Fenomenul Criminalitatii Controlul Social Si Prevenirea Acestuia

=== 21880 cuprins ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. DEVIANTA SI CRIMINALITATE

1.1 Devianta – explicarea comportamentului noncomformist

1.2 Delincventa – forma agravanta a deviantei

1.3 Controlul social – modalitate de reprimare a actelor antisociale

1.4 Teorii explicative ale comportamentului criminal

CAPITOLUL 2. DETENTIA SI EFECTELE INCARCERARII

2.1 Infractiunea si pedeapsa

2.2 Detentia si infractorul

2.3 Fenomene specifice detentiei

CAPITOLUL 3. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL IN PENITENCIAR

3.1 Psihologia infractorului incarcerat

3.2 Reintegrarea infractorului in societate

CAPITOLUL 4. REZULTATE SEMNIFICATIVE PRIVIND EFECTULE INCARCERARII

4.1 Scopul cercetarii

4.2 Grupul tinta

4.3 Obiectivele cercetarii

4.4 Ipotezele cercetarii

4.5 Metode si tehnici de lucru

4.6 Prezentarea studiilor de caz

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

=== l ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. DEVIANTA SI CRIMINALITATE

1.1 Devianta – explicarea comportamentului noncomformist

1.2 Delincventa – forma agravanta a deviantei

1.3 Controlul social – modalitate de reprimare a actelor antisociale

1.4 Teorii explicative ale comportamentului criminal

CAPITOLUL 2. DETENTIA SI EFECTELE INCARCERARII

2.1 Infractiunea si pedeapsa

2.2 Detentia si infractorul

2.3 Fenomene specifice detentiei

CAPITOLUL 3. ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL IN PENITENCIAR

3.1 Psihologia infractorului incarcerat

3.2 Reintegrarea infractorului in societate

CAPITOLUL 4. REZULTATE SEMNIFICATIVE PRIVIND EFECTULE INCARCERARII

4.1 Scopul cercetarii

4.2 Grupul tinta

4.3 Obiectivele cercetarii

4.4 Ipotezele cercetarii

4.5 Metode si tehnici de lucru

4.6 Prezentarea studiilor de caz

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

INTRODUCERE

Evoluția societății, reletia dintre problemele cu care omenirea se confrunta si lipsa mijloacelor de a duce o viata decenta a condus la aparitia unui fenomen cu o deosebita amploare, acela al infractionalitatii.

Infracționalitatea a reprezentat si continua sa reprezinte o problema destul de grava intrucat ea nu afecteaza doar individul care savarseste acul infractional sau cel ce este victima unui act infractional, ci intreaga societate, pentru ca in final se pierd resurse umane, resurse materiale ceea ce duce la dereglarea sistemului social in care traim.

O dată cu apariția fenomenului infractional apare și nevoia de a pedepsi, de a arăta ca acțiunile lipsite de legitimitate pot fi oprite, astfel ajungandu-se la aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală.

Aplicarea pedepsei reprezintă pentru infractor o probă de viață, însă pentru victimă reprezintă o eliberare, compensarea răului pe care l-a suferit. Astfel pedeapsa cu inchisoarea reprezinta una dintre cele mai frecvente pedepse, ce poate avea un impact negativ asupra individului, acest aspect reprezentand motivatia principala pentru care am decis să abordez această temă.

În lucrare mi-am propus să analizez într-o prima etapa conceptele de devianță, delincvență, control social. In urma acestei analize am ajuns la concluzia ca este necesar și abordarea modului în care actele de delincvență pot fi pedepsite, prin masuri ce conduc la realizarea controlul social.

În capitolul al treilea am abordat această tema din perspectiva modificărilor la nivel comportamental ale individului incarcerat, prin urmare am analizat problema infractorilor cu boli psihice, a căror sancționare cu închisoarea implică o atenție sporită datorita problemelor de sanatate cu care se confrunta.

De asemenea am considerat necesar sa analizez rolul pe care asistentul social il are in penitenciar, el reprezentand principala sursa de legătură al deținutului cu exteriorul, dar și unul dintre specialiști ce poate împiedica apariția recidivei, deasemenea ajuta la reintegrarea socială a infractorilor după executarea unei pedepse privative de libertate.

CAPITOLUL I

Devianta si criminalitate

1.1 Devianta – explicarea comportamentului noncomformist

In orice societate exista un sistem de norme, reguli, cutume, practici care asigura ordinea sociala si care contribuie la buna functionare a institutiilor sociale. Aceste norme impun, permit sau interzic anumite comportamente si actiunii fiind insotite de sanciuni. Norma, fenomen sociologic încă înaintea aplicării sale și independent de aceasta oferă argumentul conform căruia orice normă presupune atât acceptare cât și respectarea ei de către indivizi.

Într-o societate alflata intr-o continuua schimbare auzim adesea vorbindu-se de devianță, mod de conduită care se abate de la regulile admise de societate. Devianța presupune orice act prin care se incalca normele scrise si nescrise ale unei organizatii sociale sau grup ce satifac nevoile, interesele si aspratiile intr-un context bazat pe norme sociale. Aceste norme și valori pot diferi de la o societate la altă, de la un grup la altul și de aceea de foarte multe ori anumite persoane trec printr-o criză a identității, o identitate ce se poate forma numai în funcție de acestea.

Devianța reprezintă totalitatea comportamentelor care violează normele unei societăți sau a unui grup social informal. Din punct de vedere al provenientei, termenul de devianță este preluat din limba engleză, deviance care desemnează “abaterea de la normele acceptate”, iar originea cuvântului provine din limba latină, verbul deviare insemnând “abaterea de la drum”.

Conceptul de devianță poate fi definit ca un comportament uman, individual sau colectiv, care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacții sociale (sancțiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un grup social stabil și de durată.

Această nerespectare a regulilor societății, acest comportament deviant este sancționat prin diverse metode, care au ca scop principal îndreptarea individului spre calea cea dreaptă. În dicționarul de sociologie, devianța este definită drept “neconformitatea cu normele sociale, respectiv orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular” . Devianța are un caracter relativ pentru că ceea ce într-o societate este considerat a fi deviant, într-o altă situație el poate fi unanim acceptat. Este de înțeles faptul ca de-a lungul timpului, multe norme și valori au parcurs un anumit traseu : exista o vreme când erau acceptate (cum este cazul prostituției) astăzi ajungându-se la respingerea și incriminarea acestor acte.

Adesea acestă devianță îmbracă forme diferite : infracțiuni de “consens”, infracțiuni de “conflict”, devieri sociale si diferențe sociale, aceste forme fiind rezultatul unor criterii de definire. Criteriile de definire ale devianței au ca scop delimitarea comportamentului acceptat de societate in detrimentul comportamentului considerat „anormal” de catre majoritate. Potrivit lui Sorin M. Rădulescu, aceste criterii de definire a devianței sunt:

1.criteriul static ce definește devianța în funcție de comportamentelor normale ale majorității.

2.criteriul normativ ce definește devianța în funcție de încălcarea normelor și atribuie eticheta de deviant tocmai în raport cu aceste norme.

3.criteriul magnitudinii și gravității actului deviant aici devianța apare atunci când actele se abat foarte mult de la dorințelor celorlalți membrii ai societății și prezintă un grad de periculozitate foarte ridicat care necesită o intervenție din partea controlului social.

4.criteriul medical aici devianța apare ca o încălcare datorată unei incapacități fizice sau psihice ce determină o nerespectare a normelor sociale. De aceea multe persoane cu deficiențe sunt considerate deviante, dar aceasta este o formă de “devianță legitimă” .

5.criteriul reacției sociale apreciează comportamentul ca fiind deviant sau nu din prisma reacției sociale, astfel, dacă publicul nu reacționează devianța nu există sau poate rămâne ascunsă.

Analizând abordările diferite asupra acestui fenomen al devianței există următoarea clasificare a comportamentului deviant, în funcție de :

1.natura devianței ce cuprinde devianța pozitivă ( inovația, invenția care deși sunt acte deviante au o utilitate pozitivă); devianța neutră (cuprinde actele care sunt tolerate de grup, gen nonconformismul) și devianța negativă (acele acte care sunt săvârșite impotriva valorilor unui grup social ca infracțiunile).

2.forma de manifestare conform acestui criteriu întâlnim devianța deschisă cunoscută de agenții de control social și devianța ascunsă ( criminalitatea gulerelor albe).

3. tipul de devianță ,si anume devianța penală (cuprinde infracțiunile), devianța sexuală (delictele sexuale), devianța politică, religioasă, autoagresivă , familială, etc.

4.caracterul de grup sau individual al devianței atunci cand devianța de grup implică socializarea în cadrul unor grupuri definite de aceleși valori și norme sociale.

5.caracterul normal sau patologic al actului deviant comis există atât devianță normală care este considerată de cea mai mare parte a membrilor grupului social ca fiind ceva firesc deoarece sunt practicate de un segment larg de populație și nu contravin moralei publice. Pe de altă parte devianța patologică se include în perimetrul medical, angajând conduite anormale care sunt socializate într-o anumită subcultură și care cu greu pot fi tolerate de o alta.

Devianța poate fi considerată un lucru normal, poate apărea indiferent de societate,. Ea poate fi considerată ca parte integrantă a unui sistem uman pentru că indiferent de măsurile impuse, întodeauna vor exista devianți , doar că formele de manifestare vor diferi de la o societate la alta, de la o perioada la alta. Atâta timp cât va exista o multitudine de norme și valori vor exista suficiente care să nu le urmeze întocmai și să se considere îndreptățiți să creadă că, comportamentul lor este unul normal.

De foarte multe ori devianța apare ca urmare a unor tensiuni existente între ceea ce prescrie regula și ceea ce dorește în fapt individul să facă; apare dezorientarea și incertitudinea că ceea ce este dezirabil nu întodeauna este benefic într-o anumită situație. Actele deviante nu pot fi sancționate în mod practic pentru ca inclca doar normele sociale, nu și pe cele juridice, fapt pentru care de multe ori reacția societății este una foarte dură pentru cei ce adoptă astfel de comportamente, ei fiind de multe ori marginalizați, excluși și etichetați ca fiind niște persoane rele ( homosexualii, prostituatele , transexualii, etc.). Sfera devianței include nu numai actele care încalcă sistemele juridice, ci orice acte care fac abatere de la regulile grupului în care conviețuiește individul. Astfel de comportamente sunt : conduitele excentrice, comportamentele imorale, comportamentele antisociale, asociale .

Sociologii, de-a lungul timpului au elaborat o serie de teorii care pot explica în mare măsură devianța. Ėmile Durkeim este cel care și-a adus cea mai mare contribuție în explicarea acestor acte, elaborând o teorie explicativă a devianței din perspectiva anomiei. Acestă anomie desemneaza starea de dereglare a functionarii unui sistem sau subsistem social, dereglare datorata dezintegrarii normelor ce reglementeaza comportamentul indivizilor si asigura ordinea sociala , “criza solidarității morale ” ce apare în urma procesului de trecere de la societatea de tip tradiționalist la societatea modernă. Așa cum explică Durkeim, această criză rezultă în urma unor fenomene cu caracter patologic ce au loc in societățiile industriale față de cele preindustriale: dislocarea relației solidare între elementele, părțile și funcțiile sistemului social, absența unei reglmentări adecvate cu un caracter spontan a funcțiilor sistemului social și înmulțirea tendințelor de egoism ale indivizilor prin disoluția vieții morale. Durkeim evidentiaza faptul că în societățile tradiționale, solidaritatea mecanică pe care se baza diviziunea muncii presupune nespecializarea funcțiilor, activitățile rămâneau neschimbate în timp și acțiunile indivizilor erau similare, datorită controlului social exercitat de instituțiile statului. Pe de altă parte, în societățile moderne, caracterizate de solidaritate organică, funcțiile și diviziunea muncii s-au specilizat, acțiunile indivizilor au început să varieze, la fel și conduita lor. Prin aceasta, Durkeim explică faptul că societățile moderne mențin aceeași conștiință colectivă ca și cele tradiționale, dar cu unele diferențieri pe specialități și funcții sociale.

Toate acestea, induc în accepțiunea lui Durkeim, starea de anomie ce se caracterizează prin: dereglarea funcțiilor sistemului social, absența unor limitări ale comportamentului uman, inadecvarea normelor la cerințele raționale ale conduitei umane precum și contradicția între normele cu conținut diferit. Pentru Durkeim devianța poate însemna de fapt o stare de anomie, “o stare normală care se manifestă însă în forme anormale, iar normalul este ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este”.

1.2 Delincvența – forma agravanta a deviantei

Analizand sfera normelor ce caracterizeză o societate sau un grup social, un rol important îl au normele juridice, norme, prin a căror încălcare intervine controlul social, pentru că ele, o dată respinse de individ, necesită o intervenție specializată care să readucă pe cale cea dreaptă pe cel care s-a abătut de la ordinea firească a lucrurilor. În sfera devianței, există o formă particulară de comportamente ce se caracterizează printr-un grad de periculozitate ridicat, pentru că prin ele sunt încălcate normele și regulile penale care protejează siguranța relațiilor sociale și a celor mai importante valori. Această categorie este reprezentată de delincvență sau criminalitate, care este sancționată penal.( Rădulescu, 1998).

Valorile sociale și relațiile protejate de normele juridice cu caracter penal sunt lezate de anumiți indivizi care de cele mai multe ori nu conștientizează gravitatea faptelor lor, apelând la această formă de conduită pentru a obține prin metode ilegitime, ceea ce nu au putut obține fără să se abată de la normele juridice. Delincvența este un concept complex ce reunește atât factori de natură juridică, cât și factori de natură sociologică și psihologică pentru că prin sancționare, la nivelul individului au loc numeroase transformări ce pot afecta personalitatea sa.Spre deosebire de devianta , delicventa are o serie de caracteristici specifice:

1.Delincventa este un fenomen social, obiectiv și material, dar în același timp, antisocial, cu pericol ridicat, atât din cauza consecințelor sale negative asupra ordinii sociale și normativă, integrității și siguranței indivizilor și grupurilor sociale, cât și datorită reacției pe care o impune prin adoptarea sancțiunilor represiv- coercitive;

2.Delincventa include acele acte și fapte, care nerespectând regulile de drept cu caracter penal, obligă la adoptarea de sancțiuni organizate;

3.delincvența este constituită din ansamblul actelor și faptelor antisociale care intră sub incidența normelor penale, săvârșite de diferiți indivizi într-o anumită societate.

Avand o dimensiune ampla delicventa este privita din mai multe perspective, astfel :

1.Din punct de vedere statistic se contureaza starea și dinamica actelor delincvente în timp și spațiu, prin evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuție și indici a diferitelor delicte și crime corelate cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, georgrafic .

2.Din punct de vedere juridic se specifica tipul de norme care au fost violate prin săvârșirea actelor și faptelor antisociale, gradul de periculozitate al acestora, gravitatea pagubelor produse și felul sancțiunilor adoptate ;

3.Din punct de vedere sociologic se identifică, explică și se previne social delictele și crimele, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existe în societate;

4.Din punct de vedere psihologic se evidențieză structura personalității individului delincvent și a individului normal, motivația și scopul săvărșirii infracțiunii ;

5.Din punct de vedere economic sunt evidențiate consecințele directe și indirecte ale crimei din punct de vedere material și moral;

6.Din punct de vedere prospectiv se evidențiează tendințele evolutive ale delincvenței precum și înclinația spre săvârșirea unor astfel de acte a unor persoane sau grupuri sociale.

Această formă gravă de devianță, include “ansamblul de acte, fapte și conduite intrate în conflict cu legea penală, are o anumită evoluție în timp și spațiu, precum și anumite regularități , frecvențe și intensități care pot fi măsurate și evaluate sistematic. În ceea ce privește definirea delincvenței din perspectiva câmpului penal, ea implică răspundere penală în momentul în care se constată fapta ilicită care a fost comisă. Existența delincvenței implică în mod firesc existența sancționării celui ce a comis fapta, aceasta fiind și principala măsură repesivă ce se impune în momentul încălcării unei norme juridice. Codul Penal, dar și celelate legi penale speciale, definesc ansamblul de acte și fapte sancționate penal, cu ajutorul noțiunii de infracționalitate; infracțiunea este fapta “care prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.

Durkeim este cel care a influențat puternic teoriile sociologice asupra crimei, el considerând crima ca fiind un fenomen normal, ce apare de la sine, dar care ofensează unele sentimente colective, ceea ce impune adoptarea unor măsuri punitive. Astfel, teoria lui poate fi sintetizată în câteva aspecte importante:“ nu respingem un act pentru că este criminal, ci este criminal pentru că îl repingem”; “crima este un sentiment normal pentru că sentimentul de aversiune pe care îl evocă actele definite drept criminale într-un context social dat nu poate fi dezvoltat cu aceeasi intensitate de catre toti indivizii" ; "pedeapsa este destinata sa actioneze indeosebi asupra oamenilor onesti, carora le intareste sentimentul de solidaritate, mai putin asupra criminalilor".

1.3 Controlul social – modalitate de reprimare a actelor antisociale

Ca urmare a acestor acte de încălcare a normelor și regulilor ce asigură funcționalitatea unei societăți este nevoie de anumiți agenți care să impună într-o oarecare măsura respectarea lor. Ceea ce este nevoie și dezirabil de urmat poate fi impus doar printr-o serie de măsuri represive, prin anumite sancțiuni care să redirecționeze comportamentul indivizilor către o normalitate acceptată de ceilalți membri ai societății. În asta constă de fapt controlul social, ce reprezintă “ansamblul resurselor materiale și simbolice de care dispune o societate pentru a asigura conformitatea comportamentelor membrilor săi cu ansamblul regulilor și principiilor prescrise și sancționate.

Controlul social desemnează “procesul prin care o instanță (persoană, grup, instituție, asociație sau organizație), reglementeză, orientează, modifică sau influențează comportamentele sau acțiunile altei instanțe, ce aparține aceluiaș sistem, cu ajutorul unor mijloace materiale și simbolice, în vederea asigurării comformității și păstrării echilibrului specific sistemului”.

Controlul social, ca și concept utilizat în această sferă a vieții sociale, prezintă două dimensiuni :

1.Dimensiunea externă care inplica conformarea indivizilor la norme datorita presiunilor exercitate asupralor,acestia respectand normele nu din convingeri, ci din cauza fricii impuse de existenta unei pedepse;

2.Dimensiunea internă care constă în conformarea indivizilor,in mod constient si voluntar, la valorile și normele ce configurează modelul etico-normativ.

Controlul social se realizeză, la nivelul indivizilor, cu ajutorul unor agenți specializați ( agenți ai statului ce au ca scop aplicabilitatea legii) și a celor nespecializați ( grupul de prieteni, familia, școala, opinia publică). Realizarea controlului social impune existența unor mijloace cu ajutorul cărora acesta să se poată concretiza, fapt pentru care există diferențe între mijloacele psihosociale care urmăresc asumarea și urmarea normelor și valorilor sociale, mijloacele instituționalizate realizate de către agenți oficiali și mijloacele neinstituționalizate ce constau în moravuri, obiceiuri, cutume etc. Această diferențiere existentă între mijloacele de realizare a controlului social nu este altceva decat o abordare diferită a modului în care acest control social poate fi aplicat.

Controlul social necesită anumite reguli ce ar trebuie respectate pentru a putea exista o eficiență între ceea ce se urmărește și ceea ce se realizează. De aceea este necesar să fie luate în considerare următoarele aspecte ce ar trebuie să condiționeze eficiența lui : numărul membrilor grupului asupra căruia se realizeză controlul social precum și statusul și rolul social pe care anumiți indivizi îl au. Se poate observa o diferențiere a modului în care se realizeză controlul social, deoarece importanța lui poate varia de la un grup la altul, de la o societate la alta, pentru că fiecare dintre acestea prezintă caracteristici diferite și de foarte multe ori noii veniți în grup nu se pot comporta așa cum ar dori din cauza faptului că nu cunosc regulile grupului respectiv și nu au de unde ști dacă ceea ce urmează să facă va fi tolerat sau nu de către ceilalți.

Controlul social constituie deci, un mecanism specializat de reglare socială și psihosocială, care se manifestă diferit de la o societate la alta, în funcție de capacitățile fiecăreia de a integra, de presiunile exercitate, de raporturile stabilite între diferitele sisteme de valori și cel al personalității, fiind în același timp “o proprietate caracteristică relațiilor sociale, determinat în ultimă instanță de genul de relații sociale care se stabilesc între indivizii ce formează societatea”.

Totuși, având în vedere modul în care sunt încălcate sistemele normative, nu se poate realiza un control social deplin, care să restaureze întocmai ordinea socială tulburată prin acte de devianță și delincventa.

1.4 Teorii explicative ale comportamentului criminal

Crima, ofensă ce trece dincolo de sfera personală și cea publică, încâlcând reguli sau legi prohibitive care necesită pedepsire sau sancționare legitimă reprezintă un aspect destul de important ce trebuie luat în considerare atunci când vorbim despre infracțiuni, pedeapsă și alte aspecte din această sferă socială. Astfel, așa cum regăsim în termenii legii sau ai jurisprudenței, persoana vinovată de comiterea unui act criminal a avut rea intenție sau a săvîrșit-o cu neglijență, deși legea prezintă în acest sens unele execepții. Crima necesită o recunoaștere ca atare, ratele criminalității fiind constructe sociale care adesea ignoră delictele ascunse.

Crima, în acepțiunea lui Pinatel, este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca și noncriminalii, dar ei se disting de alții deoarece comiterea crimei este expresia unei diferențe de grad, deci cantitativă și nu calitativă; există o diferență de grad între psihismul criminalilor și acela al noncriminalilor. Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidență tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizează pe criminali. În felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebește totuși de noncriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracțiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp și într-un loc bine determinat. Evident că, pentru a studia științific criminalitatea, se poate recurge la metode moderne, inclusiv la cea comparativă care, așa cum aprecia Emille Durkheim, realizează o interpretare indirectă. Explicarea criminalității ca fenomen social trebuie să se facă pornind de la fapte sociale anterioare.

Variațiile criminalității depind de variațiile mediului geografici ale mediului social general, adică de condițiile exterioare care, la rândul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari. Atunci când vobim despre criminalitate este important să ținem cont că aceasta este divizata in :

criminalitate reală – reprezintă numărul total al infracțiunilor săvârșite în mod real

criminalitate aparentă reprezintă numărul total al infracțiunilor sesizate către organele de urmărire penală (procuratură și poliție).

criminalitate legală reprezintă numărul total de infracțiuni a căror autori au fost trimiși în judecată și care au fost condamnați prin hotărâri definitive.

Așa cum menționam anterior, criminalitatea este o rezultantă a comportamentului infracțional, comportament cărui sociologii și psihologi precum și alți specialiști din domeniu au încercat să-i găsescă o explicație, o motivație ce determină apariția lui. Astfel s-au conturat o serie de teorii care au același scop : explicarea comportamentului infracțional atât prin prisma comportamentului social privit din punct de vedere psihologic cât și din punct de vedere sociologic. S-au conturat astfel următoarele teorii :

– teorii biologice :

teoria anormalității biologice;

teoria bio-tipologică ;

teoria genetică;

teoria inadaptării bio-psihice;

teoria constituției criminale;

– teorii sociologice :

teoria anomiei;

teoria comportamentului delincvent ca produs al învățării ;

teoriile culturaliste;

teoriile reacției sociale;

teoriile controlului social;

teorii psiho-morale :

teoria criminalului nevrotic;

teoria instinctelor ;

teoria personalității criminale.

Toate aceste teorii ne pot ajuta să să identificăm care sunt cauzele ce determină apariția comportmantului infracțional, cum putem delimita un anumit comportament că este infracțional sau nu, sau în cazul teoriilor biologice care indivizi au predispoziție la a deveni criminali și care nu. Am considerat important să fac o trece în revistă a teoriilor sociologice dat fiind faptul că infracționalitatea este un fenomen social, un fenomen ce afectează deopotrivă individul și societate și asupra căruia acționează de cele mai multe ori și problemele sociale cu care individul se confruntă. Astfel privită ca o problemă socială, infracționalitatea își găsește explicația și totodată rezolvarea, de aceea o decriere succintă a acestora ne poate ajuta să înțegem mai bine fenomenul.

1.Teoria anomiei are un loc aparte în explicarea comportamentului infracțional, anomia aflându-se în centrul multor teorii criminologice. Astfel Emile Durkheim este primul care a utilizat conceptul de anomie, pronind așa cum am precizat și într-unul din capitolele anterioare de la ideea confrom căreia anomia apare în momentul în care, o dată cu evoluția societății dispar și mecanismele sociale de reglare a sistemului de aspirații pe care fiecare dintre indivizii unei societăți îl are. Așa cum se prezintă această teorie, Durkheim este de părere că societatea ideală este aceea care prezintă în mod indicutabil membrilor săi căile legitime pe care trebuie să le urmeze, modul în care indivizii trebuie să aspire doar la anumite țeluri specifice statului și rolului lor social. În spiritul aceleiași teorii, Merton propune o nouă abodare a anomiei, prezentând-o ca pe un fenomen ce apare ca urmare lipsei mijloacelor legitime de atingere a scopurilor stabilitae de fiecare dintre noi. El nu este de acord cu ideeile promovate de societate modernă care încurajează dobândirea de lucruri indeferent de mijloacele, căile adoptate pentru a putea mări, ridica statutul în societate. În acest sens el face o clasificare a indivizilor ce adoptă un astfel de comportament:

conformistul : este individul care acceptă mijloacele existente și scopul pe care îl are, el fiind cel care poate asigura garanția și continuitatea societății;

inovatorul : acest individ acceptă standardele sociale impuse, dar caută alternative pentru a-și atinge scopurile;

ritualistul : acest individ uită scopurile sociale , însă nu neglijează mijloacele prin care respectivele scopuri sau altele pot fi atinse;

evazionistul : este individul care uită și respinge atât scopurile cât și mijloacele propuse ca model de societatea în care trăiește;

răzvrătitul: acest tip de comportament se caracterizează prin înlocuirea scopurilor și mijloacelor legitime cu altele noi, prmovând astfel ideea unei societăți noi.

Totodată specialiștii din domeniu au găsit o explicație a comportamentului delincvent prin procesele de învățare ce au loc la nivelul individualității. Astfel comportamentul infracțional ca produs al învățării își găsește explicația în următoarele teorii: teoria învățării a lui Bandura, teoria asociațiilor diferențiale a lui Sutherland și teoria lui Tarde, cea a imitației. Conform lui Bandura comportamentul infracțional poate apărea ca urmare a observării unui comportament asemănător la un alt individ din comunitatea respectivă, reliefând în același timp faptul că învățarea nu apare doar ca urmare a reflexului condiționat ci ea este un produs al observației. Păstrând aceiași notă, teoria imitației lui Tarde explică comportamentul infracțional ca fiind rezultanta unui proces de imitație, imitașie ce apare ca urmare a doi factori principali : contactul dintre oameni și trecerea de la superior la inferior. 2.Teoria asociațiilor diferențiale relevă faptul că omanii vin în contact cu definiții favorabile sau nefavorabile încălcării legii, fapt care pot duce la debusolare a individului. Teoria lui Sutherland se bazează pe următoarele principii:

1.Comportamenul infracțional este învățat;

2.Comportamentul infracțional este învățat prin interacționarea cu ceilalți semeni, prin procesul de comunicare și socializare;

3.Principalele părți ale comportamentului infracțional se învață în mediul intim al individului;

4.O dată cu comportamentul infracțional se învașă și tehnicile de comitere, direcția motivelor și atitudinilor ce stau la baza acestui tip de comportament;

5.Definirea legii ca fiind ceva ce poate fi încălcat poate duce la nașterea comportamentului infracțional;

6.Excesul de definiții favorabile încălcării legii poate face ca un individ să devină infractor;

7.Asociațiile diferențiale prezintă diferențe de frecvență, durată, prioritate și intensitate;

8.Comportamentul infracțional respectă aceleași mecanisme în cadrul procesului de învățare ca și comportamentul convențional, normal;

9.Comportamentul infracțional se poate asemăna cu cel convenșional pentru că uneori normele și valorile ce stau la baza unuia pot sta și la baza celuilalt

3. Teoriile culturaliste. Aceste teorii pun accetul pe faptul că comportamentul infracțional poate apărea ca urmare a faptului că clasa de jos se confruntă cu anumite probleme pe care nici o altă clasă nu le experimentează. O primă teorie din acestă categorie o reprezintă teoria lui Cloward și Johlin, teoria oportunităților diferențiate ce prezintă ideea conform căreia tinerii din clasa de jos adoptă mijloace ilegitime de ajustare în funcție de sistemul de oportunități al comunității respective, comunitățile creeând subculturi.

Pe de altă parte Cohen propune o teorie a infracționalității ce promovează ideea conform căreia delincevnța apare ca o reacție a clasei de jos la valorile clasei de mijloc. Acest lucru apare și ca urmare a privării de status pe care indivizii din clasa de jos o suferă, fapt ce poate accentua stare de inferioritate pe care aceștia o resimt raportându-se la clasa de sus. Teoria dezorganizării sociale a lui Shaw și McKay accentuează faptul că infracționalitatea se află în strânsă legătură cu dezorganizarea socială și cu un mediu social patologic fapt ce a determinat ca cei doi sociologi să arate interes în realizarea unor hărți ale infracționalității.

4.Teoriile reacției sociale pornesc de la principiul că comportamentul infracțional este clasificat ca atare în funcție de reacția celorlalți membrii ai societății, în funcție de reacția autorităților. Ca urmare, un loc important în cadrul acestor teorii îl are teoria etichetării emisă de Beker ce prezintă infracționalitatea după următoarele principii: nici un act criminal nu este criminal prin el însuși; definițiile actului infracțional sunt date de către clasa aflată la putere; indivizii devin infractori nu după ce comit un act infracțional ci după ce sunt definiți ca atare de către autorități și de ceilalți membrii ai societății; procesul de etichetare începe o dată cu momentul identificării făptuitorlui unui anumit act infracțional; procesul de etichetare poate duce la identificarea individului cu imaginea deviantă sau cu o anumită subcultură etc.

5.Teoriile controlului social îi au ca reprezentanți pe Reckless și Hirschi care au studiat modul în care sociateta produce conformitatea sau rezvrătirea indivizilor săi. În acest sens, Reckless consideră că indivizii au o serie de limitări sociale ce îi împiedică să săvârșească acte infracționale bazându-și teoria pe anumite principii : comportamentul infracțional apare ca urmare a existenei unor presiuni de a comite infracțiuni; obstacolele ce pot apărea în calea comportamentului infracțional.: ca comportamentul infracțional să apară trebuie ca factorii ce predispun la infracționalitate să-i depășească pe cei de rezistență. Hirschi promovează pentru explicarea comportamentului infracțional, teoria atașamentului social, ce constă în viziunea acestuia cu privire la faptul că comportamentul delincvent apare ca urmare a faptului că relațiile de atașament ale individului față de societate sunt slabite sau inexistente ceea ce duce la limitarea conformității indvizilor în raport cu normele existente în societate.

Prezentând pe scurt aceste teorii consider că am atins aspectele principale ce duc la înțelegerea mecanismelor ce stau la baza comportamentului infracțional. Cunoscând aceste teorii putem identifica mai ușor modul în care indivizii ajungând să comită infracțiuni ce necesită aplicarea sancțiunilor. Teoriile comportamentului infracțional stau la baza cercetărilor din domeniu și joacă un rol important în ansamblul măsurilor și acțiunilor ce trebuie întreprinse în vederea prevenirii unor astfel de comportamente ce modifică coeziunea întregii societăți.

CAPITOLUL II

DETENTIA SI EFECTELE INCARCERARII

2.1. Infractiunea si pedeapsa

Așa cum am menționat anterior, ca parte a acestui fenomen reprezentat de criminalitate, infracțiunea este factorul ce declanșează o serie de alte fenomene ce au un impact ingrijorător asupra indivizilor și asupra societății. infracțiunea este fapta “care prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Infracțiunea incumbă aspecte : materiale, umane, sociale, moral-politice și juridice , pentru că este un fenomen ce se petrecere în realitatea socială.

Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea pedepsei. Este important ca toate actele normative să se bazeze pe cunoașterea și analiza infracțiunii ca instituție juridică fundamentală, lucru care se si întâmplă de altfel în legislația românească. Infracțiunile sunt săvârșite printr-o anumită desfășurare în timp și în spațiu, denumită activitate infracțională, ele fiind formate din mai multe etape, faze și fiecare cu semnificații juridice proprii, atît obiective, cît și subiective. Infracțiunea exprimă trăsăturile esențiale și comune oricărei infracțiuni, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate, precum și de faptele cu pericol social prevăzute de alte norme juridice decît cele penale.

Articolul 1 din Codul Penal al României distinge modul în care o faptă poate fi considerată infracțiune, care sunt infracțiunile prevăzute de legea penală și totodată care sunt măsurile ce se pot lua în cazul acestor fapte. Chiar dacă anumite apte pot fi declarate prin lege ca fiind infracțiuni săvărșite cu vinovăție, acest lucru nu este suficient pentru ca răspunderea penală să devină posibilă față de făptuitor; este imperios necesar ca acveste fapte să includă atât pericolul social cât și importanța materială a infracțiunii.În acest sens, conform Codului Penal nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod văzut de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Infracțiunea prezintă așa cum reiese și din definiția dată de legea penală, trei trăsături principale :

a) pericolul social;

b) vinovăția:

c) prevederea faptei în legea penală.

Din acest punct de vedere, pericolul social este reprezentat de aspectul material, obiectiv al faptei. Pericolul social se referă la atingerea sau creare posibilităților obiective ca fapta să aducă atingeri legii penale.

Pericolul social rezultă din atingerea sau crearea posibilității obiective ca fapta să aducă atingere valorilor ocrotite de legea penală în urma săvîrșirii ei. Fapta care prezintă pericol în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile arătate în art.1 și pentru sancționare este necesară aplicarea unei pedepse. Orice vătămare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezintă pericol social, însă pericolul social al infracțiunii este mai mare, deoarece lezează mai grav cele mai importante valori.

Pericolul social este legal (generic sau abstract) fiind recunoscut prin lege pentru fiecare infracțiune în parte și exprimate în sancțiunea legală specială stabilită pentru aceasta, ca fel și limite. În funcție de gradul pericolului social al unei fapte, de gravitatea ei se alege și felul pedepsei și modul în care aceasta este bine individualizată.

O altă trăsătură a infracțiunii o reprezintă vinovăția , care este dealtfel și elementul subiectiv principal prin care se exprimă atitudinea conștiintei și voinței față de faptă și urmările ei concretizată în poziția psihică cu care este săvărșită o faptă periculoasă pentru societate.

Codul penal prevede că vinovăția există cînd fapta care prezintă pericol este săvârșită cu intenție sau din culpă.

1. Fapta este săvârșită cu intenție atunci când infractorul :

a) prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvîrșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

2. Fapta este săvârșită din culpă atunci când infractorul :

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, considerînd fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

În scopul de a defini și cea de-a treia trăsătură a infracțiunii este necesar să ținem cont de tot de ceea ce rezultă din definiția infracțiunii : existența prevederii în legea penală. Astfel fapta care prezintă pericol social , deși a fost săvârșită cu vinovăție nu poate fi calificată drept infracțiune decât dacă este prevăzută și sancționată de legea penală. Faptele sunt prevăzute de legea penală atunci când legea penală determină în mod expres conținutul acelei fapte. Fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune și nu poate fi sancționată cu o pedeapsă decît atunci cînd ea a fost săvîrșită cu vinovăție și nu există vreo situație în care legea exclude existența pericolului social al faptei. Pentru a întării legitimitatea infracțiunii, cea de-a doua parte a Codului Penal prevede totalitatea faptelor ce constituie infracțiuni : de la fapte simple precum violența, furt până la crime, omoruri etc.

În legătură puternică cu infracțiunea se află și pedeapsa, aceasta fiind actul de reprimare pe care legea penală îl prevede în scopul sancționării actelor de încălcare a acesteia. În accepțiunea lui Durkheim, pedeapsa “reprezintă o reacție pasională, de intensitate graduală, pe care societate o exercită, prin intermediul unui corp constituit asupra acelora dintre membrii săi care au violat anumite reguli de conduită”.

Pedeapsele, cu principalul lor rol de a îndrepta individul și de a împiedica producerea unor noi infracțiuni, sunt sancțiuni juridice foarte apăsătoare cu un caracter aproape inevitabil. Ele fac parte din categoria sancțiunilor juridice ce au drept scop pedepsirea celor ce au cutezat să încalce prevederile legale, alături de măsurile educative și cele de siguranță. Pedeapsa, conform definiției din Codul Penal al României aflat în vigoare, este “o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind de a preveni sâvârșirea de noi infracțiuni”.

Ea are rol de a restabili ordinea tulburată prin apariția actului infracțional, oferind astfel prin sancționare un exemplu clar despre modul în care norma juridică acționează asupra indivizilor. Trăsăturile pedepsei decurg în mod natural din definiția dată de Codul Penal, astfel că modul în care pedeapsa constrânge individul se realizează prin provocarea unei suferințe acestuia, privându-l în acest sens de libertate, de anumite bunuri. Ca mijloc de reeducare, pedeapsa urmărește reformarea individului și transformarea comportamentului său spre acte prosociale, reușind astfel să-i redefinească sistemul de valori. Pentru cei care nu s-au abătut de la regulile impuse, pedeapsa reprezintă un mod de prevenție, arătându-le care pot fi consecințele actelor lor .

Pedepsele, așa cum le regăsim și în clasificarea făcută de Codul Penal , sunt de mai multe feluri, ele clasificându-se după următoarele criterii:

după rolul și importanța atribuită pedepsei : pedepse principale ; pedepse coplimentare; pedepse accesorii ;

după obiectul asupra căruia poartă acțiunea : pedepse corporale; pedepse privative de libertate; pedepse privative sau restrictive de drepturi; pedepse morale ; pedepse pecuniare

Pedepsele principale sunt considerate cele mai severe pedepse, pentru că ele ating valori sociale importante, care pot marca individul : detențiune pe viață, închisoarea și amenda. Acestea au rol de a sancționa individul, sunt prevăzute în legea penală pentru orice infracțiune, putând fi aplicate atât singure cât și însoțite de alte pedepse complimentare sau accesorii. Pedepsele complimentare au rol de a completa pedeapsa principală, dar nu pot fi aplicate decât însoțite de aceasta, ele îndeplinind același rol de constrângere ca și pedepsele principale. În ceea ce privește pedepsele accesorii, acestea sunt pedepse alăturate, secundare, constând în interzicerea anumitor drepturi.

Ca parte integrantă din pedeapsa principală, detențiunea pe viață reprezintă cea mai aspră sancțiune prevăzută de legea penală, constând in limitarea dreptului la libertate pe întreg restul vieții. Cealaltă pedeapsă principală, cu rol deosebit în corectarea comportamentului indivizilor, este pedeapsa cu închisoarea, care constă în izolarea individului într-un mediu închis, unde este supus unui regim de viață și muncă impus de regulamentul instituției. Izolarea într-o închisoare se realizează prin scoaterea indivizilor din mijlocul societății, din mediul lor de viață și supunerea la un regim de viață ordonat, care să-i determine schimbarea comportamentului și sistemului de valori pe care ar trebui să-l aibe. Penitenciarul este locul unde se execută această pedeapsă privativă de libertate, un spațiu material și sociocultural, care asigură mediul necesar unei schimbări, unei atitudini corecte față de aspectele importante ale vieții: muncă, ordinea de drept, ordinea socială .

Pedeapsa, ca mijloc de îndreptare a individului, îndeplinește o serie de funcții, încă din momentul în care normele de drept penal intră în acțiune. Fiind în mod necesar o suferință, prin pedeapsă, societatea își arată dezaprobarea față de un anumit comportament, producând anumite efecte asupra celui caruia se aplică înlesnind următoarele:

urmărește îndreptarea individului care a săvârșit actul delincvent;

prin aplicare, se dorește restabilirea ordinii de drept;

oferă un exemplu asupra modului în care sunt suportate consecințele unor astfel de acte;

intimidează ceilalți indivizi, prevenind astfel comiterea unor noi acte infracționale

Pedeapsa neprivativă de libertate. Pedepsa privativă de libertate

Privită ca măsură represivă în corectarea comportamentului infracțional pedeapsa prezintă o serie de aspecte importante ce se prezintă în mod diferit, în funcție de metoda prin care aceasta este aplicată. Astfel două dintre pedepsele principale prevăzute de Codul Penal al României prezintă avantaje și dezavantaje, deși vizează același scop: pedepsirea celor ce au încălcat legea penală.

1.Pedeapsa neprivativă de libertate este reprezentată de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, probațiune și poate prezenta aspecte pozitive pentru cel condamnat în primul rând datorită faptului că acesta poate rămâne în centrul familiei. Pe de altă parte pedeapsa privativă de libertate impune o serie de restricții și cel mai grav supune pe cel condamnat la o serie de efecte ce pot modifica viața acestora.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune dacă sunt îndeplinite cumulative următoarele condiții: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani, infractorul nu a fost condamnat anterior la închisoare mai mare de 1 an, se apreciază că scopul pedepsei este realizat și dacă se aplică suspendarea pedepsei sub supraveghere. Suspendarea sub supraveghere se acordă și dacă pedeapsa este închisoarea de maxim 3 ani la care se adaugă și celelalte condiții. Suspendarea sub supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 12 ani, precum și pentru viol, vătămare corporală gravă și tortură. Pedepsa privativă de libertate presupune ca condamnatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere :

– să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanță;

– să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

– să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

– să comunice informații de natură a pute fi controlate mijloacele lui de existență.

Instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații:

– să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare;

– să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță;

– să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

– să nu intre în legătură cu anumite persoane;

– să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;

– să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Pedeapsa neprivativă de libertate prezintă o serie de avantaje și dezavantaje. Astfel dezavantajele pedepsei privative de libertate contau în faptul că acest tip de pedeapsă nu arată suficient societății gradul de dezabrobare a statului în raport cu fapta săvârșită de infractori; nu arată infractorului costurile socio-economice ale faptei sale și cel mai important : pedeapsa privativă de libertate pune statul în dificultatea de a realiza evidența și controlul social al populației de infractori. Avantajele pedepsei privative de liberate sunt foarte puternice pentru infractor deoarece permite infractorului să-și păstreze statusul și rolul social pe care îl are, îl ferec pe acesta de contaminarea penitenciară și totodată sunt mai puțin costisitoare.

2.Pedeapsa privativă de liberate impune un alt mod de a privi sancționarea actelor antisociale. Astfel pedeapsa privativă de liberate este reprezentată de pedeapsa cu închisoarea, pedeapsă care poate favoriza și apariția altor tipuri de comportamente deși are ca scop de a-l pedepsi pe cel infracțional: comportament homosexual, recidivă, tulburări psihice, etc. Închisoarea, instituția totală, instituție ce poate schimba individul, reprezintă de fapt un mijloc de a controla, pentru o anumită perioadă de timp, activitatea unor indivizi care nu pot conviețui în mod liber, datorită unor tulburări și încălcări a unor norme sociale și juridice.

Conceptul de instituție totală îi aparține lui Erving Goffman, care in lucrarea sa “Aziluri”, prezintă caracteristicile unor instituții de reformare a indivizilor, a unor instituții care doresc să reabiliteze indivizii. El găsește instituția totală ca fiind “un loc în care își desfășoară viața și activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărțiți de restul societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de regulile instituției”. Categoriile de instituții totale observate de Goffman aduc in prim plan caracteristici ce sunt prezente și în cazul penitenciarelor, ele fiind factor decisiv în clasificarea acestor tipuri de instituții.

Pedepsele privative de libertate se aplică în mod diferit în funcție de gravitatea faptei, astfel așa cum făceam referiere și anteriror pentru a pedepsi infracțiunea este important să existe făptuitor și obiectul infracțiunii. De aceea de foarte multe ori infractorii sunt nemulțumiți de pedeapsa primită ei considerând-o nedreaptă. Penitenciarul, instituție totală cu principalul scop de a izola infractorul de restul societății reprezintă mediul patogen în care infractoprului îi se aplică pedeapsă privativă de libertate. Astfel ca și în cazul pedepsei neprivative de libertate există o serie de avantaje și dezavantaje ce fac ca această modalitate de sancționare să fie aprobată de unii și dezabrobată de alții. Ca și avantaje pedeapsa privativă de libertate are un rol important în a arăta societății reacția dură față de actele antisociale, oferă o funcție de exemplu deținuților care nu au săvârșit fapta respectivâ dar ar putea fi tentați să o facă.Totodată pedeapsa privativă de libertate intimidează individul în a mai săvârși alte infracțiuni și poate controla mai ușor populația penitenciară lucru care în cazul pedepsei neprivative de libertate este mai greu de realizat. Pedepsa privativă de libertate mai prezintă și o serie de dezavantaje, dezavantaje care fac ca acest tip de pedeapsă să reprezintă un obstacol foarte greu de trecut pentru cei ce urmează a fi încarcerați: apare contaminarea penitenciară, sunt foarte costisitoare. Prin aplicarea unei pedepse privative de libertate apar efecte psihologice negative asupra individului cauzate de mediul închis axate pe simțământul că este nedreptățit și în același timp poate avea un impact puternic asupra apariției unor dificultăți majore privind reintegrarea socio-profesională a foștilor deținuți.

Indiferent de modul în care sunt sancționate actele infracționale este foarte important ca indivizii să înțeleagă care este roul pedepsei și care sunt căile prin care poate evita să fie pedepsit: fiecare dintre noi trebuie să acționeze ca un om normal, fără să implice acte antisociale ce impun în mod echivoc sancționare.

2.2 Detentia si infractorul

Vorbind despre pedeapsa privativă de libertate, despre penitenciar ca instituție prin intermediul căreia se realizează controlul asupra celor ce săvârșesc acte infracționale este important să luăm în considerare câteva aspecte importante ce afectează din punct de vedere psihologic și social individul care dintr-un motiv sau altul a ajuns infractor ce urmează să săvârșească o bună perioadă din viața sa în detenție. Nu trebuie neglijat faptul că detenția reprezintă un obstacol foarte greu pe care foarte mulți nu-l pot trece și care aleg alte căi de a pune capăt unei suferințe care în fond ar fi putut fi evitat prin adoptarea unui comportament conformist, dacă normele juridice ar fi fost respectate.

Executarea unei pedepse privative de libertate impune un mod de viață ce pune individul într-un mediu izolat, promiscuu și îl obligă pe acesta să se supună unui regulament ce înlătură orice urmă de intimitate. Încarcerarea impune o izolare dublă: pe de o parte individului îi este restricționat dreptul de a fi alături de familia sa, de grupul său de prieteni iar pe de alte parte acestuia îi sunt luate rolul și statusul deținut înainte de sâvârșirea faptei și aplicarea pedepsei: el își pierde astfel autonomia și intră în anonimatul penitenciarului.

Cu funcție de asigura ordinea socailă, penitenciarul impune o ordine artificială pentru individ oferindu-i acestuia o experiență fragilă ce se resimte puternic prin pierderea reperelor vieții obișnuite, detenția lăsându-și amprenta asupra individului atât fizic cât și psihic și cel mai important și la nivelul relațiilor interpersonale atât din penitenciar cât și din afara penitenciarului.

Închisoarea impune celor încarcerați să formeze alături de ceilalți infractori un grup unitar ce se supun aceluiași set de reguli, acelea ale penitenciarului fără să poată riposta. Acest mod de a pedepsi prin impunerea unui anumit traseu nu produce o uniformizare a conduitelor celor încarcerați și modul acestor de a trăi, ba mai mult acești suferă o adevărată degradare.

Regimul penitenciar, altfel spus “ansamblul de reguli și norme ce stau la baza executării pedepselor privative de libertate” are ca scop modelarea indivizilor în mediul închis, reformându-i și pregătindu-i pentru întoarcerea în societate. Tratamentul penitenciar, viața impusă și modalitățile instituționalizate, duc la o omogenizare a indivizilor, fiind un tratament de masă, impersonal, care implică o necesitate ridicată a apariției unui element nou în rutina existentă .În același timp, tratamentul penitenciar este aplicat fiecăruia în parte, în funcție de nevoile pe care le are și de trăsăturile personalității sale, cuprinzând anumite programe și inițative ce vizează: calificare și recalificare profesională, instruire școlară, activități cultural educative, activități terapeutice de specialitate, asistență socială specifică, formarea și stimularea capacității de comunicare, precum și alte programe adecvate spre soluționarea anumitor carențe.

Prin privarea de libertate persoana încarcerată primește o viață nouă, o viață îngrădită de mai multe bariere, deși grija pentru a asigura un mod de viață normal nu poate înlătura efectele pierderii libertății: individul încarcerat trăiește haotic suferind astfel un șoc dramatic. Acest sistem social, penitenciarul este un mediu închis ce impune o serie de adaptări ce determină modificări comportamentale, adoptarea unor noi valori și atitudini cu efecte asupra personalității fiecăruia dintre cei încarcerați.

Spațiul penitenciar, oferă un spațiu de viață pentru indivizii privați de libertate, spațiu ce poate fi privit din mai multe unghiuri:

spațiul carceral este un spațiu închis, închiderea lui fiind constituitivă structurii și funcționalității sale;

spațiul carceral este unul dihotomic care divizează populația penitenciară în două grupuri: de o parte și de alta a gratiilor;

spațiul carceral este un spațiu penal din punct de vedere juridic, un spațiu al disciplinei penale, al experienței limită pentru deținuți, dacă se ține cont de faptul că omul în accepțiunea sa este o ființă liberă;

spațiul carceral este unul al autorității, al interacțiunilor controlate;

spațiul carceral este un câmp de forțe, în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare ale gardienilor și cele de rezistență ale deținuților.

Detenția impune celui încarcerat o anumită cultură și o civilizație foarte diferită de mediul exterior, determinând totodată și apariția unor simboluri diferite din foarte multe puncte de vedere de cele specifice mediul exterior. Toate aceste simboluri sunt relative pentru cel încarcerat : spațiul, timpul, limbajul suferind modificări. Astfel spațiul de detnție este unul restrâns, supraaglomerat în cazul multor penitenciare din România, cu o arhitectură și un stil decorativ aparte;Pentru cei încarcerați lumina zilei reprezintă o adevărată bucurie dt fiind faptul că camerele de detenție sunt foarte rara luminate natural.

În penitenciar nu se poate vorbi despre intimitate, infractorii derulându-și viața în văzul tuturor. Singurul spațiu personal pe care deținutul și-l poate crea este patul său sau partea lui de pat , în cazul în care, datorită aglomerării este nevoit să-l împartă cu un alt coleg. Există execepții și în cazul celor ce activează la diverse munci, ei putându-și crea la locul de muncă unde petrec mai mult timp un spațiu personal, unde să se poată liniști.( Bruno, 2006). Spațiul acesta, în care indivizii sunt nevoiți să conviețuiască alături de sute, chiar mii de alte persoane, este un spațiu arhaic, un spațiu impersonal, aflat în contrapoziție cu spațiul de trecere, spațiu răsfirat, în care angajații penitenciarului petrec acele ore de muncă. Cultura penitenciară este ceea ce ia naștere prin îmbinarea tuturor fenomenelor ce au loc în cadrul penitenciarului, ea fiind un factor de rezistență în fața oridinii absolute pe care regulamentele și gardienii încearcă s-o instituie.

Închisorile noastre, suprapopulate de altfel așa cum relevă și statisticile, de tot felul de indivizi, au rămas coordonate cu sistemul totalitar, venind clar în neconcordanță cu prevederile actuale în domeniul penitenciarelor. Construcția penitencirelor afectează în mod direct individul, lucru demonstrat prin experimentul lui Phillipe Zimbardo, “falsa închisoare”. Rezultatul experimentului, deși așteptat să apără după finalizarea lui, a apărut după șase zile. Concluzia a fost clară și importantă, oferind o perspectivă esențială asupra influenței pe care mediul penitenciar o are asupra indivizilor : “ patologia observată cu ocazia acestui experiment nu poate fi atribuită personalității indivizilor, deoarece au fost excluși, cu ocazia procedurilor de selecție toți studenții anormali. Sursa dezordinii comportamentale trebuie căutată în interiorul instituției, care stimulează dezvoltarea raporturilor de forță dintre oameni. Închisoare este o construcție paranoică, una care limitează libertățile fundamentale ale oamenilor, creează stări anxioase și facilitează apariția unor comportamente ridicole.”

Timpul în detenție este un timp mort, un timp ce se parcurge în mod circular timpul din detenție reprezentând de fapt expresia unor repere temporale pe care deținutul și le ia: durata executării pedepsei, intrarea în peniteciar, ritmul zilnic și timpul rămas până la liberare. Timpul reprezintă pentru fiecare deținut o chestiune apăsătoare, o presiune puternică exercitată în mod real.

Privind în ansamblu modul în care un individ ajunge în detenție, repartizarea lui în închisoare este condiționată de mai mulți factori: stabilirea identității, existența unui mandat în baza căruia să se impună sancționarea privativă de libertate. Pentru individul care intră pentru prima dată în contact cu un astfel de mediu, penitenciarul apare ca un fenomen, ca o instituție, “un ansamblu de reguli juridice cu caracter relativ stabil, care reglementează un domeniu al relațiilor sociale în scopul apărării, conservării și promovării anumitor interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor sau comunităților sociale”

2.3 Fenomene specifice detentiei

Penitenciarul, mediul ebuie să-ți ispășească pedeapsa tulbură echilibrul personalității acestuia din mai multe puncte de vedere: îi este ingrădit spațiul de viață, timpul personal se rezumă doar la present, comportamemtul social este tulburat prin izolare. Detenția însă nu poate fi trecută foarte ușor mai ales că prezintă fenomene specifice ce pot face ca această formă de pedepsire să nu schimbe comportamentul infractorului în bine ci mai degrabă în rău, datorită pluralității mari de comportamente criminogene ce se regăsesc în penitenciare.

Deși scopul detenției este de a a exercita un rol recuperator asupra individului, aceasta poate produce efecte de corupție la nivelul indivizilor încarcerați, determinând un process de socializare inversă care nu poate fi benefic individului, printr’o astfel de metodă personalitatea individului fiind estompată, acesta fiind pus în imposibilitatea de a gândi și a acționa singur, după propriile sale reguli.

Vorbind despe pedeapsa privativă de libertate prin executarea în penitenciar este necesar să luăm în considerare și fenomenele psihosociologice ce apar la nivelul acestei instituții totale, pentru că în fapt această instituție se deosebește prin profilul său psihosocial de orice altă instuție prin care se realizează un anumit control social. Închidearea într-un penitenciar nu este un act de voință personală ci mai degrebă un act de forță ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, de aceea primul fenomen pe care îl întâlnim este cel reprezentat de șocul depunerii. Școul încarcerării reprezintă prima modificare pe care deținutul o suferă: închiderea într-un penitenciar reprezinmtă închiderea într-o cutie a tăcerii. Libertățile individulale sunt restrânse, individual este deposedat de identitate și devine anonimul unui număr. Pe de altă parte restrângerea relațiilor interpersonale, lipsa de informații, lispsa contactului cu lumea exterioară sunt privite de deținut ca limitări ale propriei personalități, identități. Acesta suferă un șoc în momentul includerii în penitenciar pentru că intră astfel în contact cu subcultura penitenciară care îl determină să-și schimbe chiar și viziunea asupra propriei persoane. In cazul indivizilor încarcerați o dată cu șocul încarcerării se schimbă și nivelul de aspirații, nu mai există o preocupare pentru viitor, deținutul are o pstimă de sine negativă și cel mai important îi este teamă de etichetare.

Un alt fenomen îl reprezintă modul în care deținuții percep pedeapsa, fenomen ce apare ca urmare a modului în care aceștia reușesc să depășească perioada detenției. Mulți dintre deținuți consideră nechitabilă pedeapsa și percep penitenciarul ca pe un loc fioros în care i nu au ce căuta in timp ce o mică parte dintre ei văd penitenciarul ca o a doua casă, ca locu în care ei se simt bine și unde merită să rămână pentru a plăti fapta săvârșită. Deținutul nu se va putea adapta detenției, el nu va putea accepta și se va purta ostil cu regulile și normele penitenciarului, simțând totodată un puternic sentiment de victimizare. Aceste fenomen este determinat de o serie de factori :

materiali și spirituali ;

obiectivi și subiectivi ;

sociali și psihosociali ;

Toți acești factori, aflați într-o puternică interdependență precum și faptul că de cele mai multe ori pedeapsa privativă de libertate este văzută ca ceva negativ, cei încarcerați percep în mon incorect mediul penitenciar.

La nivelul aceste instituții totale apare fenomenul de prizonizare și deprizonizare, fenomene ce fac ca mediul penitenciar să fie privit ca un mod de viață cu o cultură proprie. Fenomenul de prizonizare este în fapt reprezentat de procesul de socialzare pe care individul încarcerat îl stabilește cu cultura penitenciară, cu cultura deviantă a penitenciarului, deținutul ajungând astfel să adopte sau să împărtășescă de multe ori punctul de vedere al celorlalți deținuți și despre societatea însăși.

Aceste fenomen incumbă o serie de aspcete precum : adoptarea unei atitudini ostile față de personalul închisorii, dezvoltarea unor afinități față de ceilalți deținuți, dorința de a aparține unui grup etc. astfel se crează un sistem de reguli și norme specifice deținuților pe care ei înșiși nu vor cuteza să le încalce spre deosebire de cele ale instituției, pentru că de respectarea lor depinde modul în care ei sunt răsplătiți de către ceilalți colegi de detenție. “Fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deținuților, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluția indivizilor închiși”, a doua fază a vieții de detenție fiind caracterizată de un proces amplu de prizonizare.

O dată cu încarcerarea apar modificări de stuatus și rol, însă penitenciarul oferă o paletă întreagă de statusuri ierarhizate în funcție de puterea fiecăruia dintre deținuți. Astfel unii sunt șmecheri, alții sunt fraierii, însă rolul pe care fiecare îl are în cadrul penitenciarului îi poate aduce acestuia anumite beneficii, îl poate favoriza în anumite situații. Sunt create astfel rețele de putere cu lideri informali ce pot controla viața celorlalți deși rolul penitenciarului este de a controla el însuși toate acestea. Ca umare a detenției apare și agresiunea și violența, aceste fiind modalități prin care deținuții își refulează stările tensionate. Se ajunge astfel ca unii dintre ei să devină victimele celorlalți fapt ce la adâncește și mai tare sentimentul de izolare și resimt puternic pedeapsa. Urmare a tuturor transformărilor ce au loc la nivelul personalității individului încarcerat, apare stresul. Stresul, sentiment puternic ce implică și stări de nervozitate accentuate, este asociat în mediul penitenciar cu izolarea socială pentru că omul nu poate trăi îngrădit, nu poate supraviețui mult timp în captivitate, chiar dăcă captivitatea presupune reformarea lui.

Pentru mulți dintre cei închiși este clar că perioada de detenție poate aduce schimbări importante, care vor marca evoluția ulterioară a personalității lor. Deși o instituție cu control deplin asupra individului, prin aplicarea pedepsei privative de libertate, penitenciarul nu reușește să realizeze un control deplin, determinând prin efectele pe care le are asupra indivizilor, comportamente care pot pune în pericol viața acestora. De cele mai multe ori, în momentele de disperare sau când se simt abandonați, deținuții își aplică tratamente de automutilare, provocându-și răni, înghițind corpuri străine etc. Ei adoptă aceste comportamente pentru a atrage atenția și de cele mai multe ori ele se pot agrava ajungându-se chiar și la sinucidere. Adoptând o astfel de măsură, individul arată neputința de a se adapta la

mediul penitenciar și acest eșec se poate transforma în eșecul vieții, “gestul suicidar nefiind o opțiune ci mai degrabă negarea totală a posibilităților de a alege”.

Fenomenele numeroase ce apar, impactul privării de libertate își lasă amprenta asupra evoluției ulterioare a individului împiedicându-l pe acesta să se vindece, să recupereze și să reorienteze spre acte prosociale, deși scopul în sine al pedepsei prin privarea de libertate este reformarea individului.

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN PENITENCIAR

3.1 Psihologia infractorului incarcerat

Ca orice mediu, penitenciarul are propria sa psihologie, determinată în primul rând de personalitățile celor ce se află închiși. Modul în care această instituție acționează la nivelul individului este deosebit de important deoarece poate marca evoluția ulterioară a acestuia. Mediul pe care îl oferă indivizilor îi pune pe aceștia în interiorul unei lumi anonime, cu oameni lipsiți de integritate, care adoptă o conștiință impusă de regulile instituției. Corelate cu efectele pe care detenția le poate avea asupra infractorului, apar în discuție și aspecte privind psihologia celui încarcerat. Astfel cel ce a săvârșit infracțiunea se evidențiează din punct de vedre psihologic prin câteva caracteristici:

prezintă anumite inclinații spre agresivitate;

se caracterizează prin instabilitate emoțională;

poate fi considerat un inadaptat social;

are o conduită duplictară;

a suferit un dezechilibru existențial;

a fost victima unui suprplus de experiențe neplăcute.

Luând în considerare aceste aspecte precum și faptul că pe parcursul detenție personalitatea infractorului se schimbă, în cadrul penitenciarului putem întâlni mai multe tipuri de personalitate ale infractorului :

infractorul înveterat;

infractorul primejdios;

infractorul dificil;

deținutul pe termen lung;

recidiviști : ocazionali-marginali, pseudo-recidiviștii, recidiviștii ordinari, recidiviștii din obișnuință.

Impactul privării de libertate asupra fiecăruia dintre cei aflați în detenție poate fi de multe ori unul destul de mare, modificând conduitele în direcții diferite decât cele din libertate. Este important pentru evoluția individului modul în care acesta percepe pedeapsa și poziția față de noua viață. Cea mai importantă componentă a personalității, afectivitatea are cel mai mult de suferit în timpul detenției, fiind influențată de frustrarea impusă de privarea de libertate. Și la nivelul celorlalte componente, psihologia mediul penitenciar întrepătrunde psihicul individului: motivația, voința, temperamentul, resușind astfel să-și realizeze în proporții greu de apreciat scopul.

Analizând izolarea fizică, psihică și socială pe de o parte și privarea de libertate pe de altă parte prin executarea unei pedepse în mediu de deținere, iau naștere deosebiri clare și aspecte specifice izolării:

cantitativ, privările de libertate se întind pe perioade lungi sau scurte, durata condamnării constituind principalul factor de stres, majoritatea deținuților considerând-o ca fiind nedreaptă;

calitativ, privarea de libertate duce la apariția unor game complexe de frământări psihice și psihosociale, care încep o dată cu criza de detenție manifestată în momentul încarcerării.

Privarea de libertate în sistemul detenției, se manifestă cu amprente serioase asupra personalității: prin restrângerea acută a libertăților individuale, a relațiilor impersonale, lipsa informațiilor, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone.

Contactul cu mediul penitenciar este traumatizant pentru infractor. Aceste devine mai tensionat ținând cont și de procesul prin care trece înainte de stabilirea pedepsei, un proces care îl rupe totalmente de realitatea lumii libere, devenind astfel o marionată între forța impusă de pedeapsa privativă de libertate și propriilor dorințe. O dată intrat în penitenbciar el este obligat să renunțe la anumite simboluri și lucruri ce-l făceau să se simtă bine și să se conformeze unor reguli și norme ce nu-l caracterizează. Cel închis este obligat să renunțe la contactul cu exteriorul, legătura fiind menținută rar, însă nu atunci când dorește. În funcție de particularitățile vieții în închisoare și de caracteristicile deținutului aflat la prima condamnare, apar o serie de comportamente :

– comportamentul agresiv, ce se caracterizează prin opunere la regimul penitenciar, dese stări de deprimare manifestate prin reacții de automutilare sau tentative suicidale;

comportamentul defensiv, ce presupune interiorizarea individului, construirea unei lumi imaginare care să-l ajute să treacă peste perioada detenției;

comportamentul de consimțire caracteristic individului care se conformează regulilor și normelor din detenție;

conduita de integrare prin perspectiva relațiilor stabilite în mod activ cu ceilalți deținuți și acceptarea mediului de detenție.

Personalitatea fiecăruia, în momentul venirii în penitenciar, suferă dezechilibre, prin faptul că sunt reduse mai multe aspecte ale vieții ce ar permite o derulare normală, logică a lucrurilor. Prin detenție au loc reduceri ale spațiului de viață, ale timpului (suspendarea trecutului, relativizarea viitorului) și cel mai important ale comportamentului uman (izolare, abandon). Toate acestea formeză o psihologie pe care penitenciarul o impune asupra celei individuale, trasând direcția pe care o va lua acțiunea individului după liberare : poate avea un efect pozitiv și pedeapsa cu închisoare să-și realizeze scopul, sau poate avea un efect negativ, mediul criminogen creat de penitenciar să absoarbă cu totul individul și să înlesnească apariție recidivei.

"Mai repede sau mai încet, se instalează la mulți deținuți o intoleranță emoțională față de ambianța penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condițiile fizice ale detenției- spațiu restrând, mirosuri neplăcute, somn dificil, baie posibilă doar în baza unei programări, zgomot permanent – și continuă cu cele rezultate din relațiile interumane – agresiuni verbale, zvonuri absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale, la vedere, în sfera sexualității, înstrăinarea cu forța a unor bunuri personale, umilințe de tot felul, care adâncesc, încă odată în plus, sentimentul singurătății. Reveriile devin frecvente, șederea îndelungată în fața ferestrei se accentuează, regresiunea la trebuințele fiziologice este tot mai profundă. Când devin nimeni, când statutul persoanei dispare, problema demnității pare un lux inutil. Apar bizarerii comportamentale, excesele, minciunile, vidul interior: este perioada resentimentelor, în care totul este devalorizat – familie, rude, prieteni, chiar propria persoană… Complexul zidurilor este atotputernic: dezamăgit de ce se află în jurul său, deținutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găsește nimic, se cufundă total în condiția de deținut. De aceea, în acest sistem de detenție, ceea ce duce la transformarea deținuților este nevoia de reconstituire a unui sistem de valori funcțional în paralel cu activarea încrederii în sine și în viitor, cu corectarea atitudinii față de muncă, de lege și de pedeapsă."

Așa cum se subînțelege de mai sus, detenția este un proces îndelungat și denigrant care determină persoana să se închidă în sine, să devină un microsistem care respectă regulile nescrise ale instituției.

Atunci când vorbim despre crimă este foarte important să ținem cont că cel ce a săvărșit-o are o anumită personalitate, că la baza săvârșirii actului respectiv stau o serie de factori psihologici și sociali ce pot influența a până și cel mai corect și normal om să ajungă într-o situație de criză din care singura soluție de a ieși o reprezintă săvârșirea unei infracțiuni. Nici unul dintre noi nu poate fi sigur de sine însuși în momentele de criză, de aceea este lesne de înțeles de ce psihologia infractorului este important de analizat.

O categorie aparte de infractori o reprezintă infractorii patologii, fapt pentru care în cele ce urmează voi face o analiză a psihologiei acestui tip de infractor, corelând elementele cu modul în care penitenciarul el însuși poate avea un potențial patogen. Astfel deși locul celor bolnavi psihic nu este în penitenciar, în România nu există stabilimente speciale pentru această categorie de infractori, fapt ce face ca aceștia să ajungă în penitenciar. În cadrul acestei categorii de deținuți intră atât deținuții cu tulburări de gândire sau de dipoziție cât și cei cu retard mintal sau cu dificultăți de învățare. Deținuții cu boli mintale nu au capacitatea de a recunoaște realitatea și sunt foarte înceți. Deținuții cu deficient mintal au o funcționare intelectuală sub medie și cu un grad diferit de înțelegere și precepție a mediul înconjurător.

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali din populația penală este ridicat, ceea ce presupune existența unui tip special de infractor și anume infractorul debil mintal. Infracțiunile comise de acesta sunt în funcție de gradul debilității sale (ușoară, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziția de cunoștințe, fără a putea prelucra și elabora soluții proprii în diferite situații. Atenția și memoria functionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipsește cu desăvârșire. Conștiința de sine este slab dezvoltată, nu iși dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăți. Apreciază realitatea dupa nivelul său de înțelegere. Ii lipsește capacitatea de prevedere și implicit consecințele faptelor sale. La deficientele mintale se adaugă și carentele caracteriale, ceea ce il face și mai mult un inadaptat social. Insuficiența capacității mintale generează un comportament infractțonal cu atât mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilitățile de adaptare adecvată, suplă, la situațiile nou intervenite in ambianță.
Criminologia și psihologia judiciară moderna abordează studiul personalității infractorului alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele și condițiile ce se manifestă în circumstanțele atât de ordin obiectiv, cât și subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează intr-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalității individului, capacitățile sale intelectual-afective si motivationale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalității, care afectează funcțiile cognitive, afective, motivaționale, volitive și terminând cu acțiunile, activitatea și conduita socială. Acesta are o gandire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendințe și acțiuni străine de realitatea în care trăiește. Este stăpânit de frică sau mânie pronunțată, de emoții și stări afective puternice, explozive, necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legatura cu familia, prietenii, profesia, ajungand la un pronuntat proces de instrainare și insingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin surprindere, pe neașteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul alienat nu are control de sine și nici conștiința stării sale, ceea ce il face iresponsabil și implicit nu răspunde penal .

Această categorie aparte de infractor reprezintă și grupul pe care am ales să aplic partea practică a acestei lucrări. Am considerat necesară această abordare dat fiind faptul că detenția accentuează și mai mult problemele celor suferinzi de boli psihice care au comis o infracțiune. Este foarte greu pentru cel ce nu are o astfel de problemă să depășească șocul încarcerării și cu atât mai greu pentru individul labil psihic, cu comportament patologic, pentru bolnavul incapabil să gestioneze propriiul său comportamen

Privarea de libertate, pedepsirea pentru actele infracționale pe care le-a săvârșit poate fi pentru unii, așa cum am mai precizat pe parcursul acestei lucrări un obstacol foarte greu de depășit , care impune existența unui sistem de suport ce-i va permite condamnatului să accepte situația sa actuală și care îl va încuraja ca pe viitor acțiuniile sale să fie orientate spre conform, spre comportamente legitime.

În cadrul grupului de suport un rol important pentru deținutul încarcerat îl are asistentul social, pe lângă familie, prietenii, care în fapt ajung să-i fie aproape tot prin intermediul asistentului social, acesta fiind liantul dintre deținut și lumea exterioară penitenciarului. Izolat, departe de societate, în spatele gratiilor deținutului nu-i râmâne decât să se conformeze regulilor penitenciarului și să depășească așa cum poate ceea ce el însuși a realizat într-un moment de furie, de panică sau pur și simplu că la momentul respectiv nu avea o altă alternativă.

Asistența socială, conform definiției reprezintă un “ ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii speciale de protejare a persoanelor, a grupurilor, comunităților cu probleme speciale aflate temporar în dificultate, vcare datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață. Obiectul asistenșei sociale este de a-i sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și comportamente pentru o funcționare socială corespunzătoare.”

Ca membru al echipei multidisciplinare prezente în cadrul oricărei instituții ce desfășoară activități de asistență socială, asistentul social din penitenciar joacă diverse roluri, reprezentând de cele mai multe ori un adevărat suport pentru cei încarcerați.

Cu privire la rolurile pe care asistentul social le are ca și specialist în cadrul penitenciarului el trebuie privit ca principalul actor ce poate ajuta la reeducarea și reintegrarea celui ce a încălcat legea penală. Astfel așa cum este prevăzut și de Regulile Penitenciare Europene, Recomandarea R (87) 3 a Consiliului Europei : “ pregătirea pentru liberare a deținuților trebuie să înceapă imediat după recepția acestora în instituția penală. Tratamentul deținuților trebuie să accentueze apartenența individului la comunitate și nu excluderea socială. Agențiile comunitare și asistenții sociali trebuie implicați în măsura posibilului în procesul de reabilitare socială a deținuților prin menținerea și îmbunătățirea relațiilor acestora cu familia, cu alte persoane și agenții sociale. ”

Unul dintre rolurile asistentului social este acel de a menține legătura deținuților cu exteriorul spațiului de deținere. În acest mod, asistentul social devine garantul continuării rolului activ al deținutului în cadrul familiei sale și a comunității din care face parte. Această perspectivă are numeroase beneficii atât pentru diminuarea efectelor negative ale încarcerării asupra victimelor indirecte (soți/soții, copii etc.) cât și asupra deținuților. Regulile Penitenciare Europene prezintă următoarele roluri ale asistentului social: :

 “asistarea deținutului ca, imediat după primirea în penitenciar, să-și rezolve toate problemele urgente. Astfel, în practică, cea mai frecventă situație este atunci când, prin condamnarea la închisoare a persoanei au rămas în libertate copii sau persoane dependente de deținut fără sprijin. Asistentul social trebuie să sesizeze instituțiile și organizațiile în drept pentru a interveni în astfel de situații.

în cazul nașterilor pe durata detenției, asistentul social trebuie să se sigure că viitoarea mamă este pregătită și are informațiile necesare pentru creșterea copilului. Regulile penitenciare europene insistă ca nașterea să aibă loc, pe cât posibil, în spitale din afara penitenciarului. Creșterea și educarea copilului trebuie să se desfășoare în condiții cât mai apropiate de cele din libertate, iar faptul că nașterea pe durata detenției nu trebuie să apară în certificatul de naștere.

să consolideze relațiile deținuților cu familiile acestora și cu persoane sau instituții relevante. În acest sens, asistentul social are o paletă largă de opțiuni care pot varia de la sprijin în vederea rezolvării unor conflicte dintre deținut și membrii familiei sale, până la vizite la domiciliu și dezvoltarea programului de vizite al penitenciarului. Un rol deosebit îi revine asistentului social în cazul concediilor penitenciare. Opinia acestuia cu privire la riscul de evadare sau de comitere a noi infracțiuni este esențială în aprecierea oportunității aprobării unor astfel de concedii.

un rol corelat cu cel de mai sus, revine asistentului social în cazul decesului, îmbolnăvirilor sau a transferurilor. Regulile penitenciare europene atribuie comandantului sau directorului spațiului de deținere rolul de a notifica rudele sau persoanele desemnate de deținut în cazul decesului, îmbolnăvirii, a transferului etc. dar cel care cunoaște cel mai bine situația deținutului în ceea ce privește relația cu familia este totuși asistentul social. Acesta poate informa conducerea penitenciarului cu privire la producerea uneia din situațiile arătate mai sus și poate propune cele mai eficiente modalități de informare a celor interesați.

același rol de consolidare a relației deținutului cu lumea exterioară este subliniat și cu privire la deținuții cu cetățenie străină. Aceștia trebuie sprijiniți de către asistentul social să țină legătura cu ambasadele, consulatele țărilor lor sau cu membrii familiilor. În același timp, asistentul social poate contribui la respectarea drepturilor culturale și religioase ale acestora, prin informarea directorilor sau comandanților cu privire la nevoile particulare ale acestora.

în pregătirea pentru liberare a deținutului, asistentului social îi revine un rol cheie pentru reintroducerea graduală a acestuia în societate, prin intermediul concediilor penitenciare, și în pregătirea comunității în vederea integrării individului. Rolul asistentului social se află aici corelat cu cel al altor instituții și organizații din afara penitenciarului care pot contribui la rezolvarea crizei de după liberare: protecție socială, loc de muncă, adăpost, timp liber etc.”

Nigel Stone a identificat un potențial rolul al asistentului social în ceea ce el numea „survival help” (ajutor de supraviețuire). Dacă rolurile arătate mai sus sunt concentrate pe legătura individului cu lumea exterioară, un alt set de roluri poate să vizeze adaptarea individului la mediul carceral și utilizarea tuturor oportunităților existente în penitenciar pentru lărgirea șanselor de reintegrare socială. În acest sens, asistentul social are capacitatea de a informa, asista, sfătui, interpreta și media relația deținutului cu administrația penitenciarului, diminuând în acest mod „ sentimentul de neputință, dependență și eroziune a inițiativei” .De asemenea, asistentul social poate să asiste deținutul să-și înțeleagă și să-și trăiască „sentimentele și emoțiile generate de experiența detenției ” .

Rezumând unii autori identifică ca scopuri ale asistentului social în lucrul cu indivizii încarcerați :

să ofere ajutor practic pentru consolidarea relațiilor cu comunitatea;

să asiste deținuții să își modifice comportamentul;

să participe în procesul de planificare a executării sentinței;

să întocmească rapoarte de fiecare dată când deținuții sunt considerați pentru liberare provizorie, concediu penitenciar sau liberare condiționată;

să asigure o asistență a deținutului centrată nu numai pe acoperirea nevoilor de asistență socială sau de reabilitare comportamentală, dar și de continuare a supravegherii după liberare.

Privit cu reticențe de către ceilalți specialiști din penitenciar, deși are rol de mediator comunitar, asistentul social ajunge cîteodată să lupte nu doar pentru a-l ajuta pe individul încarcerat ci și pentru el însuși, pentru a-și putea exercita profesia și a îndeplini misiunea sa. Asistentul social continuă să fie unul dintre acei specialiști care oricât demult doresc să-și facă treaba așa cum consideră de cuviință și pentru a obține rezultatele dorite este impedicată de prejudecățile și atitudinile celor din jur.

Astăzi asistentul social trebuie privit ca profesionistul ce poate intra cel mai ușor în problema clientului său, cel ce se poate adapta cu ușurință oricărei situații tocmai pentru a putea înțelege prin ce trece clinetul său ca mai apoi să poată interveni. In lucrul cu persoanele privative de libertate asistentul social poate adopta mai multe tehnici : interviul, consiliere, interviu motivațional, lucrul cu grupul ; fiecare dintre aceste metode îl va putea ajuta pe deținut să depășească mai ușor situația de criză creată prin privarea de libertate. De departe una dintre cele mai importante și mai utilizate metode de lucru ale asistentului social cu persoanele aflate în detenție o reprezintă interviul motivațional, interviu ce implică o serie de abilități pe care asistentul social trebuie să le dezvolte pentru a eficientiza munca sa. Astfel pentru o bună reușită asistentul social trebuie să dea dovadă de empatie, să dezvolte căldură non-posesivă, să fie autentic, să accede spre acceptarea necondiționată, să dezvolte discrepanțele, să evite disensiunile, să depășească rezistența, să dezvolte încrederea în sine.

Sintetizând cele menționate în acest capitol precum și ca rezultat al unei cercetări din anul 2007 a Administrației Naționale a Penitenciarelor rolul asistentului social constă în : consolidarea relațiilor individului încarcerat cu familia, societatea, precum și asupra rezolvării problemelor acestora, reabilitarea comportamentală a deținutului, pregătirea pentru liberare a deținutului etc.

3.2 Reintegrarea infractorului în societate

Deținuții, pe întreaga perioadă de detenție au nevoie de asistență, consiliere și pregătire pentru liberare. Pentru a-l pregăti pe individ pentru liberare, sunt necesare atingerea a trei obiective :

cultivarea obiceiului de a munci: se urmărește pregătirea profesională adecvată;

dobândirea unei vieți adecvate și a unor îndeletniciri prin educare socială și pregătire profesională cu scop de a readapta individul la viața de afară;

asistența de specialitate și îndrumarea expresă cu scop de a întâmpina nevoile indivizilor și a-i ajuta în rezolvarea problemelor.

Pregătirea pentru reintegrarea în societate trebuie să înceapă încă din momentul în care individul este închis în penitenciar, pentru că pe întreaga perioadă pentru care este condamnat el are nevoie de sprijin și consiliere, ca mai apoi comportamentele sale să devină prosociale și să aducă beneficii societății. “Condamnatul trebuie condus astfel încât să i se dezvolte noi atitudini sociale, să accepte valorile sociale, să învețe cum să se comporte și să se reintegreze în societatea liberă într-un mod adecvat și responsabil.”

În ciuda eforturilor depuse de administrația penitenciarelor, reintegrarea în societate a foștilor deținuți poate reprezenta o problemă, deoarece pot apărea situații când societatea nu oferă deținutului liberat șansa de se integra, din nou, în viața comunității. Putem observa adesea că cei închiși ajung în penitenciare datorită unor acțiuni de adoptarea a comportamentelor ilegitime în atingerea scopurilor, fapt pentru care societatea este direct răspunzătoare datorită lipsei resurselor și importanție care ar trebui să se acorde persoanelor cu diferite probleme.

Acțiunile reeducative din penitenciar au rol esențial în pregătirea indivizilor pentru reintegrarea în societatea, dar de foarte multe ori interesul deținuților pentru acestea este scăzut, în realizarea acestor activități intervenind factori defavorabili precum: faptul că deținuți reacționează diferit la activitățile educative; mulți deținuți datorită nemulțumirilor față de duritatea pedepsei , refuză sprijinul reeducativ și dificultatea cu care se crează un grup pentru a desfășura o anumită activitate, dat fiind limbajul specializat și modul de adresare impersonal.

Principalul mijloc prin care se urmărește reeducare deținuților în vederea unei reintegrări ulterioare în societate, îl reprezintă munca. Prin muncă individul este pregătit pentru reintegrarea socio-profesională; munca având scop de a însănătoși unele cazuri de conștiință, diminuează problemele morale determinate de împrejurările infracționale. Aceste activități socio-educative definesc traseul pe care trebuie să-l parcurgă individul pentru a se putea reintegra cu ușurință în societatea ale cărei reguli le-a încălcat cu ceva timp în urmă. Însă toate acestea depind în mare măsură și de relațiile pe care deținutul le are cu reprezentanții serviciul de reintegrare și de dorința acestuia de a se reintegra în societate. Echipa serviciului de reeducare și reintegrare socială din cadrul penitenciarelor este formată din profesioniști, este o echipă multidisciplinară, care face posibilă schimbarea individului atât la nivel comportamental cât și la nivel cognitiv și atitudinal.

Ca urmare a experienței traumatizante pe care o presupune pedeapsa cu închisoarea, deținuții încearcă să facă tot posibilul să orienteze acțiunile lor spre fapte prosociale, cautând tot felul de mijloace să poată supraviețui în libertate, atunci când toate ușile par închise. Cert este faptul că mulți dintre ei reușesc să se readapteze mediului liber, dar întodeauna vor exista carențe în obținerea anumitor satisfacții datorate în mare parte stigmei de fost deținut pe care societatea a avut grijă să i-o atribuie chiar și celui asupra căruia pedeapsa privativă de libertate și-a exercitat funcțiile și și-a atins scopul. Reintegrarea socială a foștilor deținuți are caracter de proces, se desfășoară în timp, societatea fiind elementul integrator iar fostul deținut elementul reintegrant. Legătura dintre cele două componente se poate concretiza prin acceptarea fostului deținut sau prin respingerea acestuia.

Nimic și nimeni nu poate sta în calea celor ce doresc cu adevărat să se reintegreze; ei sunt cei ce trebuie să dovedească că merită o a doua șansă și că ceea ce s-a întâmplat a putut fi reparat prin privarea de libertate și prin modul în care penitenciarul a reușit să schimbe viziunea asupra anumitor aspecte ale vieții.

CAPITOLUL IV

1. Scopul lucrarii

Problema daptării la mediul penitenciar reprezintă unul din aspectele esențiale ce pot duce la îndreptarea comportamentului indvizilor privați de libertate. Mediu criminogen, penitenciarul nu oferă foarte multe perspective celor aflați în detenție și de aceea modul în care aceștia percep viața în detenție, relaționează, va putea explica un comportament viitor. Mediul penitenciar, atât din punct de vedere juridic cât și social reprezintă un sistem ce acționează instant asupra individului, marcându-l pe acesta pentru tot restul vieții. Totodată infracționalitatea, așa cum am precizat anterior poate apărea pe fondul unor probleme psihice, ale unor tulburări de comportament , fapt ce impiedică într-o oarecare măsură aplicarea unor pedepse dure celor ce au atestate medical aceste probleme. În studiile de caz ce urmează a le prezenta voi reliefa comportamentul deținuților cu probleme psihice, cu un comportament patogen asupra cărora penitenciarul exercită o presiune foarte mare.

2. Obiectivele cercetării

Așa cum reiese din elaborarea teoretică a acestei lucrări, este important să înțelegem mecanismele care au loc la nivelul penitenciarului și modul în care ele afectează individul. Spațiul de viațǎ din penitenciar trebuie studiat indeaproape datǎ fiind complexitatea fenomenelor ce îl caracterizeză și modul în care o dată apărute, pot conduce spre o evoluție sau o stare de regres a individului în momentul liberării. Obiectivul central al acestei cercetări constă în analiza modului în care detenția este își pune amprenta asupra deținuților ce prezintă anumite tulburări de comportament sau probleme psihice.

3. Delimitarea universului cercetării

Populația vizată în realizarea acestei cercetări este reprezentată de 5 deținuți de la Penitenciarul Rahova.

4. Definirea unităților de măsură și de analiză

Unitatea de analiză și înregistrare în cadrul acestei cercetări va fi individul.

5. Ipoteze de cercetare

În vederea realizării obiectivelor propuse, voi porni de la câteva întrebări de cercetare, care să mă ajute în obținerea informațiilor relevante. În ce măsură :

…detenția are un impact asupra celui încarcerat?

… ce fel de factori influențează comportamentul infracțional?

…detenția îl marchează pe individ modificându-i anumite percepții?

… detenția oferă soluții pentru infractorul cu probleme psihice?

Selectarea surselor de informare

Cercetarea de față va avea ca surse de informare deținuți și dosarele acestor din penitenciar.

7. Specificarea unităților studiate

În realizarea obiectivelor unitatea de masură va fi individul, în cazul cercetării mele unitățile de analiză vor fi deținuții.

8.Alegerea metodelor de cercetare

Metoda de cercetare aleasǎ este ancheta sociologicǎ. Vasile Miftode afirmă că ancheta sociologică este “o formă intermediară între studiul empiric și studiul teoretic. În momentul actual, ancheta sociologică poate fi definită drept o cercetare puternic orientată spre faptele de teren, spre eficiență practică directă, în care obiectivele teoretice și metodologice trec pe plan secundar”.

C.W. Mills susține că obiectul sociologiei îl constituie “diversitatea umană”, care include toate acele universuri sociale în care oamenii au existat, există și vor putea exista, iar anchetele sociologice cuprind și vizează numai anumite aspecte ale acestei diversități, ce te obligă să conturezi cât mai clar limitele lor.

Ancheta sociologică presupune, o pregătire teoretică, crearea unui “cadru epistemologic” ce reiese din „teoria problemei cercetate” și utilizarea unor tehnici adecvate. De la prima anchetă a lui Herodot cu “recensământul populației și veniturilor populației egiptene realizată cu trei milenii î.e.n.”, la faimoasa lucrare a lui Durkheim Le Suicide (1895) – “prototipul perfect al raportului unei cercetări moderne” și până astăzi ancheta sociologică este una din metodele cele mai utilizate într-o cercetare.

9. Stabilirea tehnicilor de lucru

În cercetarea practică am utilizat studiul de caz, pentru a afla răspunsuri la întrebările: cum?, și de ce?. Când cercetarea are controlul redus asupra evenimentelor, când se concentrează asupra unor evenimente ce se desfășoară în contextul vieții reale și nu asupra unor opinii, atitudini, folosim răspunsurile la aceste două întrebări.

Studiul de caz se particulalizează prin câteva caracteristici: cazul este înțeles ca un sistem integrat, abordat holistic, cercetătorul interesându-se mai mult de CUM decât DE CE fenomenul studiat se prezintă într-un anumit mod, cazul fiind un fenomen contemporan, în context social real.

Se identifică trei tipuri de studii de caz:

studiul de caz intrinsec – care descrie în profunzime un fenomen unicat, fără a urmării testarea ipotezelor

studiul de caz instrumental – utilizat pentru a clarifica o teorie sau o problemă mai generală

studiul de caz multiplu – prin care se generalizează caracteristicile și mecanismele

În cercetarea efectuată am folosit studiul de caz multiplu, pentru a ilustra elementele similare care caracterizează deținuții..

Interviul este o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor sociale. Principalul fundamental al interviului constă în posibilitatea creată celui intervievet de a exprima prin propriile cuvinte opiniile, gândurile personale, operatorul neputând sugera sau reformula răspunsurile celui intervievat.

Scopul interviului este explorator, este utilizat ca instrument principal de recoltare a informațiilor în vederea testării unor ipoteze, dar și pentru recoltarea unor informatii suplimentare celor abținute prin alte metode.

Pentru realizarea ghidului de interviu am folosit întrebări deschise, pentru a obține din partea subiecților răspunsuri cât mai sincere referitoare la problema tratată, consumul de heroină.

Biografia socială oferă descrieri selective ale faptelor și evenimentelor din viața cotidiană a autorilor lor. Ea este o construcție logică, rațională a faptelor considerate importante în viața autorului.

Rolul biografiei este acela că ajută la orientarea teoriei, la formularea unor ipoteze noi lagate de domenii contingente cercetării și permite clarificarea problemelor subiective, proceselor instituționale, oferă cunoașterea sensului desfășurării în timp a proceselor sociale.

Tipuri de biografii:

În funcție de scopul elaborării:

spontane

provocate ( biograme )

CV – uri

În funcție de continut:

tematice ( tratează o experiență de viață strict determinată )

comprehensive ( urmăresc întreaga experiență de viață )

redactate ( cercetătorul intervine, încercând să sporească în claritate redactarea și păstrând intact conținutul )

Pentru studiile de caz am utilizat biografia spontană, tematică, deoarece am vrut să urmăresc experiența de viață a subiecților, referitoare strict determinată, la deținuții cu potențial patogen.

STUDII DE CAZ

Studiu nr. 1

Subiectul D.A. în vârstă de 22 de ani, a fost condamnat la 15 ani pedeapsă cu închisoarea pentru săvârșiirea infracțiunii de omor calificat.

Din datele analitice, în baza interviului realizat și din studiul dosarului personal al subiectului se relevă următoarele aspecte:

– mediul de proveniență urban;

– familie de origine organizată, dar disfuncțională în plan educațional și relațional;

– studii 10 clase și școala profesională , fără a profesa în meseria în care a fost calificat;

– necăsătorit;

– stagiu militar nesatisfăcut, fiind ”lăsat la vatră” din cauza unor tulburări de comportament în executarea abilităților ce îi reveneau;

– nu a urmat tratament psihiatric;

– de religie ortodox, dar frecventa un alt cult religios, unde avea un cerc dubios de prieteni cu care impărtățea aproape în mod fanatic ideile și concepțiile despre religie și existență;

– era de puțin timp angajat ca paznic de noapte la o intreprindere privată;

Antecedentele heredo-colaterale relevă faptul că în familie mai are un frate cu tulburări comportamentale aflat în evidența serviciului de psihiatrie, iar mama sa a avut internări periodice în spital cu profil de psihiatrie.

Antecedentele personale: a perceput mediul familial ca fiind unul tensionat, cu o mamă posesivă și autoritară și un tată ”absent” în mediul educațional și afectiv; a trăit în copilărie unele traume psihice și fizice în urma unor măsuri ”educative” aplicate de mama sa, cum ar fi, cele declarate de el și confirmate ulterior de mama sa, cum ar fi de ex: în copilărie era inclus în spații mici și întunecate (dulapuri, debara), ca măsură punitivă; era scos pe timp de iarnă și ținut pe scara blocului gol, ca să-l vadă vecinii și să râdă de el, etc.

Deși a fost clasat ca fiind inapt din punct de vedere psihic pentru a finaliza serviciul militar nu s-a adresat unui serviciu de specialitate, nu a urmat un tratament corespunzător.

Fapta: se afla în timpul serviciului ca paznic de noapte. A observat două tinere care au trecut prin apropiere și una dintre ele ar fi alunecat. Susține că s-a apropiat de ela cu intenția de a le ajuta, dar acestea au început să țipe și să strige după ajutor de teamă să nu fie violate. Imediat au apărut doi tineri și au încercat să-l agreseze fizic, atunci subiectul D.A a scos un cuțit ascuns la încalțăminte și a lovit de două ori în zona inimii unul din tineri, care a și decedat pe loc. S-a predat poliției fără a opune rezistență.

Comportamentul în penitenciar

Faza inițială: șoc carceral și dificultăți majore de adaptare la viața institutionalizată.

Deținutul prezintă anxietate marcată până la atacuri de panică, atitudine de retragere în sine și izolare de colectiv, insomnii, plâns facil, privirea fixată spre ”pământ”, umeri aplecați, lentoare în mers și vorbire, intenții suicidare prin scrisori adresate familiei, prin intermediul psihologului. Perioada de carantină a culminat și cu o tentativă suicidară prin spânzurare.

Demersul terapeutic implică măsuri urgente:

supraveghere atentă, susținută;

tratament de specialitate psihiatric;

intervenții psihologice specifice privind diminuarea depresiei și reducerea riscului suicidar;

Diagnosticul psihiatric stabilește o personalitate de tip bordeline.

Psihologic, relația subiect – psiholog se stabilește treptat în timp, subiectul având un grad crescut de susceptibiltate, teamă și lașitate dispozițională.

În detenție ”șocul depunerii” este direct proporțional cu dezordinele emoționale, preexistente depunerii : fire mai sensibilă, cu un eu slab, imatur în plan afectiv și social.

În elaborarea ”planului de intervenție” s-a avut în vedere construirea unei rețele de sprijin, formată inițial dintr-un grup suportiv, ulterior completat de membrii familiei (de mamă).

Subiectul D.A pentru a-și depăși anumite bariere existențiale și trăiri emoționale a solicitat ședințe terapeutice la care să participe în mod activ și mama sa. Unul din punctele sale forte era acela că îi plăcea mai mult să se exprime în scris decât verbal și acest fapt a constituit o altă modalitate de acțiune în planul intevenției. Astfel, în perioadele considerate critice, tulburările de somn, de dispoziție, nevoie de comunicare, i s-a recomandat să apeleze la terapia prin scris. Această formă de activitate ocupațională i-a stimulat într-o oarecare măsură și încrederea în sine, iar în timp a depășit unele dificultăți de adaptare și nu a mai prezentat tentative de suicid. Din interpretarea testelor aplicate, și din evoluția sa comportamentală în timp se poate concluziona că are o prognoză rezervată și necesită în continuare asistență psihiatrică, asistență psihologică și supraveghere atentă. Afectivitatea debordantă se pare că preia controlul raționalului și este trăitp interior într-un mod devastator, cu descărcări explozive în exterior, greu controlabile în situații critice.

Penitenciarul se pare că nu este locul ideal unde să se trateze tulburările de personalitate, deși se încearcă. Totuși, tratarea persoanelor cu tulburări de personalitate și comportament, care au săvârșit infracțiuni ce presupun pedepse privative de libertate, ar fi mai eficientă internarea acestora în anumite unități cu secții special amenajate de asistență psihosocială.

Studiul de caz nr. 2

M.N în vârstă de 27 de ani este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

Situația socio- familială:

a fost abandonat la naștere, și nu iși cunoaște părinții;

a crescut într-un centru de plasament;

în perioada executării pedepsei i s-au găsit părinții prin intermediul autorităților, însă aceștia mai au mulți copii și nu au vrut să stabilească o legătură cu el;

păstrează legătura cu două măicuțe care i-au asigurat adăpost temporar în perioada libertății;

este necăsătorit;

a fost școlarizat doar 4 clase unde și-a însușit doar noțiunile de scris și de citit, cu dificultate;

Din punct de vedere psihologic M.N prezintă:

– nivel intelectual scăzut;

– discernământ diminuat;

– tendințe autoagresive;

– rigiditat, fixitate în gândire;

– deficit de atenție, dificultate de înțelegere și receptivitate;

– stare dispozițională cu tendințe depresive, dar cu potențial exploziv în situații percepute ca fiind frustrante;

– personalitate structurată dizarmonic cu tulburări de comportament de tip exploziv ;

– dificultăți de relaționare și de adaptare, imprevizibil în reacții și comportament;

Anterior a avut internări repetate la psihiatrie și la spitalul Baltasar Arsenie, unde i s-a stabilit inițial art 114. Cod penal, care presupune lipsa de discernământ în săvârșirea faptelor, ulterior prin tratamentul stabilit și observarea comportamentală i s-a schimbat încadrarea pentru art. 113 Cod penal, care presupune discernământ diminuat în săvârșirea faptelor. Diferența conștientizată de către subiectul M.N. dintre cele două articole, 113 Cp și 114 Cp, este dată de locul unde se execută pedeapsa, într-un spital de profil conform art.114 sau în penitenciar conform art.113. Pierderea dreptului de a beneficia de facilitățile art. 114 Cp, i-a declanșat subiectului în cauză un ”lanț” de comportament- problemă (tip revendicativ, protestator, autodestructiv, agresiv-verbal).

Demersul terapeutic presupune:

supravegherea atentă, susținută pentru a evita riscul suicidar;

chimioterapia conform prescripției psihiatrice;

psihologic, consiliere de suport;

Conslierea centrată pe persoană (Carl Rogers), care presupune o abordare nondirectivă a discuțiilor , este aplicată și în cazul deținutului M.N, ceea ce presupune că acesta va decide cum va decurge discuția și nu psihologul sau asistentul social. Consilierea centrată pe persoană este un proces care se concetrează mai mult pe lumea emoțională a deținutului și mai puțin asupra problemei lui (art. 114 Cp). Problema este privită ca un simptom, cauza fiind distorsiunea vieții afective a deținutului.Prin consilierea centrată pe persoană se urmărește, prin empatie, a se ”păși” în lumea interioară a deținutului, se încearcă a se întelege gândurile, sentimentele și comportamentul acestuia; se urmărește comportamentul non-verbal al acestuia: limbajul trupului, expresia feței, apropierea fizică, contactul vizual, cât și felul de a vorbi, tonul vocii, frecvența cuvintelor, natura cuvintelor utilizate; se păstrează autenticitatea sentimentelor reale fără a pretinde ce simțim față de deținut ceea ce, de fapt nu simțim, autenticitatea fiind baza oricărei comunicări; se încearcă dizolvarea sentimentelor de ură, antipatie, în general a resentimentelor.

Deținutul M.N este ancorat în ideea de a obține din nou, în instanță, art. 114 Cod penal și orice intervenție poate atinge orice demers se tranformă într-un comportament teatral, imprevizibil, exploziv. Subiectul M.N prezintă stare profundă din punct de vedere psihic și social, iar pentru tulburările de comportament de tip antisocial poate fi internat pentru tratament specializat în unități cu secții speciale de asistență psiho-socială.

Studiul de caz nr. 3

Subiectul N.A. în vârstă de 18 de ani, a fost condamnat la 15 ani pedeapsă cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunii de viol. Din datele analitice, în baza interviului realizat și din studiul dosarului personal al subiectului se relevă următoarele aspecte:

mediul de proveniență urban;

familie dezorganizata, disfuncțională în plan educațional și relațional;

studii – are doar 8 clase, deoarece a abandonat școala, din cauza influențelor negative ale anturajului în care se învârte;

necăsătorit;

stagiu militar nesatisfăcut;

nu a urmat tratament psihiatric;

de religie ortodox;

Antecedentele heredo-colaterale relevă faptul că în familie mai are un membru cu tulburări comportamentale aflat în evidența serviciului de psihiatrie și anume mama sa care a avut internări periodice în spital cu profil de psihiatrie.

Antecedentele personale: a perceput mediul familial ca fiind unul tensionat, a fost crescut de bunicii materni, cu o bunică autoritară și un bunic indiferent în ceea ce privește mediul educațional și afectiv al băiatului; a trăit în copilărie unele traume psihice și fizice în urma unor măsuri ”educative” aplicate de bunicii săi. Deși a fost clasat ca fiind inapt din punct de vedere psihic pentru a finaliza serviciul militar nu s-a adresat unui serviciu de specialitate, nu a urmat un tratament corespunzător.

Fapta comisă : se afla în compania grupului de prieteni pe care îl frecventa și erau sub influența alcoolului. Au observat o tânără care a trecut prin apropiere iar prietenii sai au început să o agreseze, chiar să o violeze în cele din urmă. Îndemnat de prietenii săi acesta i-a urmat, devenind și el părtaș la infracțiunea comisă de aceștia, fiind foarte violent în acel moment.

Comportamentul în penitenciar

Faza inițială: șoc carceral și dificultăți majore de adaptare la viața instituționalizată.

Prezintă anxietate atitudine de retragere în sine și izolare de colectiv, insomnii, privirea fixată spre ”pământ”, umeri aplecați, lentoare în mers și vorbire. Perioada de carantina a prezentat și cu o tentativă de mutilare, prin taierea cu un obiect ascutit, pe tot corpul.

Demersul terapeutic implică măsuri urgente:

supraveghere atentă, susținută;

tratament de specialitate psihiatric;

intervenții psihologice specifice privind diminuarea depresiei și reducerea riscului suicidar;

Din interpretarea testelor aplicate, și din evoluția sa comportamentală în timp se poate concluziona că are o prognoză rezervată și necesită în continuare asistență psihiatrică, asistență psihologică și supraveghere atentă.

Studiul de caz nr. 4

B.P în vârstă de 23 de ani este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

In baza interviului realizat și din studiul dosarului personal al subiectului se relevă următoarele aspecte:

– provine dintr-o familie dezorganizată, parinții fiind consumatori de alcool, dezinteresați de educația copilului;

– este necăsătorit;

– are 10 clase, în cadrul unei școli de arte și meserii, dupa care a abandonat scoala, din cauza mediului familial, dupa cum susține subiectul;

– nu are stagiul militar satisfăcut;

– nu a urmat tratament psihiatric;

Antecedentele personale: a perceput mediul familial ca fiind unul tensionat, dezinteresat în ceea ce îl privește, cu părinți dependenți de alcool, care adesea se certau și degenerau în violența.

Fapta : a furat dintr-un magazin produse cosmetice pentru a le vinde, însă a fost surprins de personalul magazinului, de camera de supraveghere din dotare și ulterior denuntat politiei. Acesta susține că își regretă fapta comisă, însă a declarat că a fost nevoit să recurgă la aceasta practică întrucât nu avea un loc de muncă din care sa castige bani pentru a supraviețui.

Subiectul prezintă nivel intelectual scăzut, tendințe autoagresive, dificultăți de relaționare și de adaptare, imprevizibil în reacții și comportament, deficit de atenție, dificultate de înțelegere și receptivitate.

Se recomandă:

supraveghere atentă, susținută;

– tratament de specialitate psihiatric;

– consiliere psihologică, pentru a diminua tendințele autoagresive;

În detenție ”șocul depunerii” este direct proporțional cu dezordinele emoționale, preexistente depunerii : fire mai sensibilă, cu un eu slab, imatur în plan afectiv și social.

În elaborarea ”planului de intervenție” s-a avut în vedere construirea unei rețele de sprijin, formată inițial dintr-un grup suportiv, ulterior completat de membrii familiei. Conslierea centrată pe persoană (Carl Rogers), care presupune o abordare nondirectivă a discuțiilor , este aplicată și în cazul deținutului B.P, ceea ce presupune că acesta va decide cum va decurge discuția..

Studiul de caz nr. 5

P.D în vârstă de 33 de ani este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 12 ani pentru săvârșirea infracțiunii de omor.

In baza interviului realizat și din studiul dosarului personal al subiectului se relevă următoarele aspecte:

– provine dintr-o familie monoparentală, tatăl său a decedat când subiectul avea vârsta de 10 ani, mama rămând singurul sprijin, fiind mai mult plecată de acasă, dezinteresată de educația copilului;

– este necăsătorit;

– are 7 clase, dupa care a abandonat scoala, din cauza mediului familial, dupa cum sustine subiectul;

– nu are stagiul militar satisfacut;

– nu a urmat tratament psihiatric;

Antecedentele personale: a perceput mediul familial ca fiind unul dezinteresat in ceea ce îl privește.

Fapta : din cauza educație precare de care subiectul a beneficiat, acesta a abandonat scoala și a intrat intr-un anturaj dubios, în care a comis mai multe infracțiuni, însă cea pentru care a fost condamnat este cea de omor. In timp ce era intr-o discotecă impreună cu prietenii săi, au intrat intr-o altercație cu alți 3 tineri, toți aflați sub influența alcoolului. In timpul altercației, subiectul l-a injunghiat pe unul din cei trei tineri, acesta decedând ulterior, la spital.

Subiectul prezintă o personalitate de tip bordeline, tendințe de mutilare, dificultăți de relaționare și de adaptare, imprevizibil în reacții și comportament, deficit de atenție, dificultate de înțelegere și receptivitate, grad crescut de susceptibiltate, teamă și lașitate dispozițională

Se recomandă:

– supraveghere atentă, susținută;

– tratament de specialitate psihiatric;

– consiliere psihologică, pentru a diminua tendințele autoagresive;

În detenție ”șocul depunerii” este direct proporțional cu dezordinele emoționale, preexistente depunerii : fire mai sensibilă, cu un eu slab, imatur în plan afectiv și social.

CONCLUZII

Viața în societate, respectarea regulilor și normelor specifice acesteia precum și adoptarea unor comportamente legitime poate asigura coeziunea și o structura tare societății. Însă o dată cu evoluția societății și a numeroaselor probleme ce apar este aproape imposibil să nu existe și devianți. Așa cum am precizat pe parcursul lucrării câteodată actele de devianță pot trasgresa în acte de delincvență. Imposibilitatea de a ne descurca singuri, lipsa mijlocaelor legitime, exemplele negative din societate influențează comportamentul uman făcând astfel ca unii dintre noi să ajungă marionete ale destinului.

Adoptarea unor comportamente ilegitime presupune aplicarea unor sancțiuni, cu atât mai mult când vorbim despre infracțiune. Pedepsirea infracțiunilor prevăzute de legea penală incumbă o serie de aspecte care vizează în primul rând individul. Acesta înainte de orice act delincvent pe care l-a făcut este om și îi trebuiesc respectate anumite drepturi, de aceea de multe ori aplicarea unui anumit tip de pedeapsă îl poate afecta pe acesta mult mai mult decât orice altă măsură sau obstaol pe care acesta ar trebui să-l depășească.

Penitenciarul oferă un context psihosocial indivizilor privați de libertate, punându-i pe aceștia în față unei schimbări totale a vieții. Privit ca un instrument de control, penitenciarul este locul unde se aplică pedeaspa privativă de libertate, cu rol de a de a preveni săvărșirea unor noi infracțiuni, de a oferi exemplu de “ așa nu”, de a reeduca individul în spiritul civic; de a-i schimba perspectiva asupra mijloacelor pe care trebuie să le adopte atunci când este pus în fața unor situații de criză.

Din punct de vedere psihosocial, penitenciarul oferă o nouă viață, o viață pe care mulți dintre cei aflați dincolo de gratii o detestă: închisoarea i-a îndepărtat de lucrurile firești ale vieții, le-a luat perioade frumoase din viață, dar fără să uite că totul se întâmplă din cauza lor și că nu întodeauna actele pe care le facem pot avea o finalitate bună.

Deși prin simpla izolare a infractorilor, pedeapsa privativă de libertate își atinge unul din obiective, ea continuuă să acționeze asupra individului pe întreaga durată a executării. Oferind un nou stil de viață, penitenciarul implică o serie de procese adaptative pe care indivizii le pot resimți în mod dramatic și care pot lăsa urme adânci asupra celor pe care, din motive întemeiate de cele mai multe ori, societatea i-a aruncat după gratii.

Ființe ca oricare dintre noi, deținuții merită o a doua șansă, o șansă pentru a putea demonstra că pot oferii și lucruri bune și pot fi utili societății. Pentru a-i susține pe aceștia în procesul de reintegrare în societate și pentru a contribui la eliminarea etichetei atribuite anterior celui ce a săvârșit o faptă penală, este nevoie ca toți membrii societății să contribuie în mod contructiv.

Văzută inițial ca o metodă de tortură, pedeapsa cu închisoarea a ajuns să ofere astăzi un mod de viață, să asigure un anumit standard de calitate a vieții pentru cei aflați în detenție. Pentru recidiviști penitenciarul reprezintă o a doua casă sau poate singura, pentru că așa se poate explica faptul că ei continuuă să adopte comportamente ilegitime ce implică sancționarea.

Pedeapsa privativă de liberate schimbă percepția asupra vieții, modifică anumite comportamente și impune o atenție deosebită asupra modului în care trebuie să acționeze indivizii. Prin privarea de libertate, prin restrângerea drepturilor, prin sentimentul de inutilitate pe care îl oferă indivizilor, pedeapsa privativă de libertate rămâne încă un instrument util în corectarea deprinderilor indivizilor delincvenți, îmbinând aspectele juridice cu cele psihosociale.

Toate fenomenele ce apar la nivelul penitenciarului impune în mod necesar abodarea tututror aspectelor juridice și sociale ale pedepsei privative de libertate care vizează fără echivoc individul: acel individ care din anumite motive, sub presiunea anumitor factori ajunge să devină din omul onest, conformist un infractor, un infractor pe care societatea îl aruncă la marginea ei deși se consideră că prin încarcerare i se oferă acestuia posibilitatea unei reveniri, posibilitatea unei curățiri, unei vindecări, infracționalitatea fiind în fapt o boală cauzată de o serie de factori și de evenimente.

BIBLIOGRAFIE

Abraham, Pavel, Introducere în probațiune, Editura Național, București, 2001.

Banciu, Dan, Control și sancțiuni sociale, Editura Hyperion, București, 1992.

Bruno, Ștefan, Mediul penitenciar românesc. Cultura și civilizație carcerală, Institutul European, Iași, 2006.

Bulai, Constantin, Manual de drept penal: partea generală, Editura All, București : 1997.

Butoi, Tudorel și Butoi, Ioana Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie și practică, Editura Phobos, București, 2003.

Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice – metode calitative și cantitative, Editura Economică, București, 2001

Chelcea, Septimiu, Tehnici de cercetare sociologică, Editura S.N.S.P.A., București, 2001

Clemmer, Donald, The prison community, New York: Holt, Rinchart and Wilson 1958.

Durnescu, Ioan Asistență socială penitenciară [ Note de curs], Universitatea din București, 2008.

Durnescu, Ioan, Reintegrarea socială a infractorilor [Note de curs], Universitatea din București, 2008

Dobrică, Petronel, Sociologia instituțiilor totale [Note de curs], Universitatea din București, 2007

Dobrică, Petronel, Sociologie juridică [Note de curs], Universitatea din București, 2008

Durkheim, Ėmile Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, București, 2001

Florian, Gheorghe Fenomenologie penitenciară., Editura Oscar Print, București, 2006.

Florian, Gheorghe Psihologie penitenciară,. Editura Oscar Print, București, 2001.

Florian, Gheorghe, Reconstruirea personalității în mediul penitenciar, Universitatea București, București, 1995

Goffman, Erving; Mîndrilă, Ancaoana trad. ( 2004). Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane intituționalizate. București : Editura Polirom

Isac, Oxana , Sociologia devianței [note de curs], Union Fenosa, Chișinău, 2004

Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologica – tehnici de investigatie de teren, elaborarea proiectelor de interventie, Ed. Lumen, București, 2003

Mitrache, Constantin; Mitrache, Cristian, Drept penal român: partea generală., Editura Universul juridic, București, 2004.

Mitrofan, Nicolae; Zdreghea, Voicu; Butoi, Tudorel Psihologie judiciară, Editura Șansa SRL, București, 1992.

Neamțu, George, Dumitru, Stan, Asistența socială. Studii și aplicații, Editura Polirom, Iași, 2005

Oancea, Ion, Drept penal: partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.

Rădulescu, Sorin; Banciu, Dan, Sociologia crimei și criminalității, Editura Șansa București, 1996.

Rădulescu, Sorin, Devianță.Criminalitate și patologie socială, ed.Lumina Lex, București, 1999

Rădulescu, Sorin Sociologia devianței.Teorii, Paradigme, Arii de cercetare. [f.l]: Editura Victor, 1998.

Sanders, Alan , Paul Senior, Jarvis Probation Service Manual , Pavlic Publication, Shefeld, 1997

Stănișor, Emilian; Bălan, Ana; Mincă, Marinela, Penologie, Editura Oscar Print București, 2003.

Zamfir, Cătălin;Vlăsceanu, Lazăr coord.; Anastasiu, Călin; Bădescu, Ilie Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

Zamfir, Cătălin, Elena Zamfir, Politici sociale. România în context european., Ed. Alternative, București, 1995,

Zidaru, Petrache, Drept penitenciar, Editura Universul juridic, București, 2001

Codul Penal al Romaniei

Recomandarea (2006) 2 privind regulile penitenciare europene.

Regulamentul de aplicare al Legii 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor

Legea nr.23/ 1969 privind executarea pedepselor

*** http://www.anp-just.ro/