Asocierea Intre Atasament, Conflict Si Satisfactie In Relatiile de Cuplu

CUPRINS

Patrea 1

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………4

CADRUL TEORETIC…………………………………………………………………………………………5

Capitolul 1. ATAȘAMENTUL ÎN RELAȚIILE DE CUPLU…………………………………6

1.1. Privire de ansamblu asupra atașamentului…………………………………………..6

1.2. Bazele psihosociale ale atașamentului: de la atașamentul infantil la cel matur……………………………………………………………………………………………….7

1.3. Bazele neuropsihologice ale atașamentului…………………………………………14

Capitolul 2. CONFLICTUL RELAȚIONAL……………………………………………………….19

2.1. Privire de ansamblu asupra conflictului relațional……………………………..19

2.2. Teoria lui Gottman……………………………………………………………………………20

2.3. Stilurile conflictuale…………………………………………………………………………..22

Capitolul 3. ADOLESCENȚA TÂRZIE ȘI TINEREȚEA……………………………………28

3.1. Trecerea de la adolescență la maturitate……………………………………………28

3.2. Dezvoltarea fizică………………………………………………………………………………31

3.3. Dezvoltarea cognitivă………………………………………………………………………..31

3.4. Dezvoltarea socioemoțională……………………………………………………………..32

3.5. Integrarea socio-profesională și congruența personalității…………………..33

3.6. Evenimentele de viață………………………………………………………………………..35

Partea a II-a

Capitotul 4. OBIECTIVE ȘI METODOLOGIE………………………………………………….38

4.1. Obiectivele cercetării…………………………………………………………………………38

4.2. Metodologia cercetării……………………………………………………………………….38

4.2.1. Operaționalizarea conceptelor……………………………………………..38

4.2.2. Ipoteze…………………………………………………………………………………38

4.2.3. Descrierea instrumentelor de investigare………………………………39

4.2.4. Descrierea subiecților investigați…………………………………………..43

4.2.5. Descrierea procedurii de investigare…………………………………….44

4.2.6. Descrierea metodelor de analiză a datelor……………………………..45

Capitotul 5. REZULTATELE CERCETĂRII……………………………………………………..46

5.1. Prezentarea și analiza datelor…………………………………………………………….46

5.2. Testarea ipotezelor…………………………………………………………………………….54

5.3. Interpretarea psihologică a rezultatelor…………………………………………….68

5.3.1 Indivizii cu atașament securizant…………………………………………..68

5.3.2. Indivizii cu atașament evitant……………………………………………….70

2.3.3. Indivizii cu atașament anxios-ambivalent……………………………..72

5.3.4. Diferențele de gen în funcție de tipul de atașament………………..74

CONCLUZIE…………………………………………………………………………………………………….75

1. Limite…………………………………………………………………………………………………………….75

2. Implicații………………………………………………………………………………………………………..76

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………..77

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………..81

Partea I

INTRODUCERE

Relațiile de cuplu care se formează în perioada adolescenței târzii-începtul vârstei adulte sunt cele care tind să se sendimenteze, concretizându-se în relații de lungă durată și căsnicie. Creasey and Hesson-McInnus (2001) susțin că deși indivizii care își creează relații de cuplu în perioada adolescenței târzii, consideră că sunt trecătoare, aproximativ 30 % din aceste cupluri ajung să se căsătorească în decursul a cinci ani. „Relațiile de cuplu ajută la dezvoltarea persoanei, contribuind la socializarea individului în rolurile de adulți în cadrul societății” (Skipper & Nass, 1966, p.412). De aceea, satisfacția legată de relația de cuplu contribuie în mod considerabil la bună-starea psihologică a individului.

Problemele de natură relațională pot să genereze distres, pot să ducă la scăderea stimei de sine, pot să inflențeze performanțele școlare ale studenților și pot să afecteze echilibrul interior al indivizilor. Relațiile care se destramă pot fi influențate de comportamentele și emoțiile distructive, care sunt afișate în timpul conflictelor din cadrul relației de cuplu. Acestea nu numai că influențează în mod negativ relația prezentă, dar pot avea efecte negative și asupra viitoarelor relații, datorită preferinței individului pentru un anumit mod de abordare a situațiilor care creează distres în cuplu. De aceea, analiza acestui aspect al dezvoltării sociale a individului, poate să contribuie la înțelegerea și apoi, la schimbarea – prin terapie și/sau efort susținut din partea individului – modurilor problematice de interacțiune în cuplu, înainte ca acestea să se înrădăcineze adânc în personalitatea lui și de a deveni automatisme inconștiente. Pentru că doar începând de la această varstă – sfârșitul adolescenței, începutul perioadei adulte – relațiile de cuplu sunt mai serioase (în comparație cu cele din adolescență, care sunt mai schimbătoare, datorită tendinței adolescenților de încerca mai multe roluri, din dorința a-și găsi propria identitate) se pot semnala aspectele problematice legate de interacțiunea în cuplu și se poate interveni pentru a se putea ajunge la relații securizante. Asfel, este importantă identificarea propriului tip de atașament și a stilului personal de abordare a conflictului pentru ca indivizii să fie conștienți de tendințele lor mai mult sau mai puțin validante cu privire la interacțiunile din cadrul unei relații și nevoile caracteristice fiecărui tip de atașament, care influențează această abordare.

Cercetările care s-au făcut cu privire la aspectele care țin de „ecologia” relațiilor de cuplu, contribuie semnificativ la o înțelegere mai bună a dimanicii cuplului. S-au realizat cercetări care analizează diferențele individuale care pot să inflențeze satisfacția în relația de cuplu. Se începe cu identificarea diferențelor individuale, care apar din copilărie – de exemplu, cercetarea teoriei atașamentului a lui Bowlby (1969), se continuă cu alte cercetări privind atașamentul la copii Ainsworth et. al. (1978), care studiază relația pe care o are copilul cu părinții sau persoanele care îl îngrijesc. Alte cercetări, se focalizeză pe alte aspecte ale relației, cum este, de exemplu, tipul de strategie pe care îl adoptă partenerii atunci când se încearcă soluționarea conflictului (Levy & Davis, 1988, Creasey & Hesson-McInnus, 2001). Multe cercetări au abordat satisfacția relațională, încercând să identifice ce determină și ce influențează satisfacția relațională.

Studiul prezent își propune să identifice posibilele legături dintre atașament și conflict și să verifice dacă aceste aspecte care țin de relațiile de cuplu dintre tineri pot fi asociate cu nivelul de satisfacție. Nu se poate ști care dintre aceste variabile o determină pe cealaltă, și de aceea nu se pot stabili relații de cauzalitate între ele, fiecare dintre ele putându-se inflența reciproc. De aceea, se vor căuta modalități pentru identificarea asocierilor care există între ele.

CADRUL TEORETIC

Capitolul 1

ATAȘAMENTUL ÎN RELAȚIILE DE CUPLU

1.1. Privire de ansamblu asupra atașamentului

Cosnier (2007) definește atașamentul ca relație durabilă care se stabilește între doi indivizi. Atașamentul a fost studiat, în primul rând, în cazul relațiilor mamă-copil, iar apoi s-a extins și la relațiile de cuplu. Dicționarul de psihologie (Băiceanu, 2004) definește atașamentul ca fiind un termen introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legatura afectivă și durabilă dintre două persoane. Bowlby a cercetat atașamentul copiilor față de părinți, separarea de aceștia și pierderea persoanei apropiate, ca procese prin care se creează și se rup leagăturile afective dintre individ și persoanele pe care acesta le consideră importante și apropiate. Scopul cercetărilor sale a fost să explice modul în care copiii devin atașați din punct de vedere emoțional de persoanele care îi îngrijesc și modul în care copiii devin nelinistiți atunci când sunt separați de aceștia. El a subliniat că acest comportament de atașare emoțională rămâne constant din copilărie pe tot parcursul vieții.

Oamenii se atașează emoțional unii față de ceilalți din nevoia de afiliere, „atașamentul fiind unul dintre aspectele majore ale pulsiunii de afiliere”(Cosnier, 2007, p.173). Conform ierarhiei trebuințelor din teoria lui Abraham H. Maslow asupra motivației umane, afilierea este o trebuință de ordin superior Prin gratificarea lipsurilor de ordin fiziologic individul este eliberat de dominația unor trebuințe bazale, permițând astfel, apariția altor obiective, mai pregnamt sociale. Aceste nevoi, care mai pot fi numite și trebuințe de aparteneță și dragoste, implică atât oferirea cât și primirea afecțiunii. Când ea nu este satisfacută persoana va simți în mod acut lipsa legăturilor de ordin social – a prietenilor, a partenerului. O astfel de persoană va aspira la un loc în grup, în familie și ea își va dori să aibă relații cu oamenii și va încerca să își atingă acest obiectiv. Dorința de afiliere determinată biologic și psihosocial reprezintă un vector motivațional puternic. (Maslow, 2007).

Atașarea la tineri are note specifice în comparație cu aceea la copii intervenind în pricipal reciprocitatea, constiența și deliberativul. Deși aceste caracteristici nu sunt întotdeanua prezente în relațiile dintre tineri și dintre maturi, ele sunt totuși tipice. Pe de altă parte, atașamentul, având o încărcătură ridicată de afectivitate, reprezintă unul dintre genurile de manifestare a nevoii de afiliere, nevoie care iradiază în trebuința mai largă de comunicare și interacțiune cu ceilalți.

Componentele concrete de interacțiune și afiliere se găsesc la intersecția dintre dispoziția înnăscută, modelele asimilate prin socializare (stiluri de atașament, componetente de comunicare și interacțiune socială-clasic numite inteligență socială) și factorii situationali, externi. Factorii care explică atracțiile interpersonale funcționează pe fundalul atșamentului față de alte persoane. Oamenii sunt animale sociale, colective, deci sunt programați genetic pentru afilierea cu ceilalți. Cu toate acestea, dincolo de tendința spre viața de grup, chiar și atașamentul în diadă are valoare de supraviețuire biologică, fapt care este cel mai evident în cazul copiilor (Iluț, 2000).

„Încă din copilărie există capacități afective infantile și materne de atașament și de creare a unei legături speciale. Această forță precoce de interacțiune corespunde unei pulsiuni de afiliere autonomă și primitivă care permite dezvoltarea comportamentului matern și se continuă prin dezvoltarea comportamentului social.” (Cosnier, p. 68)

1.2. Bazele psihosociale ale atașamentului: de la atașamentul infantil la cel matur

1.2.1isfacția relațională, încercând să identifice ce determină și ce influențează satisfacția relațională.

Studiul prezent își propune să identifice posibilele legături dintre atașament și conflict și să verifice dacă aceste aspecte care țin de relațiile de cuplu dintre tineri pot fi asociate cu nivelul de satisfacție. Nu se poate ști care dintre aceste variabile o determină pe cealaltă, și de aceea nu se pot stabili relații de cauzalitate între ele, fiecare dintre ele putându-se inflența reciproc. De aceea, se vor căuta modalități pentru identificarea asocierilor care există între ele.

CADRUL TEORETIC

Capitolul 1

ATAȘAMENTUL ÎN RELAȚIILE DE CUPLU

1.1. Privire de ansamblu asupra atașamentului

Cosnier (2007) definește atașamentul ca relație durabilă care se stabilește între doi indivizi. Atașamentul a fost studiat, în primul rând, în cazul relațiilor mamă-copil, iar apoi s-a extins și la relațiile de cuplu. Dicționarul de psihologie (Băiceanu, 2004) definește atașamentul ca fiind un termen introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legatura afectivă și durabilă dintre două persoane. Bowlby a cercetat atașamentul copiilor față de părinți, separarea de aceștia și pierderea persoanei apropiate, ca procese prin care se creează și se rup leagăturile afective dintre individ și persoanele pe care acesta le consideră importante și apropiate. Scopul cercetărilor sale a fost să explice modul în care copiii devin atașați din punct de vedere emoțional de persoanele care îi îngrijesc și modul în care copiii devin nelinistiți atunci când sunt separați de aceștia. El a subliniat că acest comportament de atașare emoțională rămâne constant din copilărie pe tot parcursul vieții.

Oamenii se atașează emoțional unii față de ceilalți din nevoia de afiliere, „atașamentul fiind unul dintre aspectele majore ale pulsiunii de afiliere”(Cosnier, 2007, p.173). Conform ierarhiei trebuințelor din teoria lui Abraham H. Maslow asupra motivației umane, afilierea este o trebuință de ordin superior Prin gratificarea lipsurilor de ordin fiziologic individul este eliberat de dominația unor trebuințe bazale, permițând astfel, apariția altor obiective, mai pregnamt sociale. Aceste nevoi, care mai pot fi numite și trebuințe de aparteneță și dragoste, implică atât oferirea cât și primirea afecțiunii. Când ea nu este satisfacută persoana va simți în mod acut lipsa legăturilor de ordin social – a prietenilor, a partenerului. O astfel de persoană va aspira la un loc în grup, în familie și ea își va dori să aibă relații cu oamenii și va încerca să își atingă acest obiectiv. Dorința de afiliere determinată biologic și psihosocial reprezintă un vector motivațional puternic. (Maslow, 2007).

Atașarea la tineri are note specifice în comparație cu aceea la copii intervenind în pricipal reciprocitatea, constiența și deliberativul. Deși aceste caracteristici nu sunt întotdeanua prezente în relațiile dintre tineri și dintre maturi, ele sunt totuși tipice. Pe de altă parte, atașamentul, având o încărcătură ridicată de afectivitate, reprezintă unul dintre genurile de manifestare a nevoii de afiliere, nevoie care iradiază în trebuința mai largă de comunicare și interacțiune cu ceilalți.

Componentele concrete de interacțiune și afiliere se găsesc la intersecția dintre dispoziția înnăscută, modelele asimilate prin socializare (stiluri de atașament, componetente de comunicare și interacțiune socială-clasic numite inteligență socială) și factorii situationali, externi. Factorii care explică atracțiile interpersonale funcționează pe fundalul atșamentului față de alte persoane. Oamenii sunt animale sociale, colective, deci sunt programați genetic pentru afilierea cu ceilalți. Cu toate acestea, dincolo de tendința spre viața de grup, chiar și atașamentul în diadă are valoare de supraviețuire biologică, fapt care este cel mai evident în cazul copiilor (Iluț, 2000).

„Încă din copilărie există capacități afective infantile și materne de atașament și de creare a unei legături speciale. Această forță precoce de interacțiune corespunde unei pulsiuni de afiliere autonomă și primitivă care permite dezvoltarea comportamentului matern și se continuă prin dezvoltarea comportamentului social.” (Cosnier, p. 68)

1.2. Bazele psihosociale ale atașamentului: de la atașamentul infantil la cel matur

1.2.1. Teoria atașamentului elaborată de Bowlby

Teoria atașamentului propusă de Bowlby (1959) tinde să fie una dintre cele mai bune baze pentru examinarea diferențelor interindividuale și a proceselor psihologice legate de problema reglării afective. Sistemul de atașement a fost conceptualizat ca fiind un instrument psiho-evolutiv de reglare afectivă și o sursă fundamentală de diferențiere interindividuală în aplicarea strategiilor reglatorii specifice. Atașamentul copiilor față de cei care au grijă de ei este un fenomen universal și el are la bază, pe lângă factorul biogenetic și învățarea sociala directă. Teora lui Bowlby are la bază trei principii:

copii se nasc cu un evantai de comportamente direcționate spre păstrarea proximității față de alte persoane, care îi ajută să supraviețuiască și le asigură o bază securizantă pentru explorarea mediului. Copilul devine atașat de părinți sau de alte persoane pentru că îi asigură confortul material și în același timp și cel psihologic. Astfel, copilul va căuta, perpetuu apropirea de ei deoarece primește „recompense emoționale”, se anulează durerea și se receptează plăcere;

menținerea proximității depinde și de disponibilitatea celeilalte persoane de a răspunde nevoilor de atașament. Datorită modului în care răspunde persoana care îngrijește copilul, acesta primește două mesaje: faptul că este prezentă atunci când are nevoie de ea și faptul că merită atenția ei;

experiențele cu persoanele apropiate sunt interiorizate în modele cognitive de lucru (mental working models) despre sine, despre celălalt și despre sine și celălalt în timpul relaționării. Acestea sunt generalizate asupra tuturor relațiilor interumane. Aceste modele construiesc tipul de atașament al unei persoane, sunt pattern-uri stabile de cogniție, emoție și comportamente caracteristice relațiilor (Flatcher&Clark, pp.537-538).

Modelul cognitiv de lucru poate fi un model relațional de atașament securizant în care este înrădăcinată încrederea în sine și în ceilalți, sau poate fi un model relațional de atașament nesecurizant, în care predomină nesiguranța și lipsa de încredere. Modelul cognitiv de lucru este întărit prin interacțiuni repetate cu persoanele de care se atașează indivizii și alte persoane importante din viețile lor. Astfel, tipul de atașament poate să rămână neschimbat pe parcursul vieții unei persoane datorită mediului familial relativ stabil, exceptând situațiile în care mediul interpersonal se schimbă în mod radical. Modelul devine automatizat în timp și operează la nivel inconștient.

1.2.2. Teoria atașamentului elaborată de Ainsworth et al.

Ainsworth, Blehar, Waters, și Wall (1978) au continuat cercetările începute de Bowlby privind atașamentul la copii. Ei desprind trei principale tipuri de atașament în relația părinți-copii:

a. Atașamentul securizat se dezvoltă atunci când copiii au încredere în disponibilitatea părinților. Părinții sunt grijulii, responsabili și au tot timpul în atenție nevoile copiilor. Copiii bine îngrijiți și care simt empatia persoanelor responsabile de ei dobândesc un atașament al securității, fără să fie excesiv de dependenți, dar nici izolați.

b. Atașamentul de evitare presupune o lipsă de încredere în faptul că atunci când copiii vor cere îngrijiri vor și găsi, din contră, ei cred că vor fi respinși. Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părinții manifestă neglijemnță față de trebuințele copiilor, nu se precupă de ei sau chair îi resping. În acest tip de situații, copiii la început protestează, chiar „cerșesc” atenție și afectivitate și/sau se revoltă, dar în cele din urmă, dezarmați, devin insensibili și detașați în raporturile cu părinții lor.

c. Atașamentul anxios/ambivalent se dezvoltă atunci când copiii nu pot fi siguri de protecția și disponibilitatea părinților de a-i ajuta dacă vor avea nevoie. Aceasta se datorează faptului că părinții nu răspund coerent la necesitățile copiilor, uneori sunt disponibili, alteori nu, și au un comportament contradictoriu, în sensul că uneori sunt plini de grijă și afecțiune, alteori urâcioși, neglijenți, sau chiar agresivi. Cel mai adesea părinții se folosesc de amenințarea cu separarea sau abandonul în scop „didactic”. Ca urmare, copiii devin nesiguri, derutați anxioși în raporturile cu persoanele care îi cresc (Ainsworth et. al, 1978; Iluț, 2000).

Cu deosebire psihologii de orienatre psihanalistă consideră că stilurile de atașament, în general relațiile afective copii-părinți (și apropiați), din copilaria mică, au un mare impact asupra dezvoltării ulterioare și asupra configurației adulte a personalității umane. Asfel se poate remarca importanța modalităților de atașament timpuriu pentru profilul afectiv, mental și comportamental de mai târziu, ele marcând semnificativ rețatiile interpersonale (Iluț, 2000). Mai multe studii au arătat că aceste trei stiluri de atașament ale copiilor se regăsesc în relațiile de dragoste dintre adulți.

1.2.3. Teoria atașamentului elaborată de Hazan și Shaver

Stilurile distincte de atașament ies la iveală, într-o oarecare masură, în orice relație apropiată, iar cel mai ușor de remarcat sunt în relațiile de dragoste. Fiecare dintre acestea influențează în mod decisiv viața amoroasă a unei persoane, conform unor serii de studii făcute de C. Hazan și P. Shaver (1987). Ei continuă linia începută de Bowlby și urmată Ainsworth, identificând acele stiluri de atașament așa cum apar ele în orice relație apropiată, fie că este vorba de prietenie, căsnicie sau relația părinte-copil. Cercetătorii au tradus patternurile de atașament infantil în patternuri de atașament matur, scoțând în evidență faptul că aduții, relatează modalități de relaționare părinte-copil din familia din care provin, asemănătoare cu relațiile parinte copil despre care vorbea Mary Ainsworth în teoria atașamentului la copii. Astfel, cercetătorii au arătat că s-au păstrat cele trei tipuri de atașament identificate la copii, la care s-au adăugat caracteristici privind relația de cuplu la adulți:

a. Atașamentul securizant. Adulții care se încadrează în acest tip ajung repede la relații foarte apropiate cu ceilați și doar cu totul întâmplător, pot prezenta teama că vor fi părăsiți ulterior. Experiențele lor majore de dragoste se bazează pe încredere reciprocă și prietenie, producând fericire. Nu prezintă dificultăți în relaționarea cu ceilalți, se apropie ușor de alții indivizi și se simt bine atunci când depind de aceștia. Ei se angajează într-o relație de dragoste așteptându-se ca partenerul să fie disponibil din punct de vedere emoțional și empatic, așa cum pot fi și ei pentru partenerii lor – să fie lângă ei și să îi sprijine la nevoie. Ei se consideră vrednici de interesul și afecțiunea celorlalți, iar pe aceșia îi consideră accesibili, de încredere și bine intenționați față de ei. Prin urmare relațiile lor tind să fie intime și deschise.

Adulții siguri îi descriu în termeni pozitivi pe părinții lor ca fiind grijulii, onești, afectuoși și cu o căsnicie reușită. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament au nevoie de scuritate, la fel ca și cele care se încadrează în celelate două tipuri, iar, spre deosebire de ceilalți, ei se simt bine cu emoțiile lor, însă nu sunt preocupați de ele.

b. Atașamentul evitant. Adulților care se încadrează în acest tip le este destul de greu să intre în relații apropiate cu ceilalți și să aibă încredere totală în persoana iubită. În expriențele de dragoste au stări emoționale mai mult neplăcute, suferă de gelozie și de reticență și frică de intimitate. Lor nu le place apropierea emoțională față de partener, simțind acest lucru ca pe un disconfort psihologic, le vine greu să împartășescă aceleași semntimente pe care le are partenerul față de ei și se enervează când partenerul încearcă să devină intim pe plan emoțional. Ei tind să își înăbușe propriile emoții, în special pe cele neplăcute. Deoarece persoanele retrase nu se așteaptă ca partenerul să merite încredere pe plan emoțional, relațiile intime li se par neplăcute.

Ei își apreciază părinții ca fiind mai severi și mai puțin atenți la îngrijirea lor. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament consideră emoțiile intense ca fiind neplăcute, de aceea încearcă să le minimalizeze.

c. Atașamentul anxios-ambivalent. Adulții care au cest tip de atașament sunt dornici de mare afecțiune și intimitate cu partenerul, dar în același timp, mereu munciți de gândul că acesta nu le va răspunde cu aceeași monedă și că nu se pot baza pe seriozitatea relației cu el. Ei sunt înclinați să se frământe dacă partenerul îi iubește cu adevarat sau îi va părăsi. Uneori dependența lor temătoare și nevoia de dovezi poate să îndepărteze partenerul. Acești adulți tind să se considere nevrednici de iubirea și interesul celuilalt, deși, în același timp, tind să își idealizeze partenerul. Odată ce intră într-o relație, tipul anxios poate fi cu ușurință asaltat de teama că va fi părăsit sau că nu va merge ceva în relație pe termen lung. Sunt înclinați să manifeste toate semnele „dependenței de dragoste”: preocupare obsesivă, anxietate și preocupare de propria persoană, dependență emoțională. Pentru ei relațiile de iubire implică atât emoții pozitive, cât și negative, obsesii, dorință și preocupare maximă în legatură cu reciprocitatea în dragoste, atracție sexuală puternică, dar și mare gelozie.

În comparație cu adulții cu atașament securizant, ei își evaluează părinții ca având o căsnicie nefericită. Tipul anxios, ale cărui sentimente ies nestăvilite la suprafață, simte nevoia de a comunica deschis – uneori în exces – despre ceea ce îi preocupă.

Daniel Goleman analizează tipurile de atașament și conchide că dificultatea majoră într-o relație în ceea ce privește tipul anxios și cel evitant se rezumă la rigiditate. Ambele tipuri adoptă strategii care au sens în anumite situații, dar care sunt menținute chiar și atunci când acestea eșuează. De exemplu, anxietatea poate fi utilă doar în cazul în care exisă un pericol real, deoarece îi dă persoanei capacitatea de a-l sesiza, însă anxietatea neadecvată poate să împiedice o relație. Atunci când oamenii se află în dificultate, cum ar fi situațiile care provoacă distres, fiecare dintre aceste tipuri urmează în mod tipic o strategie diferită pentru a se calma. Persoanele anxioase se îndreaptă spre alți oameni, deoarece prin interacționare și prin discutarea deschisă a problemelor se pot liniști. Persoanele retrase preferă să rămână independente și să-și rezolve singure problemele (Goleman, 2007).

1.2.3 Teoria atașamentului elaborată de Bartholomew și Horowitz

Bartholomew și Horowitz (1991) au continuat seria de cercetări privind atașamentul în relațiile de cuplu și clasifică atașamentul la adulți în patru tipuri – acestea sunt cel mai des folosite în terapie. Se pot remarca unele deosebiri în ceea ce privește caracteristicile care definesc fiecare tip, față de caracteristicile tipurilor de atașament identificate de Hazan și Shaver.

a. Atașamentul securizant (secure): indivizii sunt capabili de relatare coerentă, inteligibilă despre sine, ceilalți sau evenimente semnificative, nu se pierd de la subiect, nu divaghează. Pentru că au încredere în ei înșiși și în ceilalți sunt capabili de relații cu intimitate crescută, fiind de asemenea capabili să depindă emoțional de parteneri. De obicei caută proximitatea și relațiile cu alții, relații care se bazează pe profunzime și reciprocitate, ei valorizându-le în mod realist (nu le supraevaluează). Aceștia sunt flexibili din punct de vedere emoțional și sunt capabili, în situații potrivite și cu o persoana potrivită, de auto-dezvăluire, exprindu-și sentimentele negative, astfel, în situațiile de criză sunt capabili să ceară ajutor și să primească ajutor dacă li se oferă.

b. Atașamentul expediant (dissmisive): indivizii prezintă o coerență scăzută, atunci când recurg la auto-dezvăluiri, elaborează în mică măsură relatările despre sine, trec brusc de la un aspect la altul încep ceva, nu termină (mecanisme de evitare). De cele mai multe ori, devalorizează parțial sau minimalizează importanța relațiilor interpersonale. Nu spun deschis că nu sunt importante relațiile pentru ei, dar pot aduna argumente ca să explice de ce este importantă munca sau activitatea lor în solitudine, fară prieteni. Nu prea le pasă cum sunt valorizați de ceilalți, evitând proximitatea și intimitatea emoțională. Celorlalți li se par oameni reci, aroganți, distanți, inteligenți, care nu se implică în relații din punct de vedere emoțional. Nu se știe despre ei ce simt într-o relație pentru că nu își comunică trăirile interioare – capacitate de auto-dezvaluire scazută. Pe baza mecanismelor de aparare (cel mai des folosite sunt intelectualizarea și raționalizarea), își minimalizează și reprimă emoțiile proprii și anxietatea, având, de asemenea, o reactivitate emoțională scăzută. Minimalizează importanța relațiilor ca sursă de primire a sprijinului afectiv, de aceea evită să ceară ajutor când au probleme. Se confruntă cu anxietate scazută de separare – pot pierde relații relativ ușor, fară a avea o influența prea mare asupra lor. Evită apropierea afectivă a lor și a celorlaltor persoane, simțind că riscă să își piardă libertatea și nu se simt confortabil când persoanele din jur își exprimă afecțiunea față de ei. Pot fi și persoane extroverte și introverte, definitorie este reglarea distanței emoționale prin evitate. De cele mai multe ori mențin relații de durată din comoditatea de a începe altă relație de cuplu. Totuși, în adancul sufletului nu sunt persoane care nu ar avea nevoie de altul sau de afecțiune. Ei defapt nu își doresc să fie singuri, doar că se tem că vor fi respinși de ceilați și de aceea îi resping ei pe alții.

c. Atașamentul temător (fearful): indivizii prezintă o coerență crescută în relatările despre sine. Ei consideră că trebuie să muncească foarte mult pentru menținerea relațiilor semnificative, acest lucru find foarte obositor pentru ei. Se critică foarte mult pe ei înșiși, au încredere scazută în sine, iar dacă aceasta crește trebuie să o întrețină prin dovezi. Relațiile lor se clădesc în timp, însă cu multă precauție; se implică profund în relațiile lor de prietenie, ei având nevoia de intimitate, dar pe care o evită din teama de nu fi respinși. Chiar și în relațiile semnificative vechi se confruntă cu sentimente de insecuritate legate de teama că vor fi părăsiți dacă vor greși cu ceva. Prezintă o mare vulnerabilitate emoțională și ezită în situațiile când trebuie să ia decizii delicate pentru relație. În relațiile cu persoane semnificative sunt calde, implicate emoțional și sunt capabile de o auto-dezvaluire ridicată, când se simt în siguranță. Au reactivitate emoțională crescută, dar expresiviate emoțională redusă, adică trăiesc intens emoțiile și sentimentele, dar nu arată acest lucru față de partener, se rețin, se suspectează, se auto-culpabilizează. În situațiile de criză tind să nu ceară ajutor, iar dacă fac acest lucru, cer doar de la persoana cu care se simt în siguranță, pentru că nu cred cu adevărat că lucrurile se pot rezolva și consideră că nu pot avea încredere în ceilalți. În relațile de cuplu sunt dependenți afectiv de partener, iar anxietatea de separație este foarte crescută. De cele mai multe ori sunt timizi și problematizează modul în care sunt percepuți de alții. Evită auto-dezvaluirea și conflictele cu ceilalți, având tendința de a se blama. Prezintă dificultăți în a lega o relație de cuplu și au un control scăzut asupra relației cu partenerul pentru că nu abordează mecanisme de coping activ. Investesc mai mult decât partenerul, atât emoțional, cât și energetic, fiind conștienți de aceasta.

d. Atașamentul preocupat (preocupied): în relatările despre ei înșiși indivizii sunt destul de incoerenți și se contrazic frecvent. Arată o preocupare accentuată față de relațiile lor interpersonale pe care le analizează uneori în mod excesiv. Se poate remarca o balansare de la un pol negativ la valorizarea pozitivă a celuilalt și chiar la idealizarea lui. Pe sine se evaluează negativ, fiind dependenți de feed-back pozitiv – au nevoie de atenție și aprobare, de valorizare permanentă din partea celuilalt, cautând reconfirmarea că sunt valoroși și sunt iubiți. Au nevoie de proximitate, de ceilalți, de implicare și au așteptări ridicate față de persoanele importante. Ei se consideră mai implicați în relație dacât partenerii lor, investesc multă energie și emoții și simt că nu primesc cât ar avea nevoie din partea lor, uneori se pot simți folosiți în relație. Prezintă reactivitate emoțională crescută și expresivitate emoțională ridicată, manifestate prin intense exprimări emoționale pozitive și negative, care pot să ducă la conflicte. De obicei, au tendința de auto-dezvăluire exagerată, neadecvată în ceea ce privește locul, momentul și persoana. Prezintă nevoia de a exista permanent în relații romantice și nu prea rămân singuri fără a fi implicați într-o relație.

1.3. Bazele neuropsihologice ale atașamentului

În ceea ce privește nevoia de afilire, ce se manifestă prin diverse tipuri de atașament în relațiile dintre oameni, motivația care orientează și dirijează comportamentul spre satisfacerea acesteia este în strânsă legatură cu procesele chimice cerebrale. Dintr-o serie de studii de verificare a acestor procese, David McCelland a arătat că nevoia de afiliere – nevoia de apropiere și de stabilire a relațiilor cu ceilalți – este asociată cu dopamina, o substanță chimică de natură cerebrală care este legată de plăcere.

„Circuitul cerebral principal pe care se grefează motivația se află în nucleul amigdalian. Învățarea de ordin afectiv, care predispune o persoană să prefere anumite activități sau persoane în defavoarea altora – ca și repertoriul amintirilor, al sentimentelor și deprinderilor asociate cu un anumit tip de activitate – este stocată în băncile memoriei afective și în circuitele aferente. Nucleul amigdalian este un constituent al «porții neurale» prin care pătrunde tot ceea ce ne interesează, tot cee ce ne poate motiva și este cântărit din punctul de vedere al valorii stimulatorii. Este ghidul către ceea ce este cu adevărat important pentru noi. Acest circuit motivațional este conectat cu lobii prefrontali, centru executiv al creirului, care modelează și moderează pulsiunile pasionale ale nucleului amigdalian, în funcție de context și de oportunitate. În aria prefrontală, o serie de neuroni inhibitori pot interzice sau atenua impulsurile nucleului amigdalian, introducând precauția: în timp ce nucleul amigdalian tinde să se arunce înainte, lobii prefrontali vor mai întâi să arunce o privire” (McCelland cit. în Goleman, 2004).

Cercetările din domeniul neuropsihologiei au arătat că, în ceea ce privește explicarea iubirii dintre indivizi există trei sisteme cerebrale independente, dar având relații unele cu altele, fiecare dintre ele îndreptându-se într-o direcție proprie. Astfel se face distincția între rețelele neurale pentru atașament, cele pentru îngrijire și cele pentru sex (Goleman, 2007, p. 227-229). Cele trei tipuri de afecțiune apar la nivel biochimic: hormonii sexului – androgeni și estrogeni – alimentează dorința sexuală. Atracția, care este o condiție nelipsită a atașamentului în relațiile de cuplu, este condusă de un amestec de niveluri ridicate de dopamină și norenfetamină (care sporesc plăcerea și relaxarea) și nivelurile scăzute de serotonină (care induc o stare plăcută). „Chimia” prin care o relație de durată alimentează bunăstarea și impulsionează grija, crește și descrește în funcție de nivelurile variabile de oxitocină și vasopresină (Fisher, 2004).

Neuropsihologul Panksepp (1989) emite teoria că, pe măsură ce doi parteneri se îndrăgostesc unul de altul, ei devin dependenți unul de celălalt, ca în cazul unei dependențe de drog. El găsește un corolar neural între dinamica dependenței de narcotice și dependența indivizilor față de cei de care ei se simt atașați. Toate interacțiunile pozitive dintre oameni își datorează o parte din plăcere sistemului opioid, care produce efecte asemănătoare substanțelor care provoacă dependență. Panksepp emite teoria că satisfacția pe care i-o provoacă toxicomanului drogurile mimează, la nivel biologic, plăcerea naturală pe care o simte o persoană atunci când se simte conectată la persoana iubită, ambele tipuri de satisfacții recurgând în mare parte la aceleași sisteme neurale de circuite. Într-un alt experiment, el a observat că animalele preferă să își petreacă timpul alături de cei în prezența cărora au secretat oxitocină și opioide naturale, care induc o stare de pace și de relaxare. Acest lucru sugerează că substanțele chimice cerebrale enumerate anterior cimentează legăturile de familie, prieteniile, precum și relațiile de dragoste.

3.1 Explicația neurală a tipurilor de atașament

Omri Gallath et al. (cit. în. Goleman, 2007) au întreprins o cercetare experimentală, care s-a făcut pe femei, pentru aflarea bazei neurale a atașamentului și au demonstrat că fiecare dintre cele trei stiluri de atașament (securizant, anxios, evitant) reflectă o variație specifică a structurii sistemului cerebral. Aceste diferențe ies la iveală cel mai pregnant în momentele dificile, generatoare de distres: un conflict, o ceartă sau când cineva este pierdut în gânduri temătoare legate de astfel de mici scandaluri, ori, chiar mai rău, când o persoană este obsedată de despărțirea de partenerul său. Persoanele care au participat au fost rugate să se gândească la diferite scenarii în timp ce le era măsurat răspunsul hemodinamic legat de activitatea neurală din creier (scanare prin fMRI). După cum arată analizele de imagistică funcțională, în timpul unor astfel de reverii neplăcute, apare un model cerebral distinct pentru fiecare dintre cele trei stiluri de atașament. Sistemul de circuite neurale cheie pentru stilurile de atașament pare să funcționeze între punctele majore de referință ale căii superioare și cele inferioare: aria orbifrontală, amigdala, polul temporal anterior (PTA), cigulatul anterior și hipocampusul. Amigdala activează calea inferioară în timpul fricii, iar PTA împreună cu cigulatul anterior în timpul tristeții. Calea superioară se deschide atunci când este angajată calea orbifrontală, de pildă atunci când o persoană se gândește la relația sa cu partenerul și își stăpânește orice emoție neplăcută legată de aceasta.

Predispoziția tipurior anxioase de a-și face griji excesive, ca atunci când se tem să nu își piardă partenerul, activează zone ale căii inferioare, inclusiv polul temporal anterior, care se activează atunci când o persoană este tristă, cigulatul anterior, care se ocupă de emoții și hipotalamusul, care, printre altele, este un sediu important al memoriei. Toate aceste structuri sunt activate pe partea dreaptă a creierului, care este mai implicată în emoțiile neplăcute. În mod semnificativ, femeile anxioase nu au putut să își închidă circuitul responsabil de neliniștile amoroase nici măcar atunci când au încercat în mod voit acest lucru – grijile obesive le înfrângeau capacitatea cerebrală de a le suprima. S-a demonstrat că această activiatate neurală era specifică anxietății legate de relații interpersonale, și nu de temeri la modul general. Astfel, circuitele lor de calmare a anxietății au funcționat perfect în cazul altor tipuri de griji. De asemenea, ele își puteau aminti de un moment îngrijorător din relația lor mult mai ușor decât alte femei, acest aspect fiind semnalizat de intensificarea activității hipotalamusului, zonă care funcționează în general pentru recuperarea amintirilor. Ușurința cu care se preocupă de necazurile dintr-o relație ar putea să interfereze cu capaciatea lor de a-și da seama care este cel mai constructiv lucru pentru ele în legătură cu relația respectivă și menținerea relației pe termen lung.

Pe de altă parte, femeile care se încadrează în tipul de atașament securizat nu au întâmpinat probleme în a-și opri temerile legate de despărțire. Polul temporal anterior (PTA), generator de tristețe s-a liniștit imediat ce ele și-au îndreptat atenția spre alte gânduri. Difereanța principală care reiese este că, spre deosebire de femeile cu atașament anxios, femeile cu atașament securizat și-au activat cu ușurință comulatorul neural al căii orbifrontale pentru a-și calma neliniștea generată de PTA.

Referitor la femeile care se încadrează în tipul de atașament de evitare, cercetările au arătat că prezintă o altă variată neurală: acțiunea crucială a depins de o zonă a cigulatului care se activează în timpul suprimării gândurilor negative. Aria dorsală a cigulatului monitorizează situațiile care necesită un control sporit din partea cortexului prefrontal, de pildă emoțiile neplăcute. La aceste femei, frâna neurală a emoțiilor pare blocată: așa cum femeile anxioase nu erau în stare să înceteze să își mai facă griji, femeile retrase nu puteau să-și suprime grijile, chiar și atunci când li se cerea acest lucru. Spre deosebire de ele, celelalte femei (din tipul de atașament securizat) nu au avut nici un fel de problemă în a-și comuta după cum au vrut cortexul cigulat atunci când li s-a cerut să se gândească la ceva trist și apoi să nu se mai gândească la acel lucru. Modelul acesta neural explică de ce femeile retrase tind să fie distante din punct de vedere emoțional și neimplicate în viață – când o relție se destramă sau când moare cineva, mâhnirea lor este minimă și nu se simt implicate emoțional în timpul interacțiunilor sociale. Tipurile retrase par să fi renunțat la o legătură emoțională deplină cu ceilalți în schimbul unei deconectări protectoare de la disconfortul propriilor sentimente. În mod semnificativ, cercetătorilor le-a fost mai greu să recruteze femei din tipul evitant pentru acest studiu, deoarece una dintre cerințe era implicarea într-o relație de cuplu serioasă și de durată – condiție îndeplinită de foarte puține dintre ele.

Stilurile acestea de atașare se formează în mare măsură în copilărie, așadar nu sunt moșteniri genetice. Dacă au fost învățate, atunci ar trebui să fie modificabile într-o anumită masură de o experiență adecvată – fie în cadrul psihoterapiei, fie printr-o relație de cuplu reparatorie. Pe de altă parte, un partener înțelegător poate pur și simplu să se acomodeze, între anumite limite, cu aceste tipuri de comportament.

Explicațiile neurale ale diferitelor tipuri de atașament al indivizilor în relație cu ceilalți reprezintă un aport semnificativ pentru teoria atașamentului atât cel infantil, cât și cel matur și prezintă argumente importante pentru susținerea acestei teorii. În continuare este prezentată teoria conflictului și sunt prezentate stilurile de conflict relațional, care împreună cu modurile de interacțiune caracteriestice tipurilor de atașament înfluențează în mod semnificativ satisfacția relațională pe care o simt partenerii în relația de cuplu și măsura în care nevoile afective sunt îndeplinite de relația în sine și de partener.

Capitolul 2

CONFLICTUL RELAȚIONAL

2.1. Privire de ansamblu asupra conflictului relațional

Dicționarul de psihologie Larousse definește conflictul ca fiind „o luptă de tendințe și interese; o situație în care se găsește un individ supus unor forțe vectorial opuse și de puteri aproape egale” (Sillamy, 2000, p.77). Conflictul interidividual reprezintă o situație care poate să apară atunci când scopurile spre care se îndreaptă indivizii, interesele sau acțiunile lor sunt incompatibile și de aceea se creează neînțelegeri și dizarmonie în relațiile dintre indivizi.

Conflictele sunt inevitabile în relațiile de cuplu. Acest lucru se datorează faptului că fiecare dintre parteneri intră în relație cu anumite obiceiuri învățate în familiile lor, moduri diferite de a comunica (mai ales în ceea ce privește comuniarea propriilor sentimente), valori diferite și anumite așteptări pe care le au unul față de celălalt și față de relația în sine. Ariile principale de confict în relațiile de cuplu sunt dificultățile de comunicare, diferențele de personalitate, aspecte legate de sexualitate, împărțirea sarcinilor casnice, relațiile cu rudele și prietenii (Schaap, Buunk & Kerkstra, 1988 pp. 245-270).

În ultimele decenii, au fost cercetate comportamentele pe care le adoptă partenerii pentru reducerea sau rezolvarea conflictelor, nerezolvarea adecvată fiind principala problemă discutată în terapia de familie și cauza deteriorării relațiilor. Rezolvarea conflictului este un aspect extrem de important în relațiile de cuplu deoarece implică schimbarea de mesaje atât prin comunicare verbală, cât și nonverbală, iar rezolvarea cu succes a conflictului ajută la creșterea stabilității relației.

Modul în care este abordat conflictul într-o relație de cuplu poate să prezică nivelul de satisfacție relațională (Fitzpatrick, 1991, Gottman, 1994a). Cercetările realizate de Gottman și colaboratorii săi arată că anumite tipuri de conflicte pot să îmbunătățească relațiile de cuplu și că există o distincție clară între conflictele care ajută relația să crească și cele care duc la destrămarea acesteia. Conflictele în care unul dintre parteneri devine defensiv sau încăpățânat, se plânge sau se retrage fără a soluționa conflictul, sunt distructive pentru relație. Conflictele în care partenerii își pot exprima deschis furia fără a lăsa nivelul de intensitate al acesteia să scape de sub control, ajută la sedimentarea relației (Goleman, 2001b).

Gottman (1994a, 1994b, 1998) susține că stilul relațional în care se încadrează un cuplu, mai ales atunci când este vorba despre modul în care este administrat conflictul, este un indicator puternic atât al duratei căsniciei, cât și al satisfacției maritale. Bazat pe domenii precum sănatatea, fiziologia, comportamentul, afectivitatea, satisfacția maritală și riscurile destrămării căsniciilor, în urma cercetărilor, Gottman (1994a) afirmă că există două tipuri maritale: regulatoare și neregulatoare (regulated and nonregulated). Încadrarea cuplurilor căsătorite în cele două tipuri pornește de la percepția fiecăruia dintre parteneri asupra comportamentului pe care îl are unul față de celălalt în cadrul relației și modul în care comunică partenerii. În urma cercetărilor longitudinale, care s-au desfășurat pe parcursul a optsperezece ani, făcute de Gottman pe cupluri, s-a dovedit că satisfacția maritală corelează cu aceste tipuri generale de conflict relațional. Fazele relațiilor, care au fost identificate și investigate, au fost începând de la anii incipienți ai căsătoriei până la ieșirea la pensie a ambilor parteneri. Accentul a căzut asupra evenimentelor importante de viață de tranziție precum materniatea și paternitatea, problemele de vârstă mijlocie, etc.

Deși Gottman s–a focalizat pe cuplurile căsătorite în cercetările sale, tipologia conflictului relațional pe care a elaborat-o se poate extinde și la cuplurile necăsătorite. Acest lucru este valabil deoarece Gottman a arătat că această categorizare a cuplurilor nu derivă din problemele pentru care se ceartă partenerii, ci din modul în care ei interacționează atunci când se ceartă (nu doar acele probleme care pot să apară doar în cadrul unei căsnicii). Holman și Jarvis (2003) au continuat cercetările începute de Gottman cu privire la tipurile de conflict relațional. Ei au întreprins cercetări pe cupluri căsătorite și necăsătorite, ale căror rezultate au susținut teoria lui Gottman.

2.2. Teoria lui Gottman

Potrivit teoriei lui Gottman căsniciile au o „ecologie maritală”, care este determinată de proporția interacțiunilor pozitive și negative dintre soți, atunci când sunt în conflict. Cele negative variază de la atacul la adresa personală a partenerului până la deznădejde și supărare (Shapiro & Gottman, 2004). Unul dintre comportamentele negative cele mai periculoase este sfidarea, care a fost definită ca fiind o lipsă de respect afișată în mod intenționat sau jignire reciprocă, ce poate fi comunicată atât verbal, cât și nonverbal (Gottman, 1994a, 1994b; Shapiro & Gottman, 2004). Atunci când partenerii se sfidează reciproc, ei folosesc sarcasmul și intenționează să își arate superioritatea. Alte comportmente negative pe care partenerii le folosesc atunci când sunt angajați într-un conflict sunt: încercarea de a domina, încercarea de a se apăra și chiar neangajarea în conversație cu partenerul prin ridicarea unor ziduri virtuale defensive (Shapiro & Gottman, 2004).

De cealaltă parte sunt interacțiunile pozitive într-un conflict, care sunt transmise cu multă caldură, spre deosebire de cele negative. Indivizii care adoptă comportamente pozitive, de cele mai multe ori, sunt interesați de interacțiunea în sine și cer mai multe amănunte cu privire la neînțelegerea care s-a produs, fiind cu adevărat preocupați de acest lucru. De obicei, interacțiunile pozitive includ afecțiune, umor, surprindere, bucurie.

Un indicator foarte clar al interacțiunii pozitive este acel comportament numit validare. Shpiro și Gottman definesc validarea ca fiind atât un comportament cât și stil de comunicare, care „include acceptarea și deschiderea partenerilor unul față de celălalt, față de părerile și sentimentele fiecăruia, care sugerează respect, chiar și dacă nu sunt de acord cu acestea” (Shapiro & Gottman, 2004, p. 198). Validarea se identifică prin: menținerea contactului vizual în timpul conversațiilor și prin parafrazarea și completarea propozițiiilor unul altuia. Când un partener îl validează pe celălalt mesajul care se transmite este că, în ciuda neînțelegerii, ei prețuiesc opiniile și sentimentele unul altuia (Gottman, 1994b, Holmes & Jarvis, 2003).

Gottman a constatat că stabilitatea unei căsnicii poate fi menținută dacă se realizeză cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă. Atunci când cuplurile nu păstrează acest echilibru, ecologia maritală se dezbină, iar partenerii se simt frustrați sau iritați și încep să se certe în mod excesiv. Unul dintre motivele pentru care sunt necesare cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă este faptul că negativiatea este o stare care acaparează, din care este dificil de ieșit. Când se instalează strea negativă, iar raportul nu se păstrează, distresul devine vizibil și se pierde percepția stării de bine din relație. Cu cât durează mai mult episodul negativ, cu atât mai mult unul dintre parteneri se poate simți atacat sau poate simți că a pierdut legătura cu partenerul. Mai mult, aspectele negative ale relației duc la crearea unor probleme relaționale, care pornesc de la percepția relației ca fiind extrem de disfuncțională, până la adoptarea unor stiluri de viață, care sunt mai degrabă paralele, decât intersectate. (Gottman, 1998).

2.3. Stilurile conflictuale

Cuplurile regulatoare și neregulatoare se diferențiază foarte mult unele de celelalte atunci când este vorba despre interacțiuni pozitive și interacțiuni negative. „Cuplurile neregulatoare sunt cele care nu păstreză echilibrul dintre intercțiunile negative și pozitive, în detrimentul celor pozitive. Căsniciile lor par a fi mult mai disfuncționale decât cele ale cuplurilor regulatoare.” (Gottman, 1994a, p.106). Există două tipuri de cupluri neregulatoare: ostil-angajate (hostile-engajed) și ostil-detașate (hostile-detached). Cuplurile care se încadrează în tipurile maritale regulatoare sunt acelea în care partenerii se comportă și comunică mai mult pozitiv decât negativ atunci când sunt angajate într-un conflict. Există trei tipuri de cupluri regulatoare: evitante – avoidant, validante

– validating, și volatile – volatile (Gottman, 1994a, 1994b, 1998; Shapiro & Gottman, 2004).

a. Stilul conflictual volatil

Cuplurile care au un stil conflictual volatil au relații în care primează emoțiile, iar nivelul de afecte atât pozitive, cât și negative este extrem de ridicat. Cu toate acestea, se păstrează proporția de cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă, acestea fiind intensificate de prezența afectelor și emoțiilor la un nivel ridicat. Indivizii care sunt implicați în relații care au un stil conflictual volatil se raportează unul la celălat ca egali și cred că relația lor ar trebui să evidențieze și să întărească individualitatea fiecăruia (Gottman, 1994a, 1994b). În acest tip de relație există multă onestitate, pentru că partenerii își exprimă emoțiile unul față de celălalt cu sinceritate, iar relația rămâne pasionantă, intensă și palpitantă de-a lungul existenței acesteia. Cuplurile se angajează în mod activ în conflict și foarte rar sunt pasivi și retrași. În timpul unui conflict, în loc să discute problema în mod rațional, fiecare dintre parteneri încercă cu ardoare să îl convingă pe celălalt să își schimbe punctul de vedere. Potrivit lui Gottman (1994b), deși cuplurile care au acest stil conflictual au de obicei certuri vulcanice, relația lor rămâne caldă și plină de dragoste. Astfel, emoțiile negative intense sunt echilibrate de sentimente extrem de pozitive. Certurile lor sunt dramatice, iar împăcările sunt pline de iubire și pasiune. Trasătura de bază care diferențiază cuplurile în care partenerii sunt ostili unul față de celălalt, de cele în care parteneri nu sunt ostili, este faptul că aceia din a doua categorie nu încearcă să-și rănească partenerul sau partenera din punct de vedere emoțional. În cea de-a doua categorie se situează și cuplurile care au un stil conflictual volatil.

Deși în mod ocazional există negativitate în relație, cuplurile care au acest stil conflictual de cele mai multe ori sunt foarte satisfăcute de relația lor. Un posibil motiv pentru existența unui nivel ridicat de satisfacție este că într-o astfel de relație partenerii sunt relativ în competiție unul cu celălalt, iar episoadele lor conflictuale se caracterizeă prin afecte negative și eforturi de convingere și înduplecare a celuilalt (Gottman, 1994a, 1994b, Holmes & Jarvis, 2003). Cu toate acestea, din observarea interacțiunilor și a dialogurilor din timpul confltelor unui cuplu cu stil volatil, Gottman a ajuns la concluzia că, pe langă afectele cu niveluri ridicate de negativitate, partenerii exprimă de cinci ori mai multe afecte pozitive, fără intenții răutăcioase de critică la adresa caracterului partenerului sau partenerei. Astfel, cuplurile care au un stil conflictual volatil sunt capabile să mențină ecologia maritală care susține satisfacția relațională la un nivel ridicat pentru ambii parteneri.

b. Stilul conflictual validant

Următorul stil conflictual identificat de Gottman, pentru cuplurile de tip regulator este cel validant. Cuplurile care au un astfel de stil conflictual, chiar și atunci când nu sunt de acord unul cu celălalt, interacționează în așa fel încât să arate că emoțiile și opiniile fiecăruia sunt valide, adică sunt considerate serioase și întemeiate. Chiar și atunci când sunt implicați în dezbateri aprinse despre subiecte care sunt de o importanță ridicată pentru parteneri, aceștia își păstreză calmul și sunt destul de liniștiți. Pentru că partenerii se respectă reciroc și afișează acest fapt, sunt eliminate numeroase probleme care ar putea să afecteze relația. La aceste aspecte de adugă faptul că partenerii care au un stil conflictual validat se angajează în discuții de tip conferință și nu într-o bătălie verbală deschisă. Pattern-ul stilului conflictual validant este destul de simplu: fiecare dintre părți ascultă nemulțumirea celuilalt, timp în care își arată interesul pentru ce spune partenerul sau partenera și îl/o susține. Următoarea fază cuprinde o încercare de a convinge partenerul sau partenera de poziția pe care o adoptă. Încercările persuasive sunt bine intenționate, punctul de vedere al fiecăruia este validat și astfel, afectele pozitive sunt mai numeroase decăt cele negative (Gottman, 1994a, 1994b). Cea mai importantă caracteristică a acestui stil, la fel ca la stilul volatil, este faptul că interacțiunea dintre parteneri din tipul conflictului nu presupune ostilitate sau intenția de jignire a partenerului sau partenerei.

Potrivit lui Moreau (2006), fiecare dintre parteneri este un „accordeur”. Persoana „accordeur” caută să se pună de acord cu celălalt, găsește punctele comune cu partenerul său și le valorizează. Vede cu prioritate paharul pe jumătate plin. Persoana „accordeur” îl recunoaște pe celălalt, ascultă cererea și răspunde: nu există răspuns fără ascultare. Dă dovadă de multă inteligență emoțională: are capaciatea de a simți, de a-și exprima sentimentele, de a identifica și ghici trăirile celuilalt.

De cele mai multe ori, cuplurile care au un stil conflictual validant după ce încheie o ceartă simt că se înțeleg mai bine unul pe celălalt decât înainte (Gottman, 1994b). Fitzpatrick și Winkie (1979) au descris un stil conflictual asemănător cu cel al lui Gottman, în care partenerii cuplului au și o relație bună de prietenie și apreciază mai mult aspectele cumulate ale relației, decât aspectele individuale. Validarea tinde să fie benefică pentru cuplu, contribuind la satisfacția generală, deoarece fiecare dintre parteneri știe prin intermediul acestui tip de interacțiune, cât de mult contează unul pentru celălat.

c. Stilul conflictual evitant

Al trelea stil conflictual de tip regulator, potrivit cercetărilor lui Gottman este cel evitant. Cuplurile care au un stil conflictual evitant nu acordă importanță prea mare conflictului și îl minimizează. De obicei, partenerii acceptă să nu fie de acord unul cu celălalt și nu încearcă să ajungă la o înelegere comună. Astfel conflictul rămâne nerezolvat. Fiecare dintre parteneri își prezintă partea lui/ei și nu încearcă prea mult să îl convingă pe celălalt de punctul său de vedere. Partenerii reafirmă fericirea și iubirea pe care o au unul față de celălalt în cadrul relației și sunt de acord că aspectele pozitive copleșesc majoritatea problemelor asupra cărora nu pot să cadă de acord. Asemănător celorlalte stiluri prezentate anterior, acest stil conflictual nu folosește de obicei ostiliatea, iar ecologia maritală rămâne echilibrată în mod corespunzător (Gottman, 1994a, 1994b).

Cele trei stiluri conflictuale care se încadrează în tipul regulator sunt constrictive în sensul că partenerii sunt capabili să mențină proporția de cinci interacțiuni pozitive împreună, pentru fiecare interacțiune negativă. Gottman a sugerat că stilurile conflictuale regulatoare reprezintă „modalități de adaptare pentru echilibrarea, egalizarea sau regularea interacțiunilor pozitive și negative dintr-o căsnicie” (Gottman, 1994a, pp. 181-182).

d. Stilul conflictual ostil

Tipurile relaționale neregulatoare cuprind stilurile conflictuale ostil-angajate și ostil-detașate. Adoptarea unui stil conflictual ostil duce la instabilitate afectivă și satisfacție scazută pentru ambii parteneri în relația de cuplu. Deoarece ambele sunt caracterizate prin interacțiuni distructive ce se desfășoară în cadrul unui conflict, sunt prezentate impreună.

Cuplurile care au un stil conflictual ostil-angajat se angajează destul de des in conflicte deschise, directe și, de obicei, adoptă o atitudine defensivă – fiecare dintre parteneri simte că trebuie să se apere pe sine în fața celuilalt. De cele mai multe ori, certurile dintre parteneri includ afirmații precum „tu întotdeauna …” sau „tu niciodată nu…”, cu scopul de a-l dezarma pe unul dintre parteneri, care astfel devine lipsit de apărare. Astfel de intercțiuni conțin judecăți, critici la adresa persoanei și blamări, care în mod intenționat atacă atât comportamentul, cât și caracterul celuilalt.

Partenerii din cuplurile care au un stil conflictual ostil-detașat se arată unul altuia ca fiind neimplicați și detașați din punct de vedere emoțional. Ei au conflicte ostile destul de scurte, care includ interacțiuni de atac la adresa personală a celuilalt și tendințe de a se apăra pe sine, de a intra în defensivă.

Stilurile conflictuale ostile, atât cel ostil-angajat, cât și cel ostil-detașat, odată cu trecerea timpului, erodează ecologia maritală până când se ajunge la ceea ce Gottman numea „spirala descendentă” și „cei patru călăreți ai apocalipsei”. Potrivit lui Gottman căsniciile care au un stil conflictual ostil se destramă într-un mod specific: „această spirală descendentă a dezbinării căsniciei cuprinde anumite atitudini, interacțiuni și emoții, care treptat duc fie la separarea partenerilor, fie la divorț, fie la o viață împreună nefericită și pustie, în care partenerii deși sunt împreună, se simt singuri.” (Gottman, 1994b, p. 71). Atunci când scade în mod semnificativ satisfacția relațională și relația se îndreaptă cu pași siguri spre destrămare, cuplurile adoptă diverse pattern-uri de comportament, numite metaforic „cei patru călăreți ai apocalipsei”. Aceste interacțiuni de sabotaj reciproc sunt de la cele puțin dăunătoare pană la cele distructive: critica, sfidarea, apărarea și stonewalling – ridicarea de ziduri virtuale defensive (Gottman, 1994a, 1994b).

Critica este primul comportament distructiv din metafora „celor patru călăreți”. Atunci când partenerii se critică unul pe celălalt, ei se învinovățesc reciproc și se atacă la adresa personală, adică este atacat caracterul persoanei și nu problema sau neînțelegerea de la care pornește conflictul. Motivul pentru care este mult mai distructiv ca partenerii să se critice unul pe celălalt, decăt dacă doar s-ar plânge unul altuia, pentru a-și exprima negativiatea, este faptul că acest comportament (critica) are în vizor caracteristici globale și nu se referă la o situație izolată. Moreau (2006) consideră că perteneri se află în conflict permanent atunci când fiecare gândește că din cauza celuilalt nu merg bine lucrurile. El numeșe comportamentul de a-l critica pe celălalt „a dezacorda” sau a fi un „désaccordeur”. Persoana „désaccordeur” caută punctele de dezacord cu partenerul, îl devalorizează, îl plasează pe poziție josă pentru a-și păstra poziția înaltă, interpretează, face judecăți critice care devalorizează și deformează. A crea ceva cu un „désaccordeur” este penibil, dificil, sau imposibil. El își formulează întrebările cu reproș, ceea ce face răspunsul defensiv sau poate provoca fuga celuilalt.

După ce s-a trecut de etapa de critică, într-un conflict distructiv, se ajunge la sfidare și dispreț. Prin sfidare se intenționează în mod deliberat demoralizarea emoțională a partenerului. Acest comportament presupune atacarea deliberată, crearea și menținerea la nivel ridicat a emoțiilor negative prin insulte, ironii și umor care lezează.

Atunci când unul dintre parteneri este atacat de celălalt, el simte nevoia de a se apăra. Prin acest comportament de apărare, conflictul ia amploare și se ajunge la negarea responsabilităților, invocarea scuzelor și protest. Când un partener se plânge de un anumit aspect, iar celălalt îi răspunde printr-o altă plângere, se creează un cerc vicios. Deși, inițial, prin apărare nu se intenționează în mod deliberat sabotarea relației, Gottman susține că este printre cele mai distructive comportamente pe care îl adoptă cuplurile în cadrul unui conflict. Prin angajarea în acest tip de comportament negativ se creează un mediu competitiv și se anulează sentimentul de parteneriat.

Al patrulea comportament distructiv din metafora „celor patru călăreți” este stonewalling – ridicarea de ziduri virtuale defensive. Acesta este un comportament pe care îl adoptă partenerii în conversație, atunci când se intenționează izolarea propriei persoane de interacțiunea conflictuală care are loc. Mesajul care se transmite atunci este „eu mă retrag, mă eliberez de orice obligație de a avea o interacțiune semificativă cu tine” (Gottman, 1994 p.35). Când unul dintre parteneri „ridică zidurile” înseamnă că iese în totalitate din conversație. Uneori, în mod inevitabil, se creează astfel de bariere, de exemplu, ca atunci când partenerii doresc să se calmeze sau doresc să aplaneze conflictul, sau să își rânduiască ideile, etc. Problemele apar atunci când acest comportament devine un obicei și urmează „spirala descendentă” incluzănd și celelalte stadii distructive.

Motivul pentru care comportamentele caracterestice stilului conflictual ostil, denumite metaforic „cei patru călăreți”, sunt atât de distructive pentru relația de cuplu nu este negativitatea de la care porește conflictul, ci este ciclul de negativiate, prin care se continuă conflictul. Mesajele negative disturbă comunicarea dintre partenerii cuplului care au un stil conflictual ostil prin transformarea ei în abuz psihologic reciproc. Astfel, nu se mai aplică raportul de cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă, ceea ce duce la scăderea semnificativă a satisfacției realționale.

Cercetările realizate pe tema satsfacției relaționale pe cupluri căsătorite și necăsătorite arată că nivelul de satisfacție este mult mai ridicat pentru indivizii care se încadrează în tipurile conflictuale regulatorii, decăt pentru cei care se încadrează în cele neregulatorii. Satisfacția relațională este influențată în mod direct de stilul conflictual adoptat datorită diferitelor modalități de comunicare, atât pozitive cât și negative din timpul desfășurării conflictului. Conform cercetărilor, prin comparearea cuplurilor validante cu cele nonvalidante, cele care prezintă un nivel ridicat de validare în relația lor, au cel mai înalt nivel al satisfacției relaționale, comunicarea în relație la modul general și comunicarea din timpul conflictului, în mod particular, este preponderent pozitivă și foarte rar negativă (Holman & Jarvis, 2003).

Capitolul 3

ADOLESCENȚA TÂRZIE

ȘI

TINEREȚEA

3.1. Trecerea de la adolescență la maturitate

Mulți teoreticieni ai dezvoltării consideră că determinarea momentului intrării în adolescență este mai facilă decât determinarea sfârșitului și intării în maturitate. Nu există un consens în privința ieșirii din adolescență și intrarea în maturitate însă au fost propuse o serie de criterii care vor fi prezentate în continuare.

Majoritatea persoanelor care au ieșit din perioada adolescenței și au intrat în perioada de trecerere de la adolscență și vârsta adultă, indentificată ca adolescența târzie, petrec o perioadă prelungită de timp în cadrul institutelor tehnice, colegiilor și centrelor postuniversitare unde se confruntă cu o lume complexă cu sarcini înalt specializate pentru a dobândi aptitudini specializate, experiențe educaționale și training profesional. Remunerația lor este sporadică și schimbarea frecventă a locuinței este posibilă. Se poate ca în această perioadă să se amâne o virtuală căsătorie și întemeierea unei familii. Această perioadă durează în mod frecvent între doi și opt ani, însă nu este ceva neobișnuit să se prelungească până la o decadă sau mai mult (Birch, 2000).

În terminologia sociologului Kenneth Kenniston, tinerețea denumește perioada de tranziție dintre adolescență și maturitate care este marcată de temporaritate prelungită legată de aspectele economică și legată de aspecte personale. Kenniston (1970) susține că tinerii nu au găsit încă un răspuns întrebărilor care defineau în trecut maturitatea – întrebări în legatură cu relația proprie cu societatea existentă, în legatură cu vocația, și în legătură cu rolurile sociale și stilurile de viață pe care le pot adopta. Întrebarea specifică adolescenței este „Cine sunt eu?”. În tinerețe se metamorfozează în întrebări de tipul „Cum pot să îmi rezolv în practică aspirațiile?” sau „ În ce direcție mă îndrept?”. Tinerețea se diferențiază de adolescență prin lupta dintre dezvoltarea unui sine independent și implicarea socială, prin contrast cu lupta adolescentului pentru auto-definire.

Alte două criterii pentru semnalizarea ieșirii din adolescență și intrării în maturitate sunt independența economică și luarea deciziilor în mod independent. Unul dintre indicatorii cei mai recunoscuți ai intrării în maturitate este obținerea unei slujbe cu program întreg mai mult sau mai puțin permanente. Acest fapt are loc de obicei atunci când individul își termină studiile – liceul în cazul unora, colegiul în cazul altora sau facultatea pentru ceilalți. Pentru aceia care termină liceul, se muta de acasă și urmăresc o carieră, tranziția către maturitate pare să fi avut loc. Însă, unul din patru indivizi nu finalizează studiile liceale și multi indivizi care termină facultatea nu își pot găsi un loc de muncă. Doar un mic procent de absolvenți își găsesc un loc de muncă permanent pe parcursul vieții adulte. De asemenea, atingerea independenței economice față de părinți este de obicei un process mai degrabă gradual decât abrupt. Nu este un fapt neobișnuit ca un absolvent de facultate să obțină o slujbă și să locuiască în continuare sau să se întoarcă să locuiască împreună cu părinții, mai ales în climatul economic actual (Santrock, 1995).

Abilitatea de a lua decizii este o altă caracteristică incomplet dezvoltată la tinerețe. Acest aspect se referă, în sens larg, la decizii despre carieră, despre valori, despre familie și relații și despre stilul de viață. În calitate de tânăr, individul încă încearcă diverse roluri, explorează cariere alternative, se gândește la o varietate de stiluri de viață și ia în considerare o varietate de relații disponibile. Individul care intră în maturitate a luat deja o parte din aceste decizii, în special acelea legate de carieră și stilul de viață.

Cu toate că perioada de tranziție de la adolescență la maturitate este marcată de schimbare, este important de remarcat faptul că o relație de considerabilă continuitate le sudează. S-a realizat un studiu longitudinal care a inclus peste 2000 de subiecți de gen masculin începand cu clasa a X-a până la cinci ani după terminarea liceului (Bachman & O’Malley, 1978). Unii dintre subiecți au abandonat studiile, alții le-au finalizat; unii s-au angajat după terminarea liceului, alții au urmat o facultate; unii erau angajati, alții nu erau angajați. Imaginea dominantă a acestor indivizi pe parcursul celor pot ani a fost mai degrabă una stabilă decât schimbătoare. De exemplu, indivizii din clasa a X-a cu nivelurile cele mai înalte de stimă de sine erau practic aceași indivizi care aveau stima de sine cea mai ridicată la cinci ani după terminarea liceului. Un pattern similar a fost regăsit în privința orientării față de realizare: cei mai orientați către realizare în liceu au rămas cei mai orientați către realizare opt ani mai târziu. Unii factori de mediu au produs diferențe în cadrul acestei perioade tranziționale. De exemplu, căsătoria a redus consumul de droguri, șomajul l-a sporit. Succesul în cadrul facultății și carierei au sporit orientarea spre realizare; educația scăzută și slaba performanță ocupațională a redus orientare spre realizare.

3.1.1. Tranziția de la liceu la facultate

Precum trecerea de la școala generală la liceu implică schimbare și virtual stres, la fel și tranziția de la liceu la facultate. Din multe puncte de vedere există schimbări paralele în cele două tranziții. Trecerea de la a fi senior în liceu la a fi boboc în facultate repune în scenă fenomenul transferului din grupul mai puternic, al celor mai vârstnici în grupul celor mai tineri și mai puțin puternici studenți, care a mai avut odată loc în perioada intrării în adolescență. Tranziția de la liceu la facultate implică mutarea într-o structură școlară mare, mai impersonală, interacțiunea cu colegi din fundaluri geografice și chiar etnice diferite și centrare crescută pe performanță și evaluarea acesteia (Belle, Paul, 1989 cit în Santrock).

Totuși, precum trecerea de la școala generală la liceu include și aspecte pozitive, la fel și tranziția de la liceu la facultate. Este mai pobabil ca studenții să se simtă mai maturi, au la dispoziție o varietate mai mare de materii din care pot alege, au mai mult timp de petrecut cu cei de vârsta lor, au mai multe oprtunități de explorare a diferite stiluri de viață și valori, se bucură de independență mai mare față de monitorizarea parentală și sunt mai provocați din punct de vedere intelectual de către munca academică (Santrock, 1995).

Teama de a eșua într-o lume orientată către succes este în mod frecvent motiv de depresie printre studenți. Unii studenți susțin că se simt epuizați, victime ale sindromului „burnout”. Burnout-ul este un sentiment de neajutorare și lipsă de speranță determinat de stres constant indus de muncă. Personele care suferă de burnout se află într-o stare de epuizare fizică și emoțională care include oboseală cronică și energie scazută. Burnout-ul are loc în urma unei cumulări graduale de stres în legatură cu munca (Pines & Aronson, 1988).

3.2. Dezvoltarea fizică

În cadrul tinereții are loc atât climaxul, cât și încetinirea performanței fizice. Starea de vârf a stării fizice se desfașoară undeva între vârsta de 18 și 30 de ani, în special între 19 și 26. În acestă perioadă se inregistrează și cele mai bune niveluri de sănătate. Însă în cadrul acestor experiențe de vârf ale stării de sănătate și performanței fizice există o amenințare ascunsă: formarea unor obiceiuri dăunătoare (stil de viață nesănătos, nutriție defectuasă, consum de substanțe dăunătoare, droguri). În căutarea tinerilor de a se încadra în norma societală de frumusețe, de multe ori aceștia se angajează în comportamente nesnătoase: restricții alimentare, folosirea amfetaminelor etc. Însă ce mai eficientă metodă de a pierde în greutate este combinarea exercițiilor fizice cu o alimentație sănătoasă (Santrock, 1995).

3.3. Dezvoltarea cognitivă

În opinia lui Piaget, adolescentul și adultul gândesc în maniere identice, ambii găsindu-se la nivelul operațiilor formale, însă alți teoreticieni consideră că acest stadiu al gândirii nu se consolidează cu adevarat decât la maturitate. Mai specific, cu toate că pot începe să planifice și să creeze ipoteze pentru rezolvarea de probleme în cadrul adolescenței, de abia la maturitate pot deveni mai sistematici în modul de abordare al problemelor. Însă, în timp ce unii adulți sunt mai eficienți la dezvolatarea ipotezelor și deducerea soluțiilor, mulți adulți nu ating acest stadiu niciodată (Keating, 1980,1990).

Alți teoreticieni consideră că natura absolută a gândirii adolescente și optimismul energic specific tinereții se diminuează în maturitatea timpurie. Conform lui Gisela Labouvie Vief (1986), în timpul maturității timpurii are loc o nouă integrare a gândirii. Aceasta consideră că perioada maturității produce constrângeri pragmatice care necesită o strategie de adaptare care nu se bazează la fel de mult pe analiza logică în rezolvarea problemelor. Angajamentul, specializarea și canalizarea energiei către găsirea nișei personale în cadrul unor siteme complexe sociale și profesionale înlocuiesc fascinația tinerilor față de logica idealizată.

William Perry (1970) a decris, de asemenea, anumite aspecte prin care gândirea matură se diferențiază de cea adolescentă. El consideră că adolescenții privesc în mod frecvent lumea într-o manieră dualistă de polarități: bun – rău, noi – ei, bine – greșit. Pe măsură ce acesția se maturizează, devin mai conștienți de diversitatea opiniilor și de perspectivele multiple deținute de ceilalți, fapt ce le zdruncină percepțiile dualiste. Gândirea dualistă face loc gândirii multiple, pe măsură ce indivizii încep să înțeleagă că autoritățile nu dețin toate răspunsurile. Ei încep să își definească propria gândire individuală, considerând frecvent că și ceilalți au dreptul la propiria opinie și că părerea celorlalți este la fel de importantă. Pe masură ce aceste opinii personale sunt provocate de către ceilalți, gândirea multiplă se transformă în gândire relativă subordonată, în cadrul căreia se urmărește în mod conștient și activ o abordare evaluativă a cunoașterii. De abia prin trecerea la relativism complet adultul înțelege că adevărul este relativ, că semnificația unui eveniment este legată de contextul în care evenimentul are loc și este limitată de cadrul de referință pe care individul îl folosește pentru a înțelege acel eveniment. Când acest nivel este atins, adultul înțelege că relativismul inundă toate aspectele vieții, nu doar lumea academică și adultul înțelege natura construită a cunoașterii și faptul că ea nu este un dat; ea este contextuală, nu absolută.

O altă perspectivă asupra schimbărilor cognitive care au loc la maturitate este oferită de către K. Warner Schaie (1977). El consideră că stadiile cognitive ale lui Piaget descriu eficiență în creștere la nivelul achiziției de nouă informație. El consideră că adulții depășesc adolescenții în modul în care utilizează intelectul. De exemplu, în maturitatea timpurie, se face o trecere de la achiziția informației la aplicarea acesteia. Stadiul îndeplinirii (achieving) este stadiul lui Schaie (1977), care descrie maturitatea timpurie și implică aplicarea inteligenței la situații cu consecințe profunde pentru îndeplinirea scopurilor pe termen lung, cum ar fi cele legate de carieră sau cunoaștere.

3.4. Dezvoltarea socioemoțională

După perioada adolescenței, uneori turbulentă și nesigură, tânărul este, de obicei, preocupat de dezvoltarea propriei persoane în contextul societății și al relațiilor cu ceilalți. White (1986 cit în Birch, 2000) a identificat 5 direcții de dezvoltare observate în perioada adultă marcată de tinerețe:

3.4.1. Stabilizarea identității eului. Identitatea eului se referă la sentimentele unui individ despre propria persoana – este mai fermă decât în oricare altă perioadă anterioară de dezvoltare. Eul nu poate fi serios afectat, așa cum poate fi în timpul copilăriei sau adolescenței. O angajare mai intensă în rolurile sociale, de exemplu rolul ocupațional, ajută individul să definească și să mențină un simț al eului stabil și consistent, dezvoltându-și o opinie stabilă despre el însuși.

3.4.2. Independența relațiilor personale. Dezvoltarea unei opinii stabile despre ei înșiși detemină la tineri scăderea interesului față de propira persoană, fiind capabili să dezvolte relații personale puternice cu ceilalți. Această libertate îi face mai atenți față de trebuințele unei alte persoane, și mai preocupați de trebuințele personale afective și materiale.

3.4.3. Diversificarea intereselor. Tinerii se angajează în numeroase lucruri și în consecință obțin o mai mare satisfacție din interese, cum ar fi hobby-urile, studiul, ocupațile sau relațiile personale, comparativ cu adolescenții.

3.4.4. Umanizarea valorilor. În timpul acestei perioade, tinerii văd problemele morale și etice din ce în ce mai mult în lumina experiențelor de viață. Ei sunt, prin urmare, mai conștienți de aspectele umane ale valorilor și de modul în care aceste valori se aplică în societate.

3.4.5. Extinderea ocrotirii. În perioada adulta timpurie se dezvoltă un interes mult mai general pentru bunăstarea celorlalți. Acest interes se extinde nu numai la indivizii cunoscuți în mod personal de ei, ci și într-un sens mai larg către indivizii deprivați sau aflați în suferință, din societatea luată în ansamblu.

White subliniază că aceste direcții de dezvoltare reprezintă scopurile ideale ale dezvoltării în adolescență și perioada adultă timpurie (tinerețe). Majoritatea oamenilor fac un anumit progres, deși este îndoielnic dacă fiecare își îndeplinește toate aceste scopuri.

3.5. Integrarea socio-profesională și congruența personalității

Dacă adolescența este apreciată ca o perioadă de trecere spre statutul biologic potențial de adult, primii ani ai tinereții, perioada cuprinsă între 20-25 ani, reprezintă trecerea spre statutul social potențial de adult, statut care înseamnă dobândirea unei autonomii economice (remunerare – salariu, venit legalizat) și implicit o independență psihica.

Integrarea socială se realizează pe mai multe planuri. Cel mai important este planul integrării profesionale. Integrarea socio-profesională pentru tineri reprezintă un factor esențial de menținere, de asigurare a sănătății fizice și mentale, de construire și dezvoltare a personalității. Atitudinile tinerilor sunt diferite și depind de tipul de personalitate și chiar de sex. Unele studii au constatat că persoanele de sex feminin sunt mai anxioase și mult mai marcate de insucces în privința integrării profesionale. De asemenea, structurile de personalitate labile, irascibile, anxioase, neechilibrate, lipsite de capacitate de efort, dramatizează obstacolele, realizează relații de comunicare din necesitate, sunt dezinteresați față de problemele colectivului.

Inadaptările profesionale și/sau familiale se mențin la un nivel destul de ridicat în tinerețe. Dereglările personalității pot fi ușoare – care nu influențează prea mult activitatea, aparțin psihopatologiei marginale – sau grave – cu o simptomatologie complexă. Evoluția lor este de la simplu la complex: inițial tinerii sunt egoiști, vociferează, își impun punctul de vedere, apoi devin violenți, indiferenți față de viața socială, de dificultățile profesionale create, apoi recurg la fuga de acasă, înșelătorie, prostituție. Spre sfârșitul tinereții, fenomenul se temperează, iar cei mai mulți se liniștesc, încearcă să-și impună un mod de viață activ, înscris într-un regim de activitate normal.

Atragerea încă din perioada pubertății a tânărului în activități responsabile, reprezintă un exercițiu cu valențe pozitive pentru ușurarea procesului de adaptare. Integrarea trece prin câteva stadii, fiecare reprezentând un moment ce nu poate fi eludat: acomodarea, adaptarea, participarea și integrarea propriu-zisă. Pe măsură ce tânărul trece de la unul la altul, are loc și o modificare a motivației de rol. Evoluția va fi de la subordonare la ascultare când acestea sunt susținute de o motivație de recompensă și de comportamente reglate din exterior la motivația de auto-realizare din ultimul stadiu, exprimată în comportamente motivate intern și auto-reglate.

Se dezvoltă conștiința apartenenței la generație, căreia i se alătură pentru a o susține și a evidenția capacitățile lor, mai ales după 28 ani. Aptitudinile și creativitatea ajung la un nou nivel, se pot exprima în produse cu semnificație socială conferindu-le o poziție în ierarhia valorilor specifice. Temperamentul și caracterul se stabilizează, exprimă maturitate, capacitate de organizare.

Septimiu Chelcea (1988) a identificat următoarele caracteristici ale structurii de personalitate la tineri: pozitive – energie și dinamism, orientarea expresă spre viitor; aspirații înalte, generozitate și încredere în ceilalți, curaj și temeritate, prețuirea onoarei spiritului de dreptate, dar și a banilor și confortului – și negative – încăpățânare și impresia că știu totul mai bine decât ceilalți, înclinația de a face numai ce le place, narcisism și egocentrism, o anumită doză de iresponsabilitate în angajările lor, păstrează încă exaltarea adolescenței și lipsa de măsură.

3.6. Evenimentele de viață

O altă cale de a studia dezvoltarea constă în observarea modului de adaptare a oamenilor la evenimente de viață importante. Un eveniment de viață poate fi o întâmplare, sau fază, din viața unui individ care necesită ca el să-și schimbe modelul de viață. Noile evenimente de viață, cum ar fi căsătoria sau angajarea într-un loc de muncă, sunt trăite de majoritatea adulților. Altele, cum ar fi detenția sau un accident soldat cu invalidarea individului, sunt trăite de relativ puțini oameni. Teoria evenimentului de viață sugerează că toate evenimentele de viață, bune sau rele, pot induce stres și prin urmare necesită o anumită ajustare psihologică (Birch, 2000).

Lowenthal, Thurber și Chiriboga (1975) au descoperit că tinerii sunt, în general, expuși mai multor evenimente de viață decât sunt adulții de vârstă mijlocie sau cei mai vârstnici. Ultimile două grupuri raportează stres negativ, în timp ce tinerii adulți raportează stres pozitiv. Lowenthal și colaboratorii evidențiază faptul că impactul unui eveniment de viață asupra unui individ nu este determinat, pur și simplu, de apariția reală a evenimentului. Factorul critic în aprecierea nivelului de stres pare a fi percepția de către individ a evenimentului. Doi oameni pot experimenta același eveniment de viață, divorțul, de exemplu, dar îl pot percepe în modalități foarte diferite. O persoană se poate simți privată de ceva, în timp ce o alta se poate simți eliberată de acel ceva.

Teoria lui Erik Erikson asupra dezvoltării umane este una dintre cele mai importante abordări stadiale. El a identificat opt stadii de dezvoltare (încredere versus neîncredere, autonomie versus îndoială și rușine, inițiativă versus culpabilitate, competență versus inferioritate, identitate versus confuzie, intimitate versus izolare, generativiate versus stagnare, integritate versus disperare), dintre care stadiul intimitate versus izolare se desfășoară de-a lungul tinereții În viziunea lui Erikson, intimitatea reprezintă capacitatea de a intra în contact cu ceilalți oameni, pentru ca identitatea priprie să fuzioneze cu a celorlalte persoane; este simultaneitatea găsirii sinelui și pierderii sinelui într-o altă persoană. Intimitatea se exprimă în prieteniile apropiate ale individului. Principala orientare a adultului tânăr este să își dezvolte capaciatatea de a stabili relații apropiate și intime cu alte persoane. În cazul în care nu reușește să facă acest lucru, adultul tânăr se confruntă cu pericolul de a avea o viață superficială, lipsită de relații apropiate importante. Incapacitatea de a forma relații semnificative cu alții poate fi dăunătoare pentru personalitatea unui individ. Un aspect important al intimității este abilitatea persoanei de a împartăși timp, experiențe, sentimente, etc. cu alte persoane fără teama de a-și pierde propria identitate în acest proces. Implicarea în relații apropiate poate, însă, să ducă și la respingere, ceea ce provocă anxietate, neîncredere și nesiguranță. De aceea, unii indivizi preferă să își creeze relații superficiale, viețile lor fiind caracterizate prin retragere și izolare. (Zanden, 1993, p.42 și p.424).

Una dintre cele mai puternice lecții generate de studiul relațiilor intime este faptul că oamenilor le place să se asocieze cu persoane similare lor. Criteriile de similaritate pot fi diverse, de la atitudini, comportament, caracteristici la haine, inteligență, personalitate, atractivitate etc. Validarea consensuală oferă o explicație pentru motivul pentru care indivizii sunt atrași de persoane similare lor. Propriile atitudini și comportamente sunt validate de atitudinile și comportamentul similare celorlalte persoane (Santrock, 1995).

Dragostea face referință la un teritoriu vast al experienței umane. În ciuda dificultății clasificarii unui fenomen atât de complex, o viziune comună este împărțirea dragostei în patru forme: altruismul, prietenia, dragostea romantică sau pasională și dragostea camaraderească sau afectuoasă (Berscheid, 1988). Prietenia este o formă de relație apropiată care implică plăcere, acceptare, încredere, respect, ajutor reciproc, înțelegere și spontaneitate (Davis, 1985). Dragostea romantică, numită și dragoste pasională sau Eros, are puternice componente sexuale și de infatuare și deseori predomină în partea timpurie a unei relații de dragoste. Dragostea afectuoasă, numită și dragoste camaraderească, este tipul de dragoste care are loc atunci când indivizii doresc să aibă aproape cealaltă persoană și au o afecțiune profundă pentru acea persoană (Berscheid, 1988).

Prietenii, iubiții sau partenerii maritali aduc în relația lor o lungă istorie de relații (Duck, Pond, 1989; Hartrup,1989 cit în Santrock, 1995). Fiecare partener a internalizat o relație cu părinții, una care poate să fi fost călduroasă și afectuoasă sau rece și distantă. Un partener poate avea experiență vastă în relațiile romantice, celalt puțină sau deloc. Aceste experiențe sunt purtate cu sine și influențează relația pe care o au indivizii unii cu ceilalți. De exemplu, adulții care au dezvoltat atașament securizant față de părinți în timpul copilăriei au șanse mai mari să dezvolte relații emoționale cu atașament securizant la maturitate decât cei cu atașament insecurizant (Hazan, Shaver, 1987).

Într-adevăr perioada tinereții marchează în contextul nostru cultural momentul angajării în relații intime profunde, care se pot concretiza în căsătorie. În societățile vestice moderne, peste 90% dintre adulți se căsătoresc cel puțin o dată. Deși există o tendință crescătoare pentru indivizii tineri de a nu se conforma unei căsătorii oficiale, majoritatea oamenilor care nu sunt căsătoriți legal sunt implicați în relații de lungă durată asemănătoare celor dintre soț și soție (Reibstein, Richards, 1992).

Câteva studii au examinat schimbările și ajustările pe care oamenii le trăiesc atunci când se căsătoresc. Vincent (1964 cit în Birch, 2000) a descoperit că într-un grup de oameni căsătoriți au apărut transformări semnificative în trăsături de tipul dominației și autoacceptării. De obicei, femeile sunt capabile de mai multe ajustări în cadrul căsătoriei. Femeile deseori renunță la cariera profesională pentru a deveni mame și pentru a se ocupa de casă, iar aceasta poate avea ca rezultat o mai mică satisfacție în căsătorie pentru ele decât pentru bărbați. Unger și Crawford (1992) au descoperit că sunt mai multe femei decât bărbați care raportează insatisfacție în căsătorie. Căsătoria pare să aibă totuși un efect benefic asupra bărbaților. Veroff și Feld (1970) au observat că bărbații căsătoriți au raportat că sunt mai fericiți în actuala stare decât dacă ar fi fost singuri. De asemenea, ei erau mai sănătoși și au trăit mai mult. Teachman și colaboratorii (1994 cit. în Birch, 2000) au descoperit că în S.U.A., bărbații căsătoriți petreceau mai puțin timp ca șomeri și aveau o probabilitate mai mare de a găsi un loc de muncă decât dacă ar fi fost singuri.

Ca în toate relațiile, căsătoria nu este statică (Reibstein, Richards, 1992). Ambii parteneri se dezvoltă și se schimbă, rezltatul fiind transformarea naturii relației. Pentru unele cupluri această transformare este un fapt negativ, deși pentru alții satisfacția maritală este menținută sau sporită pe tot parcursul vieții. Bengston și colaboratorii (1990 cit. în Birch, 2000) au descoperit că, în general, pattern-urile satisfacției maritale tind să urmeze o curbă în formă de U, înaltă în stadiile timpurii și târziu, scăzută în stadiul mediu.

Partea a II-a

Capitotul 4

OBIECTIVE ȘI METODOLOGIE

4.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivele acestei cercetări sunt de a identifica legăturile dintre tipurile de atașamentul, ca factori ce țin de individualitate, stilurile conflictuale, ca factori ce țin de relația de cuplu și satisfacția relațională; și de a analiza, de asemenea, modul în care tipul de atașament pe care îl au indivizii în relațiile de cuplu și stilul conflictual pe care îl adoptă influențează satisfacția relațională.

4.2. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.2.1. Operaționalizarea conceptelor

Variabile independente: tipul de atașament – este legatura afectivă și durabilă dintre două persoane; stilul conflictual – comportamentul pe care îl adoptă partenerii atunci când scopurile spre care se îndreaptă, interesele sau acțiunile lor sunt incompatibile și se produc neînțelegeri; satisfacția relațională – bună-starea psihologică a individului în cadrul unei relații generată de păstrarea „ecologiei” relaționale. Acestea sunt variabile într-o cercetare corelațională, deci nu se poate spune că una o detremină pe cealaltă. Satisfacția ar putea să devină variabilă dependentă, pentru că ar putea să fie influențată fie pozitiv, fie negativ atât de tipul de atașament, cât și de stilul conflictual.

Variabile intermediare: gen, vârstă, durata relației, stare civilă.

4.2.2. Ipoteze

În vederea realizării obiectivelor studiului de față, a fost proiectat un design de cercetare de tip corelațional prin intermediul căruia vor fi verificate următoarele ipoteze:

Ipoteze generale

1. Există o asociere între tipul de atașament și stilul conflictual pe care îl adoptă indivizii în relațiile de cuplu.

2. Există o asociere între satisfacția relațională și stilul conflictual pe care îl adoptă indivizii în relațiile de cuplu.

3. Există o asociere între satisfacția relațională și tipul de atașament în care se încadrează indivizii.

Ipoteze specifice

Există o asociere între atașamentul securizant și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.

Există o asociere între atașamentul anxios-ambivalent și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.

Există o asociere între atașamentul evitant și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.

Există o asociere între satisfacția relațională și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.

Există o asociere între satisfacția relațională și fiecare dintre cele trei tipuri de atașament.

Bărbații sunt mai predispuși decât femeile să aibă un tip de atașament evitant.

Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să aibă un tip de atașament anxios-ambivalent.

4.2.3. Descrierea instrumentelor de investigare

În vederea îndeplinirii obiectivelor cercetării și a verificării ipotezelor, au fost folosite, în cercetarea de față, trei chestionare pentru identificarea tipului de atașament, a stilului conflictual și a satisfacției relaționale. În faza de început a cercetării au fost folosite și alte trei chestionare, pe un grup restrâns de subiecți, două pentru identificarea tipului de atașament și unul pentru identificarea nivelului de satisfacție în relația de cuplu. S-a renunțat la acestea din urmă pentru că s-au înregistrat rezultate eronate.

a. Expriences in Close Realtionships (ECR; Brennan,Clark &Shaver, 1998)

Inventarul de auto-apreciere pentru identificarea tipului de atașament a fost creat pe baza celor două teorii cu privire la atașamentul adulților: teoria lui Hazan & Shaver (1987) care indentifică trei tipuri de atașament (securizant, evitant, anxios/ambivalent) și teoria lui Bartholomew & Horowitz (1991), care identifică patru tipuri de atașament (securizant, expediant, temător și preocupat). Conține 36 de itemi care au fost derivați dintr-o analiză factorială de 60 de constructe reprezentate de 482 de itemi care au fost selectați pe baza literaturii de specialitate de cercetare a atașamentului adulților în relațiile de cuplu. Instrumentul se bazează pe constructele anxietate și evitare (anxietatea însemnă măsura în care indivizii sunt nesiguri versus siguri de disponibilitatea și responsivitatea partenerului, iar evitarea însemnă măsura în care indivizii se simt inconfortabil să se apropie de partener versus se simt în siguranță să depindă de partener). Itemii 3, 15, 19, 22, 25, 27, 29, 31, 33, 35 se scorează invers. Itemii impari măsoară dimensiunea evitare și prezintă în cercetările făcute de Brennan, Clark, & Shaver consintență internă mare (α = .94), iar itemii pari măsoră dimensiunea anxietate (α = .91). Consistența internă pentru cercetarea prezentă este de α = .87 pentru ambele dimensiuni. Fiecare item se scorează pe o scală Likert de la unu la șapte (1=nu sunt de loc de acord, 4=sunt neutru, 7=sunt în totalitate de acord). Tipurile de atașament sunt identificate după dimensiunile anxietate și evitare astfel: scor ridicat pentru anxietate – tipul de atașament anxios ambivalent după prima teorie și tipul preocupat, după a doua teorie; scor ridicat evitare – atașament evitant după prima teorie, și tipurile de atașament expediant și atașament temător, după a doua teorie. Tipul de atașament securizant a fost identificat prin însumarea itemilor care se scorează invers, scorați normal. Cu ajutorul chestionarului se pot identifica de asemenea prin aplicarea unor formule date de autori, tipurile de atașament din teoria lui Bartholomew & Horowitz (1991) pe care le împarte pe categorii. Chestionarul a fost tradus din limba engleză și aplicat pe subiecți români. Există posibilitatea apariției unor erori datorită diferențelor culturale.

b. Relationship Conflict Style Scale (RCSS; Steuber, 2005)

Scala pentru indentificarea stilului de conflict relațional a fost realizată pe baza chestionarului de evaluare a relației (RELATE; Holman, Busby, Doxey, Loyer-Carlson, & Klein, 1997), care este o formă revizuită a chestionarului de pregătire pentru casătorie (PREP-M, Holman, Busby, Doxey, Larson, 1989). Chestionarul RELATE evaluază satisfacția, stabilitatea relației și stilul conflictual al cuplurilor care urmeză să se căsătorescă sau sunt într-o relație de cuplu serioasă. În partea pentru identificarea stilului conflictual, chestionarul RELATE prezintă participanților patru paragrafe în care sunt descrise modurile în care este abordat conflictul într-o relație de cuplu, conform teoriei lui Gottman (1994a, 1994b). Participanții selecteză paragraful care consideră că îi descrie cel mai bine, apoi apreciază pe o scală de la unu la cinci cât de mult sau cât de puțin se apropie fiecare descriere cu modul de abordare a situației conflictule din relația sa de cuplu. Pentru a face o diferențere mai fină, Steuber (2005) a creat o formă revizuită a chestionarului RELATE, elaborând chestionarul RCSS în care au fost introduși itemi diferiți pe baza descrierilor din aceste paragrafe, iar fiecre paragraf care descria stilul conflictual a fost împărțit în patru itemi, ce se scorează pe o scală Likert de la unu la cinci (1=niciodată, 3=cateodată, 5=de obicei). Consistența internă pentru cercetarea lui Steuber a fost de α = .78, iar pentru acest studu este de α = .54, ceea ce reprezintă o valoare destul de mică, care ar putea să ducă la erori în evaluare. Chestionarul a fost tradus din limba engleză și aplicat pe subiecți români. Există posibilitatea apariției unor erori bazate pe diferențele culturale.

c. The Relationship Assessment Scale (RAS; Hendrick, 1988)

Scala de măsurare a situației relaționale este o scală cu șapte itemi care măsoară nivelul general al satisfacției relaționale, cât de bine se potrivește partenerul cu nevoile celuilalt, cât de bună este relația actuală în comparație cu altele, dacă există regrete legate de relație. Fiecare item este scorat pe o scală de la unu la cinci (1=foarte puțin/ nesatisfacut/ niciodată, 3=mediu, 5= foarte mult/ foarte satisfăcut/ foarte des). Itemii 4 și 7 se corează invers. Studiile anterioare arată că testul are consistentă internă mare (α = .86; Fischer & Corcoran, 1994). Consistența internă pentru acest studiu este de α = .85. A fost aleasă această scală pentru că este scurtă, deci se rezolvă repede și pentru că măsoară stisfacția generală a relațiilor de cuplu și nu doar stisfacția în relațiile de căsătorie, așadar poate fi aplicată și cuplurilor necăsătorite. Chestionarul a fost tradus din limba engleză și aplicat pe subiecți români. Există posibilitatea apariției unor erori din cauza diferențelor culturale.

d. Alte chestionare

Datorită faptului că există mai multe instrumente pentru măsurarea atașamentului, care sunt folosite în paralel de cercetători (cf. Fraley, Waller, & Brennan, 2000), în faza incipientă a cercetări au fost aplicate pe un grup restrâns de 10 cupluri și alte două chestionare pentru măsurarea atașamentului RQ și RQ-R create de Bartholomew & Horowitz (1991). Chestionarul de relație (RQ) este format din patru paragrafe, fiecare dintre ele descriind tipurile de atașament adult în relațiile de cuplu conform teoriei atașamentului elaborată de Barholomew și Horowitz (1991). Participanții sunt rugați să citească cele patru descrieri și să încercuiască litera care corespunde stilului care îi descrie cel mai bine în relația cu partenerul, apoi să aprecieze pe o scală de la unu la șapte în funcție de cât de mult sau de puțin se apropie de modul general în care se comportă în relația de cuplu. RQ-R este o fomă revizuită a chestionarului RQ în care descrierile din cele patru paragrafe sunt împărțite în itemi care se scorează pe o scală Likert de la unu la șapte. Cele două instrumente au fost aplicate în varianta originală care se referă atât la modul în care se comportă îndivizii în relațiile apropiate, cât și în relațiile cu partenerul. Pentru că nu au putut să facă o diferențiere foarte clară participanții au răspuns la un chestionar referindu-se la relația cu partenerul și la un alt chestionar la relațiile cu ceilalți sau au combinat aceste puncte de vedere. Rezultatele la cele două teste, care ar fi trebuit să arate același tip de atașament pentru fiecare subiect, au fost diferite pentru aceiași indivizi, de aceea s-a renunțat la cele două chestionare.

Un alt chestionar care a fost aplicat inițial a fost scala de măsurare a satisfacției, Kansas Marital Satisfaction Scale (KMS; Schum, Paff-Bergen, Hatch, Obiorath, Copeland, Meens, Bugaighis, 1986). KMS este un instrument de trei itemi construit pentru a oferi o scurtă măsurare a satisfacției maritale. Itemii au fost construiți pe baza teoriei conform căreia există difrențe conceptuale între întrebările despre soți, căsnicie și relația maritală. Pentru a putea fi aplicat și persoanelor care nu sunt căsătorite s-a adăugat varianta prietenie pentru căsnicie, partener/parteneră pentru soț/soție (ex. Cât de satisfăcut/ă sunteți de partenerul/partenera/soțul/soția dvs.?). Aprecierea fiecărui item se face printr-o scală Likert de la unu la șapte (1=extrem de nesatisfăcut, 4=și satisfăcut și nesatisfăcut, 7=extren de satisfăcut). Scorarea se face prin însumarea itemilor individali pe o posibilă plajă de 3 la 21, în care scorurile înalte reflectă o mare satisfacție. În cercetarea autorilor testului consistența internă este forte ridicată α = .93 pentru o scală atât de mică. După aplicarea scaliei s-a remarcat faptul că toți subiecții au apreciat satisfacția cu valorile 6 și 7, ceea ce reflectă o mare dezirabilitate socială și nerespectarea instrucțiunilor chestionarului de a rezolva individual, astfel influențându-se reciproc. S-a renunțat și la acest instrument, datorită rezultatelor eronate care s-au înregistrat.

4.2.4. Descrierea subiecților investigați

Populația din care a fost extras eșantionul este reprezentată de studenții de la facultăți cu profil umanist (litere, psihologie, sociologie, științele educației, stiințele comunicării) din cadrul Universității Transilvania, care au în prezent sau au avut relații de cuplu stabile, de lungă durată. Eșantionarea a fost nealeatorie, adică de conveniență, fiind utilizați subiecții disponibili. Reprezentativiatea eșantionului este acceptabilă, deoarece, disponibilitatea nu este afectată de vre-un aspect care să influențeze semnificativ obiectivele cercetării, deci eșantionul este reprezentativ pentru populația de tineri implicați în relații de cuplu.

Au fost selectați subiecții care au fost/sunt implicați într-o relație de cuplu de lungă durată (minim un an, până la maxim șase ani). Motivul pentru care au fost aleși subiecții implicați într-o relație de cuplu de minin un an este că, doar după o perioadă destul de lungă de existență a cuplului, se pot observa pattern-urile de comportament specifice tipurilor de atașament și mai ales modurile de comportament specifice stilurilor conflictuale – fiind posibil chiar să nu existe conflicte, sau confilicte repetitive în relațiile de cuplu care au avut/au o existență scurtă în timp. Limita de maxim șase ani a fost introdusă pentru a nu exista discrepanțe prea mari între relațiile de cuplu ale subiecților în ceea ce privește parcurgerea stadiilor relației (simbioză, diferențiere, experimentare, reapropiere, maturitatea cuplului). Un cuplu care se află la stadiul de simbioză va avea patternuri diferite de interacțiune în cadrul relației (partenerii sunt mult mai dependenți unul față de celălalt și există tendința de a înăbuși sau evita conflictele, doar datorită faptului că se află în acest stadiu), față de un cuplu care a ajuns la stadiul de maturitate, ceea ce presupune faptul că partenerii au trecut prin numeroase expreiențe de viață împreună, practic s-au maturizat împreună, există tendința spre securizarea relației (crearea unui mediu emoțional securzant, securizarea atașamentului) și dețin strategii adecvate de abordare a coflictului care au fost exersate și adaptate de multe ori de la existența relației.

Grupele de vârstă de care aparțin subiecții sunt adolescența târzie și tinerețea (vârsta adultului tânăr) și sunt cuprinși între 19 și 29 de ani. Motivele pentru care au fost selectați subiecții care aprțin acestor categorii de vârstă sunt următoarele: nu există o delimitare foarte clară a sfârșitului adolescenței și începutul vârstei adulte din punct de vedere psihologic; majoritatea relațiilor de cuplu serioase, unele dintre ele urmate de căsătorie, se creează între limitele aproximative: inferioră de 19 și superioară de 35 de ani.

Nivelul de studii al subiecților este aproximativ asemănător, aceștia fiind studenți ai facultăților de psihologie, sociologie și litere, ale Universității Transilvania, Brașov, din anii al doilea și al treilea.

Numărul inițial de subiecți a fost de 135, dintre care au fost eliminați 15 deoarece sau nu au completat în totalitate toate chestionarele, sau le-au completat greșit, alegând mai multe variante de răspuns pentru unul sau mai mulți itemi, sau nu se încadrau în limita minimă de un an de existență a cuplului. Dintre cei 120 de subiecți care au fost utilizați în cercetare sunt 71 sunt de de gen feminin și 49 de gen masculin.

4.2.5. Descrierea procedurii de investigare

Procedura prin care s-a realizat cercetarea corelațională a fost aplicarea chestionarelor, pentru o parte dintre subiecți, în timpul unor ore de seminar, cu permisiunea profesorilor, și pentru ceilalți subiecți chestionarle au fost aplicate în căminul de studenți. Majoritatea dintre subiecții cărora le-au fost aplicate chestionarele în caminul de studenți au fost cupluri care locuiau împreună. Participarea s-a făcut pe bază de voluntariat, astfel, uneori fiecare dintre partenerii care formau un cuplu au ales să completeze câte un chestionar, alteori doar unul dintre parteneri a dorit să completeze, sau a fost prezent (de aceea, nu există un număr egal de subiecți de gen feminin și masculin, condiția de bază a participării la cercetare fiind existența în prezent sau în trecut a unei relații de lungă durată și nu aplicarea chestionarelor strict doar pe cupluri.)

4.2.6. Descrierea metodelor de analiză a datelor

Analiza datelor s-a realizat în SPSS versiunea 10.00 și s-a procedat astfel: definirea variabilelor, introducerea datelor, apoi prelucrarea acestora prin analiza distribuțiilor și stabilirea relațiilor existente între variabile pentru a putea verifica ipotezele cercetării.

Pentru variabilele continue (dimensiunile anxietate, evitare, securizare care au fost echivalate cu tipurile de atașament din teoria lui Hazan și Shaver, 1987, stilurile de conflict luate individual, satisfacția relațională) au fost aplicate statistici parametrice: corelații pentru identificarea asocierii dintre acestea, corelația fiind o relație asociativă și nu una de determinare, nu există o relație de tip cauzal între aceste variabile. Pentru variabilele discontinue, categoriale (genul) au fost aplicate statistici nonparametrice: testul t, pentru eșantioane independente, utilizat pentru a calcula dacă două seturi de variabile sunt diferite semnificativ una față de cealaltă; determinarea diferențelor de gen pe dimensiunile anxietate și evitare. Variabiliatea inerentă a cestor variabile de date a fost utilizată pentru a estima probabilitatea apariției oricărei diferențe între cele două medii.

Capitotul 5

REZULTATELE CERCETĂRII

5.1. Prezentarea și analiza datelor

În acest subcapitol sunt descrise caracteristicile esențiale pentru fiecare variabilă importantă. Se urmărește o prezentare de ansamblu a datelor și cunoașterea distribuțiilor de valori în vederea unei analize inferențiale.

În tabele și graficele care urmează sunt analizați indicatorii statistici precum cei ai tendinței centrale sau ai amplitudinii pentru a obține date cu privire la forma distribuției. Utilitatea acestei prezentări generale a datelor constă în observarea, familiarizarea cu datele brute și detectarea eventualelor erori.

Variabilele pentru care a fost calculată media, mediana, modul și abaterea standard sunt următoarele: tipurile de atașament (atașamentul anxios-ambivalent, atașamentuil evitant, atașamentul securizant), satisfacția relațională, stilurile conflictuale (stilul conflictual validant, stilul conflictual volatil, stilul conflictual evitant, stilul conflictual ostil).

Tab. 5.1.1. Indicatori ai tendinței centrale și ai împrăștierii

Tabelul 5.1.1. este un tabel de referință din care sunt extrase în continuare valorile pentru analiza fiecărei variabile enumerate mai sus.

Fig. 5.1.1. Distribuția de frecvențe pentru atașamentul anxios ambivalent

Graficul de mai sus ilustrează distribuția de valori pentru variabila atașamentul anxios ambivalent, din care se poate observa care sunt frecvențele de valori (numărul de participanți care au obținut valori cuprinse între anumite intervale). În acest caz se observă tendința valorilor de a ocupa o poziție centrală, reprezentativă pentru o curbă simetrică, indicele de simetrie Skewness) este apropiat de valoarea zero. În ceea ce privește aplatizarea (Kurtosis), curba este mezocurtică, idicele de aplatizare având o plajă de variație în jurul valorii zero. Pentru distibuția aceasta, media este de 67,1 mediana de 67,5 și modul de 65, iar abaterea standard de 19,3. Există 120 de cazuri cu date valide pe care se bazează analiza și nu lipseșe sau nu este exculs nici unul dintre subiecți.

Fig. 5.1.2. Distribuția de frecvențe pentru atașamentul evitant

Graficul reprezintă o distribuție de valori a variabilei atașament evitant din care se poate observa care sunt frecvențele de valori (numărul de participanți care au obținut valori cuprinse între anumite intervale). Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică (Skewed) pozitivă, concetrându-se în zona valorilor mici, spre stânga. Pentru distibuția aceasta, media este de 44,6 mediana de 42 și modul de 40. Abaterea standard de 15, 9 arată cât de mult deviază unele scoruri în medie față de media setului de scoruri din care acestea fac parte. Aplatizarea (Kurtosis) este medie (normală), curba fiind mezocurtică.

Fig. 5.1.3. Distribuția de frecvențe pentru atașamentul securizant

Figura 5.1.3. ilustrează distribuția de valori pentru variabila atașamentul securizant, din care se poate observa care sunt frecvențele de valori (numărul de participanți care au obținut valori cuprinse între anumite intervale). Pentru distribuția aceasta media este de 53, 3, mediana este de 54, modulul este de 54 și abaterea standard de 8,91. Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică (skewed) negativă, acesta concetrându-se în zona valorilor mari, spre dreapta. În ceea ce privește aplatizarea (Kurtosis), ea este medie, curba fiind mezocurtică

Fig. 5.1.4. Distribuția de frecvențe pentru satisfacția relațională

Graficul arată distribuția de valori pentru variabila satisfacție relațională, din care se poate observa care sunt frecvențele de valori pentru acestă variabilă. Indicatorii tendinței centrale și ai împrăștierii din acest grafic sunt media este de 28,7, mediana este de 29, modul este de 29 și abatrea standard de 4,05. Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică (skewed) negativă, acesta concetrandu-se în zona valorilor mari, spre dreapta. În ceea ce privește aplatizarea (Kurtosis), curba este mezocurtică, idicele de aplatizare având o plajă de variație în jurul valorii zero.

Fig. 5.1.5. Distribuția de frecvențe pentru tipul confluctual validant

Figura 5.1.5. ilustrează distribuția de valori pentru variabila stiul conflictual validant din care se poate observa care sunt frecvențele de valori pentru acestă variabilă. . Indicatorii tendinței centrale și ai împrăștierii din acest grafic sunt media este de 14,5, mediana este de 15, modul este de 15 și abatrea standard de 2,76. În ceea ce privește forma distribuției, aceasta este simetrică tendința valorilor fiind de a ocupa o poziție centrală, indicele de simetrie (skewness) este apropiat de valoarea zero. Sub aspectul aplatizării, curba este mezocurtică, indicele de aplatizare având o plajă de variație în jurul valorii zero.

Fig. 5.1.6. Distribuția de frecvențe pentru tipul confluctual volatil

Graficul ilustrează distribuția de valori pentru variabila tiul conflictual volatil din care se poate observa care sunt frecvențele de valori pentru acestă variabilă. Indicatorii tendinței centrale și ai împrăștierii din acest grafic sunt media este de 9,88, mediana este de10, modul este de 10 și abatrea standard de 3,22. În ceea ce privește forma distribuției, aceasta este simetrică tendința valorilor fiind de a ocupa o poziție centrală, indicele de simetrie (skewness) este apropiat de valoarea zero. Se poate observa că pentru acestă variabilă distribiția este aproape perfect simetrică având mediana și modulul în aceeași pozițitie și media aproximativ in aceeași poziție cu ceilalți doi indicatori. Sub aspectul aplatizării, curba este mezocurtică, idicele de aplatizare având o plajă de variație în jurul valorii zero.

Fig. 5.1.7. Distribuția de frecvențe pentru tipul confluctual evitant

Graficul ilustrează distribuția de valori pentru variabila tipul conflictual evitant din care se poate observa care sunt frecvențele de valori pentru acestă variabilă. Indicatorii tendiței cintrale au următoarele valori: media este de 12,5, mediana este de 12, modulul este de 11 și abaterea standard de 3,54. Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică (skewed) negativă, acesta concetrandu-se în zona valorilor mari, spre dreapta. În ceea ce privește aplatizarea (Kurtosis), curba este mezocurtică, idicele de aplatizare având o plajă de variație în jurul valorii zero.

Fig. 5.1.8. Distribuția de frecvențe pentru tipul confluctual ostil

Graficul reprezintă o distribuție de valori a variabilei atașament evitant din care se poate observa care sunt frecvențele de valori (numărul de participanți care au obținut valori cuprinse între anumite intervale). Distribuția valorilor din acest grafic este asimetrică pozitivă, spre stânga. Aplatizarea curbei, care indică gradul de extindere pe artă că este o curbă inaltă, leptocurtică, cu indicele de aplatizare negativ. Pentru distribuția aceasta media este de 9,68, mediana este de 9, modulul este de 8 și abaterea standard de 2,08.

În urma acestor analize, s-a constatat că se întâlnesc distribuții normale la nivelul tuturor variabilelor, deoarece toate variabilele care urmeză să fie utilizate în testele parametrice au un caracter mezocurtic. Variabila „tip conflictual ostil” nu va fi luată în considerare deoarece nu s-au înregistrat sibiecți care să se integreze în toatalitate în acest tip confictual.

Fig. 5.1.9. Procentajul indivizilor căsătoriți și a celor necăsatoriți

Graficul circular atată procentajul persoanlor căsătorite din lotul selectat pentru aceastză cercetare. Se poate observa că doar 15 % dintre indvizi sunt căsătoriți, de aceea variabila sare civilă nu va fi folosită în analiza statistică pentru ca acesta este un procent prea scăzut pentru a fi luat în calcul. Astfel, cercetarea se va concentra pe asocierile dintre variabilale atașanent și stil conflictual fără ca subiecții să fie diferențiați între ei în funcție de starea civilă.

5.2. Testarea ipotezelor

Pentru a testa ipoteza „Există o asociere între atașamentul securizant și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.” s-au folosit următoarele operații statistice:

Tab. 5.2.1.Corelațiile bilaterale între stilurile conflictuale și atșamentul securizant.

Corelația între stilul conflictual validant și atașamentul securizant este de r=0,34 la un prag de semnificație p < 0,01, pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este moderată. Pragul de semnificație indică, la nivel de populație, că cel mult 1 ‰ dintre persoanele cu un tip conflictual validant nu manifestă un atașament securizant. Persoanele cu stil conflictual validant se încadrează în tipul de atașament securizant. Totodată, corelația dintre variabile arată că în cazul în care cercetarea se repetă, rezultalele vor putea fi aproximativ aceleași.

Fig. 5.2.1. Relațiille dintre atașamentul securizant și tipul conflictual validant

Figura 5.2.1. ilustreză faptul că există o relație liniară pozitivă între atașamentul securizant și tipul conflictual validant. Relația nu este puternică deoarece norul de puncte este destul de dispersat, însă el tinde să se organizeze după o diagonală stânga-jos, drepta-sus. Acest lucru arată că relația este pozitivă, deoarece creșterea valorii variabilei atașament securizant se asociză cu creșterea variabilei tip conflictual validant.

Între stilul conflictual volatil și atașamentul securizant nu există o corelație deorece r = 0,003 la un prag de semnificație p > 0,05 unde p = 0,97 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit. Corelația nu este semnificativă statistic, deci nu există o legătură între cele două variabile.

Între stilul conflictual evitant și atașamentul securizant există o corelație negativă r = -0,57 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este ridicată (corelație mare). Astfel, indivizii care au un stil conflictual evitant au șanse scăzute de a dezvolta un atașament securizant în relații. cuplu.

Fig. 5.2.2 Relațiille dintre atașamentul securizant și tipul conflictual evitant

Figura 5.2.2. ilustreză faptul că există o relație liniară negativă între atașamentul securizant și tipul conflictual evitant. Relația dintre variabile este negativă deoarece norul de puncte începe din stânga-sus și se continuă în jos spre dreapta. Acest lucru înseamnă că atunci când valoarea uneia dintre variabile crește, valoarea celeilalte scade.

Între stilul conflictual ostil și atașamentul securizant nu există o corelație deoarece r = -0,07 la un prag de semnificație p > 0,05 unde p = 0,44 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit. Corelația nu este semnificativă statistic, deci nu există o legătură între cele două variabile.

Pentru a testa ipoteza „Există o asociere între atașamentul anxios-ambivalent și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.” s-au folosit următoarele operații statistice:

Tab. 5.2.2 Corelațiile bilaterale între stilurile conflictuale și atașamentul anxios-ambivalent

Între stilul conflictual validant și atașamentul anxios-ambivalent nu există o corelație deoarece r = -0,05 la un prag de semnificație p > 0,05, unde p = 0,54 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit. Corelația nu este semnificativă statistic, deci nu există o legătură între cele două variabile.

Între stilul conflictual volatil și atașamentul anxios-ambivalent nu există o corelație deoarece r = 0,093 la un prag de semnificație p > 0,05 unde p = 0,31 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit. Corelația nu este semnificativă statistic, deci nu există o legătură între cele două variabile.

Între stilul conflictual evitant și atașamentul anxios-ambivalent există o corelație de r = 0,45 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Corelația este semnificativă statistic, la nivel moderat, astfel, persoanele cu un tip conflictual evitant au potențialitate mărită de a dezvolta tipul de atașament anxios-ambivalent în cadrul relațiilor.

Fig. 5.2.3. Relațiille dintre atașamentul anxios-ambivalent și tipul conflictual evitant

Figura 5.2.3. ilustreză faptul că există o relație liniară pozitivă între atașamentul anxios-ambivalent și tipul conflictual evitant. Relația nu este foarte puternică deoarece norul de puncte este destul de dispersat, însă el tinde să se organizeze după o diagonală

stânga-jos, drepta-sus. Acest lucru arată că relația este pozitivă, deoarece creșterea valorii variabilei atașament securizant se asociază cu creșterea variabilei tip conflictual validant.

Între atașamentul anxios-ambivalent și tipul conflictual ostil nu există o corelație deoarece r = 0,13 la un prag de semnificație p > 0,05 unde p = 0,14 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit. Corelația nu este semnificativă statistic, deci nu există o legătură între cele două variabile.

Pentru a testa ipoteza „Există o asociere între atașamentul evitant și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.” s-au folosit următoarele operații statistice:

Tab. 5.2.3. Corelațiile bilaterale între stilurile conflictuale și atașamentul evitant

Între stilul conflictual validant și atașamentul evitant există o corelație negativă

r = -0,37 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este moderată. Astfel, indivizii care au un stil conflictual validant au șanse scăzute de a manifesta tipul de atașament evitant în cadrul relațiilor.

Între stilul conflictual volatil și atașamentul evitant nu există o corelație deoarece r = 0,02, la un prag de semnificație p > 0,05 unde p = 0,77 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit. Corelația nu este semnificativă statistic, deci nu există o legătură între cele două variabile.

Între stilul conflictual evitant și atașamentul evitant există o corelație r = 0,57 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este ridicată (corelație mare). Astfel, pentru indivizii care au un stil conflictual evitant există o probabilitate crescută de a manifesta tipul de atașament evitant în cadrul realțiilor de cuplu.

Fig. 5.2.4. Relațiille dintre atașamentul evitant și tipul conflictual evitant

Figura 5.2.4 arată că o relație liniară pozitivă între atașamentul evitant și tipul conflictual evitant. Norul de puncte se organizează după o diagonală stânga-jos, drepta-sus. Acest lucru arată că relația este pozitivă, deoarece creșterea valorii variabilei atașament evitant se asociză cu creșterea variabilei tip conflictual evitant.

Între stilul conflictual ostil și atașamentul evitant nu există o corelație deoarece r = 0,14 la un prag de semnificație p > 0,05 unde p = 0,11 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit. Corelația nu este semnificativă statistic, deci nu există o legătură între cele două variabile.

Pentru a testa ipoteza „Există o asociere între satisfacția relațională și fiecare dintre cele patru stiluri conflictuale.” s-au folosit următoarele operații statistice:

Tab. 5.2.4. Corelațiile bilaterale între stilurile conflictuale și satisfacția relațională

Între stilul conflictual validant și satisfacția relațională există o corelație r =0,32 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este moderată. Indivizii care adoptă un stil conflictual validant sunt mai satisfăcuți în relația de cuplu.

Între stilul conflictual volatil și satisfacția relațională există o corelație negativă r = -0,23 la un prag de semnificație p < 0,05 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este mică. Indivizii care adoptă un stil conflictual volatil sunt mai puțin satisfăcuți în relația de cuplu.

Între stilul conflictual evitant și satisfacția relațională există o corelație negativă

r = -0,39 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este moderată. Indivizii care adoptă un stil conflictual evitant sunt mai puțin satisfăcuți în relația de cuplu.

Între stilul conflictual ostil și satisfacția relațională există o corelație negativă

r = -0,23 la un prag de semnificație p < 0,05 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Asocierea între cele două variabile este mică. Indivizii care adoptă un stil conflictual ostil sunt mai puțin satisfăcuți în relația de cuplu.

Pentru a testa ipoteza „Există o asociere între satisfacția relațională și fiecare dintre cele trei tipuri de atașament.” s-au folosit următoarele operații statistice:

Tab. 5.2.5. Corelațiile bilaterale între tipurile de atașament și satisfacția relațională.

Între atașamentul evitant și satisfacția relațională există o corelație negativă

r = -0,61 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Corelația este semnificativă statistic. Se observă o puternică legătură între cele două variabile. Astfel, indivizii care au atașament evitant este posibil să fie mai puțin satisfăcuți în relațiile lor de cuplu.

Fig. 5.2.5. Relațiille dintre satisfacția emoțională și atașamentul evitant

Figura 5.2.5 arată că există o relație liniară negativă între satisfacția emoțională și atașamentul evitant. Norul de puncte se organizează după o diagonală stînga-sus, drepta-jos. Acest lucru arată că relația este una negativă și astfel, când valoarea uneia dintre variabile crește, valoarea celeilalte scade.

Între atașamentul anxios-ambivalent și satisfacția relațională există o corelație negativă r = -0,16 la un prag de semnificație p < 0,05 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Corelația este semnificativă statistic, iar asocierea între cele două variabile este mică. Indivizii care au atașament anxios-ambivalent este posibil să fie mai puțin satisfăcuți în relațiile lor de cuplu.

Fig. 5.2.6. Relațiille dintre satisfacția emoțională și atașamentul securizant

Figura 5.2.6 arată că o relație liniară pozitivă între satisfacția relațională și atașamentul securizant. Norul de puncte se organizează după o diagonală stînga-jos, drepta-sus. Acest lucru arată că relația este una pozitivă, deoarece creșterea valorii variabilei satisfacția emoțională se asociză cu creșterea variabilei atașamentul securizant.

Între atașamentul securizant și satisfacția relațională există o corelație r = 0,54 la un prag de semnificație p < 0,01 pentru un nivel α = 0,5 minim stabilit, corelația fiind bilaterală. Corelația este semnificativă statistic. Se observă o puternică legătură între cele două variabile. Astfel, indivizii care au atașament securizant sunt mai satisfăcuți de relațiile lor de cuplu.

Pentru a testa ipoteza „Bărbații sunt mai predispuși decât femeile să aibă un tip de atașament evitant.” s-au folosit următoarele operații statistice:

Tab. 5.2.6. Indici statistici ai atașamentului evitant pentru cele două genuri.

Tab. 5.2.7. Testul t pentru eșantioane independente

Întrucât testul Levene nu indică o varianță a grupurilor în ceea ce privește atașamentul evitant, la un p > 0,05 egalitatea varianțelor este asumată și deci se citesc valorile din prima linie pentru testul t. Testul t indică o diferență dintre medii de 2,38 indicele t = 0,8 la un p > 0,05 unde p = 0,42 pentru un nivel α ≤ 0,05 inițial stabilit, ceea ce presupune că nu există diferențe între cele două grupuri la nivel de populație. Astfel se poate înțelege că nu există diferențe de gen în ceea ce privește atașementul evitant, deci ipoteza este infirmată.

Pentru a testa ipoteza „Femeile sunt mai predispuse decât bărbații să aibă un tip de atașament anxios-ambivalent.” s-au folosit următoarele operații statistice:

Tab. Indici statistici ai atașamentului anxios-ambivalent pentru cele două genuri.

Tab.Testul t pentru eșantioane independente

Întrucât testul Levene nu indică o varianță a grupurilor în ceea ce privește atașamentul anxios-ambivalent, la un p > 0,05 egalitatea varianțelor este asumată și deci se citesc valorile din prima linie pentru testul t. Testul t indică o diferență dintre medii de -1,37, indicele t = 0,38 la un p > 0,05 unde p = 0,7 pentru un nivel α ≤ 0,05 inițial stabilit, ceea ce presupune că nu există diferențe între cele două grupuri la nivel de populație. Astfel se poate înțelege că nu există diferențe de gen în ceea ce privește atașementul anxios-ambivalent, deci ipoteza este infirmată.

Fig. 5.2.7. Mediile tipurilor de atașament grupate pe gen

Din acest grafic se poate obseva că mediile tipurilor de atașament evitant și anxios-ambivalent, grupate în funcție de gen, sunt aproximativ egale. Pentru tipul de atașament evitant media pentru femei este de 44 și pentru bărbați media este de 46. Se poate observa că este mai mare în cazul bărbaților, aceștia ar putea tinde să aibă un atașament de tip evitant, însă diferențe dintre cele două genuri este prea mică pentru a fi semnificativă. În ceea ce privește tipul de atașament anxios-ambivalent, media pentru femei este de 68, iar pentru bărbați meia este de 66. Se poate observa că este mai mare în cazul femeilor, ele fiind mai prediespuse decât bărbații să aibă un tip de atașament anxios, însă și în cazul acesta, diferențe dintre cele două genuri este prea mică pentru a fi semnificativă. Astfel, nu se înregistrează diferențe importante în ceea ce privește încadrarea în tipurile de atașament evitant și anxios în funcție de genul subiecților.

2.3. Interpretarea psihologică a rezultatelor

În contuniare vor fi interpretate din punct de vedere psihologic rezultatele statistice ale cercetării. Cele mai mari corelații s-au întregistrat între atașamentul securizant și stilul conflictual evitant (corelație negativă r = -0,57), atașamnetul securizant și satisfacție (corelație pozitivă r = 0,54), atașamentul evitant și stilul conflictual evitant (corelație pozitivă r = 57), atașamentul evitant și satisfacție (corelație negativă r = -0,61). Corealțiile moderate au fost între atașamentul securizant și stilul conflictual validant (corelație pozitivă r = 34), atașamentul anxios și stilul conflictual evitant (corelație pozitivă r = 0,49), atașamentul evitant și stilul conflictual validant (corelație negativă r = -0,37), satisfacție și tipul conflictual validant (corelație pozitivă r = 35), satisfacție și tipul conflictual evitant (corelație negativă r = -0,39). S-au înregistrat corelații scăzute între satisfacție și tipurile conflictuale volatil și ostil. Nu s-au înregistrat corelații semnificative între atașament și stilurile conflictuale volatil și ostil.

2.3.1 Indivizii cu atașament securizant

În cercetarea de față asocierea dintre atașamentul securizant și satisfacția relațională este puternică (r = 0,54), ceea ce indică faptul că persoanele cu atașament securizant sunt satisfăcute de relațiile lor. Aceste rezultate sunt asemănătoare cu rezultatele înregistrate de alte cercetări pe tema atașamentului. Conform acestor cercetări, indivizi care dezvoltă tipul de atașament securizant sunt mult mai satisfăcuți de relația lor de cuplu, decât cei cu atașament evitant sau anxios-ambivalent (Brennan & Shaver, 1995; Camelley et al., 1994; Collins & Read, 1990; Hazan & Shaver, 1987; Kirkpatrick & Davis, 1994; Smipson, 1990). Per total, partenerii care au atașament securizant consideră că satisfacția legată de relația lor de cuplu crește pe măsură ce relația lor înaintează (Keelan et al., 1994).

De asemenea, în cercetrea de față, există o asociere moderată (r = 0,347) între atașamentul securizant și stilul conflictual validant, ceea ce indică faptul că aceste persoane, pentru că au o atitudine pozitivă atât despre ei înșiși cât și despre ceilalți preferă să abordeze conflictul tot într-un mod pozitiv. Indivizii securizanți preferă să se deschidă, deoarece se simt confortabil să se se auto-dezvăluie față de partener și de asemenea așteaptă ca și celălalt să se deschidă, fiind înțelegători în legătură cu auto-dezvăluirile pe care le face partenerul (Mikulincer & Erev, 1991). Astfel, ei preferă stilul conflictual validant, ceea ce însemnă că în situația conflictuală interacționează în așa fel încât să arate că emoțiile și opiniile fiecăruia sunt valide, adică sunt considerate serioase și întemeiate (Gottman, 1994a, 1994b). În studiul prezent s-a înregistrat o asociere moderată (r =0,32) între stilul conflictual validant și satisfacția relațională ceea ce arată că adoptarea acestui stil conflictual poate să susțină atmosfera pozitivă în relație chiar și în cazul unui conflict, iar astfel, partenerii se pot simți satisfăcuți de relația lor. Pentru că partenerii se respectă reciroc și afișează acest fapt, sunt eliminate numeroase probleme care ar putea să afecteze în mod negativ „ecologia” relației (Gottman, 1994a).

Alte cercetări arată că indivizii care au un tip de atașament securizant consideră că e puțin probabil să își piardă controlul de sine, sunt capabili să își mențină ridicat nivelul de stimă de sine și nu se pierd în auto-blamare, spre deosebire de persoanele care au atașament nesecurizant (Radecki-Bush et al. 1993). Cercetarea realizată de Steuber, (2005) arată că asocierea dintre stilul conflictual ostil (caracterizat printr-o atitudine defensivă, critică, atacarea celuilalt la adresa personală) și atașamentul securizant este negativă, ceea ce indică faptul că indivizii securizanți nu preferă să adopte acest stil conflictual. Caracteristică indivizilor care manifestă un tip de atașament securizant, pe lăngă faptul că simt că pot să aibă încredere în partener, este acceptarea celeilalte persoane așa cum este ea deși pot exista și anumite lipsuri (Hazan & Shaver, 1987). Astfel, ei nu adoptă comportamente distructive precum critica, nu îl atacă pe celălalt la adresa personală și nici nu adoptă atitudini auto-defensive, care sunt comportamente caracteristice stilului conflictual ostil. În cercetarea de față, corelația dintre atașament și stilul conflictual ostil este negativă, așa cum s-a așteptat, însă, este nesemnificativă statistic (adică p > 0,05) pentru lotul de subiecți, nefiind persoane care să se încadreze în totalitate în acest stil conflictual, probabil o viitoare cercetare pe un lot mai numeros ar putea să prezinte rezultate semnificative statistic.

Studiul de față arată că există o asociere negativă, puternică între atașamentul securizant și stilul conflictual evitant (r = -0,57), ceea ce însemnă că indivizii securizanți nu preferă să adopte acest stil conflictual. Conform teoriei lui Gottman (1994) într-un conflict în care partenerii adoptă un stil evitant, aceștia acceptă să nu fie de acord unul cu celălalt și nu încearcă să ajungă la o înțelegere comună, iar conflictul poate să rămână nerezolvat. Persoanele securizante consideră că partenerii lor sunt bine-intenționați (Hazan & Shaver, 1987), preferă să abordeze deschis orice subiect și se așteaptă ca și celălat să facă la fel. Ei se implică mult în clarificarea neînțelegerilor pentru că pentru ei sunt foarte importante relația, atmosfera pozitivă și intimitatea (Mikulincer & Erev, 1991). De asemenea, cercetările arată că angajarea în conflict, prin încercarea de a rezolva conflictul, chiar și când este vorba despre certuri puternic negative, este asociată în cazul persoanelor cu atașament securizant, cu satisfacția în relația de cuplu (Gottman, 1994). Astfel, se poate înțelege că persoanele cu atașament securizant, datorită tendinței de a soluționa conflictele relaționale, nu evită confruntarea și nu acceptă să nu se ajungă la o înțelegere care să îi avantajeze pe amândoi. Ei consideră implicarea în rezolvarea conflictului ca pe o oportunitate de a se cunoaște mai bine atât pe ei înșiși, cât și pe partener, deci chiar și o situație negativă este transfornată într-o situație pozitivă, devenind o oportunitate de creștere și dezvoltare împreună ca și cuplu.

2.3.2. Indivizii cu atașament evitant

Indivizii cu atașament evitant prezintă unele caracteristici generale cum sunt neimplicarea și neîncrederea în disponibilitatea emoțională a celuilalt. Acestea au o influență negativă asupra modului de interacționare în cadrul unei relații, ceea ce poate să ducă la apariția insatisfacției în relația de cuplu. În cercetarea de față, asocierea dintre atașamentul evitant și satisfacția relațională este puternică (r = -0,61). Fiind negativă înseamnă că satisfacția relațională este mai ridicată, cu cât individul este mai puțin evitant. Persoanele care au un tip de atașament evitant nu se simt confortabil cu intimitatea, simțind chiar distres când celălalt se apropie prea mult din punct de vedere emoțional (Hazan & Shaver, 1987).

Cu toate acestea, ei simt nevoia de a avea un partener de viață și de a fi iubit, însă le este frică să își ia angajamentul implicării într-o relație, datorită riscului de a nu fi iubit și apreciat (Brennan & Shaver, 1995). Individul consideră, totuși, că evitând intimitatea se protejează de respingerea pe care o anticipează din partea celuilalt (Bartholomew & Horowitz, 1991). Datorită acestor aspecte, se creează un puternic conflict psihic, care generează anxietate (Brennan & Shaver, 1995). Acest confliect este controlat cu ajutorul mecanismelor de aparare (cel mai des folosite sunt intelectualizarea și raționalizarea), își minimalizează și reprimă emoțiile proprii și anxietatea, având, de asemenea, o reactivitate emoțională scăzută. Ei neagă simțirea distresului și reprimă nevoia de atașament, preferând să nu se apropie prea mult din punct de vedere emoțional (Hazan & Shaver, 1987). Toate aceste aspecte pot influența în mod negativ satisfacția relațională, așa cum arată și corelația negativă puternică din cercetarea de față.

Cercetările întreprinse de Gottman (1994) arată că neangajarea în conflict și tendința de a lasa conflictul nerezolvat se asociază cu satisfacția relațională scăzută. În mod similar, studiul prezent arată că există o asociere negativă (r = -0,39) moderată între stilul conflictual eviant și satisfacția relațională. Totuși, spre deosebire de stilul conflictual ostil care este negativ și neregulator, stilul evitant este regulator și ecologia maritală poate să nu fie puternic afectată, atâta timp cât se menține echilibrul dintre interacțiunile pozitive și negative între parteneri, atunci când sunt în conflict.

Mai mult, cercetarea prezentă arată că există o asociere ridicată (r = 0,57) între atașamentul evitant carcterizat prin lipsa de încredere în celălalt și neangajare în relație, cu stilul conflictual evitant, care presupune minimizarea conflictului, caruia nu i se dă o prea mare importanță și neimplicarea în soluționare. Indivizii consideră că dacă privesc problemele detașat, ele se vor rezolva de la sine. Pentru că nu comunică suficent, evită discuția și se retrag din conflict, conflictul rămâne nesoluționat, iar acest lucru poate să ducă în timp la deteriorarea relației (Cristensen & Pasch, 1993). Cercetările realizate de Griffin (1993) arată că bărbații sunt mai predispuți să se retragă din conflict și să evite confruntarea. În cercetarea prezentă s-a arătat că nu există diferențe semnificative între femei și bărbați in privința dimensinii evitare.

Între stilul conflictual validant și atașamentul evitant există o corelație moderată

(r = -0,37) și negativă, ceea ce însemnă că personele care au un scor ridicat petru dimensiunea evitare, de cele mai multe ori nu adoptă un stil conflictual validant în abordarea conflictului. Persoanele nu sunt dispuse să adopte un compromis sau să ajungă la împăcare, așa cum sunt cele care au un stil conflictual validant. Indivizii care au atașament evitant, de cele mai multe ori, nu își susțin partenerul în timpul conflictului și nici nu se așteaptă din partea celuilalt să îi sunțină. Ei nu se preocupă de celălalt și nu sunt doritori de a discuta problema și nici doritori de auto-dezvăluire, fiind neîncrezători față de partenerul lor. Acești indivizi consideră că sunt auto-suficienți și nu cer ajutor atunci când au nevoie (Brennan & Shaver, 1995). Evită apropierea afectivă simțind că riscă să își piardă libertatea, și nu se simt confortabil când persoanele din jur își exprimă afecțiunea față de ei. Aceștia consideră că își mențin independența și invulnerabilitatea emoțională prin neimplicare (Bartholomew & Horowitz, 1991).

Există posibiliatea ca indivizii cu atașament evitant, în cadrul unui conflict, să adopte un stil conflictual ostil caracterizat prin atac la persoană, critică, sfidare, adoptarea comportamentelor defensive (Levy & Davis, 1988). Cercetarea de față, însă, nu arată că există o legătură între tipul de atașament evitant și stilul conflictual ostil, deoarece corelația nu este semnificativă statistic, având p > 0,05.

2.3.3. Indivizii cu atașament anxios-ambivalent

Cercetările realizate de Hazan & Saver (1987) au arătat că persoanele care se încadrează în tipul de atașament axnios-ambivalent datorită faptului că sunt mereu munciți de gândul că partenerul nu se implică atât cât și-ar dori ei, le este teamă în mod constant că nu vor primi destulă atenție și susținere din partea partenerului sau că nu sunt iubiți suficient de mult, astfel ei simt că nu sunt pe deplin satisfăcuți de relația lor de cuplu. De asemenea, Bartholomew și Horowitz, (1991) au arătat că indivizii anxioși își doresc foarte mult să se angajeze în relațiile lor, însă nu au încredere suficientă nici în ei înșiși, nici în ceilalți și de aceea sunt mai puțin satisfăcuți. În cercetarea de față asocierea între satisfacția relațională și atașamentul anxios este negativă (r = -0,16) ceea ce înseamnă că nivelul satisfacției scade cu cât individul este mai anxios în legătuă cu relația sa. Însă, spre deosebire de celelalte cercetări care s-au întreprins, pentru cercetarea de față această corelație deși este semnificativă statistic (având un prag de semnificație p < 0,05 ) este foarte mică, ceea ce poate să arate că nu există o legătură puternică între tipul de atașament anxios-ambivalent pe care îl dezvoltă indivizii și satisfacția relațională. Poate viitoare cercetări, în care satisfacția relațională să fie măsurată mai minuțios, ar putea să arate legătura dintre acesta și atașamentul anxios.

În ceeea ce privește abordarea conflictului, acest studiu arată că există o asociere moderată (r = 0,45) între atașamnetul anxios-ambivalent și stilul conflictual evitant ceea însemnă că indivizii care au acest tip de atașament preferă să nu se implice prea mult în conflict, deși își doresc soluționarea acestuia. Alte cercetări au înregistrat rezultate similare. Ele arată că indivizii cu un nivel crescut de anxietate legată le partener și de relația lor de cuplu pot să oscileze între încrederea și neîncrederea în disponibilitatea și accesibilitatea celuilalt (Mikulincer & Erev, 1991, Birnbaum et. al., 2006). Deși sunt capabili și doritori de auto-dezvăluire nu le place să facă acest lucru atunci când simt că nu primesc destulă susținere din partea celuilalt, sau nu se simt în siguranță (Hazan & Saver, 1987). Evită implicarea activă în conflict datorită faptului că se îndoiesc de ei înșiși, au stimă de sine scăzută și au tendița de a se auto-blama. Ei se auto-devalorizează, se evaluează negativ, iar valorizarea propriei persoane este influențată puternic de valorizările celuilalt. Fiind dependenți de feed-back pozitiv – au nevoie de atenție și aprobare, de valorizare permanentă din partea celuilalt, cautând reconfirmarea că sunt valoroși și sunt iubiți – este posibil ca în timpul conflictului să evite dezaprobarea (Bartholomew și Horowitz, 1991).

Unele cercetări arată că există posibiliatea ca indivizii cu atașament anxios-ambivalent, în cadrul unui conflict, să adopte un stil conflictual ostil, să ceară tot mai multă afecțiune din partea celuilalt, să fie agresivi și să adopte confruntarea, ceea ce poate duce la adoptarea unor stretegii distructive: își pierde controlul de sine, îi reproșează partenerului că investesc multă energie și emoții și că simt că nu primesc cât ar avea nevoie din partea lor, își forțează partenerul să arate mai mult sentiment, mai mult devotament. Aceste comportamente pot să influențeze negativ satisfacția în relația de cuplu (Levy & Davis, 1988, Radecki-Bush etal, 1993) și chiar să ducă la destrămarea ei; ceea ce ar însemna un distres puternic pentru indivizii cu atașament anxios, deoarece în relațiile de cuplu sunt dependenți afectiv de partener, iar anxietatea de separație este foarte crescută (Bartholomew și Horowitz, 1991). Cercetarea de față arată că există o asociere pozitivă între tipul de atașament anxios și stilul conflictual ostil, ceea ce însemnă că indivizii cu un atașament de tip anxios-ambivalent pot fi dispuși să adopte stilul confluctual ostil, însă corelația nu este semnificativă statistic, având p > 0,05. Deși nu este confirmat de acest studiu există posibilitatea ca îndivizii cu un tip anxios de atașament să adopte o poziție dominantă încercând astfel să se reasigure de disponibilitatea și accesibilitatea emoțională a partenerului. Un posibil studiu viitor care să măsoare mai minuțios modalitățile de rezolvare a conflictului ar putea să identifice mai bine diferențele dintre strategiile de abordare a conflictului și tendința indivizilor cu atașament anxios de a adopta un stil conflictual ostil.

2.3.4. Diferențele de gen în funcție de tipul de atașament

Aproape toate cercetările care s-au efectuat pe tema atașamentului conțin un număr inegal de subiecți de gen feminin și subiecți de gen masculin, numărul celor de gen feminin fiind mai ridicat. Și în cazul cercetării prezente au fost mai multe femei decât bărbați (numărul femeilor = 71, numărul bărbaților = 49). Studiile care au inclus ambele genuri și care s-au realizat pentru masurarea celor trei tipuri de atașament, conform teoriei lui Hazan și Shaver (1987), nu au descoperit diferențe de gen în funcție de tipul de atașament în care se încadrează (Feeney & Noller, 1990, 1992, Camelley & Janoff-Buhnan, 1992, cit. în Brennan & Shaver, 1995). Din analizele nonparametrice făcute pe lotul de subiecți din cercetarea prezentă, s-a determinat că nu există diferențe între cele două genuri. Astfel, nu se înregistrează diferențe importante în ceea ce privește încadrarea în tipurile de atașament evitant și anxios în funcție de genul subiecților.

CONCLUZIE

Interacțiunea conflictuală în relațiile de cuplu este una dintre situațiile de viață care pot să activeze sistemul de atașament la adulți. Conflictul accentuează importanța menținerii cooperării între parteneri și nevoia de susținere psihologică reciprocă. Astfel, comportamentele caracteristice tipurilor de atașament pot fi observate cel mai frecvent în stuațiile generatoare de distres. Indivizii adoptă comportamente diferite, în funcție de tipul de atașament, datorită modului diferit de a se vedea pe ei înșiși și de a-i vedea pe ceilalți. Astfel, ei adoptă strategii diferite de abordare a conflictului în relația lor de cuplu.

Principalul obiectiv al acestei cercetări este analiza legăturilor dintre tipurile de atașament, ca factori ce țin de individualitatea persoanei, stilurile conflictuale, ca factori ce țin de relația de cuplu și satisfacția relațională. Studiul prezent, precum și alte cercetări (Radecki-Bush et al. 1993, Levy & Davis, 1988) arată că atașamentul securizant se asociază cu modalități constructive de rezolvare a conflictului. De asemenea, prezenta cercetareare arată că indivizii cu atașament evitant au tendința de a nu se angaja în mod activ în conflict preferând să evite situațiile generatoare de distres în relațiile lor de cuplu. În funcție de modul în care partenerii abordează conflictul, satisfacția pe care o simt în relația lor de cuplu poate să crească sau să scadă. Astfel, există o asociere pozitivă între satisfacție și stilul conflictual validant și o asociere negativă între stilul conflictual evitant.

1. Limite

Principala limită a acestei cercetări este faptul că variabilele au fost măsurate doar prin utilizarea chestionarelor de auto-aprecire, iar astfel au putut rezulta erori în identificarea tipului de atașament în care se încadrează individul, stilului conflictual pe care îl adoptă și satisfacția relațională datorită dezirabilității sociale (mai ales în ceea ce privește satisfacția). De asemenea, pentru că persoanele cu atașament de tip nesecurizant au tendința de a se apăra pentru că prezină o mare vulnerabilitate emoțională și de a se reține în ceea ce privește auto-dezvăluirea, este posibil ca ei să fi completat eronat chestionarele în mod deliberat. Pentru o mai bună măsurare și identificare a tipurilor de atașament și a stilurilor conflictuale pot fi adoptate împreună inventarele de auto-aprecire, interviurile și metodele observaționale – pentru cele din urmă ar fi necesară o cercetare logitudinală De asemenea, se remarcă un aspect problematic în legătură cu distingerea celor mai bune și mai complete chestionare de identificare a tipului de atașament și a stilului conflictual, din multitudinea de chestioanre existente.

2. Implicații

Studiul prezent adaugă la cercetările realizate pe subiecți români o alternativă de abordare a satisfacției relaționale. Această alternativă este identificarea legăturilor care există între satisfacție, stilul conflictual și atașamentul pe care îl dezvoltă tinerii în relațiile lor de cuplu. Este o modalitate nu a mai fost abordată pe subiecți români, de aceea se poate remarca necesitatea realizării unor instrumente pentru identificarea acestor variabile care să fie adaptate din punct de vedere cultural la populația românească. Acest lucru se datorează faptului că există posibilitatea să apară unele diferențe culturale în ceea ce privește comportamentul indivizilor care se află în relații de cuplu, cercetările existente fiind realizate doar pe populații de naționalitate americană și engleză.

Cercetarea de față arată că este importantă identificarea tipului de atașament, a stilului conflictual și a posibilei influențe pe care acestea le pot avea asupra satisfacției, pentru că ele pot afecta „ecologia” relației. Identificarea lor este utilă în psihoterapia de cuplu. Dimensiunile anxietate și evitare sunt cele care necesită în mod deosebit atenția psihoterapeutului. Prin identificarea acestora se poate interveni pentru a schimba modelele negative pe care individul și le-a creat atât despre sine cât și despre ceilalți. Psihoterapeutul poate să ajute cuplul să își schimbe aceste modele negative și să își transforme relația într-un mediu securizant pentru ambii parteneri.

BIBLIOGRAFIE

ANEXA 1

ECR (Experiences in Close Relationships)

Următoarele propoziții se referă la modul în care vă simțiți dvs. în relația de cuplu. Vă rog să răspundeți raportându-vă la modul general în care vă simțiți într-o relație și nu doar la modul în care vă simțiti în relația dvs. actuală.Vă rog să citiți fiecare dintre propozițiile de mai jos și să apreciați acordând o valoare de la 1 la 7, pe care să o marcați cu un X, în funcție de cât de mult sau de puțin sunteți de acord cu aceasta.

ANEXA 2

RCSS (Relationship Confict Stzle Scale)

Descrierile de mai jos se referă la modurile diferite în care oamenii se manifestă într-un conflict relațional. Vă rog să citiți fiecare dintre frazele de mai jos și să răspundeți la ele acordând o valoare de la 1 la 5, pe care să o marcați cu un X, în funcție de gradul în care vi se potrivește dvs.

ANEXA 3

RAS (Relationship Assessment Scale)

Următoarele întrebări se referă la nivelul de satisfacție pe care îl simțiți dvs. în relația cu partenerul/partenera. Vă rog să citiți fiecare dintre întrebările de mai jos și să răspundeți la ele acordând o valoare de la 1 la 5, pe care să o marcați cu un X în dreptul cifrei, în funcție de gradul în care vi se potrivește dvs.

ANEXA 4

RQ (Relationship Questionnaire)

1. Mai jos sunt patru drescrieri ale stilurilor generale de relaționare.

Vă rog să citiți cu atenție fiecare dintre cele patru descrieri și să încercuiți litera care corespunde stilului care vă descrie cel mai bine pe dumneavoastră sau se apropie cel mai mult de modul general în care sunteți dumneavoastră în relația pe care o aveți cu partenerul/partenera.

A. Îmi este ușor să mă apropii din punct de vedere emoțional de partenerul meu/partenera mea. Mă simt confortabil să depind de el/ea, și ca el/ea să depindă de mine. Nu mă gândesc și nu îmi fac giji că aș putea să rămân singur/ă sau că nu sunt acceptat.

B. Mă simt inconfortabil să mă apropii de partenerul meu/partenera mea. Vreau să am o relație apropiată din punct de vedere emoțional, dar îmi este greu să am încredere în partenerul meu/partenera mea în totalitate, sau să depind de el/ea. Mă îngrijorez că o să fiu rănit/ă dacă îmi permit să mă apropii prea mult.

C. Vreau să fiu complet intim cu din punct de vedere emoțional cu partenerul meu/partenera mea, dar adesea îmi dau seama că partenerul meu/partenera mea nu vrea să se implice atât cât mi-aș dori eu. Mă simt inconfortabil să nu am o relație, dar câteodată îmi fac griji că partenerul meu/partenera mea nu mă apreciază la fel de mult precum îl/o apreciez eu.

D. Mă simt confortabil să nu am o relație apropiată din punct de vedere emoțional. Este foarte important pentru mine să mă simt independent/ă și auto-suficient/ă. Prefer să nu depind de partenerul meu/partenera mea și nici partenerul meu/partenera mea să nu depindă de mine.

2. Vă rog să recitiți fiecare dintre cele patru descrieri de mai sus și să apreciați acordând o valoare de la 1 la 7, pe care să o marcați cu un X, în funcție de cât de mult sau de puțin se apropie de modul general în care sunteți dumneavoastră în relația pe care o aveți cu partenerul/partenera.

ANEXA 5

RQ-R (Relationship Questionnaire Revised)

1 2 3 4 5 6 7

ANEXA 6

KMS (Kansas Marital Satisfaction Scale)

Vă rog să citiți fiecare dintre întrebările de mai jos și să răspundeți la ele acordând o valoare de la 1 la 7, pe care să o marcați cu un X, în funcție de gradul de satisfacție pe care îl simțiți dumneavoastră.