Prejudecata Si Discriminare Sociala
CAPITOLUL I
PERSPECTIVE ȘI ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE INTERCULTURALITĂȚII
“Cultura sau civilizația … acest complex include cunoștințe, credințe, arta, morala, legi, obiceiuri și alte capacităti și deprinderi achiziționate de oameni ca membri ai societății ” (Tylor, 1871: vol. I, 1).
I.1.Riscuri ce rezultă din confruntările etnice
„Oamenii au fost impresionați, intrigați, ultragiați, speriați și aduși în stare de perplexitate de argumentul potrivit căruia dimensiunea centrală și cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de apariție va fi conflictul între grupuri ce aparțin de civilizații diferite“ spune Huntington chiar în prefața cunoscutei sale lucrări – „ Ciocnirea civilizațiilor…“ – care a zguduit lumea. El citează, în continuare, în aceeași prefață, o frază care are valoarea de concluzie a carții: „… ciocnirile dintre civilizațiile actuale reprezintă cele mai mari amenințări la adresa păcii mondiale, iar o ordine internațională bazată pe civilizații este cea mai sigură pază împotriva razboiului mondial.“
În continuare, ilustrul profesor de la Harvard împarte lumea în sapte sau opt civilizații: sinică, hindusă, japoneză, islamică, africană, ortodoxă, occidentală și latino americană (aceasta din urmă poate fi însă integrată în civilizația occidentală). Fiecare din aceste civilizații are un stat-nucleu și un grup de caracteristici.
În acelasi timp, există un efort pentru realizarea unei noi ordini mondiale bazate pe multipolarism. Trecerea de la unipolarism la multipolarism presupune gruparea și regruparea unor puteri regionale, fapt pentru care se vor crea noi echilibre și, în acelasi timp, noi adversități.
În această nou confruntare, marile unități civilizationale au un rol foarte important și o responsabilitate imensă. Nu se știe cine va ieși învingător, se știe însă că lumea nu este dispusă să accepte nici pierderile, nici câstigurile.
Deși clasificarea pe care o face Huntington este restrictivă și simplificatoare, ea ni se pare a fi destul de realistă pentru a-i putea asocia principalele riscuri cu care fiecare se confruntă.
Etniile au o existentă istorică. Fiecare dintre ele are un timp istoric și o anume energie care se manifesta în comportamentul indivizilor, în modul în care ei ramân fideli valorilor etniei și se întorc mereu la ea, indiferent unde s-ar afla. Cu alte cuvinte, forța etniei consta în suportul valoric al etniei, în energia ei creativă, în forța pe care o transmite indivizilor, nu în agresivitatea
ei, nu în modul în care este protejată. Nimeni nu poate proteja ceva care nu exista, ceva care nu are valoare.
Între valoarea etniei și impostura etniei există o barieră de netrecut. Impostura naște totdeauna agresivitate. Valoarea naște forță, respect, cumpătare și conviețuire. Nici o etnie n-a supraviețuit pe această lume prin agresivitate, ci prin înțelepciunea care rezultă totdeauna din forța și energia sistemului de valori. Așadar, suportul supraviețuirii etniilor îl reprezintă sistemul de valori al fiecăreia și nu doar voința sau dorința unora dintre lideri sau unora dintre cei care se află în spatele liderilor.
Ce loc ocupa acest tip de riscuri în sistemul global și regional al riscurilor și amenințărilor?
După Joseph Yacoub, planeta este o amestecatură de minorități naționale, etnice, culturale, religioase, lingvistice, nomade, teritoriale, transteritoriale, indigene și tribale. „În intervalul de patru decenii, configurția etno-geografica a lumii și repartiția spațială a populațiilor s-au modificat în mod considerabil. Numărul statelor a crescut. (…) Secolul XXI va fi secolul fragmentării statelor naționale, al transformării lor instituționale și structurale,……”
I.2. Fenomenul etnic. Manifestarea lui la scară mondială
Precizari conceptuale – Orice studiu asupra fenomenului etnic trebuie sa se centreze în jurul câtorva concepte fara de care acesta nu poate fi înteles: etnic, etnie, conștiință etnica, minorități (etnice și naționale), etnocentrism, aculturație, criptomnezie socială s.a.m.d. Aceste concepte definesc principalele coordonate în care poate fi abordată problematică mereu actuală a etniilor.
1. Etnicul, conștiinta etnica
Din punct de vedere etimologic, între etnic si national exista o relatie de echivalenta, întrucât grecescului ethnos îi corespunde latinescul natio ce desemneaza comunitatea de nastere. Conceptul natio a fost folosit rar în latina clasica si medievala, locul sau fiind luat de ethnicus ce desemna barbarul sau pagânul dupa neamul de origine. Odata cu constituirea popoarelor europene ca state nationale, conceptul de national câstiga din nou teren, iar ethnicus ramâne circumscris disciplinei etnografice al carei scop este „cercetarea vietii sufletești a națiunilor“
Deși cei doi termeni sunt dublați unul de celalalt, exista totusi o diferențiere ce ține mai degrabă de latura afectivă a discursului: etnicul, folosit în vorbirea curentă pentru a desemna caracteristici legate de originea rasială și de condițiile geografice, a căpătat o tonalitate afectivă mai pronunțată, în timp ce naționalul, extins pe plan juridic și spiritual, a primit o conotație neutră.
Conform teoriei lui Constantin Radulescu-Motru, etnicul constituie în viața societății umane un complex de manifestări tipice, pe care individul le găsește la nașterea sa și la care se adaptează fără împotrivire. Membrii grupului social sunt caracterizați de conștiința comunitășii lor de origine, de limbă și de destin. În funcție de mărimea grupului social considerat, etnicul este diferențiat gradual și proporțional cu dezvoltarea conștiinței naționale: restrâns la grupurile mici specifice popoarelor primitive, etnicul se referă numai la comunitatea de origine, în timp ce în cadrul națiunilor, cele trei tipuri de comunități sunt considerate împreunaă formând comunitatea etnică sau națională.
Structura etnicului diferă de la țară la țară, fiecare națiune având propria sa ierarhie de valori etnice dupa rasă, trecutul și poziția sa geografică. Astfel, există națiuni care ancorează etnicul pe ritualul ceremoniilor funerare, iar altele pe sărbătorile calendaristice și pe procesul muncii.
Elementul nou adus de Rădulescu-Motru în definirea etnicului este conceptul de comunitate de destin, ce definește conștiința etnică. În acest sens, o comunitate națională este desăvârșita numai atunci când dispune de un asemenea tip de conștiință, această manifestându-se în situații sociale și istorice complexe.
Conștiința de destin este condiționată de rațiune, este exprimată numai de liderii de excepție, fiind dat ca exemplu cazul comunității creștine, care a transformat vechiul etnic (precreștin) în etnic nou ce acționează prin voință conștientă. Conștiința comunității de destin este factorul ce ar asigura existența națiunilor în situațiile de criză, întrucât elementul central al etnicului îl reprezintă voința sa de a trai și a se conserva, iar primejdiile în care se află o națiune sau un popor generează în mod decisiv acest tip de conștiință. Pornind de la teoria comunității de destin, Radulescu-Motru merge mai departe și concluzionează ca etnicul Europei viitoare va consta într-o astfel de conștiință, ajungându-se la unificarea europeană sub auspiciile unor valori comune.
Având la baza teoriile clasice despre etnic, poate fi sintetizată urmatoarea definiție a conceptului de grup etnic: grup cu tradiții culturale comune care are sentimentul identității ca subgrup în cadrul societatii înglobante. Membrii unui astfel de grup diferă de ceilalți membri ai societății prin anumite trăsături culturale specifice (limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente), însă esențial este sentimentul identității și autoperceperea lor ca fiind diferiți de alții. Grupul etnic se deosebește de națiune prin câteva caracteristici:
– în mod obisnuit are dimensiuni mici;
– se bazează în mod mult mai evident pe o moștenire comună;
– este mult mai persistent în istoria umană, în timp ce națiunile sunt circumscrise în timp și spațiu;
– este exclusiv și ascriptiv, calitatea de membru se dobândește numai dacă indivizii au anumite trăsături înnăscute, în timp ce națiunea este inclusivă și definită cultural sau politic.
2. Minoritatea naționala si minoritatea etnică
Conceptul de minoritate face referire la un status grupal și desemneaza un grup de oameni care interacționează unii cu alții, similari, și cu grupul majoritar, în termenii apartenenței lor la in-group. Membrii grupului minoritar posedă atribute unice, însă se poate vorbi și despre atribute generale sintetizate astfel:
– minoritatea este ceea ce oamenii etichetează astfel;
– tratament diferențial mai prost decât pentru majoritatea populației;
– membrii grupului trebuie sa fie constienti de ei însisi ca membri ai unui grup minoritar;
– posedă calitatea de a fi identificabil – sunt recunoscuți atât în cadrul in-group-ului, cât și în cadrul out-group-ului și sunt tratați corespunzător;
– sunt caracterizați de putere diferențială, în sensul utilizării relativ mai mari a resurselor de către un grup comparativ cu altul;
– există o conștiință de sine a grupului foarte pregnantă, ce se formează treptat, pe măsură ce un număr tot mai mare de membri ai grupului percep similaritățile pozitiei lor, ale destinului lor comun;
– sunt caracterizati de un sentiment puternic al solidaritatii de grup, ca rezultat al prejudecatii si discriminării;
– promovează endogamia, ca mijloc de păstrare a individualității culturale.
Toate aceste atribute pot fi folosite și în cazul analizei fenomenului etnic, ajungându-se la definirea urmatoarelor concepte:
– minoritate natională – desemnează o anumită parte a unei națiuni care traiește în granițele altui stat național, având conștiința identității naționale și un mod de ființare propriu (exemplu: maghiarii din România);
– minoritate etnică – este constituită de o parte a unei etnii, a unui popor lipsit de un stat propriu, constituit și recunoscut de celelalte state, care traiește în granițele unuia sau mai multor state naționale (exemplu: țiganii din România).
Conform acestor doua concepte, adoptate la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, în România există mai mult minorități naționale și nu etnice, însă diferențierea aceasta este destul de vagă, întrucât, în limbajul comun, s-a instituit termenul de minoritate etnică, ce desemnează ambele categorii. Trebuie menționat faptul că, în România de dinainte de Revoluția din 1989, sintagma de minoritate nu există, fiind vorba despre naționalități conlocuitoare; se încercă astfel enunțarea unei egalități a diferențelor, fapt contestat chiar de către minorități.
Alte studii promovează conceptul de minorități naționale, dar includ aici ambele categorii enunțate mai sus și definesc în consecință: partea periferică a unei națiuni acoperită de către un stat (altul decât statul unde este așezată majoritatea națiunii). În acest caz, se deosebesc câteva tipuri de minorități naționale:
– entitatea substatală care traiește în zona de frontieră a unui stat, neavând aceeași rasă, obiceiuri și simpatii naționale ca și cetățenii majoritari (exemplu: germanofonii din Sudeti sau slovenii din Friul-Veneția);
– europenii originari din vechile metropole, care domiciliază în fostele colonii;
– minoritățile distincte create de fenomenul de emigrație (exemplu: kurzii si turcii din Germania, algerienii din Franța);
– minoritățile naționale din interiorul statelor, formate pe baza unor determinări istorice multiseculare (exemplu: maghiarii din Transilvania).
În acest cadru, este promovat și conceptul de subnațiuni, ce desemnează mici popoare situate în interiorul statelor naționale, care nu sunt în totalitate parte integrantă din națiunea majoritară, dar nu sunt nici minorități naționale. Subnațiunile au o unitate etnică, religioasă și culturală distinctă de restul populației, așa cum se constată în cazul scoțienilor și galezilor din Marea Britanie, al bretonilor și corsicanilor din Franța sau al catstele colonii;
– minoritățile distincte create de fenomenul de emigrație (exemplu: kurzii si turcii din Germania, algerienii din Franța);
– minoritățile naționale din interiorul statelor, formate pe baza unor determinări istorice multiseculare (exemplu: maghiarii din Transilvania).
În acest cadru, este promovat și conceptul de subnațiuni, ce desemnează mici popoare situate în interiorul statelor naționale, care nu sunt în totalitate parte integrantă din națiunea majoritară, dar nu sunt nici minorități naționale. Subnațiunile au o unitate etnică, religioasă și culturală distinctă de restul populației, așa cum se constată în cazul scoțienilor și galezilor din Marea Britanie, al bretonilor și corsicanilor din Franța sau al catalanilor și bascilor din Spania. Problemele ce apar aici tind spre autonomie și regionalism (Tara Bascilor, ca regiune a Spaniei).
Așadar, întrucât în România conceptul de minoritate etnica este cel mai uzitat, lucrarea de fata îl va folosi în studiul fenomenului etnic, fără a mai face vreo distincție între el și cel de minoritate națională. La nivelul relațiilor dintre minoritățile etnice și națiuni, pot fi sintetizate următoarele categorii: – plebisciturile – situație în care minoritățile etnice din regiunile de frontieră au optat între statul național și cel de reședință (exemplu: dupa primul Război Mondial, regiunea Malmidy a ales Belgia, și nu Germania, Klagenfurt – Austria, și nu Iugoslavia, iar Saar – Germania, și nu Franța) :
– schimburile de populație între state vecine (cazul schimbului de populație între România și Bulgaria după pierderea Cadrilaterului);
– separatismul – fenomen centrifug, ce urmărește să părăsească orbita unui stat în care o minoritate nu se identifică absolut deloc (nu este vorba despre independentism);
– iredentismul – proces centripet complementar reprezentat de politica ce urmarește saă alipească la teritoriul național teritoriul situat în statul vecin unde „frații separați“ se află în minoritate (exemplu: iredentismul maghiar față de Transilvania). al regionalizării și etnicizării lor, al recunoașterii particularismelor, inclusiv ale celor corporatiste și categoriale. Odinioara, statul asimila; astăzi el purifică.“
Riscurile ce rezultă din diferendele etnice se situează pe locul întâi, fiind considerate cele mai frecvente și mai acute și, în acelasi timp, cele mai dificil de soluționat. Ele sunt asumate de regula de statele naționale, dar și de anumite organisme internaționale și chiar de ceea ce numim mai mult sau mai puțin restrictiv comunitatea internațională.
Un raport al CIA, intitulat „Tendinte globale 2015”, încearcă să identifice tendințele majore care vor domina lumea în urmatorii 15 ani. Specialiștii americani estimează numarul de grupuri etnice distincte din punct de vedere lingvistic, la începutul secolului al XXI-lea, ca fiind între 2000 si 5000, pornind de la grupuri mici care traiesc în zone izolate, pâna la grupuri mai mari, aflate pe meleaguri ancestrale si în diaspora. Majoritatea celor 191 de state ale lumii sunt eterogene din punct de vedere etnic si în multe se afla populatii etnice bine reprezentate în țările învecinate. Se apreciază, de catre aceiași specialiști, ca, până în 2015, eterogenitatea va crește în aproape toate statele, ca urmare a migrărilor și ratelor înalte de naștere în rândul populatiilor migratoare și native. Și Europa începutului de secol XXI include state în care există diversitate etnică.
Operăm cu două concepte: grup etnic si stat. Operăm și cu termenii de națiune și minoritate natională.
Tendința generală este să definim termenii cu care operăm și, apoi, să dezvoltăm anumite raționamente. La 10 noiembrie 1994, în Raportul explicativ asupra Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, adoptată, la rândul ei, la 1 februarie 1995, la Strasbourg, este semnalat faptul că în document nu este inclusă nici o definiție a noțiunii de minoritate natională.
S-a decis să se adopte o abordare pragmatică, bazată pe recunoașterea faptului că, la acel moment, dar și în prezent, este imposibil să se ajungă la o definiție aptă să întrunească sprijinul general al tuturor statelor membre ale Consiliului Europei.
Chiar dacă vom accepta că este lipsit de pragmatism să ne angajăm, acum, în definirea conceptelor de națiune, minoritate națională și grup etnic, se impune, după părerea noastră, să evidențiem că ne situăm în cadrul unor organizări societale ce au ca entitate OMUL.
Omul care, încă de la origini, a fost dominat, alături de interese, și de angoasă. Este vorba de acea teamă care, undeva, măsoara starea sa de securitate sau a colectivității din care face parte, față de ce este în jur.
Cine suntem, cui aparținem și cum vom acționa la acest început de secol XXI ?
În primul rând, aparținem de o etnie care, fiind pe o anumită unitate de teritoriu, în funcție de gradul de „coagulare”, poate fi o națiune, cu caracter majoritar sau minoritar. Susținerea intereselor, la nivel de macro-colectivitate, de organizație societală, se realizează prin stat. În primele decenii ale secolului XXI, la nivel global, dar și în Europa, ne vom baza pe o guvernare națională și internațională. Cu toate că, la nivel continental, se vor dezvolta și diversifică relațiile din cadrul structurilor comune de securitate și apărare, statul va continua să fie singura și cea mai importantă unitate de organizare din punct de vedere politic, economic și al problemelor de securitate, dar se va confrunta cu o serie de provocări în ceea ce privește rolul său de guvernare.
Specialiștii americani apreciază că, până în 2015, statele se vor confrunta cu trei sfidari majore:gestionarea relațiilor cu organizațiile neguvernamentale; combaterea retelelor criminale; reacția față de grupările religioase și etnice emergente și dinamice.
Trebuie să facem o distincție mai clară între etnie și minoritate națională, aceasta din urmă asociind-o cu o grupare minoritară etnică dintr-un stat, dar care își regăsește corespondența într-o națiune (etnie) ce aparține unei structuri statale vecine.
La nivel global, dar si european, are loc o multiplicare a numarului națiunilor. Se întâlnește chiar și sintagma „fabricarea națiunilor”. La nivel national (statal) se înregistrează o creștere a numărului de etnii, folosindu-se la TV chiar și expresia „clonare etnică”. Cel care a folosit această expresie este reprezentant al minorității ucrainene din România.
Diferendele etnice sunt reminiscențe ale confruntărilor de odinioară sau își au o nouă filosofie, rezultată din noile relații și tendințe care guvernează lumea ?
Diferendele etnice sunt o realitate. Ele au cauze complexe, care derivă pe de o parte din diversitatea etniilor și tendinta fiecareia de a-și păstra sau lărgi arealul de cele mai multe ori în defavoarea altora, de obicei a etniei majoritare.
3. Xenofobia
Xenofobia denotă o atitudine fobică către străini și către necunoscut în general. Ea provine din cuvintele grecești ξένος (xenos), care înseamnă „strâin” și and φόβος (phobos), care înseamnă„frică”. Termenul este folosit de obicei pentru a desemna frica sau repulsia față de străini sau pentru oameni diferiți de cei care fac aceste considerații. De exemplu, rasismul este adesea considerat o forma de xenofobie, dar de multe ori rasismul nu are nicio legătură cu frica în sine(fobie), ci denotă o atitudine conștientă de respingere pe criterii nefondate. Din contră, xenofobia implică acea credință că ținta atacului este în vreun fel strâin.
A patra ediție a „Manualului de Statistică și Diagnosticare a Bolilor Mentale” al celor de la Asociatia Americana de Psihiatrie include si o descriere a fobiei ca fiind „o anxietate intensă”
care urmează după o expunere la „obiectele care cauzează aceasta fobie, fie în viața reală sau în
imaginație”.
Pentru xenofobie s-au stabilit două cauze principale. Prima este un grup diferit prezent într-o societate dată, care este considerat a nu aparține societății în cauză. Adeseori este vorba despre imigranți recenți, dar xenofobia poate fi direcționată și către orice grup social, chiar către unele prezente de sute de ani. Această formă de xenofobie poate să faciliteze reacții ostile și violente, cum ar fi expulzarea în masă a imigranților, sau în cel mai rău caz, genocidul. A doua formă de xenofobie este una culturală, iar cauzele fobiei sunt acele elemente culturale percepute ca fiind străine. Toate culturile sunt predispuse influențelor externe, dar xenofobia culturală este de obicei axată într-o anumită direcție, cum ar fi împrumutarea cuvintelor dintr-o alta limbă. Rareori poate duce la agresiune sau violență, dar poate duce la campanii politice pentru purificare culturală și lingvistică. Izolationismul, o aversiune generală față de probleme, afaceri externe, nu este descrisă ca fiind xenofobie. Din punct de vedere lingvistic xenofobia nu poate fi asociată cu rasismul, deoarece în timp ce primul termen înseamnă doar o frică necontrolată și inexplicabilă fata de ceva, al doilea denotă o prejudecată inoculată, o ura generalizată.
4. Rasism
Rasismul este o concepție social-politică antiștiințifică și reacționară care susține ideea nefondată a inegalității biologice și intelectuale a raselor, precum și caracterul determinant, în istorie, al particularităților rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase [fr. Racisme, rus. rasizm]
În anumite experiențe istorice, rasismul se manifestă slab, limitat, secundar și uneori este mai corect să vorbim de xenofobie sau tensiuni interculturale decât de rasism propriu-zis. Înainte, din contra, el mătura totul în calea sa, structura viața politică și socială, însuflețea schimbările, cuceririle, războiul. De aceea, nu este inutil, pentru început, să schițăm un tablou de ansamblu, fără nici o pretenție conceptuală, dar în interiorul căruia vom putea recunoaște diferite niveluri ale fenomenului, diverse modalități de integrare, de prezență și intensitate a formelor sale elementare pentru ca, pornind de aici, să reperăm principalele axe în jurul cărora vom elabora o reprezentare analitică a fenomenului.
Rasism, antisemitism ca forma particulară de rasism, heterofobie și xenofobie
Rasismul reprezintă "convingerea" că unele rase sau grupuri etnice sunt superioare altora, principiile sale de bază fiind extinse pentru a justifica acțiunile generatoare de inegalitate.
Filosoful Albert Memmi definește rasismul drept “valorizarea generalizată și definitivă a diferențelor reale sau imaginare în profitul acuzatorului și în detrimentul victimei sale cu scopul justificării privilegiilor sau agresiunii sale” . Definiția din Dicționarul Robert Editia 1988 pentru rasism este următoarea: “Teorie a ierarhiei raselor care conchide în necesitatea prezervarii rasei zise superioare de toate incrucisarile si la dreptul sau de a domina celelalte rase. Ansamblu de reacții care, constient sau nu se raliaza acestei teorii.” Rasismul s-a născut în secolul al XIX-lea din incercarea antropologica de a proiecta asupra grupelor umane clasificarea animala stabilita de naturalisti. Astfel, plecând de la caractere specifice, percepute drept ereditare, nu numai in plan fizic, dar și în plan intelectual, cultural sau social s-a fundamentat o ierarhie a tipurilor umane, mergand de la grupe identificate ca inferioare pana la rasa presupusa perfecta. Aceasta ierarhizare coincide intrucâtva cu hiperdezvoltarea imperiilor coloniale britanic și francez, a caror expansiune trebuia justificata prin superioritatea culturală sau rasială. Radacinile rasismului sunt la fel de vechi ca și omul, chiar daca initial s-a manifestat doar ca aversiunea fata de străini, indiferent de culoarea pielii sau stil de viață.
Rasismul modern este replica conservatoare a curentului egalitarist si libertarismului care la mijlocul secolului al XVIII-lea a dus la desfiintarea sclavajului în Lumea Veche și Lumea Noua (Europa și Americi) și ulterior la lărgirea drepturilor democratice și înlaturarea parțială a prejudecăților rasiale.
5.Prejudiciu si discriminare: în baza stereotipurilor se dezvoltă prejudecăți care sunt opinii deformat generalizante aplicate la o anumita persoana cu care se ia contact. Prejudecata poate fi pozitivă sau negativă, astfel putem trata un individ mai amabil sau mai rauvoitor doar in baza apartenentei sale etnice. Astfel, pentru un român un negru american este un american adevarat, in timp ce un african este doar un negru, desi statutul lor social in tara de origine poate fundamental inversat față de percepția noastraă
6,Contrarasism ca mișcare rasistică
Politica sistematică de excludere si asimilare a elementului strain generează un contrarasism, care nu este decât un rasism in oglinda. Tratamentele rele aplicate unor indivizi minoritari ii determina pe acestia sa se organizeze in sensul exercitarii violentei impotriva neo-nazistilor sau rasistilor. Unii arabi si negri din Franta se dedau cu buna stiinta violentelor stradale si faptelor antisociale, dezvoltând în fapt un mod de viata anarhic și chiar un limbaj al microgangsterismului de gang, numit verlain. Mediatizat, dar minimalizat ca fenomen rasist de catre mass-media franceza fiind redefinit sub forma marginalizarii sociale, in general fenomenul este manifest la indivizi metisați discriminați pe baza culorii pielii sau a faciesului.
În România, rasismul contra tiganilor face ca acestia insisi sa aiba o aversiune proprie fata de majoritatea româneasca, unii dintre ei cultivând faptele antisociale grave, precum racolarea, răpirea si exploatarea copiilor cu scopul de a cersi, de a fura sau în scopul exploatarii sexuale.
Ca urmare a istoriei sclavagiste a Țărilor Române, in lume circa trei sferturi din persoanele de etnie roma sunt din grupul de limbi vlah sau vlax (cu multiple elemente românesti, unii chiar cu o limba “româneasca populara” precum Bayasii – Băieșii din Ungaria care practic vorbesc româneste), din Ungaria pâna în Americi și Australia. Nu trebuie uitat insa ca în România ostilitatea fata de țigani se manifestă acut în momentele de criză, rromii reprezentând in fapt o forta de munca tampon virtual candidata la somaj in conditii de recesiune economica.
Contrarasismul ca formă violentă de răspuns antirasist și ca mod rebel de viață, departe de a fi o himera, devine o realitate etnicș si socială care va destabiliza societatea europeană occidentală.
7. Etnocentrism
Etnocentrismul este o centrare excesivă pe propriul grup etnic cu tendințe câteodată extreme de a-i exclude pe alții doar pe criteriul apartenenței etnice. Întrebările despre etnocentrism (Q39) au fost formulate în așa fel încât să se plieze pe etnocentrismul românilor, deci toate evaluările acestui fenomen se referă exclusiv la această etnie.
Tabel nr.1
Grupând răspunsurile date la diferitele dimensiuni ale etnocentrimului, așa cum erau prinse în această scală (analiză cluster) rezultă următoarea tipologie:decentrare față de propriul grup etnic, având opinii nuanțate despre relația cu etnia proprie și cu alte etnii; centrare pe propriul grup dar fără a fi de acord cu excluderea altor etnii; etnocentrism exclusivist – centrare pe propriul grup cu tendința de a fi de acord cu excluderea altora pe criteriul apartenenței la un alt grup etnic.
Astfel ceva mai mult de jumătate din populație (56%) este caracterizată de o raportare nuanțată la grupul propriu și față de alte etnii, ceva mai mult de un sfert (26%) se centrează pe propriul grup etnic, fiind caracterizată de o acceptare necritică a grupului și de o exaltare a calității de membru, dar fără a agrea soluții extreme de excludere a celor considerați alogeni. În final, o minoritate considerabil de voluminoasă (18%) este caracterizată de un etnocentrism exclusivist, însemnând că pe lângă centrarea exaltată pe propriului grup etnic, agrează soluții extreme pentru promovarea purității acestuia.
8. Prejudecata
Prejudecata este o atitudine negativă (predispoziție acțională) de a limita, restrânge sau de a respinge contactele cu anumite persoane luând în calcul doar apartenența lor la anumite categorii (etnice, naționale, anumite categorii defavorizate, etc.). Măsurarea atitudinilor se face (cel mai frecvent) prin analiza distanțelor sociale (rudenie prin alianță, vecinătate, etc.) considerate acceptabile de subiecți în relație cu variate grupuri minoritare. În perspectiva ultimilor (trei-patru) ani tendința este de accentuare a raportării negative față de diferitele categorii minoritare și marginale. Această creștere se poate constata pe două dimensiuni distincte: volumul total al populației care dorește să mențină anumită distanță și gradul de respingere sau distanța socială la care dorește să-i țină pe membri unui anumit grup (este o situație când cineva nu dorește să aibă rude provenite dintr-un anumit grup etnic, dar dacă nu-i dorește să-i aibă în țară nici ca și concetățeni trădează o prejudecată mult mai puternică).
În ceea ce privește volumul convențional al populației (și pornind de la caracterul cumulativ al scalei Bogardus a distanței sociale) putem considera că acesta include populația care ar refuza cea mai intimă relație de proximitate socială: rudenia prin alianță. Logica este simplă (și validată empiric) cineva care nu ar accepta ca vecini sau colegi de muncă membri unui anumit grup etnic (alte categorie marginală sau cu status scăzut), cu o probabilitate foarte mare va refuza și rudenia prin alianță (dar nu și viceversa). Astfel comparativ cu datele din 2002 constatăm o creștere semnificativă a volumul populației homofobe și a populației care este intolerantă față de manifestările religioase sectare (foarte probabil că reprezentarea cotidiană include aici și variatele manifestări de fundamentalism religios).
În cazul populației homofobe creșterea este de mai mult de 13%, de la 54% a populației în 2002 la 67,8% în 2006. Iar în relație cu manifestările religioase considerate sectare creșterea este de la 44% la 55,1%. În ceea ce privește alte categorii, grupuri etnice minoritare, rasiale, alte categorii defavorizate (bolnavi de SIDA, persoane cu handicap), creșterea sub aspectul volumului din populație care nu ar dori rudenia prin alianță nu este semnificativă. În cazul rromilor 45% din populație își manifestă o anumită respingere, și eventual și în acest caz există o ușoară creștere, dar fiind în marja de eroare a sondajului, nu ne putem pronunța cu siguranță.
Poate că nu a crescut semnificativ volumul populației cu prejudecăți, dar în schimb intensitatea da, în sensul că asistăm (practic în cazul fiecărei categorii în legătură cu care am formulat întrebări referitoare la distanța socială) la o creștere ușoară a volumului populației care dorește să impună sau să mențină la muncă sau în locul unde locuiește o distanță față de anumite categorii, în speță față de rromi.
Deci putem afirma că în general prejudecățile etnice tind să se intensifice, nu neapărat în ceea ce privește volumul populației care manifestă o anumită reticență în contactele cu minoritățile etnice, ci mai degrabă în ceea ce privește intensitatea cu aceste prejudecăți sunt asumate. Creșterea volumului populației homofobe și a intoleranței față de manfiestare considerate sectare poate da motive de reflecție și îngrijorare. Cu atât mai mult cu cât acesta se întâmplă pe fondul unei întăriri generale a tendințelor autoritariene din cadrul societății românești.
9. Discriminare
Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceluiași grup sunt tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un patern social de comportament agregat (Michael Banton, 1998). În științele sociale termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui vizat.
Cercetările efectuate au identificat existența mai multor tipuri de discriminare. În general, este operată distincția între discriminarea directă și cea indirectă (Michaela Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul diferențiat este generat în mod intenționat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire egală și o slujbă similară sunt plătite în mod diferențiat datorită faptului că una dintre acestea aparține unui anumit grup etnic.
Discriminarea indirectă apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziții diferite deși aveau aceeași pregătire. Kirshna Mallick (1995) propune alte două tipologii, având la bază distincția între discriminarea intenționată și conștientă și cea neintenționată, precum și între discriminarea practicată de indivizi și grupuri și cea practicată de instituții.
În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă față de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenența acestuia la grup (Gordon Allport, 1958). Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă a prejudecății (Dora Copozzo, Chiara Volpato, 1996). Acestea reprezentând o structură cognitivă stabilă și relativ rigidă, ajută la menținerea atitudinii negative și la perpetuarea comportamentelor diferențiate bazate acestea. Un alt fenomen cu care este relaționată discriminarea este cel de stigma, cei stigmatizați devenind mai ușor ținta tratamentelor diferențiate.
Științele sociale au oferit o serie de explicații alternative pentru practicarea discriminării.
-Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este „produsul stratificării sociale bazată pe distribuția inegală a puterii, statusului și bogăției între grupuri” (Bouhris, Turner, Gagnon, 1997, pag. 274). Grupurile dominante încercă să își mențină poziția apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status superior au tendința să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate (ibidem, pag.285).
-Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susține că discriminarea apare în condițiile competiției pentru resurse limitate care există între două grupuri. În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.
-O altă serie de explicații oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferențiat aplicat anumitor persoane / grupuri de identitatea socială. Teoria identității sociale elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identității sociale pozitive la nivel individual.
-Teoria Interacțiunii Comportamentale, elaborată de Rabbie (apud. Bouhris, Turner, Gagnon), arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur rațional, instrumental și economic. Indivizii au tendința să îi favorizeze pe membrii propriului grup și ,deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a își maximiza câștigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparțin, indivizii se așteaptă ca și aceștia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.
Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistență socială, serviciile de sănătate, serviciile educaționale, instituțiile destinate să mențină ordinea publică).
Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreționare de care dispun funcționarii acestor instituții (Michael Lipsky, 1980). În analiza pe care o face asupra relațiilor dintre funcționarii instituțiilor publice și clienții acestora, Michael Lipsky identifică o serie de situații în care pot să apară tratamente diferențiate la adresa clienților și anumite grupuri de clienți care sunt potențial favorizați. Astfel, funcționarii vor fi tentați să îi favorizeze în distribuirea resurselor pe clienții care par să aibă cele mai multe șanse de eligibilitate conform criteriilor birocratice. De asemenea, birocrații vor avea tendința să îi favorizeze pe cei din interacțiunea cu care pot obține o anumită gratificație. În acest caz se află cei similari pe o dimensiune sau alta cu funcționarii respectivi (de exemplu etnic sau rasial). Tratamentul diferențiat apare mai ales atunci când există mulți solicitanți pentru resursele respective și nu există un control pentru felul în care au fost atribuite acestea, precum și în situația în care funcționarii trebuie să hotărască dacă unii clienți răspund mai bine la tratament decât alții. În condițiile în care munca funcționarilor publici implică un stres destul de mare, aceștia vor face apel la stereotipuri pentru a își simplifica munca și vor acționa în conformitate cu acestea.
Grupurile supuse cel mai adesea discriminării și asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt: minoritățile etnice, rasiale, religioase, grupurile de imigranți. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorităților sexuale, a persoanelor cu abilități speciale, precum și a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul educațional, piața muncii, locuirea.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din puncte de vedere economic (S.M. Miller, 1996). Cei care sunt ținta prejudecăților și a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăți de integrare pe piața muncii (nu își vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiți la nivel inferior celor care aparțin grupurilor favorizate), vor avea dificultăți în obținerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct de vedere economic și îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.
Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de șanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradițional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acțiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de șanse pentru toți cetățenii, indiferent de grupul căruia îi aparțin. Discriminarea Pozitivă și Acțiunea Afirmativă presupun pe de o parte recunoașterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum și dezvoltarea de politici și de practici care ajută la depășirea dificultăților (Neil Thompson, 1997).
Domeniile principale în care s-au focalizat acțiunile strategiilor de eliminare a discriminării sunt piața muncii, educația și locuirea.
10. Antisemitismul
Holocaustul, participarea și responsabilitatea autorităților române în exterminarea evreilor au constituit subiect intens mediatizat în ultima perioadă. În acest context nu este suprinzător faptul că a crescut considerabil ponderea populației care își exprimă o opinie în legătură cu această problemă. Comparativ cu 2003 în 2006 volumul acelora care au exprimat o opine în această direcție a crescut de la 47% la 62%. În general la toate întrebările care vizează evrei am obținut o rată mai mare a răspunsurilor care exprimau o opinie decât s-a obținut în 2003. În acest context de conștientizarea a problemei tendința generală este de creștere a acelei populații care tinde să fie de acord cu variate prejudecăți clasice despre evrei (conducători ai unui complot financiar-politic internațional, responsabili pentru instaurarea comunismului etc.). Dar se pare că mai degrabă (raportat inclusiv la proporțiile anterioare) a crescut tabăra acelora care resping asemenea idei și raportări. De exemplu proporția celor care exprimă o opine în legătura cu afirmația: „Evreii exagerează persecuțiile la care au fost supuși pentru a obține avantaje.”a crescut de la 68% (2003) la 82%, ponderea celora care sunt de acord a crescut de la 27% la 31,5%, iar a celor care resping asemenea afirmații de la 41% la 50,6%. Deci campania de conștientizare a Holocaustului și a variatelor responsabilități în acest proces în general a produs rezultate dar și anumite efecte nedorite, cum ar fi creșterea taberei celor care tind să fie de acord cu teze de factură antisemită.
I.3. Romii, grup etnic minoritar
.Analiza sociologică a minorităților sociale nu se referă în primul rând la trăsăturile intrerseci distinctive ale acestora (particularități sematice, trăsături etnice, credințe religioase), ci identifică grupurile sociale în termenii poziției lor în structura socială, structura care este creată de distribuția inegală a puterii, banilor, prestigiului. Procesul de stratificare a minorităților sociale în relație cu majoritatea socială dominanta implică atat procese de formare și reproducere a inegalităților și distanțelor sociale (izolare, segregase socială , discriminare , marginalizare), căt și mentinerea acestora ca expresie a continuării stratificării sociale cu pluralismul cultural.
In sociologie, grupurile minoritare sunt acele subgrupuri care suferă dezamantaje datorită prejudecătii si discriminarii, conceptul de minoritate referindu-se in special la grupurile rasiale, religioase, nationale sau etnice.
Caracteristici generale si definitarii pentru minoritate – Psihologii Anthony G. Si Rosolind J. Dworkin (1987) prezintă patru caracteristici definitării pentru minoritate, și anume: identificabilitatea , puterea diferențială, tratamentul diferențial și priorativ sau discriminarea și conștiința de sine a grupurilor minoritare.
Calitatea de a fi identificabil este dată de trăsăturile fizice, culturale care stau la baza statutului minoritar, trăsături care pot fi definite și interpretate social, nefiind fixe , ci variabile. În absența unor astfel de caracteristici de identificare există posibilitatea de amestec cu restul populației în timp. Puterea diferențială se referă la șansele de realizare a minorităților: accesul la slujbe, educație, servicii de sănătate; de obicei grupurile minoritare ocupând poziții mai dezavantajoase. Tratamentul diferențial și priorativ afectează șansele și stilul de viață al minorițărilor. Discriminarea presupune tratarea inegală a minorității în raport cu unele trăsături cum ar fi apartenența etnică, religioasă, poziție socială.Termenul se referă la comportamentul unei majorităti față de o minoritate dominantă și implică prejudiciul adus unei persoane sau unui grup. Câteva moduri de raportare a majorităîii in raport cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicaării cu astfel de grupuri;segregarea-negarea accesului în anumite locuri, a participarii la anumite cluburi, a membralității într-o organizație etc, cu alte cuvinte, interzicerea contactului între grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violența este o altă formă de discriminare dusă la extremă, manifestându-se prin agresivitate fizică. Conștiința de sine a grupurilor minoritare se formează treptat, grupul perceptând similaritățile poziției lor, destinul comun. Prin conștiința de sine se afirmă identitatea personală care se răsfrânge asupra grupului.
Noțiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecțrui urmator grup : grupuri rasiale, religioase, naționale și etnice.
În sociologie cuvântul etnic are un înteles mai larg, referindu-se uneori fie la rasă, fie la religie, fie la grupuri naționale, și deseori la o combinație a acestor trei. Astfel grupurile etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtășesc o moștenire unică socială și culturală transmisă de la o generație la alta”
Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiții culturale comune care au sentimentul identității ca subgrup în cadrul societății dominante.
Membrii acestor grupuri diferă de ceilalți membri prin anumite trăsături culturale specifice: limba distinctivă, religie, tradiții folclorice (obiceiuri, îmbrăcăminte), tradiții culturale, comportament sau mod de viață.
Ceea ce e specific și important e sentimentul identității și autoaprecierea lor ca fiind diferiți de majoritate, constientizând deosebirea dintre noi-imaginea de sine și ei-imaginea celorlalți; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.Grupurile etnice sunt minorități etnice sociale cuprinse în cadrul societății dominante care le controlează. Prin ce se diferențiază minoritățile etnice de natiune ? Prin aceea ce reprezintă dimensiuni mici, au la bază o moștenire comună, sunt mult mai persistente în istoria umană, sunt esential exclusive și escriptive, membrii acestor grupuri având la baza anumite trăsături înnascute, în timp ce națiunile sunt circumscrise în timp și spațiu, sunt inclusive, definite cultural și politic.
La nivel de comunitate etnică, Anthony D. Smith, în cartea sa The Ethnic Origins of Nations afirma ca orice etnie are câteva fundamente sau dimensiuni etnice esențiale cum ar fi: un „nume colectiv” care este de fapt marca identificabilității unei etnii în înregistrările istorice, este o emblemă a comunității etnice evocând în același timp o atmosferă care are putere și semnificație pentru cei ce se includ: un „mit comun al originii” care furnizează întelesul unei așezări colective în lume și cartea comunității ce explică originile, creșterea și destinul acesteia; „împartașirea unei istorii” este o altă dimensiune ce stă la baza unei comunități istorice. Sentimentul unei istorii comune ale generațiilor succesive; fiecare generație cu setul ei de experiențe se adaugă la arbolele genealogic comun definind o populație în termenii succesiunii temporale experimentate, transmițând totodată generației viitoare istoricitatea propriei lor experiențe.
Cu alte cuvinte, secvențele istorice furnizează „forme” pentru experiențele viitoare, canale și matrice pentru interpretarea lor ; „împraștierea unei culturi” ; etniile se diferențiază prin una sau mai multe elemente culturale care ajută la unirea membrilor și la separarea lor de cei din afara.
Cele mai comune trăsături împartașite și specifice sunt limba vorbită și religia , la care se adaugă și alte obiceiuri: legi, culoare etc; „asocierea cu un teritoriu specific” ceea ce nu înseamna ca un grup etnic trebuie să fie în posesia fizică a teritoriului, contează existentă unui centru simbolic geografic, un habitat sacru, o patrie în care se pot reântoarce; „un sentiment al apartenenței și o solidaritate activă”.
Termenul cheie în definirea minorităților etnice este cel de cultura , prin cultura specifică a unei minorități etnice întelegandu-se sistemul întelesurilor împărtășite și dezvoltate într-un context economic și social, pe un fundal istoric și politic specific. De aceea , în cele ce urmează voi aborda câteva din trăsăturile esențiale ce definesc grupurile etnice ca: proveniența, originea numelui de rom, statulul și identitatea.
Originea țiganilor și cauzele migrării lor au fost interpretate în diferite feluri de către specialiști. „Cercetările sistematice de lingvistică, antropologie și istorie au stabilit însa originea indiană a celor numiți țigani, fapt probat de limba lor inrudită cu limba neo-hindi și derivată, ca și acestea, din prakrit, forma vernaculară a vechii sanscrite… Tot prin studii lingvistice și etnografice s-a circumscris și aria geografică și culturală din care au migrat strămoșii romilor : nord-vestul Indiei, teritoriul actualului Punjab si Rajastan”.
Multă vreme șiganilor li s-a atribuit originea egipteană și aceasta datorită infățișării cu vechii egipteni și a obiceiurilor păgâne. Țiganii și-au însușit această faimă a pseudo-strămoșilor lor până în momentul în care spre sfârșitul secolului al XVIII-lea Grellman, un învățat de origine germană, a încercat să dovedească originea industara a țiganilor prin compararea limbilor. De atunci și până astăzi se acordă o mai mare credibilitate originii indiene a țiganilor.
Se presupune că, primul val migrator de țigani s-a îndreptat spre Persia prin 430-431 d.c., când monarhul persan Bahram Gur a hotărât ca supușii săi trebuie să lucreze o jumatate de zi, iar a doua parte din zi să o petreacă mâncând și bând în sunetul muzicii;astfel a cerut regelui Indiei să îi trimită lăutari – 12000 la persani și care mai apoi s-au înmultit și au trebuit să învețe limba locuitorilor persani pentru a putea comunica. Savanții afirmă că țiganii au părăsit acest teritoriu înainte de mijlocul secolului al VII-lea. Dupa părăsirea Persiei, țiganii au ajuns în Armenia, care a cazut sub dominatia araba. Prin secolul al XI-lea tiganii s-au deplasat spre vestul Imperiului Bizantin – Constantinopol și Tracia – și ulterior s-au răspândit în Balcani și în întreaga Europă. Sub dominația Bizantină, țiganii eu fost expuși influențelor lingvistice grecești care au fost mult mai puternice decât cele ale limbii persane. Din Asia Mica se pare că s-au despărțit în două ramuri în funcție de conducătorii lor, unii trecând prin Macedonia spre Grecia Continentală si cea insulara, iar altii spre nord catre teritoriile care mai tarziu aveau sa devina Iugoslavia si Romania.Istoricii afirma ca unele dintre aceste migratii pot avea legatura cu inaintarea constanta a Imperiului Otoman și a năvălirilor tătare. Dacă unii au reușit să fugă dinaintea turcilor și a tătarilor, alții au servit drept robi. In zona Europei aflată sub stăpânire otomana istoria țiganilor rămțne mult mai confuză, majoritatea trăind în secolul al XVII-lea sub stăpânirea turcească, într-o perioadă când Imperiul Otoman atinse cele mai intinse hotare.
„Venirea țiganilor în Principatele Române este asociată de M. Kogalniceanuș și apoi de N. Iorga cu invazia mongolă la jumatatea secolului al XII-lea. Cercetșri mai recente probează venirea țiganilor din teritoriilor de la sud de Dunăre ,mai întai în Tara românească , apoi în Moldova, Transilvania și mai departe.” Altă opinie susține ideea că primii țigani au ajuns în Tara Românească la începutul deceniului opt al secolului al XIV-lea, veniți sau aduși din sudul Dunării, în ajunul anului 1370. Ei au sosit în România pe parcursul mai multor secole, nu într-un singur val.
Pentru estimarea numărului de țigani avem date din anii 1830-1860 care indică pentru Țara Românească si Moldova un număr de 200000-250000 de persoane.
N Mai târziu,la recesământul general al populației din anul 1930 s-au declarat de neam țigănesc 262407 persoane, adică 15% din populația României, în Dobrogea fiind 11446 (1,4% din populație) .În 1977 numărul lor a ajuns la 540000 persoane, iar în 1992 cifra minimă este de 819446 persoane (3,6% din populația țării) și cea maximă de 1010646 persoane (4,6% din total). Oricum, toate aceste cifre nu reprezintă numărul exact de persoane, întrucat în studiile recente sunt făcute și alte estimări cu privire la numărul acestui grup etnic : minim 1800000 și maxim 2500000 țigani.
O altă dimensiune importantă în definirea grupului minoritar este identitatea. Identitatea este istoria unei vieți refigurată continuu de către toate istoriile, veridice sau fictive, pe care subiectul le povestește despre sine.Această refigurare face din viața însăși o țesatură de „istorii povestite”, identitatea fiind văzută ca un proces continuu de (re)construcție punând accent pe componentă internaționala:individul sau comunitatea se identifică cu ceea ce povestesc ceilalți, despre el (ei). De asemenea, este important de observat cum se raportează individul la comunitatea sa etnică. Dupa Emanuelle Ponce, identitatea romilor este greu de definit în mod obiectiv, întrucat are multiple moduri de manifestare și se intemeiază mai cu seama pe criterii subiective și pe sentimentul acut de apartenență la o comunitate distinctă. Fiind o comunitate foarte eterogenă, societatea romilor este imparțită în corporații sau grupări care au o identitate aparte ce se transmite de la o generație la alta, și care îi structurează relațiile cu mediul social. Astfel pot fi identificați în funcție de: îndeletnicirile vechi sau care se practică și astăzi, modul de viața nomad sau sedentar, și chiar după o specifitate culturală (rudarii sunt de exemplu fie vlaxuți-creștini, fie turcani-musulmani).
Caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice
a)Caracteristici fizice (rasiale) sunt usor identificabile la nivelul conștiinței colective, sunt foarte adesea un criteriu distinctiv. Un asemenea criteriu exterior îl putem găsi operând cu prestantă, de exemplu, în cazul populațiilor de negri sau de indieni din SUA.De regula însa diferențele rasiale propriu-zise sunt mult mai puțin importante în distingerea populațiilor cu profil etnic diferit.
b)Limba distinctiva. Utilizarea unei limbi proprii este caracteristica ce operează diferențierea cea mai clară între grupurile etnice.
Cultura proprie este în cea mai mare măsură menținută de o limba proprie. Limba este poate semnul cel mai distinctiv al unei comunități etnice; ea este totodată și o importantă barieră în calea intrărilor din afară în respectiva comunitate. Ieșirea este mult mai usoară pentru că se realizează de regulă în comunitatea majoritară, mult mai laxă ca profil etnic, limba populației dominante fiind știută și de minorități. Ieșirile spre alte comunități etnice minoritare sunt și ele facilitate de limbă dominantă comună.
c)Traditii cultural-folclorice. În procesul de evoluție istorică relativ izolată a unei populații, aceasta și-a dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele importante ale vieții (diferite sărbaăori) cât și o producție artistică de tip folcloric specifică. Aceste tradiții cultural-folclorice, fiind legate mai mult de anumite momente festive din viață individuală și colectivă, iar nu de viață curentă supusă unor forte masive și continue de schimbare, manifestă o foarte mare persistentă, fiind in fapt importante semne distinctive ale etnicitații. Practicarea lor reprezintă de asemenea un factor de menținere a coeziunii unei populații cu profil etnic. De multe ori grupurile etnice se disting între ele și prin apartenențe religioase specifice.
d)Mod de viata specific. Modul de viață este o stare foarte dinamică, determinată de schimbările tehnologice, economice, social politice mai generate. Există însă în modul de viață o serie de componente referitoare în mod special la atitudinea individuală față de viață, la strategia de a face față diferițelor probleme și care tind să prezinte un profil etnic marcat. Aceste componente sunt de fapt materia primă a stereotipurilor pe care populațiile etnice și le produc unele despre altele: irlandezii,englezii,francezii,americanii,romanii,rușii,țiganii.
Profilul etnic al populatiei de romi
Fizic există o anumită particularitate care distinge pe romi la nivelul percepției comune: culoarea pielii. Acest semn dinstinctiv este însă relativ. Dupa majoritatea specialiștilor,populația de romi are ca origine rasa indo-europeană, din care provin prin diferite combinații, practic toate populațiile Europei în primul rând, fiind rasial destul de apropiați de restul populației din această regiune, amestecul a fost facilitat. Aceasta face ca mulți dintre romi să nu fie nici din punctul de vedere al culorii pielii atât de distinctiv. La nivelul observației comune- și de fapt aceasta este foarte importantă pentru că ea susține comportamentul colectiv – se acceptă ca cei mai mulți dintre romi tind să aibă o piele mai închisă la culoare.
Dar există și persoane care nu sunt considerate a fi romi cu o piele mai închisă la culoare, apropiată de a multor romi. Exista și romi cu o piele mai deschisă decât a multor neromi.În fapt,fizic, acesta este singurul semn distinctiv care , după cum se poate observa, nu funcționează insuficient de multe cazuri. Doar în anumite situații criteriul fizic poate deveni cu claritate distinctiv.
În cazul romilor din România limba română are o capacitate semnificantă mai redusă decat limba altor comunități etnice minoritare de a fi purtatoarea specificului etnic.Acest lucru pornește din două rațiuni:în primul rând gradul de răspândire a limbii este foarte scăzut.Datorită modului lor de viata de tip simbiotic, iar nu izolat în raport cu comunitatea maghiară, romii utilizează vital limba comunității maghiare.Copii sunt învățați limba comunității dominante încă de la început, ca o a doua limbă maternă, acolo unde limba romani este cunoscuta si utilizata sau pur si simplu ca singura limba materna, acolo unde limba romana nu mai este utilizată. Așa se face că un rom care nu știe limba romana, la nivel de limba maternă, sau în comunitățile maghiare, limba maghiara , este o excepție absolută.
În al doilea rând, semnificația utilizării limbii romani. Limba romani nu este utilizată în activitățile de tip religios, una din sursele importante ale menținerii unei limbi minoritare. Atunci când romii participă la viața religioasă, ei o fac împreună cu comunitatea minoritară și în limba acesteia.
Limba romani mai prezintă înca o foarte importantă limită: ea nu reprezintă un instrument cultural de dezvoltare a culturii tradiționale proprii și nici de acces la cultura universală. Ea nu a fost o limbă scrisă. Din acest motiv ea nu a putut păstra decât un folclor oral, mai mult cântece și unele povestiri. Lipsa unei limbi scrise, alături de situația de marginalitate a populației de romi, a împiedicat de fapt dezvoltarea unei ample culturi.
Limba romani nu a fost o limbă a intelectualității romilor. Efectul secundar al acestei situații a fost că romii intelectuali s-au amestecat cu intelectualitatea majoritară, utilizând în practica lor intelectuală în mod exclusiv limba acesteia. Lipsa unui grup de intelectuali purtători activi ai culturii etnice proprii a avut consecințe importante în avoluția întregii populații.
CAPITOLUL II
CUM SE MANIFESTA SI CUM VA EVOLUA
FENOMENUL ETNIC ÎN ROMÂNIA
II.1.Mitul societății multiculturale
Se vorbește din ce în ce mai des despre interculturalitate sau filozofia interculturalitații ca o stare de fapt într-un nou mileniu al politicii globale și al comunicării inter-etnice. Interculturalitatea este discursul modernitatii târzii, care prezintă, interpretează și reevaluează experiența socială a diversității și a diferențelor. În construcția identității sociale, interculturalitatea se opune strategiilor omogenizante ale modernității, considerindu-le pe acestea ca suficiente și opresive, punand accentul pe diferente și diversitate. Ideologia interculturalității își propune ajutarea comunităților în sustinerea culturilor lor diferite. Acest lucru însa nu înseamna ca interculturalitatea se opune schimbarii. Interculturalitatea liberală recunoaște ca schimbarea in lumea contemporana este inevitabila, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor in starea lor primara. Interculturalitatea liberala izvoraste din dorinta de reusita a membrilor societatii. Iar aceasta reușită depinde de respectul și inflorirea grupurilor culturale ale indivizilor.
Interculturalitatea pretinde respect și apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate, pretinde toleranța unei comunități fata de cealalta comunitate, și în acelasi timp pretinde dreptul individului de a părăsi propriul grup cultural. Avand în vedere cele enuntate mai sus, se realizeaza foarte des o confuzie intre interculturalitate si multiculturalism. Desi se intrepatrund, ele se folosesc in situatii diferite pentru a exprima moduri specifice de manifestare a educatiei sociale.
Multiculturalitatea reprezinta conviețuirea diverselor grupuri socio-culturale într-un spatiu social dat, coexistenta istoric determinata, si in general pasnica, care nu-si propune in mod necesar realizarea de schimburi culturale, ci interactioneaza firesc in procesul coexistentei si dezvoltarii sociale. Multiculturalitatea are în vedere gestionarea comunitatilor etno-culturale caretraiesc pe teritoriul unei țări. Ea este o stare de recunoastere a diferentelor și exprimă statica socială
Interculturalitatea reprezintă relația de interactiune si cooperare continua a diverselor grupuri culturale, etnice, religioase, etc.(a tuturor categoriilor de minoritati), relatiile determinate fiind de schimb cultural si intercunoastere in contextul grijii față de menținerea specificului fiecărei comunități. Interculturalitatea, fără a fi un scop în sine, este rezultatul dezirabil al procesului intern de autoajustare a comunității multiculturale. Ea presupune un proces de intrepatrundere a culturilor si edificare a unei culturi comune. Ea este, precum am mai afirmat, un deziderat, o invitație adresata tuturor etniilor care traiesc într-un spatiu geografic, un dialog pentru o dezvoltare durabilă – garant al pacii. Ea reflectă dinamica socială
Mitul societății monoculturale este dezmintit în mod constant de realitățile dinamice ale dezvoltarii comunitatilor. Conviețuirea unor populații aparținând unor etnii diferite, care comunica, coopereaza, si inevitabil produce influente reciproce pozitive, este premisa interculturalitatii ca resursă fundamentală a dezvoltarii sociale a tuturor comunitatilor etnice din zona respectiva. Procesul de integrare europeana este în sine un proces de afirmare a interculturalităților. În spațiul Comunității Europene fiecare „minoritate” națională, etnică, religioasa, culturala se afirma ca identitate. Pluralismul valorilor este miza care face posibilă orice strategie integrativă.
Consiliul Europei a fost, cu siguranțî, printre cei mai activi sustinatori ai principiilor interculturalitătii, aceasta prestigioasă organizație europeană fiind și promotoarea conceptului de „societate interculturala”. Este vorba despre o societate ce recunoaste diferentele culturale, sustine dezvoltarea identitatilor specifice, dar incurajeaza si dialogul intercultural, contactele, schimburile si interferentele culturale. Aceste principii generoase sunt valide in general, în orice societate, în orice zona din lume, și ele trebuie sa se regaseasca pe deplin la nivelul sistemelor educative.
Cadrul Legislativ
În ceea ce privește legalitatea conceptelor de interculturalitate și multiculturalism, articolul 6 din Constituția României stipulează ca:
(1) Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase.
(2) Măsurile de protecție luate de stat pentru pastrarea, dezvoltarea îi exprimarea identitatii persoanelor apartinand minoritatilor nationale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalti cetateni romani
Constitutia Romaniei mai este sustinuta și de catre Declaratia drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, lingvistice si religioase, adoptata de Adunarea generala a ONU în Rezoluția sa nr. 47/135 din 18 dec. 1992 care în art.2 si 4 stipuleaza ca minoritatile au dreptul de a-si proteja cultura si identitatea.
"Dacă este cazul, statele sunt datoare sa intreprinda masuri in sfera educationala, in scopul incurajarii istoriei, a traditiilor, a limbii si a culturii minoritatilor care traiesc pe teritoriile lor. Persoanele apartinand minoritatilor ar trebui să beneficieze de posibilitatea de a învața să cunoasăa societatea în ansamblul ei " (Art. 4 alin.(4) din Declaratie)
II.2. Interculturalitate în România. Etniile din Dobrogea și problemele lor
În fața problemelor deosebit de complexe ale societății românești actuale, din ce în ce mai multă lume consideră interculturalitatea ca o parte esentiala a soluției. Societatea romaneasca in ansamblul ei a devenit treptat, pe parcursul ultimului deceniu, tot mai constienta de propria ei diversitate culturala și, mai mult, tot mai numerosi sunt cei ce consideră ca aceasta diversitate culturala nu reprezintă o fatalitate, un blestem al istoriei, ci o oportunitate, o bogatie ce se cuvine valorificată în beneficiul general. Acestia din urma sunt in general cei care sustin ca educatia interculturală este esențială, în primul rând pentru stabilitatea societății și sansele ei de dezvoltare durabilă, pentru că ne învață cum sa traim unii cu alții, dar și, în al doilea rând, pentru că promovează egalitatea, respectul și deschiderea spre comunicare cu „celalalt”.
Cu toate acestea, de multe ori se regasesc diferentieri în modul de tratare a subiectului interculturalitatii: la nivelul discursului politic, transmis de mass-media, accentul cade pe conflictualitate, pe dificultatile ce apar, sau sunt uneori chiar construite, in relatiile dintre diferitele comunitati culturale, la nivelul scolii se ignora in totalitate existenta unor astfel de probleme, în timp ce la nivelul comunităților locale relatiile sunt absolut firesti, situațiile problematice aparute fiind rezolvate prin mecanisme specifice, ce au la baza reteaua complexa de relații interpersonale ce leagă membrii comunitatii respective, dincolo de granitele diferitelor grupuri culturale ce compun acea comunitate.
În continuare vom analiza soarta minoritatilor prezente pe teritoriul de sud-est al Romaniei care au fost nevoite sa se adapteze majoritatii romanesti, si, de ce nu, sa imprumute si sa imprumuta valori si un anume stil de viata.România este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.În tara noastra, alaturi de români si împreuna cu ei, traiesc si alte etnii care se bucura de aceleasi drepturi
ȚIGANII
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala
GYPSY (engl.) – termen folosit pentru a defini grupuri etnice formate prin dispersia grupurilor comerciale, nomade (si a altora) din India, la începutul secolului X si amestecarea lor cu grupuri europene și de alte origini în timpul raspândirii lor în diaspora. Acest termen, împreuna cu alte câteva variante europene – TIGAN, GITAN, ZIGEUNER – considerat de multi ca are o conotatie peiorativa.
RROM – un membru apartinând grupului; RROMI – mai multi membri sau grupul ca întreg.
RROMANI – limba vorbita de romi. Folosit, de asemenea, ca adjectiv; GADJO – termen folosit de rromi când se refera la nerromi.
Federația etnică a Romilor din România apreciaza numarul țiganilor la 2,5 milioane persoane, adica 10% din populatia tarii. Evident, cifra este exagerata. O alta cifra care se vehiculeaza este 1,5 milioane persoane. Aceasta cifra pare mai apropiata de realitate, dar nu este rezultatul vreunui recensamânt sau al vreunei investigatii serioase.
Se apreciaza populatia țiganilor ca fiind de 1.010.000 adica 4,6% din numarul total al locuitorilor. Numai în București se estimează că există în jur de 5-600.000 de țigani la o populație de 3.000.000 locuitori.
Populatia de romi înregistrata la recensamântul din ianuarie 1992 a fost de 401,1 mii persoane, crescând, față de datele recensamântului din 1977, cu 80,2%. Modificarile în numarul de romi între ultimele doua recensaminte sunt însa diferite între sat si oras: sat – 56,1%; oras – 31,9%
Tendinte si comportament
Principalele caracteristici ale țiganilor sunt urmatoarele: nu au o entitate politica proprie; nu au un teritoriu propriu (sunt dispersati în întreaga Europa);împartasesc o identitate57 impusa (marginalizare politica si sociala); segment mai mult sau mai putin deviant al societatii; formele de identitate: închise, traditionale – au dus la marginalizarea comunitatilor de tigani; vazuti ca grup contracultural, contestatar al normelor si valorilor fundamentale ale societatii; 2/3 în Europa centrala si de est si în Balcani.
Pentru țigani, se pune transant problema integrarii lor în civilizatia româneasca sau, dimpotriva, respingerea lor si tratarea lor în continuare ca o etnie care nu se poate integra în societate si care va trai în continuare asa cum a trait ea de mii de ani, punând probleme grave convietuirii sociale cu populatia majoritara și cu celelalte etnii. E drept, la ora actuala, exista înca o confuzie între asimilare si integrare (în ceea ce-i priveste pe tigani). Oricum, integrarea lor în societatea civilizata înseamna renuntarea la traditiile nomade, precum si la multe alte traditii, îndeosebi la cele care tin de respingerea învatamântului si a culturii moderne. Aparent, țiganii nu constituie si nu pot constitui un pericol grav la adresa securitatii nationale, decât în masura în care îngroasa lumea interlopa, a traficantilor de droguri, a criminalilor si infractorilor. Aceasta lume nu are nimic comun cu etnia tiganilor, dar ei se integreaza mai usor într-o astfel de societate, decât în una unde se cere efort intelectual îndelungat, perseverenta, munca. Din acest punct de vedere, comportamentul tiganilor, necontrolat si nesupus legilor, poate duce la destabilizari foarte grave. În anumite localitati si zone, ei pot deveni chiar populatia majoritara, datorita natalitatii sporite.
UCRAINENII
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala – La recensamântul din 7 ianuarie 1992, ucrainenii58 numarau 65.800 persoane, situându-se pe locul patru între minoritatile din România, dupa maghiari, romi (tigani) si germani. Numarul lor a crescut de la 45.900 persoane în 1930, la 60.500 în 1956 si la 65.800 în 1992 (aici incluzându-se si cei ce s-au declarat ruteni sau hutani). Proportia lor în totalul populatiei din tara noastra a ramas, în perioadele analizate, de 0,3 %. Ucrainenii traiesc în marea lor majoritate în comune.
Ei sunt concentrati mai ales în judetele Maramures, Suceava, Timis, Caras-Severin, Satu-Mare și în Dobrogea mai ales în Tulcea și Constanța (în proportie de 6,8 % din totalul populatiei judetului Maramures si în proportii mai mici în celelalte judete). De retinut ca peste jumatate din numarul ucrainenilor s-a înregistrat în Maramures (55,8 %).
Tendințe și comportament – Ucrainenii sunt atasati strâns spatiului în care traiesc. Nu au tendinte migrationiste si nici de asociere în organizatii subversive, antistatale. Cu toate acestea, trebuie luata în calcul probabilitatea coagularii unor tendinte de alaturare la conationalii lor de peste granita de nord si est a tarii, în momentul aparitiei unei evolutii autonomizante din partea altor nationalitati conlocuitoare din România, mai ales ca Ucraina face presiuni în acest sens, ea deznationalizând aproape în totalitate etnia româna de pe teritoriul ocupat în 1940.
Surprizele pot fi prevenite, dacă se au în vedere, tot timpul, trăsăturile individuale ale etniei: ardoarea combativa, temeritatea, încrederea în fortele proprii, nestavilirea în gesturi, instinctualitatea, mai mult decât rationalitatea, si se tin sub control colectivitatile cu potential latent mai mare de implicare în asemenea situatii. Comportamentul lor în interiorul comunităților ucrainene este unul normal. Ei traiesc în localitati aproape închise si participa în proportia cea mai mare la activitatea economica a judetelor. Sunt foarte muncitori, disciplinati, cooperanti. Nu dau naștere la conflicte interetnice si nici nu creeaza tensiuni pe plan local, în raporturile cu autoritatile administrative și de stat.
RUSII-LIPOVENI
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala – În 1992, acestia numara 38.600 persoane, situându-se pe locul cinci între minoritati, dupa maghiari, rromi, germani si ucraineni. Numarul lor, incluzând cele 30.600 persoane care s-au declarat în 1992 lipoveni, s-a redus în perioada 1930-1956 cu 12.000 (datorita emigrarii), la ultimul recensamânt situându-se la nivelul anului 1956. Ei reprezinta în prezent 0,2% din populatia României și traiesc preponderent în mediul rural. Proportia celor care trăiesc în urban a înregistrat o usoara descrestere. În perioada 1930-1992, rusii-lipoveni din Capitala au scazut de la 3.700 la 1.200 persoane. Sunt raspânditi în noua judete din România. Aproape 9/10 dintre ei locuiesc în judetele Tulcea, Constanta, Iasi, Suceava si Braila. În Tulcea și Constanța se gasesc peste jumatate din persoanele de nationalitate rusa (7,5 % în ponderea judetului). În ultimii 25 ani, a crescut în rândul acestei nationalități numărul persoanelor de sex feminin.
Per total nascuti vii, predomina însă nascutii vii de sex masculin, care îi depasesc în proportie pe nascutii vii de sex masculin români. Rusii-lipoveni au o proportie ridicata (62,4 %) de populatie adulta de 5-59 ani, mai mare decât cea din 1977. Proportia celor fara scoala absolvita este la ei de 10,4 %, desi numarul absolventilor învatamântului secundar a înregistrat o crestere semnificativa în perioada 1977-1992. Rusii-lipoveni aveau, în 1992, un procent de 6,9 % analfabeti, din care 3/4 vârstnici. Din punct de vedere al religiei, acestia s-au declarat 62,2 % crestini de rit vechi si 31,8 % ortodocsi. A crescut în 1992, fata de 1977, populatia activa la rusii-lipoveni.
Tendințe și comportament – Rusii-lipoveni nu manifesta tendinte emigrationiste, ci doar de usoara deplasare din urban în rural.
În conditiile initierii unor actiuni din exterior, de destabilizare zonala, de sabotare a activitatii economice si politico-administrative, este posibila atragerea lor, implicarea în acte diversioniste, destabilizatoare, antistatale, chiar si numai pe fondul consumului exagerat de alcool si al apartenentei la etnia rusa, descendenta din Imperiul sovietic, care, nu este exclus sa-si fi creat, pe teritoriul României, în deceniile staliniste, structuri informative si de actiune terorista, în prezent bine conservate. De altfel, Rusia a cultivat cu insistentă, dupa 1990, relațiile cu o parte a populatiei din nordul Dobrogei, care, explicabil, si-a stabilit o noua denumire a nationalitatii, de rusi-lipoveni, desi, de secole, ei s-au numit ori lipoveni, ori rusi59. Activitatea lor principala – pescuitul (dar nu numai) – le conferă disponibilitatea spre cooperare de grup si solidaritate grupala si etnica. Unele conflicte, de mici dimensiuni, se nasc îndeobste pe fondul consumului de alcool. Pastratori ai unor trasaturi de cultura morala ale poporului rus, ca sentimentul datoriei, onoarei, onestitatii, sacrificiului și modestiei, înfruntarii cu stoicism a vitregiilor naturii si vietii, rusii-lipoveni manifesta loialitate fata de statul român si respect fata de autoritati. Ei îsi îndeplinesc cu constiinciozitate obligatiile ce le revin fata de societate si nu intra în conflict cu membrii altor comunitati.
Anumite conflicte, de însemnatate redusă, ce apar uneori, îsi au cauzele în disfunctionalitati organizatorice, administrative, în competitia pentru resursele insuficiente, în sarcinile de lucru etc. si au un impact limitat asupra coeziuni inter si intraetnice sau de grup.
TURCII SI TATARII
Date statistice, dinamica, distributie teritoriala – Potrivit recensamântului oficial din 1992, în Dobrogea traiesc 53182 de turci. Dintre acestia, turcii anatolieni (turcii propriu-zisi) sunt în numar de 29.533. Lor li se adauga 24.449 de tatari. În afara Dobrogei, pe teritoriul României, locuiesc 5798 de turci si 277 de tatari. Turcii si tatarii traiesc preponderent în asezarile urbane. În perioada 1930-1992 populatia tatara din mediul urban a crescut cu 60%. În ultimii 15 ani a crescut numarul populatiei turce de sex feminin. La tatari, între nascutii vii, predomina cei de sex feminin. Turcii au structura de vârsta tânara. Cei între 0 si 14 ani sunt în proportie de 33,2% (mai multi decât românii, 22,7%). Comparativ cu 1977, a scazut populatia tânara la tatari. Categoria de vârsta 15-59 ani are o proportie de 65,7% la tatari.
Tendinte, comportament – În evaluarea acestor riscuri trebuie sa tinem cont de faptul ca turcii din România reprezinta 0,2% din populatia întregii tari, iar acestia sunt sustinuti de statul turc.
Tendinta Turciei de a deveni putere regionala a amplificat relatiile deja tensionate cu unii din vecinii sai sau a dus la racirea relatiilor bilaterale cu alte state din regiune: Cu Grecia, disputa teritoriala privind o parte din insulele din Marea Egee; implicarea în problema cipriota, stationarea în nordul Ciprului a unui important contingent militar turc (35000 de militari); acuzatii privind implicarea Greciei în sustinerea actiunilor separatistilor kurzi; Cu Siria, disputa teritoriala pentru provincia Hatay; Cu Irakul, datorita deselor incursiuni ale fortelor de securitate turce pe teritoriul Irakului, împotriva separatistilor kurzi; Cu Iranul, drept urmare a dorintei Turciei de a-si extinde influenta asupra tarilor islamice caucaziene si asupra statelor din fosta Uniune Sovietica.
Principalele coordonate ale politicii externe turce în regiune sunt: Întarirea rolului de lider regional pentru statele din sud-estul Europei cu populatie musulmana numeroasa: Albania, Bosnia-Hertegovina (sprijina Tirana pentru crearea Albaniei Mari – Kosovo si vestul Macedoniei – o sustine în ceea ce priveste politica de albanizare a comunitatii grecesti; prin atragerea Albaniei în sfera sa de influenta, Turcia urmareste sa controleze tarmul Marii Adriatice si sa poata realiza mai usor contactele cu zonele musulmane din Bosnia-Hertegovina, scopul strategiei secundare este înconjurarea Greciei cu ajutorul unor aliati fideli); Intensificarea relatiilor cu Germania si Israelul în scopul obtinerii sprijinului politic necesar aderarii la U.E., precum si pentru continuarea procesului de modernizare –înzestrare a fortelor sale armate;
Sprijina Azerbaidjanul în disputa teritoriala a acestuia cu Armenia; Are sustinere S.U.A. pentru construirea pe teritoriul sau a magistralei de transport a petrolului extras din Marea Caspica; Trebuie avuta în vedere tendinta Turciei de a-si extinde cât mai mult aria de influenta si de a-i sprijini în actiunile lor pe musulmanii din celelalte tari. Este demn de luat în atentie semnalul dat de mass-media din perioada martie-aprilie 2001 cu privire la sprijinul acordat de autoritatile turce comunitatii turco-tatare din România. În România, exista si o minoritate kurda. Desi kurzii din România, ca toti kurzii din lume, sprijina lupta etnicilor kurzi din Turcia, Iran si Irak pentru realizarea unui stat kurd, nu exista, în tara noastra, pericolul unei confruntari majore între etnia turca si cea kurda, asa cum nu exista nici primejdia ca, în zona Banatului, sa se declanseze un conflict sângeros între croati si sârbi.
Armenii
Cei mai multi, armeni de confesiune ortodoxa, traiesc in Bucuresti si in Constanta (circa 1400), iar restul, de confesiune catolica, in Transilvania. In anul 1990, dupa rasturnarea regimului comunist, la Bucuresti ia fiinta Uniunea Armenilor din Romania (UAR), organizatie politica si culturala. In plan politic, reprezentantii Uniunii Armenilor din Romania au avut un rol important in Comisia pentru Minoritati a Frontului Salvarii Nationale (1990), in decizia privind reprezentarea in Consiliului Provizoriu de Uniune Nationale a fiecarei minoritati nationale legal constituite cu trei reprezentanti. Comunitatea armeana este una dintre minoritatile reprezentata in Parlament inca din prima legislatura (1990-1992). In dezbaterile parlamentare reprezentantii etnicilor armeni au avut un rol foarte important in includerea in Constitutie si apoi in legea electorala a dreptului organizatiilor minoritatilor nationale sa poata fi reprezentate in Parlament.
Bulgarii
Majoritatea etnicilor bulgari din Romania sunt urmasi ai diasporei bulgare, care s-a format prin emigrarea din tinuturile bulgare la nord de Dunare, in timpul stapanirii otomane. Acestora li s-au alaturat si acei bulgari din Dobrogea care nu au emigrat conform prevederilor acordului de la Craiova, din 1940, care a reglementat statutul Cadrilaterului, precum si cetatenii bulgari care au fost naturalizati.Astazi, aceasta populatie se compune din doua comunitati, distincte din punct de vedere istoric si organizatoric – cea a bulgarilor banateni, care sunt catolici si cea a bulgarilor din Sudul Romaniei (Oltenia, Muntenia si Dobrogea), care sunt ortodocsi.
Aceste grupari ale diasporei bulgare au in comun originea etnica, graiul, unele asemanari in cultura traditionala si, in special, caracterul lor agrar. Ele se deosebesc insa prin asezare geografica, religie, particularitati culturale si dialecte specifice, soarta istorica si gradul
de mentinere a caracterului lor etnic.Procesul de asimilare naturala al bulgarilor din Muntenia si Oltenia este mult mai pronuntat decat la bulgarii banateni, astfel ca la recensamantul din 1992, doar 2000 de persoane si-au declarat apartenenta la aceasta minoritate.
Potrivit recensamantului din anul 1992, numarul total al celor care au declarat ca sunt de nationalitate bulgara este de 9.935 de persoane, ceea ce reprezinta 0,04% din totalul populatiei., numarul acestor scolari era de 461. In toamna lui 1999, la Bucuresti a fost redeschisa, in paralel cu Liceul roman din Sofia, vechea Scoala bulgara, cu limba de predare bulgara.
II.3. Proiecte pentru o Românie Interculturală
Toate minoritatile din România se confrunta cu o criză de identitate într-un secol care pare din ce in ce mai putin dispus sa-i accepte, sa-i tolereze, fara sa le ceara o schimbare fundamentala a culturii si traditiilor lor. Toate aceste proiecte au fost derulate cu un singur scop: micsorarea distanței dintre minorități și majoritate.
Mozaic (mai 1999 – mai 2000 – Proiectul isi propune dezvoltarea de relatii stabile de colaborare intre scoli si muzee din patru regiuni ale Romaniei: Timisoara, Sibiu, Iasi si Bucuresti. Activitatile derulate au drept obiectiv promovarea unor relatii armonioase intre minoritati si majoritate pe baza utilizarii patrimoniului cultural al muzeelor ca instrument de educatie interculturala. Finantare: Programul Masuri de Incredere al Consiliului Minoritati: identitate si coexistenta (noiembrie 1999 – octombrie 2000) are ca obiectiv implicarea unor tineri reprezentanti ai celor 17 minoritati nationale recunoscute in Romania in activitati legate de reconstituirea contributiei minoritatilor la viata sociala si culturala a Romaniei pe baza unor marturii de istorie orala. Un volum reflectand rezultatele activitatii tinerilor implicati va fi publicat in finalul proiectului.
Proiectul se desfasoara in colaborare cu Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale din cadrul Guvernului Romaniei si cu organizatii ale minoritatilor nationale. Finantare:
Programul Masuri de Incredere al Consiliului Europei. Coeziune sociala intr-o societate pluriculturala in Sud-Estul Europei, (noiembrie 1999 – iulie 2000) isi propune sa dezvolte un climat de toleranta si de intelegere reciproca intre comunitatile culturale din mai multe regiuni ale Iugoslaviei.
Sunt implicati reprezentanti ai unor organizatii nonguvernamentale si ai comunitatilor culturale din Voivodina, Serbia, Sandjak si Muntenegru. Finantare: Programul Masuri de Incredere.
EURROM – Integrarea culturii romilor in educatia scolara si extrascolara (1998 – 2001). Proiectul este sprijinit financiar de Programul SOCRATES – COMENIUS al Comisiei europene, fiind primul din acest program coordonat de o institutie est-europeana. El implica parteneri din Franta, Slovacia, Spania si Romania.
Pe parcursul primului an al proiectului, in cadrul unei retele de scoli cu elevi romi, profesorii au derulat activitati de explorare a mediului social si a istoriei locale, pe baza de interviuri cu membri ai comunitatii, analize de arhive etc. incercand sa integreze aceste element in procesul de educatie.
Pe baza acestei experiente, in cursul celui de-al doilea an a fost elaborat un ghid metodologic adresat cadrelor didactice ce lucreaza cu elevi romi. Cel de-al treilea an a fost consacrat inserarii metodologiei elaborate in programele de formare continua a cadrelor didactice, precum si sensibilizarii familiilor si comunitatilor de romi. A fost astfel elaborat primul curs on-line adresat cadrelor didactice care lucreaza cu elevi romi.
CAPITOLUL III
CERCETĂRI ȘI ASPECTE SPECIFICE ALE INTERCULTURALITĂȚII
III.1.Barometrul relațiilor interetnice
România este o țară în care relațiile interetnice au generat, îndeosebi în prima parte a anilor ’90, situații conflictuale intens mediatizate și pătimaș abordate în spațiul politic.Care sunt deci tendintele în ceea ce priveste posibilele diferende etnice în România? Care sunt factorii care le conditioneaza?
Se apreciaza ca una din cauzele recrudescentei tensiunilor etnice din România (ca, de altfel, din întreaga lume) o reprezinta diminuarea potentialului economic al tarii si, în consecinta, saracirea populatiei. În realitate, lucrurile nu stau asa. Chiar daca, în anumite împrejurari, saracia poate fi un factor favorizant al tensiunilor sociale, inclusiv etnice, ea nu poate fi cauza acestora. Cauzele tensiunilor etnice din România (fireste, ale acelor tensiuni care exista) sunt complexe. Fara a nega prezenta unor nemultumiri si a unor contradictii care exista practic între aproape toate etniile din lume, se poate spune ca tensiuni periculoase se manifesta doar în raporturile etniei maghiare cu cea româna. Scaderea drastica, în ultimii 11 de ani, a PIB creeaza nesiguranta, instabilitate si nemultumiri în rândul populatiei.
Etniile din România se afla într-un proces de reafirmare a identitatii lor culturale, continuând dialogul care exista aici de sute de ani cu etnia majoritara, dar si între ele. În anumite zone ale tarii s-au creat adevarate relatii de respect si ajutor reciproc. Oamenii se viziteaza, îsi învata cântecele, îsi apreciaza unii altora valorile. Participarea etniilor la viata politica a tarii, dialogul cultural existent în România, accesul la valori si drepturile neîngradite, în pofida unei situatii economice dificile, sunt de natura sa armonizeze relatiile etnice din România. Aceasta asertiune nu este valabila pentru etnia maghiara, care, deocamdata, se supune unui alt program.
Puncte forte ale fenomenului confruntarilor etnice
În ce masura este sustinut sau încurajat acest fenomen de politica marilor puteri?
Exista fenomenul presiunilor exercitate de natiunea majoritara împotriva minoritatilor nationale
Organismele internationale nu accepta diferendele etnice.
Dimpotriva, le considera amenintarea strategica numarul unu si, din acest motiv, ONU, OSCE, Consiliul European au elaborat o multime de documente si de reglementari ale problemelor minoritatilor în sistemul relatiilor internationale, astfel încât, pe cât posibil, conflictele interetnice sa fie prevenite.
Tensiunile inter-etnice nu au o coordonare internationala. Dar exista interinfluente de acest gen, în special când este vorba de miscari violente. De-a lungul timpului, s-a acumulat o experienta dramatica în acest sens. Toate miscarile etnice, ca si cele nationaliste, tin seama de ea si o aplica. Pentru ca, desi nu exista coordonare internationala a miscarii etniilor, exista totusi o buna comunicare între ele. Dar si actiunile non-violente ale etniilor încep sa aiba din ce în ce mai mult o sustinere internationala.
S-a plecat de la ideea ca astfel de actiuni exista si ele nu pot fi stopate, întrucât au cauze complexe, care se cer analizate, atât la nivelul statelor, cât si la cel al comunitatii internationale, în vederea gasiri i unor solutii globale. Astfel de solutii sunt percepute însa foarte diferit. Unele state le considera ca agresiuni, exercitate în numele comunitatii internationale (de fapt, ale celor care dirijeaza sau influenteaza comunitatea internationala), Alte state considera ca, într-adevar, problemele minoritatilor au si solutii internationale (pentru ca au cauze internationale) si, ca atare, trebuie gasite, discutate si eventual acceptate si astfel de solutii.
Puncte vulnerabile
Care sunt interesele care se afla înapoia acestor diferende? Ale cui? Cum sunt distribuite ele?
Diferentul etnic este o functie de incompatibilitate între interesele unei etnii (identificata ca entitate socio-culturala, mai exact, etno-culturala) si interesele altei etnii sau cele ale statului national (federal). De remarcat ca etnicitatea nu reprezinta prin ea însasi o sursa de conflict. Sursa de conflict rezulta din confruntarea de interese, se afla în aceasta confruntare.
La baza diferendului etnic se afla, deci, divergenta de interese. Este vorba, în primul rând, de intereseleetniilor respective. Cu alte cuvinte, sursele principale, determinante ale divergentelor si conflictelor asa-zise etnice se afla în interiorul etniilor si nu în afara lor. De aici nu rezulta, desigur, ca diferendele etnice nu-si au si cauze situate în afara etniilor. Interesul rezulta însa din raporturi (politice, economice, sociale etc.) si, de aici, probabilitatea ca în arhitectura diferendului etnic sa se afle si alte interese decât cele ale etniilor respectiv
Discrepantele dintre interesele reale ale etniilor (cele care pot duce la diferend) si imaginea lor sunt foarte greu de sesizat. În general, mai toată lumea, inclusiv organismele internationale abilitate, opereaza cu imagini, cu cifre, cu statistici, cu rapoarte etc. Studiile si analizele care se fac (desi sunt foarte detaliate, unele bazate pe o cazuistica bogata) nu pot surprinde decât unele aspecte ale realitatilor, si nu fenomenul ca atare. Aceste aspecte, decupate din ansamblu, nu pot conduce la solutii generale, valabile oricând si oriunde, ci doar la rezolvari temporare si partiale.
Care sunt si cât sunt de reale problemele minoritatilor din România?
Cele 18 minorități etnice reprezentate în Parlamentul României, ca si celelalte mici grupuri etnice, au o serie întreaga de probleme. Cele mai multe sunt comune tuturor cetatenilor români si e foarte greu sa le atribui etniilor. Aceste probleme rezulta din dificultatile economice, din cele care tin de obtinerea si pastrarea unui loc de munca, de viata sociala, de protectia si siguranta cetateanului si a proprietatii, de accesul la educatie etc. Cele specifice etniilor se grupeaza în general pe doua paliere:
– conservarea identitatii etnice si a sistemelor de valori proprii;
– stabilitatea teritoriala si rezolvarea dificultatilor vietii de fiecare zi.
Iată câteva statistici care descriu relațiile dintre principalele grupuri minoritare din Dobrogea:
Tabel nr.1. Relațiile dintre Români și Rromi, acum față de înainte de 1989
Relațiile dintre români și rromi sunt acum mai bune sau mai proaste față de înainte de 1989?
Diferențele până la 100% sunt reprezentate de cei care au răspuns “neschimbate” și de non-răspunsuri.
Tabel nr. 2 Relatia de conflict/colaborare între etniile din Dobrogea
Diferențele până la 100% sunt reprezentate de cei care au răspuns “ignorare reciprocă”, “alta” și non-răspunsuri”.
Trebuie remarcat că relațiile dintre români și turci sunt percepute drept conflictuale îndeosebi de către românii din afara Dobrogei. Cei din Dobrogea situează conflictul în altă parte decât în zona în care trăiesc.Cu alte cuvinte, conflictul este perceput de regulă ca pe ceva care se întâmplă undeva, mai rar ca pe o experiență directă. Punctual, un domeniu în care apartenența etnică este percepută ca discriminatorie este cel al ocupării unui loc de muncă. 44% din români consideră că rromii sunt dezavantajați,
Tabel nr.3 Aprecierea legilor românești cu privire la drepturile minorităților
Tabelul următor redă sintetic câțiva indicatori ai condițiilor de viață măsurați prin ancheta BARE, comparativ pe cele patru grupuri studiate
Tabel nr.4 – Standard de viață
.
Ceea ce frapează este diferența dintre standardul de viață al minorității rrome și cel al restului populației. Cu toate acestea, 20% dintre români cred că țiganii sunt grupul etnic cel mai bogat. Este un exemplu tipic de stereotip cultural.
III. 2 Prejudecăți împotriva Rromilor
În ceea ce privește stereotipiile și prejudecățile față de Rromi, ele sunt tipice unor situații de reprezentare și raportare la minoritățile marginale și cu status scăzut. În cea ce privește stereotipiile despre populația rroma, nimic nou sub soare, persistând aceleași stereotipii centrale care organizează percepția socială a acestui mozaic etno-social (înapoiere, standarde diferite de cele ale majorității în raportarea la proprietatea privată, o igienă personală și o morală a muncii considerate precare). Fără a putea furniza argumente convingătoare, anumite date ne indică faptul că dincolo de stagnare există totuși o anumită tendință de modificare. Putem presupune că că acea populație cu atitudini și așteptări marcant negative față de rromi s-a restrâns, dar în cadrul populației care nutrește asemenea sentimente mai degrabă putem deduce o anumită creștere a intensității sentimentelor negative față de rromi.
Persistă aproape neschimbată acea cvasiconsensuală tendință de incriminare colectivă a rromilor ( atât în 2003 cât și acum 82% din populație este de acord cu afirmația: „Cei mai mulți dintre rromi încalcă legile”). Dar de exemplu, segregarea forțată a Rromilor este susținută de mai puțini decât acum trei ani. Anumite măsuri de protecție socială și afirmare cultural-identitară a rromilor sunt mai degrabă sprijinte acum decât cu trei sau patru ani mai devreme.
Tabel nr.5
În acest context trebuie menționat faptul că există un optimism legat de nivelarea diferențelor sociale și de modul de viață dintre rromi și majoritate prin educație, 60% fiind în dezacord cu afirmația „Rromilor nu le trebuie școală pentru că oricum nu se folosesc de ea.”
Dar cu toate elementele pozitive ce se constată la nivelul opiniei publice, avem segmente semnificative de populație cu atitudini vădit negative față de rromi și fără rețineri asumate. Mai mult, datele ne indică faptul că cei care își asumă prejudecățile, cu toate că sunt cu ceva mai puțini decât acum trei-patru ani, dar sunt și mai vehemenți în exprimarea anumitor opinii. Astfel, comparativ cu datele de acum patru ani, crește segmentului de populație care evaluează ca fiind indezirabile anumite relații sociale de proximitate (prietenie, vecinătate, etc.) cu rromii.
Crește ponderea acelora care evaluează relațiile cu rromii, atât la nivel local cât și național, ca fiind mai degrabă conflictuale decât de colaborare (la nivel local ponderea acelora care mai degrabă definesc relațiile cu între rromi și majoritatea locală ca fiind conflictuală a crescut comparativ cu 2002 cu aproape 18%). Este semnificativă creștere ponderii celor care își exprimă o opinie în legătură cu această problemă (scăderea volumului non-răspusurilor sau a acelora care refuză să se pronunțe), ea putând indica a faptul că semnificația acestei probleme crește având relevanță pentru mai multe categorii sociale, care mai înainte nu au dat importanță acestei probleme.
Rromii sunt percepuți ca fiind categoria cea mai susceptibilă a fi tratată defavorabil în contactul cu anumite instituții sau în locații sociale ce țin de practica vieții cotidiene (locul de muncă, cumpărături, etc.). Aproape trei sferturi din populație îi consideră pe rromi ca fiind între categoriile sociale și etnice cele mai defavorizate. 45% îi vede clar ca fiind categoria etnică cea mai dezavantajată dacă vine vorba despre ocuparea unui loc de muncă. Vestea proastă este că această reprezentare destul de a răspândită a populație despre tratamentul diferențiat și defavorabil al rromilor nu are în mod univoc conotații negative. Astfel că peste 60% din populație consideră un asemenea tratament diferențiat ca fiind legitim (fiind de acord cu afirmația „Dacă aș fi patron, nu aș angaja romi pentru că majoritatea sunt leneși și fură.”), practic aruncând vina în mod exclusiv pe rromi pentru tratamentul discriminativ la care (și în opinia majorității) sunt supuși. Este clar că identificarea și localizarea discriminării rromilor nu înseamnă și dezaprobarea unor asemenea practici, majoritatea populației considerând că acestea sunt componente legitime a ordinii sociale.
III.3. Privatitate comunitarã și integrare în cazul romilor
Numărul romilor stabiliți de recensământul din 1992 este cu siguranță mai mare decât numărul lor real. Asociațiile romilor vorbesc, în mod obișnuit, de valori între 1 milion și 2,5 milioane. Un studiu publicat în Franța pentru guvernul francez indică și el 2,5 milioane de romi. Însă singura cifră care rezultă dintr-o cercetare sociologic controlată este cea a Institutului de Studiu a Calității Vieții, care estima, în momentul investigației, circa 1,5 milioane de romi.
Actualul sistem legislativ relativ la minoritățile naționale, fondat pe măsuri speciale, prin care se asigură privatitatea comunitară a minorităților pare să fie suficient pentru nevoile romilor. Problemele acestei comunități țin, pe de o parte, de discriminare, pe de altă parte, de asigurarea emancipării comunității, prin care să se asigure o mai bună reprezentare și o mai bună participare la împărțirea resurselor. Atât tema discriminării, cât și obținerea reprezentativității pusă în beneficul participării la utilizarea resurselor sunt, esențialmente, teme ale integrării minorității romilor.
Este de notat că niciodată nu a fost exprimată, din partea majorității, vreo preocupare față de existența unei cât mai mari privatități comunitare a romilor. Din contră, forțele naționaliste românești par să fi preferat un cât mai mic contact al societății cu romii. Până în 1996 au existat zeci de cazuri de expulzare a unor grupuri de romi din satele unde locuiau.
Atitudinile exprimând o dorință de segregare – la școală, în zonele de locuit – sunt de asemenea curente. Aceasta arată că atâta timp cât nu există o competiție simbolică cu o minoritate, privatitatea comunitară a minorității este dorită, nu contestată. Niciodată nu a fost exprimată teama de o eventuală “enclavizare” a romilor, așa cum s-a întâmplat în cazul maghiarilor.
Lucrul acesta constituie un revers al refuzului integrării. Practic, probematica romilor, în toți cei 11 ani de la schimbare, a fost problema discriminării și a accesului la resurse. Presiunea noilor lideri ai romilor, civici și politici, împreună cu presiunea forțelor interne prodemocratice, la care se adaugă presiunea internațională, a făcut ca această stare de lucruri să înregistreze o anumită evoluție.
Guvernarea de după 1996 a asigurat pentru prima dată o dezvoltare instituțională destinată să asigure o mai mare participare a romilor. Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale și 16 Roma ONG-uri – formând un grup de lucru al romilor – au semnat un protocol de parteneriat pentru elaborarea unei strategii naționale pentru protecția romilor și pentru punerea în aplicare a unui program de îmbunătățire a situației romilor din România. Oficiul National pentru Romi din cadrul DPMN a căpătat competența pentru stabilirea și menținerea relațiilor cu organizațiile romilor.
În august 1998, a fost creat un Comitet Inter-Ministerial pentru Minoritățile Naționale, cu scopul coordonării și unificării politicilor publice pentru protecția minorităților naționale, incluzând cele care vizează populația roma. Sub autoritatea Comitetului Inter-Ministerial, s-a creat o Sub-comisie pentru romi, cu statut de organism mixt, format din experți guvernamentali și experți independenți numiți de ONG-uri ale romilor.
Pentru întreaga complexitate a situației romilor și a încercărilor de a îi găsi un răspuns, ca studiu de caz poate fi luată situația învățământului pentru romi.
"Numai 50% dintre copii romi merg la școală în mod regulat … nu sunt segregați în instituții speciale … dar predominanța sentimentelor anti-roma în școli și în particular, printre mulți profesori descurajează părinții să-și trimită copiii la școală (…) 80 dintre romi nu au o educație vocațională." Conform datelor din 1996, din 70.000 persoane fără educație, majoritatea erau romi.
Urmarea a fost că Ministerul Educației Naționale a promovat strategii de discriminare pozitivă și a creat un cadru pentru lupta împotriva analfabetismului. Studiul limbii romani în școala primară a început în câteva clase în anul școlar 1992-1993. În 2000-2001 existau circa 200 profesori romi și ne-romi, predând romani ca limbă maternă la mai mult de 10 000 de elevi.”
Mai trebuie menționat că în fiecare an aproximativ 150 de romi beneficiază de acțiuni afirmative în universități. În total, aceasta înseamnă aproximativ 600 de studenți romi.De abia în anul 2000, s-a reușit adoptarea unui act normativ care asigură, pentru prima dată, sancționarea celor mai curente acte de discriminare pe bază rasială și etnică. În 2001 s-a adoptat Strategia națională în beneficiul romilor. În 2002, Strategia este în plină desfășurare.
În concluzie, multiculturalismul românesc s-a aflat în fața unei puternice presiuni pentru integrarea minorității romilor. Problema privatității culturale aproape nu se pune, deși punerea ei în discuție nu ar fi cu totul lipsită de relevanță. Datorită divizării extreme a comunității de romi, puterea politică a acestora rămâne scăzută. Ca urmare, integrarea romilor trebuie descrisă mai puțin în termenii negocierii dintre comunitatea de romi și majoritate, cât în termenii cerințelor unei societăți democratice. Presiunea externă, mișcarea civică românească pentru drepturile minorităților și conștiința, la nivelul autorităților publice, a faptului că dezvoltarea generală nu este compatibilă cu starea de subdezvoltare a romilor au constituit principalele forțe care au determinat luarea măsurilor entru o mai mare integrare a romilor.
BIBLIOGRAFIE
1. www.stratisc.org François Caron, L’APPRÉCIATION DU RISQUE MILITAIRE.
2 www.stratisc.org François Caron, L’APPRÉCIATION DU RISQUE MILITAIRE. .
3. Samuel P. Huntington, CIOCNIREA CIVILIZATIILOR SI REFACEREA ORDINII
MONDIALE, Editura ANTET, 1998, p.11 (Titlu original: Samuel P. Huntington, 1997, THE CLASH OF CIVILIZATIONS THE REMAKING OF WORLD ORDER. Simon & Schuster).
4.Constantin Radulescu Motru, Personalismul energetic, Cultura Nationala, Bucuresti,1924
5.Joseph Yacoub, „Minorités nationales et prolifération étatique“, în Revue Internationale
et stratégique, nr. 37/2000, p. 84
6. Thomas Lindemann, Les images dans la politique internationale: l’image de l’autre, http.//www.stratisc.org/
7. http://www.stratisc.org/strat.strat72_Lindemann.hltm/
8. http://www.stratisc.org/strat.strat72_Lindemann.hltm/
9. Florian Gârz, Balcanii, zona de sânge si de foc a Europei, Editura Odeon, 2001
10. Constitutia României, 1991, Monitorul Oficial, 1999,, editia a VII-a, p. 7
11. Centrul European de Cercetari si Studii Istorice, Venetia, Ungaria si istoria
maghiarilor, 896 – 2000, Editura Europa Nova, 2001, p. 67
12. Vasile I. Zarnescu, Ubicuitatea razboiului axiologic si Ion Marin, „Bomba
interetnica. Cine si de ce minimalizeaza pericolul «legitimatiei de maghiar», în „Ultima
ora“, nr. 636, din 26 aprilie 2001, p. 1.
13. Muresan Camil, Natiune, nationalism. Evolutia nationalitatilor, Fundata Culturala Româna, Cluj-Napoca, 1996
14. Mungiu- Pippidi Alina, Transilvania subiectiva, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999
15. Gyément Ladislau, Evreii din Transilvania în epoca emanciparii (1790 – 1867), Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2000
16. Wald Henri, Confesiuni, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998
17. Johnson Paul, O istorie a evreilor, Editrua Hasefer, 1999
18. Girescu Dinu C., România în anii celui de al doilea razboi mondial, Editura Militara,
1986
19. Stoenescu Alex Mihai, Armata, Maresalul si Evreii, Editura RAO, Bucuresti, 1998
20. Cuciuc Constantin, Atlasul religiilor si al monumentelor istorice religioase din
România, Editura Gnosis, Bucuresti, 1996
21. Structura etnica a României în secolul XX, în, „Minoritari, marginali, exclusi“,
coordonator Neculau, Adrian si Ferréol cob Gheorghe, Gilles, Editura Polirom, Iasi, 1996
22. Tadeusz Kotarbinski, Traktat o dobrej robocie, Warszawa, 1973
=== CONCLUZIi ===
CONCLUZII
1. Riscurile, amenințările, provocările tensiunile fac parte din dinamica vieții planetare, din dinamica vieții umane, exista și vor exista cât va exista lumea. Ele sunt foarte greu de identificat, întrucât au determinatii complexe si, mai ales, foarte greu de localizat, de evaluat si de dezamorsat. Cu toate acestea, procesul de investigare, cunoastere si ameliorare a lor este continuu, absolut necesar si preocupa în cel mai înalt grad societatea omeneasca.
2. Riscurile sunt numeroase – atâtea riscuri câte activitati omenesti – si, în cvasitotalitatea lor, afecteaza sau pot afecta, într-o forma sau alta, siguranta individuala si colectiva a oamenilor, securitatea lor economica, sociala, culturala, politica, informationala, psihologica etc., ca si securitatea statelor si a sistemelor societale.
3. Riscurile viitoare, ca si confruntarile viitoare, vor fi cele din sfera entitatilor civilizationale, entitati care se vor identifica din ce în ce mai mult cu sistemele de valori care le definesc si cu interesele care le exprima si le stabilesc locul si rolul în arealul international. Deja aceasta tendinta se simte si în interiorul tarilor, la nivelul etniilor care devin din ce în ce mai reticente la nationalismul statal, desi actiunile lor frecvente de individualizare si chiar de separare de statele de tip national sau federal se înscriu în acelasi spectru si au aceleasi determinatii nationaliste.
4. Sistemele valorilor-suport ale etniilor se constituie din valorile care tin de etnogeneza, de cultura, de obiceiuri si traditii, de limba, religie, de modul de perceptie (întelegere,considerare, atitudine) si de reprezentare a spatiului originar si a celui real (în situatia când acestea nu coincid), de modul de trai si de o anume psihologie colectiva. Aceste sisteme definesc identitatea fiecarei etnii, dau dimensiunea ontologica a acesteia si constituie pilonii ei de rezistenta, radacinile ei. Astfel de valori nu pot fi nici eludate, nici distruse. Ele sunt un dat, sunt imuabile si definesc vocatia fiecarei etnii si ceea ce o diferentiaza de celelalte, ceea ce o particularizeaza.
5. Investigarea sistemelor de valori ale etniilor este foarte importanta, întrucât asigura cunoasterea profunda a izvoarelor, identificarea structurilor si determinatiilor ancestrale si a reperelor fundamentale ale vocatiei, ale destinului acestor etnii, decelând, în procesul complicat al devenirii acestora, conditionarile genetice de cele ale mediului geografic, cosmic, demografic si social.
6. Fenomenul diferendelor etnice este raspândit în aproape toate zonele mari ale lumii si îndeosebi în cele de confluenta între culturi si între mari unitati civilizationale. El are însa, în prezent, câteva zone active în Africa, America Latina, în Spania, în Marea Britanie, în Caucaz, în Balcani, în Indonezia si, într-o anumita forma, chiar în tari foarte dezvoltate cum sunt Franta, Italia si Statele Unite ale Americii. Zona Balcanilor si cea a Caucazului intra în spatiul strategic de interes imediat pentru România.
7. Nu exista lideri mondiali ai confruntarilor etnice. Exista însa o buna comunicare între zonele conflictuale si, în acest sens, experienta dobândita în exercitarea presiunilor asupra statelor nationale sau altor etnii este folosita de cei interesati. Confruntarile etnice pot constitui un veritabil „cal troian” pe care anumite cercuri interesate l-ar putea folosi (si îl folosesc) pentru grabirea sfârsitului epocii natiunilor. Dar, în anumite conditii, acesta se poate transforma si într-un bumerang.
8. Fenomenul etnic nu este neaparat o reactie la globalizare. Mai degraba acesta are o existenta de sine statatoare cu conotatii complexe: istorice, culturale etc., dar mai ales economice. Se poate observa cu usurinta ca, acolo unde problemele economice si sociale sunt rezolvate la un nivel multumitor, fenomenul etnic nu are manifestari conflictuale. Dimpotriva, acesta poate constitui un „motor” al societatii integrate national, zonal etc. Dar bunastarea si rezolvarea problemelor economice nu reprezinta singura modalitate de prevenire a diferendelor etnice. Buna conditie materiala poate estompa pentru o vreme tensiunile dintre interesele etniilor sau ale altor grupuri comunitare, dar nu le poaterezolva. Prevenirea diferendelor presupune un spectru mult mai larg de actiuni care nu tin neaparat de o strategie economica sau de una culturala, de vreme ce astfel de diferende au, în general, cauze complexe, istorice, culturale, teritoriale, inclusiv politice.
Cauzele diferendelor etnice se afla în confruntarea de interese, nu de valori.
10. Interesele generale ale etniilor din România se identifica, în marea lor majoritate (sau, oricum, nu sunt în flagranta contradictie), cu cele ale statului de drept si tin de realizarea si mentinerea securitatii economice, sociale si culturale individuale si colective, a bunastarii personale a fiecaruia, de prevenirea conflictelor de orice fel. Interesele individuale sunt, desigur, felurite; dar, în România, ele nu depasesc pe cele care tin de satisfacerea trebuintelor de viata, securitate personala si colectiva, informatie, cultura,
educatie si personalitate.
11. Interesele particulare (comunitare, de grup) ale etniilor nu tin numai de pastrarea identitatii etnice a fiecareia si afirmarea, în dialogul social si în cel al convietuirii, a valorilor proprii. Particular, pentru etniile importante ca volum în România, în afara de cea a tiganilor, este faptul ca sunt foarte puternic sustinute si permanent influentate de unele dintre tarile vecine, nu numai în ceea ce priveste pastrarea si afirmarea identitatii etnice, ci si în ceea ce priveste pozitia si atitudinea acestora în si fata de statul din care fac parte.
Asadar, interesele particulare ale unora dintre etniile din România nu sunt doar ale lor, ci exprima, nolens volens, si o sustinere a intereselor tarii de origine.
13. Din analiza problemelor si intereselor minoritatilor etnice din România, nu rezulta ca, pe termen scurt, ar rezulta riscuri majore cu privire la securitatea nationala.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prejudecata Si Discriminare Sociala (ID: 164145)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.