Afectivitatea Concept Si Cadru de Referinta

INTRODUCERE

Societatea este universul uman în care trăim. Ea este scena pe care evoluăm de la naștere până la moarte. Este un univers al diversității prin excelență, de vreme ce fiecare din noi este unicat în timp și spațiu, diversitate prin care Cel vesnic ne uimește cu necuprinsul Lui. El ne-a ,,plantat” prin naștere într-un anumit mediu social cu identitate etnică distinctă, cu valori morale și intelectuale, cu obiceiuri și practici tradiționale păstrate cu grijă și transmise din generație în generație. Tot ce asimilam de la mediul în care trăim se cristalizează în noi, ne îmbibă ființa și va deveni încetul cu încetul personalitatea noastră. Primim o mulțime de lucruri de la societate și îi dăm, la rândul nostru, ceva din noi, fondul ei se manifestă, se exprimă pe sine, se reflectă în persoana noastră, îi aparținem. Ea ne modelează în mare măsură profilul moral, ne dă avânt să îndrăznim în visurile noastre sau ne strunește, ne impune limite, ne înghesuie în tiparele noastre înguste.

În trecut mamele vărsau lacrimi când pleca primul copil la școală. Astazi, mamele respiră ușurate cand își pot abandona copiii în instituții de îngrijire numite ,,cămine” sau centre de plasament. Ele uită că pruncii abandonați prea ușor la creșe vor ajunge mâine să le plătească părinților cu aceași moneda: depunându-i vinovat și prematur la ,,azilele de bătrâni”.

Centrele de plasament din Romania sunt supraaglomerate – copii abandonați, orfani sau neglijați – și cu toată strădania personalului, acestor copii nu li se poate asigura o educație și ingrijire asemenea celei din familii.

În structura actuală a societății, familia este ,,celula socială de baza”. Aceasta ,,celulă”, altadată mai întinsă și mai puternică, s-a restrâns puțin câte puțin, reducându- -se la cuplu și copiii lui. Astfel, cuplul a devenit pentru copil primul model social. În contactele cotidiene cu părintii, copilul caută în mod inconștient o concepție asupra raporturilor de autoritate, solidaritate, dragoste, forță, ajutor reciproc, viclenie sau de ipocrizie. Aceste concepții vor influența de-a lungul întregii sale vieți, în mod pozitiv sau negativ, modul său de a se compara cu ceilalți, îl vor ajuta să-și făureasca un loc în societate și vor contribui chiar la formarea ideilor sale.

Afectivitatea este „trăire diferențiată”, ca stare față de situații, evenimente, persoane, conținuturi de comunicări la care se participă. Afectivitatea se manifestă nu numai față de evenimente prezente, ci și față de cele evocate din trecut, dar și asociate de trăiri ce se vor putea produce în viitor. Expresiile afective dacă sunt legate de un moment sau situații se numesc afecte și emoții. Dacă sunt latente se numesc dispoziții. Când sunt consistente, complexe, puternice și de durată se numesc sentimente, iar când au o intensitate foarte puternică și obsesivă, răscolitoare cu efecte de reflux în întreaga viață psihică se numesc ,,pasiuni” .

Prin această lucrare mi-am propus să evidențiez diferențele care există între tulburările de afectivitate la copii instituționalizați și cei crescuți în familie.

La baza alegerii temei, au stat trei motive principale.

Primul ar fi acela că, fenomenul copiilor abandonați a luat amploare în ultimii ani și a reprezentat unul dintre cele mai importante capitole ale cerințelor educaționale speciale (CES).

Al doilea motiv l-am stabilit plecând de la importanța proceselor afective în sfera umanului. Prin intermediul afectivității omul reacționează cu întreaga sa ființă, trăiește tensiunea întregului corp, cu efecte de atracție sau respingere, căutare sau evitare, își înlesnește armonizarea cu lumea și cu sine, cu ambianța exterioara, dar și cu ceea ce se produce în interiorul lui. Practic, nu există nici un fenomen psihic cu care afectivitatea să nu se afle în relație de interacțiune și interdependență. Astfel, ea condiționează procesele cognitive, este atât cauză cât și efect al motivației; se regăsește în actul voluntar, înlesnind alegerea motivelor ce stau la baza unei acțiuni, declanșează și întreține actele imaginative și creatorii, prezentă atât în sfera conștientului cât și în cea a inconștientului. Prin afectivitate putem transmite mesaje, putem influența conduite, ne putem regla și autoregla.

Și, ultimul motiv dar nu cel din urmă, ar fi acela, că prin intermediul practicii de specialitate, am intrat în contact direct cu copii din centrele de plasament, având posibilitatea de a învăța și observa lucruri la care nu am putut rămâne indiferent și care m-au atras. Am învățat că în „Drepturile copilului”, sunt clare noțiunile referitoare la familie și anume acelea cum că „Nici un copil nu trebuie separat de părinții săi împotriva voinței acestuia, cu excepția cazurilor în care autoritățile competente decid că această separare este în interesul superior al copilului.” Cu toate acestea, condițiile socio-economice, scăderea nivelului de trai, au dus la mărirea cazurilor de abandon.

În aceste condiții, copii sunt primii care sunt supuși la traume din toate punctele de vedere. Printre aceste traume se numără și cele de ordin afectiv, care condiționează dezvoltarea ulterioară a individului, conduita și comportamentul acestuia, dezvoltarea armonioasă a personalității.

De asemenea, am observat că instituțiile specializate în îngrijirea acestor copii, diferite instituții ale statului, O.N.G.-urile, depun eforturi considerabile pentru a le asigura strictul necesar, sau chiar mai mult. Nu puține sunt cazurile în care, cadrele specializate în lucrul cu copii instituționalizați, dezvoltă legături afective strânse cu acești copii, înlocuind poate absența părinților.

Cu toate aceste eforturi, faptul că acești copii nu aparțin nici unei familii, faptul că nu au pe nimeni care să-i sprijine, să-i iubească, să-i îndrume, faptul că nu se pot baza decât pe ei înșăși, nu pot fi suplinite cu nimic, la fel cum nu pot fi șterse pur și simplu, din memoria lor.

Sperăm că prin lucrarea de față vom putea pune într-o lumină mai clară tulburările de afectivitate întâlnite la copii din centrele de plasament, subliniind astfel importanța unor demersuri terapeutice, centrate pe consolidarea echilibrului afectiv al acestora.

CAPITOLUL I

AFECTIVITATEA – CONCEPT ȘI CADRU DE REFERINȚĂ

1.1 Afectivitatea . Concept și definire

Dacă mintea noastră ar dispune numai de procese psihice de cunoaștere, viața ar fi extrem de plictisitoare. Din fericire, prin emoțiile și sentimentele noastre, trăim într-un univers emoțional care dă sens existenței, o viață în limitele normale fiind practic de neconceput fără afectivitate.

Prin afectivitate ne deosebim fundamental atât de emoțiile specifice lumii animale, cât și de lumea sistemelor tehnice, dotate cu inteligență artificială. În cadrul Sistemului Psihic Uman, afectivitatea, constituie alături de motivație și voință, unul dintre factorii decisivi pentru desfășurarea optimă a activității.

Omul nu se raportează indiferent la realitate, dimpotrivă, obiectele, fenomenele, evenimentele care acționează asupra lui au un ecou, o rezonanță, trezesc la viață anumite trebuințe, corespund sau nu nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspirațiile, idealurile. Între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri a căror efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, mulțumire, entuziasm, bucurie, iar nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulțumire, indignare, tristețe. Stimulii externi nu sunt decât în mod potențial generatori de emoții, ei nu au o semnificație emoțională în sine decât în măsura în care sunt capabili să satisfacă anumite cerințe de adaptare a omului la mediu.

Deși este o componentă a vieții psihice, la fel de prezentă și de sesizabilă ca și percepția, afectivitatea, s-a dovedit a fi cel mai greu de analizat și explicat. Luându-se add literam, sensul etimologic pleacă de la grec. „affectus”, însemnând „de mișcare”, „bulversare”, „înfiorare”. De aceea, emoția a fost considerată ca o stare psihofiziologică de dezorganizare și dezadaptare.

După Dicționarul Explicativ al Limbii Române afectivitatea este totalitatea stărilor și fenomenelor care țin de viața psihică a omului (de emoții, sentimente, pasiune etc.).

Afectivitatea este „trăire diferențiată, ca stare față de situații, evenimente, persoane, conținuturi de comunicări la care se participă. Afectivitatea se manifestă nu numai față de evenimente prezente, ci și față de cele evocate din trecut, dar și asociate de trăiri ce se vor putea produce în viitor. Expresiile afective dacă sunt legate de un moment sau situație se numesc afecte și emoții. Dacă sunt latente se numesc dispoziții. Când sunt consistente, complexe, puternice și de durată se numesc sentimente, iar când au o intensitate foarte puternică și obsesivă, răscolitoare cu efecte de reflux în întreaga viață psihică se numesc pasiuni” (26, pag. 53).

„Afectivitatea este fenomenul de rezonanță a lumii în subiect și care se produce în măsura și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este totodată vibrația expresivă a subiectului social în lumea sa, o lăuntrică melodie existențială ce erupe în acțiune și reorganizează lumea” (24, pag. 468).

În cadrul proceselor afective pe prim plan nu se află obiectul, ci valoarea și semnificația pe care o are acesta pentru subiect. Importantă este relația dintre obiect și subiect, pentru că numai într-o asemenea relație obiectul capătă semnificații. Unul și același obiect poate produce stări afective variate unor persoane diferite. În același timp, la una și aceeași persoană, același obiect poate produce stări afective diferite. „ Procesele psihice care sunt generate de relațiile dintre obiect și subiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective” (33, pag. 170).

L. Munn în tratatul său „Psychology”, afirma: „Poate că definiția cea mai satisfăcătoare, care poate fi dată în prezent, este cea care prezintă emoția ca o perturbare acută a individului ca întreg, psihologică la origine, implicând comportamentul, experiența conștientă și funcționalitatea viscerală ”.

Se merită a fi menționată și definiția formulată de către E.G.Boring, H.S.Langfeld și H.P.Weld în „Introduction to psychology”: „… se pare că emoția poate fi caracterizată cel mai bine ca o relație între numeroasele și diversele elemente ale experienței și reacției. Această relație nu este suficient specificată, dar, în general, ea este motivată de plăcere sau neplăcere și de dezorganizarea paternurilor integrate ale comportamentului obișnuit” .

Se poate constata că psihologia clasică s-a limitat la abordarea formelor primare și elementare ale afectivității, precum frica, spaima, panica, furia, plăcerea și derivatele lor.

Nu există o viziune unitară și științific întemeiată asupra afectivității. Acest lucru se datorează în principal opoziției metodologice dintre diferitele școli ale psihologiei clasice, fiecare școală dezvoltându-și o abordare distinctă și opusă celorlalte. Controversele s-au grupat în

principal pe trei coordonate: a) natura și conținutul trăirii moționale; b) locul emoției în viața psihică și rolul ei în activitatea curentă a omului; c) modul de producere și mecanismele prin care se realizează procesele emoționale.

Situația atât de controversată a afectivității se explică nu numai prin complexitatea ei și ci și prin dificultatea găsirii și conceperii unor modele experimentale suficient de adecvate și de discriminative.

1.2 Teorii asupra afectivității

Rolul central al cunoașterii

Reacțiile și stările afective sunt evenimente care angajează toate compartimentele vieții psihosomatice. Lindesley tratează afectivitatea în termenii activării și a trecerii de la nespecific la specific, anumite stări afective paroxiste fiind coincidente cu nivele le cele mai înalte de activare a organismului. Modificările afective sunt în același timp psihice, organice și comportamentale. Astfel, discuțiile despre natționată și definiția formulată de către E.G.Boring, H.S.Langfeld și H.P.Weld în „Introduction to psychology”: „… se pare că emoția poate fi caracterizată cel mai bine ca o relație între numeroasele și diversele elemente ale experienței și reacției. Această relație nu este suficient specificată, dar, în general, ea este motivată de plăcere sau neplăcere și de dezorganizarea paternurilor integrate ale comportamentului obișnuit” .

Se poate constata că psihologia clasică s-a limitat la abordarea formelor primare și elementare ale afectivității, precum frica, spaima, panica, furia, plăcerea și derivatele lor.

Nu există o viziune unitară și științific întemeiată asupra afectivității. Acest lucru se datorează în principal opoziției metodologice dintre diferitele școli ale psihologiei clasice, fiecare școală dezvoltându-și o abordare distinctă și opusă celorlalte. Controversele s-au grupat în

principal pe trei coordonate: a) natura și conținutul trăirii moționale; b) locul emoției în viața psihică și rolul ei în activitatea curentă a omului; c) modul de producere și mecanismele prin care se realizează procesele emoționale.

Situația atât de controversată a afectivității se explică nu numai prin complexitatea ei și ci și prin dificultatea găsirii și conceperii unor modele experimentale suficient de adecvate și de discriminative.

1.2 Teorii asupra afectivității

Rolul central al cunoașterii

Reacțiile și stările afective sunt evenimente care angajează toate compartimentele vieții psihosomatice. Lindesley tratează afectivitatea în termenii activării și a trecerii de la nespecific la specific, anumite stări afective paroxiste fiind coincidente cu nivele le cele mai înalte de activare a organismului. Modificările afective sunt în același timp psihice, organice și comportamentale. Astfel, discuțiile despre natura sau conținutul emoțiilor s-au referit în primul rând la corelațiile dintre acești trei factori.

Herbart a dat emoțiilor o interpretare, care, de multe ori, a fost caracterizată ca fiind intelectualistă. Astfel, după Herbart, stările afective sunt derivate din raporturile de concordanță sau conflict dintre reprezentări și idei; deci stările emoționale nu pot exista în absența actelor intelectuale.

Nahlowsky a dezvoltat teoria lui Herbart. El arată că sentimentul poate fi definit ca percepția imediată a reprezentărilor din conștiință. După Nahlowsky, modificările fiziologice determină, în primul rând, reprezentări și numai prin derivație, stări afective; întotdeauna actul cognitiv primează.

Teoria intelectualistă pune accentul pe factorul central și apreciază modificările periferice ca fiind consecința trăirilor afective determinate de actele cunoașterii. Chiar dacă această teorie consideră că psihicul nu are legături cu organicul, ci numai se exprimă prin procesele organice și comportament, are și o constatare veridică, privind faptul că „procesele emoționale sunt declanșate prin informații asupra unor evenimente din mediul intern sau extern”.(24, pag. 470) Deși declanșate în baza unor fapte cognitive, stările afective sunt trăiri tensionale ce se bazează pe trebuințe și motive.

Polarizarea emoțională

Wundt propune o teorie mai mult descriptivă a fenomenelor afective, sistematizând relațiile bipolare existente în acest domeniu. Astfel, se afirmă, că toată bogăția vieții afective este redată prin trei cupluri (dimensiuni) afective și anume: plăcut-neplăcut, excitare-depresie, încordare-relaxare. Primul cuplu afectiv, cunoscut sub denumirea de stenic-astenic, era de mult admis, Wundt adăugând celelalte două dimensiuni și presupune că sentimentele pot fi înțelese sub forma diverselor combinări polarizate, de pildă agreabil-exicitat-încordat. Teoria tridimensională a lui Wundt lasă deoparte esențialul trăirii afective și anume conținutul și, în consecință, a fost aspru criticată. Se pare că și sub raportul descrierii dinamice formale a proceselor afective, teoria tridimensională este insuficientă și prea simplă, aici trebuind să se descopere sau să se adauge și alte dimensiuni.

Teorii periferiste

Karl Lange vine cu o nouă orientare prin care se inversează ordinea factorilor psihici și fiziologici, nervoși și organici, formulând o teorie periferistă asupra determinării emoțiilor. Dacă în teoria intelectualistă, modificările de ordin fizic erau expresia emoției, în teoria lui Lange actul cognitiv determină direct modificări somatice, acestea cauzând ulterior starea emoțională. Emoția nu mai este derivată din conflictul cognitiv ci rezultă din perceperea modificărilor corporale (ex: scăderea tonusului muscular = dezorientare; scăderea tonusului muscular + vasoconstricție = tristețe; scăderea tonusului muscular + vasoconstricție + spasme ale mușchilor organici = frică etc.).

Un alt susținător al acestei teorii este William James. El declară că modificările corporale urmează imediat după percepții, iar conștientizarea acestora produce emoție. James afirmă „formula cea mai rațională constă în a spune: noi suntem triști pentru că plângem, iritați pentru că lovim, speriați pentru că tremurăm…dacă aș pierde facultatea corporală de a simți, m-aș găsi exclus de la viața afecțiunilor tandre sau aspre și aș avea o existență de formă pur cognitivă și intelectuală”. James și-a apărat cu îndârjire teoria împotriva tuturor criticilor ce i s-au adus. El arată că percepțiile pot provoca direct stări organice fără apariția emoțiilor. Exprimarea unei emoții poate produce o descărcare, o suprimare a ei, dar James susține că, în timpul exprimării emoția este întotdeauna resimțită.

Printre criticii teoriei lui James, se află G.Dumas, care afirmă că teoria lui James se confirmă numai în cazul emoțiilor grosiere, cum ar fi frica și furia, nefiind cazul emoțiilor rafinate, de ordin estetic și intelectual. Sherrington a combătut și el teoria lui James, prin mijloace experimentale. El a dovedit că suprimarea modificărilor viscerale nu suprimă comportamentul emotiv. Este posibil ca între deprinderile de comportament emotiv și trăirea emoției, să nu fie o relație necesară.

În general, teoria lui James are o serie de defecte și limite (fizicalism, senzualism, ignorarea naturii reflexe și adaptative a emoțiilor) dar are meritul de a fi pus în termeni pregnanți problema bazei fiziologice a emoției și de a fi asimilat la aceasta și expresii emoționale. Pornind de la teoria lui James, diferiți psihofiziologi au pornit în căutarea unor scheme reactive neurosomatice proprii anumitor emoții. Psihologii francezi, de pildă, au luat expresiile mimico-pantomimice ca bază pentru studiul obiectiv al stărilor emoționale, iar mai târziu, psihologii americani au reluat schema lui James pentru a o utiliza într-un nou context.

Emoția ca adaptare

„Darwin vede originea emoțiilor nu în modificările viscerale, ci în comportamentul adaptativ”. Vechi tipuri de astfel de comportamente cu toate implicațiile tonice și senzoriale, cu ajustările la situațiile tip ale atacului sau fugii, sau comprimat și schematizat, dar sau păstrat întrucât s-au dovedit a fi utile adaptării. „Expresiile emoționale n-ar fi decât reziduurile schematizate, dar încă utile, ale unor vechi comportamente de însemnătate vitală”. Astfel, postura și expresia furiei sau agresiunii, implicând accelerarea pulsului, amplificarea respirației, întredeschiderea ochilor, încordarea mușchilor faciali și scrâșnitul dinților, agitația membrelor etc., reprezintă o poziție optimă a atacului care în același timp îl sperie pe adversar.

În continuarea teoriei darwiniste se situează teoria pragmatică a lui Dewey cu privire la comportamentul condiționat. „Din punct de vedere psihologic emoția este adaptarea sau tensionarea deprinderilor, iar modificările organice corporale constituie manifestarea în termeni concreți a luptei pentru adaptare” afirma Dewey în 1895. Lupta nu este declanșată de nimic altceva decât de o situație conflictuală, pe care subiectul nu o poate rezolva facil și eficient. Atunci când acțiunea de depășire a conflictului este îndeplinită, emoția se suspendă. Calparede observa „emoțiile se produc cu siguranță atunci când adaptarea este împiedicată de un motiv oarecare. Omul care poate fugi nu simte sentimentul fricii”.

Janet a considerat emoția ca forță dezorganizatoare. Acesta tratează procesele emoționale ca fiind reglatorii, deoarece acestea îndeplinesc o funcție de disociere și analiză, de suspendare a cursului obișnuit al adaptării și difuzarea agitației în întregul organism. Sentimentele după opinia lui Janet, sunt acțiuni secundare care modifică actele primare și susțin conduitele raționale. În aceiași perspectivă, K. Jung situează sentimentul pe o poziție superioară gândirii raționale. După Jung perturbarea sentimentelor poate duce la stări patologice, iar după Janet, patologia conștiinței este de origine afectivă. Din combinarea sentimentelor cu conduitele sociale, rezultă iubirea, ura, simpatia, antipatia.

Teorile dedicate naturii emoției, s-au cantonat mult timp în sfera fiziologiei și biologiei, iar trecerea spre psihologie a fost făcută prin contribuțiile lui Janet și Wallon. Structurile motivaționale și afective superioare reprezintă un suport esențial al personalității. Așa că dacă, personalitatea este de natură socială și afectivitatea, în formele ei umane, trebuie să fie explicată sociogenetic și cultural.

Teorii centrale

În domeniul teoriilor centrale, Cannon a marcat câțiva pași importanți. Pe de o parte, el pune afectivitatea „în dependență de homeostazie”, concepând stările afective ca semnalări ale perturbării echilibrului și ca activări orientate spre restabilirea acestuia. Pe de altă parte, Cannon, atribuie factorilor biochimici o însemnătate mult mai mare în sensibilizarea afectivă, decât factorilor funcționali. Cannon a demonstrat că toate emoțiile sunt însoțite de secreții de adrenalină și alți mediatori chimici. Cercetările efectuate la jumătate de secol de la experiențele lui Cannon, au scos la iveală un adevărat „portret biochimic” al unor stări emoționale. Chiar dacă la început, se considera, că declanșarea emoțiilor avea loc în sistemul simpatic, apoi în talamus s-a demonstrat în final rolul cortexului în declanșarea, înregistrarea și organizarea emoțiilor. Această teorie a demonstrat faptul că procesele emoționale angajează întreg organismul.

Maranon, a realizat în 1924, un experiment pe care mulți cercetători, l-au clasificat drept fascinant, el a injectat la 210 pacienți adrenalină, după care le-a cerut să se introspecteze. 71% dintre subiecți au relatat simptome fizice fără a adăuga nici un fel de modificări de natură emoțională. Marea majoritate a acestora au descris „sentimentele” într-o manieră denumită de Maranon „rece”. Subiecții nu erau nici temători, nici fericiți, dar se simțeau de parcă ar fi fost. Doar câteva cazuri au relatat o experiență emoțională autentică.

Ceea ce a încercat Maranon să demonstreze prin acest experiment, a fost faptul că numai o stare de excitație fiziologică nu este suficientă pentru a declanșa emoție.

Afectivitate și activitate.

Teoria posturală a emoțiilor, dezvoltată de Wallon, încearcă o joncțiune între punctele de vedere biofiziologic și sociologic în determinarea emoțiilor. După Wallon, „emoția, oricare ar fi ea, are drept condiție fundamentală, variațiile în tonusul mușchilor scheletici și a vieții organice”. Emoția este înțeleasă ca expresie subiectivă a comportamentului motor, dar nu numai a variațiilor tonice ale acestuia și nu și a sensibilității kinestezice. Centrul de greutate al emoției devine sensibilitatea și tonusul postural prin care subiectul se acomodează la acțiune și reglează acțiunea.

După Wallon, expresivitatea emoțională este o etapă care precede limbajul și îl însoțește, dezvoltându-se în legătură cu el. La copil, sensibilitatea afectivă se dezvoltă în condițiile vieții sociale. Wallon stabilește o relație între afectivitate și cogniție. Liniile dezvoltării acestor laturi ale psihismului uman sunt totuși diferite, prima vizând relațiile sociale și a doua privind relațiile cu obiectele. Wallon își construiește propria teorie psihologică cu privire la dezvoltarea conștiinței și asupra stadiilor formării personalității.

Geneza și emanciparea calitativă a afectivității umane apare în psihologia lui Wallon, ca având un curs univoc, de la biologic la social. Și teoria lui Wallon are carențe, deoarece o serie de determinanți socioculturali ai motivației și afectivității rămân în afara teoriei.

Determinări socioculturale ale afectivității umane

Pornind de la social la cultural spre biologic se edifică o nouă teorie asupra afectivității. Interpretarea socioculturală a afectivității umane nu se referă direct la mecanismele neurofiziologice, dar beneficiază de pozițiile ultime ale psihofiziologiei. Procesele afective umane se bazează pe interacțiunea dintre cortex și subcortex. Pantelimon Golu (1974) subliniază dependența proceselor afective de valorile socioculturale și exemplifică prin regimul reactivității afective și varietatea expresiilor și preferințelor la diferite popoare. Factorii socioculturali influențează și determină comportamentele afective prin crearea situațiilor afectogene, prin condiționarea intensității comportamentelor afective și prin modelarea acestora.

B. Iadov (1975) arată că formarea structurilor cognitiv-afective poate fi interpretată ca având rol de sistem dispozițional și care se exprimă prin pregătire pentru anumite acțiuni. „în determinarea social istorică a proceselor afective trebuie să se țină cont, în primul rând de evoluția și diversificarea trebuințelor odată cu dezvoltarea economică și culturală.” (24, pag. 478)

Factorii care determină modelarea afectivității umane în sistemele socio-culturale trebuie să fie puși în evidență și clasificați. P.P. Neveanu consideră că în prim plan este orânduirea socială, după care urmează factorii ideologici și de psihologie socială, munca, etc. (24, pag. 480) Toți acești factori duc la determinarea împrejurărilor de viață în cadrul cărora afectivitatea se modelează și se manifestă; din această cauză există pregnante diferențieri individuale.

Maisonneuve afirmă: „sentimentele noastre sunt mult mai puțin personale decât ne place să credem; ele sunt comunicabile, adesea contagioase și, dacă privim de aproape, – supuse unei condiționări sociale, poate mai importante decât condiționarea lor biologică”.

În viziunea lui Moreno, atracțiile și respingerile dintre persoane apar spontan și trebuie să constituie principalul sistem de referință, atunci când se are în vedere, de „cadrele sociale” cum sunt: volumul și structura grupului, sistemele de valori și aspirații etc.

D. Grama (1974) remarcă faptul că s-a ajuns la definiri operaționale ale factorilor implicați.

În genere între criteriile socioculturale și stările subiecților este o relație reversibilă. Schachter (1959) găsește o relație direct proporțională între gradul de anxietate și tendința de afiliere. P.P.Neveanu a observat și raportul invers. „ Cu cât o persoană este mai puțin afiliată sau privată de prieteni, cu atât este mai accentuată anxietatea”. (24, pag.480) Condiția relațiilor interindividuale constă în satisfacerea sau insatisfacerea nevoilor de apreciere, afecțiune, aprobare.

În ordinea sintetizării influențelor, ca un element ce integrează determinările socioculturale, se impune factorul intern-extern al valorii și valorificării.

În aceste condiții, sociopsihologii marxiști au optat pentru interpretarea axiologică a fenomenelor afective, întrucât astfel se pune în evidență unitatea dintre psihic și social, totodată fiind accentuată funcția conștiinței în organizarea vieții psihice, fără a ignora corelarea conștientului cu inconștientul.

1.3 Proprietățiile proceselor afective

A) Polaritatea proceselor afective constă în tendința acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul polului negativ. Polaritatea proceselor afective apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferențiate a trebuințelor, aspirațiilor. De regulă, procesele afective sunt grupate două câte două, în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristețe, simpatie-antipatie, iubire-ură, entuziasm-deprimare etc. polaritate ce se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic-unele mobilizând, împingând către activitate, iar altele, dimpotrivă, demobilizând, întârziind sau inhibând activitatea. Polaritatea se mai poate exprima și în caracterul lor încordat sau destins (unele fiind tensionale iar altele relaxante).

De cele mai multe ori, se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, iar cele neplăcute ca fiind astenice, fapt inexact. Dacă luăm ca exemplu succesul, care este o stare afectivă plăcută, poate să fie stenică pentru unii oameni împingându-i spre activitate, iar pentru alți oameni poate să fie astenică, făcându-i să se mulțumească cu ceea ce au obținut până în momentul respectiv.

B) Intensitatea proceselor afective indică forța, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat o trăire afectivă. Astfel, putem întâlni stări afective intense, unele chiar foarte intense (frica, spaima, explozia de bucurie etc.), în timp ce altele sunt mai puțin intense. Intensitatea proceselor afective poate fi în funcție atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificația lui în raport cu trebuințele subiectului, cât și de capacitatea afectivă a subiectului.

Se știe că unii oameni trăiesc mai intens unele evenimente, chiar dacă acestea sunt comune, fără o prea mare importanță, în timp ce alți oameni, rămân oarecum reci, impasibili sub raport afectiv, chiar dacă se află în fața unor evenimente dramatice. Creșterea intensității stărilor afective nu prin repetarea stimulului, care ar putea duce la tocirea afectivității, ci prin schimbarea semnificațiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem în relație. Aceste creșteri ale intensității trăirilor afective trebuie însă să se producă în anumite limite optime, depășirea acestora soldându-se cu perturbarea activității, putându-se vorbi de existența unui optimum afectiv.

C) Durata proceselor afective constă în întinderea, persistența în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viața, o emoție poate dura câteva ore sau clipe; frica și groaza în fața unui eveniment neplăcut persistă și după ce pericolul a dispărut; dragostea se păstrează chiar dacă ființa iubită nu mai este.

Această proprietate este foarte importantă deoarece alimentând în permanență semnificația afectogenă a unui stimul putem ține mereu trează starea afectivă față de el.

D) Mobilitatea proceselor afective se exprimă fie prin trecerea rapidă de la o fază la alta, în interiorul aceleiași trăiri emoționale, fie prin trecerea de la o stare afectivă la alta. În primul caz este vorba de trecerea de la stadiul primar, ce exprimă o trăire nespecifică de incertitudine, la stadiul secundar, ce presupune o trăire specifică, adecvată deznodământului favorabil sau nefavorabil. În cel de-al doilea caz, avem de-a face cu trecerea de la emoție la sentiment, sau de la un sentiment de un anumit tip, la un sentiment de alt tip (de la dragoste la ură și invers).

Mobilitatea proceselor afective presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta numai în condiții de necesitate, numai atunci când situațiile de față o cer. Mobilitatea trebuie deosebită de fluctuația trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta însă fără nici un motiv. Fluctuația trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturității sau chiar patologiei proceselor afective.

E) Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea proceselor afective de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”, „citite”, „simțite”. Exteriorizarea, manifestarea în afară, se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoționale. H. Rohracher definește o expresie ca fiind orice caracteristică exterioară a omului după care tragem concluzii cu privire la caracterul său ori privitor la starea sa de spirit.

Cele mai cunoscute expresii emoționale sunt:

Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă toate elementele mobile ale feței: deschiderea ochilor, direcția privirii, pozițiile sprâncenelor, mișcările buzelor, etc. Prin intermediul lor ne putem exterioriza bucuria, tristețea, supărarea, surpriza, mâhnirea, descurajarea, etc. Mimica ne dezvăluie mult mai ușor și mai clar, ceea ce simte interlocutorul nostru, ceea ce simte în momentul respectiv. Cei mai expresivi sunt ochii, oscilațiile, luminozitatea lor, modificările pupilei constituie reacții foarte fine, însoțind schimbări extrem de vagi ale atitudinii cuiva. Mimica poate fi manevrată în mod voluntar.

Pantomimica – ansamblul reacțiilor la care participă tot corpul: ținuta, mersul, gesturile. Felul cuiva de a merge, de a sta pe scaun, de a strânge mâna, de a dansa, mișcările pe care le face când vorbește, toate sunt caracteristice după ele putând recunoaște cu ușurință pe cineva, îi putem ghici starea de spirit. Gesturile astea mărunte nu sunt supravegheate de nimeni și din acest considerent, ele sunt mai autentice decât mimica.

Modificările de natură vegetativă – amplificarea/diminuarea ritmului respirației, vasoconstricția, vasodilatația, creșterea conductibilității electrice a părului, modificarea compoziției chimice a sângelui sau a hormonilor, soldate cu paloare, înroșire, tremurături, lacrimi, transpirație, gol în stomac.

Schimbarea vocii – a intensității, ritmului vorbirii, intonație, timbrul vocii; după intonație îți poți da seama când un „da” este „da” și când este mai mult „nu”. Vocea se modulează în funcție de emoție.

Expresiile emoționale nu sunt separate unele de altele, ci se corelează și se subordonează stărilor afective dând naștere la ceea ce se numește conduita emoțional – afectivă.

Este de reținut că expresiile și conduitele emoționale se învață se însușesc de-a lungul vieții prin imitație sau prin efort voluntar. Pe lângă capacitatea de învățare a expresiilor emoționale, omul o are și pe aceea de a le provoca și dirija voluntar, conștient, de a le stimula și de a le folosi convențional pentru a transmite o anumită stare afectivă, chiar dacă aceasta nu există; astfel pot apărea discrepanțe între trăirile afective și expresiile emoționale. Sub influența condițiilor sociale au apărut expresii emoționale noi, specific umane, cum ar fi zâmbetul cu diversele sale interpretări: binevoitor, ironic, aprobativ, disprețuitor, răutăcios, etc.

În comportamentul omului, expresiile emoționale joacă roluri importante:

Rol de comunicare de a face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană pe care ea o dorește ca ceilalți s-o perceapă. V. Pavelcu (1969) arăta că „mimica și pantomimica devin limbaj, ca și cuvântul articulat, ca și acesta, ele se învață luând forma socială a tiparelor și modelelor create de generații”.

Rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte. O persoană poate plânge pentru a impresiona, a obține mângâiere, acord sau a ceea ce și-a propus. În acest sens vorbim de utilizarea socială a expresiilor emoționale cu scop.

Rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm.

Rol de contagiune, de a transmite și de a trezi reacții similare și la alte persoane, de a de naștere la stări afective colective, pozitive sau negative.

Rol de accentuare sau de diminuare a însăși stării afective. Plângând ne putem descărca, elibera sau dimpotrivă, încărca afectiv.

Unele expresii și conduite emoționale sunt întărite și valorificate în viața socială, altele inhibate și respinse. În cultura occidentală, de exemplu, plânsul pare a fi „interzis” bărbaților, în timp ce în alte culturi el este încurajat tocmai la bărbați. Expresiile emoționale se standardizează, se generalizează și se asociază cu o serie de semne afectogene, creând așa-numitul „limbaj afectiv”. (33, Pag.173)

1.4 Clasificarea trăirilor afective

Procesele afective sunt în același timp trăire și comunicare, stare de acțiune, concentrate interne, dar și șuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare. Din acest considerent clasificarea proceselor afective se realizează după o serie de criterii: 1) proprietățile de care dispun; 2) gradul lor de conștientizare; 3) nivel cantitativ al formelor motivaționale din care izvorăsc. (33, pag. 79)

Procesele afective se împart în trei categorii: primare; complexe; superioare.

1.4.1 Procesele afective primare

Au caracter spontan, elementar, sunt slab organizate. Procesele afective primare sunt mai apropiate de biologic, instinctiv, fiind mai puțin elaborate cultural și tinzând să scape controlului conștient, rațional. În categoria lor intră:

Tonul afectiv al proceselor cognitive. Se referă la reacțiile emoționale ce însoțesc și colorează afectiv orice act de cunoaștere; o senzație, o reprezentare trezesc în noi stări afective de care nici nu ne dăm seama.

Trăirile afective de proveniență organică sunt cauzate de buna sau proasta funcționare a organelor interne; ele apar mai ales în stare de boală.

Afectele. Sunt stări afective simple, primitive și impulsive; puternice, foarte intense și violente, de scurtă durată, cu apariție bruscă și desfășurare impetuoasă. În această categorie intră groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, râsul în hohote, etc. deși au o amprentă culturală ele se apropie foarte mult de instincte. Afectele sunt însoțite de o bogată expresivitate, au o manifestare directă, uneori necontrolată, ducând la acte necugetate.

1.4.2 Procesele afective complexe

Prezintă un grad mai mare de conștientizare și intelectualizare. Procesele afective complexe cuprind în sfera lor:

Emoțiile curente. Sunt forme afective de scurtă durată, active și intense, provocate de însușirile separate ale obiectelor. De asemenea, emoțiile curente sunt forme afective cu caracter situativ, cu o desfășurare tumultoasă sau calmă și cu o orientare bine determinată către un obiect sau o persoană anumită. Printre aceste emoții curente, se numără: bucuria, tristețea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admirația, disprețul, speranța, deznădejdea, plăcerea, dezgustul, etc. Ele sunt mult mai variate și diferențiate decât afectele, manifestându-se în comportament mai rafinat și mai nuanțat, după tipare socio-culturale.

Emoțiile superioare. Sunt legate nu atât de obiecte, cât de o anumită activitate pe care individul o desfășoară. Pot apărea în activitatea intelectuală, în reflectarea frumosului din realitate în realizarea comportamentului moral. De regulă, emoțiile superioare, presupun evaluări, acordări de semnificații valorice activităților desfășurate. Atunci când între acestea și situațiile de viață există coincidențe, asistăm la sedimentarea și acumularea lor treptată, fapt care generează stări emoționale concordante. Diferențele dintre așteptările și obișnuințele emoționale, pe de o parte și caracterul inedit al situațiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte, produce șocul emoțional. Emoțiile superioare, se supun în mare măsură învățării, existând chiar o formă de învățare numită învățarea afectivă.

Dispozițiile afective. Sunt caracterizate de stări difuze cu intensitate variabilă și durabilitate relativă. Se deosebesc de emoții (care au o orientare precisă) prin faptul că sunt mai vagi; dar aceasta nu înseamnă că nu au o cauză anume, ci numai că, momentan, individul nu o conștientizează, nu-și dă seama de existența ei. Dar, dacă se face o analiză atentă, cauza poate fi reperată și îndepărtată (atunci când este vorba de o dispoziție negativă) sau reținută și amplificată (în cazul unei dispoziții pozitive). În cazul în care dispozițiile se repetă, ele pot devenii trăsături de caracter. Astfel, firile închise, taciturne, anxioase ca și cele deschise bine dispuse, vesele, se formează prin repetarea și prelungirea în timp, a dispozițiilor afective, trăite de individ în existența personală.

1.4.3 Procesele afective superioare

Sunt caracterizate de o mare restructurare valorică, care se situează, nu la nivel de obiect sau de activitate, ci la nivel de personalitate depășind prin conținutul și structura lor stările emoțional disparate și tranzitorii.

Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile. Sentimentele sunt specific umane și sunt condiționate social-istoric. Iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viața, chiar și atunci când apar sentimente noi. Datorită gradului mare de stabilitate, se poate anticipa conduita afectivă a individului. Dragostea, ura, gelozia, admirația, recunoștința, includ elemente de ordin intelectual, motivațional, voluntar și caracterizează omul ca personalitate.

Sentimentele se nasc din emoții, dar nu trebuie reduse la acestea; sentimentul este o emoție repetată, oscilantă și abia apoi stabilizată și generalizată, persistă în timp și rezistă la diferiți factori perturbatori. Formarea sentimentelor, constă într-un întreg proces. Acest proces cuprinde: faze de cristalizare, faze de maturizare (nivel înalt de funcționare), și în ultimul rând, faze de decristalizare (dezorganizare pin uzură și asociate cu decepții, deziluzii, pesimism). Asocierea sentimentelor nu este sub nici o formă întâmplătoare, ea are o serie de reguli și legi. Theodule Ribot vorbea chiar și de o existență a unei „logici a sentimentelor”

(1988). Sentimentele pot fi împărțite în mai multe categorii: intelectuale -curiozitatea, mirarea, îndoiala, dragostea de adevăr – apar în procesul cunoașterii și reflectă relația față de ideile proprii sau ale altora; estetice – admirația, extazul – apar în procesul reflectării frumosului în viață, societate; morale – patriotismul, datoria – reflectă atitudinea față de bine și rău, față de conduitele personale ale celorlalți.

Între emoție și sentiment este foarte greu de stabilit o linie precisă de demarcație, trecerile între aceste două fenomene sunt insesizabile iar deosebirile apar clar numai în comparația dintre fenomene tipice și cazuri externe. Sentimentele se prezintă ca stări de echilibru sau ca tendințe spre echilibrare, spre adaptare conștientă; emoțiile reprezintă conștiința imposibilității unei reacții adaptate, renunțarea la o adaptare sau la un echilibru. Sentimentul tinde spre contactul cu lumea externă, este un proces centrifugal, emoția este o eclipsare a laturii obiective cu exagerarea celei subiective.

Emoțiile ca și sentimentele au o conștiință, dar o conștiință degradată, diminuată, primitivă, deformată. Retrospectiv ele ne apar străine de personalitatea noastră și în bună parte nici nu le avem prezente în memoria noastră. (21, pag. 30)

Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate și generalitate foarte mare, care antrenează întreaga personalitate. Punându-și în funcțiune pasiunile nobile, cu orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres, omul își consumă energia creatoare, biruind astfel multe greutăți. Omul trebuie însă să lupte și cu pasiunile negative, cu patimile sau viciile, dirijate de scopuri egoiste, dăunătoare, ce pun stăpânire pe personalitate, pe care o domină și o deviază comportamental. (33, pag181)

Formele afectivității nu au un statut singular, nu acționează separat, ci între ele există relații strânse. Astfel, pentru a înțelege mai bine relațiile existente între diferitele forme ale afectivității, a fost imaginat un model explicativ-interpretativ al proceselor afective, cu următoarele niveluri de la bază spre vârf: 1) nivelul emoțiilor primare; 2) nivelul emoțiilor complexe; 3) nivelul sentimentelor; 4) nivelul pasiunilor. Între formele afectivității se instituie relații ce reflectă dinamica emoțiilor sub forma interacțiunii din interiorul piramidei, cât și relațiile dintre componentele piramidei și exterior.

(+) (-)

Starea afectivă de fond (dispoziția afectivă)

Fig.3 Piramida proceselor afective

Procesele emoționale de la baza piramidei (prin aspectul lor pozitiv sau negativ), pot să favorizeze, să faciliteze sau dimpotrivă, să frâneze formarea sentimentelor și pasiunilor.

Componentele volitive și intelectuale din structura emoțiilor superioare, procesele situate în vârful piramidei, exercită acțiuni de control, organizare și dirijare a celor situate la nivelul inferior. O dată formate, anumite sentimente sunt capabile să stimuleze, comportamentul, jucând practic rolul de motiv pentru activitățile periodice.

La baza piramidei expresivitatea emoțiilor este, în general, mai bogată, mai puțin nuanțată și mai greu de „mascat” decât la vârf.

1.5. Mediul familial și efectul său asupra copilului

Familia reprezintă locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă asemenea distincție. Acesta este cadrul în care copilul își va putea investi resursele emoționale și va învăța treptat să le controleze, făcând treptat experiența întregii game a sentimentelor. Fiindcă este un mediu mai ales afectiv, familia constituie o școala a sentimentelor; în acest fel familia modelează personalitatea copilului.

Familia oferă mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social și are rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personalității individului. In familie se realizează integrarea primară socială a copilului, motiv pentru care modul de relaționare în familie, climatul afectiv și modelul socio-cultural al acesteia sunt importante în integrarea socială și constituirea comportamentelor sociale. Prin relațiile sale cu membrii familiei copilul se integrează în relațiile sociale, se apropie de societate, își cunoaște valoarea și începe să-și formeze imaginea de sine.

Studiile efectuate în ultimii ani privind rolul familiei în dezvoltarea urmașilor confirmă faptul că perioada petrecută în familie este determinantă pentru evoluția personalității copiilor și pentru integrarea lor școlară și socială. Părinții sunt primii educatori ai copilului, de aceea este foarte important ca ei să-și cunoască responsabilitățile și să dezvolte practici educative adecvate. Analizînd relațiile copil-parinte, P. Osterrieth („Copilul si familie”, Bucuresti, E.D.P., 1973) distinge doua atitudini extreme: acceptarea și neacceptarea.

Familia are rol de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul ambiant. Când acest rol este îndeplinit în mod satisfăcător, în funcție de vârsta copilului, ținând cont de mijloacele de care dispune copilul la fiecare vârstă, se poate spune că acesta este acceptat așa cum este iar anturajul ține seama de slăbiciunea și incapacitățile lui dar și de forța si de posibilitățile lui.

Aceste condiții îi oferă copilului siguranță, sentiment care îi permite să stabilească raporturi pozitive cu lumea înconjurătoare și să se inițieze pentru viață. In caz contrar, când familia nu poate asigura amortizarea presiunilor externe care amenință copilul, sau chiar întărește forța presiunilor, acesta este pus în situația de a-și recunoaște propria neputință în a face față realității și în a-și cuceri un loc în viață. El va ajunge să nu aibă încredere în sine și va cunoaște numai anxietatea. In acest caz familia manifestă vădit neglijență și indiferență față de copil.

Symonds definește ca „respins” copilul care nu este acceptat de mama sau de tatăl său. Părinții nu acordă copilului îngrijirile necesare, protecția sau afecțiunea, în general, îl neglijează. Symonds descrie și o serie de indici comportamentali tipici pentru atitudinea rejectivă a părinților: familia nu manifestă interes și nici nu găsește timp pentru copil, acesta este neglijat, i se refuză ajutorul și sprijinul, este criticat, dezaprobat, pedepsit, ridiculizat, ținut departe, nimeni nu are grijă de sănătatea lui, de îmbrăcămintea, de aspectul, de educația lui; nu este valorizat.

Consecințele acestei respingeri se manifestă la copil prin: lipsa de autovalorizare și de încredere în sine, pasivitate și apatie datorate sentimentului de neputință, agresivitate, revoltă, ostilitate, furt, vagabondaj, înclinație spre minciună și neascultare, instabilitate emoțională și iritabilitate, tendință spre neatenție și visare, neglijență în ținută, indiferență față de școală, antagonism social (I. Osterrieth, P., „Copilul si familia”, Bucuresti, E.D.P., 1973) . Intr-un astfel de mediu, nesatisfăcător în ceea ce privește nevoile fizice, emoționale, intelectuale și sociale fundamentale ale copiilor, bunăstarea întregii vieți a acestora este pusă în pericol. Astfel, pe termen scurt sau mai lung, mulți copii au nevoie de protecție în afara familiilor lor, protecție care, în unele cazuri se poate asigura doar de către centrele de plasament.

Copilul până să intre în ciclul de învățământ, nu cunoaște alt univers decât familia sa. El este puțin sensibil la diferențele de niveluri socio-economice și la comparațiile exterioare. Mediul familial îl satisface în măsura în care el răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector. Această dublă condiție este indispensabilă pentru ca micul copil să învețe să se construiască pe el însuși, să se situeze în raport cu ceilalți, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol primele sale experiențe sociale și sentimentale. Nesiguranța din exterior nu îl afectează, în mare, decât prin intermediul celor apropiați.

Cum am mai spus, mediul trebuie să corespundă nevoilor minimale ale copilului, iar aceste nevoi, sunt următoarele:

Nevoia de dragoste și securitate.

Nevoia de dragoste este împlinită de relațiile calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin aceste relații – inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai larg de persoane, copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. În dragostea părintească, copilul este acceptat și valorizat necondiționat, indiferent de sex, aparențe, abilități sau personalitate. Această dragoste este dăruită fără solicitarea unei compensații, reciprocități.

Cel mai puternic impact al acestor relații de afecțiune se produce asupra sinelui. Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți sunt esențiale pentru dezvoltarea autoacceptării și autoaprobării.

Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea relațiilor familiale, prin atitudini și comportamente constante și predictibile din partea părințiilor.

Nevoia de noi experiențe

Copilul își găsește răspunsurile prin explorare și descoperire. O dată apărut interesul pentru ceea ce este nou, el devine sursa de motivare a altor explorări și astfel a învățării. Jocul și limbajul sunt principalele modalități prin care copilul poate să-și satisfacă această nevoie. Folosindu-le, el descoperă lumea și învață să se adapteze la ea.

Un mediu familial favorabil trebuie să sprijine copilul în demersurile lui, să-i ofere noi și noi modele de acțiune, să-i ofere noi și noi experiențe, din care acesta să poată învăța.

Nevoia de încurajare și apreciere

Trecerea de la copilul neajutorat, la adultul autodeterminabil, se realizează prin cunoașterea bucuriei și apoi trăirea nevoii de succes. Astfel se realizează un proces de automodelare pornind de la exemplele pe care copilul le identifică/alege din rândul persoanelor importante pentru el.

Nevoia de încurajare și apreciere își găsește împlinirea, aproape invariabil în urma rezultatelor și mai puțin în urma efortului. În consecință ea este satisfăcută mai frecvent la copii inteligenți, sănătoși și bine adaptați. Copii instituționalizați, din acuza dezavantajului emoțional, economic, social, cultural, uneori chiar educațional vor obține mai greu aprecierile celor din jur

Nevoia de responsabilitate

Copilul are nevoie de câștigarea și recunoașterea treptată de către ceilalți a independenței sale. În acest din urmă caz, pe lângă contribuția familiei, un rol important o are școala.

Nesatisfacerea acestei trebuințe, conduce la deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, la tendințele tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalți – pe scurt la iresponsabilitate.

„Formula familială” nu depinde numai de atitudinea părinților, ea rezultă, de asemenea, din structura mediului. Astfel, în afara problemelor pur educative, a influențelor de orice natură pe care familia le are asupra copilului, trebuie luate în considerare și mărimea familiei și relațiile care există între membrii săi. Aici intervine punctul de vedere cantitativ: familie numerica sau din contră copil unic; cămin marcat de goluri determinate de moarte sau neînțelegere, sau, invers, de prezențe mai mult sau mai puțin insolite care modifică echilibrul obișnuit.

Pentru copilul unic, familia este o trinitate în care el este persoana cea mai mică; între el și adulți, nu sunt intermediari, nu sunt aliați posibili, nu există o opinie fluctuantă și nici variante la problemele pe care le pune această situație de trei. Experiența pe care viața i-o oferă este lipsită de diversitate: el învață devreme să cunoască adulții și să-i imite, dar îi cunoaște mai puțin pe cei de vârsta sa. Toate preocupările, frământările, ambițiile celor doi părinți – uneori flancați de patru bunici – converg spre el, îl copleșesc, îl strivesc: copilul evoluează tot timpul sub „lumina proiectoarelor” familiale. El poate fi tentat să se apere de ele, izolându-se și închizându-se în sine. Un al doilea tip de copil unic este „inoportunul”, a cărui naștere nu a fost dorită de nimeni și care nu simte că ar aparține cuiva. De cele mai multe ori din păcate, acest copil, își găsește „familia” cea mai bună într-o instituție de ocrotire.

La polul opus familiei formate din trei persoane, se află familiile numeroase, în care legătura copilului cu adultul riscă, din contră, să slăbească. Părinții, pentru ultimii născuți nu mai constituie întotdeauna realități foarte concrete, li se întâmplă să fie reduși la simplul rol de jandarmi, din cauza lipsei de timp pentru a observa cu suficientă grijă pe fiecare în parte. Aceste familii, al căror număr de copii este mare, se dezvoltă într-un mod cvasisimilar cu familiile care au unul sau cel mult doi copii, însă cu destul de puțină afecțiune, când într-un mod mai mult sau mai puțin arhaic, fiecare trăgând unul într-o parte și altul în cealaltă și pretinzând cu aviditate o tandrețe din care nu primesc decât firimituri. Se întâmplă ca între copii să se facă și să se desfacă alianțe, să se formeze clanuri, în sânul cărora întâlnim uneori singuratici, suferind ca „părăsiți în pustiu” (7, pag. 284). De regulă, primii născuți servesc ca imagini ale părinților și asigură legătura cu aceștia.

Familia numeroasă, dacă rămâne caldă din punct de vedere afectiv, pare uneori să favorizeze dezvoltarea unor calități originale și a unor personalități bogate.

Fără îndoială familia de dimensiune medie, are cele mai bune șanse de a rămâne armonioasă. Un mediu familial clasic presupune un tată, o mamă și copii – dacă este posibil de ambele sexe. Absența sau carența, definitivă sau momentană, a unuia sau altuia din aceste elemente se face simțită în mod obligatoriu. Unui bărbat care nu și-a cunoscut tatăl și față de care nimeni nu a jucat un rol cu adevărat părintesc îi vine foarte greu, când vine momentul, să-și îndeplinească sarcinile de tată. Pentru o mamă, faptul că și-a petrecut primele luni de viață cu o doică sau la creșă riscă, de asemenea, să se traducă prin greutatea de a manifesta față de proprii copii o tandrețe, pe care totuși o păstrează în adâncul sufletului său.

Dacă în unele cazuri de întâmplă ca familia să fie incompletă, în alte cazuri ea prezintă elemente în plus: bunici, unchi, mătuși, prieteni care trăiesc în aceeași casă și nu știu întotdeauna să păstreze rezerva pe care această situație ar trebui să le-o inspire: înțelegerea între două generații nu este întotdeauna facilă, coabitarea a trei generații nu va fi lipsită de probleme, unele dintre ele destul de delicate.

Când prea multe lume se amestecă și-și dă cu părerea asupra felului cum trebuie crescut un copil, rezultatul este poate și mai rău decât dacă nimeni nu s-ar îngriji de el, chiar dacă, printre aceste numeroase păreri, sunt și unele cu totul raționale. De fapt, în afară de părerea părinților, nici un sfat nu va putea fi justificat dacă este dat fără ca nimeni să nu-l fi cerut și mai ales să aibă vreo șansă să fie urmat. Acesta este unul dintre cele mai mari inconveniente ale oricărui mediu familial în care se află prea mulți adulți.

Pe de altă parte, mediul familial nu acționează numai prin compoziția sa numerică. În interiorul familiei se conturează curenți afectivi cărora fiecare din membrii care o compun le suportă efectele.

Ceea ce primează și ceea ce imprimă mediului familial pecetea sa specifică este calitatea legăturii dintre părinți. Mulți autori au notat efectele supărătoare ale disocierii și ale tuturor formelor de discordie conjugală asupra dezvoltării copilului. Există neînțelegeri oficiale, sancționate prin separare sau divorț, care frustrează întotdeauna copilul, însă, fără îndoială, ale căror consecințe ar putea fi atenuate dacă cei doi foști soți ar refuza să facă din copii lor arme sau mize puse în joc.

Există medii care nu par de loc patogene atâta timp cât copilul nu a descoperit că nu erau conforme tipului celui mai obișnuit. Toate situațiile particulare (divorț, recăsătorire, adopție) pun

copilul în fața unor probleme care cer, pentru a găsi o soluție favorabilă, o înțelegere și o simpatie cu totul speciale din partea anturajului. Neliniștit de dezechilibrul și instabilitatea universului său, copilul riscă să sufere el însuși un dezechilibru. Acest din urmă dezechilibru se poate traduce prin simptome cum ar fi: ticurile, enurezia, inhibițiile diverse, care duc la eșec pe diferite planuri, precum și la tulburări de caracter sau morale, pe lângă tulburările de afectivitate, imposibil de evitat în astfel de cazuri.

Fiecare copil este oglinda universului său familial. Mediul familial acționează concomitent printr-un fel de osmoză și prin imaginile pe care le prezintă copilului pentru a-l ajuta să se încadreze în existență și să se dezvolte după modelul celor ce-l înconjoară și cu care este în mod firesc înclinat să se identifice. Într-un mediu dizarmonic, este evident mai dificil pentru individ să-și găsească identitatea și unitatea interioară.

Cu toate acestea, nu există situație familială perfectă: dificultățile sunt inerente existenței și, fără îndoială, ele sunt chiar necesare formării unei ființe atunci când nu îi depășesc forțele.

1.6. Viața afectivă a copilului de vârstă școlară mică

În orientare conduitelor, afectivitatea joacă un dublu rol. Ea constituie, la punctul lor de plecare, motivația – trebuință, dorință, atitudine sau sentiment – care servește la declanșarea acțiunii și îndeamnă la căutarea informațiilor necesare. La sfârșitul conduitei, ea reprezintă sancționarea – plăcere, durere, emoție, sentiment – care reține subiectul asupra eșecului sau reușitei sale și care va reacționa asupra motivațiilor primitive, deviindu-le și făcându-le din ce în ce mai complexe.

Perioada dintre intrarea copilului în școală și terminarea ciclului elementar este adesea descrisă fie ca sfârșit al copilăriei, fie cu particularități de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare, fie ca etapă de debut a adolescenței, fie ca etapă distinctă a copilăriei. În toate cazurile, descrierea psio-fizică a copilului este centrată pe problemele pe care le ridică adaptarea școlară și învățarea.

Perioada școlară mică prezintă unele caracteristici importante și numeroase progrese în dezvoltarea psihică, ca urmare a faptului, că procesul învățării se conștientizează ca atare, intens solicitat de instituția școlară. Învățarea devine, în această perioadă, tipul fundamental de activitate, activitatea școlară solicitând intens activitatea intelectuală, procesul de însușire gradată cuprinse în programele școlii. În consecință copilului i se vor organiza și dezvolta strategii de învățare, i se va conștientiza rolul atenției și repetiției, își va forma deprinderi de scris-citit și calcul.

Până la 7 ani, afectivitatea copilului, deși este relativ dezvoltată, rămâne însă la un nivel infantil, fiind dominată de atașament și afecțiune față de membrii familiei.

Odată cu intrarea în școală, normele sociale școlare, cu caracterul lor riguros, se opun adesea posibilităților reduse de a le satisface optim, din cauza faptului că elevul mic este încă supus tentațiilor de tot felul, dorințelor spontane, dispozițiilor cu caracter capricios și impetuos. Treptat, el se va supune regulilor restrictive privind conduita sa din timpul orelor de curs și va dobândi capacitatea de a trece peste momentele de oboseală sau plictiseală.

Școlarul mic câștigă treptat o mai mare stabilitate și un evident echilibru al vieții afective, el devenind din ce în ce mai sociabil. În activitatea și relațiile școlare se creează condiția nuanțării afective prin rezonanța faptelor și acțiunilor.

Psihologia contemporană vorbește mult despre caracteristicile atitudinilor față de anumite obiecte, persoane sau activități. Ele se organizează în urma experienței de viață, datorită factorilor caracteriali – năzuințe, idealuri, dorințe – și socio-culturali.

Concepția de sine se formează odată cu intrarea copilului în școală, prin modul în care sunt tratați copii de învățător și de colegii lor. După vârsta de 8 ani, copilul începe să conștientizeze o diferență mai mare de evaluare între cum se percepe el și cum este văzut de părinți, de cadrele didactice și de ceilalți elevi. Copilul sesizează faptul că îi sunt mai ales apreciate, caracteristicile implicate în obținerea rezultatelor școlare. Faptul că estimația de sine nu coincide cu estimația învățătorului și cu estimația celorlalți copii, creează un spațiu de trăiri complexe ale vieții și competiției școlare. Axa afectivității capătă nuanțe diferite și complexe legate de rezonanța socială a activității școlare – trăirea acesteia. Reacțiile afective devin controlate voluntar, capacitatea de stimulare și empatia cresc considerabil.

Anxietatea și mecanismele de apărare ale sinelui prezintă interes. Anxietatea ascunsă poate duce la nervozitate, tulburări de somn, apariția unor ticuri și chiar la fobia școlii, la inadaptare, panică.

În această perioadă se instituie și valorile morale, ca reglatori ai conduitei, cu o deosebită importanță psihosocială, dată fiind continuitatea și responsabilitatea socială implicată în progresul social. Există modificări în valorile umane. Morala este legată de viața socială; adaptarea morală este și adaptare socială. Micul școlar înțelege practic diferențele dintre unele fapte, cu morală mai mult sau mai puțin îndoielnică, ca: minciuna, hoția, înșelătoria, obrăznicia

și virtuțile care se opun acestora. Jean Piageet a diferențiat două tipuri de morală în dezvoltare, la copil. O morală în care domină raporturile de constrângere, autoritarismul, obligativității severe impuse din exterior, și o morală a cooperării în care ansamblul regulilor de conviețuire, se constituie datorită respectului reciproc și trăirii intense a sentimentului de egalitate, echilibru și interiorizare a sentimentelor de datorie, cerința de cooperare.

Sentimentul de cooperare se transformă treptat într-un reglator al activității generale a micului școlar. Această dezvoltare este intensă și se desfășoară în condițiile în care copilul este corect îndrumat și își formează deprinderi corecte și un regim optim de muncă. Sentimentul datoriei este legat de munca pe care o desfășoară copilul și de conștiința responsabilității, fiind componenta cea mai importantă a atitudinii față de muncă.

Expresiile emoționale, la copilul școlar mic, sunt mult legate de dispoziții, iar acestea de starea generală, dar în același timp sunt legate și de structura temperamentală și mai ales de caracteristicile evenimentelor la care participă copilul.

În genere, la 7 ani, copilul este relativ reținut, cu o expresie atentă, meditativă, la 8 ani este extravertit și bine dispus; la 9 ani devine din nou meditativ, preocupat pentru ca la 10 ani sa

ajungă să aibă o expresivitate foarte mobilă a feței. Este semnificativ faptul că între 7-10 ani, expresiile emoționale, devin dependente mai ales de succesele sau de insuccesele vieții școlare, precum și de ecoul acestora în conștiința copilului, în atitudinea celorlalți față de el.

În perioada celei de-a treia copilării, se dezvoltă capacitatea copilului de simulare a bunei dispoziții, atunci când aceasta este absentă și tot acum copilul poate să-și dea seama, din conduita și expresia celor pe care îi cunoaște, care este dispoziția lor reală.

Viața socială creează condiții pentru exprimarea discretă a vieții afective. Micul școlar, influențat de viața socială, încetează să se mai mire, să exclame în clasă, începe să-și stăpânească emoțiile, impulsivitatea, să se autodisciplineze. Emoțiile încep să aibă un caracter mai puțin exploziv, se diminuează frecvența manifestărilor emoționale, fără a împiedica însă dezvoltarea lor propriu-zisă.

„Locul familiei și al relațiilor din familie, al atmosferei și regulilor, stilului și caracteristicilor familiei capătă o nouă pregnanță.” (29, pag.105)

Școala creează cadrul în care copilul poate intui existența altor tipuri de familii decât a sa și de a face comparații. Copilul confruntă și conștientizează influențele sale familiale. Există câteva dimensiuni generale ale familiei și stilului ei general de existență, care se reflectă în acest moment al dezvoltării psihice. Dintre acestea mai importante sunt relațiile afective de acceptare

și căldură ale părinților față de copil, atitudinea de rejecție ce se manifestă prin ostilitate, neglijență față de orarul și activitățile copilului, diverse forme de control mai lejere sau mai ferme, chiar severe. Aceste caracteristici constituie o bogată paletă de influențe și rezonanțe comportamentale și afective.

In perioada școlară mică se formează și atitudinea copiilor față de părinții săi. În genere copii sunt mai severi față de mamă și mai critici, imaginea ideală a mamei este mai puțin clară, față de imaginea tatălui.

Relațiile din familie au efecte importante în ceea ce privește constituirea imaginii și conștiinței de sine a copilului. Copii respinși și supuși în permanență autoritarismului excesiv și brutal, tind să se simtă inferiori și întâmpină dificultăți în a primii și a da afecțiunea altora, sunt nesiguri și nefericiți. La polul opus, se află copii care sunt acceptați cu căldură în familie. Aceștia au în genere estimații înalte de sine, au încredere, primesc responsabilități cu conștiința că vor reuși în îndeplinirea lor.

1.7. Rolul afectivității în devenirea umană

Afectivitatea se integrează în mecanismul general al adaptării organismului, în funcția generală de reglare a conduitei. Această funcție se exercită prin informațiile primite de către instanța de reglare.

Componenta afectivă a personalității nu constă doar în emoțiile de moment, dimpotrivă, ea are consistență și durabilitate în timp, fapt care permite construirea unor adevărate profiluri emoționale (hiperemotiv, echilibrat).

Unii autori au considerat că emoțiile, prin starea de agitație, intensitatea și desfășurarea lor tumultoasă, ar dezorganiza conduita umană. Janett, din perspectiva psihopatologiei, insistă asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar în emoții, fapt real de altfel, dacă ne referim la stările afective primare, primitive. Pieron, având o poziție strict funcționalistă asupra acestui punct de discuție, consideră că emoția constă într-o descărcare anormală de energie nervoasă, descărcare ce depășește cantitatea de energie care ar putea fi utilizată de individ pentru reacțiile normale și care se poate produce chiar și atunci când nu există reacție. Wallon, din perspectiva psihologiei și a psihiatriei infantile, afirmă că emoțiile apar în urma unor acumulări de tonus muscular, care dacă nu se consumă în activități adecvate, pentru o epuizare treptată, degenerează în spasme, râs, plâns.

Alți autori, consideră că, dimpotrivă emoția, prin mobilizarea energetică a întregului organism, organizează conduita. Cel care a sesizat valoarea adaptativă a emoțiilor a fost Darwin. Încă din 1872, el arăta că originea emoțiilor se află în tiparele vechi comportamentale desfășurate de-a lungul evoluției, tipare ce s-au dovedit a fi utile acțiunilor actuale. Canon consideră de asemenea, că emoțiile sunt modalități de captivare a organismului în vederea restabilirii echilibrului. Canon atribuie o mare importanță factorilor biochimici în sensibilizarea afectivă. Vasile Pavelcu, arată pe de o parte, că emoția are rolul de a prevenii psihicul de tulburări și de dezagregare durabilă, iar pe de altă parte, emoția este un proces de degradare a psihicului, de dezintegrare atât pe planul de adaptare individ-mediu, cât și pe plan intrapsihic.

În realitate, afectivitatea îndeplinește ambele roluri, dar în condiții diferite. Emoția dezorganizează conduita când este foarte intensă sau în situații noi, neobișnuite pentru care organismul nu a elaborat încă modalități comportamentale adecvate. Stările de groază, de furie, de depresie, prin intensitatea lor crescută paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv, neputincios, devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente a activității. Funcția esențială a proceselor afective este aceea de a pune organismul în acord cu situația, deci de adapta și regla conduita umană. Chiar dezorganizarea inițială va duce în final, la o organizare superioară, în sensul că individul va știi în altă situație, asemănătoare, cum să reacționeze.

Procesele afective au rol în susținerea energetică activității, ele furnizează energia necesară formării și operării cu aceste produse psihice. Procesele afective potențează și condiționează acțiunea, înlesnește schimburile cu ambianța, permițând stăpânirea ei. Chiar și situații stresante sau frustrante îl pot ajuta pe individ să se adapteze mai bine ambianței și solicitărilor ei, cu condiția ca acestea să aibă o intensitate moderată.

„Emoționalitatea este o formă a acțiunii, a autoconservării, care decurge din interiorul semnificațiilor și efectelor relaționale în câmpul de experiență al persoanelor. Ea este un dialog cu lumea, realizat pe și prin idei emoționale, acțiuni, gesturi. Asemenea oricărui dialog ea se resfrânge asupra Eu-lui însuși, îl re-definește, îl re-exprimă și îi conferă noi dimensiuni și sensuri în mișcarea și evoluția lui.” (31, pag. 120).

1.8 Psihopatologia afectivității

După cum am mai menționat și în capitolul destinat definirii afectivității, aceasta reprezintă ansamblul de reacții psihice ale individului în fața unor situații ocazionale ale vieții, fie datorită unor contacte cu lumea externă, fie datorită unor modificări interne ale persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viața instinctivă, gândirea și activitatea, motiv pentru care acestea mai sunt denumite și procese „ideo-afective” sau „instinctivo-afective”.

În cadrul proceselor afective intră următoarele tipuri:

afectele, definite ca stări psihice de scurtă durată, imediate și care caracterizează sensul unei reacții. Ele pot fi: agreabile sau plăcute, cu reacție de expansiune și căutare și dezagreabile sau dureroase, cu reacție de retragere și fugă.

emoțiile, reprezintă ansamblul de fenomene psihice și fiziologice care caracterizează o reacție într-o situație dată. Emoția înglobează afectele precum și toate reacțiile neurovegetative (motorii, secretorii, viscerale, vaso-motorii, etc.) care o însoțesc. Emoțiile pot fi de următoarele tipuri: emoția-șoc, emoția-plăcere, emoția-grijă, emoția-teamă, emoția-mânie.

sentimentele, cuprind o gamă largă și variată de stări afective cum ar fi: orgoliul, triumful, gelozia, pudoarea, timiditatea, simpatia, ura, invidia, admirația, respectul.

dispoziția afectivă este rezultanta reacțiilor afective elementare, orientarea acestora și atitudinea individului. Ea se poate manifesta prin următoarele forme: euforie, tristețe, indiferență, exaltare, neliniște.

pasiunea este polarizarea afectivă pe un sentiment bine determinat care invadează și domină viața psihică și activitatea individului, aproape în totalitate, reorganizându-i viața conștientă într-un anumit sens, pentru o foarte lungă durată.

Tulburările vieții afective sunt deosebit de multiple și de variate. K.Scheider afirma că ele pot fi înregistrate ca „reacții” care constituie „răspunsul emoțional-afectiv al unui individ la evenimentele trăite” având o cauză exogenă sau, dimpotrivă, pot apare „spontan” legate de o anumită dispoziție constituțională de factură endogenă.

În sfera psihopatologiei, tulburările emoțional-afective sunt caracterizate, prin două mari grupe de manifestări:

Tulburări caracterizate prin creșterea patologică a tonusului afectiv, manifestat prin stări de euforie, crize de excitație maniacală, logoree, polipragmazie, agitație psihomotorie.

Tulburări caracterizate prin scăderea patologică a tonusului afectiv, manifestat dispoziție tristă, depresivitate, plâns, inactivitate, insomnii, restrângerea câmpului de interese și al comunicării, idei delirante de inutilitate și autoacuzare, idei de suicid, tentative de suicid.

Tulburările afective sunt de regulă asociate cu modificări în sfera activității motorii și ideative. Ele sunt extrem de variate și înregistrează diferențe în raport cu vârsta (copii, adulți, bătrâni). După H. Abramson, copilul și adolescentul instabil din punct de vedere afectiv, au un profil psihologic particular caracterizat prin următoarele:

tendința de a se impune și de a comanda cu încăpățânare;

sugestibilitate și nepăsare;

capricii și încăpățânare;

impulsuri cu mânie și indolență;

vivacitate de inițiativă și lentoare de execuție.

La baza stării de instabilitate se află un fond de afectivitate ambivalentă și neliniștită, la care se asociază o componentă motorie mai mult sau mai puțin accentuată.

H. Abramson distinge trei grupe diferite de instabilitate psiho-afectivă la copii și adolescenți, după cum urmează:

Instabilitatea primară și esențială, care cuprinde:

cazurile de instabilitate psiho-motorie pură;

instabilii debili.

Instabilitatea secundară legată de tulburările de caracter și pasiuni în care intră următoarele:

instabilii emotivi;

instabilii paranoici;

instabilii mitomani și isterici;

instabilii cu tendințe perverse;

perverșii instabili;

instabilii epileptoizi.

Instabilitatea simptomatică de natură somatică cuprinde următoarele:

Instabilitatea grefată pe o stare generală precară;

Instabilitatea post-viscerală și post-coree;

Instabilitatea post-encefalitică;

Instabilitatea post-traumatică.

1.9 Sindroamele afective

Sindromul reprezintă un complex de simptome unite între ele prin legături interne. Sindroamele afective, cuprind o gamă largă și importantă de manifestări psihice anormale în care intră: sindromul maniacal, sindromul depresiv, instabilitatea psiho-afectivă la copii și tineri, sindromul anxios.

1.9.1 Sindromul maniacal

„Sindromul maniacal este un sindrom general de excitație psihomotorie, cu o evoluție în general ciclică, adesea de natură constituțională și endogenă, uneori însă și secundar reactiv.” (10, pag.170).

Sindromul maniacal se caracterizează printr-o dispoziție afectivă exaltată, de tip euforic, fugă de idei ce poate ajunge până la o stare de incoerență, polipragmazie, instabilitate motorie, agitație, logoree, gândire prin asonanță.

Din punct de vedere psihopatologic se notează următoarele tipuri de tulburări specifice:

Tulburări de dispoziție afectivă de tip euforic;

Tulburări intelectuale (atenție flotantă, inconstantă, fugă de idei,

asonanță, divagații);

Tulburări de activitate (polipragmazie, agitație psihomotorie, logoree, etc.);

Tulburări fizice generale (insomnii, tulburări endocrine, tiroidiene sau

ovariene, creșterea apetitului alimentar).\

Există o serie de forme clinice ale sindromului maniacal, și anume:

Excitația maniacală simplă sau „mania verbală” în care sunt specifice simptome ca accelerarea ritmului gândirii și hiperactivitate de mică intensitate.

Mania coleroasă, caracterizată prin reacții de mânie și irascibilitate crescută.

Mania confuzivă sau incoerentă, înrudită cu sindromul amențial prin caracteristicile sale de degradare profundă și incoerență în gândire și activitate.

Mania supraacută sau „furoarea maniacală”, asociată cu abolirea stării de conștiință și stări onirice.

Hipomania, este o stare de excitație maniacală mult atenuată, minoră.

1.9.2 Sindromul depresiv

„Sindromul depresiv constă într-o scădere trecătoare sau durabilă a stării de dispoziție psihică sau a tonusului psihic.” (10, pag 171).

În cadrul sindromului depresiv se notează două componente clinice: una de natură fizico-somatică și alta de natură psiho-afectivă.

Componenta fizico-somatică se caracterizează prin activitate redusă, gesturi limitate și puține, mimică săracă cu aspect trist, subiectul se mișcă încet, puțin sau preferă să stea în pat, inert, cu privirea în gol, inexpresiv. Este acuzată o stare de oboseală continuă, inexplicabilă, insomnii. De asemenea se notează prezența unor tulburări de ordin neurovegetativ cum ar fi: scădere ponderală, inapetență, constipație, bradipnee, hipotensiune arterială.

Componenta psiho-afectivă se caracterizează printr-o scădere a tonusului psihic. Printre aspectele psihopatologice ale sindromului depresiv, merită să fie menționate următoarele: astenie fizică, scăderea randamentului intelectual, slăbirea atenției, dificultăți de evocare mnezică, oboseală rapidă la cel mai mic efort, slăbirea voinței, dispoziție tristă, senzație de apăsare sufletească, depresivitate de diferite intensități, sentiment de inferioritate, neliniște anxioasă, durere morală, sentiment de culpabilitate, o atitudine de pesimism și deznădejde legată de viitor, restrângerea sferei intereselor, a comunicării, voce șoptită, limbaj sărac. La aceste tulburări cu caracter afectiv se adaugă, de regulă tulburări din sfera gândirii, de tipul așa-numitului „delir melancolic” (idei de rutină, sărăcie, doliu, idei ipohondrice, idei de negație). Un aspect caracteristic, ce nu poate fi omis din nici o discuție legată de sindromul depresiv, este asocierea frecventă a acestuia cu ideile de suicid sau tentativele de suicid.

Din punct de vedere psihopatologic, sindromul depresiv se poate prezenta sub forma unor aspecte clinice diferite, în raport cu conținutul acestuia, în acest sens se pot descrie următoarele forme:

Sindromul melancolic careacterizat de o depresie gravă, imobilitate motorie, bradipsihie, anxietate, delir melancolic.

Sindromul depresiv-anxios, este forma care predomină alături de depresivitate, o stare marcată de neliniște anxioasă.

Sindromul ipohondric este marcat, de asocierea la starea depresivă, a ideilor ipohondrice.

Sindromul asteo-depresiv, este forma care asociază depresivității o stare marcată de astenie cu bradikinezie și bradipsihie.

Sindromul depresiv-obsesiv asociază în același tablou clinic depresia cu preocupările obsesive.

Sindromul de depersonalizare este tulburarea care asociază depresiei, tulburări de depersonalizare, idei de imortalitate și suferință morală.

Cauzele sindromului depresiv pot fi numeroase, dar cel mai des semnalate sunt:

Cauze exogene, de natură psihotraumatizantă, emoționale.

Predispoziție genetică;

Transformări hormonale;

Stres în exces, conflicte, abuzuri;

Pierderea cuiva drag, izolare, traume emoționale;

Boală, durere, probleme neurologice (ex. Depresia vasculară din hipertensiunea

arterială, depresia de origine organică cerebrală din neurosifilis, tumori, depresia din cursul tratamentelor cu medicamente psihotrope.)

1.9.3 Instabilitate psiho-afectivă

Instabilitatea psihoafectivă se caracterizează prin instabilitate emoțional-afectivă complexă, asociată cu o instabilitate motorie și modificări intelectuale și comportamentale, care apare de regulă la copii și adolescenți. Instabilitatea psio-afectivă pune serioase probleme de adaptare-integrare familială, școlară și socială.

G. Abramson descrie următoarele forme clinice ale instabilității psiho-afective:

Instabilitate psihomotorie pură Aceste cazuri se caracterizează prin următoarele trăsături psihopatologice: impulsivitate, turbulență, înclinație spre mânie, nesupunere, încăpățânare, dezordonați, împrăștiați, violenți, bătăuși. Instabilii psihomotor vor să domine într-o manieră puerilă, au tendințe spre vagabondaj.

Debilii instabili au o ereditate încărcată din punct de vedere psihopatologic, notându-se în antecedentele lor convulsii, epilepsie, suicid, familii de origine dezorganizate, tulburări caracteriale, copii abandonați. Aceste cazuri de debili instabili se caracterizează prin: retard intelectual, neatenție, apatie, lentoare în activitățile ce presupun efort intelectual dar agitați psiho-afectiv, sugestibilitate, încăpățânare, impulsivitate.

Instabilii emotivi au de asemenea o ereditate foarte încărcată. Reacțiile lor emoțional-afective se caracterizează prin următoarele: agitație, neliniște, susceptibilitate, inhibiție, crize scurte de mânie, variații de dispoziție afectivă, capricii, încăpățânare, indisciplină, dezordine, lene, autoritarism, irascibilitate. Persoanele tinere sunt temătoare și au un somn agitat; mai târziu ei devin violenți, brutali. Instabilii emotivi sunt capabili de generozitate și devotament care însă nu durează multă vreme. În cursul acceselor de disperare pot comite acte suicidare sau tentative de suicid care sunt însă repede uitate.

Instabilii paranoici La acești indivizi, reacțiile afective sunt caracteristice și ele constau în următoarele: egocentrism, orgoliu, neîncredere, susceptibilitate, agresivitate, nevoia de a comanda și de a se impune. De asemenea sunt vanitoși și au o impresie bună despre ei; în momentul în care se simt slabi devin ipocriți și supuși. În familie îi terorizează pe cei slabi, sunt cinici, răi și afișează indiferență. Adesea, acești copii își calomniază părinții și se cred insuficient de iubiți se aceștia. Sunt iritabili, mânioși, încăpățânați, nu admit să li se facă observație, au o imaginație morbidă; sunt leneși și instabili în activitatea profesională, își schimbă frecvent locul de muncă. Instabilii paranoici manifestă tendință la fugă și furt utilitar neînsoțit de regrete sau remușcări.

Instabilii cu tendințe perverse Și aceștia, ca și cazurile mai sus prezentate, au o ereditate încărcată (nevroze, etilism, TBC, meningită, sifilis) această formă de instabilitate psiho-afectivă se caracterizează prin următoarele trăsături: somn agitat, anomalii sexuale cu erotism precoce, dezvoltare intelectuală normală sau chiar peste medie, indiferență afectivă cu tendință de închidere în sine; sunt ipocriți și ironici, încăpățânați, mânioși, indisciplinați, mitomani și profitori, tendințe spre furt.

Perverșii instabili au o ereditate foarte încărcată, în special pe linie caracterială. Se caracterizează prin: somn agitat, turbulenți, zgomotoși, sparg, rup, strică. Au un limbaj vulgar, trivial, injurios. Sunt mitomani, obraznici și calomniatori; sunt răzbunători cu tendință la dominare. Viața lor sexuală este precoce. De asemenea, sunt leneși și inactivi cu performanțe școlare mediocre.

Instabilii intermitenți prezintă manifestări care au o tendință de apariție ciclică. Au o inteligență normală sau peste medie, sunt emotivi, susceptibili și neliniștiți, obosesc ușor; au voință slabă, sunt foarte afectuoși cu unele persoane și reținuți cu altele.

Instabilii epileptici înegistrează o ereditate epileptică, trăsături psihopatice, elitism și TBC în antecedente. Prezintă frecvente tulburări de caracter de tipul nervozității asociate cu violență și crize de mânie, somnambulism, emotivitate și frică crescute, tendință la clastomanie, rup și distrug obiecte, cruzime față de animale. Au un nivel intelectual normal.

Instabilii simptomatici. La aceștia tulburările apar ca o consecință a unor afecțiuni diferite, de regulă post-infecțioase sau post-traumatice. Prezintă ca manifestări tipice: coșare nocturne, tulburări de somn, tulburări afective asociate cu tulburări de caracter (neascultare, obrăznicie, încăpățânare, iritabilitate, gelozie, violență, emotivitate, susceptibilitate, capricii).

1.9.4 Sindromul anxios

Anxietatea este o stare de neliniște psihopatică care se poate defini în trei moduri:

Ca sentiment al unui pericol iminent, nedeterminat obiectual, a unui pericol neprecizat care ar urma să se producă, sentiment ce se însoțește de elaborarea de fantasme care amplifică totul ridicând situația la proporțiile unei drame.

O atitudine de așteptare în fața unui pericol, cu caracterul unei veritabile stări de alertă care invadează individul în totalitatea sa, asociat cu impresia unei catastrofe imediate.

Convingerea unei imposibilități absolute de a acționa, la care se asociază sentimentul propriei sale dezorganizări și al aneantizării persoanei respective în fața pericolului.

Anxietatea, ca reacție afectivă specifică se asociază cu reacții neurovegetative diferite cum ar fi: dificultăți respiratorii și cardiace, dispnee, tahipnee, puls accelerat, paloare, scăderea tonusului muscular, uscăciunea gurii.

Brissaud face distincția între anxietate ca reacție emoțională pură și angoasă care este o reacție emoțională cu o mare încărcătură somatică.

Stările anxioase interesează, în mod egal și ființa morală, fiind trăite ca niște manifestări intime ale persoanei, pe când stările de angoasă, mult mai elementare, cu caracter periferic, sunt trăite în special în plan fizico-somatic.

Manifestările de anxietate la copil sunt relativ mai puțin frecvente și mai puțin permanente decât la adult. In general, copilul se apără mai ușor, fie reducând activitatea care pare să-i producă teama, fie proiectând cauza temerii asupra unui obiect exterior care poate fi evitat (constituirea unei fobii), fie lichidând tensiunea într-o activitate motorie (instabilitate psihomotorie, ticuri, iritabilitate, reacții colerice…).

G. Ey descrie următoarele forme de manifestare ale sindromului anxios:

Crizele anxioase, sunt crize de anxietate paroxistică care pot avea aspecte diferite: stupoare, agitație, onirism confuzional, stare de perplexitate. Ele apar în cursul stărilor confuzionale, în psihoze periodice, episoade epileptice, în formele de debut ale schizofreniei și demențelor.

Structura anxioasă poate fi o trăsătură dominantă și fundamentală a unor personalități de tip morbid.

Angoasa.

Angoasa face parte integrantă din dezvoltarea psihologică normală. Apare atunci când gradul de maturitate al individului nu poate răspunde in mod adecvat unei tensiuni percepute ca amenințătoare.

Teama și angoasa sunt două noțiuni strâns legate, care sunt greu de diferențiat la copil. Spre deosebire de teamă, angoasa depinde de un stimul interior necunoscut. Intensitatea acesteia variează de la anxietate ușoară până la groază. Angoasa este, în mod normal, prezentă în răspunsul la stres, dar anxietatea patologică poate fi diferențiată luând în considerare repercusiunile pe care le are asupra comportamentului.      

 Un anumit număr de lucrări psihanalitice au pus accentul pe precocitatea apariției angoasei clinice la copilul mic.

Spitz a distins, în special, 3 faze în dezvoltarea angoasei în cursul primului an de viață:

1. Stările de tensiuni psihologice care țin în primele 3 luni, ca răspuns la o percepție a unui dezechilibru interior.

2. Reacțiile de teamă, de o persoană sau de un obiect, care îi amintesc copilului de o experiență anterioară neplacută și care provoacă o reacția de fugă.

3. Angoasa autentică între 6 si 8 luni, din momentul în care copilul își recunoaște mama ca pe un obiect privilegiat și ajunge să distingă prietenul de străin.

Feldman, sistematizează trei grupe de angoase:

angoasa nevrotică – caz în care raporturile eu-lui cu lumea, dar și cu sine însuși sunt oprite;

angoasa metafizică – în care individul își pune problema existenței și a sensului său;

angoasa salutară – este experiența care ne ajută ca să înfruntăm atât pericolele externe cât și pe cele interne. Ea apare ca un stimulent al eforturilor noastre în fața dificultăților vieții cotidiene.

Sindromul anxios, cuprinde trei grupe de manifestări simptomatologice și anume:

simptomele psihopatologice reprezentate prin: stare de neliniște și tensiune internă, impresia de tortură, chin, suferință, sentimentul de depresie;

simptomele psihomotorii care constau în următoarele: fenomene de expresie mimică specifice, agitație psihomotorie, inhibiție psihomotorie putând merge până la stupoare;

simptomele neurovegetative: paloarea feței, transpirație bruscă, tahicardie, tahipnee, uscarea mucoasei bucale, diaree, inapetență, insomnii, reducerea libidoului și a potenței.

CAPITOLUL II

SPECIFICUL AFECTIVITĂȚII LA COPII INSTITUȚIONALIZATI DE VÂRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ

2.1. Cauze ale instituționalizării

Consecința imediată a actului de abandonare este, pentru cei mai mulți dintre copii, intrarea în centrele de plasament.

La mijlocul secolului XX, J. Bowlby, publică „Maternal Care and Mental Health”, în fapt, un raport întocmit sub egida Organizației Mondiale a Sănătății, raport ce constituie punctul de plecare a unui mare val de conștientizare comunitară în ceea ce privește situația copiilor abandonați. O parte importantă a acestui raport se concentrează asupra cauzelor care determină internarea în instituțiile de ocrotire. El găsește astfel, trei principale grupuri de motive:

Situații de urgență: mama decedată; mamă în spital; mamă în detenție: mamă care a dezertat părăsindu-și copilul; imoralitate în căminul familial; cruzime; neglijare totală; familie care nu are locuință, nici vreun adăpost; copii găsiți rătăcind, ori abandonați în diferite locuri.

Condiția grupului familial natural:

prezența și capacitatea tatălui prezent, dar inapt prin: boală fizică, boală psihică, instabilitatea caracterului, deficiență mintală; absent din motivele: necăsătorit, spitalizat, în detenție, dezertare, separare, divorț, loc de muncă într-o localitate îndepărtată.

prezența și capacitatea mamei subscrie acelorași condiții.

Ajutorul acordat de rude: – inexistent, din cauzele: rude decedate, în vârstă ori bolnave, rude care locuiesc foarte departe, rude aflate în imposibilitatea de a ajuta, din motive economice, rude care nu doresc să ajute.

Bazat pe aceste date și reorganizându-le cu referință la familie, Bowlby identifică trei grupuri de cauze care, acționând în principal asupra grupului familial, sunt furnizoare de copii deprivați:

Familia naturală neorganizată, ilegitimă;

Familia naturală intactă și organizată, dar care nu funcționează efectiv: condiții economice precare datorită șomajului susținătorului familiei, boală cronică sau incapacitate a unui părinte, instabilitatea ori psihopatia unui părinte;

Familie naturală dezorganizată și deci, nefuncțională: calamitate socială, decesul unuia dintre părinți, boală necesitând internarea unuia dintre părinți, unul dintre părinți este aflat în detenție, separare sau divorț, etc.

În anii următori raportului lui Bowlby, au apărut numeroase alte cercetări, privind cauzele instituționalizării, determinând detalieri ale cauzelor, dar grupele mari de factori rămânând aceleași.

Și România, ca toate celelalte țări, a cunoscut din plin fenomenul abandonului, încercându-se, de asemenea, rezolvarea lui prin mijloacele obișnuite ale filantropiei ori ale administrației de stat. Abia la sfârșitul anilor 1980 se face remarcată o lucrare cuprinzătoare care abordează și tema provenienței copiilor aflați în leagăne și case de copii. După datele obținute de cercetarea Elenei Macovei cauzele instituționalizării, în ordinea ponderi lor, sunt:

a) dezorganizarea familiei și absența condițiilor materiale – 61,1% , rezultate din: decesul părințiilor – 24,5% și din despărțirea în fapt sau legală – 37,6%;

b) abandonarea copiilor – 26,3% (proveniți din părinți necunoscuți – 10,8%, din relații de concubinaj – 15,5%, vicii ale părinților, starea precară a sănătății lor – 12,5% ). (15, pag. 96).

După decembrie 1989 se înregistrează o adevărată explozie a rapoartelor cuprinzând date statistice despre copiii instituționalizați din România. Astfel, Comitetul Național pentru Protecția Copilului găsește în urma unui studiu de câțiva ani, următoarea situație:

în 1990 în leagăne se găseau 12000 de copii între 0 și 3 ani, iar în casele de copii preșcolari și școlari 32000 de copii între 3 și 18 ani;

în 1991 se aflau 6500 de copii în leagăne și 30000 în casele de copii;

în 1992 leagănele adăposteau 8500 de copii iar casele 29000 de copii;

În ceea ce privește cauzele instituționalizării, un studiu publicat în 1991 constată existența a patru mari grupe de motive ale plasării copiilor în leagăn:

cauze centrate pe copil: a) abandon (19,6%), b) abuz (0,5%), c) copil nedorit (7,9%), d) copil cu SIDA/handicap (11,7%);

cauze centrate pe situația mamei: a) mamă sub 18 ani (8,4%), b) mamă necăsătorită (40,2%), c) nivelul educațional scăzut al mamei (38,5%);

cauze referitoare la ambii părinți: a) părinți divorțați (1,2%), b) părinte decedat (4,3%), c) părinte în detenție (4,1%), d) părinte handicapat (2,1%), e) părinte alcoolic (13,4%), f) părinte bolnav mintal (18,7%);

cauze de ordin economic: a) venit insuficient (64,8%), b) locuință săracă/lipsa locuinței (38,5%), c) părinte șomer (73,7%).

Un raport al organizației Equilibre-Roumanie găsește în 1993, ca principal motiv al admiterii în leagăn, situația grupului familial, mai precis, abandonarea copiilor de către părinți: 40% dintre copii sunt părăsiți în maternitate, iar 25% sunt abandonați în diferite alte locuri, părinții fiind necunoscuți. Numai 30% sunt aduși în instituție prin intermediul serviciilor sociale locale, ca urmare a incapacității părinților de a se îngriji de ei; 5% dintre copii sunt orfani, având unul sa ambii părinți decedați. (9, pag. 9)

Studiul mai recent al Comitetului Național UNICEF constată, de asemenea, o complexitate a problemelor familiale care determină instituționalizarea copiilor: mame singure ai căror copii nu sunt recunoscuți de tată și deci nu primesc ajutor din partea acestuia; părinții sunt neinstruiți, iar muncile necalificate pe care le execută nu le permit accederea la o situație economică mai bună; familii cu foarte mulți copii; familii cu unul sau ambii părinți bolnavi ori pensionați pe caz de boală; familii dezorganizate prin moartea unuia dintre părinți, prin divorț ori separare; familii cu un singur părinte, ce se confruntă cu dificultăți materiale crescute; familii cu înclinație spre parazitism social, dependență de droguri, delicvență.

În ceea ce privește cauzele instituționalizării studiul UNICEF oferă următoarele cifre: abandon – 26,5%, mame singure – 7,3%, venit insuficient – 16,2%, părinți divorțați (separați) – 16,2%, copii neacceptați în familiile refăcute cu alți parteneri – 4,4%, părinte decedat – 11,8%, părinți în detenție – 4,4%, părinți bolnavi psihic – 3,7%, mame practicând prostituția – 2,9%, alte cauze – 6,6%. ( 9, pag. 11)

Deși această situație, a copiilor de care părinții lor nu au nevoie, are tragismul său, deși ea a suscitat, dacă nu compasiune și ajutor, cel puțin o mișcare administrativă a serviciilor sociale, ea ar fi fost, ca și alte evenimente ale existenței, trecută în rândul faptelor normale de viață, dacă aceste efecte cu puternic impact social nu ar fi determinat o recentrare a atenției asupra instituționalizării. Aceste efecte sunt reprezentate de masivele distorsiuni din sfera creșterii fizice dar și a diferitelor procese psihice, precum și de tulburări generale de personalitate. După opinia lui R. Spitz, „copii instituționalizați, aproape fără excepție, manifestă probleme de ordin psihiatric, devin asociali, delicvenți, deficienți mintal, psihotici ori copii

problemă”.

Concluzia logică derivată din existența acestei situații, opinia cvasi-unanimă a cercetătorilor în domeniu se referă la fenomenele de distorsiune psihofizică prezente la copil, ca la o consecință clară a stării însăși de instituționalizare a copiilor abandonați.

2.2 Impactul si consecințele instituționalizării

asupra structurii afective

Familia constituie mediul natural al copilului, a cărui influență asupra dezvoltării individului este esențială, diferă mult de la o familie la alta: pe de o parte, în funcție de societatea pe care o reflectă, pe de altă parte, în funcție de propria sa structură interioară mediul familial satisface copilul în măsura în care el răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector.

Viața afectivă are o importanță covârșitoare în desăvârșirea personalității. Copilul de orice vârstă resimte o mare și continuă sete de dragoste iar părinții ar trebui sa fie primii care să i-o dea. Copilul lipsit de dragoste, în special de cea maternă, se simte frustrat și reacționează în modul cel mai diferit; poate deveni retras, izolat, agresiv, bănuitor, egoist.

Acumulările deprivării afective sunt determinate și de situațiile de „disertism familial”, concept introdus de Roger Muchelli. Acest concept reflectă situațiile în care relațiile dintre copii și părinți sunt afectate de abandonul real sau simulat, neglijență sau indiferență, dezinteres din partea părinților pentru copii.

2.2.1. Deprivarea maternă

Puține arii ale cercetării psihologice au ajuns la rezultate atât de contradictorii, precum deprivarea maternă.

În 1951, J. Bowlby, ajunge la concluzia că „…dragostea mamei este la fel de importantă pentru sănătatea mentală cum sunt vitaminele și proteinele pentru sănătatea fizică”. În 1968, Casles, afirmă în evident contrast, că „…organismul uman nu are nevoie de dragostea maternă pentru a funcționa normal”. Ulterior, Bowlby, merge mai departe afirmând că toți indivizii care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă alterări ale capacității de a stabilii relații afective strânse și apropiate, alterări care, își au originea în contactul timpuriu deficitar cu mama.

În ciuda opiniilor contrare menționate, conceptul de „deprivare maternă”, a câștigat o largă recunoaștere și a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse cum ar fi: întârzierea dezvoltării mentale, delicvență, depresie, forme acute de distres, psihopatia lipsei de afecțiune.

În urma studiilor continuate în direcția deschisă de Bowlby, s-a ajuns la stabilirea unui număr de șase caracteristici, considerate în mod curent, ca fiind indispensabile unei bune îngrijiri materne:

o relație de iubire – iubirea este foarte greu de definit și mulți autori au respins acest aspect, considerîndul nemăsurabil și mistic. De multe ori s-a apelat la termeni precum „căldură” sau, opus, „ostilitate”. Cercetările au demonstrat că există o strânsă legătură între calitatea relațiilor familiale și dezvoltarea psihică ulterioară a copilului. În absența unei aprecieri calde, copilul este predispus să dezvolte comportamente deviante, în special de tip antisocial.

Atașament – constituie evidență faptul că majoritatea copiilor dezvoltă un puternic atașament față de părinți. Aceasta prezintă însă o multitudine de forme individuale de manifestare a intensității și distribuției. El nu se manifestă exclusiv față de mamă, dar de cele mai multe ori copii, sunt mai legați afectiv de mamă, decât de tată.

Bowlby descria o caracteristică a atașamentului numită „monopolizare”, care determină copilul să se fixeze la o singură persoană. Acest atașament principal diferă de toate celelalte relații care se pot stabili. Monopolizarea, presupune ca aceiași persoană să fie în contact prelungit cu sugarul în perioada dezvoltării atașamentului. Schaffer și Emerson, au arătat că nu totalul timpului petrecut în compania copilului este important, ci intensitatea interacționării mamei cu acesta. Mamele care se joacă cu copii, care le acordă o mare atenție, vor stabili o relație de atașament mai puternică decât cele care au permanent copilul în apropiere, dar intră în contact cu el doar prin acordarea unei îngrijiri de rutină.

Aceiași autori sugerează faptul că promptitudinea răspunsului din partea mamei este asociată direct cu atașamentul, acesta fiind mai puternic când acest număr este mai mic.

O relație continuă – separările episodice nu sunt un lucru neapărat rău pentru dezvoltarea individului. S-a demonstrat faptul că nu separarea în sine este o problemă, ci momentul în care se produce și contextul.

În 1978, Ainsworth, a realizat o serie de experimente în laborator pentru a demonstra efectele pe termen scurt ale separării de mamă. Aceste experimente constau în proceduri care, pe o perioadă de 20 de minute, implicau o serie de episoade în care copilul și mama erau pentru început introduși singuri într-o cameră de joacă. Ulterior, intra o persoană necunoscută copilului care, după un timp iniția o scurtă interacțiune cu acesta, urmată de două scurte separări ale copilului de părinte, în ceea de-a doua copilul fiind lăsat complet singur. Autoarea a descris 3 tipuri de comportament:

Atașamentul sigur s-a manifestat prin două forme. Ambele variante aveau în comun utilizarea de către copil a celui care îl îngrijea ca bază a unor explorări lipsite de pericole. În unele cazuri, aceasta se manifesta prin împărtășirea activă a afectivității, exista interacțiune pozitivă după perioada de separare, în altele doar prin depășirea stresului separării la întâlnire. În ambele situații copilul a avut inițiativa contactului sau interacțiunea cu părintele, imediat după reîntâlnire.

Trebuință

Liniștire Atașament Neplăcere

sigur

Nevoie satisfăcută

Atașamentul anxios rezistent s-a manifestat la 10% dintre cazuri. Copii au avut dificultăți în explorarea spațiului doar în prezența celui care avea grijă de ei în mod obișnuit. O parte dintre ei s-au arătat îngrijorați de prezența străinului și cu toții au fost marcați de ambele separări. Copii și-au revenit greu după despărțire, chiar și în prezența părinților. Exprimau o ambivalentă rezistență de căutare și respingere a contactului fizic (plângeau să fie lăsați din brațe doar pentru a plânge din nou pentru a fi luați înapoi).

Trebuință

Liniștire Atașament Neplăcere

anxios rezistent

Nevoie satisfăcută

Atașament anxios evitat s-a manifestat la 20% dintre cazuri. Copii se dovedeau preocupați de jucării în episoadele inițiale și acceptau prezența străinului, dezvoltau puține manifestări ale stresului separării, în special când rămâneau cu persoana necunoscută. După separare acești copii îi ignorau, fugeau sau îi respingeau neechivoc pe cei cu care veniseră. Această evitare se manifesta mai puternic la a doua revenire, când stresul probabil era mai mare și pe parcursul căreia adesea plângeau.

Trebuință

Liniștire Atașament Neplăcere

anxios evitant.

Nevoie satisfăcută

Studiile lui Ainsworth sugerează că toți copii cu atașament anxios și-au format expectanțe cu privire la părinte pe baza experiențelor de interacțiune.

(18, pag. 804)

O interacțiune continuă – pentru argumentarea acestei nevoi s-au folosit cu precădere studii comparative realizate cu subiecți din familii și instituționalizați. Diferențele în evaluarea psihologică erau motivate prin calitatea și cantitatea contactelor stimulative prezente în cele două situații.

Menținerea copilului în propria casă – în sprijinul acestei idei vin cercetările care demonstrează efectele negative ale instituțiilor care preiau sarcina de „surogat matern”. Studiile realizate în domeniu menționează o mulțime de alți factori considerați „determinant”, „important” sau „cu efect”, în dezvoltarea normală a copilului. Printre aceștia se numără: protecția, alimentația, joaca/jocul cu alți copii sau părinții, apartenența părinților la o anumită clasă socială, disciplină.

2.2.2 Separarea de părinți

În literatura de specialitate există diferite tipuri de experiențe de separare a copilului de părinți care pot fi grupate în trei categorii:

Separarea de foarte scurtă durată, care decurg din îngrijirea copilului de către mai multe persoane (bunici, frați). Chiar dacă în prima jumătate a secolului XX, se considera că ocuparea unui loc de muncă de către mamă poate fi considerat o formă gravă de neglijare, care vor avea ca efecte asupra copilului delicvență și tulburări psihice, studiile ulterioare au infirmat acest lucru.

Separări temporare, cu o durată de cel puțin câteva săptămâni. Majoritatea cercetătorilor au demonstrat că o separare de cel puțin o lună în primul an de viață, poate produce o ușoară creștere a riscului apariției tulburărilor psihice ulterioare. Corelația cea mai puternică între separarea timpurie și tulburările psihice ulterioare (în special forme de depresie și anxietate), s-au înregistrat în cazul copiilor incluși pentru perioade scurte în instituții publice de îngrijire (de tipul centrelor de plasament sau centrelor pentru copii cu handicap).

Separări definitive (permanente). Majoritatea studiilor au arătat existența unei legături clare între familiile destrămate și delicvența copiilor. Sub acest aspect s-a realizat distincția între moartea părinților și celelalte cauze ale separării. Decesul parental este asociat cu o rată foarte redusă a delicvenței ulterioare a copilului.

Întreruperea sau deteriorarea relațiilor copilului cu părinții săi, devine o situație frustrantă/stresantă generatoare de dezechilibrări biologice și psihice, cu consecințe severe asupra dezvoltării copilului. Separarea copilului, pe de altă parte, de familie și internarea lui într-un centru de plasament generează fenomenul de frustrare/stresare prin privarea acestora de satisfacerea, în familie, a trebuințelor primare (îngrijire, securitate afectivă) și a trebuințelor psiho-sociale (de apartenență, identificare, comunicare).

Frustrarea copilului de intimitatea relațiilor familiale determină dezechilibrări biologice și psihice ce se vor compensa în climatul socio-educațional al centrului de plasament.

Situația frustrată este cauzată de obstacole externe și interne, generatoare de stări de tensiune și conflict care afectează echilibrul biopsihic al individului și împiedică satisfacerea trebuințelor.

Reacțiile la starea de frustrare pot fii: adaptative – de acceptare, conciliere sau depășire de sine prin performanțele generatoare de succes; fals adaptative – de consolare, autoamăgire; dezadaptative – de ostilitate, agresive.

Manifestările comportamentale sau reacțiile la frustrare sunt trăiri neconștientizate și/sau conștientizate, exteriorizate prin agresivitate (revoltă, ostilitate, violență), anxietate, depresie, închidere în sine, apatie, regresii comportamentale. Manifestările comportamentale sunt de fapt modalități de apărare ale individului față de agresiunea situațiilor frustrate.

Consecințele carențelor de ordin afectiv se manifestă în plan comportamental, favorizează apariția tulburărilor de comportament, de adaptabilitate le mediu. Printre „fenomenele de regresie afectivă” menționăm:

Fuga din instituție, adesea fără un motiv întemeiat sau ca protest împotriva stresului instituționalizării, împotriva anumitor atitudini ale adulților, etc.

Furtul – la cei mici ca expresie a nevoii de a avea mai multe obiecte iar la cei mari ca expresie a nevoii de răzbunare – care devine treptat un comportament învățat

Tendința de distrugere a obiectelor personale sau a celor comune, ca urmare a fenomenelor de frustrare sau anxietate

Accesele de furie, comportament „dur”, provocate de cele mai multe ori de nervozitate excesivă, de violența exprimării reacției la diverse situații, în care relațiile interpersonale de grup sunt afectate; ca expresie a revoltei față de atitudinile neînțelese, lipsa de afecțiune, de autoritate, etc.

Apatia accentuată, lipsă de interes pentru orice tip de activitate sau pentru contacte sociale, la care se adaugă o imagine negativă despre sine sau despre ceilalți, suspiciune crescută față de adulți.

Sfidarea și nerespectarea autorității adulților, a exigențelor impuse de aceștia, a regulilor comportamentale impuse de grup și societate.

În concluzie, destrămarea relației dintre copil și părinții acestuia, în special dintre copil și mama sa, determină datorită carențelor afective, în care copilul crește și se dezvoltă, modificări biologice și psihice ce împiedică sau întârzie procesul de dezvoltare normală a copilului.

Încercările de a explica efectele pe termen lung ale derivării materne, au declanșat o serie de controverse între cercetători.

Rutter a grupat modelele explicative într-o înșiruire de elemente, considerate prevalente, de către autorul lor:

Dispariția legăturilor de atașament sau modificarea mediului?

Distrugerea legăturilor de atașament sau deprivarea de stimul?

Privare senzorială sau privare socială?

Privare emoțională sau privare nutrițională?

Eșecul/incapacitatea de a forma atașamente sau dispariția/stingerea celor existente?

Eșecul/incapacitatea de a forma atașamente sau incapacitatea de a forma atașamente față de mamă?

Privare (lipsă) sau deprivare (pierdere)?

Stingerea legăturilor de atașament sau tulburări relaționale?

Tulburări relaționale sau tulburări relaționale cu mama?

Tulburări relaționale sau model deviant?

Tulburări relaționale sau disciplină insuficientă?

Privare sau stigmă?

O concluzie cu privire la mecanismele de apărare și transmitere pe termen lung ale efectelor deprivării materne este greu de emis în acest moment, dar pot fi emise câteva „concluzii intermediare”.

Deficitul alimentar constituie principalul factor responsabil de sindromul „dorfismului de deprivare”. În unele cazuri malnutriția poate afecta și normalitatea dezvoltării mentale.

Deficitul de intelect își poate găsi cauza în lipsa de stimulare senzorială, emoțională și socială a copilului instituționalizat. Aceste lipsuri apar ca urmare a numărului redus și inferior calitativ al contactelor cu adulții, a mediului instituționalizat care nu oferă o varietate normală a experiențelor de viață.

Comportament antisocial și delincvent pot fi asociate eventualelor distorsiuni ale relațiilor interfamiliale pe care copilul le-a putut avea ca model anterior instituționalizării. Lipsa de supraveghere sau dimpotrivă regimul de viață strivit, pot contribui la tulburări de comportament ale minorului.

Eurezisul prezent în multe rapoarte cu privire la copii instituționalizați, este explicat în principal prin stresul cu care se confruntă acești copii pe parcursul primilor șase ani de viață. El poate fi declanșat atât în relațiile (sau lipsa relațiilor) cu părinții, cât și de caracteristicile vieții din centrele de plasament. Pierderea persoanei față de care s-a realizat atașamentul anterior instituționalizării, considerată la început principala cauză a incontinenței urinare, nu i se mai recunoaște decât un rol indirect. (18, pag. 81)

Centrul de plasament, prin condițiile materiale și umane pe care le oferă, constituie „familia substitut” pentru copilul lipsit de familie. Inexistența familiei sau separarea de familie,

așa cum am mai spus, împiedică satisfacerea trebuințelor de securitate materială și spiritual-afectivă, producând fenomenul de decompensare a echilibrului biopsihic al copilului. Climatul soci- educațional din casa de copii trebuie să compenseze absența familiei și carențele spiritual-afective și morale ale copilului, dar de cele mai multe ori acest lucru este realizat cu dificultate, din cauza numărului crescut de copii instituționalizați și a numărului scăzut cadrelor din instituție. Compensarea se realizează pe plan material, existențial (condiții de îngrijire), pe plan spiritual-afectiv, moral (relații interpersonale tonice).

Raportarea copilului, la acest mediu, material și uman al instituției de ocrotire, determină acceptarea sau neacceptarea condiției de instituționalizat care influențează adaptarea și integrarea în regimul de viață al instituției de ocrotire și în regimul vieții școlare, având repercusiuni asupra performanțelor de învățare și asupra pregătirii pentru profesiune.

Acceptarea condiției de instituționalizat se reflectă cel mai bine în complexul de atitudini de atașament față de mediul material și uman al instituției. Cei care de obicei își acceptă statutul de instituționalizat, s-au dovedit a fii, copii care provin din părinți necunoscuți, orfanii, cei care s-au convins că nu au condiții favorabile în familie și cei ce resping familia de proveniență. Această acceptare a condiției de instituționalizat, poate fi aparentă sau reală. Acceptarea aparentă este o formă deghizată a neacceptării condiției de instituționalizat și se manifestă prin mascarea ostilității și a revoltei, prin indiferență față de obligațiile din centrul de plasament și față de obligațiile școlare. Acceptarea reală se manifestă prin dovezile de adaptare și integrare la mediul și regimul zilnic de viață al centrului de plasament: dezvoltare psihosomatică normală, mobilizare în activitățile de învățare, respectarea normelor de conviețuire, participarea la obiceiurile și tradițiile colectivului, atașamentul față de colectivitate. Acceptarea reală a condiției de instituționalizat reprezintă indicatorul eficienței educației terapeutice în climatul favorabil al centrului de plasament.

Neacceptarea condiției de instituționalizat se reflectă prin crize de adaptare, retard în dezvoltarea biopsihică, regresii comportamentale, în atitudini de ostilitate și revoltă, nerespectarea obiceiurilor și tradițiilor colectivului, refuzul obligațiilor de conviețuire, refuzul obligațiilor de învățare, tendințe de evadare din centru la vârste mai înaintate. Neacceptarea condiției de instituționalizat se manifestă pe mai multe planuri: plan psihic elementar, instictiv și pe plan conștient. Instinctiv se respinge condiția de instituționalizat, de obicei în primii ani de viață petrecuți centrul de plasament. Ca mărturie asupra acestui lucru sunt retardurile psihomotrice și socioafective, crizele de adaptare, regresiile comportamentale, „căderile psihice”.

Cei care de obicei își resping statutul de instituționalizat, sunt acei copii cere se știu refuzați de către părinți, care încearcă sentimentul abandonului, în personalitatea lor strecurându-se complexul de instituționalizare. Neacceptarea condiției de instituționalizat poate avea două surse: prima ar fi revendicarea familiei ca mediu de viață, iar a doua, contestarea calității mediului socio-educațional din centrul de plasament.

Dificultățile de relaționare socio-emoțională ale copilului determină dificultăți de adaptare socială, ulterioare experienței abandonului și instituționalizării.

Se consideră că una din cauzele importante de apariție a comportamentului deviant al copilului ar fi abandonul și instituționalizarea lui. După Hewitt și Jenkins, conduitele deviante, iau forma a trei structuri, și anume:

sindromul comportamentului nesocializat, agresiv (sfidare, cruzime, bătăi); apare la copii singuratici, a căror situație se datorează respingerii parentale;

sindromul comportamentului socializat delincvent (furturi, vagabondaj, asocieri în bande), datorat neglijenței părinților și delicvenței în familie;

sindromul comportamentului supra-inhibat sau nevrotic, datorat unor defecte sau suferințe cronice ale copilului, a unor reprimări suferite în familie.

Interesul pentru integrarea socială a copiilor din centrele de plasament, precum și pentru efectele instituționalizării asupra sistemului personalității copiilor, au determinat numeroase cercetări. Jarrow, Bowlby, Pringle au ajuns la concluzia că subiecții instituționalizați sunt capabili să se angajeze în relații semnificative de dependență cu alte persoane, care să-i conducă spre adaptare socială deoarece, așa cum am mai menționat, instituționalizarea, prin efectele sale de deprivare maternă și socială, determină creșterea sentimentelor de insecuritate și lipsă de valoare, scăderea respectului de sine. S-a observat de asemenea, că la copii instituționalizați, care nu s-au aflat niciodată în grija părinților, se manifestă o nevoie de dependență scăzută, față de acei copii care au trăit experiențe îngrijirii de către părinți, dar și aceasta poate fi compensată.

Există o serie de posibilități de diminuare a efectelor instituționalizării chiar dacă nu se insistă asupra stabilirii unor relații afective între educator și copil:

asigurarea unui personal suficient;

dotarea corespunzătoare a unității cu jucării și alte categorii de material didactic;

cât mai multe ieșiri pentru cunoașterea nemijlocită a mediului;

asigurarea unei ambianțe care să permită copilului o permanentă acumulare de informație prin intermediul jocului;

o „ambianță stimulatoare”, acționând în instituție în așa fel încât copilul să găsească plăcere în a învăța, o continuă stimulare verbală din partea adulților. (8, pag. 32)

Un climat socio-afectiv de securitate și armonie, este deosebit de important pentru eliminarea unor neajunsuri în planul muncii educative din centrele de plasament și contribuie, într-o măsură esențială, la conturarea evoluției psihice a copiilor instituționalizați.

2.3. Dinamica relațiilor interpersonale în centrul de plasament

Grupul își pune amprenta asupra dezvoltării individului, modelează comportamentul, îl formează pe copil ca personalitate „unică și irepetabilă”.

Grupul mic educațional din centrul de plasament are o serie de trăsături comune, ce derivă din reunirea și interacțiunea copiilor, într-o structură în care fiecare parte percepe și poate comunica cu ceilalți mai mici sau mai mari decât el. Asocierea lor este impusă de realizarea unui scop comun vizând interese, nevoi, convingeri, generează și accentuează interacțiunea reciprocă dintre ei.

Copilul din centrele de plasament este obligat să existe permanent, 24 de ore din 24 în colectivitate și ca atare este implicat mult mai direct – nemijlocit și hotărâtor pentru evoluția lui – în viața de comunitate și se confruntă cu probleme aparte, datorate în principal particularităților personalității membrilor grupului. Dinamica relațiilor din centrele de plasament nu poate echivala dinamica structurilor interpersonale, de comunicare, de rol și status, cu cele specifice altor categorii de grupuri de copii proveniți din familie.

Deosebirile dintre grupurile de copii din instituții și cele din școlile de masă, consistă în faptul că:

funcțiile de socializare ale grupului se amplifică și se nuanțează;

relațiile personale, spontane, emoționale, ca și cele formale și relația de lider în special suferă determinări specifice;

deși păstrează un caracter de formațiune psihosocială instituționalizată și formală, unele aspecte ale identificării cu modelele (formale sau informale, fizice și morale) vehiculate preponderent de grup prezintă elemente caracteristice.

În cazul copiilor instituționalizați care frecventează școlile de masă relațiile cu colegii de clasă nu sunt tocmai cele indicate. Copii din instituție ocupă de cele mai multe ori poziții situate la periferia grupurilor, iar relațiile preferențiale se situează între copii proveniți din familie și mai rar între aceștia și copii instituționalizați.

Există o tendință a copiilor proveniți din centrele de plasament și integrați în școlile de masă, de a se grupa în formațiuni psihosociale spontane, oarecum separate tacit de restul elevilor.

Situația apare ca o consecință a neacceptării copiilor din centrele de plasament de către cei din familie, cauzele fiind multiple:

reacțiile comportamentale, nu întotdeauna cele mai indicate, ale copiilor proveniți din instituții;

lipsa deprinderilor stabilizate de relaționare în cadrul grupurilor, la copii instituționalizați;

imitarea neselectivă a atitudinilor adulților cu care copii din familii vin în contact – părinți, profesori.

Neacceptarea, respingerea minorilor provenind din instituție, uneori fără motiv, pot constitui factori stresanți a căror acțiune, acumulată în timp și în condițiile în care cadrul didactic nu depistează prompt orientarea ostilă, poate determina instalarea unui „baraj afectiv” pronunțat. Acest lucru explică parțial închiderea în sine, lipsa de comunicativitate, timiditatea sau indiferența reproșată de cele mai multe ori copiilor instituționalizați. Situații aparent minore pot avea urmări dintre cele mai neplăcute, greu anticipabile în condițiile distanțării temporale a reacțiilor de evenimentele care le-au provocat și efectului de însumare afectivă care precede „răspunsul”.

Relația adult-copil în centrul de plasament este una decisivă. Adultul este cel care exercită o influență directă și explicită asupra copilului. Interacțiunile copil-copil, au un caracter mai puțin determinant, ele realizându-se în toate sensurile, cuprinzând aspecte mai variate și mai numeroase decât relația anterioară.

În relația adult-copil, forma principală de interacțiune este comunicarea verbală dar și comunicarea afectivă, care se bazează pe cea verbală.

În centrele de plasament adultul joacă un dublu rol. Primul rol, ar fi cel al substitutului parental, iar cel de-al doilea cel de educator, formator. Relația adult-copil se constituie ca cel mai important aspect al vieții socio-afective din instituție. Cadrul didactic, îngrijitorul, asistentul social s.a., se constituie în prime modele de viață în locul părinților, dar le revine și sarcina, de a asigura, în cea mai mare parte, pregătirea pentru viață a copilului din centrul de plasament.

Există o serie de calități pe care personalul angajat în centrele de plasament, trebuie să le posede:

un grad ridicat de cunoaștere a copiilor;

un volum ridicat de cunoștințe generale, (despre îngrijirea copiilor, psihologice) și de specialitate;

autocontrol – capacitatea de a-și alege cele mai bune reacții la anumite tipuri de comportament ale copiilor.

Profesorii din școlile de masă nu manifestă întotdeauna înțelegere pentru copii proveniți din instituții, atitudine care este simțită și conștientizată de majoritatea copiilor și care provoacă scăderea interesului pentru activitatea de învățare.

Mediul, educația acționează în permanență asupra comportamentului. Wallon afirma că „nu poți explica o comportare, izolând-o de mediul în care ea se desfășoară… comportarea copilului, încă lipsit de obișnuințe, de o personalitate confirmată, depinde de mediu mai mult decât aceea a adultului”.

2.4 Profilul afectiv al copiilor instituționalizați

de vârstă școlară mică

„Afectivitatea este structura psihică cea mai încărcată de subiectivism și de potențiale fragilizări”. (31, pag. 323)

Din această perspectivă, s-au efectuat numeroase cercetări privind fragilizarea și distorsionarea afectivității precum și aspecte ale frustrației, rejecției afective ca și cele ale stresului.

D. Bowlby a denumit tipul personalității formate la copilul care de la naștere a fost abandonat de mamă „caracter fără emoții”, tabloul general fiind următorul: retard intelectual, incapacitatea de a stabili relații profunde cu alte persoane, atonia reacțiilor emoționale, agresivitate, neîncredere în sine, tendințe accentuate de anti-socialitate, strâns legate de problemele afective – chiar și zâmbetul și plânsul sunt afectate, sunt mai puțin nuanțate. Sunt înregistrate accese de furie, hiperactivitate sau pasivitate, apatie extremă, în unele cazuri mergând până la autism. Chiar și la copiii relativ bine integrați și aparent echilibrați, din punct de vedere afectiv se remarcă o dezvoltare a sentimentelor, esențial sărăcită, precum și dificultăți în stabilirea contactelor sociale.

Aceste tulburări afective frecvente la copiii instituționalizați prezintă un risc major de invazie a celorlalte procese psihice, a personalității în întregime. Cu timpul, întârzierea determină performanțe intelectuale scăzute, care dau tabloul unei deficiențe, fără ca aceasta să existe în realitate. Cu timpul, întârzierea devine de multe ori irecuperabilă.

Legate strâns de problemele afective, foarte timpuriu apar și tulburări de comportament social. R. Feuestein găsește două trăsături socio-emoționale principale care se manifestă la copiii și tinerii scoși din familia lor naturală. El înregristrază sentimentul de înstrăinare și sentimentul de izolare. Diferența între cele doua trăiri constă în originea lor: înstrăinarea își are sursa în copilul însuși, în perceptia pe care o are el despre lumea în care trăiește; sentimentul izolării este determinat de structura fizică, ideologică și educațională a instituției in care se află. Aceste sentimente pot fi remediate, dar remediul depinde de intensitatea și profunzimea cu care fiecare copil în parte le trăiește, precum și de capacitatea sa de a depăși dificultățile.

Descrierea succintă pe care Françoise Gaspari-Carrière o face copilului abandonat este mai mult decât sugestivă: „copilul pare trist, distant și în acelaș timp hiperafectuos, instabil, drăgăstos și nestatornic. Este capabil a se atașa de oricine, fără a crea legături profunde cu nimeni, ca și cum s-ar rezerva ori păstra. Respingerea îl face răutăcios, agresiv; tandrețea îl face să fugă. Cu toate acestea este într-o căutare afectivă necontenită…”.

Referindu-se la instituțiile în care figurile materne se succed, J. Bowlby arata că dacă acest tip de asistență oferă o interacțiune suficientă între adult și copil, sensibilitatea socială a acestuia din urmă se poate dezvolta.

Françoise Dolto consideră copilul abandonat ca fiind o ființă foarte puternică, pentru că a suportat o „încercare” deosebit de grea și i-a supraviețuit. Copilul abandonat se află într-o situație analitică, pentru că nu are cum să se elibereze de proiecțiile pe care le-ar fi putut face părinții asupra sa (referitoare la un copil imaginar sau la un sex imaginar pe care l-ar fi vrut aceștia), nefiind niciodată obiectul proiecției din partea adultilor. Se poate spune ca el este singurul lui părinte.

Împrejurările de viață pot fi mai mult sau mai puțin favorabile, consonante sau disonante cu necesitățile și interesele subiectului, cu posibilitățile și aspirațiile sale, ceea ce contribuie în grade diferite la susținerea echilibrului afectiv. Astfel, se poate vorbi despre o condiționare nemijlocită între experiențele de viață pozitive sau negative și echilibrul afectiv al persoanei. Din acest raport de intercondiționare nu poate fi exclus potențialul psihic al persoanei, care determină un anumit mod de manifestare a acestuia în cazuri concrete și, totodată un anumit tip de receptivitate specific. Palierul afectiv ocupă un rol însemnat în această relație, cunoscând o evoluție de la simplu la complex pe toată durata vieții; omul se construiește pe sine.

Încă de timpuriu, copii instituționalizați, își construiesc forme de conduită, prin imitarea comportamentelor adulților, a obiceiurilor și idealurilor sociale. Copilul își însușește modalități de raportare la alții și conduite de socializare în care componenta afectivă se exprimă în atitudini ferme și selective față de cei din jur; în funcție de aceasta, copilul ocupă un anumit loc și rol în interiorul grupului, poate fi acceptat sau respins, se integrează sau rămâne în opoziție față de ceilalți membrii ai grupului. Structurile afective ale copilului imprimă o importantă tendință în aceste direcții și tendințe de manifestare comportamentală.

La vârstele preșcolare, copiii în general dar și cei instituționalizați își îndreaptă atenția în special asupra acelui copil care este lăudat în mod expres de către educator, care este considerat mai ordonat și mai disciplinat, cel care are o înfățișare mai plăcută. La școlarii mici, tinde să devină lider, acel copil care este mai puternic sau care învață mai bine și îi ajută și pe alții.

Instabilitatea emoțională și psihomotorie, lipsa de echilibru afectiv, labilitatea emoțională și motivațională, trăirile tensionale și frustrante, anxioase, adesea constatate la cei mai mulți dintre copii instituționalizați, perturbă factorii intelectuali și potențialul intelectiv ce contribuie la reușita unor activități, mai simple sau mai complexe, de la joc la activități de învățare.

În urma acestor aspecte, relațiile cu cei din jur, de corelare și cooperare în diferite acțiuni, relațiile de socializare și integrare sunt afectate la copii instituționalizați. Astfel, una dintre sarcinile de bază ale instituției de ocrotire și a personalului adiacent, este de a stimula și dinamiza personalitatea copilului, de a o activa și a o regla în raport cu activitatea desfășurată, punând accentul pe factorii nonintelectuali de ordin afectiv, în reușita acestuia, pe diferite paliere de activitate.

Nu de puține ori copii instituționalizați, înregistrează eșecuri repetate în activitate și nu reușesc să se adapteze eficient la situațiile ivite, trăind tensionat neadaptările și menținând o stare de conflict, de stres și anxietate, ceea ce le fragilizează personalitatea și le adâncește labilitatea afectivă. Chiar și atunci, când copilul dispune de factori intelectuali pozitivi, asemenea eșecuri sunt posibile, în condițiile în care predomină factori afectiv-motivaționali fragili și dizarmonici. În aceste codiții se produce un transfer al dizarmoniei din unul sau două paliere psihice la nivelul întregii personalități, dezorganizând comportamentul și operațiile instrumentale ce duc la adaptare.

Se pot obține o serie de ajustări comportamentale și de confort nu numai printr-o educație

corespunzătoare, dar și prin oferirea unor modele eficiente de care copilul instituționalizat are atâta nevoie. Asemenea modele, conduitele și acțiunile lor trebuie înțelese de copil pentru a fi asimilate și transpuse, ulterior, în noi tipuri de comportament. Astfel, afectivitatea joacă un rol deosebit în programul educațional, fiind una dintre componentele fundamentale prin care se poate acționa asupra întregii personalități. Educatorul devine în acest ansamblu educațional, principalul factor de orientare și dinamizare a structurilor intime care alcătuiesc personalitatea copiilor instituționalizați.

Afectivitate este considerată de unii autori ca o adevărată „vitamină de creștere”. În centrul de plasament, situațiile în care copilul este traumatizat, determină consecințe grave asupra creșterii și dezvoltării comportamentului intelectual și socio-afectiv, în sensul că:

apar și se instalează complexe de proveniență, ce se manifestă prin: dor de părinți, dorință de a reveni în familie, tristețe cauzată de inexistența sau absența părinților, evitarea și respingerea părințiilor;

se instalează frustrarea afectivă, care determină nevroza de abandon manifestată prin: inapetență pentru activități – joc, învățătură, agresivitate, manifestarea revendicărilor afective, a pasivității, hiperegoismului, deprimării, anxietății;

apar semne de imaturitate socio-afectivă prin ambivalența trăirilor: confuzie afectivă, inconstanță, inconsecvență, sugestibilitate, regresii comportamentale;

se manifestă inadaptare socială, manifestată prin: minciună, furt, fugă, agresivitate, egoism exacerbat încă de la cele mai mici vârste.

Toate aceste sunt consecințe ale prelungirii instituționalizării conștientizate de copii, pe măsură ce înaintează în vârstă. Ele favorizează trăirea traumatismelor experienței lor de viață la o cotă amplificată pe fondul inadecvării mediului educațional la posibilitățile, cerințele, aspirațiile lor, accentuează dificultățile de adaptare și integrare socială a copiilor.

Levy stabilește și el câteva trăsături tipice ale copiilor din instituții:

relații superficiale;

nici un sentiment real – o anumită incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-și face prieteni;

o inaccesibilitate care exasperează pe cei ce încearcă să-i ajute;

nici un răspuns emoțional în situații în care acesta ar fi normal să apară – o nepăsare stranie ;

prefăcătorie și încercare de evaziune, adesea fără rost;

furt;

lipsă de concentrare le școală;

Studiile efectuate de: Jarrow, Bowlby și Pringle arată că subiecții instituționalizați sunt incapabili să se angajeze în relații semnificative de dependență cu alte persoane care să-i ghideze spre adaptarea socială; instituționalizarea prin efectele sale secundare de deprivare maternă și socială determină creșterea sentimentelor de insecuritate și de lipsă de valoare, resimțite de copii, antrenând în același timp scăderea respectului de sine.

Concluziile studiilor asupra efectelor instituționalizării converg spre același rezultat: viața în instituție este nefavorabilă dezvoltării copilului. Ca tendințe generale în calitatea dezvoltării umane, care afectează pe majoritatea celor instituționalizati, se pot constata: întârziere în dezvoltarea fizică și motorie; întârziere în dezvoltarea mintală și a limbajului; lipsa de adaptabilitate, de autocontrol; apatie, indiferentă, apăsare psihică; probleme de comportament: hiperactivitate, incapacitate de concentrare, nevoie excesivă de afecțiune, conduită de atragere a atenției; adaptabilitate socială redusă, rigiditate a relației sociale, absența sentimentului social, frecvența mai mare a comportamentului antisocial și a delincvenței; in adolescență: dificultăți in a-și găsi prieteni, a menține prietenia și relațiile afective, în a-și organiza și conduce viața.

Totuși, în centrele de plasament sunt și copii care au structuri afective asemănătoare celor crescuți în familie, se motivează pentru activitățile intelective, depun un efort deosebit și manifestă un interes aparte pentru imaginea pozitivă în fața altora, copii care în ciuda tuturor piedicilor întâlnite în viață reușesc să se maturizeze, să se integreze și să dea un sens vieții lor.

Capitolul III

ROLUL CENTRELOR DE PLASAMENT

3.1 Istoricul și argumentul înființării centrelor de plasament

Conform Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului, fiecare copil are dreptul la viață: astfel, odată cu nașterea lui acest drept întră in vigoare. Dar cine este obligat să respecte acest drept? Desigur, părinții care sunt obligați să aibă grijă de ei, să-i iubească, să influențeze in mod sistematic dezvoltarea lor intelectuală, morală și fizică. Insă ce se întâmplă cu copiii care au fost abandonați sau cei care au familii dezorganizate? Ei ajung în orfelinate și din acel moment statul este obligat să le acorde protecție. In articolul 20 al aceleiași Convenții e stipulat că orice copil care este lipsit, temporar sau definitiv, de mediul său familial are dreptul la protecție socială și ajutor din partea statului. Deci, statul este obligat să ofere protecție socială copiilor abandonați și să asigure posibilitatea îngrijirii corespunzătoare din partea altei familii sau în cadrul unei instituții speciale.

Activitatea de ocrotire socială a copilului, în cadrul asistenței și ocrotirii familiei și a dezavantajaților social din cauza sărăciei, are continuitate și permanență istorică.

Din studierea documentelor istorice de drept, rezultă faptul că ocrotirea socială a copilului se realiza prin reglementarea juridică a extinderii relațiilor de familie, sprijinirea natalității, tutela și curatela celor lipsiți de capacitate.

La început, au apărut forme de ocrotire, cu caracter limitat. Acestea luau ființă pe lângă lăcașuri bisericești, unde erau adunați copii lipsiți de familie, (dintr-un motiv sau altul) și care îndeplineau diverse munci gospodărești. Totodată, acești copii constituiau un ajutor la efectuarea slujbelor religioase. Acestora le era asigurată hrana zilnică, un loc de dormit și adeseori primeau îmbrăcăminte în dar de la enoriași sau de la cei care își puteau permite gesturi de binefacere. De cele mai multe ori, acești copii proveneau din familii nevoiașe sau erau orfani de unul sau de ambii părinți. În aceste lăcașuri, ei primeau educație, dar de cele mai multe ori aceasta se limita doar la deprinderi de citire și de scriere.

Mănăstirile au constituit mult timp, terenul cel mai favorabil pentru realizarea acestor forme, incipiente, de ocrotire. Unul dintre avantajele acestui tip de ocrotire, îl constituie faptul că, copii cuprinși aici erau feriți de un anturaj cu influențe negative; în plus ei se bucurau de posibilitatea ca în timpul liber să poată fi vizitați de rudele apropiate.

În a doua jumătate a secolului XIX, atât la noi în țară, cât și în alte țări existau asemenea forme de ocrotire, care au cunoscut chiar o dezvoltare în prima jumătate a secolului XX, când în urma războaielor a crescut mizeria și mai ales, numărul copiilor orfani.

Treptat, asistența socială s-a diversificat, îmbrăcând forme diferite și ale căror obiective și scopuri vizau aspecte ce mergeau de la ocrotirea și îngrijirea asistaților până la crearea unor condiții de dezvoltare a personalității prin mijloace educative, adesea mult prea pretențioase pentru nevoile și mijloacele timpului respectiv. Astfel, în unele țări au apărut sub forma taberelor, a coloniilor, a satelor pentru copii, așa-numitele „comunități de copii”. Ele au constituit un început promițător, început ce trebuie analizat ținând cont de contextul social și istoric al timpului respectiv.

De-a lungul timpului au existat o serie de experiențe, care au determinat numeroase critici și dezaprobări, în ceea ce privea mai ales modul de organizare a instituțiilor respective, dar și dezaprobări aduse celor ce le-au condus. La polul opus au existat susținătorii acestor proiecte, cei care considerau că formele de educație și protecție socială în grup constituie un răspuns fericit la preocupările comunității de a găsi răspunsuri pentru îngrijirea, educarea și ocrotirea copiilor (și nu numai), care proveneau din medii defavorizate. Dintre acestea merită să menționăm experiența lui Aton Semionovici Makarenco, pedagog și scriitor rus. Acesta a adus contribuții și a avut idei interesante privind educația în colectiv. Între anii 1920 și 1935 a condus mai multe colonii de reeducare a copiilor vagabonzi și a delicvenților minori, victime ale războiului și dezordinilor sociale implicate. Sistemul pedagogic a lui Makarenko a fost axat pe principiul educației prin muncă, în colectiv, prin colectiv și pentru colectiv. Coloniile lui Makarenko au stârnit admirația comunității acelor vremi deoarece principiul educației prin muncă și al recompenselor/pedepselor se realiza respectând ideea „unul pentru toți și toți pentru unul”. Operele lui MAKARENKO s-au bucurat de o mare răspândire, și au influențat multe din principiile adoptate de pedagogia primei jumătăți a secolului XX cu privire la relația „educat-educator” și la ,,educația prin muncă și pentru muncă”.

O altă experiență interesantă o constituie Școala de la Summerhill, înființată în anul 1921 de către A.S.NEILL și soția sa. Această școală cuprindea un număr relativ mic de copii (20-25 de băieți și 20 de fete), cu vârste cuprinse între 5 și 16 ani, repartizați în trei grupe în funcție de vârstă. Fiecare grupă avea desemnată o „mamă” care avea datoria îngrijirii și desfășurării de

activități cu copii. Neill considera că o educație liberă, lipsită de tensiuni și de constrângeri, cu accent pe nevoile implicate în diferite activități, îi sunt mai de folos individului decât cunoștințele vehiculate în școala „clasică”, care de obicei nu-i foloseau copilului în viață. Copiii incluși în aceste școli beneficiau de libertate deplină; copiii puteau să hotărască singuri dacă trebuie sau nu să meargă la școală și la ce discipline anume. Adultul avea în această situație un rol secundar, el nu intervenea, iar cuvântul lui era egal cu cel al elevului în luarea unor decizii. Practic, acești copii aveau voie să facă orice: să fure, să vagabondeze, să fumeze, etc. Există multiple rezerve cu privire la eficacitate educației și a instrucției în condițiile în care educatorul era un simplu spectator, el neintervenind în nici un fel în deciziile luate de către copil, din simplul motiv de a nu-i îngrădi acestuia o dezvoltare naturală.

O mențiune aparte o merită „republica copiilor” cunoscută sub denumirea de Bemposta, înființată în Spania, în anul 1956 de către Silva J. MENDEZ. Aceasta se autoconducea și se autogospodărea prin activitatea și contribuția copiilor comunității respective, prin munca depusă de membrii săi, prin donații. Bemposa era organizată ca un adevărat stat în miniatură, dispunând de legi și o administrație proprie. Accesul în Bemposa se făcea exclusiv, prin puncte vamale, fiind necesară o viză specială pe pașaport, pe teritoriul comunității se foloseau numai bancnote emise de „republica” Bemposa. Sistemul de instruire, asigura cel puțin calificarea într-o meserie anume, dar și o cultură generală suficientă pentru prezentarea la un examen de bacalaureat și urmarea unor școli de nivel mai înalt. Majoritatea studenților erau sprijiniți până la terminarea studiilor.

În 1949, în Austria, medicul german Herman GMEINER înființează primul sat pentru copii S.O.S. acest sat era destinat copiilor care și-au pierdut părinții sau care fuseseră abandonați. Chiar dacă la început satul S.O.S. cuprindea un număr limitat de case, iar în fiecare casă locuiau 9 copii de vârste diferite, în anul 1976 existau 91 de sate în 51 de țări. Fiecare casă era încredințată unei femei care vroia să devină „mamă”, cu un mare talent educativ și dragoste pentru copii. Nu erau admise decât femeile necăsătorite sau văduve, pentru că se considera că numai așa se pot atașa mai repede și mai bine de copii pe care îi au în grijă. Organizarea eterogenă a grupului educațional este unul dintre elementele care diferențiază concepția lui Gmeiner despre rolul și funcțiile colectivului în educația copilului, de concepțiile clasice, care își bazează munca instructivă pe grupuri omogene. Printre dezavantajele acestui sistem se numără: a) absolutizarea relativă a rolului mamei (absența cuplului); b) dificultăți în încadrarea persoanelor pentru mamele substitut; c) costurile relativ ridicate ale sistemului.

Modelul bazat pe Kibbutzuri, „ia naștere” în Israel. Kibbutzurile sunt instituții în care copii trăiesc în case speciale (pentru cei fără părinți), situate în apropierea unor instituții productive. Fiecare grupă de copii își desfășura activitatea sub conducerea unui educator instruit special. Avantajul declarat al acestui sistem este acela că activitatea se desfășoară în condiții naturale, copii fiind feriți de influențele negative ale mediului urban. La Bologna în 1970 apar formele de organizare cu denumirea de grupe de apartament, alcătuite din 8-10 copii ce locuiesc cu un educator ajutat de alte două persoane voluntar. Acest tip de organizare se apropie de ceea ce se vehiculează în zilele noastre și anume „casele de copii de tip familial”.

În România, până în secolul XIX, ocrotirea copilului se realiza prin acțiuni filantropice sporadice, Cutia Milei, pe lângă biserici și mănăstiri. Din secolul XIX ocrotirea și asistența socială se realizau prin instituții specializate, aziluri, orfelinate. În 1767 la Sibiu se înființează orfelinate confesionale, iar mai apoi și în Bistrița, Brașov, Blaj. În 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova s-au luat măsuri pentru organizarea învățământului, organizarea sanitară, ocrotirea mamei și copilului, asistența socială a săracilor și orfanilor. „Casa copiilor” asigura tutela copiilor părăsiți și orfani prin epitropi și ispravnici. Așezămintele ocrotirii copiilor „lepădați și orfani” erau întreținute din subvențiile statului, din veniturile mânăstirești și din donațiile filantropice. În 1832 s-a înființat „Eforia spitalelor Civile”, prin unirea fundațiilor Colțea, Pantelimon, Filantropia, constituindu-se astfel prima formă de organizare instituționalizată centrală a asistenței sociale. În 1852 Grigore Ghica a înființat la Iași, un complex instituțional de ocrotire a copilului, „Institutul Gregorian”. Dr. Carol Davila, înființează în 1862, un orfelinat pentru fete la Cotroceni ce s-a numit „Azilul Elena Doamna”, din recunoștință față de contribuția filantropică a soției domnitorului A. I. Cuza. „Azilul Elena Doamna”, cuprindea: curs primar, curs secundar, liceal și profesional cu secții de țesătorie, croitorie și menaj. Pentru băieți exista deja, încă din 1817 „Orfelinatul Pantelimon”, tot în București. În anul 1883 a luat ființă Institutul Filantropia pentru protecția mamei și copilului. Dintre numeroasele societăți filantropice amintim: Societatea Tibișoru- 1883, Societatea Materna-1897, Societatea Alinarea-1894 în Galați, Societatea Caritatea-1881 în Piatra Neamț, Târgoviște, Buzău, Societatea Scufița-1906, Societatea Căminul Copiilor-1914 s.a. Aceste societăți de binefacere supravegheau și subvenționau ocrotirea socială a familiei, mamei și copilului, a copilului orfan, abandonat. Sub Patronajul societăților de binefacere au funcționat orfelinate pentru copii abandonați sau orfani: „Leagănul Sfânta Ecaterina”-1897, „Orfelinatul Radu Vodă”-1905 și alte numeroase orfelinate și aziluri în Sibiu, Cluj, Arad, Oradea, Brașov, Alba Iulia, Beiuș, Dej, Gherla, Lugoj etc.

În primele decenii ale secolului XX, odată cu reîntregirea țării, s-a realizat și unificarea legislativă a României. In 1920, prin înființarea Ministerului Muncii, Sănătății și Prevederilor Sociale, activitatea de asistență și ocrotire socială a trecut în coordonarea acestuia. Noile legi în domeniu reglementau drepturile orfanilor: de a fi primiți în orfelinat, de a fi școlarizați, de a fi scutiți de taxe. Aceste drepturi se acordau copiilor legitimi și legitimați, copiii naturali și cei adoptați fiind excluși.

Statutul juridic al mamei și copilului se completează treptat, însă activitatea de asistență socială și de ocrotire a copilului se desfășura în principal prin intermediul societăților de binefacere. Constituția din 1948 modifică statutul copilului orfan sau abandonat și reglementează relațiile de familie. Prin decrete ulterioare s-a admis stabilirea paternității prin instanța judecătorească și se reglementează relațiile de familie prin înfiere. Codul familiei, intrat în vigoare in 1954, adoptă conceptul de „ocrotire părintească” în locul celui de „putere părintească” și înființează Autoritatea tutelară, care înlocuiește Consiliul de familie.

Activitatea de proteție a copilului a fost reglementată, începând cu anu1 1970, prin Legea nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.

Deși legea prevedea că, pentru copiii care necesită îngrijire în afara căminului, să fie cautată în primul rând soluția plasamentului familial, în practică, principala formă de ocrotire a acestor copii o constituia plasamentul în instituții : leagane pentru copii în vârstă de până la trei ani; case pentru copii preșcolari și școlari; gradinițe, scoli speciale și licee pentru deficienți recuperabili; cămine pentru deficienți, parțial recuperabili; cămine spital pentru deficienți nerecuperabili.

Mai mult, pentru copiii care săvârșeau fapte penale, dar nu raspundeau penal, putea fi luată o masura educativă, de supraveghere deosebită, sau de intenare într-o școala specialș de reeducare.

Politica guvernului comunist, de creștere demografice cu orice preț, prin interzicerea întreruperilor de sarcină și a metodelor de planning familial, în paralel cu degradarea tot mai accentuată a nivelului de trai, au făcut să crească rapid numărul copiilor nedoriti. Sintagma ,,statul i-a vrut, statul să-i crească” s-a transformat într-o mentalitate. Iar diferitele instituții deveniseră neîncapatoare.

În 1990 Romania se afla într-o situație dezastruoasă în ceea ce privește protecția copilului. Accesul ziariștilor străini în centrele de plasament și în căminele spital pentru copiii cu handicap a determinat apariția a numeroase articole și reportaje filmate, care au străbătut lumea, cutremurand-o. Dacă, în timp, consecințele asupra imaginii țării noastre au fost negative, la

momentul respectiv materialele difuzate au atras simpatia opiniei publice intemaționale, totul fiind privit ca parte a moștenirii lăsate de deceniile de comunism si dictatură. Ca urmare, ajutoarele umanitare, constând în principal în alimente, îmbrăcăminte și jucării, au început să sosească, direct în instituțiile care impresionaseră atât de mult.

Cu timpul, însă, marile organizații umanitare au ajuns la concluzia că trebuie făcut ceva mai mult pentru copiii din Romania. Au început sș activeze în Romania reprezentanțe ale UNICEF, USAID, World Vision, Holt, Terre des Hommes, etc., care au început să deruleze, în colaborare cu autoritățile publice locale sau centrale, programe de formare a personalului, de restructurare a unor instituții sau de înființare a unor noi tipuri de servicii, în județe pilot.

Prima Strategie guvemamentală în domeniul drepturilor copilului a fost aprobată abia în anul 1997 și a vizat perioada 1997-2000. Aceasta, deși Romania a ratificat, încă din septembrie 1990, Conventia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, iar la mijlocul anilor 1990, Romania și-a adoptat, potrivit angajamentului asumat în cadrul Summit-ului Mondial pentru Copii din 1990, propriul sau Plan Național de acțiune în favoarea copilului.

Punerea în practică a strategiei din 1997 a marcat debutul reformei sistemului de protecție a copilului în Romania, și realizarea primilor pași în direcția reformei cadrului normativ în domeniu, descentralizării activităților de protecție a copilului, restructurării și diversificării instituțiilor de ocrotire a copilului, dezvoltării de alternative de tip familial la ocrotirea de tip rezidențial a copilului și prevenirii abandonului de copii.

Efectele imediate ale adoptării noii legislații au constat în înființarea, în toate județele țării și în cele șașe sectoare ale Municipiului București, a comisiilor pentru protecția copilului și a serviciilor publice specializate pentru protecția copilului (denumite direcții pentru protecția copilului). Comisiile erau organele de specialitate ale consiliilor județene, respectiv ale consiliilor locale ale sectoarelor Municipiului București și îndeplineau atribuțiile legate de stabilirea măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate (având rol decizional), iar serviciile publice specializate, reprezentau instituțiile publice de interes județean, respectiv local, care aveau rolul de a propune comisiei măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate și de a asigura aplicarea acestora (îndeplinind deci un rol executiv).

Descentralizarea protecției copilului nu s-a limitat la inființarea comisiei și a serviciului public specializat, în subordinea consiliilor județene, respectiv locale de sector. Mai multe categorii de instituții de ocrotire, cu subordonari la nivel central diferite, au fost și ele transferate în subordinea Consiliului Judetean, respectiv a Consiliului Local de sector, fiind incluse în structura serviciilor publice specializate.

Din cauza nevoilor specifice și stringente cu care se confrunta domeniul protecției copilului, în aplicarea strategiei 1997-2000, ca și a celei aprobate pentru perioada care a urmat 2001-2004, a trebuit o concentrare cu prioritate a eforturile la încercarea de a rezolva situația copiilor aflați în dificultate, cu precadere a copiilor instituționalizați.

Restructurarea instituțiilor de ocrotire a copilului s-a desfășurat în strânsă legatura cu încercarea de a oferi alternative de tip familiala ocrotirea de tip rezidențial a copilului și de a preveni abandonul.

Pe de o parte, instituțiile clasice, cu o capacitate mare (între 100 și 3-400 de locuri) au fost restructurate, încercându-se reducerea capacității, modularea acestora, pentru a oferi mai mult spațiu pentru fiecare copil, într-un mediu cât mai apropiat de cel familial. S-a pus accentul pe dotarea centrelor de plasament cu mobilier și cazarmament, pentru a permite copiilor să-și creeze un spațiu intim, personalizat.

Accesorii banale într-o locuință obisnuită – ca dulapior personal, haine proprii, jocuri, jucării și cărți pentru fiecare, au reprezentat o adevarata ,,revolutie” pentru copiii din centrele de plasament. Reducerea numărului de copii, prin dezinstituționalizare, în special prin reintegrarea copiilor în familia naturala sau lărgită, ori prin plasamentul la o familie sau persoana, a făcut posibilă ,,umanizarea” dormitoarelor imense, cu 10 până la 30 de paturi, transformarea lor în dormitoare mai mici, și amenajarea unor camere de zi, unde copiii își petreceau timpul liber sau își făceau temele. Nu toate centrele de plasament au fost astfel transformate; lipsa de bani și de experiență a facut ca procesul sa se desfașoare lent, în etape, în funcție de fondurile existente sau de prioritățile stabilite prin strategiile judetene.

Constatându-se că măsuri precum restructurarea centrelor de plasament de tip clasic, frecventarea de către copiii protejați a școlilor de masă și înscrierea lor pe listele medicilor de familie, nu răspund în intregime nevoii de integrare a copiilor în viața comunității, a fost demarat un amplu proces de închidere a instituțiilor de tip vechi.

Peste 170 institutii de tip vechi de protectie a copilului au fost inchise, accentul fiind pus pe inchiderea institutiilor mari, cu peste 100 copii, a leaganelor (instituții pentru copii cu vârsta mai mică de 3 ani) și a căminelor spital pentru copiii cu handicap.

Soluțiile identificate și dezvoltate pentru închiderea instituțiilor de tip vechi au fost: reintegrarea copilului în familia naturală, protecția copiilor prin alternative de tip familial (rude, alte familii/persoane, asistentul maternal profesionist), protecția copilului în casuțe de tip familial sau apartamente.

Închiderea instituțiilor de tip clasic și sprijinirea copiilor pentru a fi menținuți în îngrijirea propriilor familii au fost susținute de crearea, dezvoltarea și diversificarea serviciilor alternative, un accent deosebit punându-se pe serviciile de comunitare. Astfel, la sfârșitul lunii martie 2005, funcționau aproape 600 servicii alternative, incluzând centre maternale, centre de zi, servicii de asistență și sprijin pentru tinerii care provin din centrele de plasament, centre de consiliere și sprijin pentru părinți și copii, servicii de prevenire a abandonului în perioada preconceptiva centre de îngrijire de zi și recuperare a copilului cu dizabilități, servicii pentru copiii străzii, centre de consiliere și sprijin pentru copilul maltratat, abuzat, neglijat, inclusiv victimă a violenței în familie.

Analiza datelor statistice din protecția copilului arată că, în perioada 2000 – martie 2005, numărul copiilor protejați în centrele de plasament publice a scăzut aproape la jumatate (de la 53.335 1a 27.039), iar numărul copiilor protejați la asistenți maternali aproape s-a triplat (crescând de la 5.157 la 16.360). In ceea ce privește serviciile de protecție specială a copiilor separați de părinți, la sfârșitul lunii martie 2005, funcționau 995 centre de plasament publice și 387 centre de plasament private. Centrele de plasament publice cuprind : 352 apartamente, 287 căsuțe de tip familial, 126 instituții modulate și 230 instituții organizate clasic.

După cum se poate observa, unitățile de tip familial, înființate de serviciile publice specializate sau de organismele private autorizate, care înlocuiesc instituțiile clasice, au devenit tot mai numeroase. Numărul redus de copii, posibilitatea personalului de a se ocupa mai bine de fiecare copil în parte, plasarea acestor căsuțe, de regulă, în mijlocul comunității, reprezintă tot atâția pași înainte în încercarea de a oferi copiilor un mediu familial de viață și de a-i integra în societate.

Realizările enumerate mai sus au fost posibile prin alocarea resurselor financiare necesare din bugetul autorităților locale, al organizațiilor neguvernamentale, precum și de la bugetul de stat prin programe de interes național. Dar cea mai importantă sursă au fost programele cu finanțare externa (Programul de reformă finanțat de Banca Internaționala de Reconstrucție și Dezvoltare și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei), Programul Phare 1999 ,,Copiii mai întâi”, Programul Phare 2001 ,,Copiii mai întâi", Programul ChildNet finanțat de USAID).

Legislația adoptata în perioada 1997-1999 a fost considerată revoluționară la acel moment și a ramas în vigoare până la sfârșitul anului 2004. Elaborarea unui nou pachet legislativ are o istorie lungă, începută în anul 2001 și are legatură în principal cu criticile aduse sistemului de adopții, în special în ceea ce privește adopțiile internaționale.

Pachetul legislativ în domeniul protecției drepturilor copilului, cuprinzând patru legi, a fost adoptat de Parlamentul României în luna iunie 2004 și a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2005.

Ca efect imediat, începând de la 1 ianuarie 2005, autoritatea centrală în domeniu, Autoritatea Naționala pentru Protecția Copilului și Adopție s-a reorganizat ca Autoritate Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului – ANPDC extinzându-și aria de activitate, de la proteția copiilor aflați în dificultate, la protecția și promovarea drepturilor tuturor copiilor. Atribuțiile în domeniul adopției au fost preluate de Oficiul Roman pentru Adopții.

Noul cadru legislativ înseamnă o revizuire în profunzime a prevederilor legale existente și a constituit trecerea de la reglementarea protecției copiilor lipsiți de îngrijirea părintească, la reglementări clare și coerente privind protecția drepturilor tuturor copiilor.

Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului reprezintă ,,inima” pachetului legislativ. Fundamentul acesteia îl reprezintă faptul că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului. În îndeplinirea responsabilităților care le revin, părinții sunt îndreptățiți să primească sprijinul de care au nevoie din partea comunității și a autoritatilor locale. Procesul de descentralizare este continuat, o serie de atribuții și servicii fiind transferate, de la nivelul judetean, la cel local (orașe, municipii si comune). Împreună cu întărirea capacității autoritatilor locale, aceasta reprezintă soluția identificată în vederea înființării și diversificarii serviciilor pentru copil și familie cât mai aproape de domiciliul acestora.

Ca urmare, activitatea de prevenire a sepărarii copilului de familia sa este realizată de serviciile publice de asistentp sociala de la nivelul orașelor, municipiilor și comunelor. Acestea au rolul de a monitoriza și analiza situația copiilor din unitatea lor administrativ teritorială, de a identifica și evalua situațiile de risc, elaborând documentația pentru acordarea serviciilor și/sau a prestațiilor necesare prevenirii separării.

Este extrem de important de menționat este că orice separare a copilului de părinții sai, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.

Planul de servicii poate însă avea ca finalitate transmiterea către Directia Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, de la nivel judetean, a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că menținerea copilului alături de părinții săi nu este posibilă.

Dacă până la intrarea în vigoare a noii legi, o autoritate administrativă era responsabilă pentru luarea deciziilor cu privire la separarea copiilor de parinții săi, (mă refer aici la Comisia pentru Protecția Copilului), noul cadru legislativ aduce unele nuanțări în sensul că separarea copilului de părinți fără acordul acestora se poate face numai de către instanță judecătorească. Rolul comisiei este limitat la situațiile în care există acordul părintilor cu privire la stabilirea măsurii de protectie specială.

Separarea copilului de părinții nu mai este tratata în mod pasiv, ci autoritățile au obligația de a lua măsuri active pentru menținerea contactului dintre aceștia pe toată durata plasamentului.

Luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului și pentru a evita efectele negative ale instituționalizării la vârste foarte mici, precum și efectele spitalizării îndelungate, Romania a luat decizia interzicerii plasamentului copilului cu vârstă de pânaăla 2 ani în servicii de tip rezidențial.

Problematica specifică a tinerilor care părăsesc sistemul de protectie a copilului, care se confruntă cu riscul excluziunii sociale, este de asemenea abordata de noua lege.

Pentru a sprijini integrarea tinerilor în societate și în viață activă aceștia pot beneficia de protecție specială și după împlinirea vârstei de 18 ani, chiar dacă nu își continua studiile, pentru o perioada de 2 ani.

Interzicerea sub orice formă a pedepselor fizice aplicate copiilor, în vederea asigurării creșterii copiilor în demnitate, într-un mediu fără violență, va trebui urmată de programe ample de educație a societății, pentru schimbarea mentalităților potrivit cărora ,,bătaia e ruptă din rai”, sau ,,unde dă mama, crește” ca și pentru promovarea de metode alternative de disciplină.

Schimburile preconizate de lege presupun o mobilizare uriașă, din punct de vedere uman și financiar, la toate nivelurile societății. Unele reglementări au fost puse în practică imediat, altele au necesitat o perioadă de pregătire. Există însă prevederi care presupun stabilirea de mecanisme interinstituționale și dezvoltarea de programe comune, pentru a caror aplicare va fi nevoie de un timp mai îndelungat, și care vor putea fi considerate realizate doar atunci când va fi asigurată și sistenabilitatea acestora.

Anticipând necesitatea de a veni în sprijinul comunităților locale în îndeplinirea atribuțiilor care le revin prin noua legislație, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului a finanțat în anul 2005 un numar de 5 Programe de Interes Național. Proiectele aprobate în cadrul acestor programe au fost implementate de organizațiile nonguvernamentale, în colaborare cu direcțiile județene de asistență socială și protecția copilului.

Programul ,,Crearea și dezvoltarea serviciilor sociale comunitare pentru copil și familie în vederea prevenirii separării copilului de familia sa și sprijinirii reintegrării sau integrării copilului in familie” și-a propus să contribuie la dezvoltarea capacității serviciilor publice de asistență socială de la nivelul consiliilor locale, prin angajarea unor persoane cu atribuții de asistență socială la nivelul consiliilor locale și a înființării unor servicii alternative care să asigure sprijin corespunzător pentru copil și familie.

Prin derularea acestui program, în 5 judete ale țării, au fost pregătite și angajate 96 de persoane cu atribuții în asistența socială la nivelul a 82 de primarii ; au fost inființate 26 de servicii de prevenire a separarii copilului de părinții săi: 5 centre de zi, 5 centre de consiliere pentru părinți și 16 servicii de monitorizare a femeii gravide predispuse să-și abandoneze copilul. În concluzie s-au înființat 108 servicii sociale comunitare (82 servicii de asistență sociala și 26 servicii de prevenire). Prin continuarea programului în anul 2006 și în anii care urmează, a se propune sa se înfiinteze circa 3000 de astfel de servicii, în toate comunitatile rurale din România, astfel încât și populatia din aceste zone să aibe acces la servicii sociale de calitate și apropiate de nevoile lor.

Celelalte programe de interes național derulate în 2005 s-au adresat tinerilor care părăsesc sistemul de protecție, copiilor cu handicap, copiilor repatriați sau victime ale traficului, copiilor exploatați prin munca, copiilor cu vârstă mai mică de 2 ani părăsiți în unitățile sanitare.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului a inițiat sau este implicată în dezvoltarea unor programe care se adresează altor categorii vulnerabile de copii: copiii străzii, copii cu handicap sau bolnavi HIV/SIDA, copii aflați neacompaniați pe teritoriul altor state.

În ceea ce privește situația copiilor institutionalizați, Romania a făcut pasi importanți pentru alinierea la Recomandarea Nr. REC (2005) 5 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei.

Fiecare copil sau tânăr protejat în cadrul centrelor de plasament este ocrotit în baza unui plan individualizat de protecție, beneficiind de o intervenție personalizată, în funcție de nevoile identificate.

Dreptul copilului de a menține legăturile cu părinții, familia largită și alte persoane importante sau apropiate față de copil este prevăzut atât în noua lege privind protecția și promovarea drepturilor copilului, precum și în standardele minime obligatorii. Părinții copilului sau, dupa caz, reprezentantul legal al acestuia, precum și familia largită și alte persoane importante sau apropiate față de copil sunt implicate pe cât posibil în viața acestuia, astfel încât

reintegrarea sa familială și socio-profesională să se pregătească și să se realizeze în cele mai bune condiții.

Copiii care beneficiază de o masura de protecție specială participă la viața socială a comunității și, totodată, membrii comunității sunt activ implicați în viața lor. Copiii sunt înscriși pe listele medicilor de familie și în școlile din comunitate. Împrejurarile care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială conform Legii 272/2004, sunt reevaluate, cel puțin o dată la 3 luni și ori de câte ori este cazul, fiind propusă după caz, menținerea, modificarea sau încetarea acestor măsuri.

Gradul de respectare a standardelor minime obligatorii pentru serviciile de tip rezidențial și familial, precum și respectarea și asigurarea drepturilor copiilor care beneficiază de aceste servicii, și modul în care noua legislație a fost înteleasă și aplicată, sunt verificate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Un nou mecanism de licențiere și inspecție a tuturor serviciilor de protecție a copilului a fost introdus începând cu 1 ianuarie 2005.

Marea provocare în ceea ce privește aplicarea noii legislații o constituie însă operaționalizarea drepturilor tuturor copiilor, urmărind în permanență interesul superior al acestora și ridicând la rang de instituție ,,copilul în cadrul familiei sale”.

Vor trebui diversificate serviciile care se adresează acestor copii, provenind din toate mediile. În ceea ce priveste petrecerea timpului liber, inclusiv a ,,ore1or din afară școlii”, în timp ce părinții muncesc. Asigurarea celei mai bune stari de sănătate, a accesului deplin la educație, activitățile sportive, cultura și informarea sunt doar cateva dintre problemele pe care va trebui sa le abordam într-un mod sistematic în anii care urmează, de o manieră care să asigure participarea efectivă a copiilor.

In acest sens, a fost elaborat un plan de acțiune pentru implementarea noului pachet legislativ aprobat prin hotarare de Guvern. Planul stabilește responsabilități pentru autoritățile publice centrale și locale în vederea asigurării respectării drepturilor copiilor prin intreprinderea unor măsuri practice în acest sens. Totodată, a fost elaborat un manual de implementare a Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, pentru a facilita actorilor instituționali aplicarea corectă și unitară a prevederilor legale. Manualul urmează a fi tipărit și distribuit specialiștilor în domeniu, de la nivel central și local.

De asemenea, Strategia Națională pentru protecția și promovarea drepturilor copilului (2006-2010) a fost elaborată și se află în prezent proces de avizare. Obiectivul general al strategiei îl constituie mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanți și

asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecției și respectarii drepturilor copilului, precum și a îmbunătățirii condiției copilului și valorizării sale în societatea romaneasca.

Punerea în aplicare a legii nu poate fi realizată cu succes dacă ea nu este cunoscută pe scara largă, la nivelul întregii societăți. Diseminarea noilor prevederi, atât în rândul profesioniștilor care lucrează cu copiii, cât și către publicul larg, inclusiv părinți și copii, a început în anul 2005 și continua și în prezent în cadrul Campaniei de educație ,,Drepturile copiilor sunt lege!”, componenta a Programului Phare început în anul 2002.

Legea nr.3/1970, care reglementa protecția copiilor minori a fost gândită juridic pentru a realiza ocrotirea copiilor rezultați din explozia demografică, victime ale natalității forțate din epoca comunistă. Această lege a rămas în vigoare până după 1989, când legislația cu privire la protecția copiilor s-a modificat astfel încât să corespundă noilor provocări apărute pe plan social și politic.

Odată cu Ordonanța de Urgentă nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate a început procesul amplu de restructurare a leagănelor și caselor de copii și transformarea lor în centre de plasament de tip familial, proces coordonat la nivel județean de serviciile publice specializate. Reforma protecției copilului în Romana a presupus, pe lângă îmbunătățirea cadrului legislativ și descentralizarea administrativă și decizional în domeniu, organizarea și dezvoltarea sistemului național de protecție a copilului prin restructurarea instituțiilor rezidențiale existente și crearea unor noi servicii de protecție a copilului la nivelul comunității locale. Transformarea leagănului sau a casei de copii în centru de plasament a însemnat nu doar schimbarea denumirii sau o reorganizare internă, ci o schimbare a principiilor care stau la baza funcționării unei astfel de instituții, orientată prioritar către respectarea drepturilor copiilor.

Începând cu 1 ianuarie 2005, cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului este asigurat de Legea r. 272/2004, care alături de un întreg pachet legislativ, reglementează activitatea de protecție a copilului in Romana.

Instituția care exercită atribuțiile prevăzute de lege în domeniul protecției copilului este Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. In cadrul acestei instituții, în scopul prevenirii separării copilului de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele servicii: servicii de zi, servicii de tip familial și servicii de tip rezidențial.

Serviciile de tip rezidențial sunt acele servicii prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi. Din aceasta categorie fac parte centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgența și centrele maternale.

Noua legislație reflectă angajamentul României de a promova și garanta bunăstarea copiilor în cadrul unui sistem integrat de îngrijire, în conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Privind retrospectiv, asistența și ocrotirea familiei și copilului, a copilului privat sau dezavantajat de familie, a celui deficient, evoluează de la acțiunile filantropice bazate exclusiv pe caritate morală și religioasă, la reglementări juridice, la organizarea administrativ-locală și centrală de stat a acestei activități.

3.2 Organizarea instituțiilor de ocrotire de tip rezidențial

Serviciile de tip rezidențial au rolul de a asigura protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii, în condițiile legii, a măsurii plasamentului.

 Din categoria serviciilor de tip rezidențial fac parte centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgență și centrele maternale; centrele de plasament includ și casele de tip familial.

 Serviciile de tip rezidențial pot avea caracter specializat, în funcție de nevoile și de caracteristicile copiilor protejați.

 Serviciile de tip rezidențial se organizează numai în structura direcției generale de asistență socială și protecția copilului, în regim de componentele funcționale ale acestora, fără personalitate juridică.

  Principiile care stau la baza activității serviciilor de tip rezidențial sunt:

a) respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b)  deschiderea către comunitate;

c)  asigurarea în mod adecvat a unor modele de rol și statut social, prin încadrarea în unitate a unui personal mixt și deschiderea centrului către comunitate;

d)  egalitatea șanselor și nediscriminarea;

e)  asistarea copiilor în realizarea drepturilor lor;

f)   respectarea demnității copilului;

g) ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, tinându-se cont de vârsta și de gradul sau de maturitate;

h) menținerea relațiilor personale ale copilului și contacte directe cu parinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament;

i)   menținerea împreună a fraților;

j)   promovarea unui model familial de îngrijire a copilului;

k)  asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate a copilului;

l)  asigurarea protecției copilului pe o perioadă determinată, până la integrarea sau reintegrarea acestuia în familia naturală, extinsă sau substitutivă;

m) asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;

n)  asigurarea unei intervenții profesioniste, prin echipe pluridisciplinare;

o)   asigurarea confidențialității și a eticii profesionale.

        Atribuțiile Serviciilor de tip rezidential:        

a)  asigurarea unei atmosfere de tip familial;

b) asigurarea finalizării unui program de permanență pentru copilul aflat în dificultate și pentru copilul cu dizabilități;

c) diminuarea efectelor  abuzului instituțional;

d) dezvoltarea de atitudini și aptitudini igienice;

e) dezvoltarea responsabilității copilului față de propria persoană printr-o implicare cât mai mare  în organizarea propriei vieți;

f)   asigurarea educării și socializarii copiilor;

g)  asigurarea pregătirii profesionale a copiilor.

        Beneficiarii Serviciilor de tip rezidential sunt:

a) copiii separați, temporar sau definitiv, de părinții lor, ca urmare a stabilirii, în condițiile legii, a măsurii plasamentului în acest tip de serviciu;

b) copiii pentru care a fost dispus, în condițiile legii, plasamentul în regim de urgență;

c) tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și care beneficiază, în condițiile legii, de protecție specială;

d) copiii neînsoțiți de către părinți sau de alt reprezentant legal, care solicita o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților.

Accesul beneficiarilor în cadrul  Serviciilor de tip rezidențial se face în baza:

măsurilor de plasament dispuse în condițiile legii de către comisiile pentru protecția

copilului sau instanța judecătorească;

b) dispozițiilor de plasament în regim de urgență, emise de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului sau de către instanța judecătorească;

c)  dosarul beneficiarului  cuprinde:

       a.  Hotarârea Comisiei pentru Protecția Copilului;

       b.  Certificatul de nastere în original al copilului;

       c.  Fișa medicala;

       d.  Foaie matricolă;

       e.  Plan de servicii;

       f.   Plan individualizat de protecție;

       g.  Plan de intervenție specializat;

   h. Raport cu privire la ancheta psiho-socială a beneficiarului.

Monitorizare copiilor se face printr-un registru de intrări-ieșiri care se pastrează în serviciile rezidențiale.

fig.1 – Sistemul de organizare a sistemului de protectie

Pentru a se putea perfecționa sistemul de ocrotire a copiilor dezavantajați social trebuie să se țină cont de două coordonate principale:

profilaxia neglijării, abandonării copilului, prin acțiuni sistematice de terapie socială în cadrul asistenței sociale. Internarea într-o instituție specializată ar trebui să fie ultima soluție, după ce se încearcă refacerea relațiilor de familie, plasamentul familial, încredințarea spre creștere.

optimizarea educației în institutele de ocrotire prin măsuri organizatorice generale:

restructurarea modelului tradițional de casă de copii;

valorificarea potențialului educativ al jocului, învățării și muncii fizice;

formarea si perfecționarea cadrelor

Climatul socio-educativ și regimul zilnic al centrelor de plasament

Lipsa familiei, separarea copilului de aceasta, împiedică satisfacerea trebuințelor de securitate materială și spiritual afectivă, ducând la așa-numitul fenomen de decompensare a echilibrului biopsihic al copilului. Astfel, centrul de plasament trebuie, indiferent de condițiile materiale și umane, să „joace” rolul de familie, să asigure condițiile optime pentru dezvoltarea copilului în vederea pregătirii pentru viața de adult. Factorii esențiali ai climatului socio-educațional sunt: condițiile materiale, ambianță stimulativă creșterii și educării, în relația adult-copil.

Influențele educative, exercitate de întregul personal asupra copiilor, se manifestă atât în ansamblul lor, cât și prin individualitatea fiecărei persoane în parte. Pentru realizarea unui climat socio-educațional optim, educatorul trebuie să dețină o serie de valențe, printre care enumerăm: modul de exprimare și comunicativitatea, buna dispoziție, calm și stăpânire de sine, disponibilitate afectivă și tact.

Dificultățile educative în centrul de plasament se creează, în principal, din cauza provenienței eterogene a copiilor. Separarea copiilor de familie în primii ani de viață constituie una dintre cauzele retardului de dezvoltare biopsihică, retard recuperabil în timp. A fost dovedit faptul că cele mai mari probleme educative sub aspectul integrării în regimul de viață al casei de copii, le ridică copii proveniți din familii dezorganizate și din relații de concubinaj. Pentru cei care conștientizează mai târziu că aparțin familiei, absența condițiilor materiale fiind pretextul abandonării în fapt, raportarea la familie este o dominantă ce determină structurarea complexelor de proveniență și de instituționare, cu efecte negative asupra echilibrului biopsihic general, al maturizării psihosociale.

O problemă esențială de organizare și de care depinde viața copiilor în unitate și eficiența muncii educative, o constituie regimul zilnic în centrul de plasament. Regimul zilnic organizează și alternează activitățile copilului de ordin fizic și psihic cu activitatea de odihnă. Regimul zilnic ajută la dirijarea concomitentă a tuturor copiilor în diverse activități, totodată ordonând viața copiilor.

De multe ori, datorită rigidității regimului zilnic, se ajunge la impunerea unei vieți nestimulative și neagreate de către copil. Însă dacă ar exista o libertate prea mare a regimului zilnic, s-ar produce o dezorganizare a vieții zilnice care i-ar putea dezorienta pe copii, fiind necesare eforturi de adaptare continuă din partea lor.

Există o serie de cerințe generale, care ar trebui luate în calcul, atunci când vorbim de alcătuirea regimului de zilnic. Acestea se referă la:

= Rute informaționale

Fig.2 Structura relațiilor adult-copil în centrul de plasament

stabilirea timpului cuvenit de odihnă, ținându-se cont de perioada de vârstă în care se află copii. În acest fel se asigură creșterea și dezvoltarea normală, se evită fenomenul de oboseală și se refac capacitățile fizice și psihice ale copiilor;

valențele educative – adică trebuie să cuprindă o paletă de activități care să ducă la o educare integrală a copiilor;

varietate – pentru a fi evitate monotonia și fenomenele de rezistență, nemulțumire și chiar refuzul de a participa la o serie de activități;

respectarea specificului muncii educative cu copii instituționalizați (activități de socializare, de formare a autonomiei personale, de formare a abilităților manuale, etc.)

realizarea sarcinilor educative generale și specifice;

asigurarea timpului liber necesar formării autonomiei personale, satisfacerii dorințelor de manifestare spontană, liberă a personalității;

asigurarea unui număr suficient de ore, în care copilul să facă mișcare în aer liber, în natură;

asigurarea unui climat securizat din punct de vedere psihic, afectiv, social și material.

Pe lângă aceste cerințe generale, există și o serie de cerințe particulare, care trebuie a fi satisfăcute, pentru a realiza un regim optim de viață, și anume:

concordanță între numărul de copii cuprinși în aceste unități și capacitatea spațiului construit ( dormitoare, săli de studiu, sală de mese, etc.);

numărul de copii cuprinși în aceste unități și distribuția lor pe clase și perioade de vârstă;

tipul de centrul de plasament (cu elevi preșcolari sau cu adolescenți);

baza materială de care dispune unitatea;

orarul și programul școlar al copiilor;

distanța dintre centrul de plasament și școlile pe care ei le frecventează.

Zilele de sâmbătă, duminică și sărbătorile legale, constituie probleme aparte în alcătuirea regimului zilnic de viață. În aceste cazuri, copii sunt cei care trebuie implicați cât mai activ în diferite activități, pentru a evita senzația de zile prea lungi și goale.

Capitolul IV

METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Obiectivele cercetării

A. Obiectivele cercetării au fost împărțite în două categorii:

Obiective principale

Obiective secundare

Obiectivul principal pentru derularea cercetării a fost:

O1. Studierea comparativă a tulburărilor de afectivitate, la copii instituționalizați și cei crescuți în familie.

b. Obiectivele secundare:

O2. Relevarea distorsiunilor profilului de afectivitate ca efect al mediului instituționalizat.

O3. Surprinderea tulburărilor de afectivitate la copilul instituționalizat în cursul testelor aplicate, comparative cu copii crescuți în familie.

4.2 Ipotezele cercetării

Ipotezele cercetării au fost împărțite în două categorii:

Ipoteze principale

b. Ipoteze secundare

a. Ipoteza principală în derularea cercetării a fost:

I1. Se presupune că, datorită, scoaterii copilului din mediul său familial și includerii sale într-o instituție de ocrotire, acesta va dezvolta tulburări de afectivitate mult mai accentuate și mai pregnante în profilul de personalitate, decât ale copilului crescut în familie.

b. Ipotezele secundare ale cercetării au fost:

I2. Se presupune că, copii asistați vor avea un profil de afectivitate distorsionat datorită instituționalizării.

I3. Se presupune că prin conceperea unei metodologii de evaluare adecvate se vor surprinde tulburările de afectivitate existente la copii instituționalizați.

4.3. Lotul cercetării

În vederea urmăririi obiectivelor și a verificării ipotezelor formulate, am cuprins în cercetare un număr de 26 de copii crescuți în familie (lotul A), de la „Școala generală nr.28 cu clasele I – VIII Constanța și 26 de copii (lotul B) instituționalizați in centrele de plasament ale Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Constanța.

Cele două loturi au fost studiate cu ajutorul unor metode ca: Observația, Testul Omulețului, Testul Familiei, Testul Arborelui și Chestionarul Woodworth – Mathews.

În finalul corelării datelor obținute și în scopul ilustrării unor situații particulare mai semnificative, am utilizat studiul de caz.

Tabelul nr. 1.

Distribuția subiecților din lotul A, după sex și vârstă

Tabelul nr. 2 Distribuția subiecților din lotul B, după sex și vârstă

4.4. Prezentarea metodelor și tehnicilor folosite în cercetare

4.4.1. Observația – a avut drept scop surprinderea unor elemente componente ale trăirii emoțional-afective ce însoțesc comportamentul copiilor. „Observația ca metodă de cercetare, constă în urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului), precum și a contextului situațional al comportamentului.” (33, pag.35)

Unul dintre conținuturile observației îl constituie simptomatica stabilă, adică trăsăturile bio-constituționale ale individului, ca și trăsăturile fizionomice. Se pornește de la premisa că înfățișarea omului nu este mută, ci dimpotrivă, poate furniza o serie de informații.

Un alt conținut al observației, mult mai semnificativ, îl constituie simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor și conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală, motorie, mnezică, inteligentă, etc., ca și varietatea expresiilor comportamentelor, de exemplu, expresiile afective, atitudinale, etc.

Observația permite surprinderea manifestărilor comportamentale naturale, firești ale individului, în condiții obișnuite de viață și activitate, oferind mai ales date de ordin calitativ.

4.4.2. Testul Omulețului – se bazează pe interpretările realizate asupra unor siluete ce sunt desenate de către subiect. Instructajul testului este simplu și poate fi redus la o singură frază „Vă rog, desenați o persoană.” Se pune la dispoziția subiectului un teanc de coli de hârtie albe și un creion bine ascuțit. Acestea se așează în fața subiectului astfel încât acesta să poată alege, așeza și utiliza după cum dorește fiecare foaie de hârtie. Examinatorul are posibilitatea să observe comportamentul subiectului și să înregistreze în protocol reacțiile verbale spontane.

Zone ale desenului:

Capul – este sediul imaginii de sine, al Eului, iar ochii și urechile înregistrează informațiile din lumea exterioară.

Gura – servește la exprimarea agresivității, a prieteniei, a emoțiilor; astfel se manifestă frustrările și aspirațiile intelectuale, acceptă, respinge sau ignoră dragostea. La acest nivel se acceptă sau se respinge de asemenea și lumea altor ființe. Prin detalierea facială, se pune în evidență strălucirea, iar disprețul sau agresivitatea este redată prin ochi întunecoși. Hipersensibilitatea și suspiciunea se redau prin detalierea urechilor.

Mâinile, brațele, umerii și pieptul – reprezintă unitatea funcțională executorie. Se apreciază mărimea, forma, puterea, extinderea spre exterior, agresivitatea și semnele conflictuale.

Trunchiul – prezintă semnificația unor caracteristici de putere. Îmbrăcămintea este partea prezentată a lumii. Sublinierea liniei mediane a trunchiului semnifică că acele persoane sunt dependente sau au dificultăți somatice. Fondul pulsional apare deschis sau accentuat, cum este cazul nudurilor, al figurilor în costum de baie, îmbrăcate sumar. Cravata, cordonul, bijuteriile, estompează manifestările pulsionale asociate trunchiului și sunt indicatori ai constrângerii și controlului.

Picioarele și labele picioarelor – semnifică autonomia (picioare lungi), auto-mișcarea, auto-direcția și echilibrul. O figură echilibrată (sau simetrică) arată stabilitatea emoțională, una

care se clatină (sau asimetrică), instabilitate. La figurile bărbătești picioarele indică masculinitatea sau dubiile legate de aceasta; la figurile feminine, picioarele indică preocupări sexuale.

Relaționarea celor patru zone corporale este esențială.

4.4.3. Testul Arborelui. Ca și la Testul Omulețului, instructajul este cât se poate de simplu solicitându-se copiilor să deseneze un copac cât de bine pot ei. Se pun la dispoziția subiectului o coală de hârtie albă, un creion și o gumă.

Interpretarea desenului presupune o observare minuțioasă atât globală cât și pe părți: rădăcini, trunchi, coroană, ramuri, fructe, frunze. Referindu-ne la aspectul global al desenului, trebuie spus, că acesta pune în evidență o serie de trăsături ca: netă, clară, precisă, armonioasă, calmă, statică, ordonată, tandră, caldă, senzuală, lejeră, delicată, vivantă, animată, fără forță, rece, dezordonată, concentrată.

În partea superioară a arborelui se consideră că se proiectează spiritualitatea, iar în partea inferioară, structurile instinctive. La mijloc se exprimă, proiectiv, prezentul.

Zone ale desenului:

Rădăcinile – au semnificația inconștientului colectiv. Rădăcina este invizibilul, inconștientul, profunzimea, ansamblul experiențelor primitive.

Baza trunchiului – cu cât se divide ca o rădăcină, cu atât exprimă greutatea mișcării.

Linia solului – separă cerul de pământ, separă două existențe – nu întotdeauna inconștientul de conștient, ci două moduri de a fi, așa cum este cazul vieții duble.

Trunchiul – reprezintă separarea eu-altul, eu-lume. Expresia grafică a trunchiului va reprezenta proiecția eul-ui.

Coroana – formează zona de contact cu mediul, de relație reciprocă interior-exterior, de asimilație, de respirație. Prin analiza grafică a coroanei se obțin informații despre modul de relaționare și gradul de inserție al subiectului cu mediul înconjurător.

4.4.4. Testul Familiei. Luis Corman publică în 1967 "Testul desenului familiei în practica medico-pedagogică". Testul exprimă activitatea imaginativă a copilului în registrul ei conștient dar și în cel al fantazării pasive. Se pot explora astfel conflictele fraternale, infantile, reacțiile agresive, reacțiile depresive, precum și complexul oedipian. În planul dezvoltării psihice, testul poate, alături de celelalte tehnici de desen să studieze maturizarea psihomotore și intelectuală precum și caracteristicile diferențiale dintre cele două sexe. Desenul ca tehnică

proiectivă se adresează esenței creatoare a omului, indiferent dacă este construit de copil sau de adult. Desenul apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea sentimentelor și dinamica interioară fară a recurge la cuvinte, restrângand acțiunea constrângătoare a intenționalității existente.

Proiecția este un mecanism de apărare al Eului, constând în a-i atribui în mod inconștient altcuiva, și, cel mai adesea, de a percepe în lumea exterioară propriile impulsii, idei, intenții, conflicte interioare. Este un mecanism extrem de răspândit la indivizi normali și poate fi cauza unor erori de judecată care pot fi corectate printr-o autocritică sănătoasă. Metoda proiectivă este tehnica de studiere a personalității bazată pe noțiunea de proiecție. Orice percepție include două elemente: obiectul perceput și subiectul care percepe. Cu cât un obiect este mai clar și mai precis, adică nivelul de informație este maximal, cu atât mai puțin este persoana (subiectul care percepe) implicat în percepție, și invers.

Testul Familiei îl determină pe subiect să se angajeze la maximum într-un test, prezentându-i stimuli vagi sau ambigui, adică un nivel de informație minimal.
Astfel, dând sens îndemnului de a desena, individul exprimă însăși structura personalității sale. Desenul este într-adevăr un mijloc de exprimare care poate răspunde la trebuințe foarte diverse, atât în ceea ce privește nivelul de dezvoltare al copiilor cât și în ceea ce privește modul de exprimare ales.

4.4.5 Chestionarul Woodworth – Mathews este un chestionar de adaptare, având la bază inventarul psihonevrotic al lui Woodworth. Acesta a standardizat un interviu psihiatric cu 116 intrebări, elaborate în vederea trierii în primul război mondial a recruților cu trăsături psihonevrotice. Adaptarea acestui inventar pentru copii și adolescenți a fost operată de Mathens.

La noi în țară, a fost adaptat și utilizat înainte de al doilea razboi mondial de Bontiloz si Nestor. Forma adaptată cuprinde 76 de întrebări, care permit depistarea a 8 categorii de tendințe psihonevrotice care prezintă risc adaptativ în procesul de adaptare, de la nuanțe normale pană la tendințe puternic patologice:

I – emotivitate simplă;

II – obsesii, psihastenii;

III – tendințe schizoide (indice pentru introversie);

IV-tendințe paranoide (indice pentru extroversie- tendințe interpretative);

V – tendințe depresive si ipohondrice;

VI – tendințe impulsive sau epileptoide;

VII – tendința către instabilitate psihică;

VIII- tendințe egocentrice și antisociale (tendințe psihopatiforme).

Testul pune în evidență aceste tendințe distribuite în 5 clase:

Clasa I – 0-80 = tendințe normale;

Clasa II – 81-120 = tendințe ușoare;

Clasa III – 121-180 = zona de filtraj, limită;

Clasa IV – 181-260 = tendințe puternice, accentuate;

Clasa V – 261-360 (364) = tendințe patologice;

Chestionarul poate fi aplicat individual sau în grup. Timpul de investigație este de 10-15 minute.

Prin analiza pe care o face personalității subiectului, testul Woodworth – Mathews constituie un instrument eficace de depistare a tendințelor patologice și pentru instituirea măsurilor terapeutice în vederea ameliorarii tendințelor.

Capitolul V

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR.

STUDII DE CAZ.

5.1. Interpretarea calitativă a rezultatelor

obținute la Testul Arborelui.

Testul arborelui poate fi considerat una din căile cele mai adecvate de acces la problematica existențială actuală a subiectului, și la dinamica trăirilor emoționale acompaniatoare.

În prelucrarea datelor la acest test, aplicat celor două loturi, am luat în considerare următorii indici, conform tabelului nr. 4.

Tabelul nr. 4 – Prezentarea indicilor

Principalul criteriu de comparație a subiecților a fost mediul de proveniență. De aceea prezentarea datelor se va face diferențiat pe cele două loturi, A (copii din familie) și B (copii din centrele de plasament).

Indice 1 – MĂRIMEA ARBORELUI

În tabelul nr.5, sunt expuse rezultatele obținute la indicatorul „mărimea arborelui”, indicator care reflectă imaginea de sine a subiectului, atitudinea evaluativă a Eului și nivelul maturizării psihice.

Tabelul nr. 5 – distribuția mărimii arborelui

Observând datele din tabelul nr.5, constatăm următoarea distribuție a redării mărimii arborelui:

11,53% dintre subiecții din lotul copiilor crescuți în familie și 50% dintre subiecții din lotul copiilor din centre de plasament, au desenat un arbore mic, subdimensionat, ceea ce înseamnă structurarea unei imagini de sine depreciative și existența unor tendințe de tip depresiv;

58,84% dintre copii din familie și 15,38% dintre cei instituționalizați, au redat prin desenul lor un arbore de mărime medie, ceea ce semnifică structurarea unei imagini de sine adecvate și un Eu echilibrat;

30,86% dintre subiecții fiecărui lot, au desenat un arbore de dimensiuni mari, ceea ce este un semn al unei imagini de sine exagerate și a unor tendințe spre megalomanie;

3,84% subiecți din fiecare lot, au realizat un arbore mai mare decât cadrul paginii, ceea ce atestă o accentuare a tendințelor de hipertrofiere ale Eului, de grandoare

Toate datele expuse mai sus, în tabelul 5, sunt prezentate în mod ilustrat în graficul 1.

Indice 2 – ZONA PREPONDERENTĂ A DESENULUI

În cazul acestui test, zonele preponderente ale desenului, reflectă, într-o manieră simbolică, raporturile funcționale dintre diferitele niveluri și structuri interne ale personalității.

Tabelul nr. 6 – Distribuția zonei preponderente a desenului

pe cele două categorii de subiecți

Astfel, din tabelul nr.6, prezentat mai sus, reies următoarele date:

19,23% dintre copii din familie, respectiv 7,69% din centrele de plasament au avut zona preponderentă a desenului în mijloc, fapt ce semnifică un spirit realist, echilibrat adecvat între diferitele tendințe.

15,38%, dintre cei crescuți în familie și 61,53% subiecți dintre cei din centrele de plasament, au avut drept zonă preponderentă a desenului partea stângă, ceea ce, în limbajul testului, înseamnă predominarea sferei inhibiției, a introversiei, a reținerii de a intra în contact cu cei din jur, a unei dependențe de mamă, a atitudinilor pasive față de lumea externă.

23,07%, dintre copii crescuți în familie și 19,23%, dintre copii instituționalizați, au plasat zona preponderentă a desenului în partea dreaptă, zonă care semnifică predominare a dimensiunii extraversiei, a dorințelor de înfruntare activă a vieții, a încrederii în viitor, a unor tendințe spre altruism.

Câte 11,53% din fiecare lot au avut ca zonă preponderentă a desenului partea din stânga jos, ceea ce desemnează existența unor elemente regresive, o teamă de a se desprinde de început, tendințe spre acaparare.

23,07% subiecți din lotul A și 19,23% subiecți din lotul B, au zona de preponderență stânga sus, ceea ce denotă o îndepărtare de baza pulsională primară, o dorință de centrare pe sine, relații din sfera sensibilă cu Eul.

Principala constatare ce se impune a fi reținută din datele expuse mai sus la acest parametru de interpretare a testului este aceea că la copii instituționalizați, frustrările de ordin afectiv, care se acumulează în timp, duc la creșterea tendințelor de introversiune, de închidere în sine cu scăderea dorinței de acțiune și de înfruntare a provocărilor vieții.

Pentru o mai bună vizualizare a datelor expuse în tabelul 6 și a diferențelor existente între cele două categorii de subiecți s-a realizat graficul nr.2.

Indice 3 – RĂDĂCINI

Acestui indicator i se conferă mai multe semnificații în funcție de prezența sau absența acestuia, sau modul de redare. Printre semnificațiile care privesc direct tema cercetării se numără: fenomene de stagnare, inhibiție, de persoană care caută în permanență un sprijin, instabilitate, subjugat instinctelor și pulsiunilor.

Tabelul nr. 7 – distribuția privind modul de redare a rădăcinilor

pe cele două categorii de subiecți.

Datele obținute și prezentate în tabelul nr. 7 evidențiază următoarele:

88,46% dintre subiecții crescuți în familie și 100% dintre subiecții instituționalizați au omis reprezentarea acestui detaliu. În limbajul testului acest lucru semnifică independență, dezinhibiție, instabilitatea unor relații interpersonale de lungă durată. Absența rădăcinilor la aceste două loturi, nu poate căpăta această conotație dacă se are în vedere vârsta mică a subiecților noștri, iar fenomenul poate fi considerat episodic;

Numai 11,54% dintre subiecții din familie au reprezentat rădăcina sub forma unei linii subțiri. Rădăcina uniliniară este mai mult o caracteristică a elementului primitiv, dar acest fapt nu are nici o legătură cu deficiența intelectuală, ci este mai degrabă fixarea unei imagini magice a lumii, care își are originea în inconștient.

Toate aceste date sunt evidențiate imagistic în graficul nr.3.

Indice 4 – RAPORTUL TRUNCHI-COROANĂ

Raporturile de mărime joacă un rol nu tocmai de neglijat în aprecierea gradului de maturitate.

Tabelul nr. 8 – distribuția privind raportul trunchi coroană

Din tabelul redat mai sus, reies următoarele valori, în legătură cu raportul trunchi-coroană:

26,92% dintre subiecții crescuți în familie și 38,46% subiecți dintre cei din centrele de plasament au accentuat dimensiunea superioară a arborelui. Acest lucru are o serie de semnificații particulare cum ar fi: plăcerea de a se refugia în lumea instinctelor, nevoia de a se pune în valoare, conștiință de sine, ambiție, lipsa sensului realității.

73,08% subiecți cuprinși în lotul A și 61,54% subiecți care aparțin lotului B, au accentuat dimensiunea inferioară a arborelui. În limbajul testului, accentuarea dimensiunii inferioare, semnifică o activitate orientată către lumea sensibilă, o mare receptivitate sentimentală și afectivă, imaturitate.

Datele prezentate mai sus , sunt redate prin schematic în graficul nr. 4.

Indice 5 – FORMA TRUNCHIULUI

În tabelul nr.9, sunt prezentate rezultatele celor două loturi de subiecți, la un alt indicator important al arborelui și anume „forma trunchiului”.

Potrivit limbajului testului, trunchiul semnifică El și raportul lui cu lumea.

Tabelul nr. 9 – Distribuția privind modul de redare a formei trunchiului

Cum reiese din tabelul de mai sus, la cele două grupe de subiecți, s-a înregistrat o gamă largă de redare a formei trunchiului. Astfel:

36,77% dintre subiecții din familie și 69,23% dintre cei din centrele de plasament, au realizat trunchiul închis sus, ceea ce corespunde unui caracter primitiv și impulsiv.

Câte 11,53%, dintre subiecții celor două loturi, au reprezentat trunchiul drept cu linii paralele, cu următoarele semnificații: încăpățânare, lipsă de adaptare, falsitate, tendință spre imitație, încordare.

11,53% dintre subiecții crescuți în familie, au reprezentat trunchiul în formă conică, în timp ce nici unul dintre subiecții din centrele de plasament nu a realizat trunchiul în felul acesta. Trunchiul conic, are următoarele semnificații particulare: aptitudini predominant practice, sunt motivați de fapte și nu de vorbe, lucru ce poate fi extrapolat și la nivelul afectivității.

46,15% dintre subiecții crescuți în familie și 19,24% dintre copii instituționalizați, au reprezentat trunchiul sub formă de tub, deschis în ambele părți. În limbajul testului, trunchiul tub are următoarele semnificații: deschidere față de scopuri îndepărtate, dorință de a explora, de a descoperi, nefixat asupra unui singur scop.

Datele descrise mai sus sunt redate în formă schematică în graficul nr.5.

Diferența cea mai semnificativă din punct de vedere statistic, între cele două loturi a apărut la parametrul „trunchi tub”, ceea ce atestă faptul că mediul instituționalizat atrage după sine trăsături de nesiguranță, nehotărâre, incapacitatea de a-și stabili scopuri îndepărtate, fragilitate afectivă, impulsivitate.

Indice 6 – BAZA TRUNCHIULUI

Tabelul nr.10 – distribuția privind realizarea bazei trunchiului

Conform tabelului nr.10, datele obținute la indicatorul „baza trunchiului” sunt următoarele:

57,69% dintre cei crescuți în familie și 73,07% dintre cei din centrele de plasament, au reprezentat baza trunchiului pe marginea foii, fapt normal până la vârsta de 12 ani, unde se încadrează și acești subiecți. După această vârstă, acest indicator poate lua semnificația unei întârzieri în dezvoltare, inclusiv în sfera afectivă.

7,69% dintre subiecții crescuți în familie, au redat baza trunchiului, lărgită spre dreapta, ceea ce semnifică adaptare facilă la schimbări dar și suspiciune, aroganță și teamă de autoritate. Nici un subiect din lotul de copii din centrele de plasament, nu a realizat acest detaliu, fapt explicabil și prin faptul că aceștia nu se supun nici unei autorități, iar schimbările nu îi afectează, în măsura în care nu sunt radicale.

30,76%, dintre subiecții ce aparțin lotului A și 26,92% ce aparțin lotului B, au redat baza trunchiului lărgită în ambele părți, fapt care atestă o stagnare sau inhibiție în dezvoltarea psihică generală intelectuală și afectivă. Faptul este considerat normal până la vârsta de 7 ani, iar în această situație se află 27 de subiecți dintr-un total de 52.

Datele prezentate mai sus pot fi mai bine vizualizate în graficul nr.6 .

Indice 7 – LINIA TRUNCHIULUI

În continuare sunt prezentate rezultatele unui alt indicator de interpretare a trunchiului, anume „linia trunchiului”.

În tabelul de mai jos, sunt prezentate comparativ, pe cele două loturi de subiecți, distribuția acestor caracteristici.

Din tabelul nr.11, se constată următoarele:

15,38% dintre subiecții din familie și 50% dintre cei instituționalizați au reprezentat linia (conturul) trunchiului, prin intermediul unei linii neregulate, ceea ce semnifică: vulnerabilitate, traumatisme psihice, urme ale unor conflicte avute, inhibiție, adaptare dificilă.

Tabelul nr. 11- distribuția privind modul de redare a liniei trunchiului

7,69% dintre subiecții crescuți în familie și 15,38% dintre cei din instituții de ocrotire, au redat conturul trunchiului printr-o linie ondulată. În limbajul testului acest detaliu semnifică existența unui comportament de eschivă.

Câte 7,69% din fiecare grupă, au realizat conturul trunchiului prin intermediul liniilor difuze, întrerupte, fapt ce are următoarea semnificație: o sensibilitate crescută, caracter ezitant,pierderea personalității, neputința de a se identifica cu sine.

69,24% din cei crescuți în familie și 26,93% din cei instituționalizați, au redat conturul trunchiului printr-o linie continuă, regulată. Acest lucru atestă un bun echilibru interior, încredere în sine, fermitate în actele întreprinse și perseverență.

Aceste date se pot observa și în graficul nr. 7.

Indice 8 – SUPRAFAȚA TRUNCHIULUI

Suprafața trunchiului devine zonă de contact între exterior și interior, între Eu și Altul, între Eu și mediul înconjurător. Învelișul poate masca sau proteja adevărul.

Tabelul nr.12 – distribuția privind modul de redare a suprafeței trunchiului

Din tabelul nr.12, reies următoarele date:

11,53% din cei ce aparțin mediului instituționalizat, au redat scoarța copacului prin intermediul linilor ascuțite, unghiulare, ceea ce denotă o sensibilitate crescută, vulnerabilitate, impresionabilitate, violență, negativism.

11,53% dintre cei ce sunt crescuți în familie și 7,69% dintre cei din centrele de plasament, au redat scoarța trunchiului prin linii curbe, rotunde. În limbajul testului acest lucru semnifică o bună capacitate de a intra în contact, nevoia de a intra în contact, o voință crescută de adaptare.

Datele analizate și prezentate mai sus, sunt redate și în graficul nr.8.

Indice 9 – ÎNCLINAREA TRUNCHIULUI

Înclinarea trunchiului spre dreapta sau spre stânga, este un alt indicator important al acestui test.

Tabelul nr. 13 – distribuția privind înclinarea trunchiului

Conform tabelului nr. 13, reies următoarele date:

7,69% dintre copii din familie și 11,53% dintre copii instituționalizați au realizat arborele înclinat spre stânga, ceea ce se poate interpreta ca atitudine defensivă, rezistență, adaptare prudent dozată, reprimarea sentimentelor, atașament față de trecut.

34,61% dintre cei crescuți în familie și 7,69% din cei cuprinși în centrele de plasament au redat arborele înclinat spre dreapta. În limbajul testului acest lucru semnifică capacitatea de dăruire de sine, iubire de lucruri, securizare, voință de adaptare.

Datele de mai sus sunt redate și în graficul nr.9, pentru o mai bună vizualizare.

Indice 10 – COROANA

Unul dintre cele mai importante componente ale arborelui este coroana. În analiza rezultatelor, am luat în considerare mai mulți parametrii de interpretare referitori la conturul sau forma coroanei.

În tabelul nr.14 sunt prezentate datele obținute de cele două loturi de subiecți, în legătură cu modul de reprezentare al coroanei.

Tabelul nr.14 – distribuția modului de reprezentare al coroanei

Din tabelul de mai sus, se observă existența unei diversități apreciabile a modurilor de redare a conturului extern al coroanei:

53,84% din lotul de copii crescuți în familie și 15,38% din lotul de copii instituționalizați, au realizat coroana sub formă de sferă, fapt ce atestă combativitate în fața realității fizice și sociale, acompaniată de convenționalism și banalitate, naivitate și sentimentalism, o tipologie a omului intuitiv și perspicace cu o mare putere de imaginație.

Numai 7,69% din lotul de copii crescuți în familie au reprezentat coroana prin intermediul unui contur ondulat, în timp ce nici un subiect din lotul copiilor instituționalizați nu a redat conturul coroanei prin intermediul acestui parametru. În limbajul testului, conturul ondulat al coroanei semnifică sociabilitate și o mare capacitate de adaptare, nevoie de mișcare, extraversie și jovialitate.

3,85% din cei 26 care aparțin lotului de copii din familie au realizat conturul coroanei tremurat, ceea ce denotă iritabilitate, incertitudine, inhibiție.

11,53% dintre cei crescuți în familie au reprezentat o coroană care atârnă, de unde reiese că aceștia sunt prizonieri ai sentimentelor, punând mare accent pe sfera afectivă. De asemenea, se remarcă o voință slabă și lipsă de personalitate, dar și o lipsă a agresivității.

Un procent de 50% dintre cei crescuți în familie au reprezentat rămurișul coroanei acoperit de o membrană. În limbajul psihologic al testului, acest parametru denotă timiditate, închidere în sine, reținere.

7,69% din lotul A și 26,92% din lotul B, au reprezentat o coroană radială, ceea ce semnifică agresivitate în relațiile interpersonale, instabilitate, lipsă de răbdare, influențabilitate și neglijență.

Doar 19,23% dintre cei crescuți în familie au omis redarea coroanei, în timp ce 57,69% dintre cei din centrele de plasament au omis acest lucru. Lipsa acestui parametru poate fi interpretat, mai ales în cazul subiecților din centrele de plasament, ca o nedelimitare a propriei personalități, a spațiului intim de către cei din jur. Cercul exclude exteriorul dar și interiorul, de unde rezultă că la acești subiecți nu există o delimitare clară a acestor două ipostaze.

Pentru a crea o imagine cât mai clară a datelor prezentate mai sus, a fost realizat graficul nr.10.

Indice 11 – DISTRIBUȚIA MASEI ÎN COROANĂ

În tabelul nr.15, redat mai jos, sunt redate datele cu privire la indicatorul „distribuția masei în coroană”. Trebuie menționat încă de la început, ținând cont de numărul redus de reprezentări ale coroanei (4), la lotul de copii instituționalizați, că datele acestora sunt mai semnificative decât cele obținute de lotul copiilor crescuți în familie.

Tabelul nr. 15 – distribuția masei în coroană

Astfel :

7,69% dintre subiecții crescuți în familie și 11,53% dintre subiecții din centrele de plasament au accentuat spre dreapta repartizarea masei în coroană. Atingerea acestui parametru semnifică nevoia subiecților de a se pune în valoare, de a ieșii în evidență, dorințe de răzbunare, lipsa cenzurii în relațiile cu lumea exterioară, inhibiție, angoasă.

3,84% subiecți din fiecare lot au repartizat masa în coroană, accentuat spre stânga, ceea ce în limbajul testului semnifică introversiune, tendințe spre egocentrism, refulare, reținere sau chiar narcisism.

65,38% subiecți crescuți în familie au repartizat echilibrat masa în coroană, ceea ce denotă echilibru, maturitate, și în unele cazuri supraestimare de sine.

Datele prezentate în tabelul 15, sunt redate imagistic prin intermediul graficului nr.11, pentru o mai bună vizualizare a acestora.

Indice 12 – DIRECȚIA COROANEI/RAMURILOR

Importanță psihodiagnostică prezintă și direcția de orientare a coroanei/ramurilor, acestea putând avea trei poziții: spre stânga, spre dreapta și în echilibru.

Tabelul nr.16 – distribuția direcției de orientare a coroanei/ramurilor

Conform tabelului nr.16, datele obținute la acest indicator au următoarea interpretare:

26,92% dintre subiecții crescuți în familie și 53,84% dintre subiecții instituționalizați au direcționat coroana/ramurile, predominant spre stânga, ceea ce denotă introversie, preocupări excesive de sine, neîncredere și un puternic instinct de conservare.

46,15% dintre cei din familie și 30,76% dintre cei instituționalizați au direcționat coroana/ramurile spre dreapta. În limbajul testului, această direcționare semnifică un dezvoltat simț social, dăruire de sine, bunătate, adaptabilitate.

26,92% subiecți din lotul A și 15,38% subiecți din lotul B au desenat coroana în poziția de echilibru, ceea ce denotă un simț al sociabilității crescut.

Datele de mai sus sunt reprezentate intuitiv în graficul nr.12.

Indice 13 – RAMURI

Din punct de vedere psihodiagnostic, informația în legătură cu ramurile arborelui este de o complexitate aparte.

Tabelul nr. 17 – distribuția modului de redare ale ramurilor

În tabelul de mai sus, sunt prezentate rezultatele modurilor de redare a ramurilor de către subiecții celor două loturi.

64,38% dintre cei din familie și 84,61% subiecți dintre cei din centrele de plasament, au reprezentat ramuri uniliniare. Acest parametru este destul de frecvent întâlnit până la 10 ani. În unele cazuri, ramura uniliniară poate fi semnul unui retard intelectual sau afectiv.

11,53% din copii crescuți în familie, au reprezentat ramurile printr-o linie dublă. Ramura cu line dublă, reprezintă forma normală a arborelui și corespunde optic modelului pe care îl găsim în natură. De aici se poate concluziona, că cei ce au desenat ramurile în acest fel, au un puternic spirit e observație, sunt joviali, atenți, echilibrați afectiv.

2 subiecți reprezentând 7,69% din lotul de copii crescuți în familie au realizat ramurile cu sudură, lucru ce denotă o bună organizare a palierelor psihice, conștientizarea faptului că face parte dintr-un întreg și că acest întreg poate fi divizat în părți componente.

38,46% subiecți din familie și 50% subiecți din centrele de ocrotire, au reprezentat ramuri unghiulare. Faptul de a desena în unghiuri drepte nu rezultă numai din lipsa de aptitudini și stabilitate, închidere în sine, constrângere, duritate.

7,69% subiecți din lotul A și 11,53% subiecți din lotul B au reprezentat ramuri etajate, ceea ce denotă o slabă capacitate de adaptare, schematism, lipsa simțului realității, cumul de cunoștințe, fără a fi judecate.

11,53% din lotul de copii crescuți în familie și 19,23% din lotul de copii din centrele de plasament, au reprezentat ramuri curbate, ceea ce semnifică vagabondaj, influențabilitate, lipsă de autocontrol și instabilitate.

42,30% dintre subiecții din familie și 64,38% dintre subiecții din centrele de plasament, au redat ramurile îndreptate în sus, ascendente, care exprimă excitabilitate afectivă, furie și exaltare.

Câte 3,84% din fiecare lot a reprezentat ramuri atârnând, ceea ce în limbajul testului semnifică depresie, egocentrism, resemnare, nesiguranță.

11,53% subiecți crescuți în familie și 19,23% subiecți provenind din centrele de plasament au redat ramuri încrucișate, ceea ce denotă ambivalență în stările afective, lupă contra sentimentelor, închidere în sine.

3,84% subiecți din lotul copiilor crescuți în familie, a realizat ramuri care se îngroașă și se subțiază care exprimă timiditate, refulări, blocaj al încărcăturii afective.

Indice 14 – FRUNZE

În tabelul nr.18, sunt prezentate rezultatele subiecților la indicatorul „frunze”.

Tabelul nr. 18 – distribuția rezultatelor la indicele „frunze”

Din tabel se poate identifica următoarea distribuție pe cei doi parametrii specifici, a reprezentărilor prin desen, ale celor două categorii de subiecți:

La 23,07% dintre subiecții din lotul de copii din familie și 30,76% din lotul de copii din centrele de plasament, au fost regăsite reprezentări ale frunzelor, ceea ce arată abilități în observarea fenomenelor exterioare, senzualitate, nevoia de a fi apreciat, de a ieși în evidență, dependență de succes.

Un singur subiect, ce aparține lotului de subiecți din centrele de plasament, a reprezentat frunzele căzând, ceea ce în limbajul testului, trage atenția spre ceva ce este pierdut, sacrificat, sensibilitate și delicatețe.

Indice 15 – FRUCTE

Fructul este un indicator important în economia testului, semnificând maturitate, rezultat, finalitate.

În tabelul de mai jos, sunt redate rezultatele subiecților la indicatorul „fructe”. Acestea sunt împărțite pe trei categorii, în funcție de parametrii de interpretare: fructe prezente, disproporționate, libere în spațiu.

Tabelul nr. 19 – distribuția rezultatelor la indicele „fructe”

Astfel:

15,38% subiecți din lotul de copii crescuți în familie și 30,76% subiecți instituționalizați, au redat prin desenele lor, fructe. Acest paremetru semnifică: etalarea capacităților, urmărirea succesului, nevoie de a se pune în valoare, dar prin cu totul alte mijloace, decât cele ce țin de structura interioară a individului, capacitate de rezistență diminuată, influențabilitate.

11,53% din lotul copiilor proveniți din centrele de plasament, au reprezentat fructele disproporționate, în timp ce nici un subiect din lotul copiilor crescuți în familie, nu a făcut acest lucru. Fructele disproporționate pot fi considerate ca o formă primară autentică iar în unele cazuri, poate scoate în evidență un retard afectiv.

7,69% dintre subiecții lotului se copii instituționalizați, au reprezentat fructele libere în spațiu și pot fi puse în relație cu fenomene de regresie, exprimând totodată o capacitate tehnică ridicată.

Graficul nr.15 vine sa întărească cele spuse mai sus într-o formă vizuală.

5.2. Interpretarea calitativă a rezultatelor obținute la Testul Omulețului.

Latura calitativă a desenului omulețului pune în evidență importante aspecte ale laturii afective, atât la copii crescuți în familie, cât și la copii ce provin din centrele de plasament.

O importanță deosebită pentru dezvăluirea particularităților vieții emoțional-afective interioare și a disponibilității de relaționare, o are analiza celor patru zone majore ale figurii umane: a) capul, b) mâinile, brațele, umerii, pieptul, c)trunchiul și d) picioarele.

În prelucrarea datelor la acest test, aplicat celor două loturi, am luat în considerare următorii indici, conform tabelului nr. 20.

Ca și în cazul testului arborelui, prezentarea datelor se va face ținând cont de mediul de proveniență a subiecților. Indicii prezentați în tabelul de mai sus, vor fi luați rând pe rând, și interpretați în funcție de parametrii aferenți.

Indice 1 – MĂRIMEA DESENULUI

Mărimea desenului ne furnizează informații pe de o parte despre dimensiunea sociabilității, iar pe de altă parte despre imaginea pozitivă sau negativă despre sine.

Acest indicator a înregistrat următoarele valori, conform tabelului nr.21:

Tabelul nr. 21 – Distribuția mărimii desenului

42,30% din copii crescuți în familie și 61,53% dintre cei instituționalizați au redat în desenele lor, un omuleț de dimensiuni mici, ceea ce indică timiditate și inhibiție, tendințe de supunere

11,53% din lotul copiilor crescuți în familie și 19,23% din lotul copiilor instituționalizați au redat în desenele lor un omuleț de dimensiuni mari, care în limbajul testului semnifică supraestimare de sine, hipertrofia Eului.

46,15% subiecți din familie și 19,23% subiecți din centrele de plasament au reprezentat omulețul de dimensiuni medii, ceea ce indică existența unui echilibru afectiv mai stabil.

Aceste distribuții, prezentate

mai sus, sunt redate și în

graficul nr.16 pentru o mai

bună vizualizare.

Indice 2 – ZONA DE PREPONDERENȚĂ A DESENULUI

Acest indice reflectă preocupările, tendințele, temerile și conflictele dominante ale subiectului.

Tabelul nr. 22 – distribuția zonei de preponderență a desenului

În cazul loturilor de subiecți, supuși investigației, s-a obținut următoarea distribuție a zonei preponderente, conform tabelului nr.22:

15,38% dintre cei crescuți în familie și 34,61% dintre cei ce provin din centrele de plasament, au poziționat desenul lor în stânga sus. Acest lucru indică introversiunea, atașamentul de mamă în trecut, existența unei tendințe de resemnare și depresie.

7,69% subiecți din familie și 3,84% din lotul de copii instituționalizați , au poziționat desenul lor în partea dreaptă jos, ceea ce indică existența unor tendințe de irascibilitate dar totodată exprimă autoritatea atașamentul față de tată, tendință spre viitor.

65,38% subiecți din lotul de copii din familii și 30,76% subiecți din lotul copiilor din centrele de plasament, au centrat desenul, ceea ce în limbajul testului înseamnă echilibru, stabilitate.

11,53% subiecți din lotul A și 30,76% subiecți din lotul B au redat desenul lor în partea stângă sus, ceea ce exprimă prezența unei intense nevoi de afectivitate, de suport afectiv, ocrotire.

În graficul nr.17 sunt redate datele prezentate în tabelul nr.22, pentru o diferențiere mai bună a acestora.

Indice 3 – LINIA DESENULUI

Tabelul nr. 23 – distribuția modului de redare a liniei desenului

Modul de distribuție a rezultatelor la indicatorul „linia desenului” este următorul:

53,84% din lotul de copii crescuți în familie și 19,23% din lotul de copii instituționalizați, au redat linii curbe în desenele lor, ceea ce indică sensibilitate, blândețe.

34,61% subiecți dintre cei crescuți în familie și 61,53% subiecți dintre cei ce provin din centre de plasament, au redat în desenele lor linii drepte, unghiulare, care în limbajul testului au următoarea semnificație: realism, relații reci cu cei din jur, spirit de inițiativă, fără a conta pe ceilalți.

11,53% subiecți din familie și 19,23% subiecți din instituțiile de ocrotire au desenat linii frânte, întrerupte, care denotă un spirit aprins, agitat, furios, cu tendințe spre agresivitate.

29,94% subiecți din copii din familie și 69,23% subiecți dintre copii instituționalizați, au trasat linii groase, apăsate, care au următoarea semnificație psihodiagnostică: agresivitate, cruzime, furie

70,07% subiecți din lotul A și 30,76% subiecți din lotul B au trasat linii superficiale, vagi, ceea ce exprimă blândețe, delicatețe, echilibru.

Indice 4 – PĂRUL

Părul este un element, care, în funcție de absența/prezența lui și de modul de reprezentare capătă multiple conotații simbolice, psihodiagnostice.

Tabelul nr. 24 – distribuția tipurilor de reprezentare a părului

În tabelul nr. 24 sunt redate diferențiat, pe cele două loturi de subiecți, distribuția în frecvențe a tipurilor de reprezentări ale părului.

23,07% subiecți dintre cei din familii și 15,38% subiecți dintre cei instituționalizați nu au reprezentat părul în desenele lor, fapt care indică o atitudine pasivă, oarecum indiferentă față de sine și de statutul relațional actual.

15,38% subiecți din lotul celor crescuți în familie și 38,43% subiecți din lotul de copii instituționalizați, au redat părul hașurat, ceea ce în concepția testului, semnifică o anxietate severă în raport cu sexualitatea sau cu controlul mental, cu gândirea sau imaginația.

23,07% subiecți din familii și 15,38% subiecți din instituțiile de ocrotire, au redat părul lung și nehașurat, ceea ce atestă o bună acceptare de sine, și o trăire echilibrată a apartenenței la sexul propriu.

23,07% subiecți din lotul A și 11,53% subiecți din lotul B au desenat parul țepos și ordonat fapt ce indică o dezvoltare satisfăcătoare a mecanismelor conștiente ale controlului sexual.

15,38% subiecți dintre

cei crescuți în familie și

19,23% subiecți dintre cei ce

provin din centrele de plasament

au reprezentat părul într-o

formă abundentă, fapt ce

semnifică activism, atracție erotică.

Indice 5 – OCHII

În concepția testului, ochii redau fondul emoțional profund al personalității, semnul trăirilor actuale și dispoziționale.

Tabelul nr. 25 – distribuția modurilor de redare a ochilor

În tabelul nr. 25 sunt prezentate datele cu privire la modul de redare a ochilor.

38,43% subiecți din lotul de copii crescuți în familie și 26,94% subiecți din lotul de copii din centrele de plasament, au redat în desenele lor, ochi mari, accentuați, încadrați de gene lungi. Acest parametru relevă tendințe excentrice, exchibiționiste și uneori isterice.

26,94% subiecți din familii și 46,15% subiecți instituționalizați au redat ochii de dimensiuni mici ce denotă o dorință de închidere față de lume, anxietate accentuată, teamă de a stabilii contacte cu lumea.

34,61% subiecți dintre copii din familii și 26,94% subiecți dintre copii din instituții, au desenat ochii rotunjiți, care exprimă frica sau curiozitate.

Datele prezentate și analizate mai sus, sunt redate și sub formă grafică in graficul nr.20 pentru o mai bună diferențiere.

Indice 6 – SPRÂNCENE

Tabelul nr. 26 – distribuția modului de redare a sprâncenelor

În tabelul nr.26 prezentăm datele obținute la parametrul „sprâncene” de către subiecții testați.

Astfel:

15,38% dintre subiecții proveniți din familie și 7,69% subiecți proveniți din centrele de plasament, au reprezentat sprâncenele în desenele lor, sub o formă îngrijită, ceea ce denotă gustul pentru estetic, tendințe spre conformism, o relativă tendință narcisistică.

3,84% dintre subiecții instituționalizați, a reprezentat sprâncenele într-o manieră grosolană, ceea ce în limbajul testului semnifică o anumită asprime și duritate.

Nici un subiect din lotul de copii crescuți în familie nu a desenat sprâncenele arcuite, în timp ce 7,69% subiecți din lotul de copii instituționalizați au redat acest parametru. Arcuirea sprâncenelor semnifică dispreț, superioritate sau uneori nedumerire.

Ceea ce ne reține în mod deosebit atenția este procentajul mare de subiecți, 84,61% din familii și 80,76% din centrele de plasament care au omis acest „detaliu”, semn al preocupării pentru dobândirea unui statut mai bun în contextul relațiilor sociale. De asemenea este un semn al rămânerii în urmă a maturizării sexuale, dar care nu îngrijorează, datorită vârstelor mici ale subiecților cuprinși în cercetare.

Toate datele prezentate și analizate, au fost redate imagistic în graficul nr.21.

Indice 7 – URECHI

În limbajul testului, urechile semnifică disponibilitatea de comunicare, de ascultare, de prezență în anturajul semenilor.

În tabelul nr.27, sunt prezentate rezultatele cu privire la modurile de redare ale urechilor, în desenele subiecților cercetării. Astfel:

Tabelul nr. 27 – distribuția modului de reprezentare ale urechilor

23,07% dintre subiecții din familie și 11,53% dintre subiecții din instituțiile de ocrotire, au redat urechi de dimensiuni mari, ca semn al unei sensibilități accentuate față de lumea exterioară, obediență, ascultare.

15,38% dintre copii crescuți în familie au desenat urechi de dimensiuni mici care exprimă tendințe de apărare contra criticilor sau opiniilor celorlalți.

La fel ca și în cazul sprâncenelor, surprinde numărul mare de subiecți care nu au redat acest amănunt, 61,53% în cazul copiilor din familie și 88,46% în cazul copiilor instituționalizați. În limbajul psihodiagnostic al testului, lipsa urechilor relevă lipsa disponibilității de a asculta opiniile celorlalți, evitarea reproșurilor, sensibilitate în fața acestora.

Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.22.

Indice 8 – NAS

În limbajul testului omului, nasul este înfățișat ca un simbol al luptei pentru putere, ca simbol al sexualității.

Tabelul nr. 28 – distribuția modului de redare a nasului

Datele din tabelul 28, arată următoarea distribuție, a modurilor de redare prin desen, a nasului:

23,07% dintre cei crescuți în familie și 34,61% dintre cei crescuți în centrele de plasament, au redat prin desenele lor, un nas foarte lung, deformat, care denotă, tendințe agresive, activism, căutarea ascendenței.

Câte 11,53% de subiecți din fiecare lot al cercetării, au reprezentat nasul accentuat, ceea ce poate semnifica dificultăți sexuale sau temeri de castrare. În cadrul problemelor sexuale, subiecții cercetării nu se încadrează, datorită vârstelor mici (7 și 8 ani).23,07% subiecți din familie și 3,84% subiecți din centrele de plasament, au desenat nasul de dimensiuni mici, fapt ce se interpretează ca o slabă dorință de putere, de ascensiune.

26,94% de subiecți din familie și 30,76% subiecți instituționalizați, au redat un nas ascuțit sau coroiat, ceea ce semnifică existența unor tendințe de dominație și agresivitate.

15,38% dintre subiecții aparținând lotului A și 19,23% subiecți ai lotului B, nu au redat nasul în desenele lor, fapt care poate fi pus în seama, insuficientei dezvoltări a schemei mentale a figurii umane. Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.23

Indice 9 – GURA

Gura este o componentă importantă cu multiple semnificații în Testul Omului, ea fiind legată simbolic atât de viața afectivă cât și de comunicare și relaționare.

Rezultatele obținute de reprezentarea ei de către cele două loturi de subiecți, sunt redate în tabelul nr.29.

Tabelul nr. 29 – distribuția modului de reprezentare a gurii

În raport cu parametrii de interpretare, rezultatele de mai sus exprimă următoarele semnificații:

23,07% subiecți din familie și 11,53% subiecți din centrele de plasament, au desenat gura de dimensiuni mici, ceea ce indică o negare nevoilor de dependență orală.

26,94% subiecți crescuți în familie și 38,43% subiecți ce provin din centre de plasament au desenat gura foarte accentuată, prin culoare, și prin buze din linii duble, ceea ce indică o nevoie puternică de dependență, imaturitate afectivă.

3,84% dintre subiecții fiecărui lot, a desenat gura rotundă, ceea ce indică un caracter infantil.

42,30% subiecți din familie și 34,61% subiecți din centrele de

plasament, au desenat gura subțire, ceea ce denotă agresivitate.

3,84% dintre subiecții lotului A au desenat gura deschisă prin care se văd dinții. În limbajul testului acest lucru semnifică agresivitate și fixația la un stadiu sadic oral.

11,53% dintre subiecții lotului B au omis complet gura din desenele lor, ceea ce indică o respingere severă a nevoii de afecțiune, cu pronunțate tendințe de culpabilitate.

Pentru a crea o imagine mai bună a datelor analizate mai sus, a fost realizat graficul nr.24.

Indice 10 – BĂRBIA

Tabelul nr. 30 – distribuția modului de reprezentare a gurii

În tabelul nr.30 sunt prezentate rezultatele cu privire la modul de redare a bărbiei, după cum urmează:

7,69% subiecți din lotul copiilor crescuți în familie au redat bârbia puternică și accentuată, ceea ce denotă tendințe dominatoare, de a-și impune punctul de vedere în orice situație.

7,69% subiecți dintre copii din familii și 3,84% din centrele de plasament au desenat o bărbie slabă, care în limbajul testului are următoarea semnificație: o încercare de a ascunde, de a compensa sentimente de slăbiciune.

84,61% de subiecți din familie și 96,15% de subiecți instituționalizați, au omis redarea bărbiei ceea ce indică o atitudine pasivă față de realitate, o slăbiciune a sentimentelor.

Situațiile prezentate mai sus sunt redate vizual în graficul nr.25.

Indice 11 – GÂT

Gâtul în limbajul testului reprezintă legătura între viața instinctuală și cea rațională. Această regiune poate exterioriza conflictul existent între capul care controlează și corpul pulsional.

Tabelul nr. 31 – distribuția modului de redare a gâtului

Conform tabelului nr.31, distribuția rezultatelor la acest indice este următoarea:

65,38% dintre copii crescuți în familie și 42,30% din centrele de plasament au desenat un gât lung care semnifică ambiția dar și lipsa de control.

11,53% subiecți din familie și 19,23% subiecți din instituțiile de ocrotire, au redat în desenele lor un gât gros și scurt. Acest parametru poate evoca o personalitate posomorâtă și primară.

23,07% subiecți dintre cei ce provin din familie și 38,43% subiecți dintre cei ce provin din centrele de plasament, au omis acest parametru din desenele lor, ceea ce poate fi perceput ca o mascare a conflictelor existente între tendința de control a acțiunilor întreprinse și abandonul în sfera instinctelor și pulsiunilor.

3,84% subiecți din lotul copiilor instituționalizați, a redat un artificiu la nivelul gâtului, care reprezintă o tentativă de a deturna atenția de la un conflict existent, angoasă de castrare.

Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.26.

Indice 12 – TRUNCHI

Autorii testului văd în trunchi zona simbolică a instinctelor și este considerat ca ax central al existenței și forței fizice.

Din tabelul nr.32, prezentat mai jos, se desprind următoarele constatări:

11,53% dintre copii crescuți în familie și 23,07% dintre copii din centrele de plasament, au redat în desenele lor un trunchi mic și disproporționat, care indică negarea pulsiunilor, și sentimente de inferioritate.

Tabelul nr. 32 – distribuția modului de redare a trunchiului

46,15% subiecți dintre cei din familii și 50% subiecți dintre cei instituționalizați, au desenat un trunchi lung, disproporționat, aspect ce se interpretează ca expresie a unei tendințe pentru impunerea de sine, dominanță și existența unor dorințe instinctuale neîmplinite.

42,30% subiecți din lotul A și 15,38% subiecți din lotul B, au desenat trunchiul bine proporționat, lucru care indică echilibru afectiv și acceptare de sine.

61,53% subiecți din familii și 65,38% subiecți din instituții au redat trunchiul cu forme predominant unghiulare, ceea ce indică realism în acceptarea de sine și acceptarea instinctelor, tendințe masculine

38,43% din copiii crescuți în familie și 34,61% subiecți instituționalizați au desenat trunchiul prin forme rotunjite ceea ce indică blândețe, sensibilitate, atașament, tendințe feminine, dependente și regresive.

11,53% subiecți din lotul copiilor din centrele de plasament, au omis reprezentarea trunchiului, ceea ce denotă o tendință accentuată de respingere a forței fizice și a impulsurilor asociate ei.

Graficul nr.27 exprimă într-o formă imagistică, rezultatele interpretate mai sus.

Indice 13 – UMERI

Diferențele ce apar în modul de reprezentare a acestui parametru prin desen capătă următoarele semnificații, conform tabelului nr.33:

Tabelul nr. 33 – distribuția modului de redare a umerilor

Câte 30,76% subiecți din fiecare lot, au redat în desenele lor umeri pătrați, care denotă tendințe ostile și de apărare.

46,15% din lotul copiilor crescuți în familie și 34,61% din lotul copiilor instituționalizați au desenat umeri de dimensiuni mici, rotunjiți, ceea ce în limbajul testului indică o flexibilă și bine echilibrată expresie a puterii.

15,38% subiecți instituționalizați au desenat umerii cu ștersături, ce indică tensiune, preocupări pentru musculatura corpului, masculinitate.

23,07% subiecți din familie și 34,61% subiecți din instituțiile de ocrotire au omis în desenele lor reprezentarea acestui parametru, ceea ce indică anxietate datorată negării forței și masculinității.

Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.28.

Indice 14 – BRAȚE

Mâinile și brațele trebuie interpretate simbolic ca organe de control cu anturajul și de stăpânire a mediului. Forma brațelor indică aspirațiile subiectului, încrederea, siguranța, sau pe de altă parte, insecuritatea, agresivitatea, culpabilitatea.

Tabelul nr. 34 – distribuția modului de reprezentare a brațelor

În tabelul nr.34, este prezentată distribuția pe cele două loturi de subiecți, a modurilor în care au fost exprimate aceste importante segmente ale corpului:

42,30% dintre subiecții crescuți în familie și 50% dintre cei instituționalizați, au redat în desenele lor brațe rigide. Acest parametru sugerează rigiditatea subiectului și o personalitate compulsivă și inhibată.

42,30% subiecți din familii și 11,53% subiecți din instituțiile de ocrotire, au redat în desenele lor, brațe moi, care reflectă slăbiciune fizică și un sentiment de inadecvate.

Câte 4 subiecți din fiecare lot, au desenat brațele în unghi drept față de corp, ceea ce în limbajul testului sugerează o personalitate simplă, cu un contact superficial cu anturajul și lipsă de afectivitate pentru acesta.

61,53% dintre copii crescuți în familie și 46,15% dintre copii din centrele de plasament, au redat în desenele lor brațe deschise ceea ce denotă sociabilitate și nevoia de control a mediului.

53,84% subiecți din familii și 34,61% subiecți dintre cei instituționalizați au desenat brațe lungi, care semnifică existența unei ambiții și a unei dorințe de succes, de dreptate, de a li se acorda atenție.

46,15% dintre subiecții aparținând lotului A și 65,38% dintre cei aparținând lotului B, au redat în desenele lor brațe scurte, ceea ce sugerează lipsa de ambiție și voință.

Datele prezentate mai sus sunt ilustrate sugestiv și în graficul nr.29.

Indice 15 – POZIȚIA MEMBRELOR

Tabelul nr. 35 – distribuția modului de poziționare a membrelor

Conform tabelului nr.35, redat mai sus, distribuția modurilor de poziționare ale membrelor, este următoarea:

19,23% subiecți dintre cei crescuți în familii și 34,61% dintre subiecții crescuți în centre de plasament, au redat brațele în desenele lor foarte aproape de corp, ceea ce indică inhibiție, depresie, toată energia fiind slăbită și acumulată în interior.

61,53% subiecți din familii și 34,61% subiecți instituționalizați au desenat brațele în formă de „V”, ceea ce denotă existența unor emoții puternice de bucurie sau chemare în ajutor.

19,23% subiecți din lotul A și 30,76%subiecți din lotul B au reprezentat brațele întinse, ceea ce face trimitere la tensiune față de anturaj.

Graficul nr.30 redă intr-o forma imagistică, datele prezentate mai sus.

Indice 16 – MÂINI

Ca și brațele, mâinile reprezintă un aspect important în economia testului.

În tabelul nr.36 și în graficul nr.31, este prezentată distribuția modurilor de redare a mâinilor, diferențiat pe cele două loturi. Astfel:

19,23% dintre subiecții crescuți în familie și 30,76% dintre subiecții instituționalizați, au omis în desenele lor, redarea mâinilor, ceea ce indică

sentimente de culpabilitate, depresie, lipsă de siguranță în contactele sociale.

Tabelul nr. 36 – distribuția modului de redare a mâinilor

61,53% subiecți din familii și 38,43% subiecți din centrele de plasament, au desenat mâini de dimensiuni mari fapt ce semnifică activism accentuat, impulsivitate, dorința de a domina spațiul.

19,23% dintre cei crescuți în familie și 30,76% dintre cei din instituțiile de ocrotire, au redat mâini de dimensiuni mici, ceea ce indică neîncredere în forțele proprii, în propriile realizări, slăbiciunea voinței și dorinței de a acționa supra realității.

26,94% subiecți din familii și 23,07% subiecți instituționalizați, au redat mâinile în desenele lor cu degete în formă de gheare, care simbolizează agresivitatea.

11,53% dintre cei proveniți din centrele de plasament au desenat mâinile sub formă de pumn, ceea ce relevă o revoltă, agresivitate, tendințe spre delicvență.

19,23% dintre subiecții ce provin din familie și 26,94% dintre cei ce provin din instituții de ocrotire, au desenat mâinile cu toate/parțial degete lipsă. Acest lucru semnifică o îngustare considerabilă a sferei de interacțiune socială, rigiditate afectivă, teamă.

Indice 17 – PICIOARE

În structura testului, picioarelor li se atribuie rolul de stâlpi ai stabilității, modul lor de redare reflectând imaginea de sine raportată la cei din jur.

În tabelul nr.37 și în graficul nr.32 este prezentată distribuția modurilor de redare în desen a membrelor inferioare, diferit pe cele două eșantioane.

Tabelul nr. 37 – distribuția modului de reprezentare a picioarelor

Din datele sintetizate în tabel de mai sus se desprinde următoarea situație:

19,23% subiecți din familie și 30,76% subiecți din centrele de plasament, au redat în desenele lor picioare lungi, fapt ce semnifică atât preocupare pentru sexualitatea masculină, cât și nevoia de independență.

46,15% dintre cei proveniți din familie și 42,30% subiecți, dintre cei proveniți din instituții de ocrotire, au redat în desenele lor picioare scurte, ceea ce indică existența unui control rigid al sexualității, a unei dependențe accentuate de ceilalți și a unor trăiri de slăbiciune.

34,61% subiecți aparținând lotului A și 15,38% subiecți aparținând lotului B, au redat picioarele proporționate, ceea ce exprimă echilibru, stabilitate, control activ al ambianței.

19,23% dintre subiecții din centrele de plasament au desenat degetele picioarelor în formă de gheare, care așa cum am mai spus și la mâini, semnifică agresivitate, violență.

11,53% subiecți din instituțiile de ocrotire au omis în desenele lor redarea picioarelor, ceea ce în limbajul testului semnificând tendințe depresive, de descurajare, lipsă de mobilitate și autonomie.

Indice 18 – ÎMBRĂCĂMINTE

Îmbrăcămintea redă aspectul superficial și convențional al personalității. Hainele sunt reprezentarea a ceea ce persoana vrea să disimuleze.

Tabelul nr. 38 – distribuția modurilor de reprezentare a îmbrăcăminții

În tabelul nr.38 sunt prezentate rezultatele cu privire la reprezentarea îmbrăcăminții. Astfel:

88,46% subiecți dintre cei crescuți în familie și doar 15,38% dintre cei crescuți în centrele de plasament, au redat în desenele lor îmbrăcămintea. Acest lucru are următoarea semnificație: protejare, acoperire, păstrare. Probabil că una dintre explicațiile pentru care subiecți instituționalizați nu au desenat îmbracămintea, este aceea că ei nu au sentimentul posesiei unui lucru, pentru ei hainele nu sunt altceva decât obiecte de schimb, troc.

7,69% subiecți din familie au desenat îmbrăcăminte călduroasă, care reprezintă dorința pentru căldură afectivă, mai ales din partea mamei.

Un singur (3,84%) subiect din lotul de copii instituționalizați, a redat fusta foarte împodobită, indicând tendințe narcisiste.

11,53% subiecți din centrele de plasament au redat doar haina, ceea ce reflectă afectivitatea subiectului.

Câte 11,53% dintre subiecții fiecărui lot, au reprezentat nasturi. În limbajul testului nasturii semnifică supunere și dependență infantilă.

7,69% dintre subiecții crescuți în familie au desenat curea, ceea ce marchează constrângerile în plan sexual.

3,84% subiecți din lotul de copii din familii și 11,53% subiecți din lotul de copii instituționalizați, au desenat bijuterii, ca simbol al cochetăriei și narcisismului.

Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.33.

5.3. Interpretarea calitativă a rezultatelor

obținuțe la Testul Familiei

Interpretarea calitativă a desenului familiei, s-a realizat după aspectul global al desenului, pentru a scoate în evidență diferențele existente între tulburările de afectivitate la copii instituționalizați și cei crescuți în familie. Pentru acest lucru am urmărit indicii prezentați în tabelul nr.39.

Tabelul nr. 39 – prezentarea indicilor de interpretare

Ca și în cazul celorlalte probe aplicate va fi discutat fiecare indice în parte, diferențiat, pe cele două loturi ale cercetării – lotul A – lot de copii crescuți în familie și lotul B – lot de copii instituționalizați.

Indice 1 – SITUAREA DESENULUI ÎN CADRUL FOII

Conform testului, individul își situează desenul în pagină strict legat de locul pe care și-l conferă în realitate.

Tabelul nr. 41 – Distribuția amplasării desenului la cele două loturi de subiecți.

Conform tabelului nr.41, rezultatele obținute de subiecții cercetării noastre sunt următoarele:

3,84% dintre copii crescuți în familie și 23,07% dintre cei instituționalizați, au redat desenele lor în partea stânga sus a foii. Conform interpretării testului, această zonă reflectă afectivitatea și trecutul, viața interioară, amintirile și visele, dar și fuga de prezent, de mediul înconjurător și de viitor, dependență și atașament ambivalent față de mamă.

3,84% subiecți din lotul de copii crescuți în familie, au redat desenele sale în partea dreapta-sus a foii de desen. Acest spațiu, evocă expansiunea spre celălalt și spre viitor, angoasa de solitudine, este locul idealizării și al visului.

3,84% subiecți, dintre cei proveniți din familii și 19,23% subiecți dintre cei din instituțiile de ocrotire, au amplasat desenul lor în partea de centru-sus, zonă ca are următoarea semnificație: afect de luptă, o personalitate rigidă și nesigură, fugă de prezent, egocentrism.

7,69% subiecți din familie și 11,53% subiecți din centrele de plasament au amplasat desenul în centru-stânga, ceea ce reflectă închidere în sine, rigiditate și nesiguranță, trăiri afective intense în legătură cu amintirile și visele.

23,07% dintre copiii din familie și 15,38% subiecți dintre instituționalizați, au plasat desenul în partea centrală-jos ceea ce denotă materialism, limitarea activității doar la ceea ce este la îndemână fără a depune efort, frică de inițiativă.

Un procent de 3,84% dintre subiecții din familie a redat desenul în centrul foii, care înseamnă nesiguranță mai ales în relațiile interpersonale.

15,38% dintre subiecții crescuți în familii și 3,84% subiecți instituționalizați, au plasat desenul în partea de centru-stânga, ceea ce indică extravertire, plăcerea de a sta între oameni, expansivitate, acțiune îndreptată spre celălalt și spre viitor.

15,38% subiecți din familie și 3,84% subiecți din centrele de plasament au plasat desenul în partea dreapta-jos, ceea ce arată tendința individului de a-și limita activitatea numai pe relațiile cu mediul, dar într-o manieră ocolită lipsită inițiativă.

Câte 23,07% subiecți, din fiecare lot, au amplasat desenul în partea stângă-jos, zonă ce evocă sensibilitatea, trecutul, viața interioară, introversie.

Indice 2 – MĂRIMEA DESENULUI

Tabelul nr. 42 – Distribuția mărimii desenului.

Datele prezentate în tabelul nr.42 au următoarea semnificație:

53,84% subiecți din familie și 38,43% subiecți instituționalizați au realizat desene de dimensiuni mari. Dimensiunile mari ale desenului sunt asimilate în limbajul testului cu lipsa de control și transpunerea în act, cu o suprainvestire în imaginea corporală și în sine.

46,15% dintre copii proveniți din familie și 50% dintre cei din centrele de plasament, au realizat desene de dimensiuni mici, care fac trimitere la anxietate, timiditate și replierea în sine însuși.

11,53% dintre subiecții din centrele de plasament, au redat desene de dimensiuni foarte mici. Acest factor este legat de depresie și retragere, timiditate și teamă, afecte de inadecvare și tendințe spre introversie.

Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.35.

Indice 3 – LINIA DESENULUI

Linia desenului dă relații despre funcționarea afectivă a subiectului investigat. În tabelul nr.43 sunt redate rezultatele obținute de cele două loturi ale cercetării, rezultate ce vor fi analizate mai jos.

Tabelul nr. 43 –

Distribuția modului de tresare a liniei desenului.

În ceea ce privește linia desenului, rezultatele se împart în felul următor:

79,92% subiecți, dintre cei crescuți în familie și 57,69% dintre subiecții din centrele de plasament, au redat desenul printr-o linie continuă, ceea ce indică un comportament controlat, atent.

23,07% subiecți din familie și 42,30% subiecți instituționalizați, au trasat o linie discontinuă a desenului. În limbajul testului linia discontinuă evocă angoasă, meticulozitate, pulsiuni agresive, insecuritate și teamă.

30,76% subiecți din familie și 42,30% de subiecți dintre cei din instituțiile de ocrotire, au desenat folosind o linie puternică, apăsată. Trasajul apăsat face trimitere la persoane agresive și energice, anxietate și impulsivitate.

69,23% dintre copii din familie și 15,38% dintre copii instituționalizați, au realizat un trasaj ușor, fin în desenele lor. Linia fină evocă timiditate, delicatețe, sensibilitate, dar și lipsă de siguranță.

65,38% dintre copii proveniți din familii și 69,23% de subiecți din centrele de plasament, au trasat linia desenului, predominant dreaptă. Linia dreaptă, are în limbajul testului următoarea conotație: dinamism, agresivitate, tendințe masculine.

34,61% subiecți din lotul A și 30,76% subiecți din lotul B, au redat prin desen linii predominant curbe care evocă feminitatea, bunăvoința, înțelegerea.

Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.36.

Indice 4 – PERSONAJE OMISE

Omisiunea unui membru indică afect de respingere față de aceea persoană.

Tabelul nr. 44 – Distribuția personajelor omise.

Din tabelul nr.44 si graficul nr.38, se observă că un număr scăzut de copii din familie, 11,53%, au omis în desenele lor un personaj, în timp ce 84,61% dintre copii instituționalizați au omis câte un personaj și în unele cazuri chiar două, astfel:

3,84% dintre copii crescuți în familie au omis reprezentarea tatălui, în timp ce 26,94% de subiecți dintre instituționalizați, au omis reprezentarea acestuia. Acest lucru poate însemna fie că tatăl lipsește cu adevărat din familie (divorț sau deces), fie subiectul care și-a omis tatăl resimte o aversiune puternică față de acesta.

15,38% de subiecți dintre copii din centrele de plasament, au omis figura maternă din desenele lor, iar dintre aceștia, 11,53% și-au omis și tatăl, ceea ce reflectă o anxietate crescută în raport cu părinții, aversiune și excludere totală din viața lor.

Un procent de 3,84%, din lotul de copii crescuți în familie și 19,23% de subiecți din lotul de copii din centrele de plasament au omis reprezentarea grafică a fratelui/surorii.

Indice 5 – PERSONAJE ADĂUGATE

Adăugarea unui personaj, poate face trimitere la o reprezentare alterată a subiectului. În tabelul nr.45 și graficul nr.39, este redată distribuția adăugirii de personaje, altele (bunici, veri, mătuși) decât cele care formează practic o familie. Acest lucru nu poate fi pus însă numai pe seama reprezentării alterate a subiectului, ci poate prezenta legătura strânsă dintre copil și personajele desenate.

Tabelul nr. 45

Distribuția personajelor adăugate

Conform tabelului de mai sus, datele înregistrate la acest indice, sunt următoarele:

30,76% dintre copii din familii au adăugat în desenele lor reprezentarea bunicilor, în timp ce numai 11,53% subiecți dintre copii din centrele de plasament au atins acest parametru.

11,53% subiecți din lotul de copii crescuți în familie și 7,69% subiecți din lotul de copii instituționalizați, au adăugat în desenele lor alte personaje (verișori, mătuși).

Indice 6 – DISTANȚA DINTRE PERSONAJE

Distanța exprimă dorința subiectului sau respingerile acestuia. Distanțarea este o expresie de ostilitate sau de apărare.

Conform tabelului nr.46, distanțele la care au fost desenate personajele au următoarea semnificație:

23,07% de subiecți din familie și 3,84% dintre subiecții instituționalizați, și-au poziționat propria reprezentare la distanță mai mare de tată, încercând în felul acesta să se distanțeze de cel care în angoasă, de care îi este teamă, lucru care nu este foarte ieșit din comun având în vedere că în mai toate structurile familiale tatăl este cel care deține autoritatea.

Tabelul nr. 46 – Distribuția pe cele două loturi de subiecți a distanțelor existente

26,94% de subiecți dintre copii din familie și 7,69% de subiecți dintre copii instituționalizați, s-au reprezentat mai aproape de tată, ceea ce înseamnă că tatăl este cel care le oferă siguranță și de care manifestă un atașament crescut.

Câte 7,69% subiecți din fiecare lot și-au redat mama la distanță mai mare de propria reprezentare, ceea ce face trimitere la relația defectuoasă mamă-copil, conflictul dintre cei doi, respingerea.

34,61% de subiecți dintre cei din familii, și-au reprezentat mama în imediata lor apropiere, în timp ce numai 11,53% subiecți dintre cei instituționalizați au redat acest parametru. În cazul acestor subiecți, mama este cea care le conferă încrederea și siguranța, este cea de la care obțin „hrana” afectivă.

Un procent de 3,84% subiecți din familie și 26,84% subiecți din centrele de plasament, s-au pus la distanță față de cei doi părinți, ceea ce înseamnă sentiment de excludere a propriei persoane din familie, depresie, sentimentul de a nu fi acceptat.

26,84% dintre subiecții aparținând lotului A și 19,23% de subiecți dintre cei aparținând lotului B, s-au poziționat între cei doi părinți, ceea ce evidențiază afecțiunea copilului față de cei doi părinți.

Indice 7 – PRIMUL PERSONAJ DESENAT

Ordinea în care subiectul desenează fiecare personaj reflectă valoarea pe care o acordă acestora, în general, primul personaj desenat este considerat ca cel mai important pentru copil.

Tabelul nr. 47

Distribuția primului personaj desenat

Conform tabelului nr.47, în funcție de primul personaj desenat, analiza datelor ia următoarea formă:

42,30% dintre copii crescuți în familie și 34,61% de subiecți dintre cei instituționalizați, au redat prima oară în desenele lor imaginea mamei. Pentru acești subiecți, mama are o însemnătate centrală, este cel mai important personaj în plan afectiv.

Pentru 34,61% de subiecți din familie și pentru 7,69% subiecți instituționalizați personajul cel mai important pentru subiect, cel în care investește afectiv este tatăl.

23,07% de subiecți din familie și 50% subiecți dintre cei instituționalizați, au redat prima dată propria reprezentare. Această orientare trebuie pusă pe seama unei probleme narcisice legată de dificultatea de-a investi figurile parentale.

Pentru a evidenția datele analizate mai sus, am realizat graficul nr.42.

Indice 8 – DIMENSIUNEA PERSONAJELOR

Dimensiunea fiecărui personaj este legată de importanța investirii de către subiect.

Tabelul nr. 48

Distribuția mărimii personajelor.

Conform tabelului nr.48 si graficului nr.43, datele referitoare la modul de redare a înălțimii personajelor, au următoarele semnificații:

38,43% dintre subiecții crescuți în familie și 19,23% subiecți dintre cei ce provin din instituțiile de ocrotire, au desenat figura tatălui de dimensiuni mai mari în raport cu celelalte personaje, ceea ce în limbajul testului semnifică identificarea cu agresorul, cu autoritatea, încrederea și siguranța dată de tată.

53,84% subiecți din familie și 34,61% de subiecți dintre cei instituționalizați, au reprezentat personajul matern mai mare decât celelalte personaje, identificându-se cu aceasta. Acești subiecți pun accent pe structura familială și pe socializare.

23,07% dintre subiecții instituționalizați au redat propria reprezentare de dimensiuni mari, ceea ce semnifică faptul că ei au cea mai mare importanță și nu cei din jurul său.

23,07% dintre subiecții instituționalizați au redat propria reprezentare de dimensiuni foarte mici., ceea ce denotă sentimente de inferioritate și de ineficiență, o personalitate cuprinsă de timiditate și insecuritate, o personalitate cu tendințe depresive.

7,69% dintre copii din familie și 11,53% de subiecți dintre instituționalizați, au redat alte personaje de dimensiuni mari, ceea ce denotă o apropiere și o identificare cu aceștia.

5.4 Interpretarea calitativa a rezultatelor obtinute

la Chestionarul Woodwort – Mathews

Tendița I – emotivitate simplă – reprezintă în opinia autorilor chestionarului o schimbare bruscă, maladivă și nemotivată a dispoziției afective, o accentuată excitare afectivă, o vibrare exagerată, anormală la solicitările afectogene, chiar la cote de intensitate redusă.

Tabelul nr. 49

Tendinta I – emotivitate simpla

In limitele normalității afective s-au situat 80,6% din subiecții lotului A si 72,9% din subiecții lotului B. Valori mai mari au înregistrat 26,8% dintre copiii instituționalizați față de 19,2% din copiii din familie. Având în vedere aceste rezultate considerăm că la copiii instituționalizați are loc o bulversare a dispoziției de fond, a balanței emoționale în favoarea polului negativ.

Tendința II – exprimă pe de o parte lipsa de energie, de vigoare, fatigabilitate psihonevrotică, iar pe de altă parte o stare mentală stagnantă, o reprezentare erepresiva trăită ca tensiune sau apărare.

Tabelul nr. 50

Tendinta II –

obsesii, psihastenii

Conform rezultatelor, 19,1% dintre subiecții lotului A au avut note peste 160, în timp ce 46,2% dintre subiecții lotului B au trecut peste această valoare. Din rezultatele înregistrate rezultă că la un procentaj mai mare dintre copiii instituționalizați este evidentă o stare de psihastenie accentuată și unele tendințe obsesive pronunțate. Prin observație directa si convorbiri cu aceștia s-a dedus ca tendințele obsesive sunt legate de situația existențiala, de sentimentul înstrăinării și al lipsei de ocrotire și atașament familial.

Prezența unor stari psihastenice și a unor tendințe obsesive accentuate își pune amprenta asupra dinamicii relaționale care devine mai limitată și mai săracă în conținut. La copii instituționalizați prezența acestor tendințe reprezintă rezultatul acumularii în timp a frustrărilor și insatisfacțiilor determinate de separarea de familia naturală.

Tendințele de tip schizoid (III) – reflectă fragilitatea gândirii, predispoziție la scindare și dezarticulare. Din rezultatele înregistrate la această tendință remarcăm un procent de 42,3% dintre subiecții lotului A și 53,8% din lotul B cu note peste 150. Faptul că subiecții din lotul B au obținut un procentaj mai mare este rezultatul condițiilor de mediu socio-educațional nefavorabile, caracterizate prin îngrădiri, frustrări repetate, aplicarea de sancțiuni fizice și psihologice, care contribuie la activarea și aplificarea patologică a tendințelor schizoide. Prezența acestor tendințe se răsfrânge în mod negativ asupra sferei emoționale îngustând-o și rigidizând-o, subiecții devenind singuratici, izolați.

Tabelul nr. 51

Tendinte schizoide

In ceea ce privește tendițele paranoide (IV) – 34,6% dintre copiii instituționalizați și 11,5% dintre cei din familie au înregistrat rezultate peste limită.

Tabelul nr. 52

Tendinte paranoide

Tendințele paranoide în raport cu afectivitatea exercita o influența negativă ducând la crearea unor sentimente de suspiciune, neâncredere în cei din jur și bariere în calea stabilirii contactelor interpersonale.

Se produce o puternică hipertrofiere a Eu-lui cea ce face din individ o persoană intolerantă, egocentrică și insensibilă la problemele celor din jur.

La tendințele depresive si ipohondrice (V) – au inregistrat rezultate peste limită 53,6% dintre subiecții lotului B si 38,4% dintre subiecții lotului A.

Rezultate ridicate la această tendință indică existența unor bulversări serioase a vieții afective a copiilor instituționalizați. Accentuarea tendințelor depresive si a sentimentului de teama este rezultatul unui mediu existențial frustrant si insuficient securizant.

Tabelul nr. 53

Tendinte depresive si ipohondrice

Tendințele impulsive si epileptoide (VI) – peste limită au apărut, conform rezultatelor testului la 38,4% dintre subiecții lotului A si la 61% dintre subiecții lotului B.

Tabelul nr. 54

Tendinte impulsive si epileptoide

Rezultatele la tendințele spre instabilitate si nestatornicie (VII) – indică un procentaj foarte ridicat al subiecților din lotul B care au avut note peste limită si anume 88,4%, in timp ce numai 26,9% dintre subiecții lotului A au avut note peste limită. Instabilitatea si nestatornicia pot fi considerate și

trăsături dependente de vârstă. O dată cu înaintarea în vârstă, ele trebuie înlocuite de stabilitate și statornicie emoțională și atitudinal-comportamentală.

In condițiile separării de familia naturală și de includere într-un mediu instituționalizat, instabilitatea și nestatornicia pot să se accentueze. In instituție, mediu caracterizat în general printr-un nivel mai scăzut al căldurii și securității afective, tendințele morbide ale personalității se pot accentua, valorile lor apropiindu-se de limita critică a normalității.

Tabelul nr. 55

Tendinta catre instabilitate psihica

La scala tendințele antisociale (VIII) – procentajele obținute au fost relativ mici, de 7,7 % la lotul A si de 15,3% la lotul B. Tendințele antisociale prezintă o importanță deosebită prin consecințele lor posibile în plan comportamental. Accentuarea tendințelor antisociale are loc de obicei la vârste mai mari, în adolescență.

Tabelul nr. 56

Tendinte egocentrice si antisociale

. Studii de caz reprezentative

Studiu de caz nr. I

Date personale:

Nume și prenume: B.R.

Vârsta cronologică: 7ani și 4 luni

Date privind școlaritatea: elev în clasa a-I-a

Măsura de ocrotire: plasament

Date familiale:

Numele părinților:

tata: Ion

mama: Elena

Ocupația părinților:

tata: șomer

mama: casnică

Bugetul familiei: foarte scăzut

Tipul de familie: dezorganizată

Componența familiei: mai are un frate

(cu vârsta de 9 ani)

Climatul familial:

Grad de integrare al copilului în familie: parțial integrat

Atitudinea familiei față de copil:

tata: îi vizitează, dar foarte rar

mama: îi vede o dată pe an

Testul Arborelui

Subiectul B.R., se caracterizează prin structurarea unei imagini de sine adecvate, o relativă stabilitate afectivă, și iubire de lucruri.

Manifestă dorințe de centrare pe sine, îi place să se refugieze în lumea dorințelor dar simte nevoia de a se pune în valoare.

Din interpretarea desenului, reies urme de nostalgii în zona trecutului și proiecte ambițioase în viitor.

Cu toate că vrea și încearcă să se pună în valoare, manifestă agresivitate relațională, închidere în sine, încăpățânare.

Testul Omulețului vine să confirme, trăsăturile stabilite prin interpretarea arborelui.

Astfel este prezentă și aici nevoia de control a mediului, ambiția și dorința de succes, sensibilitate afectivă relativ echilibrată.

Nostalgiile din zona trecutului, amintite în interpretarea arborelui, reapare și în desenul omulețului, sub forma atașamentului de mamă, luând aspectul de depresie cu încercări de resemnare.

Și acest subiect, manifestă lipsa disponibilității și a dorinței de a recepta mesajele verbale ale celor din jur.

În raport cu realitatea externă, manifestă temere și nesiguranță, se închide în sine, reacționând ostil pentru a se apăra și respingând nevoia de afectivitate.

Testul Familiei

Aspectul global al desenului

Primul personaj pe care l-a desenat subiectul B.R.., a fost propria sa persoană, lucru ce scoate în evidență egoism, repliere le sine.

În desenul său, subiectul a uitat să redea imaginea fratelui său ceea ce indică un afect de respingere referitor la această persoană și excluderea lui din familie.

Alegerea amplasamentului este semnificativă pentru situația în care se plasează subiectul.

Desenul familiei a fost realizat în partea stângă-jos, ceea ce are următoarea semnificație: conotație personală, reflectă trecutul, sinele și sensibilitatea, tendințe depresive în legătură cu ultimele trei, atașament și ambivalență față de mamă.

În ceea ce privește dimensiunea personajelor, subiectul și-a redat cei doi părinți egali de înălțime, dar mama are mai multe detalii trasate, de unde reiese că mama are cea mai mare importanță pentru subiect.

În ansamblu acest desen este de mici dimensiuni, ceea ce face trimitere la anxietate, timiditate, repliere în sine.

Desenul este marcat printr-o linie discontinuă, ușoară, ceea ce poate fi identificat cu angoasa, ambiția, meticulozitatea, timiditate, nesiguranță.

B.R., a dispus personajele sale în următoarea formă: mama și tatăl, se țin de mână (de unde reiese dorința subiectului de a-i vedea apropiați), în timp ce imaginea lui, este undeva în urmă, pe stradă, unde trec mașini. Pe marginea străzii, subiectul a desenat și un semafor, lucru care poate semnifica oprirea, cenzura. Distanțe mare dintre părinți și copil este expresia unei tendințe de apărare.

2. Aspectul detailat al desenului

Este de notat absența părului la copil, ceea ce redă o slabă imagine a Eului, o atitudine pasivă față de sine și față de statutul relațional actual.

Ochii sunt redați la toate personajele, foarte mici, sub formă de punct, ceea ce indică introversie și tendințe de introspecție.

Gura mamei și copilului este de mici dimensiuni, sub formă de linie subțire, concavă semn ce indică o nevoie de aprobare și de atenție. Gura tatălui este absentă, fapt ce dovedește respingerea severă a nevoi de afecțiune, rezistență față de comunicare.

Trunchiul este redat sub formă de patrulater, cu forme unghiulare. În timp ce trunchiul mamei este alungit, disproporționat, trunchiul tatălui și copilului este scurt, disproporționat. Trunchiul mic și disproporționat, exprimă negarea pulsiunilor, și existența unor sentimente de inferioritate, pe când trunchiul lung este semnul unor tendințe de transcendență și de absență din realitate.

Brațele copilului sunt reprezentate sub formă de V, ceea ce indică chemare în ajutor. Brațul drept al tatălui este ridicat, cu mâna deschisă și îndreptată către copil, ca și cum și-ar lua la revedere. Brațele mamei sunt situate foarte aproape de corp, aproape incluse în acesta fapt ce indică că energia personajului este slăbită și nu este orientată către anturaj.

Chestionarul W- M

I = 168

II = 168

III = 180

IV = 180

V = 130

VI =144

VII =156

VIII =156

Rezultatele testului arată tendințe mari către instabilitate psihică, emotivitate simplă, tendințe depresive.

Observații din timpul aplicării testelor: un copil bine dezvoltat, aparent deosebit de vesel, glumește. A cooperat foarte bine la realizarea testului, a înțeles foarte bine instructajul.

Studiu de caz nr. II

Subiectul A.S.

Date personale:

Nume și prenume: A.S.

Vârsta cronologică: 8 ani și 6 luni

Date privind școlaritatea: elevă în clasa a-I-a

Măsura de ocrotire: plasament

Statut juridic: abandon la naștere

Date familiale:

Numele părinților:

tata: Vasile

mama: Maria

Ocupația părinților:

tata: –

mama: –

Bugetul familiei: nu se cunoaște

Tipul de familie: dezorganizată

Climatul familial:

Grad de integrare al copilului în familie: –

Atitudinea familiei față de copil:

Testul Arborelui scoate în evidență următoarele trăsături definitorii: sensibilitate, egoism, introversie, inhibiție.

Subiectul manifestă agresivitate în plan relațional, neîncredere față de cei din mediul său, rigiditate relațională. Manifestă de asemenea tendințe de vagabondaj.

Este într-o stare de angoasă, de izolare și furie fără motiv, se simte singur.

Predomină dimensiunea introversiei, a atitudinilor pasiv-contemplative față de lumea externă, a reținerii de a intra în contact cu oamenii.

Subiectul este dominat de anxietate existențială, de frică și ezitare de a se fixa în sfera relațiilor interpersonale.

Testul Omulețului a scos în evidență în mare, aceleași trăsături de personalitate ca și în testul arborelui. Subiectul, întâmpină probleme de ordin afectiv, este frustrat de lipsa dragostei părintești, simte o nevoie acută de ambianță securizată, de acceptare și afecțiune. Cu toate este indiferentă în plan relațional, manifestând tendințe agresive, de răutate și ostilitate. Este lipsită de orice disponibilitate de a asculta și recepta mesajele verbale ale celor din jur.

Își neagă pulsiunile, ceea ce duce la un conflict mascat, între tendința de a le controla, sau a li se lăsa pradă.

Vrea să mascheze sentimentul de inferioritate, inutilitate, prin adoptarea unor tendințe masculine, de dominare, impunere a propriilor păreri.

A redat în desen o disproporție între membrele stângi și cele drepte, ceea ce indică nemulțumire de felul în care arată, neacceptarea propriului corp.

Testul Familiei

Aspectul global al desenului.

Subiectul a ales ca zonă de amplasare a desenului parte dreaptă-sus a foii. Această zonă a foii semnifică refugiu în imaginar, proiecția ului, ceea ce este îndepărtat, fuga de prezent atașament ambivalent față de mamă.

Desenul are dimensiuni mari, cuprinzând cam toată pagina. Desenele mari sunt asimilate în general cu lipsa de control. Subiectul a dorit, pe lângă reprezentarea familiei, să deseneze și o casă.

Linia desenului este apăsată și discontinuă. Linia apăsată denotă agresivitate și impulsivitate în timp ce linia discontinuă este asociată cu angoasa și pulsiunile agresive, insecuritate și teamă.

Distanța dintre personaje

este mică, ceea ce înseamnă că subiectul caută ceva/pe cineva care să-i acorde și să-i confere siguranță. De asemenea această proximitate relevă dorința de intimitate și atașament. Din discuția purtată în timpul testării, a reieșit că A.S. se identifică cu personajul numit „Alexandra” (nume ales la întâmplare). Pentru aceasta subiectul a ales că poziția cea mai bună ar fi între cei doi părinți, care o pot apăra și proteja.

Poziția membrelor. Membrele inferioare sunt desenate „în aer” fără contact cu solul ceea ce indică o insecuritate importantă și dependență. Mișcarea personajelor este redată prin rotunjirea brațelor.

Aspectul detailat al desenului

Părul personajelor feminine este mult mai minuțios realizat decât al personajului masculin, ceea ce denotă trebuințele senzuale ale subiectului. Chiar dacă luăm în considerare numai părul, se observă o devalorizare a tatălui. Mama și copilul, au părul atent elaborat, în timp ce tatăl are părul foarte rar și țepos, răsfirat.

Și la nivelul capului, există diferențe nete între personajele feminine și personajul masculin. Capul și fețele personajelor feminine sunt atent desenate și cu mai multă atenție, ceea ce denotă tendința de control a mediului și nevoi sociale.

Expresia feței personajelor feminine este de asemenea diferită de cea a tatălui. Tatăl are mai puține trăsături ale feței, lucru care indică contactul inadecvat cu mediul și superficialitatea acestui personaj. Atât expresia feței mamei cât și a fetei denotă răutate, încruntare.

Pentru toate personajele desenului, A.S., a omis la desenul ochilor pupilele, ceea ce indică dezinteresul subiectului pentru perceperea mediului înconjurător.

Toate cele trei personaje ale desenului au gura foarte accentuată și de dimensiuni foarte mari, lucru ce poate fi pus în legătură cu tulburări de alimentație. De asemenea linia gurii este foarte apăsată ceea ce face trimitere la existențe unor pulsiuni agresive, însoțite de o teamă de represiune de o reacție punitivă.

Toate siluetele desenate au gâtul lipsă, lucru prin care subiectul își exteriorizează conflictul dintre capul care controlează și corpul pulsional.

Trunchiul personajelor feminine este redat sub formă a două linii paralele și este gol, ceea ce indică regresie în dezvoltare, disociere: în același timp este deosebit de subțire ceea ce denotă o stare de slăbiciune și nemulțumirea față de propriul corp, lucru trasat și de modul de reprezentare a gurii. Trunchiul tatălui este redat prin forme unghiulare, de dimensiuni mici, disproporționat, lucru care îi atribuie un sentiment de inferioritate acestui personaj.

Brațele personajelor sunt redate rigid, înțepenit, ce denotă o personalitate inhibată. Mama și fiica au brațele lungi care indică nevoia de forță fizică și de contact activ cu mediul. Tatăl dimpotrivă, are brațele scurte ceea ce sugerează lipsa de ambiție a acestuia și lipsa voinței.

Chestionarul W – M

I = 56

II = 96

III = 240

IV = 140

V = 130

VI = 108

VII = 312

VIII = 312

Rezultatele testului arată tendințe mari către instabilitate psihică si antisociale, ceea ce impune o observare atentă și includerea într-un program de consiliere și terapie psihologică.

Tânăra A.S. manifestă un mare grad de agresivitate, mai ales verbală, și o atitudine de nemulțumire față de ceea ce I se oferă. Vrea mai multă atenție, vrea să se simtă in siguranță, să fie ascultată și aprobată. Realitatea nu este satisfăcătoare și în consecintă își construiește propria variantă în imaginație, o variantă în care își ajută familia să iasă din starea de sărăcie în care se află și este primită cu brațele deschise de către părinți.

Perioada îndelungată în care a fost instituționalizată a determinat evoluția negativă a trăsăturilor de personalitate ale tinerei A.S. fapt care confirmă ipoteza noastră.

Observații din timpul aplicării testelor: subiectul a acceptat ușor cooperarea, dar a fost foarte expeditiv în realizarea sarcinilor. Relațiile cu ceilalți copii destul de nesigure; subiectul răspunde cu răutate oricărui tip de provocare, venită din partea acestora.

3. Studiu de caz nr.III

Subiectul A.E.

Date personale:

Nume și prenume: A.E.

Vârsta cronologică: 8 ani și 2 luni

Date privind școlaritatea: elevă în clasa a-I-a

Măsura de ocrotire: plasament

Date familiale:

Numele părinților:

tata: Gheorghe

mama: Daniela

Ocupația părinților:

tata: muncitor zilier

mama: îngrijitoare

Bugetul familiei: foarte slab

Tipul de familie: dezorganizată

Componența familiei: mai are un frate și o soră de 12 ani și respectiv 5 ani.

Climatul familial:

Grad de integrare al copilului în familie: parțial integrat

Atitudinea familiei față de copil:

tata: absent din viața copiilor de

când s-a destrămat familia;

mama: își vizitează copii în fiecare

lună.

La Testul Arborelui, au apărut, ca manifestări principale, introversia, inhibiția, conflicte afective, egocentrism.

Are relații din sfera sensibilă, cu Eul și cu trecutul. Ceea ce este în trecut este uitat, „în suspans”. Manifestă anxietate datorată conflictelor afective dintre Eul său și mediul căruia îi aparține.

Activitățile sale se orientează atât către lumea fizică și materială, dar și către lumea sensibilă.

Este conștientă de sensibilitatea sa, pe care încearcă să o mascheze, să o controleze, ceea ce accentuează și mai mult trăsăturile de introversiune și egocentrism.

La Testul Omulețului ca și în cazul arborelui, au apărut ca tendințe dominante inhibiția, anxietatea, pasivitatea, sentimente de inferioritate.

Subiectul manifestă tendințe de supunere, de repliere în sine, de renunțare la contactele sociale, tot ceea ce este în jurul său nu o influențează cu nimic.

Există conflicte la nivelul compatibilității cu ceilalți, mascându-și trăirile mai puțin acceptabile, prin faptul că apare mereu bine dispusă. Se închide, se repliază în sine ca urmare a încercărilor de evitare a reproșurilor și comentariilor nefavorabile la adresa sa.

Prezintă anxietate severă, în legătură cu sexualitatea sau cu controlul mental și luptă în permanență între a accepta sau nega impulsurile și pulsiunile, însoțite de sentimente de insecuritate afectivă.

Este neîncrezătoare în sine și în forțele proprii, ceea ce denotă sentimente de inferioritate și slăbiciunea dorinței, ambiției de a acționa asupra realității.

Testul Familiei

Aspectul global al desenului

Subiectul a poziționat desenul în centru-stânga a foii, ceea ce reflectă trecutul, inele și sensibilitatea, viața interioară, intimitatea și fuga față de mediul înconjurător, de acțiune, de celălalt și de viitor. Tot interpretarea acestui parametru a scos la iveală atașamentul de mamă, o personalitate rigidă și nesigură.

Prima persoană desenată de către A.E., este mama, ceea ce înseamnă că subiectul se identifică cu rolurile social-sexuale feminine.

Faptul că subiectul a omis să se deseneze, ne indică un sentiment de excluziune din această familie.

Înălțimea fiecărui personaj este legată de importanța investirii de către subiect. Astfel, din analiza desenului, remarcăm faptul că subiectul A.E., și-a desenat ambii părinți de dimensiuni egale și mai mari decât celelalte personaje. De aici rezultă că subiectul se identifică cu ambii părinți, atât cu rolul patern, autoritar, cât și cu rolul matern, al bunătății și sensibilității. Pe ansamblu, desenul este de mici dimensiuni, ceea ce face trimitere la anxietate, timiditate și repliere la sine însuși, la o tendință spre introversie și afecte de inadecvare.

Aspectul modului de trasare a liniei desenului dă impresia de continuitate, este o linie ușoară și nu apăsată (ca la majoritatea copiilor instituționalizați).

Trasajul continuu și ușor al desenului indică în limbajul testului, un comportament controlat, adesea mergând până la inhibiție, nesiguranță și timiditate.

Subiectul și-a desenat personajele, două câte două, la distanță destul de mare. Părinții apar în prim-plan, în timp ce frații rămân un pic în urmă, ca și cum, dacă i-ar fi pus pe toți, unul lângă altul, frații subiectului ar fi trăit o permanentă angoasă. În schimb, ceea ce atrage atenția la acest desen, este faptul că mama și tatăl sunt desenați unul lângă celălalt, la distanță foarte mică și la fel și frații. La acest nivel, subiectul a încercat să redea legătura dintre personaje prin trasarea unei linii de legătură, foarte fină, abia vizibilă.

Poziția membrelor personajelor, este redată foarte aproape de corp, ceea ce denotă faptul că personajele slăbite energetic, încetând să-și mai trimită energia spre anturaj.

Subiectul a redat personajele sale într-o postură rigidă, care exprimă anxietate și inhibiție.

Aspectul detailat al desenului

Subiectul a desenat părul personajelor sale cu mare minuțiozitate, simbolizând în felul acesta trebuințele senzuale. La fel de minuțios a desenat și capetele personajelor, lucru care denotă o problemă narcisică.

Expresia feței traduce configurația emoțională a persoanei în momentul desenării. Toate personajele desenate de A.E., par fericite, gura fiind redată în formă de zâmbet, dar este o fericire nerealistă, rece, care dovedește din nou lipsa de securitate a subiectului

Ochii, în limbajul testului, sunt interpretați ca starea emoțională a subiectul în acel moment. Este de remarcat faptul ca subiectul a desenat ochii mamei, tatălui și fiului la fel, în timp ce ochii surorii au o formă rotunjită, care exprimă teamă. Celelalte trei personaje au ochii adânciți, foarte mici dar cu o orbită destul de mare ceea ce denotă curiozitate vizuală care culpabilizează subiectul.

Și la nivelul gurii, ca și în cazul ochilor, subiectul a desenat trei personaje care se aseamănă, în timp ce al patrulea – mama – are gura reprezentată sub formă concavă ceea ce indică o nevoie sporită de aprobare și atenție. Gura celorlalte personaje este redată foarte subțire, aspect ce face trimitere la agresivitate.

Umerii personajelor sunt redați sub formă unghiulară, denotând tendințe ostile.

Trunchiurile personajelor sunt redate disproporționate și de mici dimensiuni, scoțând în evidență sentimentele de inferioritate ale subiectului.

Majoritatea indicilor prezenți mai sus, cum ar fi: omisiunea propriei reprezentări, brațe coborâte, lipite de corp, exagerarea capetelor, sunt indici ai unui atașament anxios.

Chestionarul W-M

I = 168

II = 168

III = 120

IV = 180

V = 130

VI = 72

VII = 104

VIII = 0

Rezultate peste limita admisă la tendințele: emotivitate simplă, obsesii si psihastenii si la tendinte depresive.

Concluzii:

Tânăra A.E. a fost insituționalizata de la naștere. Ea se caracterizează prin dependența față de mediul în care a crescut și față de persoanele cunoscute ei, nevoie acută de afecțiune exprimată uneori prin gesturi și atitudini puerile (mângâieri, îmbrațiașări puternice, etc.) față de personalul centrului. Este reticentă față de persoanele străine și tinde să le evite, așa cum evită și problemele prin fuga din fața lor în loc de a le înfrunta și a găsi soluții.

Putem concluziona, pe baza rezultatelor obținute la probele aplicate, precum și a observării comportamentului acestui copil în centru și în afara lui, că trăsăturile lui de personalitate au fost influențate negativ de instituționalizarea prelungită.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Din cercetarea trăsăturilor comparative ale tulburărilor de afectivitate la copii instituționalizați și cei crescuți în familie, se desprind mai multe concluzii.

84,61% dintre copii aflați în instituțiile de ocrotire manifestă trăsături de anxietate și depresie, în timp ce în cazul copiilor crescuți în familie procentajul este 15,38%.

De cele mai multe ori anxietatea și depresia copiilor instituționalizați, este legată de lipsă părinților și de dorința de a „evada” într-un mediu mai puțin strict, mai puțin riguros, unde pot avea mai multă libertate în luarea deciziilor.

Evident nevoia de control este o necesitate în centrele de plasament, dar atâta vreme cât acest control este exagerat el devine totodată periculos, pentru că tinde să devină formal și impersonal. În cazul copiilor crescuți în familie, au apărut aceste tulburări ale vieții afective ca urmare a faptului că nici ei nu au fost ocoliți de traumele provocate de divorțul părinților, de decesul unuia dintre părinți, sau de agresivitatea din familie, dar aceste trăsături sunt mai puțin pregnante în profilul de personalitate. Acest lucru confirmă una din ipotezele noastre.

În profilul de afectivitate al copilului instituționalizat regăsim o serie de trăsături afective specifice acestora:

instabilitate emoțională;

timiditate excesivă;

inhibiție;

egocentrism, întoarcerea către sine;

introversie;

frică și nesiguranță față de viitor;

nevoie acută de afectivitate aparent mascată;

agresivitate în relațiile interumane;

trăiri tensionate în legătură cu statutul lor actual;

complexe de inferioritate.

Toate aceste trăsături specifice ale profilului de afectivitate al copilului instituționalizat duc la o distorsionare a acestui profil, confirmând în acest fel una din ipotezele noastre.

În acest context, al trăsăturilor caracteristice ale afectivității copiilor instituționalizați, sunt afectate relațiile dintre ei și ceilalți, de socializare și integrare. Astfel, una dintre sarcinile procesului de educare-recuperare este dezvoltarea condițiilor ce duc la activarea personalității, cum ar fi:

participarea la activități în care să existe contact activ, atât cu mediul intern cât și cu mediul extern;

includerea copilului în cât mai multe activității ce impun cooperare;

Dezvoltarea persoanei, formarea și întărirea Eului sunt calea prin care efortul depus în instruirea copilului instituționalizat se poate eficientiza. În aceste condiții instruirea trebuie să se realizeze în paralel cu clădirea unui nivel de aspirație relativ ridicat. Prezența depresiei, lipsa de speranță, confuzie și dezorientare, alături de lipsa acută a afecțiunii, fac ca acest nivel de aspirații să fie aproape imposibil de atins. De aici se pot desprinde o serie de recomandări:

asigurarea experienței concrete de viață pentru fiecare copil, de la cele mai fragede vârste.

includerea fiecărui copil in centrul de plasament în activități de terapie.

educatorii să reprezinte în permanență un model de comportament, de voință și de înțelepciune pentru acești copii.

Afectivitate este și va rămâne una dintre componentele fundamentale prin care se poate acționa asupra întregii personalități, deoarece este foarte sensibilă la influențele pozitive. În acest context, așa cum am menționat și mai sus, personalul din centrele de plasament, joacă rolul decisiv. La polul opus a afectivității „normale” stau tulburările de afectivitate care dezorganizează personalitatea, împiedică stabilirea unor relații interumane, împiedică ieșirea subiectului din sfera sa interioară, unde nimeni nu-l critică, nimeni nu-l respinge dar unde nimeni nu-l poate ajuta, sprijini și iubi.

BIBLIOGRAFIE

Badea Elena – Caracterizarea dinamică copiilor și adolescenților, EDP, București, 1993

Berge, A., – Copilul dificil, EDP, București, 1972

Birch, A., – Psihologia dezvoltării, Edit. Tehnică, București, 2000.

Cosmovici, A., – Psihologie generală, Edit. Polirom, Iași, 1996.

Cosnier, J. – Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor, Edit. Polirom, Iași, 2002

Davido, R., – Descoperiți-vă copilul prin desene, Edit. Image, București, 1998

De Besse, M., – Psihologia copilului de la naștere la adolescență, E.D.P., București, 1970.

Drăgoi, C. – Optimizarea procesului instructiv educativ în casele de copiii, EDP, București, 1981.

Dumitrana Magdalena – Copilul instituționalizat, EDP, București, 1998

Enăchescu, C., – Tratat de psihopatologie, Edit. Tehnică, București, 2000

Goleman, D. – Inteligența emoțională, Edit. Curtea Veche, București, 2001

Golu, M., – Dinamica personalității, Edit. Genezee, București, 1993

Golu, M., – Fundamentele psihologiei, Edit. Fundației România de mâine, București, 2000.

Lăzărescu, O., – Personalitatea copilului, Edit. Enciclopedică, București, 1969

Macovei, E., – Familia și casa de copii, Edit. Litera, București, 1989

Neamțu, Gh., (coord.) – Tratat de asistență socială, Edit. Polirom, Iași, 2003

Pașa, F., – Cadrul juridic și organizatoric al asistenței sociale în România, Edit. Poliom, Iași, 2003

Pavelcu, V., – Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, EDP, București, 1982.

Pavelcu, V., – Din viața sentimentelor, Edit Enciclopedică Română, București, 1969.

Popescu-Neveanu, P., – Dicționar de psihologie, Edit. Albatros, București, 1978.

Popescu-Neveanu, P., – Curs de psihologie generală, Univ. București, Vol.II, 1977.

Popovici, D.V., – Elemente de psihopedagogia integrării, Edit. Pro Humanitate, București, 1999.

Străchinaru, I., – Devierile de conduită la copii, EDP, București, 1969.

Șchiopu, U., (coord.) – Dicționar de psihologie, Edit. Babel, București, 1997.

Șchiopu, U., – Introducere în psihodiagnostic, Edit. Fundației Humanitas, București, 2002

Șchiopu, U., – Psihologia copilului, EDP, București, 1967

Șchiopu, U., Verza, E., – Psihologia vârstelor, EDP, București, 1997

Verza, E., – Psihologia vârstelor, Edit. Hyperion, București, 1993

Verza, E., Verza, F.E., – Psihologia vârstelor, Edit. Pro-Humanitate, București, 2000.

Verza, F.E., – Afectivitate și comunicare la copii aflați în dificultate, Edit. Fundației Humanitas, București, 2004

Verza, F.E., – Introducere în psihopedagogia specială și asistență socială, Edit. Fundației Humanitas, București, 2002.

Zlate, M., – Fundamentele psihologiei, Edit. Pro Humanitate, București, 2000.

33. Zlate, M., (coord.) – Psihologia la răspântia mileniilor, Edit. Polirom, Iași, 2001.

34. Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, Monitorul Oficial al Romaniei nr. 557/23.06.2004

35. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, Monitorul Oficial al Romaniei nr. 557/23.06.2004

36. Ordinul nr. 69/10.06.2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz in domeniul protectiei copilului, Monitorul Oficial al Romaniei nr. 539/16.06.2004

37. Ordinul nr. 80/25.06.2004 si 386/2005 pentru aprobarea normelor metodologice privind intocmirea planului de servicii si a Normelor metodologice privind intocmirea planului individualizatde protectie, Monitorul Oficial al Romaniei nr. 561/27.06.2004

38. www.copii.ro