii post-belici, influența sovietică, ideologia perioadei, femeile intră tot mai mult în producție, nevoia și moda determinând familiile să-și încredințeze copiii creșelor, căminelor și, în cazurile cele mai crave, leagănelor.

Instituțiile pentru copii își cresc capacitatea prin suprasolicitare, concepție organică, intenția de a economisi fonduri.

Decretul 770/1966 – dat în scopul creșterii brutale a populației a interzis întreruperea de sarcină și contracepția. Urmarea a fost creșterea natalitățiii, aducerea pe lume a unui mare mare număr de copii în familii care erau departe de a fi pregătite să îi primească.

Ministerul Sănătății, tot atunci, înmulțește numărul leagănelor – numita “Casa Copilului”.

După revoluția din decembrie 1989 evoluția politicilor sanitare este marcată de numeroase transformări.

După 1990 cadrul normativ și administrativ de ocrotire a minorilor a suferit modificări importante, în special prin modificarea unor reglementări parțiale, și nu printr-o reconsiderare globală și comprehensivă a întregului sistem. Au fost elaborate numeroase acte normative referitoare la ameliorarea condițiilor de viață ale copiilor din instituții, înființarea de noi structuri administrative cu atribuții în domeniul ocrotirii copiilor. Au fost ratificate convenții internaționale cu privire la copil.

Actualul cadru legislativ cu privire la protecția copiilor are un caracter fragmentar, cu multe ambiguități și contradicții.

2. Definirea abandonului

Fiind un cuvântde origine franceză, sensul termenului se impune a fi clarificat după dicționarele franțuzești. Astfel, conform dicționarului Robert Etymologique “abandon”, este un substativ masculin care provine din termenul franc “ban”, de origină gotică. “Ban” s-a transformat apoi în vechea franceză în “a bandon” semnificând “la discreția cuiva”, “la bunul plac al unei persoane”. Prefixul “a “ este privativ și, în acest sens, o femeie care își abandonează copilul pierde orice drept asupra acestuia.

Le Petit Robert arată că “abandonul “ este acțiunea de a renunța, de a părăsi, de nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreția unei/unor persoane.

Dicționarul Quillet Elammarion afirmă că: “abandon” semnifică a încredința, a oferi ceva sau pe cineva altuia.

Se poate afirma că exfost elaborate numeroase acte normative referitoare la ameliorarea condițiilor de viață ale copiilor din instituții, înființarea de noi structuri administrative cu atribuții în domeniul ocrotirii copiilor. Au fost ratificate convenții internaționale cu privire la copil.

Actualul cadru legislativ cu privire la protecția copiilor are un caracter fragmentar, cu multe ambiguități și contradicții.

2. Definirea abandonului

Fiind un cuvântde origine franceză, sensul termenului se impune a fi clarificat după dicționarele franțuzești. Astfel, conform dicționarului Robert Etymologique “abandon”, este un substativ masculin care provine din termenul franc “ban”, de origină gotică. “Ban” s-a transformat apoi în vechea franceză în “a bandon” semnificând “la discreția cuiva”, “la bunul plac al unei persoane”. Prefixul “a “ este privativ și, în acest sens, o femeie care își abandonează copilul pierde orice drept asupra acestuia.

Le Petit Robert arată că “abandonul “ este acțiunea de a renunța, de a părăsi, de nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreția unei/unor persoane.

Dicționarul Quillet Elammarion afirmă că: “abandon” semnifică a încredința, a oferi ceva sau pe cineva altuia.

Se poate afirma că explicațiile sunt contradictorii mergâd în două direcții diferite – un sens este cel de a încredința, a da, a oferi și un altul cu conotații mult mai negative este de a părăsi, a neglija, a arunca, a renunța.

3. Circumstanțe ale abandonării copilului

Pentru a explica dificultățile de dezvoltare ale funcției parentale (care nedezvoltate corespunzător pot cauza abndonul) ar fi tentant să ne sprijinim așa cum fac unii cercetători pe experimentele de privare senzorială efectuate pe animale ( mai ales pe maimuțe).

Aceste experiențe de izolare relațională a maimuțelor femele efectuate în primele lor luni de viață au determinat se pare imposibilitatea lor de a-și crește puii atunci când au devenit mame. Astfel maimuțele mame crescute fără a avea contacte cu propriile mame s-au dovedit incapabile de a-și îngriji proprii pui. Experiențele efectuate pe maimuțe arată că noțiunea de instinct matern în momentul apariției maternității. Comportamentul matern pare mai degrabă a fi rezultatul experiențelor relaționale precoce pe care animalele le-au avut cu indivizii din propria specie, mai ales cu genitorii. Experimentul

lui Harlow arată cum comportamentul maternal poate să fie perturbat, în condiții artificiale, fie prin lipsa stimulărilor externe specifice, fie datorită tulburărilor intervenite datorită experiențelor de izolere din primele luni de existență.

Transpunerea acestor concluzii asupra mamelor umane este tentantă. Desigur se poate considera că învațarea funcției maternale (sau parentale) se dezvoltă ca urmare a contactelor cu modelele constituite de proprii părinți sau substituții parentali. Dar, spre deosebire de exemplul maimuțelor, ființele umane pot înlocui lipsa de experință relațională cu capacitațile lor de învățare și de adaptare, folosind și relațiile afective în care sunt implicate. Ființele umane, spre deosebire de animale, dispun de resurse importante pentru a reechilibra un trecut cu deficiențe. Astfel posibilitățile de reflexie, de adaptare și de învățare ale ființei umane pot să-i permită să depășească modelul parental (sau să-i suplinescă lipsa) și să creeze și să dezvolte un comportament maternal adecvat. În anumite cazuri influența partenerului și prezența relațiilor amicale sau sociale sunt suficiente pentru a ajuta mama să-și depășească propriile carențe afective.

De asemenea, sfaturile specialiștilor sunt întotdeauna disponibile pentru a reabilita de o manieră terapeutică comportamentele maternale deficitare.

Profilul familiei cu risc de abandon

O caracteristică a perioadei 1970 – 1989, în România este reprezentată de creșterea accentuată a fenomenului de abandon a copiilor. Aceasta ar putea avea drept cauză principală politica exagerată pronatalistă a regimului socialist, caracterizată prin interzicerea avorturilor, dar și prin interzicearea folosirii mijloacelor contraceptive. Politica demografică, având ca rezultat creșterea nașterilor, s-a corelat în acea perioadă cu sărăcia marcată a populației, care a dus la tendința de dezorganizare a familiilor sărace.

Alți factori care au contribuit la amploarea dobândită de fenomenul de abandon, în perioada mai sus menționată, ar putea fi reprezentați de sistemul greșit de protecție a copilului, care încuraja internarea temporară în leagăne și instituții de ocrotire și de creșterea mortalității materne, în primul rând ca urmare a avorturilor ilegale.

Conform unei lucrări publigate sub egida Comitetului Național Pentru Protecția Copilului și UNICEF în 1995, copiii abandonați în acea perioadă aparțineau următoarelor trei categorii:

copii născuți în condiții familiale neclare, reprezentând cea mai mare parte a copiilor abandonați;

copii născuți în familii a căror situație familială se înrăutățise rapid;

copii handicapați, a căror abandonare era generată în primul rând de absența unor mijloace speciale de îngrijire.

După Revoluțua din 1989, ca urmare a liberalizării avorturilor și a promovării mijloacelor moderne de contracepție, era de așteptat o scădere a numărului de copii nedoriți și deci de o scădere a ratei abandonului. De fapt numărul de copii abandonați a crescut, atât în termen absoluți, cât și în termeni relativi. Se pune întrebarea: ce factori influențează familia/mama în a-și abandona copilul/copiii?

Factori considerați ca generatori de abandon sunt următorii:

a) starea civilă a cuplului

Situația familială precară – mame singure sau care conviețuiesc cu parteneri întâmplător. În cazul în care aceste mame, de obicei tinere, sunt lipsite de suport social și de subzistență sau dacă nu simt responsabilitate și atașament față de copilul, de obicei nou născut, atunci recurg la abandon. În cazul lor acesta îmbracă forme tipice: părăsirea copilului mic în spitalele de copii sau a sugarului în maternitate.

În ceea ce privește starea civilă a mamei, s-a remarcat că din 387 de cazuri de copii abandonați, 312 provin din afara căsătoriei, față de 75 care provin din familii legal constituite (conform studiului multicentric efectuat în anul 1997 în maternitățile din Brașov, Craiova, Iași, Ploiești, Oradea, Sibiu și București).

O altă rațiune a abandonului este reprezentată încă de blamul social. Un copil “din flori”, al unei femei necăsătorite, aduce după sine în multe din comunitățile rurale scoaterea persoanei în afara comunității. Din cauza acestor prejudecăți, de multe ori gravida aflată într-o astfel de situație pleacă la oraș pentru a naște copilul și al abandona acolo.

Divorțul este precedat, de regulă, de neînțelegeri, conflicte care se resfrâng negativ asupra copiilor. Principalul efect al acestui climat tensionat este neglijența copiilor. Uneori divorțul are efecte benefice pentru copii (prin eliminarea sursei conflictelor, a tensiunilor – se reechilibrează viața de familie). Dar adesea copii sunt “împărțiți” între cei doi parteneri și de regulă unul dintre ei îi abandonează apoi instituției.

b) vârsta părinților

Un alt factor de risc pentru abandonul copilului este vârsta mică a mamei. Se

observă că un număr mare de nou – născuți abandonați provin din mame tinere (15 – 19 ani). La această grupă de vârstă, rata abandonului e mai crescută (2,45% față de rata generală de 1,61%), (conform studiului multicentric menționat mai sus).

Numărul de copii abandonați în funcție de vârsta mamei și legitimitatea copilului

(Studiului multicentric realizat în anul1997 în materniteți din orașele: Brașov, Craiova, Iași, Ploiești, Oradea, Sibiu și București)

c) absența unui părinte

Decesul unuia dintre părinți (sau a ambilor) este un alt risc al abandonului, mai ales atunci când nu se găsește sprijin la familia lărgită sau în cazurile când aceasta nu există. Dintre dosarele copiilor instituționalizați reiese că sunt mai frecvente cazurile de abandon după decesul mamei decât după decesul tatălui, mai ales dacă vârsta copiilor este mică. Mamele rămase văduve încredințează copiii instituției numai în situații disperate: șomaj, pierderea locuinței, îmbolnaviri,. Tații rămași văduvi, mai ales dacă există copii de vârstă mică ce necesită îngrijire permanentă, îi încredințează cu mai multă ușurință instituției.

d) nivelul de instruire al familiei

Se remarcă faptul că femeile cu instrucție medie și cu studii superioare abandonează mai rar decât cele cu studii elementare sau fără studii.

Faptul că mama are o ocupație nu reprezintă un risc pentru abandon; mai mult, copiii ale căror mame sunt angajate într-o activitate sunt protejați de abandon așa cum arată o cercetare restrânsă efectuată pe 143 de cazuri de abandon la Spitalul Clinic de Obstretică și Ginecologie “Prof. Dr. Panait Sârbu” București (1997).

S-au observat două tipuri de comportamente în cazul mamelor care au intenția de a abandona copilul în maternitate. Femeile dintr-o primă categorie au o atitudine care poate fi numită defensivă, de autoprotecție, încercând să nege existența copilului. Ele nu vor să vadă copilul și nici să-l alăpteze, încercând astfel să nu se lege afectiv de el. Se cred neînțelese de societate, pradă unor conjucturi nefericite și privesc abandonul ca unica soluție de a ieși din această situație. În discuțiile cu asistenții sociali sau cu personalul medical, argumentele invocate pot fi rezumate de sintagma: “Nu vă dați seama în ce situație specială mă aflu?”

O a doua categorie de mame care abandonează copilul în maternitate este reprezentată de femeile a căror motivație o reprezintă, în optica lor, soarta copilului (așa zisul abandon “din dragoste părintescă”). Ele consideră că în situația lor economică dificilă nu îi pot oferi copilui un viitor sau nu doresc ca și copilul lor să trăiască în lipsurile în care atrăit și respectiva mamă, acționând din punctul lor de vedere în interesul copilului. Sintagmele folosite de ele ar pute fi: “Lasă, să aibă el o situație mai bună, eu nu îi pot oferii condiții de viață!” sau “Să fie măcar el fericit”.

(Studiu efectuat în Timișoara pe 160 de copii din instituțiile de ocrotire și 160 de copii neinstituționalizați, dar care provin din familiile cu probleme sociale (la ambele eșantioane 30 de copii au vârsta cuprinsă între 0 – 3 ani, iar 130 cu vârsta cuprinsă între 4 – 18 ani))

e) situația socio-economică

Situația materială precară exprimată în insuficiența sau absența veniturilor, numărul mare de copii în familie, condițiile necorespunzătore de locuit reprezintă un alt factor de risc ce infuențează rata abandonului în societatea noastră. Ceea ce e de remarcat este că nu toate famiile sărace își abandonează copiii. Acest factor este dublat în cazul abandonului cu alți factori răspunzători, de obicei, de scăderea responsabilității (consumul de alcool, afecțiuni psihice sau promiscuitatea relațiilor de familie).

Ca alt factor generator de abandon, însă nu de foarte mare amploare, putem enumera lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a comunității în cazul familiilor imigrate din alte zone, de obicei mai sărace, și venite în căutarea unei vieți mai bune. Fiind în general respinși de comunitate, ei ajung să-și dezvolte comportamente anomice și nu țin de obicei seama de sancționarea din partea moralei publice a actului de abandon al propriilor copii.

f) alte situații

Alți factori considerați responsabili de producerea abandonului sunt:

bolile cronice somato-fiziologice sau psihice ce creează îndeobște o stare de tensiune din cauza imposibilității respectării obligațiilor vieții de familie. Mai ales când mama este bolnavă, tatăl nu-și asumă de obicei răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor este mică atunci ei sunt mai expuși abandonului (la o vârstă mai mare – ex. preadolescenți și adolescenți – copii pot deveni un sprijin în familie și riscul de abandon este mai scăzut).

prezența unui exemplu de abandon în viața sau familia unuia din parteneri sau în anturajul acestora. Astfel “imitația socială” (concept creat de Gabriel Tarde) credem că poate funcționa în acest caz, părinții fiind la curent cu beneficiile și riscurile acestui act, de obicei, sancționat de morala publică. Trebuie însă subliniat faptul că nu se întâmplă acest fenomen al “imitației sociale” și cu părinții (care copii fiind au fost abandonați). Se spune despre copii abandonați că nu au un model familial adecvat și că, adulți fiind, ei își vor abandona la rândul lor copiii. Se constată însă un paradox: femeia abandonată de societate (“copil al străzii”), cu situație economică sub limita subzistenței, refuză să-și abandoneze copilul, pe care îl ia să trăiască alături de ea, în timp ce mame care ar avea posibilitatea de întreținere a copilului preferă să îl lase în grija societății.

Copilul cu risc de abandon

Pornind de la același studiu multicentric realizat în anul1997 pot fi evidențiate grupele de copii la care riscul de abandon în maternitate este mai mare:

a) Greutatea la naștere

Se remarcă faptul că fenomenul abandonului în maternitate are o amploare mai mare în rândul copiilor cu greutate mică și foarte mică la naștere. Rata abandonului copiilor cu greutate la naștere mai mică de 1.500 g este de 10,03%, în timp ce la copii cu greutate cuprinsă între 1.501 – 2.500 g este de 4,06%, iar la cei cu greutate de peste 2,500g este de 1,24%.

b) Rangul copilului

Rangul copilului abandonat diferă în funcție de etnie. Astfel, în cazul rromilor se abandonează preferențial copiii cu rang înalt (III și IV), în timp ce în cazul familiilor neaparținând acestei etnii sunt abandonați de obicei copiii de rang I și II.

c) Starea de sănătate sau handicap a copilului

Cercetările au arătat că prezintă un risc de abandon mult mai mare copii care se nasc cu un handicap fizic sever sau cu boli (ca de exemplu Sindromul Dawn) ce afectează atât dezvoltarea fizică cât și psihică mai târziu. Acețti copiise știe, au nevoie de o îngrijire specială față de copii ce se nasc normali fizic și psihic. Abandonul se produce pentru că unii părinți/mame nu știu să le acorde îngrijirea necesară iar cei mai mulți nu vor să-și asume acestă răspundere.

Locuri ce se pot constitui ca circumstanțe ale abandonului

a) Abandonul în maternitate

Copilul abandonat în maternitate reprezintă un factor care duce la aglomerație și creștere a riscului de infecție intraspitalicească. Pe termen lung, abandonul are drept consecință o muncă suplimentară pentru personal. Întreținerea copilului abandonat duce la apariția de costuri suplimentare pentru alimentație și tratament. În sistemul de asigurări medicale, costurile de întreținere a unui copil abandonat în maternitate nu sunt prevăzute, fapt ce va duce la o creștere suplimentară a tensiunii în jurul acestei categorii de copii. De fapt, serviciile de nou-născuți din maternitate nu sunt pregătite pentru îngrijirea unor copii care uneori împlinesc 6 – 8 luni, moment în care ridică probleme legate de alimentație și de nevoi crescute de stimulare a dezvoltării psiho – afective.

Anumite maternități sunt considerate focare abandogene. Personalul acestora facilitează admiterea în spitale a unor paciente cu domiciliul în alte localități (în special zone rurale), permițând abandonul copiilor acestora în maternitate. De asemenea, sunt considerate zone abandogene acelea unde se află centre de practicare a prostituției. În spitalele în care nu se practică îngrijirea mamei și a copilului în aceeași încăpere, în sistem rooming-in, rata de abandon este mai mare.

Mamele cu tendință de a abandona ascund de obicei această intenție față de personalul medical din secțiile unde este abandonat copilul, deoarece le este teamă că ar putea fi împiedicate să-și ducă la îndeplinire intenția și pentru că ar fi privite cu ostilitate de ceilalți.

Ostilitatea cu care este privit acest grup de mame de către personalul secțiilor unde apare abandonul, ar putea avea mai multe explicații. Personalul medical nu poate înțelege și dezaprobă mamele care își abandonează propriii copii. O altă explicație poate fi faptul că un copil abandonat aduce, după cum am amintit mai sus, pentru secție o sarcină suplimentară, de lungă durată, pentru care de multe ori unitatea nu este pregătită din punct de vedere material și logistic.

Din mai multe rațiuni, copilul care este abandonat poate fi încadrat în categoria de copil neglijat. Spitalizarea îndelungată în colectivitatea, reperezentată de maternitate, determină un retard de instituționaliazre. Progremul acestor instituții nu este adecvat pentru vârsta copilului, acesta nu este stimulat corespunzător. Ca rezultat al aceste conjuncturi apare o dezvoltare mintală neconcordantă cu vârsta copilului care este considerat în mod eronat ca având un handicap. Riscul de retard de instituționalizare este diferențiat în funcție de caracteristicile copilului: un copil sociabil, zâmbitor, cu aspect fizic plăcut, sănătos, va fi stimulat de personalul secției, copilul având condiții de dezvoltare neuropsihică mult mai apropiate de normal, pe când un copil dificil, care plânge, bolnăvicios, nu va beneficia de aceeași atenție din partea personalului. Se constată că secțiile unde sunt îngrijiți copii abandonați sunt evitate de personalul medical, cei care lucrează aici se consideră în mod eronat pedepsiți, retrogradați.

b) Abandonul în spitalele de copii

Sunt abandonați în spitale, copii de diverse vârste, suferind în general de boli cronice sau recurente. Pentru copii abandonați în spitale crește riscul de infecții intraspitalicească cum ar fi: infecții respiratorii, digestive și chiar infecții cu virusul imunodeficienței dobândite (SIDA). Acești copii ajung în cele din urmă în leagăne sau alte instituții de ocrotire având un prognostic social pe termen lung destul de sumbru. Ei vor fi instituționalizați pănă la vârsta de 18 ani, după care se produce un al doilea abandon, ei fiind de această dată “abandonați” de către stat. Deși în instituțiile de ocrotire tinerii dobândesc o calificare, de multe ori meseria pe care aceștia o învață nu are căutare, iar ei sunt puși în imposibilitatea de a-și câștiga existența de pe urma acesteia. În plus, ei dezvoltă un tip de personalitate dependentă, fiind incapabili să-și trăiască viața pe cont propriu. Mulți dintre abandonați sunt nedeclarați, ei neavând posibilitatea de a-și procura acte de identitate după împlinirea vârstei de 18 ani.

c) Abandonul copiilor în stradă

În cele mai multe cazuri copii sunt de fapt cei ce părăsesc familia, fiind o formă de apărare. Ei provin din familiile dezorganizate în care conflictele și abuzurile de tot felul sunt frecvente, de multe ori cu repercursiuni grave asupra copiilor. În legătură cu dispariția lor de acasă, părinții nu își pun nici o întrebare, aceasta însemnând un abandon tacit.

d) Abandonul în locuri publice

Mass – madia este cea care face cunoscute, adesea, aceste forme de abandon. De obicei sunt abandonați în locurile publice copiii nou născuți sau pănă într-un an. Abandonul are loc în mai diverse locuri (în mijloacele de transport, lângă tomberoane, etc.) de multe ori abandonul se soldează cu moartea copilului datorită condițiilor nefavorabile în care au fost abandonați (lipsa hainelor grose pe timp friguros, locurilor dosite din care copiii nu au putut fi auziți atunci când plângeau, etc.)

e) Abandonul în centre de plasament

De multe ori părinții/mamele sub pretextul că nu au cu ce întreține copilul, îl internează în centru de plasament, ulterior nemainteresându-se de el. Acești părinți/mame pot recidiva aducând și alți copii născuți ulterior. Așa se face că în mai toate centrele de plasament se găsesc și câte doi – trei frați ai acelorași părinți/mame. Aceste gazuri sunt cel mai greu de soluționat deoarece greu se găsesc asistenți maternali sau familii adoptatoare care să accepte și să fie pregătite pentru a crește doi – trei copii odată.

f) Abandonul în familie (sau instituție)

Dacă în celelate cazuri abandonul își găsește o formă de intervenție pentru copil, abandonul în familie îl putem considera unul din cele mai grave forme deoarece acesta de cele mai multe ori nu este depistat. Neglijarea, relele tratamente, abuzurile de tot felul de care are parte copilul în familie au adesea consecințe mult mai grave. Pe lângă inadecvatul mediu de dezvoltare fizică și psihică (datorită prezenței stimulilor negativi – indiferență, conflicte permanente, etc.) dezvoltarea copilului va avea urmări grave pe planul adaptării sociale adecvate (datorită lipsei educației, izolării de societate și a unui model negativ de comportament).

Abandonul prin neglijare care se petrece în familie este dramatic, pentru că nu permite substituiri.

Concluzie

Ceea ce trebuie remarcat este că acești factori nu acționează decât arareori separat, de obicei fiind asociați câte doi, trei sau patru pentru producerea conduitei de abandon a copiilor.

Toți factorii implicați în situația de abandon sunt marcați de situație:

copilul abandonat, care, indiferent de vârstă sau circumstanțele abandonulu, este o victimă;

părintele/părinții care comit violența. Este vorba, de regulă, de mamă. Dar abandonul copilului are în spate cel puțin două persoane care refuză să-și asume responsabilitatea de părinți. Kari Killen spunea: “sunt diferențe de cultură, dar ca profesioniști, să nu blamăm niciodată mama care abandonează.” Mama, în gestul ei de abandon al copilului, exprimă rejetarea adresată copilului de către familie; ea este simptomul disfuncțiilor unei familii;

comunitatea ca scenă. Încă nu se face simțită o responsabilitate a comunității față de copiii abandonați. Nu există sentimentul apartenenței la comunitate și nici reciproca, preocuparea comunității pentru bunăstarea fiecărui cetățean. În momentul în care ar funcționa responsabilitatea comunității, s-ar putea căuta soluții ieftine și eficiente, exploatându-se resursele existente în comunitate.

Toți acești factori conduc la consecințe foarte grave, care pot transforma un copil normal , dar abandonat, într-unul dezechilibrat pe toate planurile, având carențe deosebit de garve.

4. Consecințe ale abandonului

Prima consecință este traumatizantul sentiment de abandon. Producerea sentimentului de abandon este determinată de absența fizică sau afectivă a adultului de lângă copil.

Dezvoltarea normală a copilului înseamnă dezvoltarea abilităților de adaptare și a

mecanismelor de a face față situațiilor de stress, mecanismele de coping. Stressul înseamnă nu doar stimuli dureroși dar și tot ceea ce este nou se poate constitui ca un stress pentru copil. Capacitatea de a face față stress-ului și de a trăi ca pe o stare reversibilă, bunele mecanisme de coping, țin de bagajul genetic precum și de calitatea interacțiunilor precoce între copil – mamă. Comunicarea emoțională între mamă – copil stă la baza constituirii tipului de atașament. Emoțiile sunt cele care reglează fluxul energetic și informațional în creier. Emoțiile sunt așadar reglatoare pentru individ dar sunt reglatoare în spațiul interpersonal. Când mama este sursa de alarmă, teamă, teroare, copilul este neputincios și lipsit de o figură de atașament care să-l poată calma. Dezvoltarea mentală, emoțională, socială a copilului se bazează pe tiparul de comunicare dinre copilul mic și cel care îl îngrijește (mama).

Primul an de viață lasă amintiri implicite, trăite la nivelul senzorio – motor, care nu pot fi evocate.

“… deși nu vom putea niciodată să ne amintim explicit ceea ce ni s-a întâmplat în primul an de viață, experiența din acel timp pe care am trăit-o cu cel care ne-a îngrijit a lăsat un puternic și greu impact asupra proceselor nostre implicite. Această experiență atinge procese emoționale, comportamentale, perceptive precum și modelul mental al lumii celorlați și al propriei noastre lumi.” (Siegel, 2001)

Dar:”…Oamenii trebuie să-și amintească pentru a se putea vindeca. Dacă nu-și amintesc nu vor ști de ce corpul le joacă feste.” (van der Kolke)

Abia pe la mijlocul celui de-al doilea an de viață se dezvoltă memoria explicită cu amintiri care pot fi actualizate (memoria factuală, semantică și memoria autobiografică, episodică). Memoria autobiografică dă sensul continuității sinelui în timp.

Sinele se dezvoltă în primii ani de viață în cadrul relațiilor interpersonale, prin experiențe succesive care încep la o anumită vârstă a maturizării individului dar care se continuă de-a lungul celorlalte vârste (Stern, 1985):

de la naștere la aproximativ 2 luni – corpul înregistrează senzorial experiențele și copilul trăiește un început de organizare a lumii;

de la 2 – 3 luni la 7- 9 luni – instalarea nucleului, a celei mai importanete scheme a sinelui, cu recunoașterea sinelui ca sursă de acțiune și schimbare în acord cu dorința, senzația de coerență (integrare) corporală, emoțională (afectivă) și senzația de continuitate (păstrrea sensului sinelui de-a lungul timpului):

de la 9 la 18 luni – intră în funcție “sinele subiectiv”, sensul sinelui și a sinelui împreună cu alții împărtășind momente de atenție, intenție, emoție, cu cel care-l îngrijește;

în jur de doi ani – “sinele verbal”, când se instalează schimbul de cuvinte între copil și cel care-l îngrijește;

peste această perioadă funcționează “sinele narativ” în care povestirile autobiografice joacă un rol major în definirea sinelui.

Viziunea nașterii prezentată asupra nașterii și funcționării sinelui (care nu este

singura) ne ajută să înțelegem importanța fundamentală a colaborării și comunicării emoționale cu copilul mic pentru dezvoltarea lui și de asemenea pentru buna funcționare a individului de-a lungul vieții.

O observație interesantă pentru înțelegerea problemei abandonului este că unuldin cei mai importanți factori predictivi al tipului de atașament al copilului față de părinte este coerența narativă autobiografică a părinților. Povestirea autobiografică arată capacitatea mentală de integrare și funcționare. Integrarea îl face pe individ să aibă un sentiment al conectării cu trecutul, să trăiască cu un sentiment de sens și împlinire în prezent, și îl pregătește pentru viitor în acord cu datele trecutului și ale prezentului.

Gravitatea consecințelor abandonului depinde de:

caracteristicile copilului (vârsta la care s-a produs abandonul, tipul de atașament de care a avut parte înainte de abandon, gradul de rezistență a copilului);

tipul de acompaniere ulterioară a copilului (relație de sprijin, comunicarea emoțională);

măsuri reparatorii, de vindecare a traumei sau a doliului (din punct de vedere lagal, al stării de sănătate fizică, mentală, educative, rețeua socială)

Studiile care se ocupă de aprofundarea importanței afectivității în dezvoltarea psiho-comportamentală a personalității au elaborat o serie de teorii/sindroame care pot fi grupate astfel: sindromul de hospitalism, sindromul carenței afective, sindromul abuzului parental, teoria atașamentului, teoria identității, teoria pierderii.

Separarea de familie – reacții

Separarea copilului de familie în condițiile grave ale desertismului familial, ale abandonului real sau simulat generează fenomenul de frustrare/stresare prin privarea acestuia de satisfacerea în familie a trebuințelor primare (de îngrijire, securitate afectivă) și a trebuințelor psiho-sociale (de apartenență, identitate, comunicare).

Termenul de “frustrare” a fost introdus de Sigmund Freud ca “denumire a stărilor de privațiune pe care le resimte subiectul în condițiile nerealizării libidourilor sale”; frustrarea a fost apoi extrapolată în cele mai diverse domenii, inclusiv psiho- sociale, fiind interpretată ca un fenomen central al vieții și relațiilor afective.

Succint, noțiunilor de frustrare, stress, toleranță la frustrare, compensare, decompensare – pot fi astfel definite:

Frustrarea – concept destul de controversat – este fenomenul de dezechilibru biologic și psihic cauzat de interpunerea obstacolelor în calea satisfacerii trebuințelor, dezechilibru ce se manifestă atât la nivelul pulsiunilor – instinctelor (frustrare primară), cât și la nivelul trebuințelor psihosociale (frustrare secundară).

După Laplanche și Pontalis (1994, 173 – 174), frustrare/frustrație constituie “condiția subiectului căruia i se refuză sau care își refuză satisfacerea unei cerințe.”

Frustrarea. Un subiect (S) este motivat în acțiune (1) către un scop, întâlnește

un obstacol (2), este blocat și încearcă diferite răspunsuri (3) până la

identificarea soluției corecte (4) (Sawewy, Telford, 1968, 235)

Frustrarea ca fenomen cuprinde: situația frustrantă, starea de frustrare și reacții la frustrare.

Situația frustrantă este cauzată de obstacole externe și interne generatoare de stări de tensiune și conflict care afectează echilibrul biopsihic al individului și împiedică satisfacerea trebuințelor.

După Rosenzweig situațiile frustrante sunt determinate de:

lipsa mijloacelor pentru atingerea scopului;

pierderea privațiunilor;

stările de conflict.

Sursa situațiilor frustrante se află în mediul extern – fizic și social – (obstacole materiale și relațiile interpersonale conflictuale) și în mediul intern (incompetențele individului).

Starea de frustrare este determinată de dezechilibrări biologice și psihice manifestate activ producându-se decompensarea personalotății. În funcție de durata obstacolelor și de gradul de periculozitate, starea de frustrare are un caracter tranzitoriu, temporar găsindu-se soluția de rezolvare sau un caracter cronic când obstacolul este persistent și nu sunt posibile soluții de rezolvare.

Starea de frustrare se manifestă prin dezechilibrări ale energiei biologice și psihice exprimate comportamental.

Reacțiile la frustrare sunt:

adaptative – de acceptare, consiliere sau de depășire de sine prin performanțele

generatoare de succes;

fals adaptative – de consolare, autoamăgire;

dezaptative – de ostilitate, agresive.

După modul de exteriorzare sunt:

directe (se exprimă trăirile autentice);

indirecte (defensive, de reprimare, simulare, sublimare)

Manifestările comportamentale sau reacțiile de frustrare sunt trăiri neconștientizate

și/sau conștientizate, exteriorizate prin agresivitate (revoltă, ostilitate, violență), anxietate, depresie, închidere în sine, apatie, regresii comportamentale, etc. Manifestările comportamentale sau reacțiile lafrustrare sunt de fapt modalitățile de apărare a individului față de agresiunea situațiilor frustante.

O clasificare a reacțiilor conștiente la frustrare a fost realizată de Rosenzweig, ce utilizează trei criterii: 1) economi – gradul de deposedare al trebuințelor frustrante;

2) sinceritatea răspunsurilor;

3) adecvarea răspunsurilor.

În cazul primului criteriu (economia trebuințelor frustrante) s-au identificat reacții de apărare a eului, reacții de persistență a trebuinței și reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului.

Răspunsurile de apărare a eului. În funcție de modul în care subiectul frustrării își asumă “agresiunea”, pot fi grupate în:

a.1. extrapunitive – individul își direcționează reacțiile spre ceilalți, își exprimă

furia și învinovățește pe alții pentru “lipsa sa de noroc”. Elementele lumii exterioare devin țintele agresiunii și proiecției sale, fără a se ține cont de situația obiectivă. Patologic, acest tip este ilustrat de paranoia.

a.2. intra – punitive – implică trăirea sentimentelor de vinovăție și umilință. Persoana frustrată se consideră responsabilă iar reacția la frustrare este îndreptată spre sine însăși. Acest tip de răspuns îl poate determina pe individ să se simtă inferior și lipsit de orice fel de merite, existând posibilitatea de a se instala stări depresive, psihastenii și obsesii.

a.3. impunitive – presupune trăirea sentimentelor de jenă și rușine. Accentul nu se pune, de această dată, pe învinovățirea unei instanțe din exterior. Situația este considerată inevitabilă și minimalizată. În plan patologic, le corespund anumite manifestări isterice.

Reacții de persistență a trebuinței. Direcționează activitatea și gândirea subiectului spre împlinirea trebuinței frustrante.

Reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului. În acest caz, răspunsurile sunt stereotipe, ca urmare a “dezarmării” individului.

Când obstacolul nu poate fi înlătuat și când acesta agresionează excesiv individul, amenințându-i rezistența fizică și psihică, devine generator al stării de stress, numit de Hans Selye “sindrom general de adaptare”.

Starea de stress după același autor cuprinde trei stadii:

stadiul de alarmă (individul este pus în gardă);

stadiul de rezistență (individul face eforturi de apărare, de rezolvare a situației);

stadiul de epuizare (uzură fizică și psihică).

Starea de stress cauzată de factori stresanți, determină șoc emoțional, suferință,

dezorganizare atitudinală afectivă, intelectuală volitivă.

Stressul acționează atât asupra echilibrului biologic cât și asupra echilibrului psihic, el produce suferință fizică și psihică prin suprasolicitare (cerințele depășesc posibilitățile individului) și prin subsolicitare (cerințele sunt sub nivelul posibilităților individului, făcându-l apatic, inactiv). Hormonii de stress conduc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbură somnul copilului, ritmul veghe – somn. Hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului.

Copii abandonați au o marcă fizică evidentă fiind mai mici de statură. În raportul întocmit sub coordonarea Ecaterina Stativa, în anul 2000, în cadrul proiectului CERAB al UNICEF, în câteva instituții pentru protecția copilului, a condus la concluzia că:”La toate grupele studiate, înălțimea mică pentru vârstă înregistrează o prevalență mult peste cea a populației de referință a copiilor neintituționalizați; ea crește de la 36% la copiii sub 2 ani (31,4% la sugari, 41,4% la copii 1 –2 ani) la 51,7% la grupa 2 – 5 ani și este de 34,4% la copiii școlari”.

Consecințele abandonului la nivelul dezvoltării fizice a copilului sunt arareori luate în considerare. Scăderea imunității copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea și înălțimea mică, nu sunt asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferința ci cu condițiile nefavorabile dezvoltării în instituțiile pentru copii. Este o viziune unilaterală, reducționistă care face abstracție de datele recente privind influențele experiențelor precoce asupra dezvoltării generale a copilului.

“Când un bebe vine dintr-un alt mediu, altă cultură, el are toate șansele de a fi hipersensibil și depășite de schimbare. Oricât de sărac ar fi fost mediul din care vine, copilul s-a adaptat și suferința este inevitabilă. … Această hipersensibilitate îl va face să întoarcă spatele adulților din noul mediu. Nu va vrea să îi privească. Nu le va accepta avansurile. Nu va mânca. El va rămâne izolat și fragil.”(Brazelton, Geenspan, 2001)

Funcționarea normală a creierului uman are nevoie de trei condiții majore: afecțiune, predictibilitate și continuitate.(Perry)

Stress-ul generează frustrarea, frustrarea prelungită și nesoluționată devine la rândul ei stress; cele două fenomene se intercondiționează și se presupune reciproc.

În condițiile trăirii stressului și frustrării, restabilirea echilibrului biologic și psihic se realizează prin strategia procesului adaptativ care constă în:

profilaxia frustrării și a stresului;

apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți;

creșterea gradului de toleranță.

Profilaxia frustrării și a stresului presupune prevenirea obstacolului, pregătirea

pentru evitarea lui înainte de a acționa nociv asupra individului.

Apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți se realizează prin înlăturarea (învingerea) obstacolului, evitarea lui.

Când acest lucru nu este posibil, soluția este creșterea gradului de toleranță la frustrare/stress ce constă în acceptarea obstacolului, obișnuirea cu acțiunea lui, rezistență față de efectul lui nociv.

Toleranța la frustrare/stress se realizează prin compensarea cu formele ei:

substiuirea (înlocuirea unei situații defavorabile cu una favorabilă echilibrului biopsihic și adaptatării);

comutarea (depășirea stării de tensiune prin antrenarea în activități generatoare de satisfacții);

proiectarea (exprimarea prin aspirații și produse ale activității)

Sindromul de hospitalism

Separarea mamei de copil determină un retard temporar, fenomen studiat de Rene Spitz și căruia i-a dat denumirea de depresie analitică sau hospitalism. El folosește termenul de depresie în rațiunea similitudinii clinice, în caz contrar structurală, pe care o constată cu depresia adultului.

El a observat copiii dintr-o creșă timp de 10 – 18 luni, copii ai mamelor delicvente. A individualizat la 19 dintre copii un tablou clinic care a primit denumirea de

depresie analitică; după țipete, plâns progresiv, într-o lună, micii copii au devenit plângăcioși, ei adoptând o atitudine retrasă, refuzând să ia parte la anturaj, protestul copiilor manifestându-se printr-o letargie cu pierdere apetitului și scăderea în greutate, pierderea interesului față de mediul înconjurător, dificultăți de somn și în ultimul rând o pierdere aparentă a capacității de a crea relații cu cei din jur. Astfel Spitz remarcă:”când ne apropiam, ne ignorau. Uneori expresia feței era avidă, încercând să observe. Dacă insistam, puteau apare lacrimile, adesea țipete ascuțite, un astfel de comportament durând de la două la trei luni. Ei pierdeu în greutate în loc să crească. Unii sufereau de insomnie toți manifestând o mare sensibilitate la rinite și eczeme. S-a observat un declin progresiv al coeficientului de dezvoltare. După vârsta de trei luni, după perioada gălăgioasă urma un fel de rigiditate înghețată a expresiei. Ei refuzau să manânce, rămâneau imobili, inexpresivi. Acest comportament se însoțea de activități auto – erotice orale, anale sau genitale. Contactul cu acești copii ajunși în această stare deveneu totdeauna dificili și finalmente imposibili.”

Condiția de apariție a acestui tablou a fost separarea de mamă între luna a șasea și a opta de viață. În timpul acestor trei luni copilul nu putea vedea mama aproape de loc sau cel mult o dată pe săptămână, în timp ce înainte, mama a fost cea care a îngrijit exclusiv copilul a cărui mamă nu a fost îndepărtată.

Această separare, manifestările sale a fost complet reversibilă după trei luni de la întoarcerea mamei, sau acolo unde a fost posibilă realizarea unei relații privilegiate cu un substitut matern stabil și răbdător. “Singurele semne care arată că s-a realizat contactul cu un substitut sau un observator sunt atunci cînd sunt pe de o parte acceptate jucăriile și pe de altă parte, exprimarea durerii prin plânsul la despărțire.” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Măsura terapeutică a reprezentat aducerea mamei la copil. “Schimbarea comportamentului copiilor a fost dramatică. Ei erau adesea amabili și veseli, iar coeficientul de dezvoltare s-a îmbunătățit brusc.” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Fără intervenție, procesul nu are nici o tendință la stabilizare spontană. El a fost descris în aspectul său spontan sub termenul de hospitalism și observat într-o casă “unde normele de echipament medical, de igienă, de hrană echivalează cu cele din creșă dar unde separarea a avut loc puțin după luna a treia, cel mai adesea luna a șasea și unde obiectul dragostei nu a fost restituit. Pe de altă parte copiii erau grav carențați pe planul îngrijirilor materne, o soră având grijă de zece copii. Se instalează un tablou de “stupoare catatonică”, cu o repulsie în a atinge obiecte; pozițiile neobișnuite și bizare ale degetelor și ale mîinilor devenind activitatea esențială a copiilor. Nici o intervenție nu a fost eficace după lungi separări de casă” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Pentru Spitz “pierderea reală a obiectului dragostei echivala pentru copil cu o privare ostilă. Din punct de vedere dinamic, mersul, motilitatea în general umpleau importante funcții a unei căi naturale de descărcare a unei pulsiuni agresive. Deoarece activitatea motrică este inhibată din copilărie, toate descărcările normale ale impulsiunilor agresive sunt blocate. În acest caz nu există decât o singură posibilitate de drenaj: aceea de a dirija contra lui însuși pulsiunea agresivă.” A fost emisă ipoteza că o difuziune a celor două instincte a avut loc și că agresiunea separată a impulsului libidinal este returnată către copilul privat de provizii afective și care amenință să se deterioreze. Activitățile auto – erotice încetează: copilul nu poate considera propriul corp ca obiect, cum este cazul în narcisismul secundar. La reîntoarcerea obiectului dragostei, apare refuzul parțial al pulsiunilor și copilul devine vesel. “Astfel putem întâlni tablouri clinice de severitate crescută, în funcție de capacitatea instituțiilor de a procura copiilor, privați de obiectele de dragoste, un înlocuitor sub forma unei locomoții libere (sau a unei motricități stimulate) și obiecte de dragoste substitutive încurajând tendințele sale de a alege activ el însuși propriile obiecte de dragoste.” (Spitz, 1948)

Spitz pune accentul pe :

rolul major al vârstei în momentul experienței carențiale;

gravitatea pierderii obiectului dragostei, mai ales după instalarea de relații obiectivale către lunile 6–8;

importanța duratei separării carențiale pentru a stabili prognosticul;

pe lipsa stimulării care decurge prin separare.

Tot Spitz observă, la acești copii, apariția bizareriilor în comportament după o

lungă perioadă foarte săracă în stimulări afective și senzorio – mototrii:

jocul de a-și trece mâna prin față;

frica de a atinge obiectele și imposibilitatea de a le lăsa când sunt sesizați.

Din perioada anilor 1960 și cu un elan crescut în anii 1970, în Occident s-a renunțat

treptat la “instituționalizare” copiilor abandonați de părinții lor. Internarea lor în case

de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaționării copiilor cu adultul a fost înlocuită prin programe vaste de adopție și plasament familial.

Neglijarea copilului într-o instituție se datorește reducerii numărului de contacte dintre adulți și copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a îmbrăcăminții). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariția simptomelor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat – trecând prin mai multe faze – apatic și dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat, în zadar, să atragă asupra sa atenția celor care-l îngrijesc. (Robertson, 1967). După o primă fază în care copilul internat într-o instituție plânge mult, este agitat, își exprimă dorința de a stabili relații cu cei din jur, dacă nu i se răspunde prin satisfacerea nevoilor sale emoționale, el va renunța la eforturile sale de a intra în contact cu ceilalți și se va închide în sine.

Prima reacție a copilului după internarea sa într-o instituție și separarea de mama sa este descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeții. În această primă perioadă copilul dă semne de suferință pe care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea la ușa pe care a plecat mama, urmărește atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este atașat va reveni după el, dorește să fie luat în brațe, mângâiat să i se arate interes. Deocamdată coportamentele de joc alimentar și de relaționare ale copilului se păstrează la nivel inițial

Neconsolarea copilului conduce, într-o a doua fază, la disperarea acestuia. În această a doua perioadă comportamentul copilului devine dezorganizat, el prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunțarea la comportamentul de joc, pierderea interesului pentru relațiile sociale.

În ce-a de a treia fază, renunțarea, copilul pare detașat de relațiile din jur. Copii cu o bună capacitate de adaptare sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă vor relua evoluția de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare. Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte.

În privința modalității de stabilire a relațiilor, s-a observat că cei care au fost abandonați, stabilesc ușor relații, dar au mari dificultăți, mai ales în adolescență și la vârsta adultă, de a se atașa în mod stabil de cineva.

Copii mai vulnerabili și cei care nu beneficiază de suport din partea celor care le-au preluat îngrijirea, pot regresa în continuare în comportament și să se retragă din ce în ce mai mult în sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresați de lumea obiectelor și de persoanele din jurul. Prin acest mecanism se poate explica existența unui număr mare de copii cu retard sever în dezvoltare și comportament de tip autist din leagănele de copii. (Roth, 1998). Formele grave de neglijare pot conduce, așadar, la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor.

Însă, termenul de hospitalism și tabloul clinic pe care îl implică nu trebuie să ne facă să subestimăm faptul că nu toți sugarii și copii reacționează de aceiași manieră la deprivarea materna.

Sindromul carenței afective

Unul dintre factorii care intră în structura personalității, influențând-o în dezvoltarea sa ulterioară, este afectivitatea. Având în vedere faptul că există o relație strânsă între aceasta și dezvoltarea generală a personalității copilului, lipsa dragostei materne aduce perturbări ale normalității structurilor fizice și psihice prin acțiunea / corozirea blocajului afectiv. Lipsa de afectivitate și de maturitate afectivă contribuie la apariția unor dificultăți adaptative și a unor devieri de comportament ca reacție de protest împotriva acestor lipsuri. Afectivitatea este considerată una din cele “șase mari forțe” care determină cursul dezvoltării și reglează comportamentul, celelalte cinci fiind: factorii fizici, familia, școala, condiția socială, inteligența. (Boccia Maria, 1994 și Bornestein M., 1992) După J. B. Watson (1987). Viața afectivă este fondată pe trei reacții: frica, dragostea și furia. Aceste trei reacții “necondiționate” (sau naturale) compun toate celelalte reacții afective ulterioare prin jocul condiționării, altfel spus achizițiile experienței.

Se poate spune că două influențe operează în cursul dezvoltării vieții afective: maturizarea și experiența.

Analizând raporturile dezvoltării afectivității cu celelalte aspecte ale personalității, după Piaget, afectivitatea nu creează structuri, iar sentimentele nu se organizează prin ele însăși. Viața afectivă nu se organizează decât prin intelectualizare. Dezvoltarea inteligenței în fiecare din stadiile sale determină formele succesive de afectivitate, acesta furnizând elanul motor, dar modelajul afectiv al conduitei vine de la funcțiile cognitive (percepție, inteligență, judecată). După această concepție, există deci un paralelism limitat între dezvoltarea afectivității și dezvoltarea cunoașterii. În final formarea stadiului operațiilor intelectuale poate dezvolta sentimentele socio – morale și să organizeze viața afectivă personală.

Teoria lui Piaget acordă un loc important constituirii obiective a obiectului și normei (progresul cunoașterii realului) asupra formelor de exprimare a afectivității. Fondată pa analiza dezvoltării și judecății, această teorie explică bine formarea sentimenteleor morale, tributare cunoașterii normelor. Relația este astfel trăită înainte de a fi gândită, valorile afective există înaintea obiectelor, modalitățile emoționale ale percepției / reacției sunt cronologic anterioare activității intelectuale.

Alți psihologi ai copilăriei (Ainsworth, Bowlby, Cichatti, Rutter, ș.a.) au susținut în manieră convingătoare că modul de existență al copilui înainte de 6 ani este în întregime afectiv și că la finalul acestei perioade principalele forme de afectivitate ale viitorului adult sunt stabilite. Dezvoltarea normală a inteligenței (obiectivarea lumii, apoi percepția raporturilor între obiecte și eu) nu se face decât dacă relația afectivă anterioară este normală, căci aceasta constituie soclul (securitate, realitate, interes pentru lumea exterioară, posibilitatea afectivă a descentrării) pe care se construiește cunoașterea rațională. Astfel s-a constatat că blocajele afective, obsesiile, regresiile, stările depresive la copil provoacă o inhibare intelectuală, astfel încât recordul intelectual este datorat în mod unic perturbărilor afective.

Separarea uni copil de mama sa înainte de 6 luni este mult mai traumatizantă decât când copilul este mai mare. La vârsta de 6 luni copilul deja a identificat persoana care îi este mamă reprezentând o persoană importantă, deci manifestările de anxietate sunt normale. De asemenea se consideră că separarea de mamă la vârsta de 6 luni este multe mai greu suportată comparativ cu copii la care relațiile afective până la această vârstă au fost mai superficiale. Copiii sunt capabili să-și identifice mamele după sunete, miros și înfățișare după primele două luni de viață. Este de fapt acel sistem complicat de relații prin care mama și sugarul comunică între ei și oferă în același timp satisfacție unul celuilalt. Atunci când mama nu este disponibilă, un transfer rapid de la mamă către altă persoană nu este posibil, copilul pare nesigur și comportamentul său se dezorganizează. Sugarii, a căror relații externe inițial au fost dezvoltate numai cu mama, suferă mult mai mult atunci când este preluat de mai multe persoane de îngrijire decât dacă ar fi preluat numai de o singură persoană.

Efectele secundare ale separării variază în funcție de faza de reacție la separarea în care se găsește copilul (a. faza de detresă acută cu crize și plâns; b. faza de disperare; c. faza de detașare în cursul căreia copilul acceptă îngrijirile, nu importă a cărui substitut matern, părând să piardă tot atașamentul pentru mama sa). Această fază depinde de diferiți factori:

vârsta la momentul separării. Vârsta copilului intervine în toleranța mai mică sau mai mare la separare, în măsura în care condiționează capacitatea sa de a înțelege ceea ce se întâmplă în jurul său și ce i se întâmplă.

sexul copilului. Câteva studi au arătat că băieții sunt mai vulnerabili la efectele separării.

temperamentul copilului. Numeroase studii au arătat că sunt mari diferențe între caracteristicile psiho – comportamentale ale copiilor, stilul comportamental și răspunsul la situații noi. Importanța acestor diferențe individuale au fost prezentate în asociere cu perturbările comportamentale de mai târziu și în performanțele educaționale.

motivul separării și capacității copilului de a le înțelege. Intră în joc o separare de mamă pentru o boală a acesteia sau o plecare, nu are aceeași conotație ca spitalizarea copilului însuși.

durata separării/deprivării. Heinicke & Westheimer (1965) studiind 10 copii plasați într-o casă de copii au găsit tulburări mai grave după o durată de 7 – 21 saptamâni față de lotul de copii la care separarea a durat mai puțin de 3 săptămâni.

experiența de separare anterioară. Este determinat că la copii care au avut experiență anterioară de separare, ei devin mult mai sensibili la o altă separare, care este mult mai traumatizantă pentru ei, dar răspunsul depinde foarte mult de natura primei separări.

existența unui substitut matern deja cunoscut și stabil în timpul separării. Adaptarea la substitutul matern depinde de asemenea de calitatea relațiilor mamă – copil înaintea episodului de separare și a unei eventuale mențineri a contactului cu părinții. Heinicke & Westheimer (1965) au găsit că frustrarea se reduce atunci când există o persoană cunoscută.

returul în nucleu poate realiza de asemenea o nouă separare, dar de această dată substitutul matern, și calitățile reperatorii ale mediului familial pot fi alterate.

Efectele separării asupra dezvoltării copilui se împart în două grupe (după J. Robertson):

Efectele separăii pe termen scurt . În separările scurte, când întoarcerea copilului mic se

efectuează în momentul detresei se observă adesea comportamente de atașament anxios, fie imediat după întoarcere, fie după o perioadă de indiferență detașată cu ostilitate și respingerea mamei. Această eventuală ostilitate induce aproape inevitabil la mamă o contraatitudine care se apropie de culpabilitate.

O sensibilitate ulterioară la angoasa de separare pare să fie unul dintre efectele manifeste ale separării, dar poate rămâne discretă chiar ascunsă până ce un episod al vieții familiale a copilului o reînvie.

Douglas & Blomfield (1958) au găsit efecte ale separării numai când sunt însoțite de schimbări ale mediului, de aceea ei considerând că uneori tristețea la separarea pe terme scurt este mai mult determinată de mediul nou în care sunt plasați copii, decât de separarea în sine.

Deci atât separarea cât și schimbarea mediului poate produce frustrarea copilului, dar aceasta este mult mai marcată atunci când intervin ambele.

Discutând implicarea separării sau deprivării de afecțiunea maternă a fost amplu evidențiat că chiar și în instituțiile care oferă condiții bune pentru copii, îngrijirea diferă atât calitativ cât și cantitativ de cea de familie. Rezultă faptul că separarea în sine nu este factorul cheie, dar distorsionarea sau ruperea relației mamă – copil este crucială, cel mai probabil ambii factori au o parte importantă în geneza frustrării. Nu se poate determina care este mai importantă – pare că variază în funcție de circumstanțe individuale.

Efectele separării pe termen lung. În separările de lungă durată, prejudiciul carențial

inevitabil, chiar dacă mai mult sau mai puțin profund, poate induce un comportament de detașare suficent de fix pentru ca apoi copilul să nu poată reforma atașament normal.

Bender și Bowlby au arătat că tulburarile de comportament și delicvența infantilă sunt asociate cu separările îndelungate a copilului de familie și instituționalizarea. Alte studii ale copiilor separați de familie au arătat un ridicat nivel de retardare a limbajului și de inteligență subnormală. Separarea determină anxietăți care sunt recunoscute ca dezordini specifice și care joacă un rol cheie în apariția depresiilor copilului și în dezvoltarea relațiilor intersociale.

Separările repetate

Separările repetate mai mult sau mai puțin scurte ale sugarului sau ale copilului mic de mama sa sau de substitutul matern determină o afectare precoce, prelungită, mai mult sau mai puțin severă. Distorsionarea investițiilor obiectuale de calitatea variabilă dezorganizează poziția copilului și de asemenea imaginea propriului său corp și jenează progresiv instaurarea noilor legături sau la reinstaurarea celor vechi; toate noile investiții reactivează răni narcisiace de care copilul se poate proteja prin ostilitate sau o detașare aparentă.

Repetarea separării complică de asemenea fiecare nou plasament și fiecare nouă reîntoarcere. Se formează atunci un nou ciclu infernal, în cursul căruia tulburările de comportament în raport cu o intensă carență afectivă niciodată satisfăcătoare angajează o respingere mai mult sau mai puțin conștientă din partea mamei. Aceasta la rândul său, este din ce în ce mai tentată de a repune copilul într-o instituție cu caracter sanitar sau social și pretextele nu lipsesc, pentru că acești copii au adesea o sănătate precară și evoluează într-un mediu precar pe plan social și cultural, incapabil de a rupe singur acest cerc infernal fără ajutorul lucrătorilor sociali.

Separări iterative

Nu sunt totdeauna clarificate, acolo unde considerăm doar o deplasare și o schimbare a mediului, copilul de fapt suportă mai mult separări succesive și mai mult rupturi a legăturilor cu adultul, el trecând de obicei prin locuri diferite (creșe, perioade de observație, locuințe provizorii) înainte de a regăsi o stabilitate relativă.

Fiecare schimbare de loc se acompaniază cu o schimbare a fețelor, a persoanelor înconjurătoare; copilul este totdeauna unul “nou și nimeni” în decursul acestei curse, de multe ori el nu poate percepe formele care cuprind suferința sa pentru că nimeni nu poate și nu are timpul de a le compara cu el însuși.

Pentru M. Mead împărțirea îngrijirilor copilului între mai multe persoane permite de a asigure o mai mare continuitate și o sensibilitate la traumatismele constituite de pierderea mamei. În același timp, necesitatea unei figuri materne principale nu trebuie să facă obiectul nici unei contestații, chiar dacă atașamentul trebuie să fie temperat prin investirea de către o altă persoană pentru care copilul este obiectul de îngrijire și de interes, în mod particular de către tată. Obișnuința unor separări fericite permite de a atenua inconveniențele unei separări triste. Dacă mamele multiple sunt prejudiciabile, așa cum sunt în casele de copii, pentru că nici una nu se simte atașată și nu vrea să se dedice copilului, mamele suplimentare ca revanșă pot combina efectele fericite și permite copilului de a suporta mai bine separarea.

Răspunsul sugarului la separarea în primul an de viață poate fi privit ca o dezorganizare generală, sentimentul de abandon cu reacția de furie și protest dă sens senzației de disperare și nefericire a copilului. În contrast copilul 1–3 ani în căutarea unei explicații privește separarea nu numai ca un abandon ci mai mult ca o pedeapsă echivalentă cu pierderea dragostei. Sentimentuele de furie sunt amestecate cu cele de vină, copilul crezând că probabil el este responsabil de dispariția părinților. Copii mai mari pot reacționa cu enuriazis sau mai frecvent cu murdărirea. Tulburările de alimentație, tulburările de somn, creșterea iritabilității, depresia și plânsul sunt comune, uneori apar coșmarurile.

Uneori copilul mic se poate angaja într-o permanentă căutare a părinților punând mereu întrebări și în același timp părăsirea locului în care stă în căutarea acestora. Asigurarea dată copilului că părintele se va reîntoarce după câtva timp nu este de ajutor copilului pentru care noțiunea de timp este puțin formată. Uneori permisiunea de a se simți singur și trist este mai utilă decât crearea uneo diversiuni.

Este de necontestat faptul că fenomenul de carență afectivă determină sentimentul de frustrare datorat în parte unei interferențe cu relațiile de atașament și pe de altă parte efectelor unui mediu înconjurător nou, străin și rece. Retardarea intelectuală ce apare pare a fi datorată unei experiențe neplăcute și traumatizante, tulburările apărând datorită perturbării relațiilor interpersonale. Aceasta accentuează importanța specială a afectivității în primii ani de viață, în formarea relațiilor interumane, în dezvoltarea personalității și dezvoltare socială.

Sindromul abuzului parental

Studierea acestui sindrom a întâmpinat mari dificultăți care țin de rațiuni diverse: admiterea copiilor în servicii lipsite de mijloace de observație psihiatrică, multitudinea instanțelor administrative implicate, legătura lor adesea defectuasă, complexitatea fenomenelor, dispersia geografică. Există numeroase necunoscute referitore la acest subiect în plină investigare.

Lucrările publicate până acum pe această temă, a abuzului asupra copilului, au relevat o serie de constatări:

frecvența, care este mult mai mare dacât se crede în mod curent;

vârsta mică a copiilor, în marea majoritate sub 3 ani, mulți chiar sub 6 luni, uneori chiar nou–născuți;

dificultatea de dignosticare, care rezultă direct din vârsta mică, din expresia clinică adesea derutantă, din atitudinea de negare sistemică de către autorii abuzului, din ignorarea și neacceptarea ideii de agresiune a copiilor de către proprii părinți, din partea celor care trebuie să intervină;

recidivarea, care este regulă;

gravitatea prognosticului: un copil victimă a abuzului corporal este aproape întotdeauna într-un redutabil pericol. Mortalitatea nu este excepțională. Pentru a nu menționa decât cazurile depistate și remise ulterior famiilor lor, 10 % dintre ei mor (Kempe). Prin ignorare 50 – 60% dintre ei riscă grave infirmități sau mortea. Cele mai frecvente sechele sunt: ortopedice, neurologice, dismorfice și înainte de toate mentale.

inexplicabila ignorare a problemei din partea a numeroși medici în ceea ce privește prevenirea uneia dintre cele mai grave afecțiuni ale patologiei pediatrice.

De aceea pentru a preveni minimalizarea problemei abuzului fiecare suspiciune trebiue analizată cu mai multă acuratețe îndeosebi de către serviciile de igienă mintală.

Trebuie analizat cu atenție comportamentul, structurile familiale și sociale, tipuri de studii care sunt suficient de fragile. Până acum rezultatele cele mai fructuase au fost realizate prin investigarea complementară de către psihiatru și asistentul social la nivelul familiei.

Analizând tipurile de leziuni care pot fi găsite la copii abuzați, în ceea ce privește leziunile cutanate, atenția este adesea atrasă de : echimoze, hematoame, escoriații, mușcături, arsuri (cu fierul de călcat, țigara, arderea părului); topografia lor: față și gură, gură (mai ales la copii anorexici) lombe, perineu (la copii enurezici); numărul lor, recidivarea lor.

Frecturile sunt frecvente la nivelul membrelor, fie izolate și recente, fie însoțite de numerose alte leziuni mai mult sau mai puțin vechi ale craniului, coastelor. Aceste fracturi multiple și vechi la copilul mai mic de 2 ani sunt adesea inaparente și se descoperă la radiografierea scheletului efectuată în cazul suspicionării maltratării copilului. Din cauza structurii unui os în plină formare și creștere, ele nu relevă o agresiune voluntară și directă asupra membrelor cu intenția de a face rău, ci pot rezulta din manipularea brutală, inadecvată (întinderea, torsionarea). Pot apare fracturi de craniu, ale piramidei nazale, coastelor, coloanei vertebrale, care implică totuși un traumatism direct.

Alături de aceste leziuni care aparțin patologiei traumatice există alte mărturii ale abuzului care sunt mult mai frecvent întâlnite atât de către medici cât și de către asistenții sociali: malnutriția, retardul staturo – ponderal mergând adesea până la nanism psiho – social.

Hematomul subdurel care a jucat un rol esențial în istoria copilului maltratat, are o importanță deosebită prin frecvența și gravitatea sa, fie singur, fie asociat la alte leziuni.

Denutriția este un tip de abuz particular care are o mare frecvență, uneori anticipând traumatismele dramatice.

În ciuda acestor enumerări de altfel incomplete, abuzul nu este totdeauna evident deoarece cel mai adesea este dificil de a diferenția agresiunea de nelijență, de lipsă de îngrijire.

Pentru diagnosticarea copilului abuzat cel mai bun criteriu este contradicția dintre fapte și spusele persoanelor responsabile, având de asemenea o mare importanță calitatea și experiența persoanei care vine în contact imediat cu copilul maltratat.

În ceea ce privește condițiile și etiologia mai multe elemente au fost incluse. Cel mai semnificativ dintre toate este vârsta, cu o prevalență pentru copii până la 3 ani și o proporție mare pentru sugari. S-a remarcat de asemenea la copilul abuzat un număr mare de spitalizări sau plasamente care agravează rejetul atunci când se încearcă reintegrarea în familie. Din contră sexul, rangul frateriei, tipul de comportament (anorexia, tulburări sfincteriene, insomniile) nu par să intervină decât cu titlu secundar.

În fapt problema etiologică este dominată de condițiile sociale pe de o parte și aspectele psihologice pe de altă parte. Elementele patogene care înconjură copilul abuzat sunt complexe, unele interesează personalitatea adulților, celelalte condițiile sociopatice.

Numeroși copii victime ale abuzului aparțin la ceea ce s-a convenit să se numească “cazuri sociale”: familii deosebit de sărace pe plan socio-economic și cultural, împovărate de condiții grele de viață, nivel profesional scăzut, șomaj, izolate în cadrul grupului social în care există promiscuitate și posibilitatea contaminării imorale. Există de asemenea numeroase situații deviante: instabilitatea relațiilor conjugale, concubinaje succesive, copii din relații diferite, mame celibatare sau abandonate. Aceste condiții formează “familiile cu riscuri multiple” – termen introdus de către anglo – saxoni.

Deficiența condițiilor socio – economice apare cel mai frecvent în studiile care au ca temă copilul abuzat și neglijat, dar aceasta nu exclude faptul că există copii abuzați în familii constituite, cu condiții socio – culturale normale.

S-a remarcat astfel că ameliorarea condițiilor sociale, de exemplu recalificarea profesională sau găsirea unei slujbe, nu este suficientă pentru a preveni recidivele abuzului, fie asupra victimelor, fie asupra unor alți copii.

Autorii abuzului, părinții sau persoanele din anturaj, sunt de obicei tineri. Mama sau tatăl sunt responsabili în proporție variabilă conform statisticelor, dar cu o complezență reciprocă uneori chiar o complicitate cvasiconstantă. Ei sunt rari atinși de tulburări mintale caracteristice și cel mai adesea considerați ca legal responsabili.

În ciuda caracterului artificial se pot separa două tipuri de condiții psihologice:

decompensările episodice;

personalitățile anormale

decompensările episodice sunt adesea legate de circumstanțe suficient de precise: condiții familiale precare, naștere inoportună, izolare, epuizare psihică și fizică, consumul de alcool. Toate aceste circumstanțe prelungesc și fixează decompensarea post – partum. Este vorba de personalitățile fregile cu componentă îndeosebi nevrotică. Abuzurile asupra copiilor sunt episodice, neregulate, intermitente. În spatele acestor circumstanțe se găsește un fenomen constant: aceste femei au incapacitatea de a investi afectiv în copilul lor.

La polul opus se află personalitățile anormale care au grave anomalii caracteriale chiar dacă ele nu pot fi înscrise într-o nosologie psihiatrică. Elementele cele mai împlicate ar fi: lipsa afectivității și absența culpabilității, intoleranța la frustrare. Au fost calificate ca personalități în mozaic pe un fond de imaturitate, de carență. Ceea ce le caracterizează fără excepție sunt sentimentul de fragilitate și de epuizare fizică și psihică,compensate de perioade de violență fizică sau verbală, cu sărăcia sistemului defensiv care are drept consecință evidențierea comportamentelor primare cu o exacerbare a pulsiunilor agresive.

Esențiale sunt două elemente. Mai întâi o incapacitate fundamentală și permanentă de a investi în copil, de a-și da seama de reacțiile, nevoile sale, uneori chiar de cele fundamentale. Al doilea fapt remarcabil este atribuirea de către acești părinți copilului lor de sentimente aberante. Sunt reclamate adesea principii educative rigide, aplicate unui copil mic, de la care se cere o conduită exemplară. Nu mai puțin sugestivă este incoerența interacțiunilor, în particular alternanța între perioadele de rejet, când copilul este abandonat ore întregi, și perioade de contact impulsiv, intens, uneori cu tonalitate erotică.

Unanim s-a considerat că acești părinți au primit la rândul lor îngrijiri materne și paterne inadecvate, uneori ei înșiși au fost victime ale abuzului, în orice caz sunt grav frustrați sau maltratați moral sub forma exigenței excesive și inadaptabile.

Implicațiile abuzului asupra dezvoltării copilului au fost prezentate ca anomalii de comportament la aproximativ 64 % dintre copii.

Copiii sunt triști, apatici, speriați, unii dintre ei prezintă agitații patologice. La copii mai mici, retardul psihomotor, absența limbajului sunt foarte frecvente și par a fi adecvate de inhibiție. După această fază de multe ori copilul progresează rapid, devin capabili să achiziționeze cunoștințe noi, se atașează de personalul care îl îngrijește și este indiferent atunci când este vizitat de părinți. Aceasta reprezintă un adevărat test terapeutic, evocator nu numai a tratamentului la care a fost supus copilul ci și a carenței afective și educaționale grave.

Plasat într-un mediu favorabil, copilul se poate redresa, această reversibilitate este spectaculară în nanismul determinat de suferința psihologică cea mai evidentă și singulară a copilului victimă a abuzului.

Efectele pe termen lung ale abuzului pot fi găsite peste ani prin tulburari grave de personalitate, semn de tulburare afectivă grave, afecțiuni nevrotice.

Copiii care sunt scoși din mediul familial nociv și plasați în alte familii, cei mai mulți par fragili, foarte dependenți de aparținători, sentimentul de insecuritate fiind prezent permanent. Elementele fobice cum ar fi frica de a părăsi casa, frica de întuneric, de a fi furat sau abandinat sunt foarte frecvent găsite.

Simptomatologia copiilor care se reîntorc în familiile lor este dominată de impulsivitate, comportament predelicvent care necesită intervenție din exterior, ajutor pedagogic, clase speciale, psihoterapie, reeducare.

Toate aceste elemente pun în evidență faptul că trebuie evaluată mai profund și pe termen mai lung situația familială și de analizat cu foarte mult discernământ dacă menținerea unui copil abuzat în familia naturală este benefică sau este mult mai utilă plasarea lui într-o familiei, unde poate exista o mai mare șansă de a se integra și de a reface relațiile afective interumane, mai ales atunci când vârsta copilului este mică, deaorece este mult mai dificil atunci când copilul abuzat depășește vârsta de 3 ani.

5.Prevenirea abandonului

Să previi înseamnă să acționezi în așa fel încât probabilitatea apariției unui eveniment să se reducă, iar consecințele umane și sociale ale acestuia să se limiteze. (Selosse, 1991).

Prevenirea se referă la un ansamblu de măsuri luate pentru a lupta împotriva apariției și dezvoltării unei probleme (precum abandonul copiilor, maltratarea lor, etc.). Societatea este cea căreia îi revine datoria de a preveni aceste fenomemene/probleme, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un fenomen determinat în principal de contextul socio – cultural.

În mod tradițional, diferitele contexte de aplicare ale programelor de prevenire permit delimitarea a trei niveluri:

Prevenirea primară oferă servicii populației în general și vizează diminuarea prevalenței sau prevenirea apariției abandonului. Prevenirea în sens strict, este cea care face posibilă evitarea unor situații de risc, prin informare, prin ridicarea nivelului de cunoștințe și prin sensibilizarea asupra problemei;

Prevenirea secundară creează servicii orientate spre grupurile care prezintă un risc ridicat de a deveni victime ale abandonului sau abandonatori. Se încearcă prin depistarea precoce și prin tratarea primelor semne să se evite dezvoltarea fenomenului de abandon;

Prevenirea terțiară oferă servicii abandonaților sau celor care abandonează în vederea diminuării acestui fenomen sau a consecințelor acestuia. Se lucrează asupra mediului pentru a încerca înlăturarea condițiilor care favorizează sau chiar întrețin abandonul.

Prevenția primară

Măsurile de prevenție primară se adresează comunității în totalitatea ei. Reducerea situațiilor de criză din familii, o mai bună educație a adolescenților, sensibilizarea întregii populații cu privire la consecințele abandonului asupra copilului, acestea fiind câteva din măsurile de prevenire ale abandonului.

Tot ca măsură de prevenire primară putem încadra și activitățile unor ONG- uri cum ar fi “Alianța pentru o societate fără abandon” din Iași, care promovează campanii de sensibilizarea a comunității și în privința copiilor instituționalizați. Cu preponderență această acțiune a vizat categoria de copii din instituțiile de ocrotire ce împlinește vârsta de 18 ani și care sunt nevoiți să părăsească aceste instituții suferind un al doilea abandon. Conform unei statistici întocmite de această Alianță populația cunoaște problema acestor tineri în proporție de 56,4%. Tinerii din centrele de plasament reprezintă pentru comunitate o categorie de populație acceptată în special în sfera relațiilor strict profesionale /la locul de muncă, dar foarte puțini sunt cei care îi acceptă în casa sau familia lor (62% dintre cei chestionați preferă distanța socială față de acești tineri)

Se urmărește creșterea procentului de populație interesată de situația acestor copii prin:

o informare mai bună a locuitorilor privind problemele tinerilor din Centrele de plasament;

prezentarea principalelor cauze ale abandonului și metode de eliminare a acestuia la nivel comunitar;

informații referitoare la instituții care trebuie să se implice în prevenirea abandonului;

scoaterea în evidență a rolului comunității în sprijinirea tinerilor din Centrele de plasament;

încurajarea atitudinilor pozitive față de acești tineri rezultând un grad de acceptabilitate mai mare al populației față de aceștia și de problemele lor.

Prevenirea secundară

Prevenirea secundară desertismului familial s-ar putea face printr-o serie de măsuri după cum urmează:

Educația familiei/mamei pentru acceptarea psihologică a copilului, să fie îndrumată și coordonată din punct de vedere psihologic, pedagogic și medical. Această activitate se referă la pregătirea femeii în perioada prenatală și postnatală, a cuplului familial pentru venirea pe lume a copilului

Profilaxia desertismului și abandonului de famile se referă la:

supraveghere, mediatizare, îndrumare constantă a familiilor “problemă” cu mediu tensionant și conflictual pentru a preveni destrămarea familiei, neglijarea sau abandonarea copilului;

supravegherea familiilor “disimetrice” (descompletate prin deces, divorț, abandon) pentru a susține reechilibrarea și refacerea familiei;

supravegherea familiei reconstituite prin recăsătorie pentru a urmări acceptarea psihologică a copiilor din căsătoriile anteriare;

ocrotirea specială a mamei singure cu probleme sociale (părăsite, respinse de familie)

Terapia desertismului și abandonului de familie se referă la:

instruirea, supravegherea și controlul tutelei copiilor lipsiți sau dezavantajați de familie (încredințarea spre creștere, plasament familial, adopție);

remedierea greșelilor părinților în relație cu copiii;

aprobarea internării în leagăn a copiilor trebuie să se facă cu discernământ după ce au fost epuizate toate celelate alternative;

supravegherea reintegrării temporare sau definitive a copiilor instituționalizați în familiile naturale;

sprijinirea înfierilor/adopțiilor.

Prevenția terțiară

Această prevenție abordează problema prin prisma programelor educative și include și activitatea serviciilor de protecție a mamei și copilului.

De exemplu, pentru a diminua rata mare a copiilor care sunt abandonați în maternitate, la interval mic după nașterese pot lua o serie de măsuri cu scop educativ ce ar putea duce la scăderea numărului de copii care se transferă din maternitate direct în leagăn:

extinderea sistemului rooming–in de îngrijire a mamei și copilui în 100% din cazurile de nașteri normale și prin cezariene;

începerea precoce, în prima jumătate de oră sau o oră de la naștere, a alimentației naturale;

educația gravidei și lehuzei privind rolul alimentației naturale și impactul afectiv mamă – copil și deci la scăderea ratei abandonului;

cursuri cu cadrele medicale pentru promovarea alimentației naturale și pregătirea gravidei pentru alimentația nou-născutului;

efectuarea unor cursuri privind planificarea familială cu lehuzele, pe perioada spitalizării, ținute de specialiștii cabinetelor de planificare familială;

creșterea numerică a personalului astfel încât să revină doar 4 lehuze și 4 nou – născuți unui singur cadru sanitar și nu câte 20 de mame, pentru o mai bună supraveghere și cunoaștere a mamei.

Putem aminti la acest nivel modelul familiei de sprijin, a părinților voluntari ca strategie complementară ce permite prelungirea intervenției realizate de profesioniști. Membrii familiei de sprijin pot oferi sfaturi, susținere și acompaniere în viața cotidiană mai ales pentru că se găsesc în afara circuitelor obișnuite de intervenție (centre de protecție a copilului, justiție, servicii sociale).

Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special selectate pregătite și evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie:

să ofere copiilor ocrotire, afecțiune, încredere și siguranță;

să ofere educație și îngrijire, prin experiența vieții de familie, pentru copiii a căror părinți se află în imposibilitatea, temporară sau pe termen lung, de a face acest lucru;

să ofere sprijin copiilor pentru a depăși experiența traumatizantă a separării, a pierderii sau experiența negativă a instituționalizării;

să ajute copilul să depășească posibile dificultăți emoționale și de comportament;

să pregătească copilul pentru reintegrare, adopție sau pentru viața independentă;

să încurajeze menținerea legăturilor copilului cu familia naturală și să colaboreze cu aceasta în stabilirea planurilor legate de copil (cu excepția cazului în care acest lucru este cu totul contraindicat)

Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecție ai fiecărui membru al familiei țintă pentru a le reda speranța.

Pentru părinții din familia țintă, efectele acestui tip de prevenție terțiară sunt: sentimentul de control asupra educației propriilor copii, însușirea unui rol valorizant de părinte, reducerea crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a problemelor, apariția momentelor de complicitate cu copiii și îmbunătățirea calității vieții de familie.

Pentru copiii din familiile țintă, prezența familiei de sprijin le permite să trăiască într-un mediu familia sănătos, să învețe, să împărtășească momente agreabile cu părinții, să capete stimă de sine, să-și însușească strategii mai bune de adaptare, etc.

Ca limită a modelului ar putea fi amintit faptul că neprofesioniștii se substituie profesioniștilor fără a integra întotdeauna acțiunile lor într-un plan de intervenție.

6.Strategii de intervenție în cazul copilului abandonat

Abandonul ca formă de maltratare (după cum am arătat în capitolele anterioare) reprezintă o disfuncție a relației dintre copil și adultul în puterea căruia se află copilul. Dacă această putere este utilizată pentru a face rău copilului, dacă adultul nu-și asumă responsabilitatea îngrijirii copilului, copilul apare ca victimă în relația cu adultul.

Consecințele acestor disfuncții ale relației părinte – copil ating toate laturile bio-psiho-soccio-culturale ale ființelor umane implicate și reprezintă în același timp un fenomen de încălcare a drepturilor copilului.

Intervenția va trebui să țintească toate aspectele existențiale ale copilului victimizat: biologice, sociale și culturale și în același timp, să aibă un aspect corectiv, de reabilitare pentru familia sa.

Să nu uităm că abandonul unui copil este însă în relație cu întreaga comunitate, care favorizează sau tolerează producerea fenomenului și se răsfrânge în spațiul cultural al acesteia

Dacă până acum câțiva ani pentru unele familii aflate în dificultate și pentru copiii abandonați soluția instituționalizării era singura alternativă posibilă, de câțiva ani specialitatea în asistență socială (și nu numai) au făcut eforturi pentru introducerea unor noi tipuri de intervenție mult mai avantoajoase pentru dezvoltarea normală a copilului aflat în dificultate, cum ar fi:

un sistem de îngrijire temporară a copiilor prin plasament familial (asistența maternală);

diferite forme de psihoterapie individuală, de grup și de familie, accesibile prin sistemul de asigurări sau oferite de ONG – uri;

diferite forme de suport financiar în funcție de nevoile familiei;

programe de tip educativ de dezvoltare a competențelor adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor, managementul veniturilor și cheltuielilor, traninguri profesionale, etc.;

grupuri de auto – ajutor (self-help) pentru mamele singure (materializate la noi în centrele maternale);

adăposturi pentru persoane fără locuință (locuințe pentru copii străzii, cei ce suferă un al doilea abandon).

Toate aceste tipuri de intervenție se referă la nivelurile sociale diferite pe care le țintește și le implică. Există trei tipuri mari de intervenție din a căror variată conbinație poate rezulta succesul (Killen, 1993):

modelul lucrului pe caz

modelul intervenției sociale în rețea

modelul campaniilor de sensibilizare la nivelul comunitar și politic.

Când se adoptă modelul lucrului pe caz, intervenția trebuie să plece de la înțelegerea situației copilului abandonat șia traumei pe care o trăiește. Aceasta impune recunoașterea și abordarea consecințelor specifice traumei, dar și a strategiilor de ajustare la relația traumatizantă, dezvoltate de copil prin comportamente compensatorii (comportament de supra adaptare: super – copii, copii grijulii cu părinții lor, copii pierduți , apatici (cuminți); comportamente disturbante: agresive, distructive).

În cazul modelului de intervenție socială în rețea, intervențiile trebuie să urmărească, cu multă creativitate, sistematic, inițierea și funcționarea rețelelor sociale în jurul familiei cu risc de abandon și în primul rând a copilului. Experiența unor proiecte a demonstrat eficiența, costurile mici și rezultate remarcabile ale acestor tipuri de intervenție. Rețelele se alcătuiesc din serviciile și profesioniștii implicați în intervenție, dar și din persoane exterioare sistemului de servicii. Aceste persoane pot aparține familiei extinse sau pot fi voluntari care se implică pentru sprijinirea copilului, familiei, instituției. Rețelele și grupurile de suport social au un efect educativ și terapeutic incontestabil, care, în anumite situații, poate fi mai adecvat decât o anumită formă de terapie, dar întotdeauna poate completa cu succes o formă de terapie individuală. Dacă asistentul social nu urmărește abordarea părinților prin rețea, munca cu aceste familii poate face să crească dependența lor de asistentul social, iar acesta se va găsi în situația de a fi unica “rețea socială a familiei”, făcând astfel să sporească starea de izolare și neputință a familiei (Killen, 1993).

Campaniile de sensibilizare la nivel comunitar și politic influențează contextul socio – cultural al intervențiilor. Funcționarea rețelelor este condiționată de nivelul de educație al comunității. Educația determină sensibilitatea și disponibilitatea comunității de a ajuta. Voluntariatul, indiferent de tipul de proiect de intervenție în care este inclus, este facilitat de schimbarea reprezentării comune asupra fenomenului, în sensul de a nu tolera producerea lui și de a avea deschiderea necesară implicării reparatorii în situații de abandon.

Intervenția educativă poate fi transformată într-o campanie de advocacy pentru prevenirea abandonului. Obiectivele unei astfel de campanii, care poate fi desfășurată la nivel național sau local pot fi în același timp:

sensibilizarea comunității;

multiplicarea serviciilor de caritate;

crearea, funcționarea rețelelor sociale de sprijin;

apariția voluntarilor (din familia lărgită sau din comunitate);

inițiative în domeniul legislativ.

Aceste trei tipuri de intervenție bine planificate se vor îmbina și completa reciproc

Fiecare metodă de intervenție își are etapele ei. Acestea vor fi prezentate în continuare la fiecare metodă de intervenție prezentată.

Voi descrie concret câteva tipuri de intervenție ce există și sunt bine organizate în asistența socială româneasă.

Leagănele. Centrele de Plasament.

Deși, așa cum a rezultat și din capitolul Consecințe ale abandonului ale acestei lucrări, efectele instituționalizării sunt incriminate permanent atât la nivelul conștiinței comune cât și, mai ales, din partea specialiștilor, ocrotirea de tip rezidențial își are propriile rațiuni de supraviețuire și în anumite condiții este chiar necesară. O dovadă în acest sens este și faptul că în țările cu experiență îndelungată și realizările notabile în domeniul protecției copilului, ocrotirea de tip rezidențial își dovedește încă utilitatea și actualitatea.. Într-adevăr, așa cum arată Maria Roth într-o lucrare recentă, deși tendința actuală este de se căuta cu precădere forme alternative la instituționalizare (adopții, plasament în familii substitutive) și instituționalizarea este de criticat datorită costurilor exagerat de ridicate, ocrotirea de tip rezidențial este încă necesară. Este vorba în mod special de frateriile numeroase care nu pot fi plasate într-o familie substitutivă iar despărțirea lor ar afecta dezvoltarea normală și conștiința propriei identități la acești copii (studiu de caz 1); este de asemenea cazul copiilor care au suferit diferite forme de abuz fizic sau emoțional în propriile familii; precum și de cei care au nevoie de o îngrijire specială datorită unor probleme speciale (handicap, delincvență juvenilă, etc.).Ceea ce considerăm că ar trebui modificat în sistemul nostru de protecție a copilului este filozofia de organizare a acestor instituții. Evaluarea condițiilor și a calității vieții din casele de copii ar trebui făcută după următoarele criterii:

Ambianța adecvată din punct de vedere fizic și siguranța mediului instituțional

din perspectiva copilului (depărtarea de surse de pericole, izolarea de căile de circulație, luarea unor măsuri de siguranță pe terenul și în sala de joc, etc.). Nici o măsură de protecție nu diminuează obligativitatea supravegherii în permanență a copiilor de către personal.

2. Calitatea fizică a mediului instituțional se referă la calitatea instalațiilor de uz casnic, asigurarea de apă potabilă, energie electrică, încălzire și canalizare, amenajări adecvate pentru odihnă, joacă, educație, dotare adecvată cu mobilier, respectarea standardelor igienice.

Calitatea relațiilor existente între membrii personalului casei de copii se referă la:

relații care se manifestă orizontal între membrii personalului;

relații care se manifestă pe verticală între colectivul de adulți (cadre didactice și medicale) și conducere, respectiv directorul casei de copii.

Climatul organizațional al casei de copii va fi pozitiv dacă conducerea unității adoptă un stil de lucru care favorizează asigurarea satisfacțiilor în muncă, sentimentul colaborării la problemele conducerii instituției și rezolvarea sarcinilor principale ale unității, colaborarea loială, recunoașterea meritelor celorlalți, obiectivitatea aprecierilor, libertatea opiniilor, promovarea valorilor.

Un bun climat de muncă sporește gradul de angajare al personalului la realizarea obiectivelor instituției și îmbunătățește atmosfera activităților cu copiii, care sunt întotdeauna foarte sensibili la relațiile dintre adulții între care trăiesc.

Rata copil – adult (educator), care se referă la:

numărul de copii care revin unui membru al personalului cu atribuții în îngrijirea și educarea copiilor;

permanența relației copil – educator.

Relația care se stabilește între un copil instituționalizat și persoana de îngrijire nu depinde numai de valoarea absolută a ratei copil – educator ci și de numărul de copii dintr-un grup. Chiar dacă se află în îngrijirea unui mai mare număr de persoane, grupele mici de copii nu favorizează formarea unor relații interpersonale stabile și profunde.

Continuitatea în îngrijirea / educarea copiilor se referă la menținerea

personalului de educare (îngrijire) în aceeași unitate și la aceeași copii. Numai păstrarea continuității personalului va permite formarea unor legături de atașament între copil și adult, care să poată înlocui temporar calitatea îngrijirii parentale (până la găsirea unor măsuri de îngrijire familială) și să permită dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului.

Spațiul care revine unui copil vizează:

respectarea nevoii unui spațiu intim de viață, a unei sfere private a fiecărui copil (existența unui pat propriu, existența unui mobilier pentru depozitarea îmbrăcăminții, a jucăriilor, a obiectelor personale);

numărul de copii dintr-o cameră, dormitoarele mari îngreunează odihna copiilor, fac dificilă supravegherea lor, cresc posibilitatea comiterii abuzurilor între copii.

Calitatea și calificarea personalului. Aceasta poate fi exprimată prin noțiuni ca:

modul de selectare al personalului (prin examen de concurs sau o altă formă de angajare);

raportul dintre personalul calificat și cel necalificat (de exemplu, raportul dintre numărul de pedagogi absolvenți ai liceului pedagogic sau ai postlicealului pedagogic, raportat la numărul absolvențiolor de liceu teoretic sau industrial);

participarea personalului la cursuri de calificare sau de perfcționare la locul de muncă sau în afara lui).

Activitățile efectuate de copii (cu referire la cele educative, recuperatorii și de

recreere). Se vor pune următoarele probleme:

în ce măsură aceste activități sunt adecvate vârstei copiilor;

în ce măsură aceste activități au caracter stimulativ pentru copii;

cum este organizat timpul liber al copiilor (jocurile, activitățile, ieșirile de orice fel).

Modalități de interacțiune dintre educatori / persoane de îngrijire și copii. Se vor

căuta răspunsuri la următorele întrebări:

Cum se comunică?

I se cere copilului părerea despre o anumită activitate?

Are copilul posibilitatea de a alege în legătură cu o anumită activitate?

În general, personalul se adaptează la nevoile copiilor?

Li se spune copiilor pe nume?

Un obiectiv important al evaluării relațiilor dintre persoanalul instituției și copii este informarea privind recompensele acordate și pedepsele aplicate copiilor (reamintim că legea învățământului interzice aplicarea pedepselor fizice în instituțiile de stat).

Regulile de comportament dintr-o instituție – ele vor fi evaluate conform:

gradului lor de flexibilitate sau rigiditate;

condițiilor care se pun pentru modificarea regulilor și poziția persoanei care poate modifica regulile.

Legătura dintre instituție și familia copilului:

Care este concepția instituției despre legătura cu părinții?

În ce măsură vizitele părinților sunt încurajate?

În ce măsură se urmărește reintegrarea copilului în familie, sau adoptarea acestuia de către alte persoane?

Care sunt condițiile în care părinții naturali își pot vizita copiii?

Legătura dintre instituție și autoritățile locale, dintre instituție și diferite alte

instituții/organizații de stat sau neguvernamentale:

interesul și modalitățile utilizate în colaborare cu alte instituții, spre binele copiilor;

legătura cu autoritățile care răspund de îndrumarea, coordonarea și controlul activității casei de copii (frecvența controlului, suportului material și asistența de specialitate oferită casei de copii).

Criteriile de evaluare mai sus enumerate permit compararea calității vieții din diferite instituții rezidențiale de ocrotire a copilului. Aceasta este cu atât mai necesară, cu cât numărul mare de copii din instituții ne face să credem că îngrijirea rezidențială va fi încă o periadă și de acum încolo o formă importantă de îngrijire a copiilor. De aceea, calitatea mediului instituțional și a stimulării și educației primite de copiii crescuți în instituții trebuie să corespundă cerințelor Convenției privind Drepturile Copiilor.

Centrele maternale

Mamele în situație de criză au puține soluții în depășirea greutăților și în acceptarea noului născut. În general, acesta este rezultatul unei relații întâmplătoare, iar în cele mai multe ocazii leagănul reprezintă unica soluție pentru îngrijirea copilului nedorit.

Din statisticile și studiile oficiale, privind abandonul copiilor din România rezultă că o pondere ridicată o au copiii a căror mame au: dificultăți financiare, pregătire școlară precară, pregătire școlară neadecvată pieței, nu dispun de locuință și nu au acces la serviciile de ducație contraceptivă. Dintr-o altă perspectivă mamele care își abandonează copiii, sunt tinere și foarte tinere, singure, izolate. Acestea provin cu precădere din mediile lipsite de îngrijire parentală, din familii dezmembrate, viciate (de alcoolici) și au dificultăți de relaționare cu noul născut și cu familia. În condițiile economice actuale, dificultățile acestor mame se pot agrava și pot degenera în deficiențe comportamentale cu repercursiuni asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

În măsura în care este posibil, mamele în dificultate trebuie să potă găsi un loc în câmpul social, iar instituțiile (așezămintele sociale), serviciile să fie adaptate nevoile acestei categorii. O modalitate de susținere a mamelor în dificultate care prezintă risc de abandon este instituția rezidențială.

Conform Ordonanței de Urgență Nr. 26/1997 s-au început colaborări între Consiliul Județean, Direcția Sanitară, Leaganul de copii privin înființarea de Centre Maternale la solicitarea Programului componentei 3 PHARE. În august 1997 acestea au fost preluate de Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului și au desfășurat parteneriat cu organizații private autorizate.

Din septembrie 1999 funcționează ca centru rezidențial în subordinea Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului.

Centrul Maternal este un așezământ social de protecție materno – infantilă ce oferă o îngrijire de tip familial, colectiv, rezidențial.

Ca structură organizațională oferă servicii publice după criterii selective mamelor singure cu copii pentru a depăși perioada de criză, pentru a găsi potențialul necesar îngrijirii copilului, pentru a dezvolta, întări, comportamentul matern. Mama acompaniată de profesioniști poate reflecta în timp situația generatoare de criză, să-și găsească resursele necesare integrării împreună cu copilul în comunitate.

Beneficiarii Centrului Maternal sunt:

mame singure, necăsătorite sau în primul an de căsătorie, lipsite temporar de resurse materiale, financiare și de suportul grupului familial de origine, care au în îngrijire un copil între 0 – 3 ani;

tinere femei, necăsătorite, care au în îngrijire un copil mai mic de trei ani, la apariția căruia s-a declanșat criza familială, rămânând izolate;

gravide în ultimul semestru de sarcină, aflate în criză familială sau lipsite de orice suport.

Obiectivele principale ale Centrului Maternal:

prevenirea abandonului și instituționalizării copilului de către mama singură aflată în dificultate materială, financiară, de acceptare a noului statut;

educarea, formarea și pregătirea mamei singure pentru a face față dificultăților în creșterea copilului;

exploatarea serviciilor și resurselor publice și non – publice pentru asigurarea integrării mamei singure cu copil;

diversificarea formelor de îngrijire a acestui segment de populație, ce implică schimbarea mentalității și responsabilizarea colectivității locale.

Întreaga activitate a Centrului Maternal este concentrată pe relația mamă – copil, pe construcția și consolidarea ei, încât să se asigure pe termen lung stabilirea cuplului după sistarea serviciilor oferite de așezământ.

Fiecare rezidentă are program personalizat de acompaniere, limitat în timp și spațiu, care urmărește pe termen scurt:

responsabilizarea mamei față de situația de dificultate;

acceptarea maternității și responsabilităților ce decurg din aceasta;

mobilizarea resurselor clientelor în vederea sporirii șanselor de integrare socio – profesională;

favorizarea depășirii situației de criză.

Centrul maternal oferă servicii articulate constând în găzduirea și acompanierea pluridisciplinară. Găzduirea nu se limitează la simpla oferire a unei locuințe sociale, iar acompanierea mamei nu se reduce la supravegherea mamei și copilului. Cele două componente prezintă servicii dinamice și participative. Serviciile acordate au funcții sociale, educative și psihologice.

Găzduirea asigură suport material pe o perioadă limitată, constând în:

acordarea spațiului de locuit mamei și copilului;

acoperirea costurilor de îngrijire pentru mamă și copil (total sau parțial);

acordarea unei alocații de integrare, după caz.

Acompanierea pluridiciplinară are următoarele obiective:

educația și consiliere pentru dezvoltarea și îngrijirea psiho–somatică corespunzătoare a copilului;

oferirea de condiții favorabile promovării unei bune stări de sănătate pentru mamă și copil încurajarea alimentației naturale și a comportamentului sanatogen;

crearea premizelor pentru reinserția socială, familial și profesională;

consiliere psihologică pentru formarea unui comportament adaptativ, auto–suportiv;

reducerea carențelor și a comportamentelor ce pot genera starea de criză.

Asistența maternală (alternativă la instituționalizare)

Plasamentul în asistența maternală

Asistența maternală este menționată oficial, în România, în textul Ordonanței de Urgență Nr. 26 din iunie 1997 (aprobată ulterior prin Legea nr. 108/1998). Asistentul maternal este cea mai nouă profesie din domeniul protecției copilului și a apărut din necesitatea promovării în practică a ocrotirii copilului în dificultate prin alternative de tip familial. Îngrijirea familială temporară este o alternativă față de plasamentul în instituții și oferă copiilor abandonați îngrijire într-o atmosferă familială securizantă. Plasamentul în asistența maternală reprezintă un sistem de îngrijire familială temporară, limitată în timp, planificată, oferită unui copil care nu este rudă și care nu poate rămâne în propriul lui cămin datorită unei crize familiale. Se oferă astfel copilului șansa de a trăi într-un mediu familial, timp în care se încearcă fie reîntoarcerea copilului în familia biologică, fie identificarea unei familii adoptive.

În îngrijirea familială temporară sunt cuprinse mai multe concepte:

Îngrijirea familială temporară este planificată: ceea ce se întâmplă cu copilul pe parcursul plasamentului nu este la voia întâmplării, ci se urmărește planul de viitor al copilului.

Îngrijirea familială temporară este limitată în timp. Un copil nu rămâne în îngrijire familială un timp nedefinit. Acesta este un serviciu temporar oferit copilului și familiei ale pentru o perioadă limitată, stabilită de comun acord. La sfârșitul acestei perioade copilul ar trebui să fie integrat într-o familie permanentă, propria sa familie biologică sau cea adoptivă.

Resursa esențială este familia de îngrijire (asistentul maternal care acordă îngrijirea într-un mediu familial unui copil care nu îi este rudă, oferind copilului posibilitatea unei dezvoltări optime – fizică, cognitivă, socială și emoțională.

Îngrijirea familială temporară implică munca în echipă. Baza familiei de îngrijire temporară o reprezintă conceptul muncii de echipă între familia de îngrijire și asistentul social.

Principalul obiectiv al îngrijirii temporare este de a oferi unui copil eligibil pentru acest program o familie de îngrijire, care să asigure o îngrijire și o dezvoltare optimă a copilului, până când se va reintegra în familia de proveniență sau i se va găsi o familie permanentă, adoptivă. Îngrijirea familială temporară este de preferat îngrijirii de tip instituțional din două motive majore.

În primul rând, în familia de îngrijire temporară, un copil beneficiază de atenția individualizată pe care numai o familie o poate acorda. În cadrul unei familii, copilul învață să iubească și să fie iubit, să aibă încredere și să dezvolte relații. Acestea toate sunt calități importante de care copilul are nevoie pentru dezvoltarea sa viitoare și bunăstarea sa. În familia de îngrijire sunt îndeplinite nevoile de dezvoltare normală ale copilului – fizice, sociale, emoționale și spirituale. Chiar dacă perioada de rezidență este limitată în timp, influența ei asupra vieții copilului poate să fie majoră.

În al doilea rând, îngrijirea în familie presupune costuri mult mai mici față de îngrijirea din cadrul unei instituții de tip centru de plasament.

Analiza cost – beneficiu efectuată pentru un copil instituționalizat, raportat la copilul îngrijit de către un asistent maternal, evidențiază o reducere semnificativă a costurilor în cadrul unei familii, față de îngrijirea de tip instituțional – costurile totale pe toată durata plasamentului (hrană, îmbrăcăminte, costul serviciilor sociale, îngrijiri medicale, cheltuieli auxiliare de întreținere, tip căldură, electricitate, alte investiții). Criteriile de eligibilitate pentru asistenții maternali sunt vârsta, starea de sănătate, condițiile de locuit, profilul moral și acceptul întregii familii (toți membrii familiei care locuiesc împreună trebuie să fie de acord cu primirea și ocrotirea unui copil în casa lor). Criteriile de eligibilitate pentru copii țin de vârstă (0 – 10 ani), statutul juridic – copii abandonați (proces de abandon sau consimțământ pentru adopție) și natura situației familiei naturale, ce determină riscul de abandon (copii ce nu pot rămâne în familia biologică pentru o perioadă limitată de timp și care ar urma să fie instituționalizați).

Cadrul legislativ și definirea profesiei de asistent maternal

Profesia de asistent maternal este definită în Hotărârea de Guvern nr.217\09.04.1998 cu privire la condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist – fiind una dintre profesiile sociale care beneficiază încă de la crearea sa de un cadru juridic adecvat.

Menționată în mod oficial pentru prima dată în textul Ordonanței de Urgență nr.26 din iunie 1997, profesia de asistent maternal a apărut din necesitatea promovării în practică a ocrotirii copilului în dificultate prin alternative de tip familial.

„Asistentul maternal profesionist este persoana fizică ce asigură prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul său creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau încredințare .”

Pentru copiii abandonați (cu declarație de abandon sau consimțământ pentru adopție) îngrijirea familială temporară este o alternativă față de plasamentul în instituții si reprezintă un sistem de îngrijire familială temporară, limitată în timp, planificată pentru o perioadă în care se încearcă identificarea unei familii adoptive. Atunci când planul de viitor al copilului este adopția, familia de îngrijire și părinții adoptivi formează o echipă. Astfel asistenții maternali reprezintă pentru majoritatea familiilor adoptive (și în special pentru cei care nu au experiența creșterii propriului copil, sau nu au alături de ei părinți, sau alte rude care să-i poată ajuta), o adevărată resursă pentru creșterea și îngrijirea copilului. Deci, familia adoptivă poate „profita” de întreaga experiență a familiei de îngrijire privind copilul pe care aceștia l-au avut în îngrijire și care cunosc întreaga evoluție a copilului. De asemenea, familia de îngrijirea temporară este cea care, împreună cu asistentul social, pregătește copilul în vederea integrării în noua lui familie. Un element cheie pentru reușita adopției îl constituie vizitarea copilului – de către familia adoptivă, existând astfel posibilitatea să cunoască mai bine copilul, ceea ce va permite o acomodare cât mai rapidă si cât mai ușoară de ambele parți (atât pentru copil, cât și pentru părinții adoptivi).

Funcțiile și activitățile asistentului maternal profesionist

Dată fiind noutatea profesiei, definirea funcțiilor asistentului maternal profesionist se bazează pe actele normative recent aprobate și pe studiile legate de profilul funcțional al profesiilor similare din țări cu experiență în ocrotirea copilului prin sistemul ”foster care” sau „ famille d’acoueil”. Pentru definirea funcțiilor profesiei se ține cont de specificul nostru social, economic si cultural, modelul profesiei de asistent maternal fiind studiat si adoptat corespunzător și nu implementat ca atare. Asistentul maternal desfășoară o activitate similară cu a mamei în cadrul familiei – dar este o activitate cu caracter profesional ceea ce presupune, ca și pentru orice altă profesiune:

activități, atribuții și competențe definite;

deontologie specifică;

relații profesionale stabilite (un parteneriat cu alte categorii de profesioniști);

drepturi și îndatoriri contractuale;

formare și perfecționare adecvate.

Profilul funcțional al profesiei de asistent maternal implică trei mari categorii:

Funcțiile legate de relația cu copilul primit in îngrijire;

Funcțiile legate de relația cu familia care urmează să adopte copilul;

Funcțiile legate de calitatea de profesionist, angajat al Direcției Județene pentru Protecția Copilului.

1. Funcțiile legate de relația cu copilul

În relația sa cu copilul asistentul maternal trebuie să respecte trei principii:

să ocrotească copilul, asigurându-i un loc în căminul său și egalitatea în drepturi cu ceilalți copii din familie și creându-i condiții corespunzătoare de dezvoltare fizică și psihică;

să favorizeze integrarea copilului în cartier, școală, comunitate;

să asigure educația copilului, respectându-i istoria și personalitatea, familia biologică, tradițiile.

Comportamentul cotidian al asistentului maternal seamănă cu cel al mamei care hrănește, educă, alintă și se joacă cu copilul său. Un comportament din care afectivitatea nu trebuie să lipsească, mai ales că un copil în dificultate a trecut prin etape dificile și de cele mai multe ori a suferit din cauza lipsei afectivității. Dar în conștiința sa asistentul maternal trebuie sa știe că legăturile care îl unesc de copilul ocrotit nu sunt de aceeași natură cu sentimentele pe care le are față de proprii săi copii. Daca rolul său de profesionist nu este clar definit încă din faza de pregătire a plasamentului, apar riscurile unor disfuncționalități grave în viața de familie. De exemplu, copilul plasat sau încredințat, l-ar putea considera si trata ca pe un intrus. Dacă propriilor lor copii li se explică faptul ca mama lucrează, că a ales această profesie pentru a rămâne alături de ei și a le îmbunătăți modul de viață, că este nevoie de aportul fiecărui membru al familiei pentru a iubi si ocroti în mod corespunzător un copil în dificultate șansele de integrare sunt mult mai mari. Desigur că funcțiile asistentului maternal în relația cu copilul plasat sunt similare cu cele ale educatorului specializat din instituții, cu deosebire o relație cotidiană similară celei dintre mamă și copil. În plus, luând în îngrijire (plasament sau încredințare) un copil, asistentul maternal antrenează de fapt întreaga sa familie în desfășurarea activității sale pline de responsabilități.

Principalele funcții ale asistentului maternal în relația cu copilul sunt:

– îngrijire;

– educare și socializare;

– comunicare.

Toate aceste funcții au drept obiectiv principal asigurarea unei dezvoltări corespunzătoare a copilului, sub toate aspectele. Pe departe de a fi o profesie simplă, asistentul maternal are un profil profesional destul de complex, care trebuie bine înțeles atât de cel ce dorește să devină asistent maternal, cât și de către specialiștii din serviciul public sau privat care îl angajează. Așadar nu este suficientă calitatea de părinte bun și iubitor pentru a fi un bun asistent maternal, care să se ocupe în mod corespunzător de un copil în dificultate; este necesară o pregătire adecvată pentru o abordare profesională a funcțiilor de îngrijire, educare și socializare a copilului plasat sau încredințat. În afara programului propriu-zis de pregătire, asistentul maternal trebuie să beneficieze de consiliere de specialitate din partea profesioniștilor Direcției (asistent social, educator, psiholog), fiind practic într-un permanent progres de autoformare, care îi permite să depășească eventualele situații mai dificile cu care se va confrunta. Asistentul maternal nu trebuie să se simtă numai controlat și coordonat de către profesioniștii Direcției, ci e bine să conștientizeze propriul aport la un proiect complex de ocrotire a copilului în dificultate.

2. Funcții legate de comunicarea cu familia care urmează să adopte copilul

Dacă pe perioada plasamentului are loc pregătirea pentru adopția copilului, asistentul maternal va participa împreună cu ceilalți profesioniști din Direcția pentru Protecția Copilului (asistent social, psiholog, educator) la această activitate, avînd un rol foarte important în consilierea și încurajarea copilului pentru acest pas, dar și în pregătirea părinților adoptivi pentru a se evita o nouă ruptură în viața personală a copilului. În acest sens, conform deciziei Comisiei pentru Protecția Copilului, asistentul maternal primește în vizită părinții adoptivi, după programul stabilit, dând informații despre evoluția copilului, răspunzând la întrebările viitorilor părinți adoptivi. De asemenea, asistentul maternal, împreună cu asistentul social, pregătește copilul în vederea integrării în noua lui familie. Așadar relațiile, cu casa de copii, în care a crescut copilul și cu viitoarea lui familie, trebuie să se bazeze pe comunicare și nu pe rivalitate.

3. Funcții legate de calitatea de profesionist – angajat al Direcției Județene pentru Protecția Copilului

Asistentul maternal are calitatea de angajat al D.J.P.D.C., cu îndatoriri și drepturi contractuale diferite. El va trebui să conștientizeze faptul că este membru al unei echipe pluridisciplinare, că trebuie să dezvolte relații profesionale cu ceilalți angajați ai D.G.P.D.C., că este obligat să respecte proceduri de lucru, să se informeze și să participe la cursuri de pregătire. Principalele funcții din această categorie sunt:

comunicarea (cu serviciul de plasament);

formare și informare (participarea la cursuri, dezbateri legate de profesia sa).

Criterii de selecție a asistenților maternali

La întocmirea raportului și a concluziilor privitoare la rezultatele anchetei sociale, asistentul social are în vedere o grilă de criterii funcție de care își formulează recomandările. Astfel în timpul vizitei la domiciliul solicitantului și a demersului de culegere a informațiilor sunt urmărite elemente relevante cu privire la

capacitatea de acceptare a diferențelor (religie, handicap, cultură);

flexibilitatea în aplicarea propriilor principii;

spiritul de toleranță;

capacitatea de a se adapta, de a-și schimba obiceiurile;

capacitatea de a se poziționa;

spiritul de inițiativă;

capacitatea de a se poziționa;

spirit de inițiativă;

capacitatea de a îngriji copilul în vederea dezvoltării personalității acestuia sub toate aspectele;

capacitatea de a observa, a asculta și a comunica in raportul cu copilul;

capacitatea de a explica "regulile" vieții de familie;

stabilitatea familiei;

capacitatea de a organiza integrarea copilului în familia sa;

capacitatea de a discerne limitele intervenției sale în raport cu copilul și de a măsura pericolele;

participarea la viața socială;

deschiderea spirituală;

capacitatea de a se proiecta în viitor.

Proceduri si reglementări de îgrijire familială temporă

Procesul de potrivire

Acesta este procesul de alegere a celei mai adecvate persoane ca asistent maternal pentru îndeplinirea nevoilor unui copil anume. Procesul de potrivire este de importanță majoră și poate să ajute la realizarea unei planificări permanente. Asistentul social din cadrul programului de asistență maternală împreună cu asistentul social care a referit copilul și supervizorul de program, aleg cea mai potrivită familie pentru copil. Decizia este înregistrată în dosarul familiei de îngrijire temporară de către asistentul social. Dosarele copilului si familiei de îngrijire temporară sunt înaintate Comisiei pentru Protecția Copilului în vederea aprobării plasamentului. Comisia pentru Protecția Copilului emite o decizie scrisă care reprezintă baza legală pentru plasament.

Pregătirea pentru plasament

Este o etapă primordială în cadrul procesului de plasament și îngrijire familială temporară. Pe parcursul acestei etape familia de îngrijire temporară și copilul sunt pregătiți pentru noua experiență și pentru schimbarea în îngrijire. După ce s-a efectuat procesul de potrivire, asistentul social informează familia despre decizie.Acesta furnizează informații generale despre copil și planificarea permanenței pentru copil. Informațiile includ:

motivul pentru plasament;

starea de sănătate a copilului;

nivelul actual de dezvoltare al copilului (fizic, cognitiv, social și emoțional);

durata aproximativă estimată de ședere a copilului la familia de îngrijire;

programul de hrană, somn, etc .

După obținerea acestor informații, familia de îngrijire temporară trebuie să decidă dacă va oferi sau nu îngrijire familială temporară copilului. Dacă familia acceptă copilul se fixează data la care asistentul maternal va vizita copilul. Vizitarea copilului și acceptarea sa definitivă de către familie declanșează urmatoarea etapă a procesului de pregătire. Aceasta implică elaborarea dosarelor administrative și înaintarea lor către Comisia pentru Protecția Copilului. Imediat după primirea deciziei scrise din partea Comisiei pentru Protecția Copilului, asistetul social solicită aprobarea pentru achiziționarea echipamentului de plasare și pentru plata asistentului maternal profesionist. După obținerea aprobării, asistentul social achiziționează echipamentul adecvat pentru copil iar famila de îngrijire temporară își pregătește locuința pentru plasamentul copilului.

Pregătirea copilului

Asistentul social care a referit copilul începe pregătirea pentru plasament a copilului. Sunt programate vizite pre-plasament ale familiei de îngrijire temporară la instituție, precum și vizite ale copilului în familia asistentului maternal. În cazul unui nou născut, este important ca asistentul social să poată împărtași, familiei asistentului maternal, informații referitoare la rutina zilnică a copilului și celelalte nevoi ale sale (hrănirea, orele de somn, orele de culcare, etc). Acestea, odată cunoscute, vor asigura o adaptare lină a copilului la noul său cămin. În cazul unui copil mai mare aistentul social discută planul de viitor al copilului împreună cu asistentul maternal la care va fi plasat copilul. De asemenea încurajează copilul să-și exprime sentimentele sale față de schimbarea ce va avea loc în viața sa.

Plasamentul în familia asistentului maternal

Plasamentul este transferul efectiv al copilului din instituția de ocrotire în căminul familiei asistentului maternal. Plasamentul include o serie de proceduri, astfel:

ziua și ora sunt fixate de către asistentul social din cadrul programului de îngrijire familială temporară, asistentul social care referă copilul și directorul instituției de ocrotire împreună cu asistentul maternal;

asistentul maternal, însoțit de asistentul social din cadrul programului de îngrijire familială temporară, se deplasează la instituție pentru a lua copilul la domiciliul său;

atunci când copilul parăsește instituția, o copie a Hotărârii Comisiei pentru Protecția Copilului este depusă la dosarul copilului;

asistentul maternal primește certificatul de naștere al copilului și Hotărîrea de plasament care îl autorizeză să îngrijească copilul și stipulează responsabilitățile lui în calitate de asistent maternal;

asistentul maternal este resposabil pentru înregistrarea copilului la dispensarul teritorial local și pentru efectuarea tuturor vizitelor medicale de rutină;

asistentul social înmânează asistentului maternal contractul de sprijin care este apoi semnat, precum și plata (stipendia) corespunzătoare primei luni pentru serviciile de îngrijire temporară oferite în familie;

asistentul social face poze copilului în momentul plasării.

Spervizarea plasamentului si managamentul cazului

Supervizarea plasamentului începe de la data plasării copilului în familia asistentului maternal. Asistentul social urmărește progresul cazului, calitatea îngrijirii oferite de către asistentul maternal și acordă sprijin asistentului maternal ori de cîte ori este necesar. Scopul este de a oferi management continuu pentru caz și servicii de asistență socială copilului și familiei de îngrijire temporară. Supervizarea plasamentului în îngrijire familială temporară implică o analiză periodică a cazului prin umărirea progresului sau în raport cu planificarea permanenței pentru copil (adopția). În vederea adopției, asistentul social pregătește toate actele necesare. În momentul identificării unei familii adoptive, asistentul social din programul de îgrijire familiă temporară, împreună cu asistentul social al programului de adopție vor planifica vizitele potențialei familii adoptive la copil. Atât timp cât copilul se află în plasament familial temporar, asistentul social supervizează creșterea și dezvoltarea copilului și întocmește rapoarte scrise asupra progresului făcut de copil. Asistentul social vizitează copilul plasat și familia asistentului maternal pe baza unui program regulat. El poate să solicite vizite mai frecvente ori de câte ori este necesar. În timpul acestor vizite, asistentul social va monitoriza creșterea si dezvoltarea copilului precum și relațiile acestuia cu familia asistentului maternal și acomodarea în această familie de îngrijire temporară.

Încetarea plasamentului

Plasamentul copilului în asistență maternală și implicit îngrijirea familială temporară încetează în următoarele situații:

s-a atins scopul planificării permanente și prin urmare copilul este plasat la o familie adoptivă;

copilul este transferat la o instituție, acest fapt este posibil numai în cazul în care copilul are nevoi speciale care nu au fost identificate inițial și pe care familia de îngrijire temporară nu este capabilă să le împlinească în mod adecvat;

copilul este luat din familia de îngrijire temporară. Aceasta se întîmplă atunci când familia nu îdeplinește nevoile copilului sau dacă s-a produs o modificare a situației familiale (boală sau deces în familia de îngrijire temporară, familia se mută, etc).

Moartea copilului

În cazul în care copilul moare asistentul maternal va avea nevoie de sprijinul asistentului social pe parcursul procedurii funerare și pentru obținerea urmatoarelor acte:

certificat medical / juridic;

înregistrarea decesului și cauza sa;

dovada de notificare oficială a parchetului;

certificat de deces;

autorizație de înhumare.

În cazul în care copilul avea o potențială familie adoptivă care a înaintat dosarul către Comisia pentru Protecția Copilului în vederea încredințării, această familie trebuie să fie și ea informată.

Servicii de urmărire post plasament

După ce copilul a fost scos din îngrijire familială temporară și plasat la familia adoptivă, cazul este urmărit de către asistentul social al programului de adopții naționale, timp de șase luni.

Adopția națională și internațională

Susținerea familiei d origine are ca scop prevenirea fenomenului de separare copii–părinți și presupune organizarea unui sistem de protecție bine pus la punct, cu un buget corespunzător și cu o asistență socială funcțională.

Mijlocul principal de protecție al copiilor, care se află în dificultate, este menținerea în familia biologică (de origine), preîntâmpinându-se separarea părinți-copii, cu condiția ca aceasta să fie în interesul copilului.

Atunci când situațiile, care au favorizat destrămarea familiei, au fost depășite de preferat este să se procedeze la reintegrarea copilului în familia biologică.

În sensul Ordonanței de Urgență a Guvernului Nr. 26 din 9 iunie 1997, privind protecția copilului aflat în dificultate, un copil se află într-o asemenea situație dacă dezvoltarea, securitatea, integritatea sa fizică sau morală este periclitată. Prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu (art. 1). Dacă dezvoltarea normală a copilului în familia biologică nu poate avea loc în condiții normale, se impune plasaea sa într-un mediu cât mai apropiat.

Ordonanța Guvernului Nr. 26/1997 stabilește măsurile de protecție care pot fi luate în vederea respectării intereselor superioare ale copilului aflat în dificultate:

încredințarea copilului unei familii sau persoane;

încredințarea copilului serviciului public specializat pentru protecția copilului sau unui organism privat autorizat;

încredințarea copilului în vederea adopției;

plasamentul copilui la o familie sau persoană;

plasamentul copilui la serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la un organism privat autorizat;

plasamentul copilui în regim de urgență.

Făcând o scurtă analiză a prevederilor art. 8 și 9 din această Ordonanță putem concluziona în ceea ce privește prioritățile de care trebuie să se țină seama în stabilirea măsurilor de protecție:

în cazul în care părinții sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, dispăruți, declarați morți, etc., Comisia pentru Protecția Copiluluipoate hotărâ încredințarea copilului unei familii sau persoane care consimte la aceasta și care prezintă condiții materiale și garanții morale necesare dezvoltării armonioase a copilului;

serviciul public specializat este obligat să evalueze cu perioritate posibilitatea încredințării copilului rudelor sale până la gradul IV inclusiv;

dacă nu există familii sau persoane corespunzătoare, cărora să le fie încredințat copilul, comisia poate hotărâ încredințarea acestuia serviciului public specializat sau unui organism privat autorizat în condițiile legii;

în acest caz măsura încredințării durează până în momentul în care copilul poate fi încredințat unei familii sau persoane corespunzătoare sau până la încredințarea acestuia în vederea adopției.

Instituția adopției este reglementată de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopție, publicată în Monitorul Oficial Nr. 120 din 12 iunie 1997.

Adopția, ca măsură de ocrotire cu caracter permanent, reprezintă instituția juridică prin care se asigură copilului o famile, care înlocuiește, cu titlul definitiv pe cea biologică, în condițiile prevăzute de lege.

Adopția este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia între copil și rudele adoptatorului (art. 1, alin. 1 din Ordonanța de Urgență).

Scopul ei este ca adoptatul să beneficieze de ocrotire părintească.

Această instituție reprezintă, deci, o măsură prin care sunt protejați copiii lipsiți de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare din partea acestora.

Copiii aflați în asemenea situație, în condițiile și procedura prevăzută de legislația în vigoare, sunt primiți de familia adoptatorului, unde urmează a fi crescuți și educați ca și copii firești.

Prin actul adopției, adoptatorul își asumă răspunderile ce revin părintelui față de copil.

Noțiunea de adopție poate fi înțeleasă în următoarele sensuri:

instituție juridică, care reprezintă ansamblul normelor juridice cu privire la nașterea, efectele și desfacerea adopției, norme ce reglementează cerințele legale la adopție, actul adopției, încuviințarea acesteia, raportul și efectele sale.

act juridic, respectiv acordul de voință al persoanelor care trebuie să consimtă la adopție și care, prin încuviințarea instaței judecătorești dă naștere la raportul juridic de adopție, respectiv la legăturile de rudenie prevăzute de lege;

raport juridic prin care se evidențiază legăturile de rudenie care se stabilesc: între adoptat, pe de o parte, și adoptator, și rudele acestuia, pe de altă parte.

Scopul adopției în conformitate cu Ordonanța de Urgență a Guvernului, se referă în mod expres și exclusiv la interesul adoptatului, în sensul că adopția se poate face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului (art. 1, alin. 2).

Adopția este reglementată ca o instituție asemănătoare ocrotirii părintești, având scopul de a înlocui părinții cu adoptatorii cu adoptatorii, în situația copiilor lipsiți de părinți, ori de ocrotirea acestora, sau atunci când ocrotirea nu este corespunzătoare.

Din toate măsurile de ocrotire, care pot să înlocuiască, în caz de nevoie, ocrotirea părintească, respectiv tutela, (încredințarea copilui unei familii sau persoane către, serviciul public specializat sau un organism privat autorizat, plasamentul copilului la o familie sau persoană, la serviciul public specializat sau organismul privat autorizat) și adopția numai aceasta din urmă realizează o ocrotire identică cu cea părintească.

Adopția se aseamănă cu ocrotirea părintească întrucât, în conformitate cu prevederile legale, adoptatorii dobândesc toate drepturile și îndatoririle părintești, iar adoptatul va avea față de adoptatori drepturile și îndatoririle pe care le-ar avea un copil firesc față de aceștia.

Interesul adoptatului, poate fi:

nepatrimonial – referitor la aspectele personale ale ocrotirii părintești (condițiile afective și spirituale de creștere, educare și pregătire profesională);

patrimonial (condițiile materiale necesare existenței și întreținerii sale).

Deși legislația nu prevede în mod expres, apreciem că adopția trebuie să aibă un scop familial, în sensul de a se avea în vedere și interesul adoptatorului, acela de a deveni “părinte” și a trăi împreună cu minorul adoptat în condiții similare celor care ar trebui asigurate în cazul unei familii biologice.

În final, adopția trebuie să urmărească îmbinarea acestor interese, realizându-se relații asemănătoare celor existente în familia firească (bineânțeles, în condițiile normale care trebuie să existe între părinți și copii).

Nu trebuie însă neglijat nici scopul social al adopției, acela de a integra în societate copiii lipsiți de această posibilitate din motivele prevăzute de legislația în vigoare.

Codul familiei reglementa două feluri de adopție:

adopția cu efecte restrânse care se caracteriza prin următoarele: 1) legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenți, pe de o parte, și părinți firești și rudele acestora, pe de altă parte, se mențineau; 2) între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator, pe de altă parte, se stabileau raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre părinți și copii;

adopția cu efecte depline care se caracteriza prin următoarele: 1) legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenții săi, pa de o parte, și și părinții săi firești și rudele acestore, pe de altă parte, încetau; cu toate acestea, impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie se menținea; 2) între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestora, pe de altă parte, se stabileau raporturi de rudenie.

În prezent, Ordonanța de urgență cu privire la adopție nr. 25/1997 reglementează un singur fel de adopție, care se caracterizează prin următoarele:

între cel care adoptă și copil se stabilește filiația;

între copil și rudele adoptatorului se stabilește rudenia; deși art. 1 al ordonanței de urgență menționată nu prevede expres, rudenia se stabilește și între descendenții copilului adoptat și adoptator, precum și între descendenții copilului adoptat și rudele adoptatorului;

filiația dintre copilul adoptat și părinții săi firești încetează (art.1, alin. 4); desigur încetează și rudenia dintre copilul adoptat și rudele sale firești, precum și rudenia dintre descendenții copilului adoptat și rudele sale firești; se menține impedimentul la căsătorie între adoptat și rudele sale firești (art. 21, alin. 3); Este oprită căsătoria și între descendenții adoptatului și rudele sale firești, deși textul nu prevede expres aceasta.

Legislația românească, aplicând principiile stipulate în convențiile internaționale la care a aderat România, prevede prioritare măsurile de protecție a copilului în mediul familial. Ordonanțele de urgență nr. 25 și 26 din 1997, reglementează ca o instituție nouă, încredințarea copilului în vederea adopției.

În scopul realizării cerinței de a plasa copilul într-un mediu cât mai apropiat de cel al familiei sale biologice, adopția națională este considerată prioritară în raport cu adopția internațională. În acest sens se prevede cî “în cazul în care o persoană sau familie română și o persoană sau familie străină cer încredințarea în vederea adopției a aceluiași copil, posibilitatea încredințării copilului la persoana sau familia română va fi luată în considerare cu prioritate de Comisia pentru Protecția Copilului”.

Prin adopție națională se înțelege adopția copiilor români care locuiesc în România, de cître români care locuiesc în România.

Succesul adopției depinde, în mod nemijlocit, de cunoșterea ți pregătirea părților implicate în procesul adopției, copilul adoptabil și familia adoptivă. Comitetul Român pentru Adopție (dispunând de personal calificat în acest domeniu) ca organ guvernamental are rolul de supraveghere și sprijinire a acțiunilor de protecție a drepturilor copilului prin adopție și al realizării cooperării internaționale în acest domeniu, de a elibera atestatele privind faptul că solicitanții sunt apți să adopte, aprobă încredințarea copilului în vederea adopției, eliberează avizul favorabil privind încuviințarea adopției.

Copilul adoptabil trebuie cunoscut atât din punct de vedere al particularităților sale (personalitate, intelect, evaluare obiectivă a dezvoltării fizice, psihice și emoționale) precum și din orice alt punct de vedere al soluționării fiecărui caz, în interesul exclusiv al copilului.

Adopția internațională constă în adopția copiilor români care locuiesc în România, de către cetățeni străini sau cetățeni români care locuiesc în străinătate.

După creșterea necontrolată a numărului de adopții internaționale în anii 1990 – când aproximativ 10.000 de copii au fost adoptați de familii din străinătate, copii despre a căror soartă forurile românești nu au cunoștință (Fundația “Copiii României”, 1998) – ulterior posibilitatea de adopție internațională a copiilor a fost mult redusă prin repetate reglementări legale.

Din adopția internațională populația a avut, până acum, puține informații pertinente. Doar fenomenul traficului ilegal de copii a fost amplu mediatizat, dar despre principiile după care se face adoptarea copiilor, în acord cu Convenția internațională privind adopția, se dicută mai puțin. Acest acord multistatal prevede o serie de măsuri preventive în interesul copiilor, ca urmărirea succesului adopției de către autoritățile de protecția copilului din țară în care a fost adoptat copilul, păstrarea legăturii cu valorile culturale ale țării de origine și preocuparea pentru ca adoptatul să nu fie deznaționalizat. Principiul fundamental al adopției copiilor este de a găsi o familie potrivită pentru copilul adoptabil și nu invers.

Numărul de adopții internaționale a crescut mult începând cu anul 1990, dar familiile românești dornice de a adopta copii nu găsesc totdeauna copiii adoptabili pe care și-i doresc. Unii critici ai sistemului de protecție a copilului din România (Stephenson et. Al. 1997) consideră că până acum nu a existat o politică autohtonă coerentă de dezinstituționalizare prin adopție. Unul din motivele care au acționat până acum în acest sens a fost neurmărirea de către directorii instituțiilor de ocrotire a eligibilității copilului pentru adopție, respectiv a perioadei de timp în care părintele nu se interesează de propriul copil; conform Legii 47/1993 a abandonului, dacă această perioadă depășește 6 luni, copilul poate fi declarat abandonat și poate deveni eligibil pentru adopție. Această afirmație este justificată de datele raportului UNICEF (Studiu Stephenson et al., 1996) care arată că numai 2% dintre copiii din casele de copii și 8% dintre copiii din leagăn aveau consimțământul oficial al părinților pentru a fi adoptați. De fapt, prin cercetarea menționată s-a constatat că, din perspectiva legii abandonului, 70% dintre copiii din leagăne și 60% dintre cei din casele de copii erau eligibili pentru adopție.

Statistica adopțiilor (Anuarul statistic al României)

De aceea numărul de adopții pe plan național nu se prevede să crească semnificativ. Aceasta mai ales dat fiind că, în România, familiile doritoare să adopte copii acceptă cu precumpănire doar copii de vârstă mică, sănătoși, normal dezvoltați psihic și fizic, care nu prezintă probleme și nu provin din familii de țigani. Ori, astfel de copii sunt puțini în cadrul populației internate în leagăne și case de copii. Deci, numărul adopțiilor interne posibile nu va putea reduce în mod semnificativ numărul de copii instituționalizați.

Perspectiva practică

Metode și tehnici de lucru cu copilul abandonat

Munca asistentului social are două componenete:

intervenția propiru-zisă (potrivit rolului sau funcției îndeplinite) care constă în diferitele activități directe, cum ar fi: acordarea ajutorului adecvat, rezolvarea “crizei” prin care trecea clientul, vizite în familie, stabilirea relațiilor între client și “ceilalți”, negocierea problemei cu alți factori, etc.;

administrarea “cazului” prin anumite acțiuni birocratice, cu o pondere mai mare sau mai mică în “bugetul de timp” al asistentului social: demersuri la organele de stat “interesate”, elaborarea actelor și corespondenței, constituirea “dosarelor de caz”, vizite și convorbiri prealabile cu clientul sau cu familia acestuia, etc.

Prima componentă este desigur fundamentală, constituie, rațiunea de a fi a profesiei de asistent social, ceea ce nu înseamnă că operațiunile administrative, birocratice manageriale – specifice muncii în acest domeniu – ar putea fi ignorate sau disprețuite.

Ca orice altă profesie, asistența socială se definește prin următoarele trei elemente:

un sistem de cunoștințe suficient de dezvoltat și “maturizat” pentru a costitui obiect de profesionalizare și ucenicie;

un sistem de tehnici și procese specifice, incluse într-o metodologie coerentă de intervenție și protecția socială;

un sistem de principii și “expresii teoretice” specifice, în măsură să dezvolte capacitatea de creație, experimentare și rezolvare practică a problemelor de asistență socială. Pentru reușita proiectelor de intervenție socială, asistentul social trebuie să aplice “regula setului de tehnici”, nici un procedeu și nici o tehnică, oricât de perfecționate ar fi, nu pot satisface toate exigențele și nu pot acoperi întreg “spațiul social” vizat. Înainte de a se pune o asemenea regulă, asistența socială s-a confruntat cu problema constituirii unei metodologii proprii, deoarece mult timp evoluția acestui domeniu s-a făcut în limitele și sub influența “experienței practice” și a “propriei reflexii” asupra valorii rezultatelor obținute.

Metodele principale de intervenție se definesc, de regulă, în raport cu natura clientului, adesea în raport cu dimensiunea acestuia sau cu scopul urmărit. Menționăm astfel:

Metoda individuală de ajutor, analiza de caz, etc.;

Metoda de intervenție în grup (specifică micro-grupurilor);

Metoda de “intervenție comunitară” (sat, cartier, orășel – comunitatea geografică sau instituțională);

Metoda globală de analiză (integrală, generică).

Dacă ultima perspectivă metodologică este “de ultimă oră”, în schimb primele trei metode aparțin “perioadei clasice” a dezvoltării serviciilor sociale. În același timp cu perfecționarea metodologiei a avut loc un proces nu mai puțin important de elaborare, identificare și delimitare conceptuală.

Asistentul social trebuie să se orienteze spre perfectarea instruirii și educării profesionale prin intermediul cunoașterii fundamenteleor teoretico – metodologice. În afara gamei de cunoștințe acumulate în timpul pregătirii academice, practica este inoperabilă fără cunoașterea metodelor și tehnicilor specifice fiecărei etape din cadrul procesului de ajutor.

În continuare amintim câteva din metodele și tehnicile pe care asistentul social le folosește în lucru cu copilul abandonat, cu familia sa biologică (dacă este cazul reintegrării) sau a familiilor substitut (în cazul integrării în familii de plasament sau familii adoptatoare).

Observația

Observația costituie tehnica principală ce ne oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat, susceptibil de analize calitative.

Pentru realizarea observației ne vom folosi de ghidul de observație care cuprinde o serie de recomandări privind mijloacele adecvate de înregistrare pe teren a datelor în funcție de natura acestora și de ritmul derulării faptelor. Fiecare studiu trebuie să dispună de un ghid de observație adecvat temei și scopurilor urmărite. În cursul observației trebuie să întrebăm și să ascultăm ce spun și mai ales cum spun, cum prezintă evenimentele și faptele subiecții observați.

Scopul observației constă în identificarea naturii și structurii interacțiunilor care se stabilesc între membrii familiei. Utilizarea unui ghid de informație reprezintă o necesitate pentru abordarea coerentă, logică și organizată a dinamicii familiei. Întrebările care ar putea să orienteze asistentul social în obținerea informațiilor despre funcționarea familiei și despre structura relațiilor din interiorul acesteia pot avea următoarea succesiunea:

cum pot fi definite raporturile din cadrul familiei. Există numeroase modalități de a aprecia aceste raporturi; asistentul social va realiza această evaluare în funcție de răspunsurile pe care le obține la întrebările precum: care sunt membrii familiei biologice (părinții naturali, copiii naturali), care sunt membrii familiei legale declarate prin căsătorie, divorț sau adopție ori prin ordine de plasament și îngrijire temporară, cum sunt împărțite responsabilitățile de îngrijire a copilului sau cum sunt îndeplinite sarcinile pentru supraviețuirea și funcționarea familiei;

ce fapte sau evenimente pot descrie familia? La această întrebare răspunsul diferă în funcție de o serie de informații referitoare la numele, sexul, vârsta membrilor, etape de dezvoltare a acestora (sugarii, copii mici, preșcolari, școlari, adolescenți, adulți tineri, adulți de vârstă medie, adulții de vârsta a treia), dacă familia resimte necesitatea de a evidenția identitatea religioasă, etnică sau culturală, care este contextul de vecinătate în care trăiește familia, care sunt sursele veniturilor, unde sunt angajați membrii familiilor, care este istoria divorțului, abandonului, violenței și cum au afectat boala și dizabilitățile funcționarea familiei?;

cum sunt performate funcțiile familiei: cum funcționează familia ca unitate economică (venit total, nivelul cheltuielilor), cum sunt îndeplinite sarcinile zilnice de igienă personală și la nivelul familiei, cum realizează familia socializarea copiilor, și care sunt metodele de educație utilizate, oferă familia membrilor săi sentimentul identității și al apartenenței, este familia acea care dezvoltă sentimente de permanență, intimitate, dragoste și identitate?;

care sunt granițele subsistemele, regulile și rorurile care guvernează interacțiunile din familie? Într-o familie funcțională granițele subsistemelor sunt bine precizate și normele care reglează interacțiunea și funcționarea subsistemelor sunt clare. Structura rolurilor dintr-o familie poate fi puternic influențată de madiul cultural și de orientarea religioasă a acesteia.

care sunt dimensiunile morale și etice ale familiei? Acestea se referă la teme precum obligația, fidelitatea, corectitudinea, sacrificiu, respect față de standardele morale, credințe religioase și convingerile spirituale;

cum sunt luate deciziile în familie? Toate familiile dezvoltă structuri și stiluri de decizie, familiile clasificându-se funcție de modul în care membrii participă la acest proces.

care sunt problemele emoționale ale familiei? Membrii familiei pot fi predominant anxioși, triști, furioși, suspicioși dar și degajați, caracterizați de gândire flexibilă, adaptabili, cu o stare de spirit care să le permită angajarea în diferite activități și interacțiuni social – umane.

cum acceptă membrii familiei diferența? Pot fi identificate patru căi prin care diferența este integrată în stilul de viață al familiei: eliminarea altora, eliminarea sinelui, evitarea și comunicarea directă și deschisă.

Interviul

Este deopotrivă mijloc de comunicare și metodă de intervenție. Asistența socială face apel la interviul non-directiv sau nedirijat și se pleacă de la premisa că subiectul interogat este în măsură să ofere un discurs coerent cu privire la problemele și experiențele trăite. Postulatul pe care se sprijină maniera non – directivă de intervievare este acela că elementele de orin afectiv, exprimate liber de către subiect sunt mai profunde și mai semnificative decât informațiile pe care clientul ni le oferă într-un context de auto-cenzură și raționalizare, non-directivitatea fiind nu numai o problemă de intervievare ci și o problemă de atitudine generală față de interlocutor

După modul în care sunt structurate și conduse, interviurile folosite în asistența socială se împart conform următoarei clasificări:

Interviul informațional este desemnat să obțină materialul necesar realizării istoricului social al clientului cu care relaționează asistentul social. Scopul acestui tip de interviu constă în obținerea informației care să îl ajute pe asistentul social să înțeleagă mai bine clientul și problemele lui. Structura interviului este următoarea: informații de identificare, prezentarea problemei, date despre familie și copilăria mică, performanțe școlare, starea de sănătate, istoria maritală, istoric al angajării, contacte cu alte instituții sau agenții care au ajutat până în prezent clientul, impresii generale.

Interviul de diagnostic. Ceea ce deosebește interviul informațional de interviul de diagnostic este natura întrebărilor din acest al doilea tip de interviu, ele fiind orientate spre decizii specifice care pot justifica tipuri de servicii oferite clientului în funcție de problemele evidențiate.

Interviul terapeutic. Scopul acestuia este de a sprijini clienții pentru a produce schimbări în modul în care își desfășoară viața și activitatea sau în propriul comportament

Sculptura familială

Este o tehnică desemnată să ajute clientul sau famila să evalueze aspecte ale comportamentelor existente în familie, fiind folosită la fel de eficientă ca și tratament cu reală valoare terapeutică. Unul dintre membrii familiei este invitat să realizeze aranjamente fizice cu ceilalți membri, astfel încât rezultatul să corspundă unor relații existente și percepute de către toți participanții. Maniera de lucru este asemănătoare modelării lutului, însă materialul cu care se lucrează este unul mult mai dificil, este unul de esență umană, asistentul social va sprijini permanent pe acel membru de familie preluân rolul de sculptor oferă o imagine personală a raporturilor din familie. orientarea spațială a fiecărui membru, poziția față de restul familiei exprimă perceperea vizualizată de către sculptor a relațiilor care pot fi identificate la nivel familial. Fiind folosită în terapia familial această tehnică asigură oportunitatea discutării sentimentelor generate de rolul de sculptor, dar și a celor exprimate de către fiecare personaj al “sculpturii” obținute. A lucra cu o familie cu dificultăți a cărei sentimente nu sunt bine reglate sau a cărei roluri nu sunt bine performate și a utiliza sculptura familial reprezintă în asistența socială o provocare pentru ambele părți implicate. De îndată ce se dezvoltă procesul de sculptură mambrii familiei pot exprima obiecții pentru că se văe de ei înșiși, în cadrul sistemului familal, în diferite moduri. De exemplu, dacă un copil își plasează tatăl într-un colț, în spatele unui ziar, el ar putea să nu agreeze această imagine sau ceea ce fiul său îi comunică prin această sculptură. Este, de asemenea, important să i se permită sculptorului să termine fără a fi întrerupt și ceilalți membri ai familiei să fie asigurați că ei, la rândul lor, vor fi capabili să realizeze sculptura familial mai târziu în maniera în care o vor dori.

Genograma

Fiind numită și arborele familiei este un instrument utilizat în înțelegerea dinamicii familiilor și caracteristica sa principală constă în descrierea relațiilor inter-generaționale într-o familie; utilizarea unor coduri a căror desciere este menționată într-o legendă ajută la exprimarea schematică a relațiilor inter-generaționale cu revelanță pentru istoricul social. Genograma se completează de către asistentul social împreună cu familia sau clientul. Citirea unei genograme pe mai multe generații poate conduce la sesizarea anumitor evenimente care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvență (creșterea copilului de către mame singure, divorțul, concubinajul, etc.)

Simbolurile folosite pentru întocmirea genogramei sunt:

Bărbat Bărbat divorț

34 ani decedat

Femeie

30 ani căsătorie separare

Familie cu doi copii

avort

Familie cu un copil

natural și unul adoptat concubinaj

Harta eco

Sau ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul individului și al familiei în contextul social evidențiind natura relațiilor existente, intensitatea conflictelor; ca și genograma, ecomapa se realizează cu ajutorul unor coduri și simboluri care exprimă o gamă variată de raporturi interindividuale și sociale ale subiecților

analizați.

Exemplu:

Legendă:

relație solidă

relație normală

relație tranzitorie

relație conflictuală

Matricea ciclului de viață

Tehnică semnificativă pentru lucrul cu familia ai căror membri se află în cicluri diferite de viață. Matricea ajută asistentul social să-și ordoneze ideile despre nevoile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei în raport cu ciclul de viață al fiecăruia dintre ei.

Analiza cîmpului de forțe

Presupune identificarea forțelor care contribuie la rezolvarea unei probleme sociale a unui singur client sau a unei familii. Este o tehnică de culegere a datelor care ajută cleintul să-și canalizeze efortul pentru identificarea forțelor generatoare de schimbare. Etapele sunt:

stabilirea obiectivelor;

identificarea factorilor/forțelor pozitive și negative care determină schimbarea;

analiza factorilor în termeni de influență (puterea forței de a produce schimbarea), consecvență (stabilirea în timp (pe parcursul procesului de ajutor) a forței și oportunități);

depistarea forțelor favorabile/vulnerabile care influențează atingerea obiectivelor;

identificarea actorilor sociali (persoane, grupuri, organizații) capabili să influențeze trecerea de la un nivel scăzut de influență la unul ridicat;

selectarea strategiei de schimbare în vederea atingerii obiectivelor.

Istoricul social

Realizarea istoricului social al clientului conține date brute despre subiect precum și aprecierea acestor date de către asistentul social.

Schema istoricului social:

Informații personale:

Dezvoltarea fizică și cocnitivă;

Sănătate fizică/mentală;

Comportări critice și modele de răspuns;

Sentimente, trăiri emoționale;

Educația;

Încadrarea în muncă;

Starea materială;

Antecedente penale sau legale.

Relații interpersonale:

Starea civilă și familial;

Apartenența la grup, asociații sau organizații;

Relații de serviciu.

3. Informații de ordin social:

Cultură;

Comunitatea;

Relații cu instituții.

Mediul fizic – descrierea mediului fizic, acordând o importanță specială siguranței mediului, nivelului de accesibilitate și de întreținere, accesibilități la:

Locul de trai;

Vecinătate;

Mediu de lucru;

Transport.

Studiul de caz

Mult timp asistența socială acosradată familiei și copilului a fost cunoscută sub numele de “family case work” (studiu de caz familial). Aceasta a fost justificată de obiectivul serviciilor sociale de a asigura bunăstarea și protecția copiilor din familia considerată drept sistem.

Lucru cu copii și familia se fundamentează pe câteva teorii perin care se explică dinamica sistemului familial. Familiile aflate sub incidența destrămării sau a altor dificultăți și crize au fost considerate “centrifuge” (încă din anul 1972 de către Jordan, B.), determinând asistenții sociali să-și adaptaze și actualizeze metodologia. Studiul de caz este prin excelență o metodă calitativă (cuprinzănd toate tehnicile enumerate mai sus, lăsând loc de altele noi adaptate la situațiile prezente) ce pornețte de la un cadru teoretic (esențial pentru culegerea datelor), urmată de selectarea cazurilor și precizarea unității de analiză (individ, situație, etc.), studiul fiecărui individ în parte prin interviu, observație, test, extragerea datelor relevante și elaborarea concluziilor (Radu, I., 1994, p. 343).

După Stake (1994) studiile de caz se clasifică în:

studii de caz intrinseci – se urmărește investigarea minuțioasă a unui caz particular fără scopul de a “testa” o ipoteză sau o idee. Se limitează doar la descrierea și explicarea teoretică.

studii de caz instrumentale – un caz particular este cercetat detaliat cu scopul de a lămuri o problemă sau o teorie generală. Cazul este un “instrument” al unei strategii de cunoaștere mai largi.

studii de caz colective – cazurile sunt alese nu atât pe baza unor criterii specifice de ordin teoretico – metodologic (concepte, ipoteze, eșantioane) ci pe studierea mai multor cazuri pentru înțelegerea unui fenomen social.

Principii generale ale studiului de caz (Stake, 1994, Iluț, Petru, 1997, pp. 111):

Selecția și delimitarea cazurilor – studierea avantajelor și dezavantajelor teoretice și practice ale abordării unui caz și un al altuia.

Selectarea în interioerul cazului – persoane, locuri, evenimente sau dacă este vorba de un studiu individual eșantionarea în actele de comportament (individul nu poate fi observat tot timpul).

Focalizarea pe caz din perspective diferite și cu metode diferite (principiul triangulației).

Interpretarea cazului se face prin comparație și generalizare.

La realizarea unui studiu de caz se impune parcurgerea următoarelor etape:

Prezentarea problemei (problemelor)

prezentarea problemei (problemelor) așa cum au fost văzute de copil;

prezentarea problemei (problemelor) așa cum au fost văzute de asistentul social;

identificarea sistemului copilului (copil, familia, clasa, grupa, școala, etc.);

Istoria problemei

eforturile anterioare de rezolvare a problemei și efectele lor.

Găsirea punctelor tari și a punctelor slabe prin cunoașterea:

sistemelor interpersonale (biologic: sistemul dezvoltării – înălțime, greutate, motricitate, analizatori, organe, sisteme, caractere sexuale, predispoziții, tulburări ale regimului zilnic (somn, alimentație, baia, ținuta), activități recreative, și

social (familia, alte persoane importante: relația copil – părinte, părinte educator/profesor, părinte – asistent social, condiții materiale (camera, locul de joacă, igiena, alimentația, îmbrăcămintea, încălțămintea, materialele educative), climatul educativ (relația copil – profesor/educator, relația copil – copil), eul și lumea (conștiința de sine, atitudinea față de norme și valori), statutul financiar (burse, bani de buzunar).

Evaluarea inițială

Cum trebuie abordată problema principală?

Ce probleme suplimentare s-au perceput?

Ce factori bio-psiho-sociali și de mediu influențează problema principală și pe cele percepute anterior?

Ce factori din cadrul sistemului clientului vor influența rezorlvarea problemei?

Ce factori de mediu vor afecta reabilitarea clientului și acceptarea ajutorului?

Roluri

Stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung pentru fiecare scop în parte.

Atingerea scopului (care trebuie să fie realizabil, credibil, măsurabil, dorit și să ofere siguranță) clientului și asistentului social.

Anticiparea obstacolelor și a modalităților de îndepărtare

Stabilirea duratei de intervenție.

Plan de intervenție

Modelul individual.

Sarcinile – de cine și în ce ordine vor fi îndeplinite.

Persoanele care oferă ajutor – în funcție de tipul intervenției și momentul intervenției.

Resurse – copil, familie, școală, asistent social, grup de suport.

Evaluarea finală

Evaluarea finală a intervenției.

Limite ale intervenției și modalități de depășire.

Consilierea

Consilierea este o achiziție relativ recentă a domeniului profesiilor orientate spre serviciile umane, astfel încât înțelesul acestui termen mai suportă încă modificări.

În sensul promovat de asociația britanică în domeniu (Asociația Britanică de Consiliere), consilierea include acțiunea desfășurată individual sau cu mai multe persoane, orientată spre:

dezvoltarea personală;

sprijin în situații de criză;

ajutor psihoterapeutic;

rezolvarea problemelor.

Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a explora, descoperi și clarifica modalitățile de utilizare eficientă a resurselor.

Consilierea exprimă o relație profesională între un consilier special format și un clein, desfășurându-se, în general, individual sau față în față, alteori adresându-se unui cuplu sau unui grup.

Orientarea spre ajutorarea clienților în înțelegerea și clarificarea punctelor lor de vedere asupra spațiului de viață, asupra mediului, consilierea susține și rolul învățării găsirii scopurilor determinate pentru înțelegerea de sine și a celor din jur, pentru o mai bună informare cu privire la posibilitățile, pentru soluționarea probremelor de natură emoțională și interpersonală.

Urmând cursul explicitârilor în domeniu, subliniem principialitatea relației de consiliere, caracterizată prin aplicarea uneia sau a mai multor teorii filosofice, psihologice și prin utilizarea unei set de abilități de comunicare prin prisma experienței, a instituției, a altor factori personali, în sprijinul preocupărilor, probremelor și a aspirațiilor intime ale clientului.

Consilierea este un proces prin care o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenței personale, implicând întotdeauna schimbarea. De asemenea, se orientează spre formarea unor indivizi mai capabili și mai eficienți, prin lucrul individual sau în grup.

Identificăm, între scopurile consilierii, mai multe dintre ele orientate spre dezvoltarea personală și umană, în general, pornind de la dezirabila situație în care indivizi mai competenți, mai sănătoși trăiesc mai pozitiv și mai uman.

Așadar, o caracteristică esențială a consilierii este cea de facilitare a înțelegerii, a schimbare, a acceptării noilor situații, a depășirii unor momente dramatice, a integrării și a dezvoltării, în detrimentul oferirii de sfaturi sau al coerciției.

Se apreciază existența a peste 400 de modele distincte de cosiliere și psihoterapie.

Abordările clasice recunoscute se regăsesc în demersurile:

psihodinamic – orientat spre “insight”, spre perspicacitate;

cognitiv – comportamental – în special pentru managementul și controlul comportamentului;

umanist – orinetat spre autoacceptare și libertate personală.

Acestora li se adaugă perspective impuse de dezvoltarea socială: abordarea sistemică, abordarea multiculturală, specificitatea genurilor masculin și feminin, managementul de caz, politici sociale, percepția asupra conviețuirii, analiza tranzacțională, terapia centrată pe realitate, abordarea gestaltistă, etc.

Studii de caz

STUDIU DE CAZ 1

Date de identificare a copilului

Nume: A

Prenume: A

Sexul: M

Data nașterii: 30.11.1989

Rangul nașterii: 7

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: romănă

Descrierea copilului

Descrierea fizică

Istoricul dezvoltării

Aspecte legate de mediul în care a fost crescut și stimulat copilul:

Internat la Leagănul de copii din data de 05.12.1989, doar o lună a stat în familie.

Din 1993 este internat într-un Centru de Plasament. Din 1997 nu a mai fost vizitat de părinți sau alte rude până la gradul IV inclusiv și a fost declarat abandonat.

Aspecte legate de atașament /de cine este atașat copilul, la cine caută înțelegere, copii cu care vrea să fie împreună)

Nu prezintă un atașament deosebit față de nici o persoană din Centrul de Plasament. Este foarte atașat de fratele mai mic, cu care a fost internat în același centru de plasament.

Descrierea deprinderilor însușite de copil

de igienă corporală (se spală singur, știe să folosească accesoriile de igienă)

Da

de folosire a hainelor

Da

alimentare (mănâncă singur, știe să folosescă vesela)

Da

de folosire a aparaturii casnice

Nu

Aspecte ale dezvoltării psihomotorii:

Dezvoltarea afectiv – emoțională și psiho – motorie

dispoziție afectivă predominant veselă;

comunică bine, își exteriorizează sentimentele;

normal dezvoltat din punct de vedere psihomotor;

conformă vârstei cronologice;

Dezvoltarea intelectuală

capacitate intelectuală medie;

copilul va urma activități specifice clasei a – V – a

Comportament social

Inadaptat social datorită instituționalizării îndelungate, dar cu potențe de adaptare rapidă deoarece are o fire sociabilă.. Simte nevoia de dragoste, înțelegere, afecțiune.

Abilități, aptitudini, interese

știe să se facă plăcut când dorește;

este un copil harnic, conștiincios și docil;

Concluzii, recomandări

Copilul se pote integra fosrte ușor într-o familie de asistenți maternali, până se va găsi o familie adoptatoare (copilul și-a dat acordul de a fi înscris pe lista copiilor adoptabili).

Starea de sănătate

Actuală: bună

Spitalizări: nu a avut

Educația

Forma de învățământ frecventată în prezent

(în ce clasă, ce clase a repetat, atitudinea copilului față de școală)

va urma activități specifice clasei a – V- a

copilul are capacitate intelectuală medie;

nu îi place prea mult actul educativ (pentru că nu l-a încurajat nimeni în ceea ce privește activitatea școlară) dar perseverent;

Preferințe, aptitudini școlare și extrașcolare

copilului îi plac mult activitățile în aer liber;

îi place să se joace cu celalți copii;

sportul preferat este fotbalul;

Istoricul problemei copilului

de unde provine, mediu, cum s-a produs abandonul, încercări de prevenție, plasamente efectuate

Copilul A.A. este unul din cei doisprezece copii rezultați în urma unirii libere dintre T.Z. și A.N (starea civilă – concubinaj). Minorul a fost internat în Leagănul de copii Iași la o lună după naștere deoarece părinții mai aveau în întreținere 6 copii și nu se puteau ocupa de creșterea și îngrijirea minorului. În 1993, septembrie, copilul a fost transferat în Casa de Copii Preșcolari Hălăucești și până în prezent copilul A.A. nu a fost vizitat de părinți și nici de o altă rudă până la gradul IV inclusiv. Din acest motiv se fac demersurile necesare pentru declarearea judecătorească a abandonului copilului A.A.

Copilul și-a dat acordul pentru adopție. Până la găsirea unei familii potrivite se va plasa minorul în asistență maternală împreună cu fratele său din acelați centru de plasament.

Până în prezent minorul nu a mai beneficiat de nici un plasament în cadrul unei familii.

Genograma

Harta Eco

Legendă:

legături puternice

legături normale

legături slabe

legături foarte slabe

perioadă de adaptare

Date despre familia lărgită

Identitatea părinților

Identitatea fraților

n – neșcolarizat, C.P. – Centru de Plasament, Șc. – Școala generală, h – prezintă handicap fizic,

ab- abandonați la naștere

Date despre familia lărgită

bunicii materni: –

–

bunicii paterni: – A.M.

– A.F.

mama are : frați:

surori:

tata are: frați:

surori:

Observații:

Nu se cunosc date despre familia lărgită (bunici, unchi, mătuși, etc.). Bunicii paterni amintiți sunt cei care mai sprijină uneori familia biologică a minorului, însă nu se cunosc date despre ei.

Istoricul social al familiei

Minorul provine dintr-o failie numeroasă. Din legătura stabilă, dar de concubinaj, dintre A.N. și T.Z. (părinții minorului) au rezultat 13 copii, dintre care 5 sunt abandonați în Centre de Plasament și 8 dintre ei stau împreună cu părinții (iar dintre aceștia 1 copil prezintă handicap fizic). Conform anchetei sociale, efectuată de asistentul social (de la Fundația Bethany), toți membrii acestei familii locuiesc într-o casă din chirpici, constituită dintr-o singură cameră, fără nici un fel de mobilier, membrii familiei dorm pe jos și pe paturi improvizate; condițiile igienico – sanitare sunt aproape inexistente.

Prin derularea Programului de Sprijin PIN 2, pentru familiile vulnerabile, pentru această familie a fost aprobat un ajutor material pe timp de patru luni în valoare de 1.600.000 lei. Din prima parte de materiale primite, cei doi părinți au vândut la cetățenii din sat toate alimentele și obiectele primite cumpărându-și în schimb băutrui alcoolice.

Singura sursă de venit a familiei este alocația se stat a copiilor minori ce-i au în “îngrijire”. Cei doi părinți lucrează ocazional, cu ziua, pe la diverși cetățeni din sat, însă ceea ce consumă pe băuturi alcoolice.

Membrii familiei mai primesc sprijin de la bunicii paterni, ajutorul constând în găzduirea familei în casa prorietate personală a acestora (o casă cu două camere și bucătărie de iarnă, însă au condiții necorespunzătoare de locuit).

În societate / comunitate familia este cunoscută ca o familie de oameni săraci, fără nici un venit, cu condiții de viață foarte grele.

Matricea ciclului de viață

Relația copilului cu familia în perioada instituționalizării

După naștere copilul a stat o lună în cadrul familiei, dar datorită condițiilor neadecvate de creștere părinții l-au internat în Leagănul de copii, de aici fiind mutat mai târziu în centrul de plasament unde era internat și fratele său. Familia l-a vizitat sporadic pe copil, însă din anul 1997 părinții nu și-au mai vzitat și interesat de cei doi copii din centru.

Situația materială a familiei

locuința: o casă cu o cameră făcută din lut/chirpici;

venituri: fără venituri constante și sigure, alocațiile copiilor minori, găsesc servicii ocazionale la cetățenii din sat dar le cheltuie pe băuturi alcoolice.

proprietăți: își construiesc o casă (cea cu o cameră vor să o extindă); nu au în prorietate suprafețe de teren arabil.

Nevoi ale copilului

dezvoltarea unei relații de atașament stabile cu un adult;

nevoia copilului de a ave o copilărie (adolescență) fericită, normală;

stimularea dezvoltării cognitive și afective;

adaptarea copilului la un mediu familial sănătos;

însușirea modalităților de relaționare dintr-un mediu familial sănătos;

însușirea modului de folosire o obiectelor casnice dintr-o gospodărie.

STUDIU DE CAZ 2

Date de identificare a copilului

Nume: S

Prenume: S – D

Sexul: M

Data nașterii: 20.06.1999

Rangul nașterii: 2

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: română

Descrierea fizică:

Statut legal: nerecunoscută paternitatea

Date de identificare a mamei copilului

Nume: S

Prenume: D – B

Data nașterii: F

Stare civilă: necăsătorită

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea: română

Pregătirea profesională: școala generală

Ocupația: elevă la școala profesională, specializarea croitorie

Venit: alocație de elev

Date de identificare a tatălui copilului

Nu se cunoaște identitatea tatălui copilului deoarece minora este concepută în urma unui act sexual forțat (viol în grup).

Date despre familia lărgită a mamei

Identitatea părinților

Date despre familia lărgită

bunicii materni ai mamei: –

–

bunicii paterni ai mamei: –

–

mama minorei are : frați: 2 frați (unul rezultat din prima căsătorie a tatălui)

surori: o soră (rezultată din recăsătorirea mamei)

tatăl copilului are: frați:

surori:

Observații:

Familia lărgită se compune din tatăl clientei și fratele bun, S.A., care este major și locuiește în alt județ al țării unde lucrează, dar cu care clienta ține legătura în mod constant prin corespondență. Nu se cunosc alte date despre familia lărgită (unchi, bunici, mătuși, etc.)

Istoricul social al cazului:

S.D., mama minore, a fost instituționalizată la vârsta de 3 luni. Familia naturală nu s-a interesat niciodată de situația ei. Rareori s-a întâlnit cu fratele său, S.A., ocrotit în Centrul de Plasament Budăi. Despre mama clientei se știe doar că este stabilită în București, este recăsătorită și are un copil de circa 4 – 5 ani. ultima dată când clienta a văzut-o pe mama sa a fost atunci când s-a pronunțat divorțul dintre părinții săi. Aceștia erau despărțiți în fapt de foarte mulți ani, clienta și fratele ei fiind rezultați din relații pasagere dar pentru că părinții nu erau divorțați copii au fost recunoscuți de tatăl lor, primind numele acestuia.

În prezent tatăl clientei trăiește în concubinaj și refuză să își sprijine fiica, dând vina pe sistemul defectuos de organizare a caselor de copii.

Nu există posibilități de reintegrare în familia de origine și nici în cea lărgită a mamei.

Genograma

Harta eco

Legendă:

legături slabe

legături puternice

legături nesemnificative

Relația mamei cu tatăl copilului

Stabilirea paternității, cu obținerea drepturilor bănești de la tatăl minorei nu se poate realiza, deoarece minora a rezultat în urma unui act sexual forțat (viol în grup). Mama copilului (minora și ea) la momentul respectiv nu a declarat la Poliție incidentul și nici la pedagoga căminului în timp util pentru a putea fi deschisă acțiunea penală.

Relația asistent social – clientă

Clienta a fost căzduită în Centrul maternal în ultimele luni de sarcină de către centrul de plasament. Asistentul social a început educarea și sprijinirea mamei pentru a dezvolta relația mamă-copil încă din această etapă. După naștere mama nu avea cunoștințele și nici responsabilitatea necesară pentru a crește un copil. În timpul orelor de pregătire și de consiliere, date în acest sens, relația asistent social – client s-a conturat, devenind una de încredere.

Mama fost sprijinită între timp să-și termine studiile începute la școala profesională de croitorie.

Relația mamă – copil

Cuplul mamă copil a necesitat o îngrijire specială având în vedere faptul că amândouă sunt minore. La început relația mamă – copil era una afectivă puternică, mama nefiind de acord nici cu avortul și nici cu plasarea copilului la un asistent maternal profesionist după naștere.

Legătura mamă – copil a devenit în timp deosebit de puternică, mama reușind să asigure un program de îngrijire, de alimentație și educație suficent de competent, sub supravegherea personalului Centrului Maternal.

Analiza câmpului de forțe

Concluzii

Mama și copilul au fost sprijiniți de Centrul Maternal până la îplinirea vârstei de 2 ani a copilului, împlinirea majoratului mamei și terminarea studiilor începute de aceasta. Externarea din centru s-a făcut în momentul în care fundația World Vision a facilitat clinetei găsirea unei locuințe și a acordat sprijinul material întreținerii acesteia. În această apartament a locuit împreună cu încă o clientă (cuplu mamă – copil) din Centru Maternal. Aceasta din urmă a avut o influență negativă asupra mamei S. S. – D., care în timp a ajuns la neglijarea copilului. Cei doi copii de 2 ani, respectiv 1 an erau lăsați singuri în apartament în timpul zilei, timp de mai multe ore. Vecinii acestui apartament s-au plâns că cele două mame aduceau seara indivizi ce nu prezentau încredere. Centrul Maternal, în aceste condiții, a fost nevoit să acționeze în favoarea copilului luându-l de lângă mamă și încredințându-l în plasament. Ulterior s-a făcut decăderea din drepturile părintești (mama se dezinteresa total de copil, practicând prostituția) și încredințarea copilului spre adopție.

STUDIU DE CAZ 3

Date de identificare a copilului

Nume:

Prenume:

Sexul:

Data nașterii:

Rangul nașterii:

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: română

Descrierea fizică:

Statut legal:

Date de identificare a mamei copilului

Nume:

Prenume:

Data nașterii:

Stare civilă: necăsătorită

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea: română

Pregătirea profesională:

Ocupația:

Venit:

Date de identificare a tatălui copilului

Date despre familia lărgită a mamei

Identitatea părinților

Date despre familia lărgită

bunicii materni ai mamei: –

–

bunicii paterni ai mamei: –

–

mama minorei are : frați:

surori:

tatăl copilului are: frați:

surori:

Observații:

Istoricul social al cazului:

Genograma

Harta eco

Relația mamei cu tatăl copilului

Relația asistent social – clientă

Relația mamă – copil

Analiza câmpului de forțe

XI. Concluzie

STUDIU DE CAZ 4

Date de identificare a copilului

Nume:

Prenume:

Sexul:

Data nașterii:

Rangul nașterii:

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: română

Descrierea fizică:

Statut legal:

Date de identificare a mamei copilului

Nume:

Prenume:

Data nașterii:

Stare civilă: necăsătorită

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea: română

Pregătirea profesională:

Ocupația:

Venit:

Date de identificare a tatălui copilului

Date despre familia lărgită a mamei

Identitatea părinților

Date despre familia lărgită

bunicii materni ai mamei: –

–

bunicii paterni ai mamei: –

–

mama minorei are : frați:

surori:

tatăl copilului are: frați:

surori:

Observații:

Istoricul social al cazului:

Genograma

Harta eco

Relația mamei cu tatăl copilului

Relația asistent social – clientă

Relația mamă – copil

Analiza câmpului de forțe

XI. Concluzie

STUDIU DE CAZ 5

Date de identificare a copilului

Nume:

Prenume:

Sexul:

Data nașterii:

Rangul nașterii:

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: română

Descrierea fizică:

Statut legal:

Date de identificare a mamei copilului

Nume:

Prenume:

Data nașterii:

Stare civilă: necăsătorită

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea: română

Pregătirea profesională:

Ocupația:

Venit:

Date de identificare a tatălui copilului

Date despre familia lărgită a mamei

Identitatea părinților

Date despre familia lărgită

bunicii materni ai mamei: –

–

bunicii paterni ai mamei: –

–

mama minorei are : frați:

surori:

tatăl copilului are: frați:

surori:

Observații:

Istoricul social al cazului:

Genograma

Harta eco

Relația mamei cu tatăl copilului

Relația asistent social – clientă

Relația mamă – copil

Analiza câmpului de forțe

XI. Concluzie

Bibliografie

Abraham, Pavel, Legislația în asiatența socială, Editura Național, București, 2000.

Alexiu, Teodor Mircea, Parinți care își abandonează copii, Editura Mirton, Timișoara, 2001.

Balahur, Doina, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura All, București, 2001.

Bocancea, Cristian, Neamțu George, Asistența socială în România, Editura All, București, 1997.

Ciofu, Carmen, Interacțiunea părinți copii, Editura Medicală Almateea, București, 1998.

Codul familiei, Editura Lumina Lex, București 1993.

Coulshed, Veronica, Practica asistenței sociale, Editura Alternative, București, 1993.

Filipescu, Ion, Adopția și protecția copilului aflat în dificultate,Editura ALL, București, 1997.

Florescu, Laura, Frățiman, Livia, Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundația “Andrei Șaguna”, Constanța, 2000.

Iluț, Petru, Familia. Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1995.

Ionescu, Șerban, coordonator, Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București, 2001.

Killen, Kari, Copilul maltratat, Editura Eurobit, 2000.

Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, Asistența socială în România, Editura All, București, 1996.

Miftode, Vasile, coord., Dimensiuni ale asistenței sociale, Editura Eidos, Botoșani, 1995.

Miftode, Vasile, Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999.

Miftode, Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto – Franco, Galați, 1995.

Miftode, Vasile, Teorie și Metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași, 1995.

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Incursiuni în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela SRL, București, 1998.

Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae, Familia de la A la Z, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1991.

Moroșanu, Corneliu, Adopția națională și adopția internațională, Editura Moldogrup, Iași, !997.

Muntean, Ana, Familii și copii în dificultate, Editura Mirton, 2002.

Robert – Ouvray, Copilul abuzat, copilul meduzat, Editura , 2001.

Roth – Szamoskozi, Maria, Protecția Copilului – dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999.

Șchiopu, Ursula, Psihologia Vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Șoitu, Laurențiu, Havârneanu, Cornel, coordonatori, Agresivitatea în școală, Institutul European, 2001.

Spânu, Mariana, Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău, 1998.

Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996.

***

Gârleanu, Daniela – Tatiana, Consiliere în asistența socială. Curs, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2002

Irimescu, Gabriela, Metode și tehnici în asistența socială.Curs,Ed. Universității „Al. I. Cuza” Iași, 2001

Holt International Children Services, Ghid pentru aistenții maternali, București, 1999.

Mic dicționar explicativ, Editura Enciclopedică română, București, 1975.

Organizația World Vision, Curs de calificare în profesia de asistent maternal, Iași, 2002.

Anexe

Legea Nr. 47/1993 cu privire la declarația judecătorească a abandonului de copii

Publicată în Monitorul Oficial nr. 153 din 8 iulie 1993

Parlamentul României adoptă prezenta lege:

ART. 1

Copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire legal constituită sau încredințat în condițiile legii unei persoane fizice poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandinat, ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 (șase) luni.

Prin dezinteres se înțelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale.

Dezinteresul manifestat față de copil poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Instituțiile care au în îngrijire copii sunt obligate să comunice autorității tutelare sau instanței de judecată, la cererea acestora, numărul vizitelor efectuate, precum și orice fapte ale părinților care să poată caracteriza comportamentul părintesc al acestora față de copil. În acest scop, instituția este obligată să țină o strictă evidență a vizitelor și faptelor menționate.

ART. 2

Cererea pentru declararea abandonului se adresează tribunalului județean sau, după caz, al municipiului București pe raza căruia se află sediul instituției de ocrotire ori domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat sarcina îngrijirii copilului.

Sesizarea instanței va fi făcută de conducerea instituției unde se află copilul părăsit sau de procuror, în termen de trei luni de la data împlinirii termenului de șase luni de când părinții au încetat legăturile cu copilul în înțelesul celor prevăzute la art. 1, alin. 2.

La cererea pentru declararea abandonului se va anexa ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară competentă cu privire la condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea psihofizică, de instruire și educare a copilului, condițiile pe care le are și modalitatea de îmbunătățire a acestora, precum și orice alte date interesând creșterea, instruirea și educarea copilului. În cadrul anchetei sociale autoritatea tutelară va opina în legătură cu poziția sa față de cererea de declarare judecătorească a abandonului.

Citarea părinților, a autorității tutelare și a persoanelor prevăzute la art. 3 este obligatorie.

Participarea procurorului la proces este obligatorie.

ART. 3

În cazul copiilor aflați în instituțiile prevăzute la art. 1, abandonul nu va fi declarat dacă, înăuntrul perioadei de șase luni ori în timpul judecării procesului o rudă până la gradul IV inclusiv cere să i se încredințeze copilul spre creștere și educare, iar cererea este apreciată ca fiind în interesul copilului.

Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat de instanță.

ART. 4

În cazul declarării abandonului, instanța va delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire socială sau medicală de stat sau instituției private legal constituită ori, după caz, alte persoane, în condițiile legii.

Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege.

ART. 5

Pentru copiii care la data intrării în vigoare a legii se află în instituții de ocrotire socială sau medicale de stat, părăsiți de părinți de peste șase luni, sesizarea instanței, în condițiile art. 2, alin. 2, se poate face de îndată.

ART. 6

Instanța competentă poate decide oricând, la cererea unuia sau a ambilor părinți, redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului.

Dispozițiile alineatului precedent nu se aplică în cazul în care copilul a fost adoptat în condițiile legii.

ART. 7

Constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 50.000 la 300.000 lei neîndeplinirea de către conducerea instituțiilor care au în îngrijire copii a obligației prevăzute de art. 1, alin. 3 și de art. 2, alin. 2.

Constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor se vor face de către personalul cu atribuții specifice de control al organului central sau local în supordinea căruia se află instituția de ocrotire socială sau sanitară.

ART. 8

Prezenta lege intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României.

ART. 9

Orice dispoziții contrare prezentei legi se abrogă.

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din 22 iunie 1993, cu respectarea prevederilor art. 74, alin. (2) din Constituția României.