Rolul Terapiei Sugestive în Ameliorarea Depresiei la Alcoolici

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………………….3

Abordarea teoreticǎ……………………………………………………………………………………5

Capitolul 1 – Depresia…………………………………………………………………………….5

1.1. Definiție și caracterizare generalǎ………………………………………………………..5

1.2. Simptome în episodul depresiv……………………………………………………………7

1.3. Clasificarea și diagnosticarea depresiei…………………………………………………9

1.4. Evaluarea depresiei…………………………………………………………………………..15

1.5. Tratamente………………………………………………………………………………………19

1.6. Concluzii…………………………………………………………………………………………21

Capitolul 2 – Alcoolismul……………………………………………………………………….26

2.1. Definiție și caracterizare generalǎ……………………………………………………….26

2.2. Clasificarea alcoolismului………………………………………………………………….33

2.3. Stadii în dezvoltarea alcoolismului……………………………………………………..38

2.4. Consecințe ale consumului de alcool…………………………………………………..42

2.5. Tratamente………………………………………………………………………………………44

2.6. Relațiile dintre depresie și alcoolism…………………………………………………..48

Capitolul 3 – Terapia sugestivǎ……………………………………………………………….52

3.1. Caracterizarea generalǎ a fenomenului sugestiv……………………………………52

3.2. Relaxarea…………………………………………………………………………………………55

3.3. Fenomenul hipnotic………………………………………………………………………….60

3.4. Hipnoterapia…………………………………………………………………………………….65

3.5. Hipnoterapia în alcoolism………………………………………………………………….68

Cercetarea………………………………………………………………………………………………..71

1. Obiective………………………………………………………………………………………..71

2. Ipoteze……………………………………………………………………………………………71

3. Subiecții participanți la cercetare……………………………………………………….71

4. Metode și tehnici utilizate…………………………………………………………………71

5. Studiu de caz…………………………………………………………………………………..72

IV. Concluzii………………………………………………………………………………………………..116

Bibliografie…………………………………………………………………………………………….117

Anexe…………………………………………………………………………………………………….120

=== Psihologie – Rolul terapiei sugestive în ameliorarea depresiei la alcoolici ===

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………………….3

Abordarea teoreticǎ……………………………………………………………………………………5

Capitolul 1 – Depresia…………………………………………………………………………….5

1.1. Definiție și caracterizare generalǎ………………………………………………………..5

1.2. Simptome în episodul depresiv……………………………………………………………7

1.3. Clasificarea și diagnosticarea depresiei…………………………………………………9

1.4. Evaluarea depresiei…………………………………………………………………………..15

1.5. Tratamente………………………………………………………………………………………19

1.6. Concluzii…………………………………………………………………………………………21

Capitolul 2 – Alcoolismul……………………………………………………………………….26

2.1. Definiție și caracterizare generalǎ……………………………………………………….26

2.2. Clasificarea alcoolismului………………………………………………………………….33

2.3. Stadii în dezvoltarea alcoolismului……………………………………………………..38

2.4. Consecințe ale consumului de alcool…………………………………………………..42

2.5. Tratamente………………………………………………………………………………………44

2.6. Relațiile dintre depresie și alcoolism…………………………………………………..48

Capitolul 3 – Terapia sugestivǎ……………………………………………………………….52

3.1. Caracterizarea generalǎ a fenomenului sugestiv……………………………………52

3.2. Relaxarea…………………………………………………………………………………………55

3.3. Fenomenul hipnotic………………………………………………………………………….60

3.4. Hipnoterapia…………………………………………………………………………………….65

3.5. Hipnoterapia în alcoolism………………………………………………………………….68

Cercetarea………………………………………………………………………………………………..71

1. Obiective………………………………………………………………………………………..71

2. Ipoteze……………………………………………………………………………………………71

3. Subiecții participanți la cercetare……………………………………………………….71

4. Metode și tehnici utilizate…………………………………………………………………71

5. Studiu de caz…………………………………………………………………………………..72

IV. Concluzii………………………………………………………………………………………………..116

Bibliografie…………………………………………………………………………………………….117

Anexe…………………………………………………………………………………………………….120

Introducere

În România alcoolismul nu este privit ca o boală, cel puțin nu de masele largi ale populației. Deși în S.U.A. sau în vestul Europei există o adevărată cultură, un întreg arsenal de metode de remediere a acestei tulburări, în țara noastră, care se confruntă cu această problemă, nu există o promovare la nivel național a metodei de prevenire și combatere a abuzului de alcool. Există într-adevăr centre de dezintoxicare, dar foarte puțin mediatizate. Pe lângă aceasta se poate adăuga și faptul că majoritatea acestor clinici sunt incluse în cadrul secțiilor de psihiatrie ale spitalelor, ceea ce induce o piedică în recunoașterea acestei tulburări. Abuzul de alcool este întâlnit la toate nivelurile sociale, indiferent de vârstă și sex.

Implicațiile alcoolismului în România nu sunt pe deplin conștientizate. În societatea noastră alcoolicul nu este perceput ca un individ care suferă de o boală, ci ca o persoană care ,,bea ca să-și înece necazurile”. Dincolo de această expresie, există celelalte aspecte ale alcoolismului ce nu sunt percepute de majoritatea populației. De exemplu, după cum au menționat mai mulți autori, există o relație foarte strânsă între alcoolism și depresie. Aceasta din urmă poate fi atât un factor declanșator al consumului abuziv de alcool, dar în același timp și un efect. Pe fondul acestei teorii am presupus că ameliorând starea de depresie a unui pacient alcoolic scad șansele de recidivă. În general persoanele depresive au o stimă de sine foarte scăzută. Terapia sugestivă a apărut ca o soluție valabilă pentru această tulburare deoarece antrenamentul autogen al lui Schultz utilizat în această cercetare conține sugestii de întărire a eului.

Motivația elaborării acestei cercetări este atât de ordin intrinsec, cât și de ordin extrinsec. Lovindu-mă de această problemă în mediul familial, profesional și social, am încercat să o înțeleg. Prima tendință a fost de asumare a responsabilităților față de actele celorlalte persoane, însă de-a lungul timpului am realizat că problemele indivizilor (în speță alcoolismul) nu apar din vina celorlalți, își au originea în interiorul fiecăruia. Înțelegându-le problema se poate identifica o soluție adecvată.

Scopul acestei lucrări constă în demonstrarea faptului că terapia sugestivă este benefică pentru ameliorarea depresiei alcoolicilor aflați în cura de dezintoxicare. Pentru finalizarea acestui demers s-a pornit de la fundamentarea unui background teoretic. Acest lucru se poate observa în următorul capitol al lucrării de față în cadrul căruia sunt dezbătute cele trei concepte cheie (depresie, alcoolism, terapie sugestivă) luându-se în considerare perspectiva mai multor autori.

Capitolul III reprezintă cea de a doua parte a lucrării și anume cercetarea. Aceasta a constat într-un studiu de caz pe zece pacienți internați în secția XVII de psihiatrie a Spitalului ,,Al. Obregia”. După o scurtă prezentare a fiecărui pacient urmează descrierea fiecărei intervenții terapeutice.

În ultimul capitol, cel dedicat concluziilor s-a încercat o corelare a teoriilor expuse în prima parte cu rezultatele obținute în urma studiului de caz.

II. Abordare teoretică

1. Depresia

1.1. Definiție și caracterizare generalǎ

Depresia este o problemă de sănătate publică majoră care ne afecteazǎ, într-o mǎsurǎ mai mare sau mai micǎ, pe toți, cel puțin o datǎ în viațǎ. Ea ocupǎ locul doi pe lista celor mai întâlnite afecțiuni medicale, fiind depășitǎ doar de hipertensiunea arterialǎ. Se estimeazǎ cǎ cel puțin unul din zece pacienți care se prezintǎ la medic suferǎ de depresie. Din nefericire, majoritatea cazurilor rǎmân nerezolvate.

Constituind o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ, aceastǎ durere moralǎ, psihicǎ este deosebit de intensǎ, asociindu-se în general cu anxietatea. Pacientul depresiv trǎiește cu impresia de neputințǎ, de inutilitate, de fatalitate disperatǎ, de culpabilitate și adesea tinde sǎ se autodeprecieze și de asemenea pot apǎrea gândurile de suicid ce pot fi finalizate.

Depresia este un fenomen rǎspândit pe întreaga planetǎ și de aceea mulți oameni de științǎ au fost și sunt preocupați de studiul acesteia. În literatura de specialitate depresia este definitǎ ca fiind o „maladie mentalǎ caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii” (J. Postel, p.178). Aceastǎ stare de dispoziție poate fi determinatǎ de diverse cauze (atât biologice, cât și psihologice), cele mai frecvente fiind: tulburǎri la nivelul neurotransmițǎtorilor, travaliul doliului, lipsa afecțiunii în copilǎrie, eșecul profesional, viața de cuplu nesatisfăcǎtoare sau lipsa unei relații de cuplu, absența unui suport social, tulburǎri depresive sau alcoolism în familie, lipsa stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc. Toate acestea conduc la un comportament dezadaptativ (neglijarea aspectului fizic, lipsa interesului și a sentimentului plǎcerii, slabǎ capacitate de concentrare, indecizie, autocriticǎ, tendințǎ de retragere, culpabilitate, tulburarea somnului), implicit la degradarea personalitǎții. Conceptul de depresie este întâlnit într-o varietate de domenii cum ar fi: psihiatrie, farmacologie, neurofiziologie, fiziopatologie, psihanalizǎ, teoria cognitiv-comportamentalǎ. Deoarece aceastǎ lucrare trateazǎ tema ameliorǎrii depresiei prin metoda terapiei, relatez punctele de vedere ale psihanaliștilor și cognitiv-comportamentaliștilor cu privire la tulburarea de dispoziție.

Pentru psihanaliști depresia poate fi comparatǎ cu travaliul doliului care nu se realizeazǎ, Eul se identificǎ cu „obiectul pierdut”, luând pe seama sa sentimentele ambivalente (cel de dragoste și mai ales de urǎ) fațǎ de obiect. S. Freud în “Doliu și melancolie” (1915) spune cǎ „umbra obiectului cade astfel pe Eu, care poate fi în acest caz judecat de o instanțǎ specialǎ ca un obiect abandonat. În felul acesta, pierderea obiectului se transformǎ într-o pierdere a Eului, iar conflictul dintre Eu și persoana iubitǎ se transformǎ într-o sciziune între critica Eului si Eul modificat prin identificare”. Astfel, depresivul trebuie sǎ înfrunte o pierdere imaginarǎ și își adreseazǎ sieși agresivitatea și reproșurile destinate în mod firesc obiectului pierdut.

Cognitiviștii G. A. Kelly si A. T. Beck înțeleg depresia ca fiind o perturbare a proceselor cognitive (stilistic, semantic și logic) spunând cǎ acestea sunt inadecvate și afecteazǎ trei domenii: Eul, lumea exterioarǎ și viitorul, care, la rândul lor perturbǎ reprezentǎrile legate de ele. Celor trei procese cognitive le corespund erori particulare: inferențe arbitrare (eliminǎ explicațiile plauzibile), abstracții selective (concentreazǎ atenția asupra unui detaliu luat din afara contextului), generalizǎri abuzive, supra sau subestimǎri și denumiri inadecvate. Pacientul trebuie sǎ își corecteze concepțiile eronate, distorsiunile și ipotezele dezadaptative cu scopul de a corecta viziunea inadecvatǎ a evenimentelor și a Eului.

Fiecare din aceste abordǎri contribuie la eficiența tratamentului pacientului depresiv, și în funcție de acesta trebuie aleasǎ metoda propice pentru vindecarea sa.

1.2. Simptome în episodul depresiv

Simptomul este o manifestare, tulburare funcționalǎ sau senzația anormalǎ resimțite de o ființǎ care pot indica prezența unei boli. Dispoziția depresivǎ reprezintă o schimbare calitativǎ fațǎ de funcționarea precedentǎ constatabilǎ în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. Aceasta este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie prin observația celor din jur.

Simptomele relevante în identificarea depresiei sunt:

dispoziție caracterizatǎ de tristețe, deprimare, neadaptare, descurajare, supǎrare la care se mai pot adǎuga plângeri de lipsa sentimentelor, de stǎri de anxietate. Aceastǎ dispoziție poate fi relatatǎ de subiect sau observatǎ din expresia facialǎ sau din conduitǎ. Unii indivizi acuzǎ dureri somatice, mai mult decât sentimente de tristețe, descriu sau manifestǎ creșterea instabilității (furie persistentǎ, tendințǎ de a rǎspunde cu mânie, de a-i blama pe alții, de a exagera frustrǎrile);

pierderea interesului sau a plǎcerii este un simptom des întâlnit în episodul depresiv. Acesta se manifestǎ prin dezinteresul fațǎ de activitǎțile anterior plǎcute, retragerea socialǎ sau neglijarea profesiei, dar și printr-o reducere a nivelelor intereselor sau dorințelor sexuale;

schimbǎri în sfera apetitului; unii afirmǎ cǎ trebuie sǎ depunǎ efort pentru a mânca, alții dimpotrivǎ, descriu o creștere semnificativǎ a poftei de mâncare și chiar o direcționare spre anumite alimente (de exemplu dulciuri);

perturbǎri ale somnului care pot lua forma insomniei sau a hipersomniei. Insomnia inițialǎ se manifestǎ prin trezire în timpul nopții și dificultǎți în reluarea somnului, care poate fi urmatǎ de o insomnie terminalǎ când individul se trezește mult prea devreme și nu poate adormi. Hipersomnia se manifestǎ prin episoade prelungite de somn noaptea sau ziua;

schimbǎri în psihomotricitate care includ stǎri de agitație (subiectul nu poate sta liniștit, se mișcǎ, se plimbǎ, își frǎmântǎ mâinile, își freacǎ sau își scarpinǎ pielea sau hainele) sau retardare (încetinirea vorbirii, mișcǎrilor). Agitația sau retardul psihomotor trebuie sǎ fie destul de severe deoarece numai astfel pot fi observate de cei din jur;

diminuarea energiei, obosealǎ. Acestea sunt simptome frecvent întâlnite, subiectul preluând o stare de epuizare fǎrǎ sǎ fi depus un efort fizic major. Cele mai mici sarcini par sǎ solicite efort substanțial, adesea se resimte o diminuare a eficienței rezolvǎrii sarcinilor;

sentimente de culpabilitate și de devalorizare. Pot cuprinde evaluǎri negative nerealiste ale unor preocupǎri legate de valoarea sau vinovǎția personalǎ sau în meditații pe seama unor eșecuri minore din trecut. Subiecții interpreteazǎ greșit (negativ) orice eveniment, punându-l pe seama defectelor personale care nu sunt întotdeauna reale; sunt exagerat de responsabili și se culpabilizeazǎ pentru orice se întâmplǎ. Se autoblameazǎ pentru existența bolii, pentru eșecul intervenit în domeniile social, personal sau/și profesional;

slǎbirea abilitǎții de gândire, concentrare sau decizie și dificultǎți de atenție. Intelectualii sunt cei mai afectați de acest simptom, ei neputând funcționa adecvat, la fel și copiii cǎrora le pot scade performanțele școlare pe fondul unei slabe concentrǎri. Vârstnicii sunt cel mai adesea afectați de dificultǎți de memorie;

gânduri despre moarte, ideație suicidarǎ, încerǎri de sinucidere. Asemenea gânduri pornesc de la credința cǎ celorlalți le-ar fi mai bine dacǎ subiectul în cauzǎ ar fi mort, ajungându-se la planuri de suicid sau chiar la tentative. Totuși motivația suicidului poate include dorința individului de a renunța, de a se da bǎtut în fața obstacolelor percepute ca insuportabile sau de a pune capǎt unei dureri emoționale intense perceputǎ ca fiind fǎrǎ ieșire.

Persoanele depresive se prezintǎ adesea cu lamentații, iritabilitate, anxietate, fobie, meditație obsesivǎ, îngrijorare excesivǎ în legǎturǎ cu sǎnǎtatea fizicǎ, unii dintre ei având atacuri de panicǎ, dificultǎți în relațiile intime și în funcționarea socialǎ. Acestea din urma pot fi probleme maritale, educaționale, ocupaționale, probleme legate de abuzul de alcool sau alte substanțe sau de creșterea apelurilor la serviciile medicale. Simptomatologia depresiei este utilǎ pentru clasificarea, evaluarea și diagnosticarea sa.

1.3. Clasificarea și diagnosticarea depresiei

Depresia nu-și asumǎ o formǎ universalǎ, deși aspectele somatice sunt generale. Existǎ clasificǎri ale depresiei încǎ din medicina veche greacǎ, din anul 400 î.H., când Hipocrate a descris „melancolia” ca asociere a unor condiții sau simptome cum ar fi tristețea, aversiunea fațǎ de mâncare, tulburǎri ale somnului, iritabilitate, agitație, tabloul apropiindu-se de criteriul modern al identificǎrii depresiei majore. Câteva secole mai târziu Aretaeus din Cappedocia observǎ asocierea dintre manie si melancolie, sugerând cǎ mania reprezintǎ stadiul final al melancoliei. În timp, termenii depresie, melancolie și manie și-au schimbat total semnificația pentru a descrie cu o cât mai mare precizie fenomenele psihopatologice.

Cel care dezvoltǎ primul model de boalǎ bazat pe observații și descrieri exhaustive și organizate este Kraepelin spre sfârșitul secolului XX. El a segregat bolile psihice prin accentuarea caracteristicilor specifice psihozei maniaco-depresive în raport cu demența precoce: dezvoltare episodicǎ, prognozǎ mai benignǎ și o istorie familialǎ. Sistemele moderne de clasificare și diagnostic pentru tulburǎrile depresive s-au dezvoltat mai ales pe baza psihiatriei franceze, germane și engleze de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

Primele clasificǎri contemporane încep cu dualismul cercetare-practicǎ. Deși existǎ controverse semnificative între practicieni si cercetǎtori legate de definirea și clasificarea depresiei, se remarcǎ totuși și elemente comune cum ar fi acordul asupra existenței unei distincții între tulburarea unipolarǎ și cea bipolarǎ, acordul asupra trǎsǎturii comune a tulburǎrii dispoziției referitoare la anormalitatea acesteia în raport cu funcționarea anterioarǎ a subiectului. De fapt, controversele dintre cercetǎtori și practicieni sunt legate de identificarea celei mai bune modalitǎți de separare a subtipurilor din acest grup eterogen.

Tulburarea depresivǎ a fost clasificatǎ de cele mai multe ori dihotomic, în urmǎtoarele subtipuri: ușoarǎ / severă; cronicǎ / episodicǎ; nevroticǎ / psihoticǎ; endogenǎ / reactivǎ; primarǎ / secundarǎ; bipolarǎ / unipolarǎ; cu agitatie psihomotorie / cu retard psihomotor; biologicǎ / caracterologicǎ; familialǎ / spectrum. Deși pot avea unele elemente similare, nu poate exista echivalențǎ, întrucât fiecare subtip (grup) accentueazǎ aspectele determinate de tulburarea depresivǎ. În continuare voi exemplifica (trata) cele mai frecvent intâlnite clasificǎri dihotomice.

Depresie endogenǎ – depresie reactivǎ

Depresia endogenǎ are mai multe accepțiuni (înțelesuri) incluzând depresiile care sunt biologice în etiologie, rǎspund la tratament biologic, apar la pacienți care nu prezintǎ tulburǎri de personalitate, pun în evidențǎ un anumit model de simptomatologie. Depresia reactivǎ se deosebește de cea endogenǎ prin faptul cǎ este determinatǎ de factori psihosociali, este precedatǎ de evenimente stresante, este lipsitǎ de factori biologici în determinare. Distincția endogen-reactiv presupune cǎ etiologia depresiei este ori biologicǎ, ori psihosocialǎ, accentueazǎ dualismul minte-corp neadecvat și nespecific tulburǎrii depresive.

Depresie nevroticǎ-depresie psihoticǎ

Termenii nevrotic-psihotic au fost traduși mult timp ușor, respectiv grav sau endogen echivalent pentru psihotic, reactiv sinonim pentru nevrotic. Cu timpul, termenul psihotic a fost folosit pentru depresia extrem de gravǎ caracterizatǎ de iluzii și halucinații, iar cel de nevrotic pentru tulburǎri depresive fǎrǎ aceste caracteristici. Ele sunt greu de descris datoritǎ polimorfismului tabloului clinic, asocierii simptomelor depresive cu manifestǎri obsesive, isterice, agresive sau astenice.

Depresie primarǎ-depresie secundarǎ

Conform opiniilor autorilor care au elaborat aceastǎ clasificare, un pacient cu tulburare depresivǎ primarǎ este acela care anterior diagnosticului index a fost sǎnǎtos sau a avut episoade afective (depresive sau maniacale). Tulburarea depresivǎ secundarǎ apare la o persoanǎ care anterior a suferit de o boalǎ mintalǎ non-afectivǎ, sau la o persoanǎ care suferǎ de o boalǎ somaticǎ invalidantǎ sau amenințǎtoare de viațǎ. Esența deosebirii primar / secundar în tulburǎrile depresive o reprezintǎ cronologia, introducându-se astfel un criteriu longitudinal în diagnostic. Dihotomia primar-secundar se bazeazǎ pe ideea cǎ depresiile se diferențiazǎ prin etiologie, pattern familial, curs și rǎspuns la tratament dupǎ cum ele apar singular sau urmeazǎ bolii. Aceastǎ clasificare a fost supusǎ unor critici legate în special de dificultatea stabilirii diagnosticului numai pe baza cronologiei.

Depresia unipolarǎ-depresia bipolarǎ

Termenul unipolar/monopolar se referǎ la acest tip de tulburare afectivǎ care vizeazǎ doar depresia (ceea ce astǎzi se înțelege prin tulburare depresivǎ majorǎ), iar cel de bipolar se referǎ la cel de boalǎ afectivǎ în care mania apare împreunǎ cu depresia. Existența unei astfel de distincții a fost probatǎ de numeroase cercetǎri cu indicatori genetici, biochimici, farmacologici, ceea ce a determinat o largǎ și rapidǎ acceptare. Dacǎ depresia bipolarǎ este mai bine definitǎ, cea unipolarǎ, incluzând mai multe tulburǎri și subtipuri apare ca o categorie rezidualǎ ce reunește tot ceea ce nu intrǎ în prima. Distincția unipolar-bipolar este punctul de plecare al unei clasificǎri ierarhice cu care opereazǎ majoritatea deoarece reprezintǎ unul din punctele cheie ale consensului cercetǎtorilor și practicienilor referitoare la subtipurile tulburǎrii de dispoziție. Tulburǎrile bipolare sunt împǎrțite dupǎ criteriul severitǎții în tulburare bipolarǎ I, respectiv II și tulburare ciclotimicǎ. Tulburǎrile unipolare sunt divizate în primare și secundare în funcție de existența în antecedente a unui diagnostic psihiatric. Cea primarǎ poate fi divizatǎ la rândul ei în endogenǎ sau exogenǎ, iar cea secundarǎ poate fi clasificatǎ în tulburare temporarǎ în grup (dacǎ pacienții prezintǎ nivele înalte de internalizǎri) și în tulburare temporarǎ în clasificarea grupului, dacǎ pacienții prezintǎ un nivel redus al internabilitǎții în antecedente (Andreasen, 1983, apud L. Filimon, p.18).

D.S.M.-IV publicat în 1994 este o elaborare ce reprezintǎ rezultatul unei munci colective de duratǎ care deschide noi cǎi de cercetare și noi provocǎri pentru practicǎ. Aici se regǎsesc clasificarea depresiei și criterii de diagnostic ale diferitelor tipuri de tulburǎri de dispoziție. Se înfǎptuiește obiectivul descripției simptomelor relevat atât longitudinal, cât și intersecțional, aceasta fiind consideratǎ caracteristica cea mai importantǎ a ultimelor sisteme de clasificare și diagnostic, nelǎsând loc interpretǎrilor subiective. De asemenea, sunt respinse modelele teoretice sau etiologice, ceea ce permite utilizarea lor de cǎtre toți cercetǎtorii și practicienii, indiferent de orientare. Factorii etiologici sunt luați în considerare numai pentru tulburǎri mintale cu substrat organic și pentru tulburǎrile de adaptare (reacții la stresorii psihosociali), deoarece întrunesc acordul general. Modelele teoretice biologice, psihanalitice, comportamentale, psihosociale, etc. care accentueazǎ o explicație teoreticǎ, intrând astfel în conflict unele cu altele nu sunt luate în considerație. De aici atributul de ateoretic, aplicat noului sistem de clasificare și dechidere largǎ datoritǎ descrierii obiective a tulburǎrilor mintale. Se descriu detaliat în termeni concreți și condiții de clasificare caracteristice relevante pentru diagnozǎ (simptome, pattern comportamental, baze sociale, aspecte culturale, evoluția tulburǎrii și severitate. Sunt de asemena riguros precizate caracteristicile clinice obligatorii și succesiunea lor pentru stabilirea diagnosticului, precum și caracteristicile incompatibile cu diagnosticul. Depǎșirea sistemelor tradiționale de clasificare orientate mai mult pe modelele ierahice în care diferitele simptome trebuiau subsumate unei singure diagnoze se realizeazǎ pe baza diagnozei multiple în tulburǎrile mintale.

Anormalitatea fundamentalǎ în tulburǎrile de dispoziție este consideratǎ schimbarea dispoziției și afectului care sunt dominate în cazul tulurǎrii depresive de tristețe, mâhnire. Schimbarea poate include iritabilitate, apatie, amnezie însoțitǎ în general de schimbǎri în nivelul de ansamblu al activitǎților.

O „depresie clinicǎ” sau tulburare de dispoziție este o boalǎ sau un sindrom care datoritǎ calitǎții și persistenței semnelor simptomelor este prezentǎ în fiecare zi, în cea mai mare parte a zilei, cel puțin douǎ sǎptǎmâni. Calitatea simptomelor este diferitǎ, pot exista tulburǎri în reglǎrile somatice, comportamentale, cognitive sau emoționale, iar prezența simptomelor genereazǎ disfuncționalitați psihosociale semnificative. Aceste tulburǎri reprezintǎ conținutul episodului depresiv major care este categorizat separat de tulburarea depresivǎ majorǎ, diagnosticul cu tulburare depresivǎ majorǎ aplicându-se pacienților cu unu-douǎ episoade depresive anterioare.

Tulburarea depresivǎ majorǎ trebuie sǎ se întemieze si pe alterarea funcționǎrii în plan social sau ocupațional și pe distres.

Tulburǎrile depresive imprecis definite (atipice) cuprind tulburarea disforicǎ premenstrualǎ, tulburarea depresivǎ minorǎ, tulburarea depresivǎ de scurtǎ duratǎ, dar repetatǎ și tulburarea depresivǎ postpsihoticǎ din schizofrenie. Tulburarea de dispoziție include tulburǎrile de dispoziție datorate stǎrii generale a sǎnǎtǎții, tulburǎrile de dispoziție datorate unor substanțe, respectiv tulburǎrile de dispoziție atipice.

Formele unipolare ale tulburǎrii de dispoziție primarǎ sunt împǎrțite în trei categorii: tulburare depresivǎ majorǎ, tulburare distimicǎ și tulburare depresivǎ nespecificǎ.

Episodul depresiv major

Caracteristica principalǎ a episodului depresiv major este cǎ timp de cel puțin douǎ sǎptǎmâni este prezentǎ dispoziția depresivǎ și/sau pierderea interesului, a plǎcerii pentru aproape toate activitǎțile. La copii și adolescenți dispoziția poate fi iritabilitate mai mult decât tristețe. De asemenea trebuie sǎ fie prezente încǎ cel puțin patru simptome adiționale din lista simptomelor menționate în subcapitolul anterior: schimbǎri ale apetitului, ale somnului, ale activitǎții psihomotorii, reducerea energiei, sentimente de vinǎ sau devalorizare, dificultǎți în gândire, în concentrarea atenției, în luarea deciziilor, ideație suicidarǎ. Pentru a putea fi incluse în cadrul episodului depresiv major, simptomele trebuie sǎ determine o schimbare evidentǎ în rǎu fațǎ de situația anterioarǎ a subiectului, sǎ se manifeste cel puțin doua sǎptǎmâni consecutiv aproape în fiecare zi și sǎ persiste în cea mai mare parte a zilei. Episodul depresiv major trebuie sǎ fie însoțit de distres semnificativ sau sǎ diminueze funcționarea în plan social, ocupațional sau în alte domenii importante.

Episodul depresiv major se diagnosticheazǎ în funcție de urmǎtoarele 5 criterii:

trebuie sǎ fie prezente timp de douǎ sǎptǎmâni cinci sau mai multe din simptomele menționate anterior, cel puțin unul din simptome trebuie sǎ fie dispoziția depresivǎ sau pierderea interesului sau a plǎcerii. Nu se includ simptomele ce rezultǎ în mod evident din condițiile de ordin medical general sau iluzii și halucinații din dispoziții incongruente;

simptomele sǎ nu întruneascǎ criteriile pentru episodul mixt;

simptomele trebuie sǎ determine distres clinic semnificativ sau perturbǎri în plan social, ocupațional sau în alte domenii de funcționare;

simptomele nu trebuie sǎ fie cauzate în mod direct de efectele psihologice ale substanțelor (abuz de droguri, alcool) si nici de condițiile medicale generale (hipotiroidism);

simptomele nu trebuie sǎ se justifice ca urmare a pierderii a persoanei iubite.

Tulburarea distimicǎ

Trǎsǎtura esențialǎ a tulburǎrii distimice este dispoziția depresivǎ cronicǎ în cea mai mare parte a zilei, în majoritatea zilelor timp de cel puțin doi ani. În timpul perioadei caracterizate prin dispoziție depresivǎ trebuie sǎ fie prezente cel puțin douǎ simptome adiționale. Întrucât simptomele devin parte a experienței cotidiene a indivizilor, nici nu mai apar ca nefirești și nici nu sunt descrise, ci rezultǎ numai în urma interviului cu rǎspunsuri directe. În timpul perioadei de doi ani, nici un simptom nu trebuie sǎ lipseascǎ mai mult de douǎ luni. Diagnosticul de tulburare distimicǎ se poate stabili doar dacǎ nu a fost prezent un episod depresiv major în perioada primilor doi ani ai tulburǎrii, iar tulburǎrile nu întrunesc criterii pentru tulburarea depresivǎ majorǎ cronicǎ sau în remisie. De asemenea nu trebuie sǎ fi existat vreodatǎ episod maniacal, episod mixt sau hipomaniacal, nici criteriile pentru tulburarea ciclotimicǎ. Se poate vorbi de tulburare distimicǎ doar dacǎ ea nu apare exclusiv în cursul tulburǎrilor psihotice cronice (schizofrenie). Tulburarea distimicǎ se poate asocia cu unele tulburǎri cronice cum ar fi dependența de substanțe.

Tulburarea depresivǎ nespecificǎ

Tulburarea depresivǎ nespecificǎ include tulburǎrile cu aspect depresiv care nu întrunesc criteriile pentru tulburarea depresivǎ majorǎ, tulburarea distimicǎ, tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivǎ, tulburare depresivǎ mixtǎ (anxietate și depresie). Tulburarea depresivǎ atipicǎ cuprinde:

tulburarea disforicǎ premenstrualǎ caracterizatǎ de simptome precum: dispoziție depresivǎ pronunțatǎ, anxietate, labilitate afectivǎ evidentǎ, diminuarea interesului în activitǎți. Apar în sǎptǎmâna de încheiere a perioadei și dispar în câteva zile dupǎ instalarea menstruației. Simptomele trebuie sǎ fie destul de severe pentru a interfera semnificativ cu munca, școala sau activitǎțile obișnuite și pentru a fi în întregime absente, timp de cel puțin o sǎptǎmânǎ dupǎ menstruație.

tulburarea depresivă minoră cuprinde episoade de cel puțin două săptămâni cu simptome depresive;

tulburarea depresivă recurentă scurtă cuprinde episoadele ce țin de la două zile la două săptămâni, cel puțin o dată într-o lună dintr-un an (neasociate cu ciclul menstrual);

tulburarea depresivă postpsihotică în schizofrenie cuprinde episodul depresiv major care apare în timpul fazei reziduale a schizofreniei;

episodul depresiv major suprapus cuprinde tulburări psihotice nespecifice tulburării psihotice cu iluzii sau fazei active a schizofreniei;

situațiile în care clinicianul ajunge la concluzia că tulburarea depresivă există, dar nu se poate determina dacă este primară sau se datorează condițiilor generale medicale și este indusă prin substanțe.

1.4. Evaluarea depresiei

Efortul omului de știință de a da o definiție precisă tulburării depresive și criteriilor de diagnostic este susținut de preocuparea constantă a clinicianului de a se asigura, înainte de a pune diagnosticul, că simptomele depresive sunt prezente și corespund unei realități cunoscute sau recognoscibile în comunitatea profesioniștilor. Practicianul trebuie să constate că s-au eliminat toate celelalte ipoteze, iar diagnoza corespunde sistemelor reale ale pacientului. Culegerea datelor presupune observația clinică, interviuri standardizate, inventare și scale de evaluare obiectivă sau de autoevaluare.

Interviul standardizat. Fiecare metodă de interviu a fost elaborată pentru aplicare în concordanță cu criteriile unui sistem de diagnostic: Criteriile lui Feighner (1972), Criteriile de Diagnostic pentru Cercetare (Spitzer et al., 1978), D.S.M.- IV-R (1987) și Clasificarea Internațională a Tulburărilor, a Traumatismelor și a Cauzelor Morții (ICD-10, 1993). Fiecare metodă precizează condițiile de aplicare, persoanele calificate pentru efectuarea interviului, timpul de aplicare, cotarea și sursele pentru obținerea programelor. Pentru fiecare au fost stabilite fidelitatea, validitatea și căile de determinare ale acestora (Sholomkas, 1990; Guelfi, 1997).

Cele mai importante și mai frecvent utilizate interviuri standardizate pentru diagnosticul tulburărilor depresive sunt: Programul pentru Tulburări Afective și Schizofrenie, Programul de Interviu pentru Diagnostic, Interviul Clinic Structurat pentru D.S.M.-IV-R, Interviul Compozit pentru Diagnostic Internațional și Programul pentru Evaluare Clinică în Neuropsihiatrie.

Sistemul Compozit de Evaluare Diagnostică în tulburările depresive (CODE = Composite Diagnostic Evaluation System) este o metodologie ce permite studiul relațiilor dintre diferitele clasificări ale tulburǎrilor mentale (Ban, 1989; Gaszner, Ban, 1996). Permițând compararea sistemelor diagnostice derivate din diferite principii nosologice, sistemul poate fi folosit în evidențierea categoriilor valide de boli mintale și în identificarea tratamentului adecvat. El diferă de alte sisteme polidiagnostice prin capacitatea sa de a produce diagnoză multiplă pe baza unui singur interviu. Componentele esențiale ale sistemului sunt divizate în algoritmi care pot evalua pacientul prin multiple sisteme diagnostice în același timp. În CODE-DD (Depressive Disorders) există o scală de evaluare pentru tulburările depresive (RSDD), care pe baza unui algoritm, permite stabilirea diagnosticului în cadrul a 25 de sisteme diagnostice de clasificare a tulburărilor depresive, în mod simultan. Întrucât CODE-DD s-a dezvoltat prin diferențierea subformelor, în cadrul depresiei unipolare se folosește numai la pacienții preselecționați. Scala de evaluare pentru tulburările depresive se bazează pe 90 de caracteristici cuprinse în 80 de variabile, fiecare fiind evaluată în termeni de prezent sau absent. Fiecare variabilă este percepută ca și un cod responsabil pentru o formă distinctă a expresiei clinice. Scala conține și o subscală pentru evaluarea severității tulburării depresive.

Listele de verificare IDCL-ICD-10 și ICDL-D.S.M-IV pornesc de la dezavantajele interviurilor standardizate și structurate: „limitarea la circumstanțe precis determinate”, dificultățile de natură economică ale aplicării, încrederea în diagnostic condiționată de omogenitatea grupelor, „consumul de timp”, „dificultățile explorării verbale pentru pacienții care refuză comunicarea, simulează sau traversează o criză acută”, relevanță semnificativă doar la pacienții cu simptome acute. Pe această bază, listele de verificare propun o alternativă de verificare a semnelor și simptomelor. Cu ajutorul lor specialistul poate aduna toate datele relevante pentru stabilirea diagnosticului în timpul consultației obișnuite pe baza observațiilor sau a informațiilor de la o terță persoană. El se poate concentra asupra celor mai proeminente plângeri ale pacientului și ulterior, asupra semnelor și simptomelor, ceea ce este foarte important pentru obținerea unei relații bazate pe încredere. Pacientul poate fi evaluat chiar dacă explorarea deplină este imposibilă. Datele obținute pot fi comparate și se notează în documente tipizate, rezultănd o mai temeinică comunicare, înregistrare și stocare a datelor. IDCL oferă o evaluare științifică și standardizată pentru ICD-10 și D.S.M-IV, permițând o examinare sistematică a criteriilor relevante și a deciziilor de diagnoză. Constituie un instrument consistent, riguros stabilit, ce poate fi folosit într-un sistem standardizat pentru clasificarea pacienților.

Inventarele și scalele. În urma consultării lucrărilor de referință privind evaluarea depresiei, voi prezenta cele mai frecvent utilizate scale și inventare ( Ban, 1981; Sartorius, Ban, 1986; Shaver, Brennan, 1991; Kleinman, Good, 1995).

Scala pentru evaluarea depresiei Hamilton (HRSD), 1960 este una dintre primele scale de evaluare obiectivă pentru aprecierea severității stărilor depresive, fiind și astăzi una dintre scalele cu cea mai largă utilizare. Itemii săi au fost revizuiți, anumite definiții ale lor au fost adaptate (Hamilton 1982, 1987; Bech, Coopen, 1990; Thompson,1989). Itemii scalei se referă la dispoziția depresivă, dispoziția anxioasă, retardarea psihomotorie, simptomele cognitive, simptomele sociale și la simptomele vegetative ale depresiei. În varianta din 1986 a scalei depresiei Hamilton, realizată de Bech și colaboratorii săi cu acordul autorului, este inclusă alături de scala de depresie Hamilton o scală de depresie a melancoliei (Bech, 1996). Prima conține 21 de itemi, iar a doua 10 itemi. Nivelele de severiatate ale semnelor și simptomelor pot avea valori cuprinse între 0-4 pentru HRSD sau între 0 și 2, reflectând astfel 5 vs. 3 nivele. Scala de diagnostic a melancoliei DMS precizează trei nivele cu valori cuprinse între 0 și 2.

Alcătuită pe baza analizei construcției scalei Hamilton, folosindu-se analiza structurii latente, scala de melancolie se realizează printr-o validitate constructivă ridicată. Itemii săi acoperă cele mai importante componente ale tulburării de dispoziție. Acest lucru s-a constatat și în studiile de validitate efectuate pe populații diferite, din culturi diferite (Hamilton, 1987; Paykel, 1990). Scala Hamilton și-a demonstrat validitatea concurentă prin rapoarte la alte instrumente de evaluare dintre care cel mai semnificativ este BDI.

Inventarul pentru depresie Beck (BDI) 1967, 1988 este cel mai frecvent citat și cel mai utilizat instrument de măsurare a depresiei bazat pe autodescriere. Mai mult, el a devenit un etalon pentru validarea altor inventare sau scale de autoevaluare. În lucrarea sa din 1967, Beck a definit depresia prin prezența unei liste de 21 „categorii simptom-atitudine”. Itemii inventarului reprezintă următoarele categorii: dispoziție depresivă (tristețe), pesimism (lipsa speranței), sentiment de eșec, deficit relațional, sentimente de vină, nevoia de pedeapsă, ură de sine, autoreproș, dorințe de suicid, plângeri, irascibilitate, contacte sociale deficitare, capacitate de decizie redusă, imagine de sine negativă, incapacitate de muncă, insomnie, fatigabilitate, pierderea apetitului, scădere în greutate, ipohondrie, pierderea libidoului. In versiunea originală s-a cuantificat gradul de severitate a simptomelor cu valori cuprinse între 0 și 3, unele categorii având douǎ variante de răspuns pentru același grad de severitate.

În versiunile mai recente ale scalei este stabilită o singură variantă pentru fiecare nivel, astfel încât cei 21 de itemi au fiecare 4 nivele de severitate cuprinse între 0 (absența depresiei) și 3 (depresie maximă). Astfel, scorul total este cuprins între 0 și 63. Se consideră că absența depresiei sau depresia minimă se reflectă într-un scor mai mic de 4, depresia ușoară între 5 și 13, moderată între 14 și 20, iar depresia severă peste 21 (Shaver, Brennan, 1991). În practică se lucrează cu scoruri mai ridicate. Adaptat pentru toate vârstele, BDI, este cel mai cunoscut inventar pentru măsurarea nivelului depresiei și a fost tradus și utilizat cu succes în multe spații socio-culturale. Este ușor de administrat, necesită un timp scurt, putând fi aplicat la diferite segmente ale populației indiferent de nivelul de cultură sau vârstă, datorită utilizării unui limbaj accesibil.

Scala de autoevaluare a depresiei Zung (SDS, 1965) a fost concepută pentru evaluarea depresiei mai ales în instituțiile de îngrijire medicală. Ea conține 20 de itemi grupați în 4 categorii: simptome afective, referitoare la dispoziția depresivă, simptome referitoare la perturbări fiziologice (somn, apetit, greutate, libido, oboseală), la perturbări psihomotorii (agitație sau retardare), perturbări psihologice (confuzii, disperare, iritabilitate, indecizie, depreciere, idei suicidare, insatisfacție). Răspunsurile pentru fiecare item se grupează în 4 variante, fiecare reflectând frevența semnului sau simptomului: 1=deloc sau pentru puțin timp, 2=uneori, 3=o bună parte de timp, 4=cel mai mult sau tot timpul. Tradusă în peste 30 de limbi, SDS, asemenea BDI este una dintre cele mai larg folosite scale pentru evaluarea depresiei, atât în unitățile de cercetare, cât și în clinică. Cele două instrumente pot fi considerate complementare, BDI măsurând gradul de severitate al depresiei, iar SDS frecvența simptomelor depresive. Complementaritatea și distincția sunt importante și trebuie luate în considerare în raport cu obiectivele cercetării. Asemenea BDI, aplicarea SDS nu este influențată semnificativ de factori demografici.

Scala pentru evaluarea depresiei Carroll (CRS) a fost concepută ca o modalitate de autoevaluare pararlelă la Scala de Evaluare Obiectivă a Depresiei Hamilton (HRDS). Dezvoltarea CRS nu a fost menită să compenseze incongruența dintre evaluările clinice obiective și autoevaluările depresiei. Itemii săi vizează aspectele somatice și comportamentale ale depresiei, indicând severitatea simptomelor fără a avea pretenția să constituie un mijloc de diagnostic. CRS cuprinde 52 de itemi care vizează retardul motor, agitația, perturbările somnului, pierderea în greutate, anorexia, oboseala, pierderea libidoului, dificultăți în concentrarea atenției, diminuarea perspicacității, anxietate și idei suicidare. În contrast cu HRDS în care unele enunțuri se evaluează de la 0 la 4, iar altele de la 0 la 2, în CRS aceeași itemi (simptome) sunt reprezentați de patru sau de două enunțuri care reflectă severitatea progresivă a manifestărilor aceluiași simptom. Ordinea prezentării itemilor este aleatorie. Răspunsurile la chestionar sunt binare (da/nu); 40 de răspunsuri de tip „da” și 12 de tipul „nu” vor fi luate în considerare pentru determinarea stării depresive. Scorul total se calculează prin însumare (1 punct pentru fiecare item) și poate fi cuprins între 0 și 52.

În combinație cu interviurile structurate, inventarele și scalele pot fi utilizate pentru evaluarea severității, frecvenței, evoluției și a simptomatologiei depresiei. Eficiența lor poate spori dacă se iau în calcul atât calitățile lor psihometrice, cât și neajunsurile.

1.5. Tratamente

Dupǎ un întreg proces de definire, clasificare, diagnosticare și evaluare a acestui flagel social (depresia), oamenii de științǎ au descoperit diverse modalitǎți de ameliorare și/sau chiar vindecare ale indivizilor ce prezintǎ simptomele specifice depresiei.

Pe plan somatic, o modalitate de vindecare este tratamentul medicamentos bazat pe antidepresive. În trecut, electroșocul reprezenta instrumentul de bazǎ, însǎ acum el este utilizat doar pentru cazuri de depresie deosebit de grave, rezistente la antidepresori. Medicamentele folosite sunt împǎrțite în douǎ mari grupe: inhibitorii monoaminooxidazei și derivații triciclici. Inhibitorii monoaminooxidazei (IMAO) sunt eficienți, dar prezintǎ și dezavantaje: sunt dificil de administrat, necesitând o supraveghere deosebitǎ și asocierea lor cu alte medicamente poate fi extrem de periculoasǎ. Derivații triciclici sunt pe bazǎ de imipraminǎ utilizatǎ pentru prima datǎ de R. Kuhn în 1957. Clomipramina și amitriptilina, care pot fi administrate pe cale intravenoasǎ la începutul tratamentului au inaugurat o lungǎ serie de medicamente antidepresive care acționeazǎ în general prin inhibarea recaptǎrii neuromediatorilor intrasinaptici și fac sǎ vireze dispoziția depresivǎ dupǎ 12-15 zile de tratament. Activitatea lor paralizeazǎ net nervul vag și antreneazǎ fenomene secundare, uneori dezagreabile: uscǎciunea gurii, midriazǎ, cu dificultatea acomodǎrii vizuale, riscuri de creștere a tensiunii intraoculare sau provocarea unei retenții vezicale; tahicardie și tulburǎri tensionale în primele zile de prescripție. Provoacǎ o dezinhibare adesea mai precoce decât modificarea stǎrii timice, ceea ce poate facilita o trecere la actul suicidar. Din aceste motive este necesar ca asemenea tratamente sǎ se facǎ sub supravegherea constantǎ a anturajului și, în cazurile grave, cu risc de suicid, în mediul spitalicesc. Când bolnavul este anxios și siucidar, este necesar sǎ se asocieze medicamente sedative și anxiolitice (levopromazina sau benzodiazepine), suspectând totuși riscuri de dependențǎ. Trebuie de asemenea sǎ se prescrie corectori de hipotensiune (clorohidratul de heptaminol) și corectori de efecte anticolinergice (anetoltritiona, ezerina). Acest tratament va fi diminuat progresiv dupǎ virajul de dispoziție, prevenindu-se o posibilǎ recidivǎ a depresiei. Mulți specialiști îl prescriu luni în șir cu doze slabe asociind produse normotimice (litiu și valpromida) care s-au dovedit eficiente în prevenirea de noi accese.

În afarǎ de tratamentul medicamentos, necesare și utile sunt psihoterapiile. Una dintre acestea este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de Beck, Rush, Shaw si Emery, care poate fi definitǎ ca o rezolvare de probleme, depresia fiind ea însǎși o problemǎ. Scopul terapiei este de a-l ajuta pe pacient sǎ gǎseascǎ soluții la problemele sale, iar obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, cel pe termen lung fiind rezolvarea problemelor de viațǎ și prevenirea apariției sau mǎcar atenuarea unor episoade depresive viitoare. Se face o selecție a pacienților care presupune luarea în considerare a urmǎtorilor factori: pacienții sǎ fie non-psihotici (totuși, poate fi aplicatǎ și acestora, dar însoțitǎ de medicație antidepresivǎ), sǎ se cunoascǎ gradul de severitate al depresiei, sǎ se identifice patternul de gândire negativǎ, sǎ se realizeze alianța terapeuticǎ și pacientul sǎ aibǎ un repertoriu bogat de deprinderi de a face fațǎ stresului. În funcție de acești factori, terapeutul elaboreazǎ diferite strategii (cognitive, comportamentale, cognitiv-comportamentale, preventive) ținând cont atât de caracteristicile, cât și de gradul de severitate al depresiei ale fiecǎrui pacient în parte. Terapia cognitiv-comportamentalǎ este mai eficientǎ când se asociazǎ cu terapiile sugestive: relaxare, hipnozǎ, antrenament mental.

1.6. Concluzii

Dintre toate noțiunile de semiologie psihiatricǎ și psihopatologie clinicǎ, aceea de depresie este cea mai frecvent utilizatǎ și include o fenomenologie clinicǎ extrem de variatǎ, de la schimbǎrile de dispoziție compatibile cu viața „normalǎ” pânǎ la manifestǎrile psihotice, care evolueazǎ atât cu perturbarea stǎrii afective, cât și cu diminuarea frapantǎ a posibilitǎților cognitive, psihomotorii și perceptive. În plus, termenul de depresie este folosit și în alte domenii decât cele ale psihopatologiei și clinicii psihiatrice, astfel:

în neurofiziologie, depresia indicǎ o reducere a activitǎții electrofiziologice;

în farmacologie, depresia exprimǎ efectul anumitor substanțe (psiholeptice) de reducere a responsivitǎții senzoriale și psihice. Aceastǎ acțiune farmacodinamicǎ a constituit chiar un criteriu taxonomic în funcție de care psihotropele erau împǎrțite în stimulante si deprisante;

în fiziopatologie, depresia constituie expresia dezechilibrului între anumiți neurotransmițǎtori și modulatori ai impulsului neuronal sau o perturbare a mecanismelor neuronale receptoare.

Totodatǎ, depresia prezintǎ o accepțiune distinctǎ și este diferit definitǎ în funcție de orientarea psihologicǎ sub care este privitǎ. Astfel:

psihanaliza vede depresia ca o deturnare a agresivitǎții spre sine;

teoria comportamentistǎ considerǎ depresia ca un defect de condiționare sau ca o lipsǎ de abilitate de învǎțare, survenitǎ în urma unor eșecuri repetate;

psihologia academicǎ apreciazǎ depresia ca o tulburare cognitivǎ ce determinǎ o imagine de sine negativǎ și o viziune distorsionatǎ, pesimistǎ asupra lumii.

Dispoziția depresivǎ reprezintǎ o schimbare calitativǎ fațǎ de funcționarea precedentǎ, constatabilǎ „în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi” (DSM-IV-R, p. 222) timp de minimum douǎ sǎptǎmâni. Se precizeazǎ faptul cǎ aceastǎ dispoziție depresivǎ este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie prin observația celor din jur.

Sindromul depresiv se caracterizeazǎ prin apariția bruscǎ a unei stǎri de depresie și de anxietate cu neliniște psihomotorie. Bolnavii sunt agitați, panicați, vorbesc mult, nu-și gǎsesc locul, prezintǎ frecvent idei delirante de autoacuzare, de umilire, hipocondrice sau chiar de urmǎrire și influențǎ. Uneori ideile delirante pot fi însoțite de halucinații auditive și vizuale, survenite pe fondul de dispoziție depresivǎ. În unele forme de depresie accentuatǎ, modificǎrile tensiunii arteriale pot produce tulburǎri de conștiințǎ de tip delirant-oniroid în cursul cǎrora bolnavul nu mai percepe clar mediul exterior, prezintǎ false recunoașteri, halucinații, dezorientare în timp și spațiu; dupǎ risipirea episodului confuzional ei nu pǎstreazǎ amintirea acestei stǎri (amnezia lacunarǎ) sau o reproduc fragmentar. Sindromul depresiv poate dura doua-trei sǎptǎmâni și are tendința sǎ recidiveze. Uneori survine consecutiv administrǎrii timp îndelungat a medicamentației hipotensive rezerpinice.

Sindromul depresiv are ca simptome cardinale dispoziția depresivǎ, încetinirea proceselor de gândire și inhibiția activitǎții.

Se pot deosebi urmǎtoarele forme ale sindromului depresiv:

depresia simplǎ, în care simptomul cel mai important este inhibiția activitǎții;

depresia stuporoasǎ, în care inhibiția atinge intensitatea maximǎ;

depresia anxioasǎ;

depresia delirantǎ cuprinde delirul melancolic tipic (pǎcǎtuire, sǎrǎcie, hipocondrie), care poate lua o formǎ specialǎ în Sindromul Cotard. Acesta e constituit din idei de negație (a existenței și a funcției propriilor organe, a existenței rudelor, a celorlalți oameni, chiar și a lumii), de imoralitate și enormitate.

În funcție de importanța scǎzutǎ a factorului somatogen și cea crescândǎ a factorului psihogen, depresiile se ordoneazǎ astfel (Kielholz):

depresii organice: senile, pe fond de arteriosclerozǎ cerebralǎ, posttraumatice, în epilepsie;

depresii simptomatice postinfecțioase: în boli cronice vasculare, pulmonare, în tulburǎri endocrine premenstruale, în cursul sarcinii, hipertiroidiilor, bolii Addison, în tratamentele cu reserpinǎ, steroizi, în faza de carențǎ la toxicomani, în schizofrenie;

depresii de involuție;

depresii endogene care fac parte din sfera psihozei maniaco-depresive;

depresii psihogene: a) depresii de epuizare și nevrotice care ar sintetiza alte încercǎri de delimitare fǎcute anterior (depresia vegetativǎ Lemke); b) depresii psihoreactive.

Depresia se întâlnește mai rar în copilǎrie decât în viața adultǎ, ea fiind apanajul versantului descendent al existenței. Într-o mai mare mǎsura decât la adult, depresia nu apare purǎ, ci deseori mascatǎ de un sentiment de obosealǎ sau greutate fizicǎ, disprosexie, bradipsihie si bradikinezie. Uneori copiii depresivi sunt considerați capricioși, dezinteresați, hipersensibili sau labili afectiv. Din cauza posibilitǎților reduse de verbalizare a trǎirilor, cât și datoritǎ aspectului polimorf și uneori mascat al depresiei, se disting greu stǎri depresive propriu zise înainte de vârsta școlaritǎții. Unii autori (Kohler) considerǎ cǎ stǎrile depresive nu survin niciodatǎ înainte de perioada prepuberǎ sau puberǎ. Cu toate acestea, R. A. Spitz, vorbește de o „depresie anacliticǎ”, care poate apǎrea chiar la copilul de șase luni, aflat într-o carențǎ emoționalǎ în raport cu separarea sa de mamǎ, și se caracterizeazǎ prin dezinteresul fațǎ de anturaj, pierderea apetitului, tulburǎri în dezvoltarea generalǎ și ponderalǎ.

Manifestǎrile clinice propriu zise ale episodului depresiv sunt exprimate prin simptome esențiale si facultative:

reducerea capacitǎții cognitive – dificultǎți de concentrare, de mobilizare voliționalǎ și deliberare. Pacientul acuzǎ faptul cǎ gândirea sa e trenantǎ, vâscoasǎ, laborioasǎ, dar neclarǎ și ineficace, cu o sǎrǎcire a temelor și o reducere a conținuturilor;

temeri relativ constante ce au ca axe majore subapreciere, autominimalizare, incapacitate și culpabilitate;

sentimente de inadecvare personalǎ – ideea de pǎcat e legatǎ de sentimentul religios;

pierderea sau reducerea stimei de sine – autoevaluarea negativǎ, subaprecierea, inadecvarea, culpabilitatea;

inhibiția psihomotorie – astenia, asociații ideative lente, reducerea amplitudinii și a ritmului mișcǎrii, hipomimia cu reducerea expresivitǎții mimice;

indiferența afectivǎ – incapacitatea pacientului de a trǎi satisfacții sau de a încerca sentimente agreabile, în fața unor situații de naturǎ sǎ confere o stare afectivǎ pozitivǎ;

anestezia psihicǎ dureroasǎ – pacienții nu sunt capabili de trǎirea unor sentimente afective negative, de a resimți tristețea, doliul sau disperarea;

dificultatea de deliberare, indecizia și ezitarea;

deznǎdejdea sau disperarea – intensitatea și severitatea tulburǎrilor depresive, risc suicidar deosebit;

insomnia, hipersomnia;

reducerea apetitului, pierderea ponderalǎ;

constipația;

cefaleea – „singurul simptom al unei depresii” (Kielholz 1984, p. 56);

algiile – justificarea inhibiției psihomotorii.

Manifestǎri clinice întâlnite în depresii:

76 – 100% – tristețe, absența bucuriei, anxietate, tensiune, lipsa de energie, dezinteres, hipoprosexie, ideile de insuficiențǎ;

51 -75% – disperare, agresivitate, iritabilitate, alterarea comportamentului social, indecizia, modificarea percepției timpului, ideile de suicid, încetinirea psihomotorie, absența relațiilor sociale, diminuarea libidoului, trezirea precoce, incapacitate de adormire, somn superficial întrerupt, inapetențǎ, modificarea greutǎții, algii;

26 – 50% – sentimente de culpabilitate, hipocondrii, agitație psihomotorie, maleza matinalǎ, constipație;

1 – 25% – idei de sǎrǎcie, idei de persecuție, delir de culpabilitate, delir hipocondric, malezǎ vesperalǎ.

2. Alcoolismul

Definiție și caracterizare generalǎ

Consumul de alcool face parte integrantǎ din viața societǎții omenești din cele mai vechi timpuri, substanța fiind apreciatǎ pentru efectele sale euforizante și anxiolitice. Consecințele negative ale abuzului de alcool episodic sau cronic, atât pe plan individual, psiho-biologic, cât și pe plan colectiv, socio-familial și profesional sunt cunoscute de mult timp, problema constituind obiectul a numeroase cercetǎri odatǎ cu „medicalizarea” noțiunii, prin introducerea termenului de alcoolism de cǎtre Magnus Huss (1849).

În ultimul timp s-a înregistrat o creștere îngrijorǎtoare a consumului de alcool la nivel global, cu importante consecințe nefavorabile, medico-psihologice, precum și socio-economice. Încǎ din 1967 Organizația Mondialǎ a Sǎnǎtǎții a inițiat programe speciale de combatere a abuzului de alcool, obiectivul devenind prioritar în ultimii ani în preocupǎrile experților acestei organizații, întrucât se considerǎ cǎ alcoolismul reprezintǎ a patra problemǎ de sǎnǎtate publicǎ în lume. Divergențele privind definiția alcoolismului și criteriile de încadrare diagnosticǎ, precum și dificultǎțile legate de depistarea și înregistrarea cazurilor și deficitele de organizare a asistenței medico-psihologice a alcoolicilor fac aproximative estimǎrile epidemiologice în întreaga lume.

Cu toate acestea, date furnizate de O.M.S. la începutul deceniului trecut apreciau cǎ un sfert din populația globului este dependentǎ de alcool sau de alte droguri. Analiza incidenței fenomenului semnala creșterea consumului de bǎuturi alcoolice la tineri și vârstnici, precum și la femei. Se considera cǎ 90% din populația globului este consumatoare de alcool, 10% fiind consumatori abuzivi.

În ultimii ani s-a constatat o creștere considerabilǎ a producției și implicit a consumului, atestatǎ de date statistice, alcoolul constituind drogul major al societǎții europene și nord-americane, dar rǎspândindu-se din ce în ce mai mult și în alte zone geografice (Africa, Australia, Extremul Orient), cuprinzând grupuri populaționale ale cǎror tradiții exclud formal folosirea lui (musulmani, populații latino-americane).

Tehnologia elaborǎrii alcoolurilor comestibile s-a modificat în ultimii ani, numeroși congeri, aditivi și poluanți prezenți în bǎuturile alcoolice, adǎugându-și probabil propria lor toxicitate la toxicitatea alcoolului. Internaționalizarea dezvoltǎrii industriei alcoolului, creșterea mobilitǎții grupurilor populaționale au dus implicit la „internaționalizarea” patternurilor de consum. Marile prefaceri sociale (urbanizare, industrializare, etc.) constituie în esențǎ factori indiscutabili de progres, dar au și consecințe negative printre care și creșterea consumului de alcool, rǎspândit în toate straturile sociale, dar predominând la cei care dispun de strategii precare de a face fațǎ stresului, la cei cu probleme de adaptare (imigranți, șomeri), aceștia având în general un status economic și cultural inferior, cu toate implicațiile pe care le presupun.

Pe plan economic și social, consumul abuziv de alcool are consecințe importante, printre care incapacitate temporarǎ de muncǎ, accidente de muncǎ, accidente rutiere, creșterea delicvenței și criminalitǎții. Costul îngrijirilor medicale necesitate de alcoolici greveazǎ bugetul tuturor țǎrilor. Studiul epidemiologic efectuat în 1974 pe un eșantion de populație urbanǎ din București de cǎtre Institutul de Neurologie și Psihiatrie a evidențiat faptul cǎ 5,55% din totalul patologiei psihiatrice în populația generalǎ îl reprezintǎ alcoolismul cronic și complicațiile lui psihice (V. Predescu, p. 634).

În 1995 în S.U.A. 52% din populație consumase alcool în ultima lunǎ, 17% prezentase un episod de beție acutǎ în ultima lunǎ și 6% întruniserǎ criteriile de mari bǎutori (apud Kaplan, Sadock, 1998; D. Prelipceanu, 2003, p.74). 90% din populația emisferei vestice consumǎ alcool la un moment dat în cursul vieții, 30% au probleme temporare legate de abuzul de alcool, 10% din bǎrbați și 3-5% din femei au probleme severe, repetate în anumite perioade ale vieții din cauza alcoolului (dependențǎ, sindrom de sevraj, complicații somatice), 20-35% din cei care apeleazǎ la serviciile de sǎnǎtate au o problemǎ patologicǎ (somaticǎ sau/și psihicǎ) provocatǎ de alcool (apud Schuckit 2000, D. Prelipceanu, 2000, p. 74).

Geneticienii considerǎ cǎ rudele apropiate ale alcoolicilor prezintǎ un risc de 3-4 ori mai mare de a întâmpina probleme severe legate de consumul de alcool. Gemenii monozigoți ai alcoolicilor sunt predispuși mai mult decât dizigoții, copiii alcoolicilor adoptați de familii de non-alcoolici au risc de 4 ori mai mare de a deveni alcoolici decât copiii pǎrinților non-alcoolici (D. Prelipceanu, 2000, p. 76). Cloninger în 1987 și alți cercetǎtori au descris douǎ tipuri de alcoolici: tipul I care se caracterizeazǎ printr-un debut tardiv, printr-o dependențǎ psihicǎ mai puternicǎ decât cea fizicǎ, dar și prin sentimente de culpabilitate dupǎ abuz și tipul II cu heritabilitate crescutǎ (transmisie tatǎ-fiu, asociazǎ alcoolismul cu antisocialitate comportamentalǎ crescutǎ).

Psihologii argumenteazǎ cu efectele anxiolitic, antidepresiv, relaxant ale alcoolului care ar determina trǎiri psihologice de neputințǎ în fața stresului la cei cu profil psihologic dominat de nevrotism. Consumul patologic de alcool este legat de efectele sale psihotrope: pentru mulți plǎcerea, pentru unii anihilarea angoasei. Or angoasa, simptom major al patologiei mentale, poate fi dupǎ J. Bergeret expresia unei structuri psihotice, a unei structuri nevrotice sau a anumitor stǎri limitǎ. Recursul la alcool poate liniști tensiunile, dar numai temporar, de unde necesitatea de noi libații, ceea ce poate însemna intrarea pe calea dependenței. Psihiatria tradiționalǎ s-a arǎtat relativ puțin rodnicǎ în sectorul alcoologic, cu excepția relațiilor posibile dintre alcoolism și depresie: observații clinice și studii genetice tind sǎ punǎ în evidențǎ, în anumite cazuri, alcoolismul și stǎrile depresive (G. Winokur, 1972). Psihanaliza a elaborat la începutul secolului ipoteze psihogenetice, ea punând în cauzǎ cel mai adesea anomalii sau alterǎri ale schemelor identificatoare inițiale și deficite narcisice. Alte tipuri de studii se bazeazǎ pe informații culese cu ajutorul testelor de eficiențǎ sau de personalitate, având drept obiectiv discernerea trǎsǎturilor presupuse specifice pentru o personalitate alcoolicǎ. Se studiazǎ de asemena condițiile de educație și anomaliile parentale. Ansamblul acestor cercetǎri multiple, divergente, uneori contradictorii nu permit trasarea nici unui profil tipic. Dar ramâne viu interesul pentru ipotezele formulate pe plan psihologic, încercându-se a se rǎspunde provocǎrii pe care o reprezintǎ opacitatea conduitei alcoolice. Comportamentiștii susțin cǎ alcoolismul este un comportament învǎțat prin premiere și întǎrire începute dupǎ primul contact cu alcoolul.

Ipoteza socio-culturalǎ se bazeazǎ pe faptul cǎ existǎ un ansamblu de influențe care se exercitǎ asupra individului în mǎsura în care el aparține unui anumit mediu, face parte dintr-un grup etnic definit, respectând moravuri și datini tradiționale, sau în mǎsura în care aderǎ la o religie, la anumite concepții metafizice sau morale. Influența structurii societǎții capitalistǎ/socialistǎ, ruralǎ/urbanǎ în care trǎiește individul are un rol important. În afarǎ de aceasta, individul evolueazǎ la un nivel profesional stabil sau variabil în interiorul piramidei sociale. De asemenea modalitǎțile educației sale, poziția grupului sǎu social fațǎ de alcoolism au ponderea lor în conduitele individuale sau colective. De exemplu, în mod tradițional, evreii, consumatori de bǎuturi alcoolice, au dintotdeauna reputația de a rǎmâne sobri. S. Snyder a efectuat mai multe anchete în S.U.A., demonstrând cǎ procentajul alcoolismului în grupul acelora care practicǎ efectiv aceastǎ religie este deosebit de mic. În anii ’80, însǎ, observarea diferitelor grupuri de imigranți în Israel a revelat faptul cǎ problema alcoolismului existǎ realmente la aceastǎ tânǎrǎ națiune. Imigranții irlandezi în S.U.A., foarte numeroși în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, cel mai adesea de origine ruralǎ, au trebuit sǎ facǎ fațǎ unor mari dificultǎți de adaptare. Procentajul alcoolismului la indivizii care compun acest grup este foarte ridicat, însǎ de la a doua generație el scade de la 38% la 20%. Comunitǎțile chineze instalate în S.U.A. exercitǎ, din cauza unor tradiții culturale foarte vechi, un control familial și social vigilent fațǎ de alcool, control pe care contactele cu civilizația americanǎ nu l-au știrbit. Atitudinile culturale fațǎ de alcool se exprimǎ în anchetele de opinie publicǎ. Alcoolul simbolizeazǎ și evocǎ mult mai mult reuniunile agreabile și mesele bune decât eventualele decǎderi pe care le poate determina. Chiar dacǎ îl respinge pe alcoolic, societatea admite mitul beției voiase și virile.

Existǎ și factori economici care determinǎ consumul de alcool. Aceștia constituie totalitatea elementelor care privesc producția, distribuția și consumul de alcool, precum și presiunile exercitate asupra grupului sau indivizilor care au interese angajate în acest sector de activitate.

Astfel, etiologia alcoolismului este multifactorialǎ. A distinge, a defini acești factori multipli, a preciza modul lor de acțiune, a le atribui o valoare sunt operații dificile, cu atât mai mult cu cât existǎ întotdeauna o intersectare și o interacțiune a acestora.

Conceptul de alcoolism-boalǎ cu conotații bio-psiho-sociale fundamentat în lucrǎrile lui Jellinek este acceptat unanim, persistând însǎ divergențe privitoare la definirea lui drept cadru nosologic unitar, atunci când se apeleazǎ pentru delimitare la criterii generale, medicale, psihologice, socioculturale.

Afirmația cǎ alcoolismul este o maladie psihosocialǎ, alcoolicul fiind un bolnav care și-a pierdut libertatea de a se abține de la consumul de bǎuturi alcoolice (Fouquet) corespunde unei realitǎți clinico-psihologice, dar nu și rigorilor unei definiții adecvate conceptual și utilizabile operațional în practica medicalǎ (V. Predescu, p.657).

Existǎ o distincție netǎ între alcoolismul acut și cel cronic. Alcoolismul acut înseamnǎ intoxicație etanolicǎ redusǎ de la starea de impregnare alcoolicǎ la beție, semnele ei dispǎrând complet dupǎ eliminarea toxicului. Alcoolismul cronic se manifestǎ în timp și se datoreazǎ unor schimbǎri metabolice importante care regreseazǎ lent și nu totdeauna complet. El genereazǎ complicații grave, dintre care cele mai frecvente sunt cele ale sistemului nervos și ale aparatului digestiv. Chiar înaintea apariției complicațiilor la alcoolicii cronici apar tulburǎri psihice importante, cu repercusiuni grave asupra adaptǎrii sociale și uneori pe plan medico-legal. Alcoolismul cronic implicǎ, cu valoare definitorie, noțiunile de toleranțǎ și mai ales de dependențǎ psihicǎ și fizicǎ.

Ca și în cazul altor substanțe cu potențial de adicție consumul cronic de alcool poate duce la apariția toleranței care semnificǎ necesitatea creșterii în timp a dozelor de substanțǎ pentru realizarea aceluiași efect. Opusǎ toleranței este sensibilizarea care presupune realizarea stǎrii de inebriere la cantitǎți din ce în ce mai mici de alcool. Dependența psihicǎ este mai precoce și semnificǎ necesitatea psihologicǎ imperioasǎ, cu caracter patologic, de a continua consumul de alcool în vederea realizǎrii unei senzații subiective de confort, pentru reducerea tensiunii psihice. Dependența fizicǎ este mai tardivǎ și semnificǎ apariția tardivǎ (dupǎ cel târziu 24 de ore) a unui sindrm de sevraj (abstinențǎ) atunci când a fost întrerupt sau redus brusc consumul de alcool. Sindromul de sevraj presupune simptome somatice și psihice complexe, penibile pentru bolnav (tremurǎturi digitale și linguale, transpirații, etc.) adesea extrem de grave (episoade confuzo-onirice, pânǎ la delirum tremens).

Alcoolismul cronic reprezintǎ deci o toxicomanie care are o serie de caracteristici particulare. Astfel, prima sa particularitate o reprezintǎ uzul rǎspândit al substanței, ceea ce face sǎ existe un numǎr extrem de mare de consumatori de alcool, dintre care numai aproximativ 10% ajung la alcoolism cronic. Intervalul de timp necesar pentru instalarea dependenței este mai îndelungat în cazul alcoolului, comparativ cu alte substanțe cu potențial adictiv, iar toleranța presupune mǎrirea dozei pânǎ la de 3-4 ori doza uzualǎ.

Consumatorii de alcool reprezintǎ deci persoane care folosesc alcool ocazional (sau chiar relativ regulat), încadrându-se însǎ într-un pattern normativ de consum, care la rândul sǎu variazǎ la diferite grupuri populaționale, în diferite medii socio-culturale. La aceștia inebrierile nu sunt certe și nu au un caracter constant, nu se noteazǎ consecințe negative pe plan socio-profesional sau familial, nu apar fenomene de toleranțǎ sau dependențǎ.

O categorie aparte o constituie bǎutorii sociali, persoane al cǎror consum de alcool este determinat în mare parte de existența (în viața lor profesionalǎ sau particularǎ) a unor ocazii care favorizeazǎ consumul, acesta având deci un caracter mai sistematic decât în cazul simplilor consumatori de alcool. Pentru bǎutorii sociali, alcoolul nu reprezintǎ o necesitate, ci un prilej de relație socialǎ de microgrup. Pot apǎrea în aceste cazuri fenomene de toleranțǎ, dar nu și de dependențǎ, consumul putând fi sistat fǎrǎ efort deosebit și fǎrǎ consecințe neplǎcute. Frecvent, bǎutorii sociali reprezintǎ o etapǎ în dezvoltarea alcoolismului cronic, ei constituind din acest punct de vedere o populație cu risc crescut.

Apariția unor elemente de utilizare patologicǎ a alcoolului cum ar fi abuzul (însoțit de consecințe negative socio-profesionale) sau dependența (psihicǎ și/sau fizicǎ) definește categoria de alcoolici sociali. Apariția doar a dependenței psihice, în absența unor complicații somatice definește, în accepțiunea unor autori, categoria de “ bǎutori problemǎ”.

Abaterea de la patternul normativ de consum presupune instalarea unei utilizǎri patologice a alcoolului, care definește consumatorii abuzivi de alcool. Criteriile care delimiteazǎ aceastǎ categorie sunt urmǎtoarele: pacientul însuși considerǎ cǎ bea prea mult, a încercat sǎ reducǎ sau sǎ întrerupǎ consumul, dar nu a reușit; nu reușește sǎ-și controleze ingestia de bǎuturi alcoolice, continuând aproape de regulǎ pânǎ la inebriere mai mult sau mai puțin profundǎ. Familia îi reproșeazǎ consumul de alcool și/sau are dificultǎți familiale legate de acesta; are dificultǎți în relațiile interpersonale sau la locul de muncǎ legate de alcool; are probleme judiciare (contravenții, infracțiuni) legate de consumul de alcool; are perioade de „black-out”, amnezii circumscrise, totale sau parțiale, fǎrǎ pierderea conștienței, în condiții de inebriere, devenind frecvent violent în astfel de situații; are crize convulsive în cadrul intoxicațiilor acute, în absența unor antecedente comițiale; consumul zilnic de alcool este absolut necesar pentru a face fațǎ solicitǎrilor obișnuite; continuǎ consumul de alcool în pofida unor recomandǎri medicale; bea alcooluri nebuvabile, cheltuiește o parte însemnatǎ a veniturilor sale pentru alcool; prezintǎ complicații ale intoxicației acute; prezintǎ sau a prezentat simptome de sevraj și/sau complicații somatice (gastritǎ, steatozǎ hepaticǎ, cirozǎ hepaticǎ, neuropatie perifericǎ). Se acceptǎ cǎ existența a douǎ dintre criteriile enumerate face diagnosticul probabil, el fiind cert când sunt întrunite trei dintre ele.

Definirea alcoolismului cronic constituie domeniul a numeroase controverse, comitetul de experți O.M.S. (Edwards, Gross, Keller, Moser, Room) recomandând chiar evitarea termenului în nomenclaturǎ și clasificarea problemelor legate de alcool, domeniu pentru care au fost propuse douǎ concepte (1977, 1981):

incapacitǎții legate de consumul de alcool – noțiune largǎ care include toate consecințele abuzului alcoolic, cu sau fǎrǎ existența dependenței alcoolice, de la consumatorii excesivi de alcool, la conduitele de alcoolizare, acestea din urmǎ semnificând un proces patologic aflat încǎ în stadiul infraclinic;

sindromul de dependențǎ alcoolicǎ – noțiune cǎreia îi sunt recunoscute anumite lacune, dar care își propune sǎ reflecte o realitate psiho-biologicǎ, fǎrǎ conotații sociale care au caracter mai mult sau mai puțin arbitrar.

Diagnosticul sindromului de dependențǎ alcoolicǎ presupune existența unor simptome care exprimǎ perturbarea comportamentului fațǎ de alcool (pattern de consum neintegrat normelor sociale, rezistențǎ la “ întǎrirea negativǎ” a alcoolizǎrii, pacientul continuând sǎ bea în același mod, în pofida consecințelor nefaste individuale și socio-familiale resimțite), simptome care corespund unor tulburǎri psiho-biologice (semne și simptome de sevraj, ingestia de alcool în scopul atenuǎrii disconfortului provocat de sevraj, fenomenul de toleranțǎ).

Termenul de alcoolism cronic se menține totuși în accepțiunea curentǎ semnificând o tulburare de comportament cu determinism complex, socio-psihologic și biologic, manifestatǎ prin consum repetat și excesiv de alcool, cu repercusiuni individuale, afectând sǎnǎtatea psihicǎ și somaticǎ a bǎutorului, precum și relațiile sale familiale și profesionale, statutul sǎu economic și social.

Criteriile diagnostice cvasiunanim recomandate implicǎ fenomene clinice de utilizare patologicǎ a alcoolului, existența toleranței și a dependenței (cu apariția simptomelor de sevraj în orice împrejurare care determinǎ sistarea sau reducerea consumului), precum și apariția complicațiilor somatice.

Tipul și cantitatea de bǎuturǎ sunt puțin relevante pentru diagnosticul de alcoolism cronic, la fel ca și durata consumului, date fiind diferențele individuale în privința sensibilitǎții la alcool, a vitezei lui de metabolizare, a vitezei cu care se instaleazǎ toleranța și dependența și a intervalului de timp în care apar complicațiile.

Instalarea alcoolismului presupune un proces progresiv și multidimensional, ordonarea semnelor și simptomelor având un grad mare de variabilitate individualǎ (Jellineck, Lundquist). Nu existǎ o progresie inevitabilǎ de la un stadiu la altul, în fiecare etapǎ existând posibilitatea unei stabilizǎri sau chiar a revenirii la un stadiu anterior (Van Dijk,1972; Girici,1975; Edwards,1977).

Clasificarea alcoolismului

Polimorfismul manifestǎrilor clinice și multitudinea problemelor de ordin psiho-social cu implicații etiologice pentru consumul abuziv de alcool au determinat numeroase încercǎri de clasificare prin stabilirea unor tipologii variate sau prin diferențieri în funcție de stadialitatea procesului. Pe considerente clinice și etiologice, Fouquet (1948) a propus urmǎtoarea clasificare a alcoolismului:

Alcoolite – la cei care beau din obișnuințǎ (sau pentru completarea rației calorice, considerent care are o accepțiune limitatǎ). Pacienții sunt în general de sex masculin, ei consumǎ zilnic alcool în cadrul microgrupului socio-familial, inebrierile fiind destul de rare. Debutul consumului este în general precoce, în adolescențǎ. Anumite profesiuni sunt mai expuse (în alimentația publicǎ, în industria bǎuturilor alcoolice, etc.) și existǎ factori favorizanți socio-culturali (microgrupul, inabilitatea organizǎrii timpului liber, etc.). Depistarea acestor cazuri este în general tardivǎ, legatǎ cel mai des de un incident pentru care alcoolul este un factor favorizant.

Alcooloze – care se instaleazǎ pe fondul unei personalitǎți nevrotice, putând fi singura manifestare aparentǎ a stǎrii morbide. Debutul consumului are loc la vârsta adultǎ, este de obicei progresiv, însoțit de episoade depresive. Mai rar, se noteazǎ un debut brutal, cu caracter reactiv. Evoluția imediatǎ este favorabilǎ, dar recǎderile sunt frecvente, prognosticul fiind rezervat. Depistarea este mai facilǎ, pacienții solicitând frecvent sprijin medical din proprie inițiativǎ. Atunci când consumul de alcool se instaleazǎ la o personalitate psihopatǎ, debutul este mult mai precoce (în adolescențǎ, chiar în copilǎrie) și se noteazǎ frecvent stǎri de beție patologicǎ.

Somalcooloze – care apar în contextul unor psihoze acute sau cronice (psihozǎ maniaco-depresivǎ, schizofrenie). Ameliorarea stǎrii psihice are drept consecințǎ și reducerea sau chiar sistarea consumului de alcool.

Cea mai rǎspânditǎ este clasificarea lui Jellinek (1960) care descrie mai multe tipuri de alcoolism, definindu-le caracteristicile:

Alcoolismul alfa presupune o dependențǎ psihologicǎ fațǎ de alcool la care subiectul recurge „simptomatic” și episodic, în situația de stres sau ca urmare a unor suferințe fizice, în scop tranchilizant și euforizant; la baza acestui tip de alcoolism existǎ o organizare nevroticǎ a personalitǎții; existǎ posibilitatea abținerii, consumul nu este progresiv, se menține controlul, nu apar fenomene de sevraj.

Alcoolismul beta presupune o perioadǎ îndelungatǎ de ingestie, care are drept urmare apariția unor complicații somatice (digestive, hepatice, neurologice), a unui deficit nutrițional; consumul de alcool se face în virtutea unor obiceiuri socio-culturale, sistarea lui este posibilǎ și de obicei lipsitǎ de tulburǎri de sevraj.

Alcoolismul gamma presupune o dependențǎ fizicǎ certǎ, sistarea consumului determinând simptomatologie de sevraj; creșterea toleranței tisulare fațǎ de alcool duce la consum progresiv cantitativ, apare pierderea controlului asupra cantitǎții ingerate; comportamentul bolnavului are implicații socio-familiale importante.

Alcoolismul delta semnificǎ consum continuu de alcool, reducerea sau suprimarea lui pe termen foarte scurt (1-2 zile) ducând la apariția simptomatologiei de sevraj.

Alcoolismul epsilon este superpozabil cu dipsomanie gravǎ.

Subliniind cǎ noțiunea de dependențǎ este elementul esențial care diferențiazǎ diversele forme de alcoolism cronic, Lereboullet (1980) considerǎ cǎ stadiile alfa și beta descrise de Jellinek corespund noțiunii de bǎutor excesiv, stadiile gamma și delta implicând dependențǎ propriu-zisǎ care se manifestǎ diferit, în funcție de habitudinile naționale de consum:

În țǎrile latine, consumul cotidian (în general de vin) este repartizat pe parcursul întregii zile, pacientul fiind capabil sǎ-și limiteze ingestia în vederea evitǎrii inebrierii; el nu reușește însǎ sǎ întrerupǎ ritmul ingestiei și fenomenele de sevraj sunt prezente dimineața, cedând dupǎ prima administrare de alcool;

În țǎrile anglo-saxone, alcoolizarea se bazeazǎ mai ales pe bǎuturi distilate, dependența psihologicǎ fiind primordialǎ și alcoolul fiind folosit mai ales ca tranchilizant; se noteazǎ cel mai frecvent alcoolism beta și gamma; alcoolizarea este masivǎ vesperal, la sfârșitul sǎptǎmânii, inebrierea este aproape regulǎ, atât la bǎrbați cât și la femei, mediul fiind tolerant; existǎ posibilitatea ca pacienții sǎ menținǎ sobrietate câteva zile sau chiar câteva sǎptǎmâni.

Trebuie menționatǎ tendința contemporanǎ, mai ales la populația tânǎrǎ și în straturile sociale cu nivel economic ridicat, cǎtre alcoolizǎri episodice, mai mult sau mai puțin masive, deseori pânǎ la inebriere cu frecvențǎ variabilǎ.

Mayer Gross și colaboratorii sǎi (1970) propun o clasificare a tipurilor de alcoolism superpozabilǎ în mare mǎsurǎ cu cea a lui Jellinek. Ei descriu ca formǎ separatǎ alcoolismul simptomatic în care consumul de alcool este secundar unei tulburǎri nevrotice, psihotice sau organice, primele semne de impregnare etanolicǎ evoluând cu simptomatologia psihicǎ subiacentǎ. În aceste cazuri, tratamentul trebuie sǎ se adreseze în primul rând tulburǎrilor psihice, dar instituirea lui este condiționatǎ de rezolvarea problemei alcoolului. Acest punct de vedere redevine actual în demersurile teoretice (dar cu implicații clinico-terapeutice) ale unor autori contemporani (Cavenar și Brodie, 1983), care propun diferențierea conceptualǎ a alcoolismului primar de cel secundar (în sensul lui Shuckit și Winokur), cu sublinierea cǎ nu este vorba de forme care se exclud mutual, ci dimpotrivǎ, de obicei coexistǎ la același pacient.

În cazul alcoolismului primar, accentul se pune pe patternul de comportament în sine fațǎ de alcool, care nu este rezultatul unei tulburǎri afectiv-cognitive sau de personalitate, ci semnificǎ mai curând o paradigmǎ comportamentalǎ bazatǎ probabil pe comportamente transmise genetic și relativ independentǎ de ambianțǎ.

Alcoolismul secundar semnificǎ același comportament autodistructiv de utilizare a alcoolului, dar care este rezultatul unui sindrom psihopatologic major (boalǎ afectivǎ, schizofrenie), al unei tulburǎri de personalitate sau al unui conflict nevrotic.

Au existat încercǎri de clasificare în sfera alcoolismului, pe baza trǎsǎturilor de personalitate ale alcoolicilor, pentrul studiul cǎrora au fost folosite inventare și chestionare de personalitate, precum și teste obiective și mǎsuri comportamentale.

Emery (1960) delimita bǎutori „sociali”, „reaparativi” și „indulgenți”. Blum (1966) a sugerat o tipologie bazatǎ pe stadiile de dezvoltare psiho-sexualǎ, Sanford (1967) propune o tipologie funcționalǎ, ingestia de alcool fiind „evitantǎ”, „facilitativǎ” sau „integrativǎ”.

O formǎ clinicǎ particularǎ, acceptatǎ de mulți autori o constituie alcoolismul feminin, cel mai des solitar și secret, controlat cu pudoare, în virtutea unor norme sociale și antrenând un sentiment de culpabilitate.Se considerǎ cǎ abuzul cronic de alcool la femeie apare de obicei pe fondul unei organizǎri nevrotice, reprezentând compensarea unui dezechilibru, a unei conduite de eșec.

Deshaies (1963) descrie o formǎ impulsivǎ (în care pulsiunea antreneazǎ satisfacerea imediatǎ, fǎrǎ luptǎ), o formǎ compulsivǎ (caracterizatǎ prin luptǎ, anxietate, culpabilitate) și forme mixte (în care alterneazǎ fazele impulsive cu cele compulsive).

Datele unor studii mai recente (Allan și Cooke, 1986) atestǎ extinderea consumului abuziv de alcool la femei, relația dintre alcoolismul feminin și circumstanțele existențiale pǎrând a fi de interdependențǎ și influențare reciprocǎ, în sensul cǎ, de multe ori, ambele apar drept consecințe ale unei tulburǎri de personalitate cu comportament impulsiv și agresiv. Trebuie menționatǎ frecvența relativ scurtǎ a politoxicomaniei la femeile alcoolice, abuzul de alcool complicându-se în aproximativ o treime din cazuri cu alte toxicomanii medicamentoase (Schuckit și Morrisey, 1979).

Ca particularitate evolutivǎ, trebuie subliniat cǎ alcoolismul degradeazǎ mai repede și mai profund femeia, atât biologic, cât și ca statut social și familial.

Bǎuturile alcoolice sunt definite ca soluții apoase de alcool etilic care conțin arome, se obțin mai des prin fermentație, proces biochimic complex comportând mai multe etape în care hidranții de carbon se transformǎ în etanol. El se produce sub influența unor enzime ale anumitor microorganisme foarte rǎspândite în naturǎ, în special drojdii. Aceasta explicǎ fermentația spontanǎ a anumitor produse. Hidrații de carbon de diferite tipuri ca: glucoza, fructoza, zaharoza, amidonul, celuloza sunt prezenți în numeroase produse vegetale, cum sunt sucurile de fructe, tuberculii, cerealele, etc.

Fermentația alcoolicǎ necesitǎ o temperaturǎ optimǎ în jur de 30۫ C. Rezultǎ dioxid de carbon și un lichid cu un conținut de 3-20% alcool. În acest mod se obține vinul cu 9-14% alcool, din mustul de struguri. Berea provine din fermentația grǎunțelor de orz supuse în prealabil unui proces de germinare artificialǎ care transformǎ amidonul în glucozǎ fermentabilǎ. Ea conține 2-85% alcool și adaos de hamei pentru aromǎ și gust, dar și pentru controlul fermentației; un litru conține aproximativ 40g alcool pur, 40g de glucide și 4g de proteine.

Cidrul este un produs de fermentație a mustului proaspǎt de mere. Are o concentrație de 5% alcool; se obține și un cidru dulce cu 2-3% alcool; similar se obține și o bǎuturǎ din pere.

Hidromulul rezultǎ prin fermentația mierii de albine în soluție apoasǎ.

Bǎuturile distilate, cu o concentrație mai mare de alcool decât a celor provenite prin fermentare se obține prin vaporizarea alcoolului urmatǎ de condensarea lui prin rǎcire. Alcoolul concentrat, de 40-60% a fost multǎ vreme remediul miraculos, rar și scump. Rachiul și coniacul se obțin prin distilarea vinului. Țuica (palinca) rezultǎ prin distilarea produselor de fermentare a prunelor. Vodca este obținutǎ prin distilarea alcoolului provenit prin fermentarea cerealelor. Ginul este obținut prin distilarea mustului fermentat de cereale, la care se adaugǎ boabe de ienupǎr. Romul se obține prin distilarea sucului sau melasei fermentate de trestie de zahǎr sau din alcool rafinat și adaosuri de arome sintetice. Aperitivele pe bazǎ de vin (Cinzano și Porto) au un conținut de 15-23% de alcool; cocktail-urile sunt amestecuri de bǎuturi distilate la care concentrația mare de alcool este gustativ camuflatǎ prin diverse ingrediente.

2.3. Stadii în dezvoltarea alcoolismului

Pentru a obține o imagine adecvatǎ și completǎ asupra dependenței de alcool este necesar sǎ realizǎm o scurtǎ prezentare a acestor faze. Primul care a realizat aceastǎ prezentare a fost Jellinek în lucrarea “Alcoolul – concept de boalǎ”. Se evidențiazǎ astfel, evoluția dependenței, etapele pe care le parcurge o persoanǎ în procesul de trecere de la consumul ocazional și cel social al alcoolismului la etapa consumului excesiv.

1. Faza prealcoolicǎ este cea în care se pregǎtește terenul. Aceasta dureazǎ între câteva luni și doi ani, timp în care se cautǎ motivații și circumstanțe pentru a consuma alcool. În aceastǎ perioadǎ crește toleranța și importanța bǎuturii pentru persoana respectivǎ. Aceastǎ fazǎ are douǎ stadii: beția ocazionalǎ și beția permanentǎ.

2. Faza prodromalǎ este cuprinsǎ între șase luni și patru ani. Apare aviditatea dupǎ primele pahare, consumul în secret pentru a pǎrea cǎ nu consumǎ mai mult decât ceilalți, tulburǎri de memorie. Aceastǎ fazǎ este anunțatǎ de primul semn al alcoolismului –palimpsestul alcoolic– adicǎ perturbarea memoriei, pierderea capacitǎții de reproducere a detaliilor. Aceasta marcheazǎ creșterea apetenței pentru alcool, chiar instalarea sentimentului de culpabilitate. În același timp crește și cantitatea de alcool ingeratǎ.

3. Faza crucialǎ se instaleazǎ când persoana pierde controlul, apǎrând necesitatea fizicǎ de a bea; unele conflicte cu colegii, familia; apar manifestǎri de sevraj, scade capacitatea sexualǎ; apare izolarea. În aceastǎ perioadǎ se manifestǎ raționalizarea comportamentului fațǎ de alcool, perturbǎri ale structurii de personalitate, idei de grandoare, exacerbarea agresivitǎții, episoade de culpabilitate urmate de abstinențǎ totalǎ, tendința de izolare fațǎ de mediul familial, pǎrǎsirea serviciului, neglijarea alimentației.

4. Faza cronicǎ se caracterizeazǎ prin ingerarea motivatǎ a bǎuturii, ebrietate în timpul zilei, scǎderea capacitǎții cognitive și a toleranței la alcool. Tot în aceastǎ perioadǎ apar psihozele alcoolice.

Școala sovieticǎ de psihiatrie (Portnov și Piatnițkaia,1973) delimiteazǎ trei stadii în delimitarea alcoolismului:

Stadiul neurastenic – cu fenomene de dependențǎ psihologicǎ și simptomatologie nevroticǎ polimorfǎ, în care disabilitǎțile cognitive datorate consumului de alcool contureazǎ un tablou astenic sau asteno-depresiv;

Stadiul toxicomanic – cu dependențǎ fizicǎ și modificǎri de personalitate de tip pseudopsihopatic;

Stadiul encefalopat – cu accidente psihotice frecvente și deteriorare progresivǎ.

Clinica alcoolismului

Intoxicația alcoolicǎ acutǎ. Ingestia de alcool etilic produce manifestǎri clinice care depind de doza ingeratǎ, de viteza cu care a fost absorbitǎ, precum și de susceptibilitatea individualǎ. Se acceptǎ cǎ alcoolemiile care depǎșesc un g ‰ corespund unei alcoolizǎri patologice. Aspectele clinice diferǎ în funcție de apariția intoxicației acute la un individ sǎnǎtos, în mod accidental, la un individ care are „probleme legate de alcool” (bǎutor-problemǎ), la un consumator abuziv sau la un dependent de alcool.

Beția simplǎ determinǎ tulburǎri psihice mai mult sau mai puțin evidente care se pot grupa în trei faze:

faza de excitație intelectualǎ și psihicǎ generalǎ, cu logoree, euforie, înlocuite uneori de iritabilitate, retragere. Modificǎrile sunt în general puțin sezizabile pentru subiect și chiar pentru anturaj;

faza de ebrietate, cu incoordonare motorie cu simptomatologie cerebeloasǎ (mers atoxic, tulburǎri de echilibru, imprecizie în mișcǎri) și obnubilare intelectualǎ (ideație lentǎ, imprecisǎ, incorectǎ), tulburǎri emoțional-instinctuale și vegetative (crize de râs sau plâns, atitudini provocatoare erotice, manifestǎri coleroase, tahicardie, congestie sau paloare facialǎ);

faza de paralizie sau anestezie (Magnan) care corespunde unui somn mai mult sau mai puțin profund, putând merge pânǎ la comǎ (beție comatoasǎ). Subiectul devine insensibil la stimulǎri exterioare; se noteazǎ hiporeflexie osteo-tendinoasǎ, hipoestezie, hipotermie, respirație stertoroasǎ, incontinențǎ urinarǎ. La alcoolemie mai mare de 5g ‰ existǎ risc letal în absența îngrijirilor medicale. Somnul dureazǎ de obicei câteva ore și trezirea este penibilǎ cu cefalee, greațǎ, disconfort geeneral.

În literatura contemporanǎ apare descrisǎ separat beția amnezicǎ (the alcoholic blackout) care poate apǎrea atât la dependenții cât și la non-dependenții de alcool, cu caracter sistematic sau întâmplǎtor. Ea este determinatǎ de ingestia unei cantitǎți mai mari de alcool sau chiar a unei cantitǎți care în mod obișnuit nu determinǎ inebriere, atunci când existǎ o sensibilitate particularǎ a individului înnǎsutǎ sau dobânditǎ. Este o beție acutǎ, relativ profundǎ, comportament extrem de dezordonat, neinfluențabil de anturaj, cu intenții și acte absurde, uneori extrem de periculoase, urmatǎ de amnezia totalǎ a episodului sau de rememorarea interioarǎ fragmentarǎ și neclarǎ.

Beția acutǎ patologicǎ apare de regulǎ la „bǎutorii problemǎ”, la cei dependenți de alcool și se distinge printr-un mare potențial de periculozitate. Ea constituie o stare de confuzie care apare la indivizii cu anumite predispoziții psihopatologice dupǎ ingerarea unor cantitǎți relativ mici de bǎuturi distilate (100-150ml) sau la consumatorii cronici de alcool, dupǎ consumul rapid al unei cantitǎți importante de bǎuturǎ. Durata variazǎ de la câteva minute la mai multe ore (24-48 ore).

Garnier (1890) a descris trei tipuri de beție patologicǎ:

beția excito-motorie în care individul devine agresiv, violent, cu impulsuri verbale și motorii necontrolate, cu manifestǎri clastice, acțiuni homicidare. În zilele noastre, acest tip de beție apare relativ frecvent la tineri, mai ales când sunt constituiți în grup și se asociazǎ și altǎ toxicomanie;

beția halucinatorie presupune halucinații vizuale, auditive, uneori și olfactive, cu conținut generator de anxietate pe fondul unor tulburǎri de conștiențǎ, care o apropie de alte episoade confuzo-onirice din cursul alcoolismului cronic;

beția delirantǎ presupune o stare crepuscularǎ în cursul cǎreia contactul cu ambianța se pierde progresiv, instalându-se fenomene delirante, al cǎror mecanism este intuitiv și imaginativ.

În cadrul beției patologice, se descrie și o formǎ de beție de tip maniacal și o beție depresivǎ (Feline,1982):

beția de tip maniacal se caracterizeazǎ prin expansivitate, euforie, logoree, uneori idei de grandoare, gesturi turbulente; individul nu suportǎ opoziția celorlalți, trecând frecvent la manifestǎri osile, coleroase;

beția depresivǎ poate confirma sau releva, în condițiile alcoolizǎrii acute, tulburǎri de dispoziție preexistente. Dispoziția depresivǎ este însoțitǎ de ruminații privind frustrǎri și eșecuri trǎite; pot apǎrea idei de suicid și ingestia de alcool, generând reducerea inhibiției, poate facilita comiterea actului.

Atitudinea terapeuticǎ în cazurile de intoxicație alcoolicǎ acutǎ cu implicații psihiatrice presupune ca principiu fundamental, un examen medical concret în vederea excluderii unei alte stǎri patologice subiacente sau concomitente – traumatism cranio-cerebral, afecțiuni vasculare cerebrale, neuroinfecții, complicații metabolice. Se recomandǎ menținerea pacientului sub supraveghere pânǎ la dispariția principalelor tulburǎri somato-psihice, dozându-se concomitent alcoolemia, glicemia, ionograma sanguinǎ.

Sindromul de intoxicație alcoolicǎ cronic.

Consumul cronic de bǎuturi alcoolice determinǎ apariția tulburǎrilor psihice și somatice, ca urmare a efectelor toxice directe și indirecte ale substanței, la nivelul diferitelor țesuturi și organe. Modificǎrile pe care le presupune consumul cronic abuziv de alcool se reflectǎ pe plan comportamental, în mediul socio-familial și profesional. Se noteazǎ în primul rând tulburǎrile de dispoziție pe fondul unei bune-dispoziții superficiale, nejustificate, apǎrând iritabilitate, irascibilitate, manifestǎri coleroase. Matinal, predominǎ anxietatea, morozitatea, care sunt atenuate de obicei de prima absorbție de alcool. Relativ precoce apar tendințe impulsive, care determinǎ pacientul sǎ acționeze în acord cu instinctele sale primitive, cu dispoziția de moment. Sentimentele de culpabilitate prezente mai ales în prima perioadǎ genereazǎ un comportament excesiv de binevoitor în aparențǎ, dar instabilitatea dispoziției se exprimǎ frecvent prin treceri bruște cǎtre opoziționism, ostilitate, afirmare directǎ a resentimentelor. Declinul etic începe sǎ se manifeste prin minciunǎ, furt, înșelǎtorie din dorința de a se prezenta într-o luminǎ cât mai favorabilǎ, blamându-i pe ceilalți și invocând circumstanțe care îl defavorizeazǎ. Apar tulburǎri intelectuale relativ tardiv: perturbǎri ale gândirii abstracte, ale capacitǎții de conceptualizare, deficite de memorie, deficit în analiza informației, disfuncții motorii și perceptuale; tulburǎri digestive (anorexie, greațǎ matinalǎ care determinǎ apariția unei gastrite etilice); tulburǎri de somn și tulburǎri sexuale.

Sindromul de sevraj alcoolic.

Sistarea sau reducerea considerabilǎ, voluntarǎ sau fortuitǎ a ingestiei de alcool duce la sindromul de sevraj alcoolic. Sevrajul total a fost incriminat drept factor etiologic de cǎtre Wernicke și confirmat ulterior de numeroase cercetǎri. Studii mai recente (Salum și colaboratorii sǎi, 1972; Stending-Lindberg și Rudy, 1980; Ardouin, 1981) evidențiazǎ posibilitatea apariției simptomatologiei de sevraj pânǎ la intensitatea clinicǎ cea mai dramaticǎ (delirum tremens), în condițiile existenței unei alcoolemii mari, dar probabil mai micǎ decât cea obișnuitǎ la pacientul respectiv. Existǎ deci posibilitatea ca în zilele care precedǎ apariția simptomatologiei clinice consumul de alcool sǎ scadǎ, fǎrǎ sǎ fie complet sistat și concomitent sǎ scadǎ toleranța, dependența crescând.

Apariția unor afecțiuni medicale, infecțioase, digestive sau traumatice constituie, dupǎ diferite cercetǎri cauza declanșǎrii tulburǎrilor în 30-80% din cazuri.

2.4. Consecințe ale consumului de alcool

Din punct de vedere farmacocinetic, alcoolul se absoarbe aproape în întregime și se metabolizeazǎ în ficat în proporție de 90%; rata de metabolizare este de 7-10 g pe orǎ, iar aceasta scade în cazul afecțiunilor hepatice. Instalarea efectelor psihosomatice secundare consumului cronic de etanol (toleranța și dependența) este direct proporționalǎ cu durata consumului și cantitǎțile consumate.

În ceea ce privește complicațiile somatice și fiziologice datorate consumului de alcool, în practicǎ se remarcǎ urmǎtoarele:

la nivel SNC pot apǎrea convulsii, stǎri confuzionale, psihoze toxice, sindrom Korsakoff, encefalopatia Wernike-Kosakoff, polinevrita perifericǎ, nevrita opticǎ;

la nivelul aparatului digestiv apar gastrite toxice, ulcere, pancreatitǎ, hepatitǎ cronicǎ, cirozǎ hepaticǎ, deficiențe vitaminice complexe, hipoproteinemii, absența vitaminei B1 responsabilǎ de encefalopatie, crize hipoglicemice, anemie secundarǎ, deficit proteic;

efecte cardiovasculare-cardiomiopatie;

alterarea funcțiilor imunitare, risc crescut de cancer, accidente vasculare, TBC;

traumatisme cranio-cerebrale;

susceptibilitate la infecții mult mai mare;

sindromul alcoolic fetal – consumul excesiv de alcool influențează greutatea copilului la naștere, greutatea placentei, numărul de copii nǎscuți morți.

Semnele somatice au în vedere un facies hiperemic, transpirații, tremurǎturi ale extremitǎților, tahicardie, hipo sau hipertensiune arterialǎ, febrǎ, grețuri, vǎrsǎturi, diaree, tegumente și mucoase deshidratate, semne de polineuropatie.

Consumul de alcool are consecințe nefaste și la nivel psihologic, accentuând trǎsǎturile personalitǎții antisociale, anxioase, depresive și se asociazǎ personalitǎții de tip borderline, unei disforii labile, suspiciozitǎții violenței. Aceste complicații se referǎ la:

crizele convulsive de sevraj care pot fi de sine stǎtǎtoare, sau pot apǎrea în cadrul sindromului de sevraj. Acestea pot apǎrea într-o perioadǎ de la 24-72 de ore de la încetarea consumului;

tulburǎri psihotice, cum este halucinoza alcoolicǎ Wernicke;

tulburǎri amnestice persistente induse de alcool – sindromul amnestic;

demența alcoolicǎ;

paranoia alcoolicǎ;

sindromul alcoolic fetal;

depresia care poate fi expresia unei tulburǎri de dispoziție ca reacție la consecințele dependenței de alcool pe plan social, familial, profesional;

tulburǎri de personalitate organicǎ care sunt de fapt tulburǎri comportamentale: violențǎ, agresivitate, scǎderea capacitǎții de control al instinctelor;

tulburǎri organice de dispoziție;

tulburǎri anxioase;

tulburǎri psihotice;

tulburǎri psihice asociate: deteriorarea personalitǎții, comportament suicidar, scǎderea funcției sexuale (disfuncții erectile, ejeculare întârziatǎ), gelozia patologicǎ, halucinoza alcoolicǎ.

La aceste tulburǎri psihosomatice se adaugǎ o serie de simptome de naturǎ psihosocialǎ cum ar fi izolarea și retragerea din relațiile interpersonale, apariția unui sentiment general de deznǎdejde, culpabilitate, creșterea criminalitǎții globale (violuri, molestarea copiilor, tentativǎ de crimǎ sau chiar crime), creșterea numǎrului de accidente rutiere, creșterea numǎrului de tentative de suicid.

2.5. Tratamentul în alcoolism

Tratamentul implicǎ în egalǎ mǎsurǎ pacientul și personalul medical și cuprinde câteva etape: educația, motivarea pacientului sǎ accepte planul terapeutic, încurajarea personalului sǎ lucreze cu pacientul, sugerarea tratamentului farmacologic, integrarea tratamentului specific pentru abuz de alcool în schema generalǎ de tratament și facilitarea transferului în alte secții pentru tratament specific.

Nu existǎ un algoritm terapeutic comun tuturor pacienților alcoolici. Planul terapeutic constǎ în a propune fiecǎrui subiect, cu maximum de suplețe posibilǎ, un larg evantai de metode a cǎror utilizare depinde de: personalitatea subiectului, tipul de relație cu alcoolul, gradul sǎu de motivare, momentul evolutiv al comportamentului alcoolic, prezența/absența tulburǎrilor mintale asociate.

Scopul acestor metode, condiție necesarǎ dar nu suficientǎ a succesului terapeutic, este obținerea și menținerea prelungitǎ a abstinenței totale, în cazul în care existase dependențǎ sau abuz. Reîntoarcerea la un consum moderat pare imposibilǎ la alcoolicii dependenți. Ea nu a fost deocamdatǎ propusǎ decât în cadrul programelor comportamentale în caz de consum abuziv fǎrǎ dependențǎ. Strategia terapeuticǎ, pe termen mediu și lung, vizeazǎ sǎ întǎreascǎ beneficiile multiple ale sevrajului menținut.

În mod clasic terapia alcoolismului este conceputǎ ca o curǎ ale cǎrei etape le voi trece pe scurt în revistǎ:

Pre-cura este un timp pregǎtitor a cǎrui importanțǎ e fundamentalǎ. Este un timp medical și psihoterapeutic ale cǎrui principii esențiale sunt urmǎtoarele:

stabilirea unei relații de încredere, permițând libertatea de expresie, evitând pericolul unor atitudini autoritare culpabilizante și atitudinile de îngǎduințǎ excesivǎ ineficace;

bilanțul psihologic și somatic al comportamentului alcoolic (vechimea și tipul relație cu alcoolul, bilanțul afectǎrilor somatice, psiho-afective, familiale, sociale legate de alcool);

psihoterapia explicativǎ favorizează luarea la cunoștințǎ (înțelegerea) a abuzului sau dependenței, eliberarea de atitudinile de banalizare sau de negare, gǎsirea unei motivații pentru abstinențǎ.

Aceastǎ pre-curǎ poate fi mai lungǎ sau mai puțin lungǎ. Trecerea la curǎ, la un subiect nemotivat, poate fi amânatǎ și timpul pregǎtitor se poate dovedi eficace prin contactele stabilite cu familia sau prin punerea în legǎturǎ cu grupuri de vechi bolnavi.

Cura de sevraj. Strategia terapeuticǎ a curei, dupǎ cele mai multe opinii, este mult mai ușor realizatǎ în mediul spitalicesc decât în ambulator; ea permite aplicarea mai completǎ a metodelor medicale și psihoterapeutice. Cura implicǎ un proiect clar de abstinențǎ care a fost prezentat pacientului, explicat și înscris în timp. Sevrajul de alcool este total și imediat. În afara rehidratǎrii suficiente pe cale oralǎ, vitaminoterapia B, pe cale intramuscularǎ, prescrierea medicamentelor psihotrope este indispensabilǎ. Acest tratament substitutiv are drept țintǎ prevenirea incidentelor și accidentelor sevrajului și asigurarea unui confort psihologic pacientului. Produsele folosite sunt foarte variabile; benzodiazepine, carbamat, tetrabamat, barbiturice, mai rar clormetizol, beta-blocante.

Cura de dezgust – terapia aversivǎ. Derivatǎ din tehnicile comportamentale, ea constǎ teoretic în a crea o aversiune fațǎ de alcool prin folosirea unei substanțe cu efect emetizant legat de acumularea de acetaldehidǎ. Aspectele psihoterapeutice ale curei sunt esețiale. Metodele psihoterapeutice de grup constau în reuniuni didactice referitoare la alcoolism, vizând deculpabilizarea, revalorizarea narcisicǎ, stǎpânirea comportamentului alcoolic și diverse tehnici de grup mai mult sau mai puțin structurate (jocuri de rol, psihodrame, grupuri psihoterapeutice de inspirație analiticǎ).

Obiectivul esențial în cursul curei este de a dezamorsa pasivitatea alcoolicului, de a favoriza o exprimare verbalǎ a conflictelor, de a conferi sevrajului sensul unui demers personal activ. Printre metodele individuale, psihoterapia de susținere are primul loc în cursul curei. Ulterior se poate recurge la tehnici mai elaborate: relaxare și mai ales metode comportamentale (autocontrol, afirmarea sinelui) vizând reîntoarcerea eventualǎ la un consum moderat de alcool la consumatorii excesivi nedependenți.

Post-cura. Îngrijirea pe termen lung. Acest timp esențial al îngrijirii, fǎrǎ îndoialǎ cel mai puțin codificat, condiționeazǎ prognosticul comportamentului alcoolic. Îngrijirea implicǎ o relație neîntreruptǎ și prelungitǎ cu un terapeut. Strategiile terapeutice fac apel la:

chimioterapie. Locul tratamentelor chimioterapeutice în timpul postcurei nu este fundamental. Tratamentele substitutive ale sevrajului, tranchilizantele în special, trebuie sǎ fie reduse progresiv, apoi întrerupte la capǎtul a câteva sǎptǎmâni dacǎ sevrajul este menținut. Obținerea și menținerea sevrajului total de alcool, întǎrit de îngrijirea psihoterapeuticǎ antreneazǎ, în 80% din cazuri, vindecarea tulburǎrilor mintale asociate, cel mai des secundare alcoolizǎrii excesive (sindroame depresive, anxietate, modificǎri de caracter, comportament heteroactiv). Unele tratamente chimioterapeutice pot diminua apetitul pentru alcool.

Psihoterapiile în alcoolism

Multiple metode sunt utilizate, câteodatǎ simultan în cursul post-curei la alcoolici. Ele fac apel, în funcție de personalitatea fiecǎrui pacient, la tehnici diverse, dintre care nici una nu poate fi estimatǎ global ca superioarǎ celorlalte pe ansamblul cazurilor.

Printre metodele individuale ale psihoterapiei în cursul post-curei la alcoolici se regǎsesc urmǎtoarele: psihoterapia de susținere, psihoterapia cognitivǎ, psihoterapia analiticǎ, relaxarea, terapii comportamentale. Dintre psihoterapiile de grup enumerǎm: grupe de foști bolnavi, bǎutori, grupe de discuții, grupe de informație, psihodrame, analize tranzacționale, terapii familiale sistemice sau analitice. Existǎ și psihoterapii instituționale: centre de post-curǎ, socioterapie, ergoterapie.

Trebuie subliniatǎ imposibilitatea de a codifica o strategie terapeuticǎ univocǎ, aplicabilǎ tuturor pacienților. Diversitatea metodelor propuse rǎspunde heterogenitǎții alcoolicilor. Pentru fiecare subiect în parte, trebuie elaborat un proiect terapeutic în funcție de gravitatea și de tipul de alcoolism (abuz sau dependențǎ, formǎ intermitentǎ sau permanentǎ), de personalitatea de bazǎ, de mediul socio-familial, de prezența sau absența unei patologii mintale asociate.

Tratamentul cu cel mai bun prognostic pe termen lung (Vaillant) presupune:

cura de sevraj în mediu spitalicesc specializat pentru alcoolism;

selecția pacienților admiși;

post-curǎ energicǎ și prelungitǎ;

îngrijire simultanǎ în cadrul familiei;

utilizarea terapiilor comportamentale;

administrare prelungitǎ de disulfiram;

absența unei patologii primare mintale;

un statut conjugal și socio-profesional stabil;

intervenția elementelor vitale pozitive.

Intervenția psihologului în alcoolism. Prin multitudinea factorilor implicați în etiopatogenia sa, alcoolismul necesitǎ o abordare terapeuticǎ complexǎ, amplǎ și de lungǎ duratǎ care trebuie sǎ cuprindǎ intervențiile familiei, medicului psihiatru, psihologului, asistentului social. Terapia alcoolismului ca boalǎ nu va fi eficientǎ decât având în vedere individualitatea cazului, relațiile interpersonale stabilite în cadrul familiei și mediului social, mecanismele de apǎrare, fondul premorbid al bolnavului și factorii situaționali. Indiferent de tipul de psihoterapie folosit, principiile generale ale intervenției psihologice vizeazǎ parcurgerea unor pași obligatorii:

stabilirea unei alianțe terapeutice;

controlul fenomenului de contratransfer;

identificarea cauzelor care determinǎ consumul de alcool;

depǎșirea mecanismului de negare folosit în principal de pacient printr-o intervenție care sǎ îl determine sǎ-și recunoascǎ boala;

identificarea valorilor și resurselor pacientului în vederea stabilirii unor pârghii motivaționale pe termen lung;

dezvoltarea unor strategii noi de adaptare și a abilitǎților sociale;

alegerea unor metode psihoterapeutice flexibile, comprehensibile și adaptate fazelor de curǎ în care se prezintǎ pacientul;

ajutarea pacientului sǎ se înțeleagǎ mai bine, sǎ-și clarifice conflictele și sǎ-și planifice realist comportamentele;

consiliere, psihoterapie suportivǎ, cognitiv-comportamentalǎ, sugestivǎ, rațional-emotivǎ, experiențialǎ, psihanaliticǎ, psihoterapie de grup sau/și de familie, asociații de tipul “Alcoolicilor Anonimi”;

stabilirea de legǎturi cu familia, medicul, asistentul social în vederea stabilirii unei rețele de suport.

2.6. Relațiile dintre depresie și alcoolism din perspectivǎ genetico- biologicǎ, psihologicǎ și clinicǎ

Relațiile dintre alcoolism și depresie sunt de o complexitate particularǎ, nuanțatele raporturi ale acestor condiții situându-se pe o poziție singularǎ în psihopatologia clinicǎ. Nu este greșit sǎ se considere cǎ „depresia și alcoolismul interacționeazǎ și se întǎresc reciproc” (J. C. Archambault, 1983, apud V. Predescu, p. 156), dar aceastǎ aserțiune sinteticǎ se impune analizei clinice, necesarǎ pentru o corectǎ abordare terapeuticǎ.

Datoritǎ relațiilor complexe dintre alcoolism și depresie, cu greu se poate vorbi de depresie secundarǎ, existând numeroase cazuri în care, pe fondul depresiei primare, alcoolomania sǎ ocupe poziția tulburǎrii secundare. De fapt, noțiunile de primar/secundar ar fi mult mai bine validate dacǎ din acest context ar fi eliminate problemele raporturilor dintre depresie și alcoolism.

Corelațiile alcoolism-depresie își aflǎ originea în asemǎnarea pânǎ la identitate și chiar, într-un anumit grad, de unitate genetico-biologicǎ și de structurǎ psihologicǎ a alcoolicului și depresivului. Corelațiile ereditare dintre depresii și alcoolism au fost semnalate cu peste trei decenii în urmǎ, când clinicienii au constatat cǎ în familiile pacienților depresivi existǎ un procent mai ridicat de alcoolici, dar și de depresivi și sociopați comparativ cu familiile martor. Aceste corelații au fost analizate ulterior și au stat la baza unei subclasificǎri genetice a depresiilor unipolare în „tulburarea depresivǎ de spectru și tulburarea depresivǎ purǎ” (G. Winokur, 1974, apud V. Predescu, p.157). criteriul acestei sistematizǎri a depresiilor constǎ în existența sau inexistența în grupul familial al pacientului depresiv, a unor membri care prezintǎ alcoolomanie sau psihopatie. Astfel, în boala depresivǎ purǎ se înscriu pacienții depresivi care nu au printre rudele de gradul I alcoolici sau psihopați, iar în boala depresivǎ de spectru sunt incluși depresivii care au printre rudele de gradul I alcoolici sau psihopați. Se constatǎ astfel cǎ nu toate depresiile pot fi corelate cu alcoolismul, întrucât relația este prezentǎ numai „între anumite forme de alcoolism și în anumite depresii” (J. C. Archambault, 1983, apud V. Predescu, p.157). Totuși, corelația alcoolism/depresie este susținutǎ de numeroși clinicieni, uneori în manierǎ axiomaticǎ, întrucât, conform opiniei lor „existǎ dovezi cǎ alcoolismul este înrudit din perspectivǎ geneticǎ cu tulburǎrile depresive majore” (R. Cancro, 1985, apud V. Predescu, p.157). Însǎ astfel de aserțiuni mai ales ale clinicienilor fiind bazate pe observații veridice, dar în același timp empirice. Studiile geneticienilor, pe de altǎ parte ilustreazǎ cǎ „nu existǎ o creștere a alcoolismului la rudele probanzilor afectivi non-alcoolici, comparativ cu rudele subiecților de control” (E. S. Gershon și colab, apud V. Predescu, p.157). Numeroși alcoolici sunt și depresivi, dar ei sunt depresivi din motive multiple și comprehensibile și nu din cauze genetice, întrucât „alcoolismul în sine, fǎrǎ tulburǎri afective, nu pare a aparține spectrului genetic al bolii maniaco-depresive bipolare” (ibidem).

Corelațiile alcoolism-depresie pot fi urmǎrite din planuri și situații diferite, dintre care: interferența alcoolului cu sistemul serotoninergic, cu sistemul dopaminergic și cu sistemul plachetar. În ansamblu, se poate menționa cǎ în privința corelațiilor biochimice și enzimatice dintre alcoolism și depresie, deși s-au înregistrat progrese semnificative, datele sunt încǎ departe de o înțelegere exactǎ a fenomenelor. Între unele studii efectuate asupra aceleiași probleme nu existǎ întotdeauna o concordanțǎ deplinǎ, întâlnindu-se uneori date contradictorii, situație atribuitǎ unor cauze variate și în primul rând metodelor de studiu diferite.

S-au fǎcut eforturi de a contura o personalitate premorbidǎ întrucâtva particularǎ, eventual specificǎ pentru fiecare entitate nosograficǎ. Aceste studii, dintre care cele mai multe efectuate pe baza unor chestionare adaptate și a unor teste de personalitate, nu au fost ulterior validate. O astfel de situație este regǎsitǎ și în domeniul depresiei și al alcoolismului, afirmându-se chiar cǎ „nu existǎ o personalitate alcoolicǎ tipicǎ” (E. B. Ritson, J. D. Chick, 1983, apud V. Predescu, p.158). Într-un studiu prospectiv asupra alcoolismului absolvenților unor institute de învǎțǎmânt superior se constatǎ cǎ „o copilǎrie perturbatǎ și o anumitǎ structurǎ de personalitate nu s-au dovedit predictive pentru alcoolismul ulterior” (G. E. Vaillant, 1980, apud V. Predescu, p. 158).

În ciuda acestor aserțiuni, studiile referitoare la o anumitǎ structurǎ de personalitate sunt atât de numeroase încât nu pot fi ignorate. Ca elemente comune ale trǎsǎturilor de personalitate din alcoolism și depresii se menționeazǎ autopunitivitatea, dificultǎți în autoafirmare, limitarea posibilitǎților de relaționare, slabǎ toleranțǎ la frustrare, dependențǎ, agresivitate, anxietate.

În linii generale, testele psihologice aplicate în depresii și alcoolism evidențiazǎ trei trǎsǎturi comune, fundamentale de personalitate și anume depresia, anxietatea și pierderea stimei de sine. Pe lângǎ aceste trǎsǎturi de personalitate, atât depresivul, cât și alcoolicul poartǎ, încǎ din copilǎrie, o anumitǎ vulnerabilitate pe care situațiile psihotraumatizante și frustrante din viața adultǎ o readuc în actualitate.

Sub aspect clinic, relația alcoolism-depresie poate fi privitǎ și analizatǎ atât din perspectiva depresiei, cât și din cea a alcoolismului. Din perspectiva depresiei, interferența alcoolismului poate fi utilizatǎ în urmǎtoarele situații:

alcoolismul ca formǎ de debut a depresiei este o situație întâlnitǎ mai ales la adolescenți, la bǎrbații tineri, dar și la alte grupe de vârstǎ;

alcoolismul ca semn premonitor al recurenței este o situație în care cel în cauzǎ, simțind glisarea în episodul depresiv, recurge la ingestii mari, cotidiene;

alcoolismul ca mecanism defensiv (contradepresiv) este situația când starea penibilǎ psihicǎ și somaticǎ din depresie este diminuatǎ, întrucâtva anulatǎ, prin ingestia de alcool.

Din perspectiva alcoolismului, interferența depresiei poate fi întâlnitǎ astfel:

depresia invocatǎ, ca mascǎ a alcoolismului, fenomen evident mai ales când alcoolicul ajunge în fața medicului cǎruia îi prezintǎ o simptomatologie depresioformǎ, disimulând sau minimalizând ingestia de alcool; astfel de cazuri sunt atât de frecvente, încât alcoolismul trebuie suspectat atunci când pacientul prezintǎ manifestǎri depresiv-anxioase rebele la tratament, hipomnezie și amnezie nejustificate prin vârstǎ și antecedente, stǎri de agitație cu manifestǎri clastice, accidente rutiere sau casnice repetate; depresia ca expresie a reacției individului fațǎ de propria-i degradare profesionalǎ, socio-familialǎ și moralǎ;

depresia ca expresie biochimicǎ a ingestiei cronice de alcool; dacǎ în ingestia acutǎ, alcoolul acționeazǎ ca un IMAO, fiind susceptibil sǎ înlǎture depresia, în ingestia cronicǎ, alcoolul determinǎ creșterea monoaminoxidozelor, a cǎrei consecințǎ clinicǎ va fi apariția depresiei sau accentuarea ei dacǎ existǎ;

depresia „de sevraj”, expresie a „pierderii existențiale” și a remanierii bioumorale a fost remarcatǎ de mai multe decenii, fiind consideratǎ multǎ vreme ca singura interferențǎ a celor douǎ condiții; aceastǎ depresie este interpretatǎ și explicatǎ în mod psihanalitic ca „o pierdere de obiect” și apariția angoasei fațǎ de iminența „confruntǎrii sale cu imaginea sa și a celorlalți”, fǎrǎ aceastǎ „parte a sa” care era alcoolul; fǎrǎ îndoialǎ cǎ remanierile biochimice și enzimatice sunt mai veridice în a explica dramatismul acestei stǎri chimice.

3. Terapia sugestivă

3.1. Caracterizarea generalǎ a fenomenului sugestiv

V. Gheorghiu definea sugestia ca o incitație susceptibilǎ sǎ declanșeze reacții spontane, nemediate de instanțele reflexive ale gândirii (Sugestie și sugestibilitate, 1982, p.13).

Sugestia ca termen a fost introdusǎ la mijlocul secolului XIX, în Franța de cǎtre Bertrand, iar în Anglia, Braid explica prin sugestie fenomenele hipnotice. Încǎ din mileniul VI, î.H., termenul de sugestie este pǎstrat în descrierile sumeriene. Bernheim extinde termenul, afirmând cǎ sugestia este un fenomen normal prezent atât în starea de veghe, cât și în cea hipnoticǎ.

Fenomenul sugestiv este strâns legat de situația sugestie sau stimulul sugestiv, comportamentul sugerat și sugestibilitate sau disponibilitatea subiectului de a reacționa la sugestie. Situația sugestie este definitǎ ca un complex de stimuli sau un stimul cu caracter de provocare, capabil sǎ declanșeze reacții neadecvate sau reacții capabile sǎ accentueze adecvarea la realitate și reacții neutre. Situația sugestie poate declanșa sugestii negative (reacții neadecvate ale subiectului), sugestii pozitive (reacții care potențeazǎ adecvarea la realitate) și sugestii neutre (reacții neutre sub aspectul adecvǎrii sau neadecvǎrii la realitate).

Sunt conturate douǎ mari direcții de cercetare: psihologii care au folosit sugestia pentru experiențe pe grupuri (direcția psihologiei sociale) și psihologii care au abordat sugestia din perspectiva mǎsurǎrii sugestibilitǎții (direcția psihologiei experimentale).

Reprezentanții primei direcții ( Tarde, Sighele, Le Bon, Ross, McDougal, Sherif, Crutchfield, Asch etc.) au studiat aspecte ale modificǎrii atitudinilor și opiniilor, fenomenele de prestigiu, conformismul și manipularea sugestivǎ a unor norme de grup. Dupǎ Jahoda (1989) în fenomenele psihosociale cu caracter mistic (vrǎjitoria, ghicitul, ritualurile, profețiile, exorcismele) sugestia are un rol explicativ central. Influențarea sugestivǎ culmineazǎ cu moartea Woodoo (Cannon, 1992; apud I. Holdevici 1995, p. 9) care reprezintǎ practic o moarte prin sugestie.

Reprezentanții direcției psihologiei experimentale (Seashore, Binet, Aveling, Hargraves, Hull, Eysenck, Fourneaux, Stukat, Hilgard, Orne, Barber, Evans, Helen Crawford, Lundy, Sheehan, Gheorghiu). Eysenck și Fourneaux vorbesc despre urmǎtorii factori ai sugestibilitǎții:

sugestibilitate primarǎ – poate fi mǎsuratǎ prin teste metrice în care se sugereazǎ subiectului executarea unor acțiuni motorii;

sugestibilitate secundarǎ – poate fi mǎsuratǎ prin teste senzoriale indirecte;

sugestibilitate terțiarǎ – se referǎ la influențarea persuasivǎ bazatǎ pe prestigiu în urma cǎreia atitudinile și opiniile se modificǎ.

Probele de mǎsurare a sugestibilitǎții dupǎ V. Gheorghiu sunt:

scala de sugestibilitate senzorialǎ. Subiectul stǎ în fața unor aparate generatoare de stimuli auditivi, vizuali, tactili etc. care pot fi manipulate de examinator. Simulând administrarea stimulului, experimentatorul îl considerǎ sugestibil pe subiectul care raporteazǎ recepționarea unui stimul inexistent;

scala de sugestibilitate motorie. V. Gheorghiu a demonstrat experimental cǎ este posibilǎ influențarea indirectǎ a comportamentului motor prin intermediul unor aparate așezate între examinator și subiect;

probe și scale pentru mǎsurarea unor aspecte imaginative ale sugestibilitǎții asemǎnǎtoare celor folosite în relaxare și în transa hipnoticǎ.

Pentru ca situația sugestie sǎ se transforme în comportament sugerat este necesar ca subiectul sǎ aibǎ predispoziții la sugestie. Predispozițiile care stau la baza responsivitǎții la sugestie (Gheorghiu, 1982) sunt: închipuirea, transpunerea, conformarea, subordonarea și captarea. Închipuirea reprezintǎ capacitatea subiectului de a-și imagina și de a opina despre evenimente, situații sau persoane cu condiția ca acestea sǎ fie autentice sau plauzibile indiferent dacǎ ele reflectǎ sau nu adecvat realitatea. Transpunerea se bazeazǎ pe închipuire dar implicǎ și capacitatea de empatizare, imitare și învǎțare socialǎ. Cu ajutorul transpunerii subiectul se poate comuta de la un mod de trǎire și de comportament la altul. Conformarea reprezintǎ disponibilitatea subiecților de a-și acorda opiniile, atitudinile cu cele ale grupului din care fac parte. Subordonarea reprezintă dispoziția care mediazǎ supunerea necriticǎ fațǎ de incitații (care vizeazǎ dirijarea conduitei) din afara sau din interiorul subiectului. Subordonarea se intersecteazǎ cu manifestǎrile de conformism și transpunere, dar nu se confundǎ cu ele, ea bazându-se pe necesitǎți de apǎrare a eului. Captarea reprezintǎ dispoziția prin intermediul cǎreia subiectul se orienteazǎ selectiv spre o sursǎ de atracție, ea asigurând dirijarea conduitei.

Aceste dispoziții sunt complementare și se integreazǎ în mecanismele de apǎrare și echilibrare a eului. Situația sugestie se transformǎ în comportament sugerat prin intermediul predispozițiilor amintite.

Ideile sau noțiunile care fac un comportament sǎ difere de altul, care fac subiectul sǎ fie o entitate unicǎ, sǎ aibǎ anumite atitudini, credințe, opinii sunt constructe personale. Tehnicile de modificare a constructelor sunt modalitǎți de inhibare a procesului conformării interne a constructului pertinent prin prezentarea unui material cu conținut contrar. Tehnicile care faciliteazǎ influențarea sugestivǎ a procesului comunicǎrii sunt: repetarea mesajului, utilizarea argumentelor în favoarea a ceea ce se vrea a fi sugerat, șarmul, trezirea reacțiilor emoționale, tactica surprizei.

Sugestiile pot influența în sens pozitiv sau negativ aproximativ toate procesele și funcțiile psihice , dar și funcțiile fiziologice ale organismului. Majoritatea influențelor sugestive rǎmân ascunse, reacția subiectului în sensul celor sugerate (rǎspunsul sugerat) nefiind întotdeauna vizibilǎ și controlabilǎ.

Formele sugestiilor. În funcție de sursa care genereazǎ influența sugestiilor se disting:

– heterosugestii- sugestii administrate de cǎtre o altǎ persoanǎ;

– autosugestii- sugestii pe care și le administreazǎ subiectul în cauzǎ.

Sub aspectul adaptǎrii la mediu se întâlnesc:

– sugestii pozitive- contribuie la vindecarea și la optimizarea proceselor și funcțiilor psihice și psihofiziologice;

– sugestii negative- dezorganizeazǎ și pot traumatiza subiectul;

– sugestii indiferente- nu au nici un efect sub raportul adaptǎrii subiectului la mediu.

În funcție de intenția de a influența, se evidențiazǎ:

– sugestii directe- este vǎditǎ intenția experimentatorului de a influența;

– sugestii indirecte- intenția de influențare este ascunsǎ subiectului.

În funcție de tonul utilizat de cǎtre cel care sugestioneazǎ, se disting:

– sugestii dure- experimentatorul este autoritar;

– sugestii blânde- sunt administrate pe un ton cald, protector și insinuant.

Sub aspectul gradului de elaborare, sugestiile se pot clasifica în:

– sugestii spontane- care pot fi administrate fǎrǎ ca persoana care sugestioneazǎ sǎ-și propunǎ în mod special acest lucru;

– sugestii elaborate- în cadrul cǎrora se depune efort pentru a influența.

Sugestiile trebuie sǎ respecte anumite condiții pentru a fi eficiente: sǎ fie acceptate de subiect, sǎ fie în concordantǎ cu sistemul valoric al subiectului, sǎ nu fie prea lungi, sǎ fie plastice, ritmice, realiste, simple, convingǎtoare, sǎ fie exprimate în termeni pozitivi, sǎ urmǎreascǎ ciclurile respiratorii, sǎ serveascǎ scopului propus.

Sugestibilitatea reprezintǎ capacitatea subiectului de a reacționa la sugestii, manifestarea particularǎ a influențabilitǎții care asigurǎ transformarea situației sugestie într-un comportament sugerat.

3.2. Relaxarea

Relaxarea reprezintǎ o tehnicǎ de decontracție muscularǎ și nervoasǎ menitǎ sǎ ducǎ la o destindere fizicǎ și psihicǎ a subiectului. Relaxarea poate intra în orice sistem terapeutic în afarǎ de psihanaliza clasicǎ.

Deoarece în zilele noastre oamenii trǎiesc un nivel de tensiune ridicat tehnicile de relaxare prezintǎ o mare utilitate. Aceastǎ tensiune se poate exprima în diferite maniere: teamǎ și încordare excesivǎ în situații sociale, acuze directe de tensiune muscularǎ, impotențǎ și frigiditate, dificultǎți legate de somn, hipertensiune arterialǎ etc. Doar învǎțând pacienții cum anume sǎ se relaxeze este, deseori, suficient pentru ameliorarea multor probleme. Antrenarea pacienților în obținerea stǎrilor de relaxare poate fi o cale importantǎ de a-i conduce spre o imagine nouǎ despre ei înșiși și despre ceea ce îi înconjoarǎ. Descoperind cǎ își pot controla corpul, pacienții pot începe sǎ-și rezolve problemele personale mai complexe.

J. van Rillaer prezintǎ informații referitoare la utilitatea și inconvenientele creșterii tonusului muscular și obiectivele antrenamentului pentru relaxare. Aceste informații pot stimula participarea activǎ a pacienților la propria terapie. Astfel, în ceea ce privește utilitatea și inconvenientele creșterii tonusului muscular pacientul trebuie sǎ știe cǎ tonusul muscular crește imediat ce se percepe o amenințare sau o frustrare, simțindu-se teamǎ sau iritare. Acest proces este un element al reacției de alertǎ care pregǎtește organismul pentru acțiuni de luptǎ sau fugǎ necesare pentru supraviețuirea noastrǎ în caz de pericol. Cu cât angoasa, frica, iritarea sau mânia se intensificǎ, cu atât tonusul muscular crește, astfel încât resursele musculare cresc pentru o acționare rapidǎ și energicǎ. Existǎ totuși un revers al acestui proces; în situațiile care nu sunt în mod real periculoase dacǎ existǎ o tensiune tonusul muscular devine excesiv, disfuncțional. Dacǎ această stare este cronicǎ, hipertonia muscularǎ poate deveni un factor de intensificare a tulburǎrilor somatice cum ar fi: cefaleea, durerile musculare, tulburǎrile de vedere, dispneea, oboseala cronicǎ, tulburǎrile cardiovasculare și gastrointestinale. Pe de altǎ parte creșterea tonusului muscular antreneazǎ o intensificare a tensiunii psihice și a emoțiilor.

Urmând un program de relaxare, pacientul învațǎ sǎ recunoascǎ starea de tensiune, sǎ-și relaxeze corpul într-o manierǎ generalǎ și totalǎ și sǎ lase tensiunea sǎ se orienteze spre anumiți mușchi.

Relaxarea se poate practica în trei poziții: culcat pe spate, poziția „în fotoliu” cu brațele și capul sprijinite și poziția „birjarului” cu picioarele depǎrtate, mâinile sprijinite pe coapse, coloana flectatǎ, capul în jos. Relaxarea nu trebuie practicatǎ dupǎ consum de alcool, cafea sau alte substanțe (tranchilizante sau antidepresive), nici imediat dupǎ o masǎ abundentǎ. Pentru ca relaxarea sǎ fie eficientǎ (în special în faza de învǎțare) trebuie sǎ se respecte câteva condiții de ambient: temperaturǎ adecvatǎ, luminozitate mai scǎzutǎ, liniște. O ședințǎ de relaxare, necombinatǎ cu alte tehnici de terapie, dureazǎ aproximativ 20 de minute. La început relaxarea se practicǎ cu terapeutul (ideal de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ) și se indicǎ practicarea independentǎ acasǎ de douǎ trei ori pe zi.

Relaxarea este un exercițiu foarte odihnitor, dar pentru a avea eficiențǎ terapeuticǎ, este bine sǎ fie combinatǎ cu sugestii specifice. Aceste formule se adreseazǎ problemelor subiectului și trebuie sǎ respecte urmǎtoarele condiții: sǎ fie clare, sǎ se refere la o singurǎ problemǎ, sǎ nu aibǎ caracter ambiguu, de preferințǎ sǎ nu cuprindǎ negații, sǎ fie plastice, însoțite de imagini, sǎ urmeze pe cât posibil ciclurile respiratorii, sǎ fie realiste, sǎ aibǎ un caracter procesual.

Winrer clasificǎ tehnicile de relaxare în funcție de anumite criterii:

1) criteriul rațional: metode de relaxare raționale și metode de relaxare extramedicale intuitive, imaginare;

2) criteriul conceptual: relaxare analiticǎ (Jacobson), relaxare sinteticǎ (antrenament autogen Schultz), metode elective (pentru pregǎtirea sportivilor).

Preocupat de studierea unor fenomene neuronale și musculare, Edmund Jacobson în anul 1920 dezvoltǎ o metodǎ de relaxare pe care o numește relaxare muscularǎ progresivǎ. Aceastǎ tehnicǎ implicǎ tensionarea și mai apoi relaxarea tuturor grupelor de mușchi, scopul ei fiind de e elimina tensiunea rezidualǎ din corp și de a obține o stare de relaxare completǎ. Contrastul tensiune-relaxare evidențiazǎ pentru începǎtorii în învǎțarea relaxǎrii ce anume este starea de tensiune și cum poate fi ea controlatǎ sistematic.

Persoana care urmeazǎ sǎ se relaxeze trebuie sǎ fie așezatǎ confortabil într-un fotoliu sau sǎ stea întinsǎ. La început pacientului i se recomandǎ sǎ închidǎ ochii și sǎ inspire de câteva ori profund, expirând de fiecare datǎ treptat, profund. I se spune pacientului cǎ este pe cale sǎ înceapǎ un program sistematic de relaxare, cǎ va descoperi cǎ este ceva plǎcut și cǎ acest exercițiu se va desfǎșura în ritmul lui. Dacǎ pacientul considerǎ cǎ ritmul terapeutului este prea rapid sau prea lent îi va relata acest lucru. Terapeutul observǎ reacțiile subiectului pentru a ști cum se simte acesta.

Pentru început i se cere pacientului sǎ-și încordeze mâna dreaptǎ foarte bine, sǎ strângǎ pumnul pentru aproximativ 5 secunde, dupǎ care sǎ o relaxeze și sǎ observe diferența dintre relaxare și tensiune și sentimentul de ușurare obținut pe mǎsura relaxǎrii. Conștientizarea tensiunii musculare este unul dintre obiectivele importante ale antrenamentului. Ceea ce se urmǎrește este acționarea asupra corpului pacientului într-o manierǎ asemǎnǎtoare, încordând și relaxând alternativ fiecare grup muscular al întregului corp în urmǎtoarea ordine: mâna dominantǎ și antebraț, braț dominant, cealaltǎ mânǎ și antebraț, celǎlalt braț, gambǎ și picior dominante, cealaltǎ gambǎ și celǎlalt picior, stomac, umeri și partea superioarǎ a spatelui, ceafa și partea din spate a capului, gât, gurǎ și obraji, ochi și pleoape, frunte, întregul corp. De fiecare datǎ, pacientul trebuie sǎ încordeze grupa muscularǎ, sǎ pǎstreze tensiunea aproximativ 5 secunde, sǎ se relaxeze și sǎ observe diferența dintre tensiune și relaxare. Pe mǎsura ce antrenamentul progreseazǎ nu este necesar vreun comentariu privind conștientizarea fiecǎrei grupe musculare, dar trebuie menționatǎ din când în când necesitatea de a conștientiza sentimentele contrastante (tensiune-relaxare). Contracția unei grupe musculare coincide cu inspirația urmatǎ de o scurtǎ apnee, ele durnd între 5 și 12 secunde. Deconectarea se efectueazǎ destul de repede, în același timp cu o expirație realizatǎ mai lent și cu enunțarea în gând a unui cuvânt cheie ce evocǎ relaxarea (relaxare, calm, destindere).

Pentru a avea eficiențǎ terapeuticǎ, acest exercițiu de relaxare trebuie sǎ fie combinat cu sugestiile specifice care vizeazǎ problemele subiectului în cauzǎ. De exemplu, dacǎ pacientul suferǎ de claustrofobie, nu i se va sugera cǎ se aflǎ într-un spațiu închis deoarece acest lucru îi poate provoca un mare disconfort, iar relaxarea se poate transforma într-o stare de agitație, de încordare. Astfel, persoanei i se va sugera cǎ se aflǎ într-un spațiu deschis, eventul pe plajǎ sau la munte, într-un loc luminos, unde el se simte bine și se lasǎ absorbit de aceastǎ experiențǎ mintalǎ plǎcutǎ. Dacǎ problema subiectului este depresia, acestuia i se va sugera cǎ se ocupǎ și se bucurǎ de lucruri care îi fac plǎcere și cǎ pe zi ce trece sǎnǎtatea lui se îmbunǎtǎțește, cǎ se simte bine și capabil sǎ întreprindǎ multe activitǎți.

Beneficiile practicǎrii relaxǎrii musculare progresive sunt tensiune muscularǎ scǎzutǎ, stare emoționalǎ de calm, energie crescutǎ, somn odihnitor etc.

Johannes Schultz dezvoltǎ în 1930 antrenamentul autogen, metodǎ de relaxare care reprezintǎ rezultatul unei concentrǎri dirijate, selective asupra unor funcții și pǎrți ale corpului. Aceastǎ metodǎ implicǎ exerciții de concentrare și relaxare în urma unor formule sugestive sau formule inductoare. Antrenamentul autogen este una dintre tehnicile de psihoterapie cele mai utilizate, verificate experimental și clinic, caracterizate prin simplitate și economicitate. În urma unui antrenament autogen, subiectul ajunge sǎ trǎiascǎ senzații de greutate și cǎldurǎ, funcționarea beneficǎ a sistemului cardiovascular.

G. Klumbies (1974) propune o prezentare a antrenamentului autogen care are în vedere urmǎtoarele aspecte:

– sistemul nervos al fiecǎrui om are douǎ mari pǎrți componente: sistemul nervos de relație și sistemul nervos vegetativ. Sistemul nervos de relație coordoneazǎ funcții aflate în sfera controlului voluntar; sistemul nervos vegetativ coordoneazǎ acele funcții ale corpului nesupuse controlului voluntar;

– tulburǎrile, problemele pe care le are pacientul se datoreazǎ faptului cǎ sistemul nervos vegetativ nu reacționeazǎ în concordanțǎ cu împrejurǎrile în care se aflǎ la un moment dat (de exemplu, are stǎri de încordare, tensiune, neliniște în situații care nu le justificǎ sau are palpitații, senzații de sufocare, deși inima și plǎmânii nu sunt afectați și nici nu face eforturi deosebite);

– deși funcțiile sistemului nervos vegetativ nu pot fi controlate voluntar, ele pot fi totuși influențate pe o cale ocolitǎ. Astfel deși nu ne putem teme la comandǎ, cu siguranțǎ ne vom teme dacǎ ne vom gândi intens la consecințele nefaste ale unei situații care prezintǎ un pericol iminent. Deci pentru a influența funcțiile sistemului nervos vegetativ trebuie sǎ apelǎm la un releu de autosugestii și imagini.

Experiența clinicǎ demonstreazǎ importanța deosebitǎ a convorbirii introductive cu subiectul în care se explicǎ principiul și scopul metodei, se exploreazǎ resursele reprezentativ-imaginative susceptibile sǎ fie utilizate în alcǎtuirea formulelor intenționale, autosugestive. Pacientului i se spune cǎ în aceastǎ tehnicǎ el este cel care joacǎ rolul principal și de aceea prezentarea antrenamentului autogen trebuie să-i ofere certitudinea unei relații indubitabile între comportamentul prescris și efectele anticipate. Antrenamentul autogen trebuie sǎ se desfǎșoare într-o camerǎ cu un bun confort termic și senzorial, într-o poziție comodǎ.

Relaxarea începe prin inducerea senzației de greutate folosind formule ca: „O greutate ca de plumb cuprinde umǎrul, brațul, mâna și ajunge pânǎ la degete”; „O liniște plǎcutǎ te înconjoarǎ”; „Liniștea și greutatea te împresoarǎ”. Inducerea senzației de cǎldurǎ se face prin urmǎtoarele comenzi „O cǎldurǎ plǎcutǎ cuprinde umǎrul, brațul, mâna și ajunge pânǎ la degete”, „Corpul întreg este îmbrǎțișat de razele fierbinți ale soarelui, toropit de nisipul fierbinte ce te înconjoarǎ”; „Liniște, greutate, cǎldurǎ”. Exercițiile pentru liniștirea bǎtǎilor inimii se fac cu ajutorul sugestiilor „Inima bate liniștit, foarte liniștit, calm și liniștit”; „Inima bate de la sine, ritmic, egal și liniștit”. Inducerea senzației de cǎldurǎ în plexul solar se face prin sugestiile „Plexul solar e cald și relaxat”, „Mușchii abdomenului sunt destinși, orice tensiune dispare”; „ Ești perfect calm și relaxat”. Pentru inducerea vasoconstricției în zona frunții, terapeutul se folosește de comenzi ca: „Fruntea devine rece și tot mai destinsǎ”; „Creierul este limpede ca un izvor de minte”; „Capul este limpede și liniștit”.

Pentru practicarea antrenamentului autogen trebuie evitate pozițiile asociate de subiect cu situațiile anxiogene sau sugestiile care pot antrena trǎirea unor senzații neplǎcute. Aceastǎ tehnicǎ de relaxare prezintǎ multe beneficii printre care: o relaxare completǎ a trupului și a minții, se reduc oboseala și tensiunea muscularǎ a corpului, se constatǎ o îmbunǎtǎțire, o eficiențǎ în activitǎțile desfǎșurate, un somn odihnitor dar și o ameliorare a anxietǎții.

3.3. Fenomenul hipnotic

Hipnoza nu este un fenomen supranatural, ci doar o stare modificată de conștiință, asemănătoare cu relaxarea saau cu stările meditative specifice unor culturi orientale. Fenomene asemănătoare cu cel hipnotic se întâlnesc frecvent în viața cotidiană. Astfel cineva poate fi atât de cufundat în gânduri încât nu mai sesizează ce-i spune interlocutorul cu care tocmai discuta, șoferul care conduce noaptea și este fasinat de dunga luminoasă a șoselei care-i produce o îngustare a câmpului conștiinței ce se poate uneori solda cu accidente este și el victima unei stări asemănătoare cu hipnoza. În limbaj comun, aceste stări sunt denumite cu ajutorul unor termeni ca „a te lăsa furat”, „a fi pe altă lume”. Cei care trăiesc astfel de gânduri își orientează de fapt gândurile în interiorul lor.

Hipnoza are o serie de aplicații practice, atât în clinică pentru psihoterapie, cât și în alte domenii de activitate unde se cere optimizarea performanțelor umane. Astfel, ea pătrunde tot mai mult în pregătirea psihologică a sportivilor de înaltă performanță, cât și a cosmonauților pentru obținerea unui echilibru emoțional de nivel superior, pentru perfecționarea capacității de concentrare a atenției, a deprinderilor motrice, cât și pentru o mai bună autoreglare a comportamentului în ansamblu. De tratament hipnotic pot beneficia și artiștii cu trac de scenă sau elevii și studenții hiperemotivi care au tendința de a se bloca la examene și de a obține rezultate sub posibilitățile lor reale. Cercetările din ultimii ani au demonstrat că hipnoza poate contribui și la creșterea eficienței învățării, cât și la dezvoltarea unor disponibilități creative latente.

În clinică hipnoza se aplică în foarte multe domenii, astfel ea se folosește cu succes în chirurgie pentru realizarea unor operații fără anestezie sau cu o cantitate mai redusă de anestezie atunci când subiectul prezintă intoleranță la astfel de substanțe sau când acestea lipsesc. Hipnoza s-a dovedit utilă și pentru reducerea anxietății preoperatorii, precum și pentru realizarea unei evoluții postoperatorii cât mai bune și cât mai rapide. Un domeniu unde hipnoza poate face foarte mult îl reprezintă combaterea durerii, fiind vorba de durerile din bolile cronice, de migrene, cât și de cele ce apar în timpul nașterii sau în timpul unui tratament stomatologic. În medicina psihosomatică hipnoza se utilizează în terapia unor afecțiuni care vizează aparatele cardio-vascular, respirator, digestiv sau endocrin. Are de asemenea aplicații și în domeniul unor afecțiuni dermatologice și în recuperarea unor deficiențe motorii produse de accidente vasculare sau de traumatisme. Sfera cea mai largă de aplicație o are tratamentul prin hipnoză în cazul afecțiunilor nevrotice cum ar fi reacții de tip fobic, atacuri de panică, anxietate, tulburări ale atenției și memoriei. Cercetări recente au evidențiat faptul că prin hipnoză s-ar putea influența favorabil chiar evoluția unor boli grave, cum ar fi cancerul sau SIDA.

Adepții psihoterapiei, în care se includ hipnoterapeuții, au ajuns la concluzia că dacă sunt prescrise medicamente pentru probleme de natură psihologică nu se face decât o mascare a problemei reale. Dacă pacienții sunt învățați prin intermediul hipnozei și apoi ai autohipnozei cum să se însănătoșească și să rămână sănătoși, cum să-și rezolve problemele de viață le este pus la dispoziție un mijloc care îi va ajuta să-și mențină echilibrul sufletesc și o stare bună tot restul vieții. Majoritatea oamenilor nu sunt conștienți de resursele interioare pe care le au la dispoziție, ei ignorând faptul că există o cale de a intra în contact cu aceste resurse pentru a ameliora și menține sănătatea și pentru a se autoperfecționa fizic și psihic. Mentalul conștient al omului îl ajută să rezolve o serie de probleme, să înțeleagă diverse situații doar la nivel logic. Trebuie deschise și căile pentru cunoașterea intuitivă care are loc prin mecanisme subconștiente și aceasta se face mai ușor cu ajutorul relaxării, hipnozei și autohipnozei.

Majoritatea specialiștilor definesc hipnoza ca o stare indusă, de regulă în mod artficial, asemănătoare cu somnul, dar în același timp diferită de acesta din punct de vedere fiziologic, stare caracterizată prin sugestibilitate crescută, ca rezultat al căreia pot fi induse subiectului, mai ușor decât în stare normală o serie de modificări senzoriale, perceptive, mnezice și motorii. Prin hipnoză se realizează o stare de hipersugestibilitate selectivă produsă subiectului prin anumite proceduri specifice, de natură fiziologică și/sau psihologică de către o altă persoană (hipnotizator) sau de către subiectul însuși (în cazul autohipnozei). În timpul hipnozei pot fi induse o serie de modificări spectaculoase ale proceselor psihice și ale comportamentului, modificări ce pot îmbrăca aspecte pozitive sau negative în funcție de conținutul sugestiilor administrate (Gheorghiu, 1977, apud I. Holdevici, 1995, p. 32). Astfel pot fi realizate modificări ale sferei senzoriale, modificări prosexice, modificări mnezice, modificări în sfera gândirii, modificări în domeniul activității motorii, modificări în sfera afectivității.

Există hipnotizatori profesioniști care sugerează frecvent subiecților regresia de vârstă. Când sugestiile au acționat, subiectul se comportă ca și cum ar avea o vârstă mai mică decât cea reală, el modificându-și comportamentul astfel încât să corespundă vârstei sugerate. La subiecții foarte sugestibili se modifică vocea, mimica și chiar scrisul, caracterele utilizate în scriere fiind specifice copilăriei. Mulți autori citează cazuri în care subiecții regresați până la vârsta copilăriei și-au amintit o limbă pe care o vorbiseră în copilărie și pe care o uitaseră în prezent, conversând sau chiar scriind în limba respectivă. Regresia de vârstă este mult folosită de către hipnotizatorii clinicieni pentru a readuce amintirile psihotraumatizante, uitate, care au produs la subiecți tulburări de tip nevrotic.

Datorită posibilităților neobișnuite de modificare a comportamentului prin hipnoză este posibilă utilizarea terapeutică a acestei tehnici, prin hipnoză putându-se realiza vindecări ce par de domeniul miracolului.

Starea de transă hipnotică este caracterizată prin reducerea funcției de planificare, redistribuirea atenției, capacitatea crescută a producției imaginative, reducerea controlului realității, creșterea gradului de sugestibilitate, accentuarea comportamentului de jucare a unor roluri, apariția ameneziei post-hipnotice, starea de relaxare psiho-fizică, scăderea acuității perceptive.

Nu toți oamenii pot fi hipnotizați în aceeași măsură, unii nu reacționează deloc la inducția hipnotică, alții reacționează moderat, iar alții se dovedesc deosebit de receptivi. Așa cum oamenii diferă în ceea ce privește inteligența sau aptitudinile sportive, la fel ei diferă în privința susceptibilității hipnotice (capacitatea individului de a fi hipnotizat). Specialiștii au ajuns la concluzia că performanța hipnotică depinde atât de susceptibilitatea hipnotică a individului, cât și de atitudinea acestuia față de hipnoză. Există mai multe scale de evaluare a gradului de profunzime al hipnozei pe care poate să-l atingă un individ. Printre acestea menținez cotarea susceptibilității hipnotice după Davis și Husband (1931), scalele de hipnotizabilitate Stanford și Harvard.

Scalele de testare a gradului de hipnotizabilitate se utilizează, de regulă, mai mult în scopuri experimentale. Clinicienii se mulțumesc să testeze receptivitatea la hipnoza pacienților lor utilizând probe izolate (teste de sugestibilitate) din cadrul acestor scale și alte tipuri de probe. O poblemă de care au fost preocupați specialiștii a fost în ce măsură susceptibilitate hipnotică este antrenabilă prin experiențe repetate, însă rezultatele experimentale referitoare la această problemă sunt contradictorii, astfel unii autori au ajuns la concluzia că susceptibilitatea hipnotică este modificabilă în mică măsură, în timp ce alții au spus că susceptibilitatea hipnotică, măsurată cu ajutorul scalelor Stanford, are o stabilitate relativă.

Inducția hipnotică reprezintă procedeul prin care se realizează transa hipnotică și presupune concentrarea asupra unui obiect de dimensiuni mici, de regulă strălucitor, asupra unei anumite zone a corpului, asociată cu administrarea de către terapeut a unor formule sugestive de calm, relaxare, somnolență. După Hartland, inducția hipnotică are trei faze:

faza de pregătire a inducției hipnotice, în care terapeutul trebuie să-i explice subiectului în ce constă hipnoza, ce se așteaptă de la el și ce efecte poate avea aplicarea hipnozei. Se insistă mai ales asupra avantajelor pe care le are hipnoza în eliminarea unor simptome de care subiectul vrea să scape. Este necesar ca terapeutul să-l asigure pe pacient că nu are de ce să-i fie frică și că va trăi experiențe agreabile. În această fază de pregătire i se cere pacientului să fie cât mai pasiv și să nu încerce să-l ajute sau să se opună terapeutului, precizându-i-se că este în interesul lui să beneficieze de avantajele hipnozei și că dacă totuși nu vrea să fie hipnotizat, ar fi mai bine să se adreseze altui specialist. În continuare i se dă subiectului indicația de a nu-și analiza starea, de a nu încerca să afle ce e cu el; el trebuie doar să respecte instrucțiunile terapeutului.

faza de inducție hipnotică propriu-zisă cuprinde comportamentele impuse de terapeut subiectului, la care se adaugă ceea ce spune și face terapeutul. Inducția hipnotică presupune distragerea de la stimulii perturbatori externi, concentrarea asupra unui obiect de dimensiuni mici și asupra spuselor terapeutului, sugerarea relaxării și somnolonței, stimularea jocului liber și a imaginației.

faza de adâncire a transei presupune administrarea unor sugestii, verificarea în ce măsură inducția hipnotică a avut efect (se face prin realizarea testului rigidității brațului). Se trece iar la adâncirea stării hipnotice printr-un instructaj specific, după care se incepe administrarea sugestiilor specifice pentru care a fost indusă hipnoza.

Există diferite tehnici de inducție hipnotică printre care tehnica de inducție elementară (Hunter, 1988), tehnica inducției prin metoda imageriei vizuale, tehnica fixării privirii, tehnici avansate de inducție hipnotică (metoda levitației brațului și tehnica de inducție indirectă a hipnozei).

Ultima etapă a hipnozei o reprezintă dehipnotizarea care se face de regulă prin tehnica numărării inverse. Este important ca subiectul să nu fie bruscat, iar dacă se observă rezistență la revenire nu trebuie să se recurgă la stimuli bruști, ci trebuie să se interogheze clientul în legătură cu motivele care îl împiedică să iasă repede sau să se repete procedura (subiectul este rehipnotizat și înainte de această etapă de dehipnotizare se dau sugestii clare de revenire la comandă). Clientul nu trebuie lăsat să plece până când nu există certitudinea că este pe deplin vigilent, că a revenit complet la starea normală. Subiecții care au intrat într-o transă mai profundă trebuie să fie lăsați să mai aștepte puțin într-o cameră, iar înainte de a pleca, terapeutul trebuie să mai verifice o dată starea acestora. Există cazuri foarte rare când subiecții pot acuza mici efecte secundare cum ar fi cefalee, confuzie, senzație ușoară de amețeală sau de vomă. În această situație se recurge la rehipnotizare și i se dau sugestii de anulare a acestor efecte negative. De regulă, ele reprezintă indicii de conflicte mai profunde, care ar trebui abordate printr-o terapie de mai mare profunzime.

3.4. Hipnoterapia

Hipnoterapia poate îmbrăca trei forme: terapie centrată pe simptom, care are ca obiectiv eliminarea simptomului, psihoterapia analitică – hipnoanaliza și sisteme de psihoterapie în care hipnoza se combină cu foarte multe tehnici de psihoterapie scurtă de orientare comportamentală și experiențială.

Hartland este de părere că la începutul oricărei psihoterapii terapeutul trebuie să obțină informații de la pacient conform unei scheme de anamneză: istoricul bolii, istoria familială, copilăria, istoria ocupațională, probleme psiho-sexuale, antecedente patologice, antecedente heredocolaterale, starea psihică actuală și informații referitoare la cunoștințele pacientului despre hipnoză și la expectațiile lui legate de aceasta. După realizarea acestei scheme de anamneză, lucrul cu pacientul este mult mai ușor, simptomul fiind înlăturat mult mai ușor dacă i se dau subiectului și sugestii de întărire a eului, de reducere a anxietății și de creștere a încrederii în sine.

În general oamenii au două reacții psihice la boală, reacții directe (anxietate, teamă, tensiune, agitație, dispoziție depresivă) și reacții-consecințe ale unor tulburări din sfera personalității (lipsă de încredere în sine, dependență, dezadaptare, instabilitate psihică). Deși profunzimea transei nu contează, totuși se observă că cu cât este mai adâncă, cu atât crește eficiența tratamentului. Având în vedere aceste fapte se impune ca un principiu important al terapiei combinarea sugestiilor de întărire a eului cu sugestiile terapeutice propriu zise centrate pe simptom. După încheierea instructajului care conține sugestii de întărire a eului se trece la administrarea sugestiilor pentru înlăturarea simptomului. Acestea din urmă sunt elaborate după parcurgerea unor faze:

– terapeutul trebuie să mărească motivația subiectului pentru tratament înainte de începerea acestuia, el trebuie să discute cu subiectul simptomul în detaliu și să accentueze ideea că simptomul este neconvenabil, perturbator, iar existența subiectului ar fi mult mai plăcută fără el;

– în cea de a doua fază terapeutul îi explică subiectului cum îl poate ajuta hipnoza să scape de acel simptom; terapeutul trebuie să fie cât mai convingător în afirmațiile sale.

Prin hipnoterapia centrată pe simptom se obțin rezultate încurajatoare

În domeniul anesteziei hipnoza poate fi aplicată pentru a realiza intervenții chirurgicale fără anestezie. Pentru anestezie este nevoie de transă profundă, la care ajung foarte puțini subiecți. La cei care nu intră în transă profundă, se poate scădea cantitatea de anesteziece și implicit efectele secundare ale acestora.

În pregătirea pentru scăderea anxietății preoperatorii și pentru sugerarea unei mai bune evoluții postoperatorii;

În durerile cronice – boli reumatice, în urma accidentelor, în cancer, în SIDA. Rezultate foarte încurajatoare se obțin în cancerele incipiente: remisii lungi și chiar vindecări spectaculoase (se folosește tehnica hipnotică asociată cu imaginație dirijată, în scopul de a stimula sistemul imunitar).

În bolile psihosomatice – hipertensiune arterială, tulburări de ritm cardiac, ulcer, gastrite, colite, anumite forme de obezitate;

În tulburările sexuale psihogene;

În tulburările nevrotice: tulburări anxioase (tulburări cu anxietate generală și atacuri de panică); tulburări somatoforme; tulburări fobice; mai greu în tulburările obsesiv-compulsive; în tulburările depresive, cu rezervă (în depresia majoră este obligatorie asocierea cu tratament psihiatric); în nevrozele mixte, motorii sau în nevroza ticurilor; în logonevroză;

În domeniul recuperărilor neurologice: după accidente vasculare cerebrale, după traumatisme cranio-cerebrale;

În tratamentul deprinderilor greșite – abuz de substanțe. Observație: cu un alcoolic cronic, deteriorat cognitiv, nu se mai poate lucra. În toxicomanii se poate lucra, cu condiția ca subiectul să fie foarte bine păzit, așa încât să nu mai poată fi abordat de distribuitorii de droguri.

Cu normalii și în normalitatea de excepție, pentru optimizarea învățării, stimularea disponibilităților creative și chiar în pregătirea unor misiuni speciale, la piloți, cosmonauți, militari cu misiuni speciale.

Dacă psihotraumele și conflictele mai recente și mai superficiale pot fi abordate prin simpla hipnoterapie centrată exclusiv pe simptom, în cazul conflictelor mai severe este absolut necesară terapia de profunzime care vizează descoperirea acestor conflicte, a reacțiilor emoționale asociate, terapia încheindu-se cu ajutarea pacientului să le cunoască și să le facă față.

Hipnoanaliza îmbină tehnicile de hipnoză cu metodele specifice psihanalizei. Hipnoanaliza utilizează aceleași tehnici de inducție și adăugire a transei hipnotice, după care recurge la procedee specifice psihanalizei. Hipnoanaliza are față de psihanaliză avantajul că reprezintă o psihoterapie de scurtă durată. Ea îl ajută pe pacient să se elibereze de simptomele de care dorește să scape, contribuind totodată și la restructurarea mai profundă în sfera personalității acestora prin accesul la anumite zone ale inconștientului, unde s-au structurat conflictele generatoare de simptome. În medie, cura hipnoanalitică totalizează douăzeci de ședințe, ceea ce înseamnă relativ puțin comparativ cu o cură psihanalitică ce durează doi-trei ani. Diferența esențială față de psihanaliză constă în aceea că terapeutul hipnoanalist nu rămâne pasiv până când rezistențele pacientului cedează, ci le atacă frontal, înainte ca acestea să oprească progresul psihoterapiei sau, în unele situații, ignoră această rezistență. Singurul criteriu de selecție a pacienților pentru hipnoanaliză este gradul lor de hipnotizabilitate. Cu cât se obține o transă mai profundă, cu atât hipnoanaliza are șanse mai mari, pacientul având acces mai ușor la amintiri și conflicte uitate din trecutul său, care îi produc simptome nevrotice sau psihosomatice. O transă mai profundă facilitează și producerea amneziei posthipnotice care îl va proteja temporar pe pacient de amintiri prea penibile, ce vor fi aduse în planul conștiinței abia atunci când pacientul se va simți suficient de puternic să le facă față.

Hartland consideră că hipnoanaliza prezintă două etape principale: analitică (se referă la descoperirea de către pacient a conflictelor inconștiente care sunt generatoare de simptome) și sintetică (prin intermediul insight-ului și reeducării, pacientul este ajutat să-și elaboreze noi deprinderi de gândire și noi modele de comportament și, în consecință, să-și reconstruiască încrederea în sine, în capacitatea sa de autocontrol și de a face față existenței așa cum este ea).

Hipnoanaliza reprezintă deci o modalitate prin care terapeutul se adresează ego-ului inconștient al pacientului, acest demers realizându-se mai direct și mai rapid în comparație cu psihanaliza.

Hipnoza se combină cu foarte multe tehnici de psihoterapie scurtă de orientare comportamentală și experiențială. Astfel, se utilizează în terapia de familie, în psihoterapia cognitiv-experiențială, în psihoterapia copilului și în terapia cognitiv-comportamentală.

3.5. Hipnoterapia în alcoolism

Consumul de alcool este o deprindere larg răspândită, dar numai unii consumatori devin alcoolici. Alcoolismul nu trebuie văzut ca o boală, ci ca un simptom al unei personalități dezorganizate care nu poate face față situației și alege alcoolul ca o modalitate de pseudoadaptare la stres. Alcoolul determină pe moment reducerea tensiunilor, creșterea încrederii în forțele proprii și creează o stare psihică pozitivă, adesea euforică. Toate acestea au drept consecință scăderea anxietății, reducerea reacțiilor fobice, a fricilor obsesive, a depresiei, astfel încât alcoolul ajunge să fie folosit pentru eliminarea suferinței psihice.

Observațiile clinice au arătat că alcoolicul este un hipersensibil, dependent, singuratic, cu o rezistență scăzută la frustrări și o imagine de sine scăzută. Sentimentele de autocompătimire și cele inconștiente de ostilitate sunt adesea prezente la alcoolic. În copilărie, alcoolicul a fost în majoritatea cazurilor hiperprotejat de părinți și ca urmare nu și-a format capacitatea de a face față responsabilităților. Ulterior, condițiile sociale nefavorabile, problemele de familie, grijile financiare și profesionale îl pot face să caute consolarea în altă parte și adesea el ajunge să se refugieze în alcool. Dacă subiectul continuă să bea și nu găsește modalitatea de a face față situației, treptat, acesta ajunge la degradare psihică și socială. Inițial individul are un autocontrol al dozelor și al frecvenței consumului de alcool, dar cu timpul el nu-și mai poate controla tendința de a bea.

Alcoolicul se adresează terapiei pentru a învăța să bea moderat, dar consumul de alcool trebuie eliminat complet și pentru totdeauna. Taratamentul dă rezultate dacă pacientul dorește acest lucru și nu dacă este adus de familie, prieteni sau poliție. Cel mai bun moment pentru începerea tratamentului îl constituie revenirea din starea de ebrietate, când pacientul are sentimente de culpabilitate și este motivat pentru schimbare.

Un element esențial al terapiei este atitudinea terapeutului față de pacient și față de deprinderea greșită. Terapeutul nu trebuie să condamne deprinderea greșită a pacientului, dimpotrivă e necesar să manifeste o atitudine caldă, de înțelegere și toleranță, simpatetică. Chiar dacă pacientul continuă să bea și după începerea tratamentului, terapeutul nu trebuie să-și exprime dezamăgirea, ci să-l încurajeze în tratament, să-i arate că îi înțelege problemele și motivele și că are încredere în capacitatea lui de a găsi o altă modalitate de a face față ssituației. În același timp pacientului trebuie să i se modifice gândul că este un caz disperat, evidențiindu-se trăsăturile pozitive care au fost mascate de conduita de alcoolic.

Hipnoterapia alcoolismului are drept obiectiv îndrumarea pacientului către o mai bună adaptare la mediu la care se adaugă modificarea atitudinii pacientului care crede că nu va face față existenței fără alcool și implementarea ideii că dorința de a bea va dispărea dacă el va învăța să facă față situației. Terapia trebuie să înceapă de la cauzele de bază care îl determină pe pacient să bea. Dacă terapeutul îl ajută pe pacient să se descurce în situațiile stresante și fără alcool, atunci crește mult șansa de succes a tratamentului.

Cu pacienții care intră în hipnoză condiționarea (realizarea de reflexe condiționate astfel încât subiecții să aibă senzație de greață după consumul de alcool) se face prin sugestii posthipnotice. Majoritatea alcoolicilor sunt subiecți hipnotizabili, hipnotizabilitatea lor fiind restrânsă de două situații: cea în care pacientul fiind în stare de ebrietate nu are cum să reacționeze la hipnoză și situația în care s-a produs deja dezintegrarea personalității, când degradarea psihică îngreunează considerabil aplicarea hipnozei. Atunci când subiecții sunt în transă ușoară pot fi ajutați cu sugestii de autostimă, autoîncredere, combinate cu psihoterapii de suport, metode de reeducare, discuții cu pacientul. Sugestiile de întărire a eului au o pondere mai mare decât în alte cazuri. Se pot folosi și sugestii directe, variabile în funcție de caz: ,,Alcoolul îți este indiferent” , ,,Ești liber de robia alcoolului”, ,,De câte ori simți gustul și mirosul de alcool ți se face greață și scârbă pentru că alcoolul este otravă pentru organism”, ,,Poți face față vieții și fără alcool”. De asemenea se pot utiliza și scenarii metaforice în care se sugerează faptul că odată cu ingestia de alcool organismul se întărește.

III. Cercetarea

1. Obiective

O1 – ameliorarea stǎrilor depresive la alcoolici în timpul tratamentului de dezintoxicare cu ajutorul terapiilor sugestive;

O2 – observarea corelației dintre depresie și alcoolism;

O3 – renunțarea la consumul de alcool pe o perioadă cât mai lungă.

2. Ipoteze

I1 – dacǎ subiectul este alcoolic, atunci el are stǎri depresive;

I2 – dacǎ tehnicile de relaxare sunt bine însușite, atunci intensitatea stǎrilor depresive ale alcoolicului se reduce;

I3 – dacǎ stǎrile depresive sunt mai rare și mai puțin accentuate, probabilitatea de a reveni la consumul de alcool e mai micǎ.

3. Subiecții participanți la cercetare

– la cercetare au participat 10 subiecți alcoolici abstinenți din cadrul programului de dezintoxicare de la secția XVII Psihiatrie de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru Obregia”. Aceștia au vârste cuprinse între 30 și 50 de ani, femei și bǎrbați, provin din mediul urban. Subiecții au fost selectați în funcție de următoarele criterii: să fie la prima internare, să nu fie dependenți de mai mult de cinci ani, să nu fie psihotici.

4.Metode și tehnici utilizate

– studiul de caz, interviu, observația, conversația, chestionarul BDI, testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului, antrenamentul autogen al lui Schultz.

5. Studiu de caz

Pacientul 1

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 1 este bǎrbat, are 35 de ani, a terminat Facultatea de Drept, de profesie este executor judecǎtoresc și are cabinet propriu. Locuiește împreunǎ cu soția și fiica sa. Nici un membru al familiei sale nu este alcoolic. A început sǎ consume alcool în urma decesului mamei sale, acum 3 ani. A suferit o depresie care, dupǎ pǎrerea, lui nu a constituit o problemǎ atât de mare încât sǎ apeleze la servicii de specialitate (psihiatru sau psiholog). Pentru el, alcoolul a fost un mijloc de rezolvare a problemelor cu care se confrunta. Dacǎ înainte de decesul mamei consuma alcool ocazional, dupǎ acest eveniment a început sǎ consume frecvent coniac și wiski (pânǎ la 400 de ml pe zi), mai rar bere. Consuma alcool fǎrǎ sǎ fie vǎzut de familie, de regulǎ bea singur, nu se manifesta violent dupǎ ce consuma, de aceea își descrie relația familialǎ ca fiind bunǎ. Totuși, a realizat creșterea cantitǎții și frecvenței consumului de alcool, a conștientizat cǎ a devenit dependent și s-a hotǎrât sǎ apeleze la clinica de dezintoxicare, atât pentru sǎnǎtatea proprie, cât și pentru a nu distruge relația cu familia. Viața profesionalǎ începuse sǎ fie afectatǎ de consumul abuziv de alcool, în sensul cǎ nu mai dǎdea același randament ca înainte (nu le mai rǎspundea clienților la telefon, uita sau amâna întâlnirile stabilite cu clienții). Nu suferǎ de tulburǎri la nivel somatic. Este vizitat de soție și își dorește sǎ aibǎ o viațǎ normalǎ, unde alcoolul sǎ nu mai constituie o prioritate.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 6, se observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 este reprezentativ pentru alcoolici. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 24, subiectul prezintǎ depresie moderatǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

I-am explicat pacientului conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar eu m-am gândit la relaxare. Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive tristețea, pesimismul, prezența sentimentului eșecului, tulburǎrile de somn, iritabilitatea, sentimente de culpabilitate.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Astfel, pacientul 1 a arǎtat interes fațǎ de acest tip de terapie. Astfel, s-a trecut la exercițiul de relaxare bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz.

În timpul administrǎrii sugestiilor am observat la pacient cǎ la început se simțea stânjenit, se mișca, însǎ pe parcurs a reușit sǎ se relaxeze. Dupǎ 20 de minute exercițiul de relaxare a luat sfârșit, am discutat despre experiența sa avutǎ în timpul relaxǎrii și a relatat cǎ la început i-a fost un pic teamǎ, dar pe parcurs s-a liniștit, a reușit chiar sǎ se relaxeze. De asemenea, a spus cǎ se simte mai liniștit, mai odihnit, cǎ i-a plǎcut și cǎ așteaptǎ cu nerǎbdare urmǎtoarea ședințǎ. Astfel, l-am rugat sǎ încerce sǎ se relaxeze de douǎ ori pe zi, câte zece minute, chiar dacǎ nu a reținut sugestiile pe care i le-am dat. Fiindcǎ a solicitat mai multe informații cu privire la terapiile sugestive, i-am dat o carte din care sǎ se documenteze.

A cincea ședințǎ

Am discutat cu pacientul despre temele avute; mi-a relatat cǎ a citit o bunǎ parte din carte și cǎ a devenit mai încrezǎtor cu privire la efectul terapiilor sugestive . Cealaltǎ temǎ a fost și ea „fǎcutǎ”, pacientul a încercat sǎ se relaxeze singur, spunându-mi cǎ nu a avut același efect ca în timpul ședinței de terapie deoarece nu s-a putut relaxa la fel de bine. I-am spus cǎ acest fapt nu constituie o problemǎ deoarece însușirea tehnicilor de relaxare necesitǎ un antrenament mai îndelungat și l-am asigurat cǎ dacǎ se va implica la fel de mult ca și pânǎ acum în terapie, își va însuși aceastǎ tehnicǎ și se va putea relaxa singur. Dupǎ aceste discuții au urmat cele 20 de minute de relaxare, în timpul cǎrora am observat cǎ neliniștea și agitația motorie care au fost prezente în ședința anterioarǎ n-au mai existat, pacientul fiind mult mai destins. De asemenea, am observat cǎ atunci când i-am sugerat cǎ va fi mai puternic, mai optimist, mai încrezǎtor în forțele proprii pacientul a zâmbit, zâmbet pe care nu l-am putut decoda, în sensul cǎ nu mi-am dat seama dacǎ semnificǎ neîncredere sau, dimpotrivǎ, mulțumire la auzul acestor sugestii. Dupǎ încheierea exercițiului, am avut o discuție referitoare la trǎirile sale din timpul relaxǎrii. A fǎcut comparație cu ședința precedentǎ, spunând cǎ de aceastǎ datǎ nu a mai simțit teamǎ, n-a mai simțit nevoia sǎ se miște, s-a relaxat mai mult decât data trecutǎ. I-am spus cǎ am observat un zâmbet la un moment dat, pacientul replicându-mi cǎ a zâmbit deoarece îi plǎcea ceea ce a auzit. Printr-o discuție mai amǎnunțitǎ, am ajuns la concluzia cǎ pacientul este foarte motivat sǎ devinǎ mai optimist, mai încrezǎtor în forțele proprii, practic sǎ scape de stǎrile depresive. Spre sfârșitul ședinței mi-a zis cǎ vrea sǎ mai încerce sǎ se relaxeze singur pâna la urmǎtoarea întâlnire, fapt ce denotǎ dorința sa de a-și însuși tehnica de relaxare și totodatǎ încrederea pe care o are în acest tip de terapie.

A șasea ședințǎ

A început cu o conversație despre tema sa, mi-a relatat cǎ a reușit sǎ se relaxeze muscular, sǎ scape de tensiune, sǎ se „elibereze de toate gândurile”, totuși a prezentat nemulțumire vizavi de faptul cǎ nu poate obține același efect din timpul ședințelor, cǎ nu-și poate administra sugestiile pe care i le administrez eu, ceea ce m-a determinat sǎ-l rog sǎ-și noteze pe o foaie sugestii ca: sunt puternic, sunt independent, sunt stǎpân pe mine, cred cǎ pot face tot ceea ce îmi propun. I-am dat sarcina de a repeta aceste încurajǎri ori de câte ori simte nevoia, fie în stare de veghe, fie în timpul relaxǎrii. I-am prezentat importanța acestei teme care constǎ în faptul cǎ astfel își însușește o serie de deprinderi de a face fațǎ depresiei, ceea ce îi scade vulnerabilitatea fațǎ de episoadele viitoare, deoarece aceste deprinderi combat convingerile negative care stau la baza depresiei. Dupǎ aceastǎ discuție s-a trecut la antrenamentul autogen, pacientul relaxându-se mai bine. Aceastǎ afirmație am fǎcut-o atât pe baza observației, cât și pe baza a ceea ce a relatat subiectul în discuția avutǎ pe finalul ședinței.

A șaptea ședințǎ

Pacientul a fost entuziasmat la începutul acestei ședințe, deoarece era nerǎbdǎtor sǎ-mi spunǎ cǎ tema pe care a avut-o l-a ajutat sǎ se detașeze de „gândurile rele” și cǎ de fiecare datǎ când va avea stǎri depresive își va repeta sugestiile. Mi-a înapoiat cartea pe care a citit-o în întregime și m-a rugat sǎ-i împrumut o nouǎ carte de psihoterapie, deoarece vrea sǎ își ocupe timpul într-un mod util și plǎcut. Am avut o discuție amǎnunțitǎ referitoare la simptomele lui depresive; mi-a spus cǎ starea de tristețe menționatǎ în interviul de evaluare persistǎ, dar este mai diminuatǎ ca intensitate comparativ cu cea din momentul internǎrii. A zis cǎ acest fapt se datoreazǎ în primul rând soției sale care îl sprijinǎ, îl viziteazǎ și îl încurajeazǎ. „Dacǎ la început nu mai vedeam vreo șansǎ de a fi ceea ce am fost, acum cred cǎ sunt mai multe”. Din spusele lui rezultǎ cǎ doza de pesimism a fost înlocuitǎ de cea de optimism. Trebuie menționat cǎ subiectul nu așteaptǎ ca problemele sǎ se rezolve de la sine, știe cǎ este nevoie de multǎ muncǎ, de voințǎ, cǎ are nevoie de ajutor, dar cǎ totul depinde de el. Dupǎ ce i-am spus cǎ realizarea acestor lucruri este un pas important cǎtre vindecare, am trecut la tehnica de relaxare care a decurs bine. Dupǎ ce am discutat despre cum s-a simțit în starea de relaxare, i-am promis cǎ îi voi aduce o carte și l-am rugat sǎ continue sǎ se relaxeze singur, de douǎ ori pe zi, dar sǎ-și administreze și sugestiile învǎțate.

A opta ședințǎ

Am vorbit despre tema avutǎ și pacientul mi-a relatat cu dezamǎgire cǎ atunci când s-a relaxat singur a avut o stare de tensiune deoarece se gândea tot timpul la sugestiile pe care trebuia sǎ și le administreze. I-am spus cǎ nu trebuie sǎ se îngrijoreze deoarece nu are experiențǎ în exersarea acestui antrenament, ea se capǎtǎ în timp și necesitǎ perseverențǎ, o relaxare profundǎ, astfel încât sugestiile sǎ vinǎ de la sine. De asemenea majoritatea oamenilor care învațǎ acest antrenament se cofruntǎ cu astfel de obstacole, i-am explicat cǎ acest fapt nu constituie un motiv de temere, de impacientare. În ciuda acestor lucruri, a zis cǎ a continuat sǎ-și administreze sugestiile în stare de veghe, efectul lor nefiind același ca data trecutǎ datoritǎ disconfortului resimțit în timp ce se relaxa. L-am încurajat, spunându-i cǎ acesta este un act de perseverențǎ. Deoarece m-am gândit cǎ ar putea avea un disconfort în timpul relaxǎrii din aceastǎ ședințǎ, am dirijat discuția cǎtre realizǎrile sale din timpul vieții. Pacientul s-a detașat de „problema” menționatǎ, a vorbit cu entuziasm despre succesele sale și am trecut la terapia sugestivǎ într-o stare de spirit plǎcutǎ, pacientul relaxându-se chiar mai bine decât în ședințele anterioare, fiind foarte mulțumit de acest lucru. La sfârșitul ședinței, i-am dat cartea pe care i-am promis-o și l-am rugat sǎ persevereze în relaxare.

A noua ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ pacientul mi-a comunicat cǎ a început sǎ lectureze cartea, îi pare interesantǎ și cǎ a reușit sǎ-și administreze sugestiile în timp ce se relaxa fǎrǎ prea multǎ tensiune. Încordarea nu a mai constituit un motiv de îngrijorare deoarece a observat cǎ a fǎcut progrese, deși nu a ajuns la starea pe care o are în timpul ședințelor. Nu s-a întâmplat nimic semnificativ în aceastǎ ședințǎ, relaxarea a decurs normal.

A zecea ședințǎ

Am discutat despre tehnica de relaxare pe care o face singur, mi-a spus cǎ observǎ progrese reale în starea pe care și-o induce, cǎ se simte mai bine de când face acest lucru. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a obținut scorul 13. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ acest tratament este eficient și i-am recomandat sǎ continue sǎ exerseze antrenamentul autogen al lui Schultz singur. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. I-am urat pacientului succes, spunându-i cǎ având aceeași atitudine va putea sǎ depǎșeascǎ problemele și sǎ își atingǎ scopurile (sǎ aibǎ o viațǎ normalǎ în care alcoolul sǎ nu mai reprezinte o prioritate).

Pacientul 2

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 2 este femeie, are 40 de ani, a terminat 12 clase, este comerciant în piațǎ. Locuiește împreunǎ cu fiica sa. Nici un membru al familiei sale nu este alcoolic. A început sǎ consume alcool în urmǎ cu 5 ani din cauza problemelor familiale. La început se certa cu concubinul, care era alcoolic și se manifesta violent, acesta o bǎtea, fapt care a determinat-o și pe ea sǎ consume. A început cu bere, cam 1 litru pe zi. În timp, au apǎrut și certuri cu fiica sa care se plângea de faptul cǎ amândoi sunt dependenți de alcool, cǎ s-a sǎturat de certuri și bǎtǎi. Aceasta a fugit de acasǎ la prietenul ei. De atunci pacienta a început sǎ consume și mai mult, ajungând la 2 litri de bere pe zi sau 500 ml de vodcǎ. Vǎzând cǎ lucrurile nu se rezolvǎ între ea și concubin, a hotǎrât sǎ se despartǎ de el. Pentru ea, alcoolul a fost un mijloc de rezolvare a problemelor cu care se confrunta, însǎ începuse sǎ nu se mai îngrijeascǎ, sǎ nu se mai implice în munca sa. În cele din urmǎ s-a împǎcat cu fiica sa care a rugat-o sǎ se interneze. A realizat creșterea cantitǎții și frecvenței consumului de alcool, a conștientizat cǎ a devenit dependentǎ și s-a hotǎrât sǎ apeleze la clinica de dezintoxicare, atât pentru sǎnǎtatea proprie, cât și pentru cǎ a rugat-o fiica sa. Viața profesionalǎ începuse sǎ fie afectatǎ de consumul abuziv de alcool, în sensul cǎ nu mai dǎdea același randament ca înainte (era irascibilǎ, nu mai avea rǎbdare cu clienții, fǎcea erori de calcul). Are probleme cu ficatul. Este vizitatǎ de fiicǎ și își dorește sǎ aibǎ o viațǎ normalǎ, eventual sǎ-și întemeieze o nouǎ familie „sǎ nu fie singurǎ la bǎtrânețe”, alcoolul sǎ nu mai constituie o prioritate și de asemenea sǎ-și poatǎ ajuta fiica atât financiar, cât și sǎ o sprijine moral în problemele ei.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 9, se observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 este reprezentativ pentru alcoolici. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacienta prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 27, subiectul prezintǎ depresie moderatǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, pesimismul, prezența sentimentului eșecului, tulburǎrile de somn, iritabilitatea, sentimente de culpabilitate, dar și pe cele pe care le-a menționat în interviul preliminar: faptul cǎ nu se mai îngrijea, cǎ nu mai fǎcea curat în casǎ, cǎ nu mai discuta cu vecinele, se simțea inutilǎ, nu mai avea dispoziția necesarǎ pentru a lucra I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, propunându-i terapia sugestivă. Pacienta este sociabilǎ, îi place sǎ discute despre problemele ei și spune cǎ îi place s-o asculte lumea.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Astfel, pacienta a arǎtat interes fațǎ de acest tip de terapie dar mai ales de faptul cǎ sunt persoane care se intereseazǎ de soarta ei. Astfel, s-a trecut la exercițiul de relaxare, bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz. La început pacienta a început sǎ râdǎ, fapt care m-a determinat sǎ o întreb dacǎ vrea sǎ continuǎm, și-a cerut scuze și mi-a zis cǎ nu râde de mine, ci de formularea sugestiilor, formulare pe care nu a mai întâlnit-o. Am rugat-o sǎ se concentreze asupra sugestiilor, spunându-i cǎ numai astfel poate obține relaxarea. Am asigurat-o cǎ va fi un exercițiu care îi va face plǎcere și totodatǎ îi va fi util.Am reînceput exercițiul și de data aceasta am reușit sǎ-l duc pânǎ la capǎt, am discutat despre experiența pacientei avută în timpul relaxǎrii și a relatat cǎ la început i-a „venit iar sǎ râdǎ”, dar pe parcurs s-a liniștit, a reușit sǎ se concentreze și chiar sǎ se relaxeze „un pic”. De asemenea, a spus cǎ i-a plǎcut și cǎ ar vrea sǎ-l repetǎm. De aceea am rugat-o sǎ încerce sǎ se relaxeze singurǎ, de douǎ ori pe zi, câte zece minute, chiar dacǎ nu a reținut sugestiile pe care i le-am dat.

A cincea ședințǎ

Am discutat cu pacienta despre tema avutǎ; mi-a relatat cǎ a încercat sǎ se relaxeze singurǎ, dar nu a putut. I-am spus cǎ acest fapt nu constituie o problemǎ deoarece însușirea tehnicilor de relaxare necesitǎ un antrenament mai îndelungat și am asigurat-o cǎ dacǎ se va implica în terapie, își va însuși aceastǎ tehnicǎ și se va putea relaxa singurǎ. Am mai discutat despre problemele sale, mi-a zis cǎ și-a fǎcut prietene în spital, cǎ se înțelege bine cu personalul medical, cǎ se bucurǎ cǎ este vizitatǎ de fiica ei, dar cǎ se simte vinovatǎ fațǎ de ea și cǎ îi este rușine. Dupǎ aceste discuții au urmat cele 20 de minute de relaxare, în timpul cǎrora am observat cǎ pacienta a prezentat mai multǎ seriozitate ca data trecutǎ, n-a mai fost agitatǎ, a reușit să se destindǎ. De asemenea, am observat cǎ atunci când i-am sugerat „Te vei gândi tot mai puțin la tine însuți, la dificultǎțile tale, vei fi tot mai puțin preocupat de propriile trǎiri, vei deveni tot mai puțin îngrijorat, tot mai puțin agitat, tot mai puțin deprimat, vei fi capabil sǎ gândești clar, sǎ te concentrezi tot mai bine” pacienta a oftat ușor. Dupǎ încheierea exercițiului, am avut o discuție referitoare la trǎirile sale din timpul relaxǎrii. A fǎcut comparație cu ședința trecutǎ și mi-a zis cǎ nu a mai amuzat-o, și nici nu a mai simțit nevoia sǎ se miște și de asemenea cǎ a reușit sǎ se relaxeze: „Chiar mǎ simt mai odihnitǎ!”. I-am spus cǎ am observat un oftat când se relaxa, dar mi-a zis cǎ nu a conștientizat acest lucru. Am întrebat-o dacǎ are îndoielei cu privire la acele sugestii, dacǎ are ceva împotriva lor și mi-a rǎspuns cǎ nu-i place sǎ se gândeascǎ cǎ nu va mai fi preocupatǎ de trǎirile ei sau cǎ nu se va mai gândi la dificultǎți deoarece dacǎ va face acest lucru, nu va mai putea face fațǎ acestor probleme. I-am explicat pe îndelete la ce se referǎ aceste sugestii, a înțeles și m-a asigurat cǎ i le pot administra în continuare, deoarece ele nu i-au creat un disconfort, doar cǎ le-a înțeles greșit. La sfârșitul ședinței am rugat-o sǎ se relaxeze și singurǎ, sǎ persevereze, cǎci pânǎ la urmǎ va avea rezultate.

A șasea ședințǎ. A început cu o conversație despre tema sa, mi-a relatat cǎ a reușit sǎ se relaxeze muscular, sǎ scape de tensiune, sǎ „mai uite de probleme”, dar cǎ nu-și poate administra sugestiile pe care i le dau eu în timpul ședințelor. Am rugat-o sǎ-și noteze pe o foaie sugestii ca: mǎ voi simți tot mai bine, voi fi tot mai independentǎ, voi fi tot mai încrezǎtoare în forțele proprii, voi fi mulțumitǎ și optimistǎ, sugestii pe care trebuie sǎ și le repete de fiecare datǎ când simte nevoia. I-am explicat cǎ repetarea acestor sugestii o ajutǎ în formarea unor deprinderi de a face fațǎ depresiei. Am trecut la antrenamentul autogen, pacienta s-a relaxat mai mult ca în ședințele anterioare afirmând cǎ am avut dreptate când i-am spus cǎ repetarea este cel mai eficient mod de a obține relaxarea. La sfârșitul ședintei a spus, din proprie inițiativǎ cǎ va mai practica antrenamentul singurǎ.

A șaptea ședințǎ. Pacienta mi-a mǎrturisit cǎ și-a repetat sugestiile notate pe foaie, cǎ a reușit sǎ se elibereze de gânduri în timp ce s-a relaxat și cǎ se simte mai bine de când s-a internat, atât fizic cât și psihic. De asemenea a spus cǎ în urma curei de dezintoxicare este mai lucidǎ și a realizat cǎ alcoolul nu constituie o modalitate de soluționare a problemelor. Am trecut la exercițiul de relaxare care s-a desfǎșurat în condiții bune, nu s-au petrecut evenimente deosebite. Ca și temǎ, am rugat-o sǎ-și administreze sugestiile învǎțate și în timp ce se relaxeazǎ singurǎ.

A opta ședințǎ. Pacienta era veselǎ deoarece, înainte cu o zi, fiica sa o anunțase cǎ va deveni bunicǎ și mi-a zis „Acum sunt mai convinsǎ ca oricând cǎ nu o sǎ mai beau!”. Mi-a spus cǎ a reușit sǎ se relaxeze și administrându-și sugestii, cǎ și-a propus sǎ își însușească antrenamentul pentru a-l putea exersa și dupǎ externare. Am observat o dozǎ de optimism în atitudinea ei, era machiatǎ și parfumatǎ. Exercițiul de relaxare a decurs bine. Nu i-am mai vorbit despre temǎ deoarece am vrut sǎ verific dacǎ ceea ce mi-a spus în timpul ședinței este adevǎrat.

A noua ședințǎ. Mi-a zis, fǎrǎ sǎ o întreb, cǎ a reușit sǎ se relaxeze singurǎ mai mult fațǎ de celelalte dǎți. Am apreciat-o și am încurajat-o sǎ continue fiindcǎ acest lucru îi este benefic. Relaxarea a decurs normal.

A zecea ședințǎ. Am discutat despre tehnica de relaxare pe care o face singurǎ, mi-a spus cǎ observǎ progrese reale în starea pe care și-o induce, cǎ se simte mai bine de când face acest lucru. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacienta a obținut scorul 16. I-am spus acesteia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine cǎ exerseazǎ antrenamentul autogen al lui Schultz singurǎ. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. I-am urat pacientei succes, am felicitat-o cǎ va deveni bunicǎ și i-am spus cǎ având aceeași atitudine va putea sǎ depǎșeascǎ problemele și sǎ își atingǎ scopurile.

Pacientul 3

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 3 este femeie, are 45 de ani, a terminat liceul pedagogic, este pensionatǎ pe caz de boalǎ, a fost învǎțǎtoare. Locuiește împreunǎ cu soțul care a fost diagnosticat în urmǎ cu șase ani cu cancer pulmonar. La aflarea acestei vești pacienta a început sǎ consume alcool abuziv. Înainte consuma ocazional, la petreceri, iar înainte de internare ajunsese sǎ consume în jur de 500ml de vodcǎ pe zi. Are doi copii, ambii sunt plecați din țarǎ de doi ani. Pentru ea, alcoolul a fost un mijloc de rezolvare a problemelor cu care se confrunta, un mecanism de apǎrare împotriva gândului cǎ soțul ei va muri. „Când beam, nu mai știam de mine, nu mai știam de nimic”. Când a început sǎ bea, o fǎcea pe ascuns, sǎ nu o vadǎ nimeni; dupǎ ce au plecat copiii însǎ, consuma în fața soțului fǎrǎ nici o jenǎ. A realizat creșterea cantitǎții și frecvenței consumului de alcool, a conștientizat cǎ a devenit dependentǎ și s-a hotǎrât sǎ apeleze la clinica de dezintoxicare, atât pentru sǎnǎtatea proprie, cât și pentru cǎ a rugat-o soțul și copiii. Viața profesionalǎ începuse sǎ fie afectatǎ de consumul abuziv de alcool, în sensul cǎ nu mai dǎdea același randament ca înainte și nu era etic sǎ se afișeze în fața copiilor în stare de ebrietate, astfel s-a pensionat. Are probleme cardiace, cu ficatul și cu stomacul. Este vizitatǎ de soțul ei și vorbește adesea cu copiii la telefon. Își dorește sǎ se însǎnǎtoșeascǎ pentru a-l putea îngriji pe soț și pentru a putea merge în vizitǎ la copii.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered Alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 9, se observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 este reprezentativ pentru alcoolici. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacienta prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 28, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, pesimismul, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, nehotǎrâre, autoacuzare, sentimentul pedepsei, sentimente de culpabilitate, dar și pe cele pe care le-a menționat în interviul preliminar: faptul cǎ nu se mai îngrijea, cǎ nu mai fǎcea curat în casǎ (și-a angajat o menajerǎ), se simțea inutilǎ. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, propunându-i relaxarea.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacienta a înțeles și s-a arǎtat interesatǎ de acest tip de terapie. Am rugat-o sǎ se concentreze și i-am spus cǎ numai astfel poate obține relaxarea. Am asigurat-o cǎ va fi un exercițiu care îi va face plǎcere și totodatǎ îi va fi util. Dupǎ ce am fǎcut exercițiul de relaxare, bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz, am discutat cu pacienta despre senzațiile pe care le-a trǎit în timpul relaxǎrii, dacǎ i-a plǎcut, cum se simte acum. Mi-a mǎrturisit cǎ a fost ceva nou pentru ea, cǎ a simțit greutate și cǎldurǎ în membre, cǎ s-a detensionat fizic, dar cǎ „toate încurajǎrile dinspre sfârșit sunt baliverne”. Am discutat despre acest aspect și i-am explicat cǎ aceste sugestii, prin repetare, pǎtrund în subconștient, au rol de întǎrire a eului, lucru de care are și ea nevoie. Deoarece am observat cǎ a reținut anumite sugestii administrate în timpul terapiei, am sfǎtuit-o sǎ se relaxeze și ea de douǎ ori pe zi.

A cincea ședințǎ. Mi-a spus cǎ s-a relaxat singurǎ, a reușit, doar cǎ de fiecare datǎ adormea și se mai trezea dupǎ câteva ore și cǎ îi place cǎ se trezește odihnitǎ. I-am spus cǎ este îmbucurǎtor acest lucru, mai ales cǎ atunci când încearcǎ sǎ se relaxeze „mai uitǎ de probleme”. Am întrebat-o dacǎ vrea sǎ știe mai multe despre acest tip de terapie și s-a arǎtat interesatǎ de lecturarea unei cǎrți de specialitate. Am trecut la exercițiul de relaxare, iar dupǎ terminarea lui pacienta a fǎcut comparație cu ședința precedentǎ, spunând cǎ de aceastǎ datǎ s-a relaxat mai mult decât data trecutǎ. Printr-o discuție mai amǎnunțitǎ despre problemele sale am ajuns la concluzia cǎ pacienta este foarte motivatǎ sǎ devinǎ mai optimistǎ, mai încrezǎtoare în forțele proprii, practic sǎ scape de stǎrile depresive: „Soțul meu are nevoie de o persoanǎ puternicǎ, nu de cineva care sǎ se vǎicǎreascǎ toatǎ ziua. Trebuie sǎ mǎ schimb!”. Spre sfârșitul ședinței mi-a zis cǎ vrea sǎ mai încerce sǎ se relaxeze singurǎ pâna la urmǎtoarea întâlnire, fapt ce denotǎ dorința sa de a-și însuși tehnica de relaxare și totodatǎ încrederea pe care o are în acest tip de terapie.

A șasea ședințǎ. Mi-a relatat cǎ face progrese, cǎ se poate concentra asupra corpului mai mult ca la început, cǎ a citit cartea „pe nerǎsuflate” și i s-a pǎrut foarte interesantǎ, credibilitatea în tehnicile de relaxare crescând. Antrenamentul a decurs bine, pacienta mi-a zis cǎ se simte mai bine și mai odihnitǎ, cǎ doarme mai bine noaptea de când a început terapia. A rǎmas aceeași temǎ, sǎ se relaxeze.

A șaptea ședințǎ. A zis cǎ vede un progres în relaxare, cǎ decurge mai bine, chiar și atunci când o face singurǎ. M-a întrebat cum ar putea reține mai bine sugestiile pe care i le dau și am procedat la fel ca și cu ceilalți pacienți, am rugat-o sǎ-și noteze pe o foaie anumite sugestii, cele care crede cǎ ar putea-o ajuta cel mai mult, și apoi sǎ le repete de fiecare datǎ când simte nevoia, fie în stare de veghe, fie în timpul relaxǎrii. Am mai vorbit despre problemele sale, despre stǎrile depresive, a arǎtat mai mult optimism, o altă atitudine. Gândește realist, știe cǎ trebuie sǎ lupte mult pentru a scǎpa atât de gândirea vicioasǎ cât și de patima sa pentru alcool și cǎ acest lucru depinde numai de ea și de voința sa. De asemenea spune cǎ acum ea ar trebui sǎ fie „un stâlp” pentru soțul ei și nu o „povarǎ”. Vrea sǎ scape de sentimentul de inutilitate și de culpabilitate pe care le resimte când se gândește la boala soțului ei. Dupǎ aceste discuții s-a desfǎșurat exercițiul de relaxare care a decurs într-un mod firesc, fǎrǎ aspecte semnificative. Dupǎ acest exercițiu pacienta mi-a relatat cǎ s-a concentrat mai mult pe sugestiile care vizeazǎ întǎrirea eului, deoarece își dorește acest lucru mai mult ca orice. La sfârșitul ședinței mi-a spus cǎ s-a gândit cǎ s-ar putea relaxa mai bine dacǎ și-ar înregistra pe o casetǎ audio exercițiul de relaxare fǎcut de ea pe care sǎ-l asculte de câte ori simte nevoia. I-am spus cǎ dacǎ ea simte cǎ acest lucru o ajutǎ, sǎ-l facǎ, dar sǎ-mi aducǎ și mie caseta pentru a verifica sugestiile pe care și le dǎ, tonalitatea pe care o folosește.

A opta ședințǎ. Mi-a adus caseta, am ascultat-o și am observat cǎ își repetǎ de multe ori „Voi avea tot mai multǎ încredere în forțele proprii, fǎrǎ tensiune, fǎrǎ teama de a greși. Zi dupǎ zi mǎ voi simți tot mai independentǎ, tot mai stǎpânǎ pe mine, voi putea sǎ stau pe propriile picioare, voi fi independentǎ, încrezǎtoare în forțele proprii, voi putea face fațǎ cu bine oricǎrei dificultǎți”. Am întrebat-o ce o determinǎ sǎ-și administreze aceste sugestii mai insistent decât celelalte și mi-a rǎspuns cǎ atunci când se gândește cǎ va rǎmâne fǎrǎ soțul ei crede cǎ va avea o recǎdere, cǎ nu știe dacǎ va putea suporta acest lucru, mai ales cǎ nu sunt nici copiii lângǎ ea. I-am explicat cǎ majoritatea oamenilor se confruntǎ cu astfel de situații și cǎ fiecare trebuie sǎ gǎseascǎ resurse pentru a depǎși aceste momente. De asemenea, sǎ se gândeascǎ la faptul cǎ soțul ei nu își dorește sǎ redevinǎ alcoolicǎ sau sǎ fie nefericitǎ. I-am spus cǎ este bine cǎ știe de ce are nevoie, cǎ acest fapt constituie un pas important cǎtre vindecarea sa. Am trecut apoi la relaxare, pacienta s-a simțit bine, și mi-a spus iarǎși cǎ se simte mai odihnitǎ și mai liniștitǎ.

A noua ședințǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ se relaxeazǎ mult mai bine dacǎ ascultǎ caseta decât dacǎ se antreneazǎ fǎrǎ ea. Pacienta și-a adus aminte cǎ e penultima ședințǎ și m-a rugat sǎ-i recomand un terapeut deoarece își dorește ajutor de specialitate în continuare. Am fǎcut acest lucru dupǎ care am reluat exercițiul de relaxare, pacienta s-a obișnuit cu acest exercițiu și la întrebarea dacǎ și l-a însușit a rǎspuns afirmativ.

A zecea ședințǎ. Am discutat despre tehnica de relaxare pe care o face singurǎ, mi-a spus cǎ se simte mai bine de când face acest lucru și cǎ e hotǎrâtǎ sǎ-l continue ca și pânǎ acum. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacienta a obținut scorul 19. I-am spus acesteia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine cǎ exerseazǎ antrenamentul autogen al lui Schultz singurǎ, dar cǎ mai trebuie sǎ lucreze, sǎ persevereze pentru a obține vindecarea, fapt de care este conștientǎ. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe, durerile de stomac și de ficat nu mai sunt atât de supǎrǎtoare, cǎ somnul este mai odihnitor.

Pacientul 4

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 4 este bǎrbat, are 37 de ani, a terminat Facultatea de Automaticǎ și Calculatoare, a lucrat într-o companie multinaționalǎ pe poziția Project Manager, dar și-a pierdut locul de muncǎ datoritǎ alcoolismului în urmǎ cu patru luni. Locuiește singur, în apartament proprietate personalǎ, este divorțat de trei ani, motivul despǎrțirii fiind faptul cǎ și-a neglijat soția datoritǎ faptului cǎ a pus cariera pe primul plan. Înainte consuma alcool ocazional, la peterceri, la conferințe, dar dupǎ ce l-a pǎrǎsit soția a început sǎ bea din ce în ce mai mult, deoarece nu mai avea cu cine sǎ împǎrtǎșeascǎ bucuriile sau eșecurile din plan profesional. Înainte de internare ajunsese sǎ consume o sticlǎ de wiski pe zi, începea de dimineațǎ, întârzia la serviciu, eficacitatea la locul de muncǎ scǎdea pe zi ce trece, a fost amenințat cu concedierea și când a încercat sǎ renunțe și-a dat seama cǎ nu mai poate, cǎ s-a instalat dependența. A continuat sǎ bea, a rǎmas fǎrǎ bani, a apelat la ajutorul mamei care l-a îndrumat sǎ cearǎ ajutor de specialitate, aceasta și datoritǎ faptului cǎ tatǎl lui a murit datoritǎ aceleiași probleme. Pacientul consuma alcool la început din plǎcere, mai apoi acesta s-a transformat într-o modalitate de rezolvare a problemelor cu care se confrunta, într-un refugiu „Când beam, uitam de tot ce mi s-a întâmplat”. Nu era violent dupǎ ce consuma. Nu suferǎ de boli la nivel somatic. Este vizitat de mama lui și de un prieten din copilǎrie care nu este consumator. Își dorește sǎ devinǎ „ceea ce a fost odatǎ”.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 7, se observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezența alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 22, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, pesimismul, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, nehotǎrâre, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, dar și pe cele pe care le-a menționat în interviul preliminar: faptul cǎ nu se mai îngrijea, cǎ nu-i mai pǎsa de cum aratǎ, absența libidoului, sentimente de singurǎtate, lipsa sensului vieții. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, astfel i-am propus terapia sugestivă.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacientul a fost de acord cu acest tip de terapie. L-am rugat sǎ se concentreze și am început exercițiul de relaxare. În timpul desfǎșurǎrii acestuia, la început am observat la pacient o stare de agitație, neliniște însǎ nu atât de mari încât sǎ întrerup exercițiul, apoi dupǎ ce am aprofundat starea de relaxare, pacientul a reușit sǎ se mai destindǎ. Dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe care le-a avut și mi-a zis cǎ i-a fost un pic teamǎ, dar cǎ s-a liniștit și în cele din urmǎ a reușit sǎ se destindǎ și de asemena, i-a plǎcut. Am mai vorbit despre utilitatea acestei terapii, iar la sfârșitul ședinței i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori pe zi.

A cincea ședințǎ. Pacientul și-a fǎcut tema, în sensul cǎ a încercat sǎ se relaxeze, dar a spus cǎ efectele obținute au fost mai slabe decât cele pe care le-a avut relaxarea fǎcutǎ de mine, totuși nu se poate elibera de gânduri. I-am explicat cǎ însușirea acestei tehnici presupune mai mult exercițiu, mai multe repetǎri si l-am sfǎtuit sǎ persevereze. Am continuat cu exercițiul de relaxare și, la sfârșitul acestuia am vorbit cu pacientul despre cum s-a simțit în starea pe care i-am indus-o, mi-a zis cǎ mai bine decât data precedentǎ și „parcǎ am dormit câteva ore. Sunt mult mai odihnit”. De asemenea mi-a zis cǎ seara, înainte de culcare, de când își face tema, adoarme mai ușor și nu mai viseazǎ sticle de wiski (coșmarurile sale).

A șasea ședințǎ. Pacientul mi-a zis cǎ s-a relaxat de mai multe ori deoarece este foarte plictisit și îl apasǎ tot felul de gânduri referitoare la slujba sa și am discutat despre acest aspect, concluzionând cǎ este capabil sǎ lucreze atunci când nu se aflǎ în stare de ebrietate. I-am spus cǎ i-aș putea aduce o carte cu care sǎ-și ocupe timpul, o carte care sǎ-l ajute sǎ înțeleagǎ terapia de tip sugestiv, lucru care l-a bucurat. Dupǎ exercițiul de relaxare pacientul nu mi-a relatat lucruri semnificative.

A șaptea ședințǎ. Am discutat despre relaxarea pe care o practicǎ singur, a zis cǎ se simte mai bine de când practicǎ acest exercițiu, cǎ simte cǎ are puterea necesarǎ sǎ o ia de la capǎt. Am trecut la antrenamentul autogen, care s-a desfǎșurat normal în ciuda faptului cǎ în ziua respectivǎ a fost agitație în secție, ceea ce demonstreazǎ cǎ pacientul a învǎțat sǎ facǎ abstracție de factorii perturbatori. La sfârșitul ședinței i-am dat pacientului cartea.

A opta ședințǎ. Am discutat pe marginea celor citite de el, relatându-mi cǎ a fost foarte uimit sǎ audǎ cǎ hipnoza se folosește „și pe post de anesteziant” și chiar și în alcoolism. Apoi mi-a relatat cǎ este bucuros cǎ a reușit sǎ-și pǎstreze cel mai bun prieten, cǎ mama lui este lângǎ el chiar dacǎ a dezamǎgit-o. Am observat o atitudine mai optimistǎ, mi-a zis cǎ i-a revenit pofta de mâncare și de asemenea cǎ este dornic sǎ aibǎ o ocupație care sǎ-i distragǎ atenția de la gândurile sale. A conștientizat faptul cǎ este o persoanǎ bine pregǎtitǎ în domeniul sǎu și cǎ este aproape imposibil sǎ nu își poatǎ gǎsi un loc de muncǎ. Exercițiul de relaxare a decurs bine.

A noua ședințǎ. Am discutat despre sentimentul de singurǎtate pe care l-a acuzat în primele ședințe și a spus cǎ situația în care se aflǎ nu este tocmai roz, dar cǎ aceasta se poate remedia, „Nu sunt atât de bǎtrân încât sǎ nu-mi pot întemeia o familie și încǎ arǎt bine pentru un bǎrbat de vârsta mea, am forțǎ de muncǎ și aș putea întreține o familie. Majoritatea foștilor mei colegi nu aveau copii, fiindcǎ nu le permitea timpul”. Astfel, am observat cǎ optimismul se menține, l-am încurajat și apoi am trecut la exercițiul de relaxare care s-a dovedit a fi eficient. A conștientizat cǎ relaxarea l-a ajutat pânǎ acum și și-a propus sǎ se foloseascǎ de ceea ce a învǎțat în timpul acestei terapii de fiecare datǎ când se va simți trist sau la capǎtul puterilor.

A zecea ședințǎ. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a obținut scorul 15. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine cǎ exerseazǎ antrenamentul autogen al lui Schultz singur. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe se simte mai stǎpân pe el și cǎ este convins cǎ dacǎ a reușit sǎ-și controleze corpul va putea sǎ-și rezolve și celelalte probleme.

Pacientul 5

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 5 este bǎrbat, are 39 de ani, are studii medii și este vânzǎtor de credite într-un magazin de bunuri de consum de un an. Locuiește împreunǎ cu soția și copilul lor. A început sǎ consume alcool în mod abuziv când soția sa a fost promovatǎ (în urmǎ cu patru ani) deoarece se simțea inferior ei pe plan profesional, dar și pentru cǎ ea era plǎtitǎ mai bine. acest lucru a dus și la concedierea lui deoarece începuse sǎ bea chiar și în timpul serviciului. L-a afectat mult acest lucru, a început sǎ bea din ce în ce mai mult ajungând la doi-trei litri de vin pe zi. Cu timpul, soția a început sǎ-i reproșeze faptul cǎ este mai tot timpul beat, cǎ nu poate avea grijǎ de copil în aceastǎ stare și cǎ nu își cautǎ de lucru. Pânǎ la urmǎ a fost angajat la locul actual de muncǎ, dar a continuat sǎ bea deoarece se instalase dependența. Certurile cu soția au devenit din ce în ce mai dese, aceasta spunându-i cǎ dacǎ nu renunțǎ îl va pǎrǎsi, fapt ce l-a determinat sǎ-și ia concediu medical pentru a se interna la clinica de dezintoxicare unde, dupǎ un examen medical complex s-a constatat cǎ nu suferǎ de boli la nivel somatic. Nu se manifesta violent dupǎ ce consuma. Este vizitat de soția lui care îl sprijinǎ. Își dorește sǎ depǎșeascǎ aceste probleme, sǎ se bucure de familia sa.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 7, se observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezența alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 25, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, pesimismul, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, dificultǎți în muncǎ, scǎderea în greutate, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, faptul cǎ are o imagine de sine scǎzutǎ. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacientul a fost de acord cu acest tip de terapie. L-am rugat sǎ se concentreze și am început exercițiul de relaxare. Pe parcursul exercițiului pacientu a reușit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe care le-a avut și mi-a zis cǎ s-a simțit un pic stânjenit la început, dar în cele din urmǎ a reușit sǎ se destindǎ, sǎ se concentreze asupra sugestiilor administrate. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit despre utilitatea ei , iar la sfârșitul ședinței i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori pe zi.

A cincea ședințǎ. Subiectul și-a fǎcut tema, adicǎ a încercat sǎ se relaxeze și a reușit sǎ își menținǎ atenția centratǎ asupra propriului corp timp de aproximativ cinci minute. I-am spus cǎ este un început bun, cǎ dupǎ o perioadǎ mai lungǎ în care va exersa acest antrenament, va reuși sǎ se destindǎ pentru mai mult timp și cu mai puțin efort. Am vorbit despre relația lui maritalǎ, despre faptul cǎ își dorește sǎ scape de patima pentru alcool pentru a avea o viațǎ de familie liniștitǎ, normalǎ. Pacientul realizeazǎ cǎ soția lui îl iubește și își dorește același lucru, dar cǎ nu mai are voie sǎ o dezamǎgeascǎ, deoarece i-a fǎcut foarte mult rǎu, chiar dacǎ neintenționat. Se simte vinovat de acest lucru și se disprețuiește pentru asta, afirmând cǎ „soția mea meritǎ pe cineva mai bun”. L-am îndrumat sǎ aibǎ o discuție cu soția sa despre toate gândurile care îl macinǎ și apoi sǎ afirme asemenea lucruri, doar dacǎ aceasta i le confirmǎ, altfel acestea nu își au rostul, nu fac decât sǎ adânceascǎ starea de depresie. Dupǎ aceastǎ discuție am trecut la exercițiul de relaxare, pacientul s-a destins și era mai vioi decât la începutul acestei ședințe. I-am recomandat sǎ continue sǎ se relaxeze și singur.

A șasea ședințǎ. Mi-a povestit cǎ a discutat cu soția sa și aceasta l-a asigurat cǎ îl iubește, cǎ nu-și dorește alt bǎrbat, decât pe el, dar cu condiția sǎ renunțe la alcool pentru cǎ dacǎ mai continuǎ nu face decât sǎ distrugǎ tot (familia și fiecare membru al ei în parte). I-a vorbit despre toate gândurile lui referitoare la pǎrerile ei despre el la care ea a replicat „Sunt niște tâmpenii! Cum poți sǎ crezi așa ceva?”. Dupǎ aceastǎ discuție a devenit mai motivat sǎ renunțe la alcool și este mai optimist deoarece are sprijinul soției sale. Și-a fǎcut și tema, a reușit sǎ se relaxeze, nu mai mult ca data trecutǎ însǎ mai bine. Am trecut la antrenament care a decurs conform expectațiilor.

A șaptea ședințǎ. Am discutat cu pacientul despre faptul cǎ în BDI a scorat cu punctaj maxim itemul „Mi-am pierdut orice interes fațǎ de ceilalți oameni” și mi-a spus cǎ nu-i mai place sǎ se întâlneascǎ cu vechii prieteni, cǎ preferǎ sǎ stea singur deoarece îi este rușine pentru ceea ce a ajuns, un alcoolic. I-am spus cǎ evitarea situațiilor nu duce la rezolvarea problemelor, uneori chiar le amplificǎ, iar oamenii care îi sunt prieteni cu adevǎrat nu îl blameazǎ pentru cǎ și-a fǎcut rǎu singur, ci încearcǎ sǎ-l ajute. Exercițiul de relaxare s-a realizat în condiții bune, pacientul a reușit sǎ obținǎ starea de bine, de calm, de liniște. A rǎmas aceeași temǎ.

A opta ședințǎ. Am discutat despre sugestiile pe care i le administrez în timpul ședințelor deoarece mi-a zis cǎ îi par a fi utile și a încercat sǎ le repete și el în timp ce se relaxa singur. A zis cǎ simte o schimbare de când a început terapia, cǎ are mai multǎ încredere în el și în viitorul lui. Apoi am trecut la exercițiul de relaxare, pacientul s-a simțit bine și mai revigorat.

A noua ședințǎ. Pacientul era entuziasmat cǎ urma sǎ se externeze curând deoarece se simte bine, mai stǎpân pe sine și a zis cǎ va continua sǎ-și facǎ exercițiul și acasǎ. Am discutat cu el despre momentul care i-a declanșat alcoolismul, faptul cǎ soția lui are o slujbǎ mai bunǎ și câștigǎ mai bine ca el, spunându-mi cǎ s-a hotǎrât sǎ vadǎ partea bunǎ a lucrurilor și cǎ acest lucru nu mai constituie o problemǎ deoarece a discutat cu soția și despre acest aspect. Își dorește sǎ fie promovat la locul de muncǎ actual și va face tot ce-i stǎ în putere sǎ obținǎ acest lucru. Aceastǎ conversație m-a determinat sǎ cred cǎ nu mai are stǎri depresive atât de persistente, cǎ i-a revenit pofta de viațǎ și este mai optimist. Am fǎcut exercițiul de relaxare și pacientul a fost foarte mulțumit.

A zecea ședințǎ. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a obținut scorul 16. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obținut un scor pentru depresie ușoarǎ cǎtre moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine cǎ își dorește sǎ exerseze antrenamentul autogen al lui Schultz și acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe se simte mai stǎpân pe el și cǎ este convins cǎ dacǎ a reușit sǎ-și controleze corpul va putea sǎ-și rezolve și celelalte probleme încetul cu încetul.

Pacientul 6

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 6 este bǎrbat, are 35 de ani, are studii superioare și este inginer la o organizație de prestǎri servicii. A început sǎ consume alcool în urma unei decepții în dragoste, în urmǎ cu 7 ani. Înainte de a deveni alcoolic era o persoanǎ sociabilǎ, bea ocazional. A încercat sǎ renunțe la alcool de mai multe ori, reușind sǎ ajungǎ la abstinențǎ pentru maxim douǎ luni. În urmǎ cu un an și-a fǎcut o iubitǎ și a conștientizat cǎ are o problemǎ realǎ în ceea ce privește consumul de alcool. Pentru a-și ascunde acest viciu, bea fǎrǎ a fi vǎzut, iar dimineața, pentru a putea sǎ funcționeze nrmal pe parcursul zilei, consuma 100 ml de coniac. Pe parcursul întregii zile a ajuns sǎ consume aproximativ un litru de tǎrie. Are o relație bunǎ cu familia de origine și cu logodnica sa; nici un membru al familiei sale nu a fost alcoolic. Este vizitat de logodnica sa și de pǎrinți și își dorește sǎ renunțe la alcool pentru totdeauna și sǎ-și întemeieze o familie. Faptul cǎ este alcoolic nu i-a afectat viața profesionalǎ, a reușit sǎ obținǎ un concediu medical pe periada în care stǎ internat și participǎ la grupul de Alcoolici Anonimi. Nu s-a manifestat niciodatǎ violent dupǎ ce consuma bǎuturi alcoolice. Este pasionat de internet, calculatoare și lecturǎ. Pacientul are [probleme cu stomacul, are un ulcer perforat datorat atât abuzului de alcool, cât și a alimentației necorespunzǎtoare.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 6, se observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezența alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 24, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, pesimismul, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, scǎderea în greutate, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, faptul cǎ are o imagine de sine scǎzutǎ. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacientul a fost de acord cu acest tip de terapie. L-am rugat sǎ se concentreze și am început exercițiul de relaxare. Pe parcursul exercițiului pacientu a reușit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe care le-a avut și mi-a zis cǎ la început i-a fost un pic teamǎ, dar în cele din urmǎ a reușit sǎ se destindǎ, sǎ se concentreze asupra sugestiilor administrate. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit despre utilitatea ei , iar la sfârșitul ședinței i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori pe zi.

A cincea ședințǎ. Subiectul și-a fǎcut tema, a încercat sǎ se relaxeze și a reușit sǎ își menținǎ atenția centratǎ asupra propriului corp timp de aproximativ cinci minute. I-am spus cǎ este un început bun, cǎ dupǎ o perioadǎ mai lungǎ în care va exersa acest antrenament, va reuși sǎ se destindǎ pentru mai mult timp și cu mai puțin efort. Am vorbit despre relația lui amoroasǎ, despre faptul cǎ își dorește sǎ scape de patima pentru alcool pentru a avea o viațǎ de familie. Am trecut la exercițiul de relaxare și dupǎ cele douǎzeci de minute pacientul a spus cǎ se simte mai odihnit, cǎ este mai destins. Mi-a zis cǎ ar vrea sǎ afle mai multe despre terapia sugestivǎ și i-am promis cǎ îi voi aduce o carte la urmǎtoarea întâlnire. Pacientul mi-a relatat cǎ a cunoscut oameni care îl înțeleg la grupul de AA și cǎ este mulțumit de faptul cǎ a fǎcut pasul cǎtre internare. Spre sfârșitul ședinței i-am spus cǎ ar fi bine sǎ continue sǎ se relaxeze singur.

A șasea ședințǎ. Pacientul mi-a relatat cǎ își dorește foarte mult sǎ „scape de alcool”, însǎ îi este teamǎ cǎ va eșua iar, așa cum a fǎcut de atâtea ori de când a încercat singur, cǎ se simte limitat deoarece „alcoolul este mai puternic decât el”. I-am sugerat sǎ se gândeascǎ asupra efectelor nefaste pe care le are alcoolul atunci când este mahmur. Pacientul prezenta un mare interes asupra efectelor pe care le are alcoolul consumat în mod abuziv asupra sistemului nervos, asupra proceselor psihice. I-am dat informații referitoare la acest aspect, dupǎ care am trecut la exercițiul de relaxare care a decurs bine. De asemenea, pacientul a spus cǎ de când a început terapia, nu mai are coșmaruri și se odihnește mult mai bine, „simt cǎ dorm iar!”. La sfârșitul ședinței i-am dat subiectului cartea promisǎ.

A șaptea ședințǎ. Am avut o discuție cu subiectul pe seama cǎrții pe care i-am dat-o, mi-a relatat cǎ l-a ajutat sǎ-și facǎ exercițiul de relaxare singur mai bine, cǎ are o mai mare încredere în acest tip de terapie. Am vorbit despre relația cu pǎrinții, mi-a povestit cǎ îi este teamǎ sǎ nu-i dezamǎgeascǎ și cǎ lupta pe care o duce împotriva alcoolului o duce atât pentru bunǎstarea lui, dar mai ales pentru a putea sǎ-și priveascǎ pǎrinții în ochi iar, pentru ca ei sǎ poatǎ fi mândri din nou de el. Din ceea ce a relatat pacientul, am observat cǎ datoritǎ alcoolismului are o stimǎ de sine scǎzutǎ, ceea ce m-a determinat sǎ cred cǎ exercițiul de relaxare care se centreazǎ mult pe întǎrirea eului și a personalitǎții îl va ajuta. I-am explicat acest lucru dupǎ care am trecut la antrnamentul autogen, pacientul s-a simțit bine, nu au avut loc evenimente deosebite. L-am rugat sǎ se relaxeze în continuare și pentru aceasta l-am pus sǎ-și noteze sugestiile care crede cǎ îl ajutǎ cel mai mult și sǎ le repete zilnic de fiecare datǎ când se simte trist.

A opta ședințǎ. Pacientul mi-a înapoiat cartea pe care a citit-o și am discutat despre dispoziția pe care a avut-o în ultimele zile. Mi-a spus cǎ este mai relaxat, cǎ îl ajutǎ mult și întâlnirile de la grup și cǎ nu se mai considerǎ „atât de pǎcǎtos, de marginalizat” și cǎ a început sǎ-și repete sugestiile scrise. Am observat și o atitudine mai optimistǎ, pacientul era mai zâmbǎreț. Astfel, am trecut la exercițiul de relaxare și pacientul s-a simțit bine și mai revigorat.

A noua ședințǎ. Am discutat despre relaxarea pe care o face singur și mi-a relatat cǎ pentru prima datǎ a reușit sǎ-și administreze sugestiile și în timp ce era relaxat, cǎ simte cǎ are din ce în ce mai mult control asupra propriului trup și cǎ vrea sǎ practice acest exercițiu în continuare deoarece îi face bine. Exercițiul de relaxare a decurs bine, pacientul reușind sǎ se destindǎ.

A zecea ședințǎ. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a obținut scorul 14. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obținut un scor pentru depresie ușoarǎ cǎtre moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine cǎ își dorește sǎ exerseze antrenamentul autogen al lui Schultz și acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe se simte mai stǎpân pe el și cǎ este convins cǎ dacǎ a reușit sǎ-și controleze corpul va putea sǎ-și rezolve și celelalte probleme.

Pacientul 7

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 7 este femeie, are 42 de ani, a absolvit postliceala de asistente medicale, în prezent este pensionatǎ pe caz de boalǎ deoarece a suferit un accident (în urmǎ cu patru ani) și nu mai era aptǎ de muncǎ. Locuiește împreunǎ cu familia sa, soțul, fiica și fiul. A început sǎ consume alcool în mod abuziv la scurt timp dupǎ evenimentul nefericit deoarece se simțea inutilǎ, întreținutǎ, nu mai avea satisfacții deoarece nu-și mai putea ajuta copiii financiar. Înainte consuma ocazional, iar în ultimul timp ajunsese la jumǎtate de litru de tǎrie pe zi pentru a mai uita de probleme, de faptul cǎ „sunt o povarǎ pentru familia mea”. Au început certurile între ea și ceilalți membri ai familiei, acestea datorându-se consumului abuziv de alcool, faptului cǎ nu își mai îndeplinea rolul de mamǎ și de soție. A încercat sǎ renunțe la alcool, dar a observat cǎ nu mai poate și a vorbit cu familia sa despre acest lucru, astfel au ajuns la concluzia cǎ trebuie sǎ urmeze o curǎ de dezintoxicare. Nu s-a manifestat niciodatǎ violent, nu are antecedente în familie în ceea ce privește consumul abuziv de alcool. Își dorește o viațǎ de familie liniștitǎ, fǎrǎ certuri, sǎ redevinǎ o mamǎ și o soție bunǎ. Este vizitatǎ de familie și beneficiazǎ de tot suportul acesteia. Nu este diagnosticatǎ cu boli cronice.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 10, se observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezența alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 26, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, faptul cǎ are o imagine de sine scǎzutǎ și din interviul preliminar am observat cǎ pacienta se disprețuiește, nu se mai îngrijește, nu mai are poftǎ de viațǎ. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare. Deoarece a lucrat în mediul spitalicesc, este încrezǎtoare în psihoterapie și totodatǎ receptivǎ la acest tip de intervenție.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacienta a fost de acord cu acest tip de terapie spunându-mi cǎ simte nevoia sǎ se relaxeze deoarece în ultimul timp este tensionatǎ, stresatǎ, agitatǎ. Am rugat-o sǎ se concentreze și am început exercițiul de relaxare. Pe parcursul exercițiului pacienta a reușit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe care le-a avut și mi-a zis cǎ la început s-a simțit stânjenitǎ și încordatǎ, dar cǎ în cele din urmǎ a reușit sǎ se destindǎ, sǎ se concentreze asupra sugestiilor administrate. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit despre utilitatea ei , iar la sfârșitul ședinței i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singurǎ de douǎ ori pe zi și observând cǎ vrea sǎ aibǎ o imagine de ansamblu asupra terapiei sugestive, i-am oferit o carte pentru a se putea informa și de asemenea pentru a-i întǎri încrederea în efectul acesteia.

A cincea ședințǎ. Subiectul a încercat sǎ se relaxeze și a reușit sǎ își menținǎ atenția centratǎ asupra propriului corp pentru câteva minute. I-am spus cǎ este un început bun, cǎ dupǎ o perioadǎ mai lungǎ în care va exersa acest antrenament, va reuși sǎ se destindǎ pentru mai mult timp și cu mai puțin efort. Am vorbit despre relația conjugalǎ, despre relația pe care o are cu copiii, și totodatǎ despre relația familialǎ, activitǎțile pe care le desfǎșoarǎ împreunǎ, comunicare, sprijinul pe care și-l oferǎ unul altuia. Astfel am observat cǎ sunt o familie închegatǎ, problema acuzatǎ fiind doar abuzul de alcool al pacientei. Mi-a spus cǎ a citit cartea și cǎ este mai încrezǎtoare în faptul cǎ acest tip de terapie o poate ajuta. Am trecut la exercițiul de relaxare și dupǎ cele douǎzeci de minute pacienta a spus cǎ se simte mai liniștitǎ, cǎ este mai destinsǎ, cǎ a reușit pe parcursul antrenamentului sǎ-și elibereze mintea de gândurile cotidiene. Spre sfârșitul ședinței i-am spus cǎ ar fi bine sǎ continue sǎ se relaxeze singurǎ.

A șasea ședințǎ. Am abordat problema care a declanșat abuzul de alcool, accidentul în urma cǎruia a rǎmas cu o deficiențǎ motorie; am discutat despre faptul cǎ alcoolul nu reprezintǎ o modalitate de rezolvare a problemei, lucru de care pacienta este conștientǎ. Am mai discutat despre exercițiul de relaxare pe care îl desfǎșoarǎ singurǎ și mi-a relatat cǎ nu reușește sǎ-și administreze sugestii deoarece când încearcǎ sǎ facǎ acest lucru, nu se mai poate destinde, ba dimpotrivǎ, este mai tensionatǎ. I-am spus cǎ își poate administra sugestiile așa cum și le aduce aminte, nu neapǎrat în ordinea și pe cele care i le dau eu. De asemenea i-am sugerat sǎ își noteze pe o foaie sugestiile care îi par a fi cele mai utile și sǎ le repete și în stare de veghe, deoarece în acest mod le reține mai ușor și la un moment dat îi vor reveni în minte fǎrǎ sǎ depunǎ efort prea mare. Am observat cǎ pacienta este preocupatǎ de acest aspect, ceea ce denotǎ un grad de implicare mare din partea ei și totodatǎ faptul cǎ se poate adapta la situații dacǎ este impulsionatǎ. Am trecut la exercițiul de relaxare care a decurs bine, la sfârșitul acestuia am observat o stare de voioșie, de bine, de revigorare a pacientei.

A șaptea ședințǎ. Pacienta mi-a spus cǎ și-a repetat sugestiile notate în ședința precedentǎ, cǎ acum îi vin în minte mult mai ușor și fǎrǎ sǎ se gândeascǎ neapǎrat cǎ trebuie sǎ și le administreze, vin ca de la sine. Am discutat despre starea sa de dispoziție din ultimele zile, despre vizitele pe care le-a primit, despre relațiile pe care le are cu ceilalți pacienți. Am observat o ameliorare în starea sa de dispoziție, pacienta comunicǎ mai mult și mai deschis cu cei din jurul ei, se implicǎ în organizarea unor activitǎți cu care sǎ-și ocupe timpul. Exercițiul de relaxare s-a desfǎșurat normal, fǎrǎ evenimente deosebite.

A opta ședințǎ. Am discutat cu pacienta despre relațiile sale interpersonale și mi-a zis cǎ acestea s-au deteriorat în timp datoritǎ abuzului de alcool, dar cǎ își dorește sǎ reia legǎtura cu fostele prietene, sǎ vorbeascǎ mai mult cu copiii. Am discutat despre „meseria” sa de casnicǎ și am ajuns la concluzia cǎ nu trebuie sǎ facǎ din asta o dramǎ deoarece astfel își ajutǎ familia foarte mult și ca și casnicǎ îi poate mulțumi prin numeroase modalitǎți. Am trecut la exercițiul de relaxare care a decurs bine, pacienta a spus cǎ de când a început terapia, se odihnește mult mai bine și nu mai este atât de abǎtutǎ.

A noua ședințǎ. Am discutat despre exercițiul de relaxare pe care îl practicǎ singurǎ și mi-a relatat cǎ reușește sǎ-și administreze sugestiile și în timp ce se relaxeazǎ, cǎ simte cǎ are din ce în ce mai mult control asupra propriului corp și cǎ vrea sǎ practice acest exercițiu în continuare deoarece îi face bine. Exercițiul de relaxare a decurs bine, pacienta reușind sǎ se destindǎ.

A zecea ședințǎ. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacienta a obținut scorul 18. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obținut un scor pentru depresie ușoarǎ cǎtre moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine cǎ își dorește sǎ exerseze antrenamentul autogen al lui Schultz și acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe se simte mai stǎpânǎ pe ea și cǎ este convinsǎ cǎ dacǎ a reușit sǎ-și controleze corpul va putea sǎ-și rezolve și celelalte probleme.

Pacientul 8

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 8 este bǎrbat, are 45 de ani, este absolvent de școalǎ profesionalǎ, având meseria de lǎcǎtuș mecanic, în prezent lucreazǎ la o firmǎ de construcții. Locuiește împreunǎ cu familia (soția și fiul lor). Consumǎ alcool de la vârsta de 17 ani, dar în limite normale. Odatǎ cu trecerea timpului cantitatea de alcool ingeratǎ a crescut; la început consuma bere și vin, dar de aproximativ șase ani bea numai tǎrie. Consuma zilnic atât în timpul serviciului, cât și dupǎ terminarea programului, dar și acasǎ. Acest lucru a dus la certuri frecvente cu soția care l-a rugat mai întâi sǎ se lase, iar apoi vǎzând cǎ nu a fǎcut acest lucru a început sǎ-i reproșeze cǎ nu-și mai îndeplinește rolurile de soț și tatǎ, cǎ „are în cap numai bǎuturǎ”, „cǎ în loc sǎ aducǎ banii în casǎ îi duce la cârciumǎ”. În cele din urmǎ soția a plecat împreunǎ cu copilul la pǎrinții ei. Subiectul realizând cǎ se aflǎ într-o situație delicatǎ, cǎ și-a neglijat familia, cǎ este pe cale sǎ o piardǎ, a încercat sǎ renunțe la consum însǎ nu a reușit, și și-a dat seama cǎ este alcoolic. Nici un membru al familiei sale nu este alcoolic. Deoarece nu vrea sǎ-și piardǎ familia, a hotǎrât sǎ se interneze pentru a scǎpa de aceastǎ dependențǎ, acesta fiind singurul care ar putea-o aduce înapoi pe soția lui. Este diagnosticat cu ulcer duodenal.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 10, se observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezența alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 24, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, insomnii, nehotǎrâre. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacientul a prezentat interes fațǎ de acest tip de terapie spunându-mi cǎ simte nevoia sǎ se relaxeze deoarece în ultimul timp este tensionat, stresat, agitat. Astfel, l-am rugat sǎ se concentreze asupra sugestiilor pe care i le administrez, dupǎ care am început exercițiul de relaxare. Pe parcursul exercițiului pacientul a reușit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe care le-a avut și mi-a zis cǎ la început s-a simțit stingher și un pic speriat, dar cǎ în cele din urmǎ a reușit sǎ se destindǎ. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit despre utilitatea ei , iar la sfârșitul ședinței i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori pe zi.

A cincea ședințǎ. Subiectul a încercat sǎ se relaxeze, dar nu a reușit pentru cǎ îl invadau tot felul de gânduri. I-am spus cǎ acest exercițiu necesitǎ un grad mare de concentrare asupra corpului și nu asupra gândurilor. Am discutat despre frǎmântǎrile sale dupǎ care am trecut la exercițiul de relaxare, pacientul reușind sǎ se concentreze mai mult și, în consecințǎ sǎ fie mai relaxat. Mi-a relatat cǎ se simte mai vioi, mai energic, mai bine. Spre sfârșitul ședinței i-am spus pacientului sǎ încerce sǎ mai practice și singur antrenamentul.

A șasea ședințǎ. Pacientul mi-a relatat cǎ a reușit sǎ-și menținǎ atenția concentratǎ asupra propriului corp pentru câteva minute, însǎ nu s-a simțit la fel de bine cu dupǎ relaxarea din timpul ședinței. Am discutat despre relația sa familialǎ de dinaintea începerii consumului abuziv de alcool, mi-a relatat cǎ era un soț și un tatǎ bun și iubitor, un „om de casǎ, om de familie”, cǎ-i plǎcea sǎ-și petreacǎ timpul liber alǎturi de familie, „cǎ nu înțelege cum alcoolul a putut sǎ-l schimbe atât de mult”. Am observat cǎ subiectul se simte foarte vinovat de tot ce s-a întâmplat și cǎ își dorește o schimbare în viața sa, cǎ este motivat sǎ renunțe la alcool. Am trecut la exercițiul de relaxare care a decurs bine, dupǎ care l-am rugat pe pacient sǎ-și noteze sugestiile pentru întǎrirea eului pe o foaie și sǎ le repete de fiecare datǎ când se simte copleșit de gânduri.

A șaptea ședințǎ. Am vorbit cu pacientul despre exercițiul de relaxare pe care îl desfǎșoarǎ singur și mi-a relatat cǎ simte progrese și cǎ sperǎ sǎ obținǎ aceleași stǎri de bine ca cele din timpul ședințelor de terapie. De asemenea mi-a spus cǎ a început sǎ meargǎ la asociația AA din cadrul spitalului, și observând cǎ existǎ oameni care au reușit sǎ renunțe la alcool, este mai încrezǎtor în șansa lui de vindecare. Am observat o atitudine mai optimistǎ, cǎ este mai încrezǎtor în forțele proprii. A zis cǎ la aceastǎ schimbare contribuie și faptul cǎ își repetǎ constant sugestiile învǎțate. Exercițiul de relaxare a decurs normal.

A opta ședințǎ. Pacientul era foarte bine dispus deoarece înainte cu o zi îl vizitase soția pentru prima oarǎ de când este internat. Au avut o discuție în urma cǎreia pacientul a înțeles cǎ și soția lui își dorește sǎ se reîntoarcǎ acasǎ dacǎ el reușește sǎ renunțe la consum. Astfel, pacientul a devenit și mai motivat și a zis cǎ vrea „sǎ nu-și mai plângǎ de milǎ” și „sǎ lupte pânǎ la capǎt”, sǎ renunțe definitiv la alcool. Am trecut la exercițiul de relaxare care s-a desfǎșurat firesc.

A noua ședințǎ. Am vorbit despre exercițiul de relaxare pe care îl desfǎșoarǎ singur, mi-a zis cǎ reușește sǎ-și menținǎ atenția concentratǎ asupra corpului timp de aproximativ zece minute, cǎ își poate administra sugestiile și cǎ se simte mai odihnit, cǎ doarme mai bine și cǎ durerile de stomac nu mai sunt atât de puternice. Am trecut la exercițiul de relaxare, pacientul s-a destins, s-a simțit bine. I-am recomandat sǎ exerseze antrenamentul autogen și dupǎ externare.

A zecea ședințǎ. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, la care pacientul a obținut scorul 17. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obținut un scor pentru depresie ușoarǎ cǎtre moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine sǎ continue exersarea antrenamentul autogen al lui Schultz și acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la relaxare care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe se simte mai încrezǎtor în forțele proprii și cǎ se simte mai puternic în lupta împotriva alcoolului.

Pacientul 9

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 9 este bǎrbat, are 38 de ani, are studii superioare, profesia de economist. A avut propria afacere, însǎ, în urmǎ cu 5 ani, a dat faliment. Din cauza acestui lucru au început certurile cu soția lui și dupǎ un an au divorțat. Între timp s-a angajat la o firmǎ pe poziția de contabil. Datoritǎ divorțului și a falimentului a început sǎ consume bǎuturi alcoolice în mod abuziv, mai întâi bere și vin, apoi tǎrie. În ultima vreme consuma zilnic, nu-și mai îndeplinea atribuțiile la locul de muncǎ, își neglija alimentația, vestimentația. A fost avertizat cǎ va fi concediat, nu a ținut seama de acest lucru și de aceea a rǎmas fǎrǎ serviciu. Deoarece a rǎmas fǎrǎ un loc de muncǎ, fǎrǎ nici un venit a apelat la ajutorul fratelui sǎu care ia oferit tot sprijinul de care a avut nevoie, însǎ la un moment dat a realizat cǎ este acoolic și la îndrumat sǎ solicite ajutor de specialitate. Pacientul a realizat cǎ este pe punctul de a pierde tot, chiar și pe fratele sǎu, și a hotǎrât sǎ se interneze la clinica de dezalcoolizare. A fost diagnosticat cu ulcer gastroduodenal. Nu are antecedente de alcoolism în familie. Își dorește sǎ renunțe la alcool pentru a avea o viațǎ normalǎ.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 11 se observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezența alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 27 prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, insomnii, nehotǎrâre, se simte pedepsit, prezintǎ iritabilitate. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacientul a prezentat interes fațǎ de acest tip de terapie spunându-mi cǎ simte nevoia sǎ se relaxeze deoarece în ultimul timp este tensionat, stresat, agitat. Astfel, l-am rugat sǎ se concentreze asupra sugestiilor pe care i le administrez, dupǎ care am început exercițiul de relaxare. Pe parcursul exercițiului pacientul a reușit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe care le-a avut și mi-a zis cǎ la început s-a simțit ciudat, dar apoi s-a simțit bine și s-a relaxat. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit despre utilitatea ei , iar la sfârșitul ședinței i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori pe zi.

A cincea ședințǎ. Am discutat despre problemele financiare cu care se confruntǎ pacientul și în urma unei conversații mai amǎnunțite am concluzionat cǎ existǎ șanse de remediere deoarece are o pregǎtire profesionalǎ, beneficiazǎ de sprijinul fratelui, singura problemǎ pe care trebuie sǎ o depǎșeascǎ fiind alcoolul. Am vorbit despre exercițiul de relaxare pe care îl realizeazǎ și mi-a relatat cǎ nu prea reușește sǎ-și ia gândul de la probleme, dar cǎ încearcǎ și în ultima zi a reușit sǎ se relaxeze câteva minute. Apoi am trecut la exercițiul de relaxare și am observat cǎ în timp ce-i administram sugestiile „Când expiri, elimini toate grijile, toate gândurile rele, toate problemele. Devii calm, liniștit și relaxat, calm, liniștit și relaxat. Inima bate liniștit, foarte liniștit, liniștit și egal. Inima bate de la sine, bate ritmic, egal și liniștit. Ești calm, liniștit și relaxat. O liniște plǎcutǎ te împresoarǎ, calmul te inundǎ tot mai mult, ești foarte calm și liniștit. Simți o liniște și o pace interioarǎ profundǎ. Întregul corp este destins și relaxat. O cǎldurǎ plǎcutǎ îți cuprinde tot corpul” pacientul se încrunta. La sfârșitul exercițiului am discutat despre acest aspect și mi-a zis cǎ „vreau sǎ simt asta”, și cǎ în timp ce se relaxeazǎ singur tocmai asupra acestor sugestii se concentreazǎ. Astfel, i-am propus sǎ-și noteze sugestiile care simte el cǎ îl ajutǎ cel mai mult și sǎ le repete și în stare de veghe.

A șasea ședințǎ. Subiectul mi-a vorbit despre ceea ce îl motiveazǎ sǎ renunțe la consumul de alcool și l-am sfǎtuit sǎ își canalizeze toatǎ energia asupra acestor scopuri. De asemenea am discutat despre antrenamentul practicat de el singur și mi-a relatat cǎ se autosugestioneazǎ mult mai ușor în timpul relaxǎrii de când a reținut sugestiile notate. Am trecut la exercițiul de relaxare care a decurs bine, pacientul s-a destins, a spus cǎ se simte mai bine, mai odihnit și cǎ simte cǎ ar putea sǎ o ia de la capǎt.

A șaptea ședințǎ. Am discutat despre mariajul sǎu și mi-a zis cǎ „divorțul a pus capac la tot”, se simte vinovat pentru acest lucru deoarece nu a putut face fațǎ eșecului financiar, tocmai de aceea a fost distrus și cǎsnicia. Am vorbit despre acest sentiment de culpabilitate pe care îl resimte și am încercat sǎ-i arǎt cǎ într-o relație nu poate fi vinovat doar unul dintre parteneri. Pe mǎsurǎ ce povestea aceste probleme realiza cǎ în anumite situații ar fi avut nevoie de sprijinul soției, însǎ aceasta îi reproșa tot timpul eșecul financiar în loc sǎ îi fie alǎturi, sǎ treacǎ împreunǎ peste acest hop. În timpul exercițiului pacientul s-a relaxat, a reușit sǎ facǎ abstracție de factorii perturbatori, sǎ fie receptiv la sugestii.

A opta ședințǎ. Subiectul mi-a relatat cǎ dupǎ fiecare exercițiu de relaxare pe care îl face singur se simte mai odihnit, mai calm, mai liniștit, eliberat de gândurile care îl mǎcinau, iar dupǎ antrenamentul pe care îl practicǎ seara doarme mult mai bine, trezindu-se mult mai odihnit. Am discutat despre relația pe care o are cu fratele lui, mi-a zis cǎ îl viziteazǎ și îl susține, cǎ este sigur cǎ îi va fi alǎturi dupǎ externare și cǎ vrea sǎ-l rǎsplǎteascǎ pentru tot ceea ce a fǎcut pentru el, acesta fiind unul din scopurile sale principale. Exercițiul de relaxare a decurs bine, iar apoi am vorbit despre schimbǎrile pe care le resimte datoritǎ acestui tip de terapie; mi-a spus cǎ îi pare a fi eficientǎ, cel puțin în cazul lui dǎ roade, în sensul cǎ i-a ameliorat durerile de stomac, doarme mai bine, este mai încrezǎtor în viitorul sǎu, acum poate vedea „luminița de la capǎtul tunelului”, se simte mai puternic.

A noua ședințǎ. Pacientul a spus cǎ simte un real progres în exercițiul de relaxare pe care îl desfǎșoarǎ singur, cǎ efectele acestuia sunt destul de apropiate cu cele pe care le are în timpul ședințelor, diferența constând în faptul cǎ antrenamentul pe care îl practicǎm împreunǎ este mai complex și dureazǎ mai multe minute. L-am apreciat pentru conștienciozitatea de care a dat dovadǎ pe tot parcursul terapiei și pentru rezultatele sale, pentru faptul cǎ se implicǎ în procesul sǎu de recuperare. Exercițiul de relaxare s-a desfǎșurat firesc.

A zecea ședințǎ. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, la care pacientul a obținut scorul 16. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obținut un scor pentru depresie ușoarǎ cǎtre moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine sǎ continue exersarea antrenamentul autogen al lui Schultz și acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la relaxare care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe se simte mai încrezǎtor în forțele proprii și cǎ se simte mai puternic în lupta împotriva alcoolului.

Pacientul 10

Interviul preliminar constǎ într-o discuție cu pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul și depresia), istoricul bolii, relațiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ și crearea alianței terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ ședințe.

Pacientul 10 este femeie, are 36 de ani, are studii medii, a lucrat într-un salon de înfrumusețare și în prezent este șomerǎ. Locuiește singurǎ în apartament, proprietate personalǎ, este divorțatǎ și nu are copii. A început sǎ consume alcool dupǎ ce a aflat cǎ soțul ei are o amantǎ pentru care a pǎrǎsit-o. Au divorțat în urmǎ cu doi ani și deoarece se simțea singurǎ, abandonatǎ, la capǎtul puterilor a început sǎ bea din ce în ce mai mult, ajungând la doi litri de vin pe zi. Mai târziu, deoarece începuse sǎ se ducǎ la serviciu în stare de ebrietate a fost concediatǎ. A schimbat mai multe locuri de muncǎ, dar de fiecare datǎ a fost concediatǎ din același motiv, consumul de alcool. Pǎrinții sǎi au observat cǎ are o problemǎ în ceea ce privește consumul abuziv de alcool, i-au propus sǎ se mute la ei o perioadǎ, însǎ ea a refuzat. Totuși, vǎzând cǎ nu mai poate face fațǎ nici cheltuielilor și nici singurǎtǎții cu care se confruntǎ, le-a cerut ajutorul acestora și au hotǎrât cǎ cea mai bunǎ soluție este sǎ se interneze într-un centru de dezalcoolizare. Nimeni din familia sa nu s-a confruntat cu aceastǎ tulburare, pacienta nu are probleme de sǎnǎtate. Își dorește sǎ renunțe la consumul de alcool pentru a avea o viațǎ normalǎ, pentru a-și putea întemeia o familie.

Interviul de evaluare: a treia ședințǎ

I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obținut la chestionar, respectiv 7, se observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezența alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome depresive. Astfel, obținând scorul 28, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se reține scorul obținut la BDI pentru a verifica la sfârșitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.

Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI: tristețea, prezența sentimentului eșecului, nemulțumire, se simte pedepsitǎ, sentimente de culpabilitate, faptul cǎ are o imagine de sine scǎzutǎ și din interviul preliminar am observat cǎ pacienta nu se mai îngrijește, nu mai are poftǎ de viațǎ. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” și faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.

Terapia: a patra ședințǎ

În aceastǎ ședințǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât și a clientului. Pacienta a fost de acord cu acest tip de terapie, spunându-mi cǎ e dispusǎ sǎ facǎ orice pentru a ieși din aceastǎ stare. Dupǎ ce i-am explicat cǎ trebuie sǎ se concentreze asupra sugestiilor pe care i le administrez am început exercițiul de relaxare. A durat ceva pânǎ a gǎsit o poziție confortabilǎ, a fost agitatǎ, însǎ pe parcurs a reușit sǎ se destindǎ puțin. Am discutat despre aceste aspecte, mi-a spus cǎ a fost o situație ineditǎ pentru ea, cǎ la început a fost cam dificil sǎ-și menținǎ o poziție anume, dar cǎ pe parcurs s-a liniștit și nu a mai fost încordatǎ. I-am recomandat sǎ încerce sǎ se relaxeze singurǎ pentru a-și descoperi propriul corp, poziția în care se relaxeazǎ cel mai bine și pentru a învǎța sǎ-și menținǎ atenția centratǎ asupra propriului corp.

A cincea ședințǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ a încercat sǎ se relaxeze, cǎ a gǎsit o poziție în care se simte confortabil, dar cǎ nu poate sǎ își menținǎ atenția centratǎ pe propriul corp pentru foarte mult timp deoarece este distrasǎ de numeroase gânduri. Am discutat despre aceste gânduri ale sale și mi-a spus cǎ cel mai apǎsǎtor lucru pentru ea e faptul cǎ soțul a pǎrǎsit-o pentru o femeie mai tânǎrǎ, cǎ nu se mai crede o femeie atrǎgǎtoare și cǎ nu se mai îngrijește. Am ajuns la concluzia cǎ acesta este un comportament neadecvat, cǎ nu face decât sǎ se rǎzbune pe ea însǎși pentru greșeala fostului soț. Am trecut la exercițiul de relaxare și la sfârșitul acestuia pacienta mi-a spus cǎ s-a simțit mai bine decât data trecutǎ, cǎ este mai liniștitǎ și mai detensionatǎ. Am rugat-o sǎ mai exerseze și singurǎ de douǎ ori pe zi.

A șasea ședințǎ. Am vorbit despre eșecul profesional care s-a datorat consumului de alcool, pacienta mi-a spus cǎ înainte de a începe sǎ consume era o coafezǎ bunǎ, cǎ îi plǎcea ceea ce fǎcea, era satisfǎcutǎ de rezultatele pe care le avea. Ea realizeazǎ cǎ dacǎ renunțǎ la consum se poate reangaja și își dorește acest lucru. Am observat o atitudine pozitivǎ fațǎ de acest aspect al vieții sociale și cǎ este dornicǎ sǎ lucreze. Apoi am trecut la exercițiul de relaxare, de aceastǎ datǎ pacienta spunându-mi cǎ s-a concentrat mai mult asupra sugestiilor de întǎrire a eului și s-a imaginat a fi mai puternicǎ, mai încrezǎtoare în forțele proprii, mai puțin depresivǎ. De aceea i-am sugerat sǎ-și repete aceste sugestii cât mai des pentru a putea sǎ și le administreze și în timp ce se relaxeazǎ singurǎ.

A șaptea ședințǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ își repetǎ sugestiile notate ori de câte ori o copleșesc gândurile, astfel reușind sǎ le înlǎture. Am discutat despre relația ei cu pǎrinții și am observat cǎ beneficiazǎ de tot suportul acestora și cǎ le este recunoscǎtoare. Exercițiul de relaxare a decurs bine, pacienta afirmând cǎ în timpul exercițiului a avut o stare de bine, s-a relaxat, s-a detensionat, a fǎcut abstracție de factorii perturbatori și mi-a spus cǎ de când practicǎ acest antrenament reușește sǎ aibǎ stǎrile menționate mai sus de mai multe ori pe parcursul unei zile.

A opta ședințǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ face progrese în ceea ce privește relaxarea pe care o desfǎșoarǎ singurǎ, cǎ acum exercițiul dureazǎ mai mult timp fațǎ de primele încercǎri și cǎ în urma acestuia obține efectele scontate. Am discutat despre viața socialǎ a pacientei și a spus cǎ îi place sǎ relaționeze cu oamenii în general, cǎ profesia sa îi oferǎ aceastǎ oportunitate, de aceea este nerǎbdǎtoare sǎ se angajeze. De aici am observat cǎ pacienta și-a recǎpǎtat pofta de viațǎ, relaționeazǎ și cu celelalte paciente, este mai bine-dispusǎ, are o atitudine mai optimistǎ fațǎ de viitor. Am trecut la exercițiul de relaxare pe parcursul acestuia nu am observat nimic deosebit.

A noua ședințǎ. Am discutat despre problema pe care o are cu alcoolul, despre efectele negative ale consumului abuziv, pacienta mi-a spus cǎ acum conștientizeazǎ cǎ bǎutura nu i-a adus nici un beneficiu, ba dimpotrivǎ doar necazuri. De asemenea mi-a zis cǎ realizeazǎ cǎ va duce o luptǎ continuǎ cu alcoolul, cǎ vor mai exista tentații, mai ales atunci când se va confrunta cu diverse obstacole, însǎ de fiecare datǎ își va aduce aminte de „chinurile prin care a trecut ca sǎ scape de dependențǎ, de efortul depus” și nu ar vrea sǎ mai treacǎ prin astfel de situații. I-am recomandat sǎ se foloseascǎ și de aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ pe care a învǎțat-o ori de câte ori tentația va apǎrea. În timpul antrenamentului, pacienta a reușit sǎ se relaxeze.

A zecea ședințǎ. Deoarece aceasta a fost ultima ședințǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, la care pacienta a obținut scorul 18. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obținut un scor pentru depresie ușoarǎ cǎtre moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient și i-am spus cǎ este bine sǎ continue exersarea antrenamentul autogen al lui Schultz și acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la relaxare care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor ședințe se simte mai încrezǎtoare în forțele proprii și cǎ se simte mai puternicǎ în lupta împotriva alcoolului.

La sfârșitul terapiei fiecărui pacient i s-a cerut numărul de telefon pentru a putea fi contactat la trei săptămâni după externare în vederea unui interviu cu privire la depășirea perioadei critice.

Interpretarea datelor. În urma celor zece ședințe susținute cu fiecare din cei zece pacienți s-ar puea extrage mai multe observații. Astfel, în primele două ședințe care au constituit interviul preliminar, un numitor comun pentru fiecare pacient l-a reprezentat faptul că a existat o comunicare deschisă ce pune în evidență dorința lor de a renunța la consumul de alcool. Toți cei zece pacienți și-au expus problemele cu cât mai multe amănunte, dat fiind că interviul a fost bazat pe întrebări deschise. În urma chestionarelor aplicate pe parcursul celei de-a treia ședințe nu au fost ridicate obiecții. Rezultatele aplicării chestionarului pentru alcoolism a demonstrat faptul că cei zece subiecți suferă de această adicție și de asemenea rezultatele obținute la chestionarul BDI au indicat depresie moderată către severă.

Soluția care li s-a propus pentru remedierea tulburării afective, antrenamentul autogen al lui Schultz, a întâmpinat atât rețineri, cât și sentimente de aprobare. Aceste rețineri constau în faptul că ei nu înțelegeau utilitatea și nu vedeau efectele acestei metode. În momentul în care s-a început punerea în practică a antrenamentului, s-au observat reacții diferite, însă pe parcursul exercițiului pacienții au reușit să se relaxeze. Până în momentul celei de-a patra ședințe pacienții au fost rugați să se relaxeze singuri și fiecare și-a asumat acest rol, chiar dacă nu toți au reușit să atingă rezultatul scontat.

În principiu, primele trei ședințe au fost mai anevoioase deoarece s-a încercat stabilirea unei alianțe terapeutice. Odată depășită această piedică s-a remarcat o cursivitate în desfășurarea următoarelor ședințe, pacienții au început să întrevadă rostul acestor exerciții.

S-a observat că reticența resimțită la început dispăruse, în sensul că pe parcursul demersului terapeutic pacienții au reușit să se relaxeze mai ușor, mai bine, atât în cadrul ședințelor, cât și în restul timpului. La sfârșitul terapiei pacienții au fost reevaluați prin aplicarea aceluiași chestionar BDI, iar rezultatele arată că trecuseră către o depresie ușoară către moderată.

Seria 1= nivelul depresiei la începutul terapiei.

Seria 2= nivelul depresiei la sfârșitul terapiei.

IV. Concluzii

Având în vedere că acest studiu de caz este realizat pe zece pacienți internați într-un centru de dezintoxicare se presupune din start că există o voință din partea lor pentru a renunța la consumul de alcool. Tocmai de aceea aceste rezultate nu ar putea fi generalizate.

Conform primei ipoteze cum că pacienții alcoolici au stări depresive, s-au identificat la fiecare pacient stări depresive. În aceste condiții se poate spune că ipoteza a fost demonstrată, în consecință s-a trecut la demonstrarea celei de-a doua ipoteze. Din rezultatele reevaluării obținute la sfârșitul terapiei se poate observa că într-adevăr în urma asimilării antrenamentului autogen al lui Schultz, stările depresive sunt mai rare și mai puțin intense.

Cea de a treia ipoteză a fost confirmată, chiar dacă pe termen scurt, deoarece la trei săptămâni după externare toți pacienții au fost contactați telefonic pentru a afla în ce fel au depășit perioada critică. Toți pacienții au descris această perioadă ca fiind foarte dificilă, dar în momentele în care simțeau nevoia să consume alcool sau erau cuprinși de o stare de depresie încercau să reia tehnicile de relaxare însușite în timpul terapiei.

Această lucrare ar putea constitui un punct de plecare pentru o cercetare mai elaborată și desfășurată pe o perioadă mai îndelungată pentru a se dovedi dacă aceste concluzii pot fi generalizate și la categoria de alcoolici neinstituționalizați.

V.Bibliografie

Albu, M. – Construirea și utilizarea testelor psihologice, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1988;

American Psychiatric Association, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM.IV-R), Washington D.C., 1994;

Arseni, C.; Golu, M.; Dănăilă, L. – Psihoneurologie, Ed. Academiei, București, 1983;

Chabrol, H. – Les toxicomanies de l’ adolescent, Ed. Presse, Paris, 1992;

Chiriță, R. și V.; Papari, A. – Manual de psihiatrie clinică și psihologie medicală, Ed. Fundației Andrei Șaguna; Constanța, 1992;

Cristea, D. – Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania, București, 2001;

Dafinoiu, I. – Sugestie și hipnoză, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1996;

Dafinoiu, I.; Vargha, J.L. – Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iaș, 2005;

Enăchescu, C. – Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, București, 2001;

Filimon, L. – Experiența depresivă: perspective socio-culturale, Ed. Dacia, București, 2002;

Freud, S. – Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;

Golu, M. – Dinamica personalității, Editura Geneze, București 1993;

Golu, M. – Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2002;

Holdevici, I.; Vasilescu, I. P. – Hipnoza și forțele nelimitate ale psihismului uman, Editura Aldomars, București, 1991;

Holdevici, I. – Psihoterapia – un tratament fără medicament, Editura Ceres, 1993;

Holdevici, I. – Sugestiologie și terapie sugestivă, Ed. Victor, București, 1995;

Holdevici, I. – Autosugestie și relaxare, Ed. Ceres, București, 1995;

Holdevici, I. – Elemente de psihoterapie, Ed. a III-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1997;

Holdevici, I. – Psihoterapia Tulburărilor anxioase, Editura Ceres, București, 2000;

Holdevici, I. – Ameliorarea performanțelor îndividuale prin tehnici de psihoterapie, Ed. Orizonturi, București, 2000;

Holdevici, I. – Psihoterapii scurte, Editura Ceres, București, 2000;

Holdevici, I. – Hipnoza clinică, Ed. Ceres, București, 2000;

Holdevici, I. – Gândirea pozitivă – Ghid practic de psihoterapie rațional emotivă și cognitiv-comportamentală, Ed. Dual Tech, București, 2000;

Holdevici, I. – Psihoterapia anxietății, Ed. Dual Tech, București, 2000;

Holdevici, I. – Psihoterapia cazurilor dificile; Abordări cognitiv-comportamentale, Ed. Dual Tech, București, 2003;

Holdevici, I. – Hipnoterapia: teorie și practică, Ed. Dual Tech, București, 2004;

Holdevici, I. – Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil de viață optim, Ed. Științelor Medicale, București, 2005;

Iamandescu, I. B. – Manual de psihologie medicală, Ed. Infomedica, București, 1995;

I.C.D. 10 – Clasificarea tulburărilor mentale si de comportament, Editura ALL, 1994

Iluț, P. – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iași, 1997;

Ionescu, G. – Psihoterapia, Ed. Științifică, București, 1990;

Ionescu, G. – Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Ed. Asclepios, București, 1995;

Iovu, M. – Droguri legale, Ed. Monitorul Oficial, București, 2003;

Luban-Plozza, B., Iamandescu, I. B. – Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, Ed. Infomedica, Bucureși, 2002;

Mihai, S. L. – 14 pași în lumea drogurilor, Ed. Universității București, București, 2005;

Popescu-Neveanu, V. – Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1981;

Porot, A. și M. – Toxicomaniile, Ed. Științifică , București, 1999;

Postel, J. – Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie clinică, Ed. Univers Enciclopedic, trad. Leonard Gavriliu, București, 1998;

Predescu, V. – Psihiatrie, Ed. Medicală, volumul I și II, București, 1989-1997;

Prelipceanu, D. – Psihiatrie-note de curs, Ed. Info Medica, București, 2003;

Rășcanu, R. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universitară, București, 1994;

Rășcanu, R. – Psihologie medicală și asistență socială, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1996;

Rășcanu, R. – Elemente de psihologie a comunicării, Ed. Universitară, București, 1995;

Rășcanu, R. – Alcool și droguri-virtuți și capcane pentru tineri, Ed. Universității, București, 2004;

Șchiopu, U.; Verzea E. – Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1997;

Tihan, E. și L.; Drăgulănescu, C.; Oprea, C. – Modificări neuropsihice induse de consumul de droguri. Evaluare și managementul de caz, Ed. Focus, București, 2004;

Tudose F. și C.; Dobranici, L. – Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Ed. Info Medica, București, 2002;

Zamfirescu, V. D. – Introducere în psihanaliza freudiană și post freudiană, Ed. Trei, București, 2003;

Zlate, M. – Eul și personalitatea, ediția a III-a, Ed. Trei, București, 2002.

VI. Anexe

Anexa 1

Antrenamentul autogen al lui Schultz aplicat în ședințele de psihoterapie.

„Așeazǎ-te într-o poziție cât mai comodǎ. Amintește-ți de faptul cǎ te poți mișca oricând, îți poți schimba oricând oricând schimba poziția pentru a te simți cât mai comod. Asigurați-vǎ de faptul cǎ aveți spatele și capul sprijinite. Acum lasǎ-ți ochii sǎ se închidǎ ușor, poți lǎsa ca zgomotele din jurul tǎu sǎ treacǎ pe lângǎ tine fǎrǎ a te influența. O liniște plǎcutǎ te înconjoarǎ. Ești calm, liniștit și relaxat, calm, liniștit și relaxat. Fruntea devine tot mai destinsǎ, mușchii feței sunt tot mai destinși și relaxați. Îți simți capul limpede, liber și ușor. Ești liniștit și relaxat. Brațele devin grele, foarte grele, grele, grele ca de plumb. O greutate ca de plumb îți cuprinde umerii, brațele, mâinile și ajunge pânǎ la degete. Brațele devin grele, tot mai grele, din ce în ce mai grele, grele ca de plumb. Ești calm, liniștit și relaxat. Plexul solar este cuprins de o cǎldurǎ plǎcutǎ, abdomenul este foarte liniștit și relaxat. Plexul solar este cald și relaxat. Mușchii abdomenului sunt destinși, orice tensiune dispare. Ești calm, liniștit și relaxat. O cǎldurǎ plǎcutǎ îți cuprinde întregul corp. Picioarele sunt grele, foarte grele, foarte grele, ca de plumb. O greutate puternicǎ îți inundǎ picioarele care sunt grele, tot mai grele, grele ca de plumb. Liniștea și greutatea te împresoarǎ, ești calm, liniștit și relaxat, calm, liniștit și relaxat. Întregul corp este destins și relaxat. Respirația devine liniștitǎ și rarǎ. Respiri liber, de la sine aerul ce te înconjoarǎ. Respiri calm, liniștit, fǎrǎ efort. Respiri foarte calm și liniștit. Inspiri un aer calm, liniștitor și plǎcut. Inspiri un aer calm, liniștit și plǎcut. Când expiri, elimini toate grijile, toate gândurile rele, toate problemele. Devii calm, liniștit și relaxat, calm, liniștit și relaxat. Inima bate liniștit, foarte liniștit, liniștit și egal. Inima bate de la sine, bate ritmic, egal și liniștit. Ești calm, liniștit și relaxat. O liniște plǎcutǎ te împresoarǎ, calmul te inundǎ tot mai mult, ești foarte calm și liniștit. Simți o liniște și o pace interioarǎ profundǎ. Întregul corp este destins și relaxat. O cǎldurǎ plǎcutǎ îți cuprinde tot corpul. Eu voi numǎra acum pânǎ la 10 și pe mǎsurǎ ce numǎr te vei cufunda întro stare de relaxare tot mai profundǎ, mai adâncǎ, mai plǎcutǎ. Când voi ajunge cu numǎrǎtoare pânǎ la 10, vei fi profund relaxat. Acum încep sǎ numǎr: 1- relaxarea devine mai profundǎ, tot mai profundǎ; 2,3- cu fiecare expirație te relaxezi tot mai mult, din ce în ce mai mult, te cufunzi într-o stare de relaxare foarte plǎcutǎ; 4,5- te relaxezi tot mai mult pe mǎsurǎ ce numǎr; 6,7- vocea mea te relaxeazǎ tot mai mult, din ce în ce mai mult, chiar dacǎ îți vorbesc ești tot mai relaxat; 8,9- continuǎ sǎ te relaxezi, când voi ajunge cu numǎrǎtoarea la 10 vei fi foarte relaxat; 10-ești profund relaxat, adânc relaxat.Ești atât de destins, de relaxat încât mintea ta devine tot mai receptivǎ la ceea ce îți voi spune. În cursul acestei relaxǎri te vei simți tot mai puternic, tot mai eficient, tot mai stǎpân pe tine. Ești tot mai puternic, tot mai eficient, tot mai stǎpân pe tine.

Te vei simți tot mai vioi, tot mai alert, tot mai energic, mai puțin obosit, tot mai puțin descurajat, tot mai puțin depresiv. Cu fiecare zi ce trece vei deveni tot mai interesat de ceea ce se întâmplǎ în jur, astfel încât mintea ta va fi distrasǎ de la propria persoanǎ și de la problemele care te frǎmântǎ. Te vei gândi tot mai puțin la tine însuți, la dificultǎțile tale, vei fi tot mai puțin preocupat de propriile trǎiri, vei deveni tot mai puțin îngrijorat, tot mai puțin agitat, tot mai puțin deprimat, vei fi capabil sǎ gândești clar sǎ te concentrezi tot mai bine. Îți vei concentra tot mai mult atenția asupra a ceea ce faci, iar memoria ta se va îmbunǎtǎți. Vei deveni capabil sǎ vezi lucrurile din perspectiva lor realǎ fǎrǎ a le permite sǎ ia proporții. De la o zi la alta vei deveni tot mai relaxat, te vei enerva tot mai puțin. Cu fiecare zi ce trece vei deveni și vei rǎmâne tot mai relaxat, tot mai puțin încordat fizic și psihic. Devii și rǎmâi tot mai relaxat, tot mai puțin încordat fizic și psihic. Tot mai încrezǎtor în tine, în posibilitǎțile tale de a duce la bun sfârșit ceea ce ai de fǎcut. Vei avea tot mai multǎ încredere în forțele proprii, fǎrǎ încordare, fǎrǎ teama de a greși. Zi dupǎ zi te voi simți tot mai independent, tot mai stǎpân pe tine, vei putea sǎ stai pe propriile picioare, vei fi independent, încrezǎtor în forțele proprii, vei putea face fațǎ cu bine oricǎrei dificultǎți. Zi dupǎ zi te vei simți tot mai bine, tot mai încrezǎtor în forțele proprii, cu un sentiment de bunǎstare și siguranțǎ personalǎ. Cu fiecare ședințǎ de relaxare te vei simți tot mai fericit, tot mai încrezǎtor, tot mai mulțumit, tot mai optimist. Vei fi tot mai capabil sǎ te bazezi pe tine însuți, sǎ-ți susții pǎrerile, judecǎțile, opiniile, sǎ stai pe propriile tale picioare. Vei simți tot mai puținǎ nevoie sǎ te bazezi pe alți oameni, sǎ depinzi de altcineva. (o pauzǎ)

Voi începe sǎ numǎr de la 10-1. Când voi ajunge cu numǎrǎtoarea la 1 îți vei reveni complet, te vei simți bine, înviorat, odihnit. 10- vei reveni curând din relaxare; 9- revii încet la normal; 8,7- picioarele nu mai sunt grele; 6- corpul nu mai e greu, te simți ușor ca un fulg, ești odihnit; 5,4- îți revii tot mai mult; 3- în curând îți vei reveni complet, vei fi odihnit, dar vioi și alert; 2- ochii se deschid încet; 1- ți-ai revenit complet, te întinzi foarte bine: spatele, mâinile.

Anexa 2

Beck Depression Inventory

(B.D.I)

1.Tristețe

Nu mǎ simt trist.

Mǎ simt trist.

Sunt trist și nu pot scǎpa de tristețe.

Sunt atât de trist tot timpul și nu mai pot suporta.

2.Pesimism

Viitorul nu mǎ descurajeazǎ.

Mǎ simt descurajat când mǎ gândesc la viitor.

Simt cǎ nu am ce aștepta de la viitor.

Simt cǎ viitorul e fǎrǎ speranțǎ.

3.Sentimentul eșecului

Nu am sentimentul eșecului sau al ratǎrii.

Simt cǎ am avut mai multe insuccese decât majoritatea oamenilor.

Dacǎ mǎ privesc în oglindǎ, vǎd o grǎmadǎ de eșecuri.

Mǎ simt complet ratat.

4.Nemulțumire

Lucrurile îmi fac aceeași plǎcere ca înainte.

Nu mǎ mai bucur de lucruri sau întâmplǎri ca înainte.

Nu mai obțin o satisfactie reala din nimic.

Sunt nemulțumit și totul mǎ plictisește.

5.Vinovǎție

Nu mǎ simt în mod special vinovat de ceva.

Mǎ simt vinovat o bunǎ parte a timpului.

Mǎ simt vinovat în cea mai mare parte a timpului.

Mǎ simt tot timpul vinovat.

6.Sentimentul pedepsei

Nu mǎ simt pedepsit cu ceva.

Mǎ gândesc cǎ s-ar putea sǎ fiu pedepsit.

Aștept sǎ fiu pedepsit.

Simt cǎ sunt pedepsit.

7.Neplǎcere fațǎ de sine

Nu sunt dezamǎgit de mine.

Mǎ simt dezamagit de mine însumi.

Sunt dezgustat de mine.

Mǎ urǎsc.

8.Autoacuzarea

Nu simt cǎ sunt mai rǎu decât alții.

Mǎ critic pentru slǎbiciunile și greșelile mele.

Mǎ blamez tot timpul pentru greșelile mele.

Mǎ dezaprob pentru tot ce se întâmplǎ rǎu.

9.Autoagresiune

Nu am idei de sinucidere.

Am idei de sinucidere dar nu vreau sǎ le pun în practicǎ.

Mi-ar plǎcea sǎ mǎ sinucid.

M-aș sinucide dacǎ aș avea ocazia.

10. Plâns

Nu plâng mai mult decât de obicei.

Acum plâng mai mult ca înainte.

Plâng tot timpul.

Obișnuiesc sǎ plâng, dar acum nu mai pot nici dacǎ aș vrea.

11. Iritabilitate

Nu sunt mai nervos ca înainte.

Acum mǎ enervez mai ușor ca înainte.

Acum sunt nervos tot timpul.

Lucrurile care mǎ enervau înainte nu mǎ mai iritǎ deloc.

12. Retragere socialǎ , izolare

Nu mi-am pierdut interesul fațǎ de oamenii din jur.

Oamenii ceilalți mǎ intereseazǎ mai puțin ca înainte.

Mi-am pierdut interesul fațǎ de majoritatea celorlalți oameni.

Mi-am pierdut orice interes fațǎ de ceilalți oameni.

13. Nehotǎrâre

Mǎ decid la fel de ușor ca înainte.

Trebuie sǎ fac un efort sǎ mǎ decid.

Am dificultǎți mai mari ca înainte când iau o decizie.

Nu mai pot lua nici o decizie.

14. Modificǎri în imaginea despre sine

Cred cǎ nu arǎt mai rǎu ca înainte.

Sunt supǎrat cǎ arǎt mai bǎtrân și mai neatractiv.

Simt cǎ modificǎri permanente ale aspectului meu mǎ fac neatractiv.

Cred cǎ sunt urât și neatragǎtor.

15. Dificultǎți în muncǎ

Cred cǎ pot lucra tot atât de bine ca înainte.

Trebuie sǎ fac un efort suplimentar când încep sǎ lucrez.

Mǎ strǎduiesc din greu pentru a face ceva.

Nu pot lucra absolut nimic.

16. Tulburǎri de somn

Dorm tot atât de bine ca de obicei.

Nu mai dorm atât de bine ca de obicei.

Mǎ trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât înainte și nu mai pot adormi decât greu.

Mǎ trezesc cu câteva ore mai devreme decât înainte și nu mai pot adormi.

17. Fatigabilitate

Nu mǎ simt mai obosit ca de obicei.

Acum obosesc mai ușor ca înainte.

Obosesc fǎrǎ sǎ fac aproape nimic.

Sunt prea obosit ca sǎ mai pot face ceva.

18. Modificǎri în sfera apetitului

Pofta mea de mâncare nu e mai scǎzutǎ/crescutǎ ca de obicei.

Apetitul meu nu mai e așa de bun ca înainte.

Apetitul meu e mult mai diminuat/crescut acum.

Nu am deloc poftǎ de mâncare/Am o poftǎ de mâncare exageratǎ.

19. Pierdere/creștere în greutate

Nu am slǎbit/m-am îngrǎșat în ultimul timp.

Am slǎbit/m-am îngrǎșat peste 2 kg.

Am slǎbit/m-am îngrǎșat peste 5 kg.

Am slǎbit/m-am îngrǎșat peste 10 kg.

20. Preocupǎrile fațǎ de starea fizicǎ

Nu sunt preocupat sau supǎrat în legǎturǎ cu sǎnǎtatea mea mai mult ca înainte.

Sunt necǎjit de probleme de sǎnǎtate ca: dureri, înțepǎturi, furnicǎturi, tulburǎri ale stomacului sau constipație.

Sunt foarte necǎjit de starea mea fizicǎ și mi-e greu sǎ mǎ gândesc la altceva.

Sunt atât de îngrijorat de starea mea fizicǎ încât nu mǎ mai pot gândi la nimic.

21. Absența libidoului

Nu am observat modificǎri recente ale interesului meu fațǎ de sex.

Sexul opus mǎ intereseazǎ mai puțin ca înainte.

Sexul opus mǎ intereseazǎ mult mai puțin ca înainte.

Mi-am pierdut interesul fațǎ de sexul opus.

Anexa 3

Testul de autoadministrare pentru verificarea alcoolismului

Pentru a ne ajuta sǎ înțelegem mai bine rezultatele examenului medical este necesar sǎ obținem informații referitoare la consumul dumneavoastrǎ de alcool. Vǎ rog sǎ completați acest chestionar.

1.Credeți cǎ sunteți un bǎutor normal? (adicǎ beți în limite normale).

DA NU (1)

2.Soția dumneavoastrǎ sau rudele apropiate s-au îngrijorat ori s-au plâns vreodatǎ de faptul cǎ beți?

DA (2) NU

3.Vǎ puteți abține sǎ consumați bǎuturi alcoolice atunci când vreți?

DA NU (1)

4.Faptul cǎ beți a creat vreodatǎ probleme între dumneavoastrǎ și soția/soțul, pǎrinții sau rudele apropiate?

DA (1) NU

5.Obișnuiți sǎ beți dimineața?

DA (1) NU

6.Ati simțit vreodatǎ nevoia sǎ renunțați la consumul de alcool?

DA (2) NU

7.V-a zis vreodatǎ doctorul sǎ renunțați la consumul de alcool?

DA (1) NU

8.Ați fost internat vreodatǎ într-o secție de psihiatrie?

DA NU

9.Dacǎ rǎspunsul la întrebarea 8 este DA consumul de alcool a constituit o parte din problema pentru care v-ați internat?

DA (1) NU

10.Ați fost vreodatǎ arestat, chiar și pentru câteva ore, deoarece vǎ aflați sub influența bǎuturilor alcoolice la volan?

DA (1) NU

Scorare: pentru întrebǎrile 1 și 3, NU este un rǎspuns pozitiv; pentru ceilalți itemi DA este un rǎspuns pozitiv. Se însumeazǎ scorurile de la fiecare întrebare cu rǎspuns pozitiv (scorurile din paranteze). Un scor total mai mare de trei indicǎ faptul cǎ subiectul este alcoolic.