Procesul de Reinsertie Sociala a Minorilor Si Tinerilor Aflati In Detentie

INTRODUCERE

În această lucrare voi concentra atenția asupra procesului de reinserție socială a minorilor și tinerilor aflați în detenție, prin intermediul unor programe,metode și tehnici de resocializare. Vom vedea modul în care adolescenții trec peste complexitatea impactului cu viața de deținut, cu penitenciarul și modul în care ei răspund și se manifestă la încercările personalului de a-i îndrepta, în vederea reinserției lor pe plan social .

De aceea, în cadrul lucrării de licență „Metode și tehnici de resocializare în Penitenciarul pentru Minori și Tineri Craiova” mi-am propus să construiesc o cercetare complexă bazată pe un studiu de caz asupra fenomenului delincvenței juvenile și implicațiile acestuia la nivel juridic și social. În același timp, am urmărit prezentarea atât a cauzelor cât și a consecințelor delincvenței juvenile, pentru a putea înțelege mai bine metodele de resocializare și reinserție socială a minorilor. Rolul actorilor instituționali implicați în procesul de resocializare este esențial în procesul de recuperare a infractorului, într-o o justiție bazată ideea de adevăr și imparțialitate.

Alegerea lucrării de față este justificată de „ascesiunea” între problemele sociale majore a delincvenței juvenilă, problemă cu care s-a confruntat și se confruntă, în continuare, cea mai mare parte din societățile contemporane. Importanța fenomenului delincvenței juvenile este strâns legată de modul în care își gestionează comunitatea resursele, de procesele de educație și de socializare, de modul în care funcționează diversele structuri și instituții sociale. Faptul că, în paralel cu accentul social al delincvenței juvenile, doresc să prezint și aspecte din sfera juridicului, privind impactul cu penitenciarul și viața în detenție, cu implicațiile sale, constituie un argument suplimentar.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole.

Pentru a realiza obiectivul lucrării, am considerat că este util să încep cu analiza și prezentarea evoluției fenomenului infacțional, sub aspect socio-juridic, prin identificarea factorilor esențiali în cunoașterea sa : devianța, delincvența sau criminalitatea. Am fost preocupat să identific caracteristicile teoretice ale acestor fenomene sociale, care se înscriu în sfera infracționalității prin însuși conținutul lor etiologic și descifrarea unui comportament social – delincvențial care repune în cauză atât normele sociale, cât și unitatea sau coeziunea sistemului. Nici un individ nu reacționează individual, el se ghidează în conduita socială după standardele, modelele sau premisele de normalitate ale societății din care face parte. Aceste modele , considerate legitime, adică în concordanță cu normele și valorile sociale, cu prescripțiile juridice și definițiile culturale existente îl definesc pe om ca ființă socială. Dacă individul adoptă un comportament contrar acestor standarde, riscă să nu fie înțeles de către ceilalți membri ai societății, care îl pot defini ca fiind irațional, anormal sau deviant. Evaziunea sau revolta față de modelul social normal creează o stare conflictuală, o varietate de cate ilicite , definite prin criminalitate.

Cercetarea fenomenului infracțional deschide perspective ample de analiză științifică a mecanismelor și factorilor ce au rol favorizant în fundamentarea realistă a măsurilor generale de prevenire și combatere a manifestărilor antisociale.

În continuare am fost preocupat să identific principalele mijloace prin care se pot limita consecințele negative ale criminalității cât și metodele și tehnicile de reinserție socială a indivizilor ce au comis fapte de natură penală. În același timp, am încercat să surprind aspectele esențiale ale privării de libertate, relevând elemente din structura și dinamica personalității în închisoare, fapt ce constituie o problemă de ordin social – psihologic .

Minorii și tinerii reprezintă o categorie aparte în sistemul punitiv, și de aceea ei necesită o atenție sporită, atât în timpul detenției lor cât mai ales în perioada reîntoarcerii lor în societate : reinserția socială, schimbarea comportamentului și abandonarea carierei infracționale reprezintă însuși scopul deținerii lor. Date fiind vârsta si caracteristicile specifice minorizatului, reacția socială în raport cu persoana celor ce comit fapte antisociale este și trebuie să fie diferită de cea a adulților. Faptul că minorul este în plin proces de formare și divinizare a procesului personalității, de maturizare socială și psihosocială, face ca divergențele exterioare restructurate și recuperative să fie mult mai adecvate și eficiente.

Analiza programelor de intervenție psiho-socială, a fost concepută astfel încât să identific explicațiile mai cuprinzătoare și să obțin repere pentru a schița o explicație a proceselor resocializante cu capacitate explicativă mai mare.

Prin intermediul unui studiu de caz, voi încerca analizarea programelor de reinserție socială și reeducare din Penitenciarul pentru Minori și Tineri Craiova, după cum vom vedea în ultimul capitol. Educația in detenție are drept scop reabilitarea persoanelor private de libertate pentru creșterea șanselor de reinserție sociala si presupune activități generale (de școlarizare, calificare, recreative) si activități specifice (de tip terapeutic, consiliere psihologica si stimulare aptitudinală). Această activitate se constituie ca o sarcină complexă , menită să stimuleze în primul rând maturitatea, să-i învețe pe tineri modurile de folosire responsabilă a libertății, pentru ca ei să dobândească sentimentul de valoare personală. Activitățile de reinserție socială desfășurate în Penitenciarul pentru Minori și Tineri Craiova, se înscriu într-un spectru amplu ce pot constitui bune practici universal recunoscute în sistemul penitenciar. Șederea în acest penitenciarul este concepută și planificată sub forma unui demers constructiv, reprezentând, înainte de orice, un prilej de echilibrare și dezvoltare personală a minorilor și tinerilor. De aceea în orice împrejurare, activitate sau program trebuie și sunt accentuate valențele educative.

Datele obținute le apreciez ca fiind suficiente pentru a susține că explicația are valoare de paradigmă. Am în vedere îndeosebi explicația ce tratează cuprinzător și coerent conexiunea dintre fenomenul infracțional și procesele de reintegrare socială .Lucrarea de față aduce în prim plan problematica demersurilor psihologice în vederea reconfigurării personalității individului deviant pentru a i se permite o reintegrare socială mult mai ușoară., Am prezentat acele paradigme teoretice și metodologice referitoare la fenomenul devianței și delincvenței, etiologia actului infracțional, precum și strategii de prevenire a unor astfel de comportamente antisociale.

CAPITOLUL I.

DELINCVENȚA JUVENILĂ, DELIMITĂRI TEORETICE ȘI CONCEPTUALE

În orice societate umană exista reguli și cerințe, explicite sau implicite, care solicită indivizilor numai acțiuni socialmente dezirabile, să manifeste numai comportamente admise și să aleagă, în situații sociale specifice numai soluții compatibile cu standardele culturale ale societății respective. Existența imperativă a acestor reguli sau cerințe este încorporată în normele sau valorile sociale, care fac parte din cultura oricărei societăți și pe care orice individ, membru al societății respective este obligat să le internalizeze în structura personalității sale, în cursul procesului de socializare.

Nici un individ nu reacționează în mod individual la situațiile de viață cu care este confruntat, ci rezolvă aceste situații utilizând numai soluții compatibile cu standardele de raționalitate, normalitate sau moralitate ale societății din care face parte, considerate legitime, adică în concordanță cu normele și valorile sociale, cu principiile morale, prescripțiile juridice și definițiile culturale existente. În condițiile în care utilizează soluții incompatibile sau contrare acestor standarde, individul respectiv riscă să nu fie înțeles de către ceilalți membri ai societății, care-l pot eticheta ca fiind irațional, anormal sau imoral, diferit de toți ceilalți.

În ultimele patru decenii, delincvența juvenilă a devenit una din problemele sociale majore cu care s-a confruntat și se confruntă, în continuare, cea mai mare parte din societățile contemporane, atât cele dezvoltate economic, cât și cele în curs de dezvoltare. În toată această perioadă, interpretările teoretice care considerau delincvența ca un fenomen de interes marginal, caracteristic numai anumitor grupuri sau categorii sociale, au fost abandonate, pentru a face loc unor abordări mai profunde și mai realiste, în concordanță cu care delincvența juvenilă este interpretată ca fiind o importantă problemă socială determinată de alte probleme sociale, strâns legată de modul în care își gestionează comunitatea resursele, de procesele de educație și de socializare, de modul în care funcționează diversele structuri și instituții sociale.

În pofida a numeroase programe de dezvoltare și bunăstare, elaborate în Vest, mai ales, delincvența juvenilă nu a dat semne semnificative de diminuare. Dimpotrivă, în mai multe țări dezvoltate economic, ea a atins, în ultimele decenii, cote de-a dreptul alarmante. Acesta este, de exemplu, cazul Statelor Unite ale Americii, una dintre cele mai bogate țări din lume care se confruntă cu o rată extrem de înaltă a delictelor comise de minori și tineri, dar și cazul altor țări dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Totuși, spre deosebire de alte țări dezvoltate economic în care există instituții bine consolidate, mari resurse materiale sau logistice și strategii de acțiune operaționale, România se confruntă cu o situație dificilă, în care restructurarea instituțională și penuria de resurse materiale sau umane fac deosebit de dificile intervențiile instituționale în materie de prevenire. Tranziția în România a fost și este extrem de dură, însemnând, între altele, declinul economiei, închiderea unor întreprinderi, amplificarea ratelor de șomaj, extinderea inegalităților în ceea ce privește veniturile și, nu în cele din urmă, generalizarea stării de sărăcie. Toate aceste schimbări au avut un impact puternic asupra vieții economice, politice și sociale, restructurând din temelii modul și standardele de viață ale oamenilor, restrângând egalitatea de șanse, diminuând protecția socială, modificând mentalitățile și generând o eterogenitate accentuata a normelor, valorilor și conduitelor.

Cele mai mari costuri sociale ale reformei au fost plătite, în România, de familiile cu mai mulți copii, nevoite să se confrunte cu mari dificultăți în asigurarea resurselor lor de subzistență și în creșterea și educația copiilor. Incapacitatea de a asigura copiilor un minimum de trebuințe fundamentale a determinat tendințe sporite de abandon familial și de instituționalizare, ca alternativă, la sărăcie, care, alături de abandonul școlar, se numără printre cele mai pronunțate cauze ale proliferării fenomenului ”copiii străzii” și, implicit, ale amplificării tendințelor de predelincvență și delincvență juvenilă.

Sărăcia, ca atare, nu constituie însă o cauză determinantă a delincvenței, ci o condiție favorizantă. Din acest punct de vedere, efectele sărăciei sunt potențate nu atât de nivelul veniturilor, cat de inegalitățile sociale flagrante, la care se adaugă alți factori aparținând contextului social și cultural.

Diversele studii și cercetări întreprinse de experți în domeniu au evidențiat faptul că între sărăcie și criminalitate există o corelație pozitivă, care este mai accentuată în privința infracțiunilor comise prin violență. Totuși, această generalizare are o validitate limitată, în măsura în care există numeroase societăți, mai puțin prospere în care rata criminalității și cea a delincvenței juvenile ating cote mult mai mici.

Explicația principală constă, de fapt, în existența sau, dimpotrivă, inexistența unor programe specifice de bunăstare și protecție socială sau în slabul impact pe care îl au politicile din acest domeniu asupra ameliorării stării de sărăcie și a diminuării inegalităților sociale. Societățile dezvoltate care au intervenit cu programe speciale pentru a estompa inegalitățile determinate de mecanismele pieții au, de fapt, cele mai reduse rate de criminalitate și de delincvență juvenilă. Este cazul, de pildă, al Olandei, al Danemarcei sau Suediei, unde cheltuielile destinate protecției sociale reprezintă o parte însemnată din cheltuielile publice.

În România, alături de starea de sărăcie, care a afectat, mai mult de jumătate din populația țării, și de inegalitățile sociale din ce în ce mai flagrante, amploarea fenomenului de instituționalizare a copiilor și de abandon familial și școlar, datorită absenței unor programe de protecție pe termen mediu și lung, au fost principalii factori, care, împreună cu starea de anomie instituțională, morală sau legislativă, au determinat creșterea numărului de delicte comise de minori.

Dacă în alte țări, a existat o politică deliberată de reducere treptată a sferei protecției sociale, în România, programele de protecție socială au rămas doar un deziderat, conștientizat de guvernele postdecembriste, dar extrem de dificil de pus în practică. Comparațiile între națiuni în ceea ce privește proporțiile Produsului Național Brut, alocate programelor de servicii sociale menite să asigure bunăstarea forței de muncă, – compensații și beneficii plătite copiilor de șomeri, vĂrstnicilor și celor handicapați –, sprijină și mai mult ideea cu privire la rolul inegalității sociale în geneza violenței. Statele Unite cheltuiesc numai 14% din Produsul Național Brut pentru aceste programe. Suedia cheltuiește 33,8%, Germania – 30,6%, Olanda – 27,7%, iar Franța – 22%. Dacă se ține seama de poziția extrem de prosperă a antreprenorilor din Japonia, această țară cheltuiește pentru programele amintite circa 17% din Produsul Național Brut.

În România, absența resurselor, lipsa de experiență, incoerența legislativă și confuzia care s-a făcut între ”intervenționismul paternalist” al statului și intervenția necesară, realizată prin programe speciale de protecție socială au redus la minimum amploarea acestei intervenții și au agravat situația economică a familiilor. Alături de acești factori, reducerea drastică a oportunităților în obținerea unui loc de muncă, mai ales de către tineri, diminuarea importanței instrucției, scăderea rolului autorității, proliferarea subculturilor juvenile, configurarea unor noi stiluri de viață asociate cu aceste subculturi, creșterea numărului de bande sau găști de cartier, influența mass-media și apariția unor noi mentalități s-au numărat și ele printre ”variabilele” cele mai reprezentative, care au făcut din delincvența juvenilă una dintre cele mai importante probleme sociale cu care se confruntă România.

Într-un raport asupra dezvoltării în anul 2002, dat publicității în luna septembrie 2001, experții Băncii Mondiale semnalau faptul că factorul cheie în reducerea sărăciei îl reprezintă eficiența instituțiilor: ”Fără instituții eficiente, oamenii săraci și țările sărace sunt excluse de la dezvoltare”. Același raport menționa că în construcția unor noi instituții nu trebuie copiate modele preexistente, deoarece acest fapt poate duce chiar la pierderea resurselor, care sunt deja sărace.

În edificarea unui sistem instituționalizat adecvat de protecție socială a familiilor și a copiilor aflați în dificultate sau în situații de risc și în crearea unor programe eficiente de prevenire a delincvenței juvenile, România trebuie să-și creeze sau să-și dinamizeze propriile instituții, învățând din eșecurile sau, dimpotrivă, succesele altor țări. Acesta este, credem, și cazul programului de justiție restaurativă implementat, de curând, în țara noastră.

1. Deviantă și mediu social

1.1. Deviantă. Definiție și abordări

Devianța poate fi definită drept incapacitatea anumitor indivizi de a se insera în cadrul social al mediului lor de viață. Noțiunea de devianță implică nerespectarea normelor sociale. Atunci, individul se conduce, într-un mod contrar, față de conduitele dominante într-o societate și cultură date, la un anumit moment.

În orice devianță există, deci, o dimensiune culturală și o dimensiune temporală. Pe de o parte, devianța nu poate fi analizată în afara contextului cultural în care ea se produce și, pe de alta, devianța se înscrie totdeauna într-o epocă precisă. De pildă, în anii ’50 ai secolului XX, să trăiești cu un partener fără să fi căsătorit legal putea fi considerat un act deviant, după cum același gest în anii ’90 era considerat drept acceptabil din punct de vedere social. Dacă regulile sociale se schimbă, conduitele

apreciate cândva ca deviante pot deveni conformiste.

Persoanele deviante sunt acelea care nu reușesc să se insereze într-un cadru social prescris. Să menționăm și faptul că unii pot să ne apară ca devianți în raport cu o societate dată și respectând normele grupului la care aderă.

Devianța variază în funcție de grupul social de care aparține individul și nu este sancționată în același fel. Unele comportamente din mediile artistice (de pildă, consumul de droguri) sunt interpretate drept excentrice, în timp ce aceleași comportamente sunt respinse într-un alt grup social. La fel, unele veștminte purtate de un om bogat fac din el un original, pe când aceeași îmbrăcăminte purtată de o persoană săracă face din ea un „sărit”.

Trebuie distinsă devianța de marginalitate. În cazul devianței, individul încearcă să se opună unei ordini pe care înțelege să o conteste, să o schimbe sau chiar să o distrugă. Marginalitatea constă, pur și simplu, în a trăi în afara normelor. Marginalii sunt excluși din sistem, ei trăiesc, în general, singuri, la marginea societății, sunt victimele sistemului. Unul dintre exemplele cele mai tragice ale marginalității este fenomenul de itineranță. Itineranții sunt vagabonzii, cei fără adăpost, cei cu maladii mentale ce refuză să trăiască în mediul psihiatric.

Controlul social nu se exercită niciodată perfect. Unii indivizi nu reușesc să se integreze într-un cadru social prescris; se spune despre ei că sunt devianți. Individul deviant încearcă să nege o ordine pe care înțelege s-o conteste, s-o schimbe sau chiar s-o distrugă. Când unii indivizi trăiesc complet în afara normelor și sunt excluși din societate, se vorbește de marginalitate.

Devianta mai poate fi definită ca o transgresiune, social percepută, a regulilor și a normelor aflate în vigoare într-un sistem social dat.. Este un comportament care repune în cauză atât normele sociale, cât și unitatea sau coeziunea sistemului. Normele sistemului social sunt supuse schimbării istorice și valorizate diferit de subgrupurile care se includ in sistem

Observatorii vieții sociale recunosc faptul ca devianța a devenit un fenomen larg răspândit și important prin consecințe, iar formele sale de exprimare sunt deosebit de numeroase și variate ca intensitate. Gabriel Mugny enunță două abordări ale devianței: una funcționalistă și una interacționistă.

Perspectiva funcționalistă privește sistemele sociale ca fiind optimale, ideale și se centrează asupra reproducerii și menținerii raporturilor sociale. Schimbarea este în mare măsură respinsă, dar se accentuează foarte mult importanța proceselor adaptative datorită cărora sistemul funcționează în timp și rezistă schimbării. Viziunea generală asupra lumii ideală presupune că valorile sale, o dată stabilite, nu vor impune necesitatea schimbării , exprimându-se astfel o imobilitate a normelor și ideilor. Valoarea unei norme fiind definită în termeni absoluți , se pune problema descoperiri condițiilor și mecanismelor, a legilor prin care indivizii și grupurile o interiorizează și i se adaptează.

A doua abordare a devianței, perspectiva interacționistă, consideră că normele care reglează și echilibrează sistemul social au un caracter relativ și sunt rezultatul unui compromis sau al unei supuneri. Imobilitatea și rigiditatea specifice abordării funcționaliste sunt respinse, făcând loc și valorizând totodată procesele de inovație și difuzarea ei, privită ca un fenomen absolut necesar pentru evoluția socială și istorică a normelor. Sursa acestor „mutații” este văzută în existența anumitor indivizi sau grupuri care refuză să se supună status-quo-ului și să respecte normele „universale” (grupuri denumite minorități active).

Dintr-o perspectivă critică a celor două abordări, prima dintre ele, cea funcționalistă, poate fi calificată drept naturalistă, în sensul că bazele devianței ar fi, din punctul său de vedere, caracteristicile naturale ale devianței. Metodologia specifică rezidă în stabilirea diferitelor trăsături biologice , psihologice, fizice, specifice devianților și concluzionând cu cauzele apariției devianței. Nu se pune însă problema redefinirii conceptului de devianță, cercetările interiorizând valorile societății fără a le problematiza.

La capătul opus, abordarea interacționistă privește devianța ca având o bază socială și nu doar înscriindu-se într-un sistem social ca transgresiune a normelor. Normele sunt impuse de instanțele sociale dominante, iar societatea creează devianță pentru că dictează reguli și definește gradul de libertate posibil în interiorul acestor reguli. Un individ sau un grup devine deviant atunci este și recunoscut ca atare. De aceea, se poate vorbi de o inegalitate a șanselor de a deveni deviant;anumite grupuri sociale sunt mai vizate decât altele de instanțele de reglare a devianței.

1.2. Producerea devianței

Fenomenul prin care ia naștere devianța a fost pus în discuție și studiat experimental de către psihologia socială fără a avea o bază teoretică serioasă. Devianța este recunoscută ca având o determinare socială, dar ea este definită în interiorul grupului, dincolo de orice raport de putere sau naturalizată experimental, fără referiri la normele specifice.

În disciplinele apropiate psihologiei au fost propuse conceptualizări mai sistematice. De exemplu, în criminologie trecerea la actul criminal a fost abordat într-o manieră factorială. Aceasta presupune că factorii reținuți sunt cei de natură fizică, biologică, economică, sociologică, dar categorizând indivizii în cauză tot ca delincvenți. Aceștia sunt priviți tot ca fiind diferiți de „grupul normal”, diferența aceasta fiind singura care explică devianța. Se poate vorbi deci de naturalizarea devianței, concepție depășită însă de adepții interacționismului care concep devianța drept rezultat al unei interacțiuni între grupurile sociale. Anumite grupuri dominante produc, de fapt, devianță prin sistemul lor de reglare socială. Iată o prezentare succintă a mecanismului prin care delincvența este fabricată social.

În primul rând, „norma dă naștere devianței, după cum legea penală produce delincvența”. Dispozițiile penale contribuie la conceptualizarea deferenței ca delincvență. Se poate spune că de foarte multe ori anumite consecințe ale adolescenței în societate sunt transformate în delincvență doar pentru ca există o legislație (jurisdicție) penală pentru tineri. Este cazul drogurilor, al comportamentelor sexuale, al micilor furturi care pot reprezenta doar „un moment pasager al inserției sociale a adolescentului”. Dar așa cum creează devianță, legile ar putea la fel de bine să o resoarbă. Dacă drogurile ar fi decriminalizate, dacă micile furturi nu ar fi puse sub urmărire, o mare parte dintre delincvenții minori nu ar fi categorisiți drept delincvenți și nu ar ajunge în casele de corecție, cu tot cea ce ar presupune un asemenea tratament pentru dezvoltarea identității lor și a simei de sine, dar și contactul cu alte grupuri de delincvenți, uneori cu consecințe negative pentru evoluția ulterioară a indivizilor în cauză.

Devianța este determinată de multiple reglări sociale. Calitatea de deviant nu ar fi, în realitate, conferită de trecerea la actul criminalizant, ci de arestare, detenție preventivă, proces, casă de corecție. Cu atât mai mult cu cât se constată o reglare variabilă a acestor filtre producătoare de devianță, funcție de criterii necontrolate sau sistematice. De exemplu, trecerea pe la tribunal sau casele de corecție nu se supune principiului de egalitate în fața legii, ci mai degrabă inegalității șanselor în fața delincvenței. Este bine de știut că tinerii din familii cu un nivel social mediu sau superior sunt mai ușor admonestați, fără urmări judiciare, pentru că se presupune că familia reprezintă o încadrare și o garanție suficientă pentru amendarea tânărului. Aceasta dovedește că devianța nu există ca și caracteristică „naturală”, iar categorizarea și stigmatizarea unui individ ca deviant este produsul unei reglări sociale și al raporturilor dintre grupurile sociale. Ea îi atinge în mod diferit pe indivizi, funcție de condiții conjuncturale sau sistematice și, mai ales, de apartenența lor la grupuri sociale dominante.

1.3. Forme ale comportamentului deviant

În clasificarea conduitelor deviante s-au luat în considerare criterii sociologice, ale medicini legale, ca și criminologice. Interpretarea diferită a abaterilor de la conduita normală a condus la următoarea clasificare:

1.comportamentul deviant – când se referă în special la abaterile de la norme sociale;

2. co,portamentul aberant – când se referă în special la aspectele medico legale și psihopatologice;

3. comportamentul antisocial sau infracțional – când se referă la aspectele judiciare.

În funcție de criterii medico-legale și criminologice, comportamentul antisocial include o serie de subtipuri:

a. comportament antisocial accidental sau ocazional;

b. comportamentul predelictual;

c. comportamentul delictual propriu-zis;

d. comportamentul infracțional patologic.

Comportamentul antisocial include la rândul său mai multe categorii, în funcție de criterii etiopatogenice:

a. comportament motivat patologic pentru care se impun măsuri permanente de ordin curativ;

comportamentul potențat (sensibilizat) patologic pentru care se impun măsuri speciale, diferențiate;

comportamentul declanșat patologic pentru care sunt indicate în primul rând măsuri cu caracter preventiv

comportamentul exacerbat al unui fond patologic în stare de latență și pentru care, pe lângă măsurile preventive, se impun uneori măsuri curative diferențiate.

Din punct de vedere simptomatologic, actul infracțional se caracterizează prin următoarele categorii de comportament:

comportament instabil

comportament impulsiv

comportament agresiv, cu formele de hetero – și autoagresivitate

comportament pervers (aberant propriu-zis)

comportament reactiv, în care se includ și aspectele de simulare și sinistroză.

2. Delincvență și criminalitate

Definită ca lipsa de adeziune la normele și principiile societății și ca escaladare a standardelor legitime de comportament, criminalitatea nu poate fi, totuși, considerată ca o noțiune adecvată pentru a exprima toate varietățile de acte ilicite, stări conflictuale, revoltă sau evaziune față de modelul normal și cultural al unei societăți. Majoritatea specialiștilor sunt de acord că ea este facilitată de persistența unor structuri sociale, politice, economice deficitare, care conduc la identificarea unor conflicte și tensiuni sociale și comunitare, la scăderea sentimentului solidarități sociale și la creșterea agresivității ca răspuns la frustrările individului. De asemenea, multiplicarea fenomenelor de marginalizare și izolare socială, de înstrăinare și atrofiere a „Eu” – lui colectiv supus unei avalanșe de factori cu rol manipulator, efectelor crizelor economice și a conflictelor etnice, reprezintă doar câțiva din factorii generatori sau favorizanți ai delincvenței și ai criminalității. Întrucât crima, ca o categorie a acțiunii, observa Meclaver, „nu are nici o proprietate universal inerentă, nu ne putem aștepta să identificăm, în diversitatea de persoane vinovate, de crime de tip psihologic sau fiziologic ori chiar socio-cultural, anumite trăsături specifice ce le diferențiază de cele nevinovate: de aceea toate încercările de a găsi o fizionomie a crimei au eșuat”.

În consecință, în domeniul sociologiei delincvenței și criminalității au fost formulate o serie de teorii și puncte de vedere care au încercat să evidențieze anumite cauze, factori, circumstanțe care, generând sau favorizând omiterea de delicte și crime, se află într-o legătură mai mult sau mai puțin intimă, cu modul de viață personalitatea și antecedentele sociale ale individului delincvent și ocaziile delictuale.

Termenul de delincvență juvenilă este folosit în doctrina penală și în tehnicile criminologice în scopul de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere de cele de ordin mintal al subiectului activ al infracțiunii.

Conceptul de delincvență juvenilă este sinonim cu cel de „criminalitate juvenilă”.

La origine în limba latină aceste cuvinte aveau înțelesuri diferite:

verbul „delincvere” înseamnă a găsi, scăpa din vedere, a lipsi;

substantivul „delictum” înseamnă greșeală;

„crimere” înseamnă crima la care se asociau semnificațiile de acuzare, imputare, pricină a unui rău.

Delincvența juvenilă constituie un fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană, limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanța socială. Concordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale, respectarea interdicțiilor și prescripțiilor normative, adaptarea acelor criterii de acțiune care fac posibilă normalitatea comportamentului.

Prescripția juridică nu poate opera delimitări tranșante între specificul conduitei delictuale a tinerilor și particularitățile comportamentului infracțional al adulților, deoarece nu permite identificarea cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem discrimina între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală și un comportament normal socialmente acceptabil. Din această cauză, noțiunea de delincvență juvenilă se confruntă de cele mai multe ori cu cea de criminalitate.

„Cariera” infracțională a unui tânăr nu seamănă cu cea a adultului, faptele sale ilegitime datorându-se, de fapt greșelilor făcute de educatori și unor așa zise motivații antisociale ale tânărului făptuitor. Totuși legislația aplicabilă în cazul minorului, menține noțiunea de „culpabilitate” în baza acelorași criterii care evaluează comportamentul adultului, deși scopul ei nu este de a sancționa cât de a reeduca, a trata și proteja social tânărul.

2.1. Teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincvenței juvenile

Teoria„ rezistenței” la frustrare

Aceasta teorie încearcă consilierea punctului de vedere sociologic cu cel psihologic,teoria „rezistenței” la frustrare a fost elaborata de W.C.Reckless care,pornind de la critica conceptului cauza a delincvenței,propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil sa suplinească deficiențele teoriei „cauzale”.Modelul de abordare al delincvenței juvenile din perspectiva acestei teorii are ca fundament conceptual „structura interioara” a individului,care poate fi caracterizat ca un adevărat scut de rezistența împotriva abaterilor de la normele sociale si a demoralizării. Reckless, subliniază ca exista o structura psihica interna care acționează ca mecanisme de protecție in calea frustrării si a agresivității tanarului. Structura( sau rezistenta) externa este alcătuita din grupurile sociale la care tânărul participa si este socializat (familie ,vecinătate, prieteni ,etc.) si care oferă posibilitatea dobândirii unui status , asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor , sentimentul identificării cu grupul ,etc. .Iar structura (sau rezistenta ) interioara dobândește o importanta semnificație apărute in momente, reprezentând o adevărata „matrice” care asigura tânărului conștiința identității de sine si a imaginii de sine in raport cu alte grupuri sau persoane , convingerea orientării spre scopuri dezirabile si toleranta la frustrare.

Din punct de vedere al structurii interne ,Reckless considera ca poate fi cunoscuta prin teste de personalitate in scopul de a preveni apariția sentimentului de frustrare si agresivitate care poate apare când tânărul se confrunta cu un obstacol care îl împiedica sa-si satisfacă scopurile personale.

Legata de noțiunea de frustrare este noțiunea de agresivitate care psihologii,juriștii ,sociologii ,psihiatri sau criminologii o considera o „ o comportare esențiala ,normala a personalității ,care poate fi canalizata ,deturnata sau abătuta pana in momentul in care scapă.

Controlul rațiunii .Agresivitatea este considerata de mulți autori ca un instinct sau ca o necesitate ,ca un răspuns sau contrarăspuns la o excitație sau de frustrare. Ea poate apărea ca o referință la anumite nevoi vitale ale individului, ca foamea, apărarea, sexualitatea.

Teoria „ asocierilor diferențiate “

Potrivit aceste teorii comportamentul delincvent este alcătuit din „elementele care intra in joc in momentul comiterii faptei “ ( circumstanțele si împrejurările socio-economice si culturale ) , din „ elementele care au influențat anterior viata delicventului “ ( așa numita anamneza sociala ) , sociologul si criminologul american E.A. Sutherland a elaborat o teorie „ genetica “ a delicventei , denumita a „asocierilor diferențiale “ ( differencial association ) ale cărei principii si ipoteze sunt expuse in celebra lucrare Principales of Criminology .Acesta a făcut o critica severa concepției lambrosiene privind delicventul „ înnăscut“ sau transmiterii delicventei pe cale ereditara ,descriindu-se totdată .Ideile lui G.Tarde privind explicarea delicventei prin „ imitație “ introducând teza „ învățării sociale “ a comportamentului delincvent .

Sutherland considera ca in viata tinerii se confrunta cu modele pozitive ( conformiste ) si negative ( nonconformiste ) de comportament sau conduita , acestea se transmit ereditar ,se imita , se imita , se învăța în viața socială între indivizi .Comunicarea dintre indivizi poate fi verbală sau comportamentală. Indivzii îsi orientează atitudinea, scopul după cum interpretează regulile și dispozițiile legale. Un alt element al paradigmei‚ „asocierilor diferențiale“ este reprezentat de „organizarea diferențială“ a grupurilor sociale, astfel normele și valorile sociale nu sunt receptate în totalitate de toți indivzii. Astfel pot apărea conflicte între diferite norme sociale, unele fiind respinse de diferite grupuri cu care vine în contact. El va realiza care anume dintre conduite sunt considerate‚ „bune“ și care „rele“ de către un anumit grup social, prin „asociație diferențială“.

Alte elemente care caracterizează‚ „asociațiile diferențiale“ sunt referitoare la frecvența, durata, autenticitatea acestora, oferind individului posibilitatea de alege și a „învăța“ fie comportamente convenționale, conformiste sau alte conduite nonconformiste sau deviante. Această teorie consideră ca factor explicativ fundamental socializarea, în geneza devianței, comportamentul deviant învătându-se. Pe parcursul socializării tinerilor, chiar dacă ei asimilează și interiorizează exigentele și interdicțiile sociale transmise de familie și școala, ei pot „învăța“ anumite comportamente nonconformiste și deviante în cadrul grupului de prieteni.

Teoria‚ asociațiilor diferențiale poate fi folosită, în procesul de „inducție negativă“, întâlnit în instituțiile de resocializare a minorilor delicvenți, unde delicvenții închiși pentru delicte mai puțin grave, se pot asocia cu cei cu delicte grave și pot „învăța“ de la aceștia tehnici delicvente, comițând și ei la rândul lor, infracțiuni cu grad sporit de periculozitate.

Teoria „dezorganizării sociale”

Această interpretare sociologică aparține Școlii de la Chicago care pornește de la ipoteze și paradigme și presupune că fenomenul delincvenței juvenile se datorează crizelor economice și sociale, fenomenului de urbanizare și exod rural.

C.R. Shaw considera că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței juvenile îl reprezintă scăderea funcțiilor socializatoare și de control exercitate de comunitate și vecinătate, de stabilirea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației și varietății normelor de conduită, ca și multiplicarea fenomenelor aculturative în cadrul orașului. În consecință, cauzele „primare” ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care datorită aglomerării de populație, diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin „atragerea” și „ispitirea” unor tinerii de a comite acte și delicte penale. Soluția eradicării delincvenței constă, deci în elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de comunitate și nu la nivel individual, accentul fiind pus pe „ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale în zonele, ariile și cartierele defavorizate”.

Mediul social în care trăiește tânărul trebuie remodelat pentru a putea preveni manifestările de delincvență. Această teorie consideră din punct de vedere exclusivist delincvența juvenilă ca fiind efectul procesului de urbanizare, dezvoltare economică, însă există o relație cauzală directă între mai mulții factori (familie, școală, grup de prieteni).

Teoria „subculturilor” și a „grupurilor de la marginea străzii”

Această teorie afirmă necesitatea de a privi delincvența juvenilă din perspectiva particulară a „subculturilor” existente în cadrul unei societății. Principalii reprezentanți ai acestei orientări (A.Cohen, M. Gordon, M. Singer ș.a) consideră că subcultura reprezintă o „subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale”.

Din acest punct de vedere subculturile includ valori și norme diferite de cele ale societății fiind in contradicție. Implicit indivizii care aparțin acestor subculturii utilizează mijloace ilegitime , antisociale pentru socializarea in grup pentru transmiterea mijloacelor și tehnicilor delincvente.

J. M. Thraser considera că delincvența juvenilă are ca sorginte asocierea unor grupuri de tineri în bande organizate și structurate, care reprezintă în fapt un mod de supraviețuire și de adaptare a celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați.

Concepția elaborată de R. A Coward și L.E. Ohilin evidențiază că delincvența juvenilă, ca formă și modalitate de răspuns față de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor delincvente. Acestea din urma , arata că cei doi autori , permit membrilor lor îndeplinirea unor roluri și forme de activitate delincventă și legitimarea sau justificarea actelor comise în grup. Inspirați de paradigma elaborată de R , K. Merton privind anomia ei introduc noțiunea de „oportunitate diferențiată”.

W. F. Whyte încearcă să explice teoria „subculturilor delincvente” ca fiind rezultatul unui comportament „învățat” este cea a „grupurilor de la margine sau a „societății de la colțul străzii”.

Această teorie supralicitează importanța socializării negative în colectiv și neglijează resorturile motivației individuale în comiterea actului infracțional.

Teoria „etichetării sociale”

Reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic (H. Becken, K. Ericksen, M. Ruglingten, etc.) au conceput delincvența nu ca o trăsătură inerentă a unui anumit grup de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin putere și care evaluează conduita ca devianță.

Adepții acestei teorii consideră că nici un comportament nu este conformist sau deviant.

Devianta, în special delincvența nu există decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc sau o etichetează, sancționându-l pe cel considerat ca „deviant”.

Teoreticienii „etichetării sociale” concep delincvența ca tip special de „reacție sociala” de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri , natura și intensitatea acestei reacții , depinzând de o serie de factori, cum ar fi puterea, clasa privilegiată, bogăția, etc.

Explicând mecanismele procesului de etichetare, F. Tannenbaum arată că apariția și definirea delincvenței se face prin dramatizarea răului, în orice societate fiind considerații ca răi, bolnavi sau criminali un număr de indivizii , dar nu în funcție de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacției față de acestea, reacție care influențează evoluția carierei lor de viitori delincvenții. Evidențiind rolul important al agenților de control social, în special al instituțiilor represive, K. J. Erikson considera că „în procesul etichetării aceștia îl împing pur și simplu pe individ către o carieră delincventă, pe care el o acceptă în cele din urmă ca fiind singura alternativă posibilă”.

Sunt etichetate ca deviante sau delincvente într-o bună parte din legislații actele care contravin normelor de conduită stabilite de adult, delincvența este considerată atributul tinerilor proveniți din categoriile și familiile neprivilegiate și „etichetarea” se aplică cu predilecție tinerilor cu antecedente penale.

Teoria controlului social

Prin control social se are în vedere implicarea societății din punct de vedere etic, juridic, și cultural prin diferite forme, mecanisme și instituții pentru a cerceta deficiențele și lipsurile socializării.

I. Hirschi a dezvoltat cheia controlului social concepând conformitatea realizată prin socializare, „ca formarea unei puternice legături între individ și societate caracterizată de patru elemente de baza: atașament, angajament, implicare și convingere”

Atașamentul corespunde în aspirațiile tinerilor de a își desăvârși pregătirea școlară și a dobândi un status socio-profesional ridicat.

Implicarea presupune participarea la activități convenționale care duc la succese valoroase din punct de vedere social.

Convingerea se referă la acceptarea adevărurilor morale si a sistemului central de valori sociale.

Teoria controlului social elaborată de Hirschi consideră că delincvenții nu pot forma sau menține o relație cu societatea care să includă cele patru elemente.

T. L. Empey consideră că „suportul teoriei lui Hirschi nu este suficient pentru a oferi o explicație completă faptelor, așa cum se petrec ele in mod real”. Această teorie nu ia în considerare modul în care cele patru elemente ale socializării pot acționa simultan, afectând probabilitatea de apariție a comportamentului delincvent. Această teorie nu are in vedere: nivelul socio-economic al familiei, aptitudinile personale, influența unor modele semnificative, etc.

Criticând amănunțit teoria lui Hirschi, M, D. Wiatrowski a fost preocupat mai mult de gradul în care cele patru elemente ale socializării contribuie la formarea comportamentului delincvent, utilizând analiza factorială pentru identificarea noilor elemente ale procesului de socializare. Astfel analiza itemilor a evidențiat următoarele elemente: atașamentul presupune o relație mai buna cu părinții, școala sau colegii;angajamentul este indicat de către un indice al aspirațiilor educaționale ale tinerilor; angajarea sau implicarea presupune evaluarea prin itemi care să indice intensitatea pregătiri școlare; convingerea sau credința presupune că tânărul este recompensat în funcție de conformitatea arătată. Există și posibilitatea ca tânărul să rămână fidel regulilor sociale, dar să nu respecte autoritatea care le aplică.

Potrivit evaluărilor și măsurătorilor lui Wiatrovski, modelul social indică faptul că socializarea nu are loc doar în micromediul familial, ci se produce într-un context educațional în care școala, colegii, prietenii,au un rol important.

Lemert consideră actul deviant „ca efect nemijlocit al intensității și formei de control social exercitat asupra persoanelor care încalcă regulile și normele de conviețuire”. În aceasta viziune, normele sociale nu reprezintă puncte de referință pentru acțiunile indivizilor, ci sunt probabilități care în unele situații riscă să aducă multiple neplăceri indivizilor. Lemert consideră că trebuie adoptate mai mult o perspectivă interacționistă decât una relaționistă asupra controlului social.

2.2. Teorii etiologice in domeniul delincvenței juvenile

Din punct de vedere sociologic, s-a încercat demonstrarea faptului că delincvența și criminalitatea reprezintă produsul negativ al unor fenomene sau procese cu caracter macrosocial, cum ar fi de pildă, dezvoltarea economică, industralizarea și urbanizarea. Din perspectiva acestor teorii (cum este cea a „dezorganizării sociale”, a „anomiei” și „oportunității diferențiale”), factorul determinant al criminalități constă în scăderea funcțiilor de control social exercitate de comunitate și vecinătate și în perturbarea ordinii sociale, generată de varietatea normelor de conduită, eterogenitatea și mobilitatea populației. Conflictul de norme și, de aici, starea de anomie,descrise de E. Durkheim, contradicțiile care decurg din ruptura intervenită între scopurile definite cultural și mijloacele permise pentru realizarea lor, reprezintă cauze care determină creșterea criminalității în anumite perioade de transformare socială bruște sau în anumite arii-zone culturale care cunosc momente de dereglare normativă și instituțională, scăderea controlului social comunitar, multiplicarea mediilor marginale din punct de vedere social, cu înclinație spre delincvență și criminalitate.

Un alt grup de teorii sociologice încearcă să pună în evidență legătura dintre cultură (subcultură) și criminalitate, prin descifrarea modelelor, codurilor și mecanismelor care definesc „cultul violenței” .Astfel, teoria „asociaților diferențiale” (elaborată de E. Sutherland) consideră că delincvența este rezultatul unui proces de „învățare socială”, iar comportamentul criminal reprezintă efectul contractului și „asocieri diferențiate” dintre indivizi. Aparținând grupului de teorii ale „transmisiei culturale”, cea a „conflictelor culturale” (elaborată de T. Selin) consideră că delincvența se datorează conflictului apărut între normele de comportament și conduită ale diferitelor grupuri din cadrul unei societăți. Preluând ideea socializării și „învățării negative”, A. Cohen consideră delincvența ca fiind atributul anumitor grupuri sau „subculturi” care reunesc acei indivizi care se consideră marginalizați sau consideră că le sunt obstrucționate căile de acces la resurse și valori sociale. În consecință, aceste grupuri, își creează propriul sistem de valori, opus celui societal, desfășurând astfel, activității ilegale pentru a-și atinge propriile scopuri.

Pe de altă parte,teoriile sociologice acordă o importanță deosebită situațiilor precriminale, considerând că între personalitatea infractorilor și aceia a neinfractorilor nu există deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au determinat apariția personalităților discordante, deviante, antisociale.

Aceste probleme nu au fost conștientizate totdeauna, dar evoluția societății a impus asta.

Nimeni nu rezistă nepăsător la distrugerea bunului sau la uciderea unei persoane. Acest fapt este valabil chiar și pentru criminali, criminalul însuși putând apărea în postura de victimă. Inițial, teoria personalității a fost concepută pentru a exemplifica fenomenul criminal individual.

Medicul belgian Etienne de Greef este inițiatorul teoriei personalității criminale. In opinia sa personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduc la comiterea actului infracțional.

In evoluția acestui proces criminogen sunt identificate trei etape.

Într-o primă etapă, numită de Etienne de Geef „faza sentimentului temperat ” , individul normal suferă o degradare progresivă personalității ca urmare a unor frustrări repetate. Convins că trăiește într-un mediu social injust, el nu mai găsește nici o rațiune pentru a respecta cadrul moral al acestui mediu.

În cea de-a doua etapă, denumită „a sentimentului formulat” , individul acceptă comiterea crimei, își caută justificarea, caută un mediu mai tolerant.

A treia etapă a procesului apare o dată cu criza în decursul căreia este acceptată eliminarea victimei, așteptându-se ocazia favorabilă pentru „trecerea la act”. În această ultimă fază , individul trece printr-o „stare psihologică periculoasă”.

Procesul criminogen este axat, în viziunea lui Etienne de Geef, pe un Eu care consimte și tolerează ideea de crimă. Elementul de diferențiere între infractor și neinfractor constă în faptul că infractorul trece mai ușor la comiterea actului criminal,într-o situație favorabilă, deci o diferență de grad.

Trăsătura fundamentală care permite trecerea la act ar fi indiferența afectivă a individului. Pentru Etienne de Greef, personalitatea delincventului, ca și personalitatea umană în general, este determinată in general, de instincte. Instinctele, însă, pe de o parte, nu se opun inteligenței și nu pot fi separate de aceasta; pe de altă parte, nu se poate identifica la om o manifestare instinctuală pură, în sensul că, de fapt, mai multe instincte acționează și produc efecte asupra conduitei umane în același timp: acest ansamblu de tendințe instinctive organizate între ele ținând cont de viitor, adică organizate potrivit preocupărilor inteligenței, formează structura afectivă.

În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare și instinctele de simpatie.

Instinctele de apărare contribuie la conservarea Eu-lui, funcționează sub semnul sentimentului de justiție și de responsabilitate a „celuilalt”; au la bază agresivitatea; tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă supusă legilor morale concepute mecanic.

Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei; funcționează sub semnul abandonului de sine și acceptarea totală a „celuilalt” ; au la bază subordonarea și devotamentul față de celălalt ; tind spre o valorizare extremă a celuilalt.

Nici una dintre cele două categorii nu se poate realiza integral; există o opoziție permanentă între instinctele de apărare și cele de simpatie; viața psihică se desfășoară sub semnul conflictului permanent între structurile afective. Tendința de a alege securitatea în dauna afectivității dă naștere unui sentiment de vinovăție a cărei lichidare se încearcă prin „reîntoarcerea la celalalt”. În aceste condiții, pe fondul unui echilibru precar și datorită tulburărilor de caracter, trecerea către actul criminal devine mai ușoară. Astfel, unii indivizi au nevoie de „instigări” exterioare grave, iar alții de instigări lejere pentru a prezenta reacții rituale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferență graduală este dată de anumite trăsături psihologice care, în concepția lui Jean Pinatel, alcătuiesc „nucleul central” al personalității criminale.

Școala sociologică franceză fondată de Emile Durkheim și-a întemeiat cercetările pe studiul statistic al faptelor și fenomenelor sociale și juridice, constituind, din punct de vedere al metodelor utilizate, o analiză pur statistică. Sociologii vorbesc despre „delincvență sau criminalitate“; delincvența atrage după sine o serie de sancțiuni explicite și directe;există „următoarele categorii de delincvență: delincvență reală, delincvență descoperită și delincvență judecată sau legală.“

În concepția sociologică , deși între deviantă și delincvență există diferență, delincvența fiind văzută ca o formă particulară de deviantă, conținutul criminalității sau infracționalității este suprapus celui de delincvență.

Delincvența nu poate fi confundată cu criminalitatea, conceptul „delincvență” având un înțeles mult mai cuprinzător, cuprinzând atât crimele, delictele, deci criminalitatea în ansamblul ei, cât și contravențiile și chiar unele acte de încălcare a normelor morale.

Sociologul David Matza în lucrarea sa „Delinquency and drift”,consacrată delincvenței juvenile, caracterizează trecerea la act ca un proces mai mult sau mai puțin îndelungat în care are loc „alunecarea spre delincvență”.

„Driftul” , alunecarea în derivă, nu poate conduce în mod necesar pe individ la actul criminal , impulsul care este suficient după părerea lui Matza și care provoacă trecerea la act este voința tânărului. La rândul ei, voința este activată de două elemente de circumstanță: „pregătirea” și „lipsa de speranță”.

Pentru A. K. Cohen, modelul prezentat are un caracter general, interacțiunea dintre individ și situația precriminală fiind tratată ca „un element unic”.

Predelincvența este un proces de tatonare, care nu este determinat de trecut și care nu poate să modifice cursul dacă intervin schimbări în situația conjuncturală sau persoana subiectului sau în amândouă.

Aceste atitudini, stări sau situații precriminale trebuie luate în considerație , chiar dacă nu sfârșesc prin „trecerea la act” fiind important a le cunoaște și a le preveni.

Gânditorii au fost preocupați să descopere ce anume îl determină pe om să săvârșească infracțiuni.

Pornind de la Aristotel, care formulează o adevărată teorie a crimei și urmând iluminiști ca Montesquieu, Voltaire și Rousseau și utilitariști ca Beccaria și Bentham a existat un interes constant pentru explicarea fenomenului de delincvență juvenilă.

Spre deosebire de delincvența adulților, delincvența juvenilă prezintă trăsături specifice care o particularizează. Specialiștii care au studiat acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivații ale delincvenței juvenile.

Orientarea antropologică a acordat o atenție deosebită factorilor cu caracter biologic, fiziologic,ereditar în geneza crimei și in fracțiunii.

Promotorul acestei orientări a fost Cesare Lambrosso care formulează celebra teorie a criminalului „înnăscut”. Conform acestei teorii personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă și specifică (denumită personalitate criminală), ea datorându-se anumitor structuri anatomo-fiziologice și biologice, transmise ereditar și care determină predispoziția spre crimă și violența a anumitor indivizi. Ca atare „criminalul este o ființă biologică ce diferă sensibil de ființa normală, datorită predării anumitor trăsături și stigmate anatomo-biologice dobândite pe cale ereditară. Un individ care posedă 5-6 asemenea trăsături specifice, reprezintă, după Lambrosso, tipul criminalului perfect, cel care are 3-4 stigmate, este tipul criminalului imperfect, iar cel care posedă mai puțin de 3 caracteristici nu este obligatoriu un tip criminal”. Aceste stigmate și anomali nu sunt, prin ele însele generatoare de criminalitate, dar favorizează trecerea la înfăptuirea actului criminal, permițând identificarea temperamentelor umane predispuse spre violență și agresivitate, dar totuși teoria „omului delincvent” rămâne lipsită de report științific atâta vreme cât stigmatele criminale existente la anumiți indivizi nu pot explica actul complex și multicauzal al diferitelor delicte și crime.

În opinia lui E, Sutherland și a lui D. Caressy, referindu-se la rolul ereditar nimeni nu poate să dispună de o asemenea ereditate care să-l determine să devină agresiv sau criminal; temperamentul flegmatic al unuia îl poate ține departe de crimă, atâta timp cât în alt mediu tocmai acest temperament îl împinge spre crimă.

Adoptând o perspectivă care pune în relație aspectele criminogenezei cu problemele psihopatologice, orientarea psihologică consideră că geneza crimei și actului criminal rezistă într-o serie de dezechilibre, anomalii și deficiențe cu caracter psihofiziologic, care apar și se transmit, de cele mai multe ori, pe cale ereditară. În consens cu acest punct de vedere, criminalul este un degenerat psihic și moral, caracterizat prin debilitate mintală și care este incapabil să discearnă conținutul faptelor sale sau sa înțeleagă, în mod adecvat, conținutul și sensul normativ al prescripțiilor juridice.

Atât prin comportamentul său acțional, cât și prin comportamentul său afectiv, criminalul se dovedește un handicapat psihic, lipsit de personalitate și de sentimentul justiției sociale. Printre reprezentanții acestei orientări se numără, în primul rând, H. H. Goddard, care a adus o serie de contribuții în domeniul examenelor clinice și al testelor psihologice, încercând să demonstreze că debilitatea psihică reprezintă principalul factor care caracterizează tipologia criminalului.

În direcția sau în orientarea psihologică se încadrează și Gabriel Tarde, care a condus, pentru o anumită perioada de timp, serviciul de statistică criminală din Franța și ale cărui lucrări încearcă să demonstreze ideea că societatea își alege și își consacră „candidații săi pentru crimă”, criminalitatea fiind strâns legată de modul de organizare al societății. Elaborându-și cunoscuta teorie a imitației, Tarde a ajuns la o serie de „legi” pe care le-a transpus în materie criminologică, referindu-se la tipul criminal, ei învață de la alții, prin imitație, cariera de infractor. Fiecare infractor se specializează într-o ramură de activitate criminală pe care o practică în mod statornic; fiecare infractor repetă în acțiunile sale modul său specific de a acționa, așa numitul „modus operandi”.

Deschizând ulterior noi direcții de cercetare orientării psihologice și psihiatrice, școala psihanalitică va încerca să demonstreze că, dincolo de imitație, crima este expresia unei stări morbide, a unei deficiențe de natură psihopatologică (psihoza), care își are originea într-un anumit tip de personalitate – personalitate psihopatică – care, indiferent de mediul social în care se naște și evoluează, sfârșește prin a comite acte cu caracter criminal.

. 2.3. Teoriile comportamentului criminal

În literatura de specialitate, diverși autori au încercat să contureze portretul personalității criminale și, în funcție de o serie de criterii, să realizeze o clasificare și grupare a lor.

Voi încerca să abordez acele momente care îl instruiesc pe individ cum sa își aleagă oportunitatea pentru a comite fapta ilegala.

Teoriile care susțin acest lucru argumentează ca învățarea modului in care trebuie sa valorifici o oportunitate ilegala implica procese mai ample care încep cu însușirea modului de a valorifica oportunitățile legale.

Aceste teorii descriu comportamentul criminal ca pe un comportament învățat mai dinainte, ca pe un comportament “normal învățat”, care se realizează in cadrul unor grupuri printr-un sistem de comunicare cu alte persoane.

Teoriile comportamentului normal învăța susțin ca modul de instruire este cel obișnuit. Învățarea este subsumata unor obiceiuri si cunoștințe care se dezvoltă ca rezultat al experiențelor individului odată cu intrarea și acomodarea la mediul înconjurător.

Învățarea prin asociere este una dintre cele mai vechi teorii, Aristotel susținând ca toate cunoștințele pe care le are omul sunt acumulate ca urmare a experiențelor prin care a trecut si in nici un caz aceste cunoștințe nu ar putea avea o origine nativă sau instinctivă.

Aristotel a formulat 4 legi ale asocierii unde a descris și relațiile care iau naștere in cadrul acestui proces:

–   legea similarității;

–   legea succesiunii in timp;

–   legea contrastului;

–   legea coexistentei in spațiu.

Exista trei cai de baza prin care indivizii învăța prin asociere pe care le prezentam în continuare:

Condiționarea clasică – așa cum a fost descrisă inițial de Pavlov constă în aceea că anumiți stimuli produc un anumit răspuns, fără ca anterior să se fi făcut vreun antrenament cu organismul. De exemplu, un câine va saliva când i se arăta o bucată de carne. Pavlov i-a dat carne câinelui timp de câteva zile, însoțind acest lucru de sunetul unui clopoțel, care în speța constituia un stimul extern. După câteva zile, a constatat că era suficient doar sunetul clopoțelului pentru ca animalul să saliveze intens. S-a demonstrate deci ca comportamentul poate fi învățat prin asociere.

Condiționarea operantă – reprezintă situația în care organismul este active și învăța să obțină ceea ce dorește de la mediul înconjurător. Ideea a fost lansată de Schinner și este acum teoria dominantă despre învățare în știința psihologiei.

Constă în aceea ca pentru a impune anumite comportamente se folosește sistemul pedepselor și al recompenselor. De exemplu: un șoarece poate fi învățat să apese pe un buton prin recompensarea unui astfel de comportament cu o bucățică de carne sau poate fi pedepsit cu un soc electric dacă nu apasă butonul corect. Șoarecele învață să opereze în mediul sau prin asocierea recompenselor și a pedepselor cu propriile sale comportamente.

Modelarea sau învățământul social – este o altă cale de bază; conform ei comportamentul poate fi impus nu doar prin recompense și pedepse, ci și prin așteptări și aspirații, care pot fi învățate prin ceea ce se întâmpla altor oameni.

Albert Bandura afirma în acest sens că “virtual, pot apărea toate fenomenele de învățare ce rezultă din experiențele directe, cât și prin observarea comportamentului la alte persoane și a consecințelor acestuia”.

Teoria conflictului de cultură – condițiile sociale generale care au stat la baza asocierii diferențiate reprezintă un proces care de la o perioada la alta a cunoscut completări. În societate conform acestei convenții grupuri diferite au idei diferite despre modul cel mai potrivit de a te compromite. Pentru descrie conflictul de cultură se folosește termenul de dezorganizare socială, termen preluat din teoriile sociologice, ulterior înlocuit cu termenul de organizare socială diferențiată.

Teoriile culturale și subculturale – Teoria lui Sutherland emite ipoteza că ideile sunt cauzele principale ale comportamentului criminal. Teoriile culturale și subculturale preiau și dezvoltă această ipoteză. Walter Miller a emis o teorie culturală pe care a încercat să o încadreze în explicarea delincvenței de grupă. O clasă joasă are o cultură separată și identificabilă care se distinge de cultura clasei de mijloc. Această cultură a clasei de jos conform teoriei lui Miller reprezintă un mijloc generator al delincvenței de grup. O altă variantă a curentului culturalist, o reprezintă teoria lui Albert Cohen referitoare la subculturile delincvente. Astfel, infracționalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest împotriva normelor culturale dominante în SUA. Deoarece condițiile sociale nu le permit să obțină un succes social legitim acești tineri presimt o puternică stare de frustrare; delincvența este de fapt o funcție a barierelor sociale și economice impuse grupurilor sociale sărace.

TEORIILE CONTROLULUI ȘI AUTOCONTROLULUI SOCIAL – cercetarea criminologică se va centra în acest caz pe respectarea normelor sociale. Pornind de la ideea ca toți oamenii sunt infractori nu se mai pune întrebarea care sunt cauzele criminalității dimpotrivă întrebarea este care sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale. Motivele identificate de teoreticieni sunt variate teama de pedeapsa – răspunsul clasic este un motiv îndepărtat pentru care oamenii onești nu comit infracțiuni.

Teoria apartenței sociale și teoria autostăpânirii, rezistentei la frustrare încearcă să identifice motivele pentru care oamenii respecta normele sociale. Astfel, teoria apartenței sociale dezvoltată de criminologul american Travis Hirschi consideră că toți oamenii pot fi încălca legea penală, dar cei mai mulți se tem că un comportament ilicit ar putea conduce la o afectare ireparabilă a relațiilor cu grupul și instituțiile de care aparțin. Legătura socială care există îl împiedică pe individ sa săvârșească fapte antisociale, legătura socială ce include atașamentul, implicarea, credința, respectul și acceptarea scopurilor convenționale ale societății globale.

Teoria rezistenței la frustrare încearcă o explicație psihologică și sociologică a delincvenței, analizează structura interioară a individului care acționează ca un sistem de protecție în calea frustrării. Această teorie a fost elaborată de Reckless.

CURENTUL INTERACȚIONIST: CRIMINOLOGIA REACȚIEI SOCIALE

Școala sociologică a interacționismului simbolic este cea care va inspira în criminologie curentul interacționist. Această școală fondată de George Herman Mead, Charles Horton Cooley și W.I. Thomas a pus bazele teoriilor cunoscute sub numele de “teoria etichetării”, “teoria sigmatizării”, “teoria reacției sociale”, și “teoria interacționistă”. Fondatorii acestei scoli susțin că oamenii acționează în raport cu propria lor realitate, ca sensul valorilor și non-valorilor este învățat de către oameni din modul în care ceilalți oameni reacționează la aceste valori atât din punct de vedere pozitiv cât și negativ și ca oamenii reexamninează și interpretează comportamentul lor propriu în raport de sensurile și simbolurile pe care le-au dobândit de alți oameni. Teoriile curentului interacționist au un fundament bazat pe:

–   noțiunea de “rol” conform căreia comportamentul individului în viața socială corespunde unui rol social;

–   conceptul de interacțiune – actul unui participant la reacția socială reprezintă o reacție la un stimul declanșat de un alt individ, iar acest act va reprezenta un nou stimul pentru următorul.

–   conceptul de personalitate – intercațiunea între oameni este cea care va determina formarea în timp a personalității individului.

Adepții curentului interacționist sunt de părere ca deviantă constituie o categorie semantica prin intermediul căreia anumiți indivizi sunt etichetați ca atare, diferența constând în faptul că unii indivizi sunt etichetați ca infractori și alții nu. H. Becker considera că devianța este consecința unei “etichete” aplicată individului și acesta afirma că “deviant este acela căruia i s-a aplicat cu succes această eticheta; comportamenul deviant este comportamentul oamenilor care au fost astfel etichetați”. Eticheta aplicată unui individ va avea repercursiuni importante pentru viitorul făptuitorului, afectându-i acestuia raporturile de familie, muncă, școala și alte instituții cu care acesta relaționează. Aceștia se vor izola, se vor grupa dând naștere la relații negative și se vor specializa în “cariere infracționale”.

CRIMINOLOGIA “REACTIEI SOCIALE”

Adepții teoriilor reacției sociale William Chambliss, Richard Quinney, Austin Turk sunt de părere că, criminalitatea este creată direct și nemijlocit de către reacția socială. Criminologia “reacției sociale” are în vedere lămurirea aspectelor legate de analiza normei penale, procesul de concepere și adoptare a legii penale și aplicarea acesteia, precum și consecințele acesteia asupra evoluției sociale a individului.

Ralf Dahrendorf este de părere ca fiecare sistem social are la bază aplicarea corecției de către clasa care deține puterea asupra celorlalți indivizi. George Vold susține că, conflictul dintre diverse grupuri de interese pentru a obține și păstra puterea este cel care determina criminalitatea.

William Chambliss și Robert Seidman au o poziție bazată foarte mult pe rolul politicii în determinarea criminalității, astfel aceștia susțin că:

–   clasa sau grupul de conducere clasifică anumite activități ca infracțiuni în funcție de interesul lor, dreptul penal având drept funcție supunerea prin violență a clasei muncitoare de către clasa care conduce;

–   infracționalitatea determină scăderea șomajului, dar în același apar noi locuri de muncă pentru organele de control social, infracțiunile deviază atenția celor care sunt exploatați, acesteia fiind concentrați asupra problemelor pe care clasa din care provin le are;

–   comportamentul individului reflecta poziția pe care acesta o are în clasa din care provine, infracționalitatea fiind diferită de la o societate la alta în raport de strucură economică și politică a societății.

INTEGRAREA CULTURALĂ ȘI CRIMINALITATEA

D. Szabo este cel care a elaborate teoria integrării culturale diferențiate considerând ca fiecare societate combină trei elemente și anume:

– structura sociala, respectiv distribuția populației după vârsta, sex, profesie, apartenență socială, mobilitate;

– cultura, reprezentată de obiceiuri, valori, norme care orientează comportamentul oamenilor;

– personalitatea de bază, rezultatul procesului de socializare în determinarea profilului psihologic al individului; Aceste trei elemente se combină în jurul valorilor sociale. Autorul acestei teorii consideră că fiecare țară are un grad de integrare socială diferită, tipul de integrare culturală determinând structura și dinamica infracționalității. Țării integrate în totalitate ar avea o criminalitate redusă, țările parțial integrate una ridicată, iar țările neintegrate cultural o criminalitate excesivă.

CAPITOLUL II. RESOCIALIZARE ȘI INTEGRARE SOCIALĂ

1. Mediul penitenciar. Aspecte psiho-sociale ale privării de libertate

1.1. Privarea de libertate și reeducarea

Spațiul închisorii este un spațiu închis, întrucât încarcerarea reprezintă elementul cheie al structurii și funcționării sale. Dat fiind faptul că ea împarte populația în indivizi aflați după gratii și indivizii în afara gratiilor, poate fi considerată un spațiu dihotomic, un spațiu în care zona de graniță este reprezentată de gratii. Din punct de vedere juridic, spațiul penitenciar este un spațiu penal, deoarece implică în mod obligatoriu disciplina penală. Penitenciarul este, de asemenea, un spațiu al autorității, această autoritate fiind bidimensională: în ordine penală este o autoritate penitenciară, impunând deținuților o supunere aproape totală. Tot ce se petrece în interiorul acestui spațiu este un permanent spectacol în care atât deținuții cât și personalul sunt deopotrivă și actori și spectatori, mirați de faptul că se află într-un univers al așteptării închise, în care timpul este cea mai grea pedeapsă.

Univers fascinant și revoltător în egală măsură, penitenciarul este o lume în permanență implozie psihologică; coordonatele de existență sunt: crima, eșecul, patologicul, stresul, disperarea, neputința…De aceea, fenomenologia umană a închisorii, pare mai potrivită fie povestită, prezentată panoramic, cu toate umbrele și luminile care, greu de crezut, există! Penitenciarul oferă totuși motive de optimism pentru că deseori prilejuiește experiențe autentice umane, în care cel puțin pentru unii deținuți, lumea valorilor este repusă în ordinea ei firească .

Închisoarea, loc de executare a pedepsei, este în același timp și un loc de observare al deținuților. Această observare vizează nu doar dar și cunoașterea fiecărui deținut în parte, a comportamentului fiecăruia, a înclinaților, aptitudinilor și ameliorărilor intervenite la aceasta. În ce privește unii deținuți, închisoarea are ca rezultat apariția unui sentiment de derivă, de înstrăinare în rândul deținuților. Astfel, pedepsele scurte sunt privite ca drame, iar cele lungi ca veritabile condamnări la moarte, ca un mod de viață exacerbat din punct de vedere patologic.

Închisoarea nu trebui doar să aplice regulamente stabilite, ci trebui să întreprindă în permanență demersuri pentru a obține cunoștințe referitoare la deținut care să permită transformarea individului, într-o manieră utilă societății. Impactul detenției asupra individului este catastrofal și se manifestă prin limitarea spațiului ți timpului liber. Instituția penitenciară impune elaborarea unor noi conduite legate de perspectiva spațiului și timpului, conduite ce diferă simțitor de cele ale individului aflat în libertate.

Reducerea spațiului personal poate duce la fenomene de teritorialitate, individul încercând în permanență să-și apere teritoriu propriu reprezentat de locul unde doarme, mănâncă, etc. În condițiile detenției, fenomenele de teritorialitate se exacerbează suscitând o agresivitate crescută. Aceeași frustrare este resimțită în ce privește timpul. Organizarea strictă, sever reglementată a timpului, monotonia acestuia pot provoca sentimentul frustrării, mărind astfel agresivitatea deținutului. La accentuarea sentimentului frustrării contribuie și faptul că deținutul este nevoit să renunțe o serie de obiecte personale, cărora le va simți mereu lipsa. De asemenea persoana privată de libertate este forțată să renunțe la o mare parte din plăcerile pe care le consideră normale în libertate, cea ce duce la căutarea unor înlocuitori pentru aceste plăceri. În penitenciar, individul își formează o nouă perspectivă asupra propriei persoane, ajunge să adopte și să împărtășească punctul de vedere al celorlalți deținuți privind penitenciarul și societatea în general.

Deținuți adoptă astfel, atitudinii ostile față de personalul închisorii, față de cei aflați în libertate, atitudini ce sunt în contradicție cu loialitatea față de ceilalți deținuți. Individul încarcerat va încerca în permanență să se integreze în grupul informal, să se supună necondiționat liderului, chiar dacă acest lucru va avea repercusiuni în relația lui cu cadrele.

Dacă această fază de identificare cu subcultura carcerală, deținutul cunoaște fenomenul de desprizonizare. Cu cât se apropie momentul liberări, el va tinde să adopte un rol cât mai dezirabil pentru societate. Datorită faptului că este supus presiunii sociale exercitate de grupul informal, deținutul ni poate beneficia de programul corecțional, educativ terapeutic al personalului specializat din închisoare, ci dimpotrivă, are parte de contraeducație.La prima vedere specificul vieții penitenciare pare a fi simplu în care personalul asigura servicii pentru deținuți: hrana, cazare, igiena, îmbrăcăminte, culturalizare, securitate.

Dar cunoscând mai bine vedem dimensiunile ei si structura relațiilor, normele și valorile ei, sistemul de privilegii, raporturile de forța, stătus-urile și rolurile diferitor persoane. Spațiul penitenciar fiind un spațiu închis dihotomic penal al autorității, un câmp de forte veșnic într-o neînțelegere bazata pe o regularitate stricta, cu urmări psihologice asupra deținutului si personalului penitenciar.

Comunitatea fiecărui penitenciar luat aparte constituie o lume anonima, de oameni privați de prestigiu social, cu conștiința minorităților lor. Acesta este punctul de vedere al societății bazate pe normativitate sociala. Deoarece o mare parte din deținuți și foști deținuți nu sunt în deplinul acord al acestei viziuni.

Specifica mediului de detenție este lipsa de libertate, o chestiune sociala ce împiedică cazuri de devianță sau inadaptare, o realitate prezenta caracteristica societății din toate timpurile până în prezent.

Un sistem penitenciar reunește în sine 3 elemente de baza:

1. Modalitatea executării privațiunii de libertate.

2. Tratamentul aplicat deținuților:

– criterii de separare;

– drepturi;

– obligații;

– activități culturale educative.

3. Organizarea propriu – zisa a penitenciarului:

– tipul de deținuți;

– grupul de deținuți;

– personalul penitenciar.

Primul contact cu închisoarea este impresionant și uneori, traumatizant din punct de vedere psihologic. Deținutul, ajuns pentru prima dată aici, este marcat, dezorientat și foarte vulnerabil. În funcție de cauzele dificultăților fiecărui deținut, se poate acționa asupra ambianței, cât și asupra subiectului.

În teoria de specialitate, se vorbește despre 3 funcții ale pedepsei: schimbare (prin intimidarea delincvenților ocazionali), neutralizare (prin aplicarea unei pedepse mari celor ce nu pot fi reformați), sau readaptare (o pedeapsă reeducativă celor ce pot fi reformați).

Scopul privării de libertate nu este doar acela al aplicării unei sancțiuni pentru fapta comisă sau protejarea comunității, ci și unul al reeducării persoanei care a greșit, prin aplicarea de tehnici care l-ar putea ajuta să interiorizeze normele societății în care trăiește. Principalele direcții ale influențării deținutului în cadrul activității de reeducare sunt:

– viața profesionlă – urmărindu-se formarea unui producător de bunuri sau servicii, conștient de locul , rolul și importanța socială a munci sale;

– viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;

– viața particulară și familia – un individ autonom și un membru de familie capabil;

-viața culturală – și activitățile de timp liber.

Receptarea mesajului educativ este avantajată de factori precum ambianța de viață civilizată, autoritatea și prestigiul cadrelor și prezența în rândul celor ce desfășoară activității cu deținuții și a unor experți în probleme importante pentru aceștia, și faptul că activitatea de reeducare sunt atrași chiar unii condamnați ce au pregătire și aptitudini deosebite.

În mod nefavorabil pentru activitățile de reeducare acționează factori precum omogenitatea deținuților, faptul că mulți dintre deținuți consideră pedeapsa prea aspră și se închid în fața eforturilor depuse de personal, sau dificultățile de trezire a interesului condamnaților pentru o temă sau alta, cu atât mai mult, cu cât, în mod frecvent, formula de adresare este impersonală, iar limbajul destul de specializat (mai ales cel în educația juridică sau morală). Complexitatea sistemului penitenciar impune cu necesitate studierea problemelor privării de libertate. O veșnică imensitate frământată de problemele umane de o parte si de alta a gratiilor, de la un caz la altul, la coordonate grupate în tipuri.

Problema libertății a frământat si mai continua si astăzi să frământe mințile oamenilor. În această soartă a lumii, ar trebui să medităm asupra adevăratului sens al vieții noastre, asupra esenței fiecăruia din noi.

Libertatea este scutirea de necesitate, este liber ceea ce nu este necesar. Libertatea poate fi fizica manifestată prin libertatea spontaneității, adică de violența sau de constrângere. Această libertate îi revine în general omului deși nu totdeauna în cazul deținutului. Libertatea poate fi morala, ea este scutirea de necesitatea de a fi supus legii sau poruncii unui superior, limitată de legea naturală umană. Noțiunea de drept și nedrept, virtute si viciu, poruncă și permisiune, merit și vină, laudă și reproș, remușcare și satisfacție morala cer și presupun responsabilitatea proporțiilor acțiuni sau libertatea voinței. Dacă omul nu este liber legile și prescripțiile, sfaturile, rugăciunile și implorările, recompensele și pedepsele nu au nici un scop. Aceste noțiuni nu implică în mod necesar libertatea deoarece se verifică și acolo unde cu siguranță nu există libertate așa cum îl aruncăm în închisoare pe deținut.

Combaterea libertății este constrânsă de concesii în favoarea libertății. Nu limitarea libertății ci amplificarea este calea cea mai directă către rezolvarea problemelor umane.

Problematica de bază a privării de libertate este însă-și libertatea ca condiție umana strict necesară care trage după celelalte probleme legate de pedeapsa, intimidare, readaptare, factori facilitanți în apariția tuturor dificultăților detenției.

Însuși penitenciarul este problema cea mai mare căci prin esența sa manifestă o mulțime de probleme. Nu se știe dacă privarea de libertate este un remediu eficient în tratarea criminalității. Susținerea și presiunea spre performanța si schimbare vine din mai multe direcții: din partea guvernului care trebuie să facă față standardelor internaționale; din partea publicului care așteaptă informații privind gradul de siguranță al închisorilor și calitatea activităților de recuperare ce se desfășoară cu deținuții; din partea unor grupuri interesate în colaborare cu închisorile adică cu organizațiile no-guvernamentale pentru drepturile omului; cu centre universitare și de cercetări științifice; cu toți cei interesați de problema penitenciară globală cu aspecte sociale, psihologice, educative, morale, juridice.

Problematica umană din penitenciarele pentru adulți și centrele de reeducare a minorilor delicvenți este legată de:

– hiperadapterea la viața de detenție;

– construcția cognitiva a realității la deținuții recidiviști;

– abordarea transculturală a recidivei;

– victima în viziunea deținuților;

– alienarea la deținuți cu pedepse mari;

– liderul harizmatic în comunitatea deținuților;

– dinamica personalității condamnaților pentru crime abominabile;

– comportamente aberante în detenție;

– patologia sexuală în penitenciar;

– supraaglomerarea închisorilor;

– violența în grupurile de deținuți;

– stilul de viață la recidiviști;

– problematica psiho-socială a femeilor deținute;

– schimbări calitative în delicvența minorilor;

– deținuți cu diverse tipuri de handicap;

– calitatea vieții în detenție;

– stilul de viață al personalului;

– structura valorilor gardianului.

Din primele clipe în care a întrat în închisoare subiectul se confruntă cu o serie de probleme în primul rând de adaptare la regimul, normele si regulile de detenție.

Pentru orice om privarea de libertate este o situație deosebită, de coexistență în comun a unor persoane diferite după vârstă, sex, limbă, religie, opinie, temperament, caracter, origine națională, statul economic și social. Fiecare deținut trăiește diferit momentele adaptării care pare a fi ceva simplu. Dezorientat, dezamăgit, disperat, părăsit de familie deținutul simte nevoia și integra în noul colectiv. Nu are de ales între izolare sau conformare. Izolarea îi va face și mai grea viața conformându-se se adaptează la situația de deținut. În aceste momente penitenciarul prin personal trebuie să sprijine deținutul moral, fizic, psihologic prin cele mai eficiente mijloace.

În ce privește construcția cognitivă a realității la recidiviști ei au planuri bine întemeiate pe viitor este o problemă deoarece majoritatea din ei nu vor mai fi reeducați niciodată. După părerea lor viața penitenciară este ușoară, sunt mulțumiți, nu au remușcări, profită de orice ocazie pentru ași atinge scopurile, sunt violenți, influențează celelalte categorii de deținuți, au pe conștiință mai multe acțiuni criminale, tot timpul se cred cei mai neîndreptățiți. E o situație de problemă deoarece după afirmația lui Emile Durkheim crima este normală într-o societate fiindcă dacă ar lipsi este cu totul imposibilă… A pune crima printre fenomenele de sociologie normală înseamnă nu numai a spune că este un fenomen de neînlăturat deși regretabil datorat răutății oamenilor înseamnă a o afirma ca un factor al sănătății publice o parte integrantă a oricărei societăți sănătoase. E și mai greu să convingem un recidivist că nu are o părere, o purtare corectă ci autosocială într-o perioadă atât de schimbătoare, de tranziție a societății noastre.

O altă problemă privește abordarea trans-culturală a recidivei. Dacă primul contact cu penitenciarul este distrugător fizic, psihologic, social atunci cum de explicat fenomenul recidiva și mulți-recidiva. Înseamnă că tratamentul a fost un eșec. Poate că este nevoie de un regim mai strict, ori existența unor închisori speciale pentru recidiviști. Recidiviștii alcătuind o parte foarte numeroasă din deținuți prin problema existenței față de cei obișnuiți a unor diferențe în ce privește modul de viața și atitudinile lor. Această diferență este unul din argumentele care justifică dezbaterile frecvente asupra instaurării stabilimentelor speciale sau cu securitate întărită.

Pentru reformatori, recidiviștii reprezintă simbolul eșecului oricărei masuri de recluziune penală, al neputinței tratamentului penitenciar. Pedeapsa vizează mai întâi să fie "utilă societății" prin reeducarea comportamentelor.

Pentru a recidiva efectele sunt așteptate în principal de la pedepsele cele mai grele: anterior pedeapsa cu moartea, mai puțin este eficientă în prezent amenda sau alte pedepse în afara închisorii. Efectul se vede prin privarea de libertate sau amenințarea cu privare de libertate.

Trebuie să fie folosite noi modalități pentru diferite categorii de recidiviști: pentru cei ocazionali, care incidental au comis crima e nevoie să se aplice o pedeapsă de intimidare, celor ce pot fi reformați, o pedeapsă reeducativă, cei ce nu pot fi reformați, trebuie neutralizați printr-o pedeapsă cu o durată mare. Uneori nici aceste tratamente nu ajută pentru că un recidivist nu a fost nici intimidat, nici readaptat într-o pedeapsă precedentă. Această problemă va fi rezolvată când se va estima că intervenția penală produce un efect pozitiv dacă numărul recidiviștilor se va micșora.

Recidiva este întotdeauna interpretată ca un rezultat, chiar dacă prin termeni inversați: de la o capacitate de a face bine, la o capacitate de a face rău. Închisorii îi rămâne funcția de neutralizare, eficientă temporar.

Problematica fenomenului recidiva poate fi analizată de la relația șomaj – criminalizare. Ambele fiind o arabilă a stilului de viață. Mulți deținuți reveniți în penitenciar explică, motivează acest lucru prin șomaj, stare care a determinat marginalizarea lor si o pierdere a stimei sociale pe care o aveau. Sărăcia și inegalitatea pot împinge individul la crima, lipsa unor mijloace legitime de azi atinge scopurile aprobate de societate, în anumite circumstanțe unii indivizi încearcă să le obțină prin mijloace nelegitime.

În perioada actuală, schimbările sociale au făcut ca ideea de egalitate să marcheze profund scutimentul de justiție al oamenilor, și în special al celor ce beneficiază puțin de procesele sociale noi. Aici apare ca rezultat discrepanta dintre ideologia egalității sociale și realitățile de fapt devenite mult mai profunde: cei privați de resurse materiale și cei privați de drepturile umane fundamentale. O reducere a acestor șanse a criminalității ține de : domeniile relațiilor din familie, cu prietenii; de domeniul social: investițiile afective în familie, educație, prestigiu, cariera, perspective pe viitor; convingerile morale la fel îi poate face pe oameni să evite activitatea infracțională.

În ce privește stilul de viață al recidiviștilor ei au valori și interese diferite de cele ale nerecidiviștilor. Ei doresc drepturi mai mari. Program TV permanent, decret de grațiere, hrană mai buna, lăsarea parului, asistența medicală mai buna, mijloace audio-video personale. Au cerințe mai mari liderii ce provin din categoria lor. Ei se socot mai presus de ceilalți deținuți, au drepturi mai mari; În aceasta și constă problema stilului recidivist de viață.

Din studiul personalității recidiviștilor rezultă că acestea caută mereu experiențe și activități grațifiante, tind cu înverșunare – cât timp sunt la libertate – spre tot ceea ce le poate oferi satisfacții imediate. Din această cauză, pierderea libertății este resimțită cu atât mai dramatic, cu cât ei nu sunt obișnuiți si nici nu acceptă de bună voie vre-un fel de restricții. În aceste condiții detenția este nu numai privarea de libertate în mișcare și acțiune, ci și o ruptură drastică în comportamentul obișnuit, preferențial al infractorului.

Pentru orice cadru juridic ori penitenciar este greu de lucrat cu un deținut recidivist, pe lângă celelalte caracteristici mai are și antecedentele sale și "școala penitenciarului". Această experiență "tragică" umană lasă urme adânci de neșters în psihologia individului, în comportament și caracter, în raporturile sale cu autoritatea. Chiar daca individul fost recidivist și-a schimbat atitudinea sa față de viață, ea poate fi temporară, nu este exclus că după două comiteri de crime să nu fie comisă o a treia crimă cum ea poate și să nu mai aibă loc niciodată. Însă în toate cazurile de recidiva, alături de noile fapte incriminate anchetatorul trebuie să examineze atent experiența de penitenciar a învinuitului spre a avea o imagine completă asupra personalității sale.

O problemă importantă a deținuților este structura puterii grupului; fiind originea multor evenimente negative. Prezintă o dificultate în primul rând pentru cadrul unității de detenție ele vor da responsabilități deținuților ce îndeplinesc anumite condiții, dar sunt descoperiți liderii informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor numiți oficial. Sunt preferați de majoritatea deținuților persoanele mediocre cu un anumit stil de comportament în relații cu ceilalți.

Din investigările efectuate a rezultat că liderul cel mai agreat este cel ce își exercită influenta din mijlocul grupului și nu din fața lui. Liderul în imaginea deținuților trebuie sa fie obiectiv, respectabil, forța fizică, dicție buna, inteligență, priceput în oameni. Însă nu întotdeauna aceste calități aparțin liderului grupului de deținuți, în mediul lor poate da, dar pentru societate nu. Acest lider te poate sprijini din toate punctele de vedere doar când te conformezi. Toate acestea și în general venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității reducându-i spațiul de viață, timpul personal, comportamentul social. Componentele sociale ale personalității privind efectele acțiunii mediului, fenomenul învățării și prin educație spontană și instituționalizată devin forțe matrice și motive care modelează comportamentul. Au loc o serie de schimbări ale personalității în penitenciar datorită influenței acestui sistem instituțional patogen care în cele mai multe cazuri dezvoltă o personalitate și mai negativă decât cum era la început.

Dinamica personalității în închisoare constituie o problemă de ordin social – psihologic cât și a individului. Foarte mult depinde de subiect. Dacă el va dori va fi tratat, dar dacă se va opune reeducării, nici un sistem de norme și regimuri nu-l vor putea dezbate de pe calea care a pornit.

Neacceptarea, respingerea sociala, este un motiv puternic de acțiune si comportamentul va fi direcționat antisocial. Dinamica personalității depinde și de trăsăturile și caracterul ei, violența și agresivitatea dezvoltându-se și mai tare spre polul negativ. Brutalitatea și violența are consecințe ample asupra deținuților noi, este constituită de supraaglomerarea închisorii.

Supraaglomerarea depășind capacitatea de cazare, afectând vizibil condițiile de viață ale deținuților. Aglomerarea este o problemă organizațională ce implică modul de evaluare a asigurării serviciilor esențiale. Din punctul de vedere al deținuților efectele supraaglomerării sunt în mai multe direcții: o prăbușire psihosocială; ierarhiile de dominanță sunt bulversate, agresivitatea crește, judecățile de valoare sunt severe, se pierde libertatea de mișcare în spațiu, e o agitație totală.

Supraaglomerarea: dezechilibrarea decalajului dintre deținuți care se eliberează și noii sosiți în închisoare; creșterea duratei medii a executării pedepselor executate; creșterea numărului deținuților cu pedepse mari; lipsa posibilității de lucru.

Uneori supraaglomerarea duce la alt gen de probleme: autorăniri, greva foamei, cădere în total pesimism, sinucidere.

Deținutul caută un remediu definitiv al nefericirii sale. Această reacție exprimă neputința individului de a se adapta la situația dată. Tentativa de a se sinucide este cel mai des întâlnită la deținuți nou veniți în penitenciar. Transformând ultimul eșec al existenței sale în eșecul vieții, gestul sinucidar nefiind o opțiune ci o negare totală a posibilității de a alege. Această soluție nu este deloc rațională deoarece practic nu există nici o situație fără ieșire limitele omului fiind infinite în ce circumstanțe nu s-ar afla el.

Cauzele cele mai frecvente sunt abandonul, doliul, separarea, eșecul sentimental, schimbările în situația sa sociala, și altfel de situații. Mediul penitenciar aduce aceste elemente favorizate dar care nu joacă rol direct în finalizarea actului suicidal. Deținutul cu astfel de intenții are nevoie de un partener cu care să analizeze problemele sale, să vadă mai clar locul și rolul său în împrejurarea specifică de viață, un partener care sa-l ajute sa-și mărească posibilitățile de rezistentă în fața greutăților, să-i găsească noi sensuri de existență pe viitor. Problema suicidului trebuie să determine un adevărat parteneriat pentru reducerea încercărilor deținuților de ași pune capăt zilelor. Ar trebui pentru soluționarea acestei probleme aleși un număr de deținuți caracterizați printr-un grad de maturizare, și cunoștințe adânci asupra sistemului penitenciar și cu o dorință adevărată de a ajuta pe alții mai puțin dotați cu viața de închisoare. Toate acestea poate or avea un efect pozitiv reducând numărul autorănirilor, sinuciderilor, cu timpul dispărând în totalitate. S-ar schimba climatul general în interiorul zidurilor, prin faptul că o serie de responsabilități morale ar ameliora suferințele unor deținuți, deținuții înțelegând ca detenția implica si drepturi si responsabilități.

În penitenciar își duc viața și persoane cu diverse tipuri de handicap. Pentru care ar trebui să fie luate masuri ele nu pot fi deținute în penitenciare, se vor face aranjamente necesare pentru trimiterea lor în stabilimente pentru boli mentale cît pe curând posibile. Constituie o mare problemă faptul că în instituțiile specializate sau sectoarele aflate sub conducerea personalului medical separarea deținuților suferinzi de cei bolnavi mental sau anormali. Instituția trebuie să asigure tratament psihiatric necesar deținuților care au nevoie de el.

Un tratament special ar trebui să se acorde minorilor instituționalizați în școlile pentru minori în aspect psiho-social. Trebuie accentuate formele de control social inițierea unor noi metode în educarea grupurilor sociale unde exista tineri sau minori, să se ia masuri de reeducare reinserție socială. Date fiind vârsta si caracteristicile specifice minorizatului reacția socială în raport cu persoana celor ce comit fapte antisociale este și trebuie să fie diferită de cea a adulților. Faptul că minorul este în plin proces de formare și divinizare a procesului personalității, de maturizare socială și psihosocială ceea ce face ca divergențele exterioare restructurate și recuperative să fie mult mai adecvate și eficiente.

Reeducarea abaterilor minorului, trebuie să decurgă în condiții normale, analizate din perspectiva mai multor indicatori: cadre organizatorice, obiective metodologice, forme de stimulare și recompensare.

În ce privește cadrele organizatorice, activitate de reeducare să se desfășoare diferențiat de fiecare instituție socială specializată care preia minorul spre reeducare.

În general calitatea vieții în detenție privind cazarea, igiena personală, hrana este oribilă în perioada de tranziție, în care șomajul su-a luat un avânt mare. Este greu de asigurat viața normală din motive economice. În special în timpul unei supraaglomerări a închisorilor. Chiar dacă material deținutul nu poate fi satisfăcut i se poate aduce o asistență morală și religioasă. Accesul la un reprezentant de orice religie nu va fi refuzat nici unui deținut.

Poate că în nevoia de remușcare, sau mustrare de conștiință pentru fapta comisă. Victima înseamnă întotdeauna ființa umană. În viziunea deținuților victima este vinovată de comiterea actului antisocial, și de șederea lor în penitenciar. Deși victimei i se acordă mai puțină atenție din partea legiuitorului, cu toate că ea poate suferi și mai mult direct sau indirect consecințelor fizice, morale, materiale, sociale. Victima poate fi orice persoană care nu și-a asumat conștient riscul, și fără să vrea ajunge să fie jertfită.

Una din cele mai importante probleme întâlnite des în penitenciare este comportamentul aberant. Din partea unor specialiști este o problemă de ordinul cel mai general pentru unii ea nici nu este o problemă. Calificată ca o problemă socială de majoritatea statelor lumii ca deviata sexuala: homosexualismul și lesbianismul. Cercetările etnografice ne demontează că în multe societăți practicele acestea erau normale și sunt strâns legate de religie.

1.2. Probațiunea – alternativă la mediul privativ

Probațiunea este una din primele sancțiuni comunitare intermediare, reglementată ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate. Sub raportul naturii juridice, ea este o acțiune punitivă penală, chiar dacă are un puternic caracter socio-pedagogic; pe de o partea urmărește evaluarea și testarea, pe o anumită perioadă de timp, a unor caracteristici de personalitate a infractorului, urmărind un anumit scop; iar pe de altă parte reprezintă un sistem de monitorizare și supervizare a acelor infractori care prezintă un grad minim de periculozitate socială.

Dificultatea definirii acestui act punitiv derivă din „varietatea culturală“ atribuită acestei metode (specificitatea fiecărui sistem penal ocupă o anumită poziție în ansamblul sistemelor statului, respectiv, în raport cu natura pedepselor aplicate și modalității de percepție de către societatea respectivă). Prin scopurile și obiectivele pe care le urmărește, probațiunea se distanțează de sistemul tradițional bazat pe represiune și izolare a celui care a comis o infracțiune. După Joutsen și Zvekic, scopurile probațiunii sunt: • reabilitarea si controlul infracționalității; • reintegrarea comunitară; • pedeapsa; • prevenirea săvârșirii de noi fapte penale. Astfel, probațiunea reprezintă un sistem punitiv cu caracter coercitiv: executarea sancțiunii are loc în libertate, dar persoana supravegheată are obligația îndeplinirii anumitor sarcini sociale, toate acestea urmărind o schimbare comportamentală și atitudinală a individului delincvent față de anumite valori sociale, precum și o facilă reintegrare în comunitate a acestuia.

Sistem de valori și norme în probațiune

Sistemul de probațiune are nevoie să dețină un sistem de valori și principii solid, cu un cod deontologic al specialistului care să includă o serie de obligații etice și morale bine operaționalizate, față de colegi, de specialiștii din alte instituții și organizații, dar mai ales față de persoanele aflate în supraveghere. Acesta pot fi apreciate drept un ghid pentru comportamentul profesional de zi cu zi, care privește anumite standarde calitative referitoare la conduita și atitudinea specialistului în probațiune. Valorile fundamentale și specifice probațiunii privesc în primul rând respectul unicității, individualității și demnității persoanei, autodeterminarea, confidențialitatea, și pragmatismul.

Respectul unicității, individualității și demnității persoanei – vizează tratamentul nondiscriminativ al persoanei aflată sub supraveghere, în acest sens se va respecta statutul individului, sistemul său de valori, fără a emite judecăți de valoare față de faptele săvârșite, etc. Individualizarea programelor de individualizare și / sau de asistare reprezintă aplicarea unei anumite dimensiuni valorice în practica probațiunii, respectarea potențialului fiecărei persoane aflate în evidența acestui serviciu și eliminarea acelor comportamente și atitudini viciate autodeterminarea – reprezintă acea valoare a probațiunii prin care se susține acea idee de egalitate interumană, prin care chiar și individului delincvent trebuie să i se acorde puterea și posibilitatea de a deveni ceea ce dorește, de a-și determina propriul curs al vieții. ; astfel, individul are șansa de a dezvolta o responsabilizare pentru faptele sale, iar ca efect final se poate constata un risc de recidivă tot mai mic, întrucât acesta este stimulat să dezvolte o serie de alternative pentru diferite comportamente, situații; și toate acestea în urma evaluării detaliate și profunde a conținutului fiecărei soluții, a consecințelor derivate din fiecare alegere făcută. Confidențialitatea – presupune o discreție crescută din partea specialiștilor în probațiune cu privire la documentele pe care le dețin; respectând astfel statul special al persoanei supravegheate, scopul final al acești norme vizează siguranța comunității.

Menținerea unui anumit nivel de „taină“ în serviciul de probațiune ridică două aspecte problematice: „mai întâi conceptul poate deriva pe aplicații și clienți de oportunitatea și obligația de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile declarații verbale, cea de a doua problemă legată de confidențialitatea actului în probațiune rezultă din relativa sa absolutizare, care limitează semnificativ opțiunile specialistului, dar și a clientului. Pe de altă parte, menținerea unui anumit nivel particular al relației în actul de probațiune reprezintă o sursă de aprofundare a relației cu clientul, fără ca aceasta să fie uzitată cu scopuri justificative pentru eventuale nereușite ale acțiunilor de supraveghere și / sau asistare a clienților, pragmatismul – reprezintă calea de a evidenția aspectele prioritare ale intervenției în ceea ce-l privește pe client și impune o serie de standarde de eficacitate privind serviciile oferite. Acest principiu are la bază un nivel crescut de flexibilitate, specialistul trebuie să dețină resurse optime pentru a manageria resursele clientului, timpul oferit de perioadele de consiliere, creativitate și, nu în ultimul rând, autoevaluarea propriilor limite profesionale, de a identifica factorii care întrețin rezistența la schimbare a persoanei asistate, toate acestea având drept rezultat o eficientizare a programului și, în ultimă fază, reinserția facilă a individului în comunitate și diminuarea riscului de recidivă.

Supravegherea și asistarea psiho-socială în comunitate

Activitatea de asistență și asistare / consiliere a persoanelor condamnate și minorilor sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, urmând astfel întărirea gradului de siguranță la nivel comunitar și prevenirea reiterării actelor infracționale. Consilierii implicați în activitățile de „reeducare“ psiho-socială îndeplinesc următoarele atribuții / roluri: a) corectarea comportamentul infracțional (vizează creșterea gradului de conștientizarea de către infractori a consecințelor faptelor săvârșite și asumarea responsabilității lor); b) motivarea dezvoltării responsabilității și autodisciplinei de către condamnat; c) elaborarea și derularea de programe optime și individualizate de asistență și consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcție de nevoile identificate ale acestora; d) sprijinirea condamnatului în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educație, pregătire profesională, loc de muncă, locuință sau alte asemenea nevoi.

Toate aceste descrieri asupra sistemului de probațiune, precum și a rolului jucat de specialiștii din domeniu, putem afirma că probațiunea nu constituie doar o reacție la închisoare, ci și un nou sistem, mai complex și mai bine adaptat la varietatea infracțiunilor și infractorilor.

1.3. Structura personalității deținutului

Cele mai afectate componente din structura personalității deținutului sunt: afectivitatea, motivația, voința, temperamentul, aptitudinile și caracterul. În spațiul penitenciar o serie de elemente capătă valențe inedite pentru deținuți și îi ajută să își mențină echilibrul emoțional; familia, căminul, grupul de prieteni, obiectele uzuale, vestimentația, respectul și admirația semenilor. Această debarasare involuntară și neașteptată de toate aceste elemente ce intru în rutina vieții zilnice, sunt în natură să producă dezintegrarea psihologică a individului încarcerat. Toate acestea pot fi compensate prin conduita de apărare.

Cel mai puternic este afectat segmentul afectivității individului, prin noianul de frustrări ce însoțesc privarea de libertate. Sentimentele pozitive sau negative depinde de gradul în care individul își recunoaște vinovăția. Astfel, atunci când consideră că pedeapsa este potrivită faptei sale, se manifestă o acceptare supusă la rigorile impuse de mediu, însă atunci când consideră că merită o pedeapsă mai ușoară, individul începe să se considere nedreptățit. Acest sentiment al nedreptății îl determină pe deținut să fie ostil, revendicativ în raport cu mediul de detenție , să fie dominat de sentimentul de victimizare. Toleranța la mediu poate fi crescută prin realizarea unei cât mai bune adaptări la mediu penitenciar. Trecutul este trăit în mod diferit de deținuți, astfel încât un recidivist nu mai trăiește cu atâta intensitate remușcări la gândul faptelor sale în raport cu infractorul primar. Trecutul este aproape în totalitate șters, iar prezentul este trăit în maniera aici, acum, mie. Sensibilitatea deținutului se macină treptat ca urmare a violării intimității personale, defectele și răutatea devenind principalii vectori ce îi coordonează viața emoțională.

Motivația deținutului se prezintă într-o dublă ipostază: pe de o parte sunt motivele explicative ale faptei comise, iar pe de altă parte motivele conduitelor disfuncționale și sursele de satisfacție sau insatisfacție pe parcursul executării pedepsei. Motivele pot varia și în funcție de specificitatea unor categorii de deținuți: bărbați, femei, tineri, vârstnici, recidiviști, nerecidiviști (primari), deținuți cu pedepse lungi sau cu pedepse scurte.

Justificarea faptei poate îmbrăca și ea forme dihotomice, una elaborată înaintea comiterii faptei și alta elaborată după; una ce vizează trebuințe nesatisfăcute, alte trebuințe externe, o motivație conștientă sau una absurdă. În cea ce privește abordarea conduitelor disfuncționale, chiar dacă acestea sunt tranzitorii, aceasta tot trebuie să se prefigureze din unghiul psihopatologiei, mai ales că în mediul penitenciar există o patologie specifică.

O componentă a personalității căreia trebuie să îi acordăm o atenție aparte este voința, mai ales că aceasta implică satisfacerea unor nevoi în mod prealabil muncii de reeducare a deținuților. Trebuie ținut cont de faptul că actul voinței nu se poate declanșa fără o bună funcționare a afectivității și motivației. În condițiile în care deținutul nu poate investi sentimental în nimic și trebuințele bazale îi sunt în mare măsură nesatisfăcute, este posibilă apariția unor obstacole interne, care-i afectează încrederea în posibilitatea lui de reintegrare socială. Astfel, voința lui se poate mobiliza în acțiuni reprobabile, care sunt departe de așteptările cadrelor din penitenciar: tatuaje, refuzul hranei, tăcere absolută, provocarea la luptă a altor deținuți.

Obținerea unor performanțe în muncă, nu reprezintă neapărat un act de mobilizare a voinței deținuților, ci mai degrabă îndeplinirea unei obligații, din teamă. Voința poate fi declanșată atunci când se pune problema eliberări condiționate sau a unor recompense personale.

Manifestările temperamentale în mediu penitenciar sunt influențate de gradul de apartenență. În cazul în care în aceeași celulă, se întâlnesc indivizi cu același temperament, se instalează o atmosferă specifică rece și indiferentă la flegmatici, meditativă la melancolici, căldură la singuratici, tensiune însoțită de agresivitate la colerici.

Aptitudinile deținuților le pot procura rar acestora satisfacții superioare, putându-se concretiza în muncă sau în activități artizanale. Alături de acestea, este necesară și evidențierea caracterului deținuților și a aptitudinilor lor față de familie, grup de prieteni, societate.

Pentru integrarea socială a individului deținut și pentru reconstrucția morală a acestuia este necesar ca în momentul venirii în penitenciar a acestora să se afle cauzele care au condus la această situație, resursele psihologice ale individului, să se asigure individualizarea programelor recuperative. Dimensiunea patologică a mediului penitenciar poate fi accentuată printr-o moștenire afectivă și morală minimă din partea rețelei sociale imediate, printr-o resemnare fatalistă a deținutului față de viitor, prin pierderea controlului asupra mediului și a eficacității personale.

Deținutul se adaptează pasiv la condițiile vieții penitenciare prin adoptarea unei atitudini filozofice sau prin lipsa de concentrare asupra aspectelor incomode. Astfel, personalitatea lui suferă profunde schimbări.

În acest sens, o statistică realizată în Belgia pe un lot de 27 000 de criminali a constat la o treime din cazuri factori sociali, la o zecime din cazuri factori psihologici și în foarte puține cazuri, factori constituționali. La restul cazurilor s-a constatat o combinare de factori bio-psiho-socio-culturali, atât ereditatea cât și condițiile economice, social politice și culturale care reprezintă două treimi din cauzalitatea infracțiuni și crimei. Faptul că factorii sociali joacă un rol important în comiterea crimei este demonstrat și de faptul că în cele mai multe infracțiuni acționează banda, nu individul singur. Individul singur acționează în crima pasională, unde e vorba de predispoziții psihopate.

Generalizarea este posibilă întrucât persoana care prezintă tulburări psihice acționează, deci ucide singură, în schimb patologia socială duce la organizarea în bandă.

Marea dilemă la sfârșitul secolului este legată de tratamentul delincvenților în închisori sau în afara lor, sens în care literatura de specialitate s-a pronunțat în următorii termeni: „Ținând cont de rolul și funcțiile închisori ca instrument de control social, tratamentul în afara închisori și consecințele acestui fapt asupra deținutului reprezintă un aspect deosebit de semnificativ”.

La primul congres al Națiunilor Unite de la Geneva din 1955, cu referire la prevenirea crimelor și tratamentul delincvenților a fost adoptat Ansamblul de Reguli Minimale pentru Tratamentul Deținuților. Mai târziu, la al cincilea Congres din 1973 s-a urmărit găsirea unor substitute eficiente pentru închisoare mai ales pentru delincvenții mai puțin periculoși.

Toate aceste aspecte au dus la înflorirea acelor mișcări care susțin tratamentul delincvenților în afara instituției penitenciare. Acest document consideră că între scopul întemnițării care este reeducarea delincvenților și mijlocul de a atinge acest scop, adică întemnițarea, există o incompatibilitate. Se consideră că închisoarea accentuează tendințele criminale ale delincventului și, în schimb impune costuri foarte ridicate din punct de vedere al resurselor umane și sociale.

Specificul relațiilor interumane în penitenciar

Printre componentele esențiale ale penitenciarului, ca și în cazul altor instituții sociale, se pot enumera :

–   indivizii umani;

– organizarea formală (sistemul de norme stabilite oficial prin regulamente);

–   organizarea informală (raporturile interpersonale);

–   sistemul de statute și roluri;

–   cadrul fizic (condițiile de muncă și viață ale indivizilor).

Aceste componente sunt într-o strânsă legătură iar funcționalitatea lor este favorizată de o serie de fenomene și procese, printre care cunoașterea climatului interuman are o importanță deosebită. Climatul poate fi pozitiv și în această situație constituie un factor de întărire a grupurilor în mișcarea lor spre atingerea scopurilor, sau negativ, constituind o sursă de perturbări și disfuncții atât la nivelul activității indivizilor cât și al întregii instituții. Indivizii care interacționează în mediul penitenciar se delimitează clar și se deosebesc radical prin statutele, rolurile și mentalitățile ce le au cât și prin scopurile și obiectivele de care sunt animați. Este vorba în primul rând de personalul penitenciarului , ca reprezentant al societății, instruit și educat special pentru aplicarea politicii penale în domeniul executării pedepsei. În al doilea rând este vorba despre de persoanele privative de libertate, situate pe o poziție diametral opusă față de lege. Cu toate deosebirile de roluri, statute și mentalități, cele două grupuri trebuie să coexiste și să conlucreze în condițiile stabilite de reglementările în vigoare, pentru a se putea realiza optim scopurile și funcțiile pedepsei penale. În aceste condiții ia naștere climatul interuman în penitenciar de care depinde, într-o măsură hotărâtoare, modul de funcționare a instituției.

Analiza climatului interuman din penitenciar implică următoarele componente:

a.        atitudinea personalului și a persoanelor privative de libertate față de normele și valorile oficiale, specifice detenției;

b.        raporturile existente între cadre;

c.        raporturile existente între persoanele privative de libertate;

d.        raporturile dintre cadre și persoanele privative de libertate.

Atitudinea personalului și a persoanelor privative de libertate față de normele și valorile oficiale, specifice detenției .

Activitatea personalului din penitenciar este reglementata prin legi, regulamente și ordine și trebuie desfășurată în strictă conformitate cu acestea. Atitudinea cadrelor față de reglementări se exprimă prin două direcții :

–  una care vizează respectarea reglementărilor existente;

–  alta, care vizează urmărirea respectării lor de către persoanele privative de libertate.

În primul caz se impune o atitudine de însușire, înțelegere și asimilare completă a reglementărilor existente. În al doilea caz, atitudinea cadrelor trebuie să se caracterizeze prin exigență, fermitate, corectitudine și optimism în posibilitățile de îndreptare a oamenilor. Toleranța exagerată față de persoanele privative de libertate sau dimpotrivă abuzul, pot constitui motive de perturbare serioasă a climatului interuman.

Atitudinea pozitivă a persoanele privative de libertate față de normele formale se realizează în primul rând prin cunoașterea de către aceștia a regulilor de comportare în penitenciar, a drepturilor și obligațiilor pe care le au și a consecințelor ce decurg din nerespectarea acestora, cunoaștere ce se realizează prin-o gamă largă de acțiuni instructiv-educative desfășurate cu persoanele privative de libertate

Este posibil ca în ciuda eforturilor care se fac, să apară și atitudini negative față de normele și valorile oficiale determinate în principal de factori ca :

–   gradul ridicat de accentuare a comportamentelor negative învățate, știind că o bună perioadă de timp persoanele privative de libertate nu renunță la convingerile și mentalitățile lor, situându-se permanent pe o poziție de căutări a unor modalități de a se sustrage de la regimul de executare a pedepsei;

–   influența liderilor informali care desfășoară un comportament negativ;

–  perceperea deformată a normelor ca urmare a limitelor de înțelegere și a dezechilibrărilor psiho-afective, caracteristice unor persoane privative de libertate

–   insuficienta preocupare a personalului pentru asigurarea unei perceperi juste de către persoanele privative de libertate a R.O.I.(Regulamentul de Ordine Interioară);

–   folosirea neadecvată a pedepselor și recompenselor.

Raporturile existente între cadre

Pentru realizarea scopurilor ce revin penitenciarului , între cadre trebuie să se statornicească raporturi de colaborare și întrajutorare. În afara aspectelor de strictă specialitate, între cadre apar o gamă largă de relații interumane care au un bogat conținut psihologic, ca cele de colaborare, de competiții, de încredere, de armonie sau tensiune, de atracție sau indiferență, de înțelegere sau neînțelegere.

Cea mai mare parte a relațiilor existente între cadre sunt prevăzute în regulamente, ordine și instrucțiuni. Altele apar și se manifestă spontan fiind puțin controlate și uneori chiar necontrolabile. Acestea constituie relațiile informale, neoficiale și se pot desfășura orizontal, pe linie de colaborare de la egal la egal, și vertical, pe linie ierarhică, de la șefi la subordonați. Un climat interuman favorabil realizării sarcinilor se obține în primul rând în măsura în care fiecare cadru își înțelege perfect menirea sa, aderă cu toată personalitatea sa la statutul ce i se conferă și acționează cu toată responsabilitatea.

Raporturile existente între persoanele private de libertate

Acționând sau trăind populația de deținuți din penitenciar constituie un grup uman care are particularitățile oricărui grup : există statusuri și roluri formale sau informale, lideri formali sau informali. Se poate vorbi de existența unor norme, tradiții transmise de la o generație la alta, de un limbaj specifice de camuflare a intențiilor, acțiunilor. Aceste norme, tradiții ca și limbajul, se mențin chiar dacă deținuții părăsesc penitenciarul. În cea ce privește relațiile socio – afective, acestea sunt prezente și în grupul de deținuți. Prieteniile, ostilitățile pe viață și pe moarte pot afecta atât climatul organizațional, cât și disciplina din rândul deținuților.

Indiferent de tipul de personalitate căruia îi aparține, fiecare deținut aflat în detenție nu este o ființă pasivă, ci într-o permanentă relaționare cu ceilalți. În urma unor cercetări intensive, S. Harbodt a identificat în rândul deținuților tipuri prosociale, pseudosociale, antisociale și asociale. Demersurile reeducative trebuie să aibă în vedere apartenența la unul din aceste tipuri a deținuților pentru a se asigura colaborarea lor la propria reeducare. Condițiile de existență sunt determinate pentru fenomenele majore ale subculturilor delincvente. În mediul în care libertatea este fundamentală, se va dezvolta un climat de securitate și încredere mutuală. Privarea de libertate, schimbarea modului de viață vor determina apariția unui climat de neîncredere și suspiciozitate atât în relațiile dintre deținuți cât și în relațiile dintre deținuți și personal.

Pierderea libertății este resimțită în mod dramatic de către deținuți și datorită faptului că nu sunt obișnuiți și nici nu acceptă necondiționat diferitele restricții. Detenția nu este numai privarea de libertate în mișcare și acțiune, ci și ruperea bruscă de modul de viață obișnuit al infractorului. Astfel unii deținuți ajung să vadă lumea de afară ca fiind alcătuită din dușmani, persecutori. În ceea ce-i privește pe delincvenții recidiviști, aceștia pe lângă caracteristicile de mai sus , au și antecedentele (școala penitenciarului). Experiența privării de libertate lasă urme greu de șters în conduita lui, în relațiile lui cu societatea și, mai ales cu autoritatea.

Penitenciarul este o instituție patogenă ce poate provoca efecte dramatice asupra personalității individului, în sensul depersonalizării lui, un mediu care-l determină pe acesta din urmă să devalorizeze lumea și pe sine însuși. Viața în închisoare este o viață de grup:este anihilată intimitatea , totul se întâmplă sub ochii celorlalți , nu există posibilități de refugiu , de schimbare.

Penitenciarul creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut , dinamică, maniere distincte de structurare și funcționare. Relațiile interpersonale în penitenciar sunt determinate de doi factori esențiali. În primul rând , cadrul specific penitenciarului ca instituție, cu organizarea, normele , activitățile lui este un cadru artificial și impus , aflat sub control și supraveghere permanentă. În al doilea rând , este vorba de specificul populației din penitenciar care are propriile particularități ce nu sunt favorabile constituirii unor relații psihociale pozitive , deoarece nu stimulează formarea și manifestarea personalității indivizilor privați de libertate.

Privarea de libertate poate îmbrăca mai multe forme. De aceea , între executarea unei pedepse într-un loc de detenție și izolarea fizică , psihică și psiho-socială există foarte multe diferențe.

Psihologia deținutului trebuie analizată din perspectiva impactului privării de libertate asupra componentelor personalității individului care are conștiința intrării în închisoare împotriva voinței sale.

Deținutul resimte pierderea libertății sale într-un mod catastrofal la gândul perspectivelor bogate pe care i le-ar putea oferi libertatea de afară. Evoluția deținutului în mediul penitenciar depinde de poziția lui față de pedeapsă și siguranța sa în acest mediu. S-a constatat că reactivitatea indivizilor încarcerați este mai redusă cu cât adaptarea lor in mediul penitenciar este mai profundă.

Împreună persoanele private de libertate manifestă unii față de alții atitudini comune dar și diferite, bazate pe păreri, idei, concepții, emoții și sentimente variate, care, în final, determină o anumită intensitate a participării lor la activitatea generală desfășurată. Cu toate că au o trăsătură comună exprimată în atitudinea negativă față de lege, ei nu se simt atrași în mod egal unii față de alții, manifestând preferințe care îi fac ca de unii să se apropie mai mult, de alții mai puțin, de unii deloc, iar pe alții chiar să îi respingă.

Din această cauză, în rândul lor găsim frecvente relații de atracție, de respingere și indiferență. Cercetarea raporturilor interumane la persoanele private de libertate relevă existența pe perioade îndelungate a unor frecvente scindări în colective, fricțiuni și dispute care exprimă o insuficientă coeziune a colectivelor respective. Cauzele sunt multiple – tendință accentuată de agresivitate și dominare, lipsa autocontrolului, egoismul, etc. De aici rezultă și dificultățile deosebite în procesul de reeducare și necesitatea intensificării preocupării cadrelor pentru cunoașterea operativă a fenomenelor existente în grup.

Raporturile existente între cadre și persoanele privative de libertate

Ocupă locul cel mai important în cadrul acestui climat interuman deoarece, de calitatea și conținutul acestora depinde în mare măsură finalitatea măsurilor coercitive și educative. Între cadre și persoanele private de libertate se constituie raporturi oficiale. Conținutul acestor raporturi este format din drepturile și obligațiile pe care le au unii față de ceilalți.

Astfel, cadrele au obligația de a aplica întocmai prevederile legale referitoare la executarea pedepsei și dreptul de a pretinde persoanelor private de libertate să se supună acestor reglementări. Persoanele private de libertate au obligația de a se supune necondiționat tratamentului penitenciar și dreptul la un tratament numai în conformitate cu prevederile legii. Pentru materializarea acestui sistem de drepturi și obligații, contactul dintre cadre și persoanele private de libertate generează raporturi interpersonale care pot fi optime sau defavorabile.

Pentru caracterizarea acestor relații este important să analizăm:

a)    atitudinea pe care o au cadrele față de delicvență:

–         atitudine optimă – presupune înțelegerea completă a spiritului legii și desfășurarea unui comportament profesional caracterizat prin corectitudine, obiectivitate, exigență, fermitate;

–         atitudine excesivă – autoritară – izvorăște mai ales din exacerbarea resentimentelor, a repulsiei față de condamnați și faptelor lor;

–         atitudine tolerantă – determinată de înțelegerea eronată a rolului pedepsei.

b)    atitudinea persoanelor private de libertate față de cadre:

–         de subordonare necondiționată și de solicitare a sprijinului în vederea reeducării;

–         de subordonare și de rezolvare a sarcinilor ce le primesc ( formal );

–         de sesizare și informare – atitudine motivată de o serie de interese și trebuie cultivată în vederea cunoașterii stării de spirit;

–         de insubordonare – manifestată voalat sau fățiș – atitudine ce trebuie descurajata.

2. Reintegrarea socială a infractorilor

2.1. Strategii de reinserție socială a infractorului

Reinserția infractorului reprezintă un proces anevoios, cu multe implicații sociale, unde echipa pluridisciplinară reprezintă un element semnificativ. Prioritar pentru demararea acestui set de procedee este colectarea acelor date care permit conturarea unui profil cât mai detaliat asupra infractorului, precum și o reală diagnoză asupra faptelor ce pot fi comise de acesta. Informarea asupra caracteristicilor individului deviant face referire la particularitățile psihice ale individului (gânduri, afecte, comportamente și atitudini caracteristice), nevoi și probleme (se pune un accent deosebit pe cele cu caracter criminogen accentuat), motivația de schimbare, dezvoltarea unui tablou explicativ al comportamentului infracțional: detalii demografice, trecutul infracțional, mediul de proveniență și relațiile cu rudele și partenerul, puterea economică, particularități psihice, toate acestea permițând o evaluare a capacității de reacție a infractorului, a riscului de recidivă și a altor riscuri. Pentru a întări și mai mult superioritatea serviciului de supraveghere în comparație cu cel al privării de libertate, propunem în continuare prezentarea a două programe care permit infractorului o reconfigurare valorilor și nevoilor a individului deviant, urmând în acest fel reducerea riscului de recidivă a acestuia și facilitarea procesului de reinserție socială:

Programul Unu la Unu (OTO)– are drept scop reducerea riscului de reiterarea actului infracțional prin schimbarea stilului cognitiv, precum și a pattern-ului comportamental predominant . La baza acestui program se găsește acel suport conferit de tehnicile cognitiv-comportamentale, unde încă de la primele întâlniri cu beneficiarul îi sunt expuse o serie de concepte cheie: gânduri, sentimente și comportament, subliniindu-se strânsa interconexiune. În cadrul acestui program sunt utilizate trei tehnici de bază: interviul motivațional (utilizarea empatiei, a tehnicilor de consiliere și autoresponsabilizarea permit conștientizarea, de către cel asistat, a resurselor esențiale pentru demararea programului de schimbare), modelarea prosocială (urmărește diminuarea și înlăturarea acelor comportamente infracționale prin oferirea de laude, recompense pentru orice act și manifestare dezirabilă social) și desistarea (reprezintă o reconfigurare a sistemului axiologic al individului deviant prin identificarea unor noi comportamente, activități acestea fiind evaluate prin compararea cu traiul infracțional care este reprezentat ca fiind plin de incertitudini, temeri și frustrări). Acest program presupune parcurgerea anumitor etape, care au drept scop o aprofundarea auto-analizei de către beneficiar și conștientizarea propriilor probleme și elemente de risc, precum și creionarea unor strategii pentru înlăturarea eventualelor probleme. Oferirea de feedback din partea beneficiarului permite specialistului elaborarea unor noi strategii de „remodelare cognitiv-comportamentală“ pe parcursul întregului șir de întâlniri. În acest fel, beneficiarul își va construi o nouă viziune asupra existenței, va avea posibilitatea de a găsi mult mai facil soluții pentru diferite probleme cu care se confruntă, va învăța noi principii de conviețuire alături de semeni, respectând individualitatea și potențialul fiecăruia.

Programul STOP – program bazat pe tehnicile cognitiv-comportamentale și urmărește identificarea acelor gânduri disfuncționale și a sentimentelor care le-au generat. Spre deosebire de OTO, programul de față reprezintă o tehnică de grup care implică o serie de condiții speciale (de la amenajarea sălii de program, până la prezența unui anumit număr de specialiști). Scopul principal al acestui program reprezintă acordarea sprijinului individului în vederea achiziționării acelor abilități în vederea soluționării unor probleme de gândire, organizare și ierarhizare a propriilor sarcini, constând în combinarea oportunităților de învățare într-o succesiune structurată . Prin parcurgerea acelui număr de sesiuni, subiectul va putea își conștientizeze acele emoții și gânduri disfuncționale, precum și necesitatea schimbării comportamentului indezirabil și ineficient prin exersarea acelor abilități sociale bazate pe gândirea alternativă și susține punerea lor în practică. Înțelegerea de către persoana aflată sub observație a propriilor gânduri nefaste și recunoașterea și acceptarea că aceasta reprezintă sursa comportamentelor disfuncționale constituie o formă de responsabilizare a individului, dar totodată, se permite accesul la propriul proces de schimbare, o remodelare a sistemului axiologic, o elaborare a unui nou sistem de analiză și evaluare a propriilor acțiuni.

2.2. Metode și tehnici de resocializare

La baza procesului de reintegrare socială a delincvenților trebuie să stea următoarele principii:

a. Principiul reabilitării timpurii – un delincvent „ocazional” se poate reeduca mai ușor decât un delincvent „habitual” sau recidivist.

b. Principiul individualizării măsurilor, metodelor, și procedeelor de reeducare în funcție de particularitățile de vârstă și de trăsăturile de personalitate ale fiecărei persoane.

c. Principiul coordonări și continuării acțiunilor de reeducare.

Aceste principii trebuie respectate de toți cei răspunzători de reeducarea delincvenților minori, tineri și adulți (familia, grupul, școala etc.). De asemenea, integrarea sau reintegrarea socială a celor ce au săvârșit abateri sau încălcări ale normelor de conviețuire socială și ale legilor, trebuie privită ca un proces care vizează următoarele aspecte: reintegrarea personală psiho-socială, reintegrarea economică și reintegrarea culturală.

A. Reintegrarea personală psiho-socială – vizează reechilibrarea eului, forțelor psihice ale delincvenților prin restructurarea personalității lor. Această reintegrare personală psiho-socială urmărește resocializarea delincvenților și reprezintă un proces de durată, care nu poate fi realizat doar prin normele juridice și administrative. Scopul acestora este de a i crea un cadru optim pentru realizarea reeducării și reintegrării sociale, mobilizând factori răspunzători de recuperarea socială a delincvenților.

Interiorizare normelor și a valorilor nu se produce automat, ci este un proces mai îndelungat și nu lipsit de contradicții. Plasarea delincvenților într-un sistem de relații interumane specifice, prin încadrarea într-un loc de muncă, reprezintă un cadru optim pentru restructurarea vechilor atitudini și obișnuințe și pentru formarea unei atitudini adecvate față de muncă, față de propria persoană, față de ceilalți oameni și față de societate. Punctul de plecare în schimbarea atitudinii sau opiniilor este apariția unei contradicții interioare, a unei disonanțe în conștiința individului. Această disonanță poate apărea atunci când o idee, o opinie sau o atitudine poate apărea atunci când o idee, o opinie sau o atitudine manifestă fața de un tânăr(delincvent) este contestată deschis de colectiv. Apare astfel un dezacord între persoana respectivă si grup, in urma căruia cel care a comis o abatere trebuie să-și dea seama de indezirabilitatea ei și să o corecteze. Trăind această disonanță, persoana va căuta o rezolvare pe care nu trebuie să o găsească neapărat singur. Foștii delincvenți trebuie puși, deci,în situația de devalorizare, astfel încât, treptat,dar tranșant, să renunțe la valorile negative, producându-se "cristalizarea" atitudinilor și valorilor autentice. Pentru reintegrarea în structura caracterului a noilor elemente ale atitudinilor si valorilor autentice, pentru restructurarea vechilor poziții față de societate, față de ceilalți, față de propria persoană și față de muncă,cei care răspund de reeducarea delincvenților trebuie să ofere cu tact și convingere noile elemente de sprijin, asociindu-și forța educativă a muncii cu opinia fermă a colegilor de muncă. Lipsa de tact a unor membri ai colectivului de muncă poate duce la apariția unor"bariere" interne care îngreunează reeducarea socială. Asemenea efecte negative pot avea și"etichetările" si stigmatizările la care recurg unii membri ai colectivelor de muncă in care adesea sunt plasați delincvenții. De asemenea, apariția acestor "bariere" interne, care împiedică stabilirea unor relații interpersonale optime pentru desfășurarea procesului de reeducare, se poate datora aplicării fără discernământ a acelor procedee disciplinare (mustrări,avertizări etc). Or se știe că sentimentele,opiniile și atitudinile nu se nasc și nici nu se schimbă doar prin comenzi verbal. Se știe că mulți delincvenți provin din familii policarențate din punct de vedere educativ și moral,astfel încât trebuințele lor biologice,afective, intelectuale, educative, și sociale nu au fost satisfăcute corespunzător. Tocmai de aceea procesul de reeducare trebuie să se desfășoare într-un câmp motivațional-afectiv optim, astfel încât foștii delincvenți să nu se simtă respinși, să stabilească relații interpersonale, de care este absolută nevoie pentru a se feri de influența grupurilor delictogene din care au făcut parte anterior pedepsei.

Reeducarea in cadrul colectivelor de muncă trebuie să se bazeze, mai întâi, pe satisfacere trebuințelor de nivel biologic, de afectivitate, a sentimentului de siguranță, dar in același timp trebuie să se formeze și să se dezvolte trebuințele de nivel social, specific umane(nevoia de a avea relații sociale,trebuințele de identificare cu grupul, necesitatea de a câștiga stima și respectul celorlalți și trebuințe de realizare ca persoană). Dezvoltarea unei motivații întemeiată pe trebuințe de ordin social,care reprezintă adevărate "linii de perspectivă", duce la sporirea de exigență tânărului față de sine, față de propriul comportament.

Pentru realizarea reintegrării personale psiho-sociale a delincvenților este necesară cunoașterea "istoriei" personale a fiecăruia,ceea ce va permite luarea măsurilor adecvate și aplicarea de metode și procedee strict individuale.

B. Reintegrarea economică – se referă la crearea posibilităților de calificare profesională a celor care, datorită comportamentului lor anti-social, nu au reușit să-și termine școala și să se califice într-o meserie. De asemenea, in cazul celor care au o calificare , având în vedere faptul că de cele mai multe ori acesta este de nivel inferior , trebuie să li se dea tot sprijinul colectivelor de muncă în care au fost primiți pentru reintegrarea le nivel de pregătire profesională. Prin aceste măsuri se va ajunge ca persoana care înainte a fost delincvent, in urma activității productive pe care o desfășoară,să-și câștige existența și să-și satisfacă trebuințele materiale și spirituale prin câștigul dobândit in mod cinstit. Pentru realizarea reintegrării economice prin alte măsuri, se impune cu necesitate orientarea profesională a acestor persoane în vederea calificării în meserii pentru care au aptitudini și desprinderi mai dezvoltate și față de care manifestă preferință sau interes. Orientarea profesională trebuie concepută ca un proces prin care individul este ajutat sa-și formeze și să accepte o imagine adecvată a locului și a rolului său în muncă, să-și confrunte concepția sa despre sine cu realitatea , să ajungă în această confruntare la o convertire cu satisfacție pentru sine și folos pentru societate.

Reintegrarea economică se realizează mai ușor in condițiile în care se asigură stabilitatea la locul de muncă a foștilor delincvenți. Astfel , conform G. Basiliade, stabilitatea locului de muncă reprezintă un indicator al evaluării reeducării și al stadiului reintegrării sociale deoarece:

– Facilitează calificarea sau perfecționarea profesională, precum și cuprinderea într-o formă de continuare a școlarizării;

– Asigură continuitatea măsurilor de resocializare ;

– Face posibilă exercitarea de către aceleași persoane a îndrumării morale și profesionale;

– Structurează în mod adecvat relațiile de colaborarea în colectivul de muncă;

– Permite o mai bună cunoaștere a trăsăturilor de personalitate și a problemelor de viață ale persoanei respective, ceea ce reprezintă una dintre premisele individualizării măsurilor de reeducare;

– Face posibilă exercitarea unui control social și a unei educații sistematice și de durată;

– Îl obișnuiește pe fostul delincvent cu un ansamblu de exigențe funcționale și normative specifice activităților social-utile desfășurării într-un cadru organizat, educîndu-se spiritul de disciplină. Acesta este un element de bază al reintegrării economice pentru că se referă la îndeplinirea cu seriozitate și conștiinciozitate a sarcinilor de lucru.

C. Reintegrarea culturală – este definită de T.Bogdan în cartea sa, "Psihologia judiciară" , ca reprezentând posibilitatea oferită fostului delincvent de a avea acces la cultură, să-și dezvolte aptitudinile în cadrul a diferite activități etc.

Realizarea de interviuri cu deținuți recidiviști a condus la concluzia că există câteva domenii fundamentale de reducere a șanselor criminalității(Gheorghe F. 1996).

– Domeniul relațiilor semnificative (familie,prieteni,colegi etc). Calitatea acestor relații îi unește pe participanți, împiedicându-i să mai comită acte antisociale.

– Domeniul social – investițiile afective in familie, carieră, prestigiu, educație, perspective de viitor – îl determină pe individ să evalueze pierderile și profitul pe care i le aduce conduita infracțională. Dacă individul va considera că pierderile potențiale sunt reduse în ceea ce-l privește, trecerea la infracțiune nu va întârzia să apară.

– Convingerile lor morale reprezintă ultimul domeniu care îl poate motiva pe un individ să evite comiterea infracțiunii. Însă aceste convingeri sunt funcții ale poziției sociale ale persoanei în cadrul relațiilor sociale, iar ele se modifică o dată cu schimbarea acestei poziții. Acesta este motivul pentru care șomajul prelungit va aduce cu sine schimbări ale opiniilor persoanei și , in final, ale convingerilor morale. In acest caz , sunt necesare o serie de observații privind criminalitatea șomerilor: cei care au copii comit mai frecvent infracțiuni decât cei fără copii; șomerii comit mai mult infracțiuni contra proprietății, in comparație cu cei angajați care comit acte de violență ;șomajul are un efect stimulativ asupra recidivismului.

2.3. Importanța programelor corecționale

Viața de zi cu zi a închisorii este marcată de plictiseală și de o apăsătoare monotonie. Posibilitatea de a munci există doar pentru puțini deținuți și de cele mai multe ori pentru scurte perioade de timp. La aceasta se adaugă și personalul calificat , insuficient din punct de vedere numeric, ce ar trebui să desfășoare activități cu persoanele încarcerate. Pe de altă parte ,sistemele penitenciare din orice țară au drept de formare sau reformare profesională , prin aplicarea de tratamente pentru diferite afecțiuni fizice și psihice sau prin dezvoltarea unor competențe utile ulterior, la momentul liberării.

Programele oferite de administrația unui penitenciar pot fi clasificate după diverse criterii. Ele pot fi programe de educație , de formare sau programe de terapie.

James McGuire, definește un program corecțional ca fiind "un ansamblu de activități având un obiectiv precis și implicând un număr de elemente interlegate" sau "o serie planificată de ocazii de învățare pentru deținuți, cu scopul general de a le reduce riscul de recidiva"

D.L.MacKenzie clasifică intervențiile in domeniul penal in 6 categorii:

1. neutralizarea – a reduce capacitatea delincventului de a mai comite o infracțiune, de obicei prin încarcerare;

2. disuasiunea – pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenții sa renunțe la infracțiuni;

3. readaptarea – delincventul participă la programe care îi schimbă modul de gândire , sentimentele și comportamentul;

4. masuri de control în comunitate – prin supraveghere și alte măsuri asemănătoare delincventul este împiedicat să participe la proiecte infracționale;

5. structură, disciplină și stimulare – se referă la activități fizice și uneori mentale , care sunt construite ,încât să influențeze în sens pozitiv atitudinile persoanei și intenția de a mai comite infracțiuni;

6. readaptarea și măsuri de control – reprezintă o combinație de metode de tratament, de supraveghere și restrângere a libertății, astfel încât persoana sa fie forțată să respecte normele.

Același autor subliniază faptul că trebuie stabilită o diferență clară între pedepsele impuse de justiția penală și acțiunile realizate de serviciilor penitenciarelor și alte organizații , de a introduce măsuri active de recuperare a infractorilor. Impresia generală a publicului este aceea că privarea de libertate este strategia de schimbare a comportamentului delincvenților. Ori pedeapsa în sine nu are astfel de efecte; pedeapsa este doar punctul de plecare pentru programele de intervenție.

Studiile făcute în diverse țări referitor la eficacitatea programelor corecționale, cu un punct comun în a considera că prin aplicarea lor se reduce cu 10 % recidiva. „Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model psihodinamic non-directiv sau medical, strategii slab axate pe o educație sau formare profesională de grup, acțiuni sau o altă împrejurare care nu a fost concepută în funcție de factorii criminogeni"6.

Factori care condiționează realizarea unor programe eficace în penitenciare – conform lui Paul Gendreau și Claire Goggin – sunt cele referitoare la:

a) evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deținut (exemplu vârsta) și a celor dinamici (criminogeni) care pot influența evoluția tratamentului; cei doi cercetători propun programe diferențiate pentru delincvenții cu risc înalt (programe intensive);

b) caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung (3-4 luni) fiind cea mai indicată. Tratamentul va fi personalizat și axat pe întărirea pozitivă a comportamentelor prosociale;

c) factorii legați de contextul general: credibilitatea celui care a conceput programul, pregătirea personalului și aptitudinile de consiliere, supravegherea schimbărilor care apar la deținuți în cursul programului și mai ales după program. Ca regulă generală, programele derulate în mediul natural al delincvenților (modelul socio-ecologic) oferă rezultatele cele mai convingătoare privind readaptarea.

Evaluarea programelor corecționale

Cât de utile sunt programele corecționale reprezintă o problemă la care nu este ușor de răspuns. întotdeauna deținuții și specialiștii implicați în conceperea și desfășurarea lor, vor face aprecieri elogioase la schimbările pozitive determinate și la atmosfera optimistă privind viitorul participanților. De aceea, revine o mare răspundere pentru evaluatori să considere că prin munca lor măsoară activitatea unor profesioniști care lucrează într-o instituție care experimentează permanent în folosul comunității.

Cel mai frecvent sunt solicitate informații cantitative despre programe și despre participanți: câte programe se desfășoară într-un penitenciar, câți deținuți participă, câți au trebuit să fie convinși că programul este în binele lor… Dar, evaluarea trebuie fondată întotdeauna pe o teorie care să indice cum intervenția va schimba comportamentul uman. Mai mult, furnizorii de programe vor trebui să facă obiectul unei evaluări calitative.

Astfel, devin importante întrebări precum: ce sentimente trăiesc participanții, care sunt punctele forte și cele slabe ale programului, cum evoluează participanții de când sunt în program, care este natura relațiilor dintre personal și deținuți ?

Ca urmare, programele corecționale sunt într-o permanentă ameliorare pentru a-și atinge scopurile pentru care au fost concepute, a fi adaptate la trebuințele clientului, pentru a înțelege eșecurile sau succesele practice. în ultimă instanță, ceea ce interesează la sfârșitul unui program, este calitatea vieții fiecărui participant, progresul pe care acesta simte că 1-a făcut și gradul în care este satisfăcut de sine însuși.

Într-un articol foarte interesant, Shelley L. Brown abordează problema costurilor unui tratament corecțional eficace. Autoarea consideră că lupta pentru resurse limitate se intensifică și deci, evaluarea raportului cost-avantaje trebuie să joace un rol de prim plan în elaborarea politicilor corecționale. Parcurgând analizele făcute în penitenciare canadiene și americane, autoarea găsește argumente convingătoare în favoarea continuării programelor corecționale: fiecare dolar alocat programelor de educație de bază sau formării profesionale generează economii între 1,71 și 3,23 dolari; de asemenea, programele de consiliere și cele privind căutarea locurilor de muncă, aduc economii între 2,84 și 4 dolari.

Programele de tratament pentru toxicomani au beneficii modeste (1,69-2,18 dolari la 1 dolar investit), dar totuși pozitive. în ce privește analizele cost-avantaje privind tratamentul delincvenților sexuali, studiile realizate în Canada, Australia și America sunt contradictorii: unele afirmă că beneficiile care rezultă din tratamentul a 100 de delincvenți aduc economii între 4 și 7 milioane de dolari, iar altele că beneficiul este de doar 25 de cenți la un dolar cheltuit pentru programe.

Dincolo de avantajele pecuniare trebuie amintite costurile greu de exprimat cantitativ: dureri, traumă, infirmități, nevroze, pierderea vieții la victimele actuale sau potențiale.

Oricum, va merita întotdeauna să cheltuim pentru un program de învățare a competențelor familiale și parentale pentru a diminua agresivitatea copiilor, decât să luptăm cu efectele violenței crescânde a acestora în lipsa unui asemenea program.

Un interesant studiu privind caracteristicile morale ale delincvenților, a realizat David Thornton și pe care îl prezentăm în continuare. El consideră că există o relație între comportamentul infracțional și etapa morală în care se află persoana. Pentru a face mai clar acest lucru, autorul amintește cele cinci etape ale dezvoltării morale propuse de Kohlberg

I. prima etapă apare în copilărie în perioada 4-8 ani: copilul nu are o concepție morală și se poartă astfel încât să evite sancțiunile impuse de cei puternici din jurul său; pedepsele și teama de a fi etichetat ca un „copil rău" explică la această vârstă conduitele corecte;

II. a doua etapă are la bază înțelegerea motivelor și intereselor altor persoane: acțiunea bună este cea care ține cont de interesele personale dar și ale altora de care îi pasă. Ca urmare, dorințele personale sau ale altora constituie criteriul acțiunii cerute: fiirtul va fi considerat greșit doar dacă există riscul de a fi prins;

III. etapa a treia este centrată pe ideea că un comportament bun este cel care protejează și menține o relație: individul caută să fie la înălțimea așteptărilor persoanelor semnificative;

IV. în etapa a patra, individul consideră că instituțiile sociale sunt baza vieții și relațiilor cotidiene. Ideea de sistem, roluri și autoritate binevoitoare sunt înalt valorizate;

V. în etapa a cincia, persoana consideră ordinea socială ca o ierarhie de valori, de drepturi și principii pe care se întemeiază orice societate corectă formată din indivizi raționali. Autorul acestei structuri consideră că ultimele etape sunt mai solicitante din punct de vedere intelectual (în general, indivizii mai puțin inteligenți, au dificultăți în a le explica). în consecință, persoanele incapabile să explice ideile definitorii pentru o etapă, nu vor putea elabora în mod spontan argumente morale adecvate acesteia. Kohlberg consideră că fiecare etapă morală implică o dezvoltare intelectuală paralelă și o etapă de adaptare a unei perspective morale: indivizii care au dobândit pre-condițiile intelectuale specifice unei etape ulterioare celei în care se află, pot progresa moral printr-o stimulare adecvată.

Astfel, învățarea morală va fi favorizată dacă persoanei îi vor fi prezentate argumentele etapei ulterioare sau argumente în conflict. Deși grupurile de dialog au un anumit efect asupra învățării morale, s-a constatat că oamenii se dezvoltă mai rapid în mediul care le oferă ocazii să își asume roluri și să ia decizii reciproc avantajoase. Acest lucru se explică prin tendința oamenilor de a fi atrași de argumentele unei etape superioare pe care le includ în propriul repertoriu moral după ce le înțeleg funcționalitatea. De obicei, atunci când oamenii iau decizii în comun, fiecare participant se expune argumentelor etapei superioare: ca urmare ei vor valoriza cooperarea și înțelegerea reciprocă, acestea fiind modalități eficiente de a-și realiza propriile aspirații.

Autorul studiului pe care îl prezentăm în aceste pagini consideră că anumite grupuri – familie, școală, închisoare etc. – pot dezvolta o atmosferă morală independentă de etapa morală în care se găsesc membrii componenți. El consideră că natura climatului moral al grupului depinde de procentul membrilor aflați în etape morale avansate și de puterea socială a celor aflați în etape diferite.

Climatul moral dominant va influența atât conduita membrilor cât și judecățile morale emise de fiecare în parte.

În general, se consideră că un eu puternic poate fi un mediator între intențiile persoanei și acțiunile pe care le alege astfel încât aspectul lor moral să fie evident. într-un experiment realizat, subiecții aflați în etape morale superioare au fost mai puțin înclinați să înșele, deși aveau această posibilitate fără a se expune unor riscuri mari. Ca o concluzie, etapa a cincia de raționare morală, fiind mai solicitantă din punct de vedere intelectual, nu poate fi atinsă de majoritatea oamenilor obișnuiți.

Deși pare greu de crezut , se întâmplă uneori ca deținuții să refuze aceste programe corecționale , din diferite cauze. O categorie de factori ar fi neîncrederea în eficiența acestora sau în personalul care le desfășoară , neîncredere ce își are originea fie în nivelul scăzut de inteligență sau în anumite tulburări de personalitate, fie din plăcerea de a fi ostili și sfidători față de reprezentantul autorității. La acestea se pot adăuga aspectele judiciare neclarificate ale situației în care se află, așa încât preocuparea majoră pentru aceste probleme îi determină să nu se mai poată concentra la alte activități. O altă categorie de factori este reprezentată de mărimea sau compoziția grupului de deținuți alături de care urmează să se desfășoare activitățile:teama, disprețul sau repulsia sunt adesea un argument foarte demotivant. Dacă programul se întinde pe o perioadă mai mare de timp, săptămâni sau zile, și este planificat la ore matinale , deținuții pot renunța ușor la participare.

Se întâmplă ca nivelul de cultură al unor deținuți să fie atât de scăzut , încât să nu înțeleagă noțiuni de bază ale expunerilor ,ceea ce subliniază încă o dată posibilitățile scăzute de adaptare la o „lume dominată de simboluri și semnificații”

Există și situații când educatorii sunt cei ce determină neparticiparea la programele corecționale. O atitudine puternic moralizatoare sau arogantă, o comunicare dificilă cu deținuții, iar aceștia reacționează negativ.

Combaterea tuturor acestor fenomene și stimulare deținuților de a participa sincer la aceste programe , au la bază trăsăturile educatorului, o persoană deschisă, cu experiență în lucrul cu deținuții, cu simțul umorului, care să-i încurajeze și să manifeste încredere în posibilitățile și șansele lor de a se schimba. Abilitățile de comunicare sunt esențiale , iar atitudinea de neutralitate trebuie menținută permanente.

Stereotipurile

Stereotipul, concept clasic al psihologiei sociale și binecunoscut publicului larg, a reprezentat pentru evoluția cercetărilor în domeniu un moment important. Deșii interesul pentru această noțiune a cunoscut variații în timp și deși astăzi este adesea folosit chiar în limbajul curent pentru a explica sau eticheta diferite comportamente, stereotipuri și fenomenul stereotizării reprezintă încă obiectul a diferite cercetări în psihologie.

Consecințele aplicării și folosirii stereotipurilor în judecățile sociale și interpretarea informațiilor , exercitarea influențelor sale fără știrea celui ce face diferite raționamente , comportamentele discriminatorii determinate de activarea stereotipului sunt doar o parte din implicațiile acestui fenomen în vița obișnuită a fiecăruia dintre noi.

Noțiunea de stereotip a fost introdusă în vocabularul socio-psihologiei în 1922 de către Walter Lippman, dar termenul există încă din 1798 și era rezervat tipografiilor , însemnând turnarea plumbului într-o formă destinată formării "clișeului" tipografic. Prin analogie, Lippamn dorea să sublinieze rigiditatea concepțiilor noastre, în special a celor ce privesc grupurile sociale.

Un alt aspect abordat de Allport se referă la raportul dintre stereotip și prejudecată. El subliniază faptul că prejudecata și stereotipul sunt sinonime, adesea ele sunt numite biais-uri, prejudecăți sau stereotipuri.

Un alt concept vehiculat in psihologia socială și care a fost pus în legătură cu stereotipul este schemă.

Conform definiției cea mai simplă dată de Lippman ,stereotipul reprezintă "imagini suprasimplificate din mintea noastră", dar definirea conceptului a pus mereu alte probleme având în vedere acuratețea, veridicitatea, conținutul stereotipului, țintele supuse stereotipizării, caracterul lor negativ, dăunător.

O definiție acceptată de majoritatea autorilor prezintă stereotipul ca" un ansamblu de convingeri împărtășite vis-a-vis de caracteristicile personale, de trăsăturile de personalitate, dar și de comportamente specifice unui grup de persoane". Cele 3 perspective clasice ale stereotipizării sunt:perspectiva socioculturală, perspectiva cognitivă, perspectiva psiho-dinamică. Având în vedere amploarea fenomenului și faptul că , deșii se cunosc multe dintre cauzele sale, aplicându-se , în consecință, măsuri în concordanță cu acestea, nu se constată totuși schimbări importante, am realizat o cercetare în care se încearcă explicarea fenomenului cu ajutorul psihologiei sociale. Luând în considerare conceptele de stereotip, categorizare, grupuri stigmatizate și aplicându-le în domeniul delincvenței, am insistat pe ideea că tentativele eșuate de reintegrare în societate a foștilor deținuți nu se explică doar prin rea-voință și persistență nejustificată în infracționalitate. Majoritatea oamenilor manifestă reținere și teamă față de un fost deținut , convinși cu toții că nu poate avea încredere în el și că este mai bine să se ferească , evitând contactul cu o persoană care îți poate provoca neplăceri. Am încercat deci să identificăm un stereotip al fostului deținut și să măsurăm evaluarea șanselor sale de reintegrare în societate prin prisma stereotipului manifestat față de această categorie aparte a societății. Evaluarea șanselor de reabilitare a fostului deținut a fost solicitată atât aut-grupului,populație care stigmatizează și respinge,oameni obișnuiți, cât si persoanelor ce execută pedepse privative de libertate, condamnați primari și recidiviști. Am considerat că opinia recidiviștilor va fi relevantă în măsura în care ei au fost confruntați cu atitudinile semenilor lor și că își vor evalua aceste șanse ca fiind mult mai reduse, în comparație cu nerecidiviștii care nu s-au aflat încă în această situație.

Scopul acestei cercetări este de a explica dificultățile de reintegrare socială a foștilor deținuți prin stereotipul manifestat de societate față de această categorie aparte a populației. Având drept punct de plecare concepte specifice psihologiei sociale, vom încerca să verificăm în ce măsură neîncrederea oamenilor și atitudinea lor discriminatorie , lipsită de flexibilitate față de o persoană care a executat o pedeapsă în penitenciar afectează reintegrarea socială a acesteia. În măsură această atitudine de marginalizare este cunoscută , recunoscută și acceptată tocmai de deținuți și cât de mult evaluează aceștia că sunt influențați de acest stereotip.

3. Activități de reintegrare socială

Școlarizarea persoanelor private de libertate

Activitatea de școlarizare a persoanelor aflate în custodia Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară pe baza Legii Învățământului 84/1995, republicată, cu modificările ulterioare și în conformitate cu prevederile Protocolului 2410/C din 2001, încheiat între Ministerul Educației și Cercetării și Ministerul Justiției.
Învățământul din centrele de reeducare și penitenciare este parte componentă a sistemului de învățământ special și se desfășoară în conformitate cu prevederile cap. VI, art. 41-45, din Legea 84/1995 și a Legii nr. 268 din 2003 pentru modificarea și completarea Legii Învățământului

În primul semestru al anului școlar 2005-2006 se desfășoară procesul de învățământ în 35 de unități, din totalul celor 45 existente în sistemul penitenciar românesc. Dintre acestea, în 7 unități penitenciare funcționează școli cu dublă subordonare – Ministerul Educației și Cercetării și Ministerul Justiției la: Aiud, Bacău, Drobeta Turnu Severin, Galați, Gherla, Iași, Mărgineni, iar în celelalte 26 de unități, clase afiliate la școlile publice. Unitățile penitenciare care nu organizează cursuri de școlarizare cu deținuții, datorită specificului lor, sunt penitenciarele – spital București, Colibași, Dej, Rahova, Târgu Ocna, Poarta Albă, penitenciarele de tranzit București și Ploiești, penitenciarul nou-înființat Giurgiu, Pelendava și SMAP Târgu Ocna.

În prezent, în sistemul penitenciar românesc se organizează cursuri la nivelul tuturor treptelor de școlarizare, și anume: ciclu primar, ciclu gimnazial și calificare într-o meserie, în cadrul Școlii de Arte și Meserii. De asemenea, deținuții beneficiază de oportunitatea de a fi alfabetizați sau de a-și continua studiile liceale și universitare.

Diplomele și certificatele de absolvire a cursurilor eliberate persoanelor aflate în detenție consecutiv școlarizării acestora sunt avizate și recunoscute de către Ministerul Educației și Cercetării, nefiind menționat faptul că s-au derulat și finalizat în mediul penitenciar.

Activitatea de calificare a persoanelor private de libertate

În sistemul penitenciar românesc se organizează cursuri de calificare și formare profesională. Instituțiile penitenciare derulează acest proces fie prin forțe proprii, fie beneficiind de sprijinul unei instituții ale statului (Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă, Agenția Națională de Consultanță Agricolă, Centrul Județean de Consultanță Agricolă etc.) sau a unor organizații nonguvernamentale (Fundația Româno – Germană etc.).

La finalizarea cursurilor, absolvenții vor primi adeverințe eliberate de către Administrația Națională a Penitenciarelor, diplome eliberate de Agenția Municipală sau Agențiile Județene de Ocupare a Forței de Muncă, de Ministerul Educației și Cercetării și de Regia Autonomă „Multiproduct”.

În privința profesiilor, cei mai mulți deținuți sunt înscriși la cursuri de inițiere în operare PC, confecționer îmbrăcăminte, tâmplar universal, instalator, zidar, dulgher și parchetar, lucrător articole din piele și înlocuitori, legumicultor, frizer.

În vederea eficientizării activităților de formare profesională, cursurile de calificare, care se adresează unui număr relativ restrâns de deținuți, se desfășoară în paralel cu o serie de activități de informare, consiliere și mediere profesională. Acest tip de programe se realizează, în majoritatea penitenciarelor, cu sprijinul Agențiilor Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă, dar și datorită intervenției specialiștilor Serviciilor de Reintegrare Socială, care au creat premisele asistării și informării deținuților.

3.2. Activități cultural – artistice

Palierul activităților cultural – artistice desfășurate cu persoanele private de libertate cuprinde:

* ateliere de pictură – în funcție de orar și de spațiul disponibil în fiecare așezământ de detenție, s-au organizat ateliere de pictură, grafică, desen, fiind încurajată participarea persoanelor private de libertate în scopul valorificării aptitudinilor artistice și asigurării unui regim de viață echilibrat și armonios;

* echipe de teatru – în cursul ultimului an s-au constituit brigăzi artistice permanente în vederea susținerii de reprezentații cu prilejul sărbătorilor aniversate pe plan local de către unitate;

* organizarea de expoziții cu lucrări realizate de către persoanele aflate în detenție, urmărindu-se mediatizarea creațiilor acestora și sensibilizarea opiniei publice și a comunității în sensul descoperirii valorii în mediul carceral;

* susținerea de spectacole și programe artistice de către deținuți, spectatorii fiind atât din rândul acestora, cât și din afara penitenciarului;

* conferințe pe teme de actualitate, de interes general (spre exemplu: drepturile omului, efectele integrării României în Uniunea Europeană, 1 Decembrie – Ziua Națională a României etc.);

* concursuri tematice sau de cultură generală, primii trei clasați fiind recompensați cu suplimentarea drepturilor, fiind astfel stimulat studiul personal în scopul evidențierii;

* cercuri de educație muzicală și dansuri – organizate cu precădere la nivelul centrelor de reeducare;

* cercuri de creație literară, cenaclu literar;

* redactarea unor reviste volante – articolele fiind elaborate de către persoanele aflate în detenție, cu adresabilitate extinsă, depășind deseori mediul carceral, reflectând preocuparea deținuților pentru exprimarea propriilor opinii și împărtășirea unor experiențe de viață autentice, cu valențe educative.

* realizarea și difuzarea unor emisiuni TV și radio – prilej de difuzare a culturii și antrenare a persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate în realizarea și vizionarea/audierea unor emisiuni cultural – educative.

3.3. Activități sportive și recreative

Activitățile recreative, competițiile sportive și loisirul reprezintă una dintre cele mai eficiente modalități de acțiune în rândul populației penitenciare în special prin prisma raportului resurse implicate/adresabilitate. În anul 2005, li s-a acordat o atenție deosebită, urmărindu-se desfășurarea acestora atât în spații special amenajate, cât și în curțile de plimbare disponibile la nivelul fiecărui așezământ.

Sportul promovează spiritul de echipă, fair-play-ul și un stil de viață echilibrat. Mișcarea, activismul, competițiile în general, pot constitui supape eficiente de descărcare a tensiunilor acumulate în perioadele de detenție staționară  Deținuții preferă să-și petreacă timpul în afara camerelor de deținere, practicând un sport sau participând la diferite concursuri.

3.4. Programe de intervenție socială

În ultimul an s-a evidențiat ca necesară construirea unei metodologii specifice de intervenție socială. Acest demers a adus în prim plan menținerea contactului persoanelor care se află în executarea unei măsuri preventive sau a unei pedepse privative de libertate cu mediul de suport, în sens restrâns, dar și cu societatea, în plan general. Transparența acțiunilor întreprinse în mediul carceral, în special a celor ce vizează reintegrarea socială a deținuților, contribuie la efectuarea unui schimb eficient de informație între sistemul penitenciar și comunitate, având un rol determinant în asigurarea echilibrului emoțional al deținuților.

În acest context, apreciez că, deși prezența asistenților sociali ca specialiști în unitățile de detenție a permis eficientizarea activităților de reinserție socială a persoanelor private de libertate, se impune direcționarea eforturilor în sensul depășirii stereotipurilor de interpretare și evaluare a specificului relației pe care deținuții pot să o întrețină cu familia și societatea.

Programele de intervenție socială derulate în așezămintele de detenție vizează compensarea unor carențe în planul igienei personale, urmărind în egală măsură și achiziționarea de deprinderi comunicaționale, de relaționare eficientă cu cei din jur, și în special de interacțiune cu cadrul instituțional. Un număr crescut de activități au fost derulate cu participarea membrilor familiei deținuților, în cazul minorilor fiind planificate întâlniri periodice cu părinții. S-a demonstrat că există potențialul uman și material necesar pentru dezvoltarea unui număr semnificativ de ieșiri în exteriorul mediului carceral a persoanelor private de libertate.

În organizarea acestui tip de programe au fost implicați și parteneri din comunitate, și anume: Palatul Copiilor, Primăriile locale, Instituții de învățământ, Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Serviciul de Protecție a Victimelor și Reintegrare Socială a Infractorilor, Asociația „Familia în acțiune”, Fundația „Stânca Veacurilor”, Fundația „Cuvântul care Zidește” etc.

3.5. Programe terapeutice

În majoritatea penitenciarelor și a centrelor de reeducare se desfășoară programe adresate unor grupuri constituite de deținuți, aparținând categoriilor cu vulnerabilitate psiho-comportamentală sporită, și anume:

* Antidrog – prevenirea / combaterea consumului și a traficului de substanțe psihoactive.

* V.A.D.D. – program de intervenție specifică, centrat pe diminuarea agresivității deținuților din categoria celor cu grad sporit de periculozitate.

* Programe de echilibrare și dezvoltare personală a deținuților – adresate persoanelor private de libertate care sunt diagnosticate cu tulburări psihiatrice sau prezintă tendințe psihopatoide accentuate.

O dezvoltare evidentă în anul 2005 a fost circumscrisă activităților de consiliere psihologică individuală, intervenție realizată la cerere sau în cadrul programelor adresate categoriilor vulnerabile – minori, tineri, femei, deținuți cu risc sporit de autoagresiune, agresori sexuali, intenții suicid etc.

3.6. Programe de adaptare instituțională

Programele de acest tip se desfășoară în toate instituțiile penitenciare și sunt centrate pe momente esențiale ale traseului individual al persoanei private de libertate:

* programul de observare și evaluare inițială (carantina) – prin care se urmărește adaptarea deținuților „nou-depuși” la condițiile vieții în detenție;

* programul de pregătire pentru liberare – în cele mai multe dintre așezăminte, această activitate s-a realizat în colaborare cu Serviciul de Protecție a Victimelor și Reintegrare Socială a Infractorilor și a Serviciului Umanitar pentru Penitenciare.

Menționez faptul că toate persoanele aflate în executarea măsurii preventive sau a pedepsei privative de libertate sunt incluse în programul de observare și evaluare. Participarea la acesta, facilitează adaptarea deținuților la exigențele mediului carceral și permite cunoașterea individualizată a acestora în vederea întocmirii planului individualizat de intervenție ce poate asigura regimul progresiv de executare a pedepsei..

Pregătirea pentru liberare reprezintă o activitate complexă, realizată optimal cu sprijinul partenerilor externi. Parcurgerea acesteia reprezintă modalitatea concretă de facilitare a reinserției sociale postcondamnatorii și de condiționare negativă a riscului de recidivă.

În afara programelor menționate, la nivelul unităților de detenție s-au derulat numeroase alte activități nestandardizate de cadrul metodologic și evaluativ existent.

CAPITOLUL III.

ANALIZA PROGRAMELOR DE REINSERȚIE SOCIALĂ DIN PENITENCIARUL PENTRU MINORI ȘI TINERI CRAIOVA

1. Instituția penitenciarului, Penitenciarul de Minori si

Tineri Craiova

1.1. Cadru organizatoric și instituțional

Penitenciarul de Minori și Tineri este o instituție publică ce deține în custodie, pentru o perioadă de timp,minori și tineri aflați în executarea unei pedepse privative de libertate. La 01.09.1998, unitatea a devenit prima instituție de acest fel din țara, destinată executării pedepselor privative de libertate de către minorii cu vârste cuprinse între 14 si 18 ani si tineri între 18 – 23 de ani care au săvârșit fapte sancționate penal.
Penitenciarul de Minori si Tineri – Craiova dispune de un pavilion administrativ ,un local de scoală,ateliere de producție și instruire – calificare, sală și bază sportivă, două cămine cu o capacitate de cazare de 400 de locuri, o cantină pentru preparare și servirea hranei, cabinete medicale, o sală de festivități și o capelă. In prezent în custodia penitenciarului se află un număr de 300 de minori și tineri,majoritatea dintre aceștia provin din familii sărace,dezorganizate, care nu au beneficiat de suport social. Noul context legislativ a dus la modificarea sistemului de executare a pedepselor (clasificarea acestora în regimuri de executare a pedepselor bazate pe sistemul regresiv si progresiv, care dă posibilitatea persoanei condamnate de a trece dintr-un regim în altul în funcție de comportament și eforturile depuse pentru educare și formare). Acest lucru a deplasat într-o nouă direcție rolul instituției penitenciare, și anume de la rolul custodial avut cu precădere, la rolul educativ și de reintegrare socială.

Astfel, sistemul penitenciar românesc trece printr-o perioadă de schimbări profunde, schimbări ce presupun standarde profesionale ridicate pentru personalul penitenciar în vederea atingerii obiectivelor de mai sus.

Primul pas către alinierea sistemului penitenciar românesc la standardele europene îl constituie inițierea unei colaborări benefice și de durată cu instituții similare din spațiul european, care să împărtășească din propria experiență în virtutea consolidării scopului final al perioadei de detenție: recuperarea psio-socială a minorilor și dezvoltarea competențelor personalului în acest sens.

Minorii si tinerii aflați temporar în custodia instituției noastre prezintă carențe educaționale multiple, abilitați de viată slab conturate, nu dispun de o calificare care să le permită reinserția socială după liberare. In consecință, eforturile care trebuie făcute de personalul penitenciar (in colaborare cu instituțiile administrației publice locale si alți factori care doresc sa se implice) sunt foarte mari si presupun profesionalism si experiența din partea acestuia.

Ținând cont de faptul că dobândirea experienței în aplicarea unei legi noi, moderne este un proces dificil și de durată, considerăm că inițierea de parteneriate cu profesionaliști ai sistemelor penitenciare europene va duce la accelerarea acestui proces.
Penitenciarul își propune formarea si dezvoltarea unui sistem bazat pe asistenta sociala a persoanelor private de libertate prin colaborarea cu instituții publice, agenți economici, organizații guvernamentale si neguvernamentale.

Un astfel de sistem reprezintă o modalitate de participare a societății civile la rezolvarea problemelor minorilor si tinerilor aflați in spațiul penitenciar, prin colaborare și muncă în comun în timpul detenției si postdetenției, prin atragerea de fonduri extrabugetare destinate formarii in diverse meserii astfel încât sa se asigure o întoarcere progresiva a acestora la viata din societate. Societatea conștientizează din ce in ce mai acut faptul ca simpla detenție pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp a persoanelor care au comis infracțiuni nu este îndeajuns pentru a diminua probabilitatea de apariție a recidivei si nu va modifica cu nimic atitudinea acestora referitoare la viata in comunitate si fata de valorile sociale. De aceea persoanele aflate in custodie sunt consiliate si îndrumate către o viata normala pentru a înțelege si a respecta valorile sociale. Educația in detenție are drept scop reabilitarea persoanelor private de libertate pentru creșterea șanselor de reinserție sociala si presupune activități generale (de școlarizare, calificare, recreative) si activități specifice (de tip terapeutic, consiliere psihologica si stimulare aptitudinala).

Rolul asumat al acestei instituții este acela de serviciu social in slujba comunității si pentru a reuși avem nevoie de susținerea si recunoașterea ca partener social de către societate.

1.2. Cadru legislativ

Executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate are ca scop asistarea persoanelor private de libertate pentru reintegrarea lor socială și prevenirea săvârșiri de noi infracțiuni.

Principiile executării pedepselor și măsurilor privative de libertate sunt:

a. legalitatea deținerii – începerea executării se face numai în baza unui mandat sau a unei sentințe;

– drepturile și libertățile persoanelor private de libertate sunt stabilite prin lege și acte normative, iar respectarea este garantată prin mijloace juridice și materiale;

– metodele și mijloacele folosite sunt numai cele prevăzute prin lege și regulamente;

– executarea pedepselor se desfășoară sub supravegherea, controlul și autoritatea judecătorului delegat.

b. umanismul:

– respectarea demnității umane;

– neacuzarea de suferințe fizice;

– asigurarea protecției persoanelor private de libertate fașă de orice abuzuri;

– stabilirea și menținerea de relații de dialog între personal și persoanele private de libertate care să determine cooperarea în procesul de resocializare.

c. individualizarea executării pedepselor și măsurilor privative de libertate:

– adaptarea regimului de detenție potrivit naturii infracțiuni săvârșite și caracterului intențional al faptei;

– trecerea progresivă sau regresivă de la un regim de deținere la altul;

– respectarea strictă a separațiunii.

Separațiunea persoanelor private de libertate se face conform legii și ținându-se cont de următoarele criterii:

situația juridică

– arestații preventiv: aici se includ atât cei aflați în curs de urmărire penală

cât și cei aflați în curs de judecată;

– condamnații în primă instanță sau definitivi.

b. natura infracțiunii

– cei care au săvârșit infracțiuni cu pericol social deosebit;

– cei care au săvârșit alte infracțiuni.

c. durata pedepsei – condamnați până la 10 ani, peste 10 ani sau pe detenția pe viață;

d. după sex

– bărbați sau femei;

e. după vârstă

– minori între 14 și 18 ani

– tineri între 18 și 21 ani

– majori peste 21 ani.

f. după regimul penitenciar

– regimul deschis: pedepse de la 0 la 1 an;

– regimul semideschis: pedepse de la 1 la 5 ani;

– regimul închis: pedepse de la 5 la 15 ani;

– regimul de maximă siguranță: pedepse mai mari de 15 ani.

g. după sănătate

– apții sau inapții medical.

Condițiile de deținere trebuie să corespundă normelor legale și să însumeze anumite condiții specifice:

– cazarea se realizează individual sau în comun;

– o persoană privată de libertatea are dreptul la cel puțin 8 metri cubi de aer;

– lumină de veghe cât și artificială, iluminat natural pe timpul zilei;

– pat individual și cazarmament;

– baie de 2 ori/săptămână;

– mobilier;

– încălzire.

În cea ce privește echipamentul persoanelor private de libertate, acestea pot folosi îmbrăcămintea, lenjeria și încălțămintea proprie. Dacă nu au, li se asigură din partea administrației locului de deținere, în funcție de anotimp. De asemenea, ținuta nu trebuie să fie umilitoare și degradantă.

Principalul document prin care directorul locului de deținere stabilește regulile pe care trebuie să le respecte atât personalul cât și persoanele private de libertate este

Regulamentul de Ordine Interioară (R.O.I.).

R.O.I. se aduce la cunoștința persoanelor private de libertate la depunerea în penitenciar și ori de câte ori se modifică sau se completează. Acesta cuprinde:

– activitățile zilnice ale persoanelor private de libertate;

– posibilitățile persoanelor private de libertate de a comunica cu administrația locului de deținere, cu autoritatea judiciară, cu apărătorii sau reprezentanții misiunilor diplomatice;

– interdicțiile și recompensele care pot fi acordate, obligațiile persoanelor private de libertate,sancțiunile disciplinare aplicabile;

– măsurile de siguranță individuală și colectivă;

– oferta activităților educaționale, culturale, de instruire școlară și formare profesională;

– modul de organizare a activităților productive ce se desfășoară în penitenciar;

regulile de conduită pe care trebuie să le respecte personalul.

Programul zilnic al persoanelor private de libertate cuprinde totalitatea activităților desfășurate cu persoanele private de libertate în cursul unei zile și însumează următoarele cerințe:

– să fie aprobat de directorul locului de deținere;

– să respecte prevederile legale;

– să prezinte în mod real și cronologic activitățile desfășurate cu persoanele private de libertate;

– să fie ușor de urmărit, de realizat și de controlat de către personal;

– să fie realizat în funcție de specificul penitenciarului și actualizat permanent .

Este diferențiat în raport cu regimul de executare a pedepselor , în funcție de vârstă, stare de sănătate, folosirea la activității productive sau de alta natură, anotimp, zile de repaus. Pentru persoanele private de libertate care nu au activității ocupaționale se asigură zilnic cel puțin 2 ore pentru exerciții fizice și plimbare, iar pentru minori și tineri timpul minim alocat plimbărilor zilnice este de minim 3 ore. Tot prin programul zilnic se asigura minim 8 ore de somn și cel puțin o zi de repaus/săptămână.

Activitatea de educație și intervenție psihosocială are ca scop asistența în vederea reintegrării persoanelor private de libertate. Arii de intervenție:

adaptarea la condițiile privării de libertate

instruire școlară și formare profesională

activității educative și recreative

asistență socială, psihologică, religioasă

pregătirea pentru liberare.

Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate (C.I.R.E.P.P.L.) elaborează și aprobă planul individualizat de evaluare și intervenție educativă. Această activitate se desfășoară individual sau în grup, în interiorul sau în exteriorul penitenciarului, în condiții cât mai apropiate de viața din comunitate. pentru fiecare persoană privată de libertate se întocmește un „plan de evaluare și intervenție educativă”.

În cadrul activității de instruire școlară și formare profesională, se organizează cursuri pentru învățământul primar, gimnazial și liceal. Cei ce vor să urmeze cursurile unei facultății, își vor susține financiar opțiunea. Pentru analfabeți se organizează obligatoriu cursuri pentru clasele 1-4.

Cursurile de calificare profesională se organizează în funcție opțiunile și aptitudinile persoanei private de libertate. Cei care participă la aceste cursuri sunt remunerați, iar la terminarea acestora primesc și o diplomă de atestare în domeniu respectiv.

Aceste activității se desfășoară individual sau colectiv pe modele educaționale, fiind structurate de regulă în programe de tip obligatoriu, opțional sau facultativ. Cele obligatorii sunt stabilite de C.I.R.E.P.P.L.

Asistența socială este activitatea profesională care urmărește aplicarea valorilor umane la scară socială și aplicarea principiilor și tehnicilor la unul din domeniile sociale:

ajutarea oamenilor de a obține servicii;

consiliere familială;

ajutarea comunităților sau grupurilor de persoane in vederea îmbunătățirii serviciilor sociale și sanitare.

În locurile de deținere se desfășoară programe de asistență socială cu scopul de a îmbunătății cunoașterea și evaluarea capacității persoanelor private de libertate de a adopta o conduită socială normală. De asemenea,se dorește implicarea comunității în realizarea programelor de resocializare. În același timp, efectuarea de cercetării , studii și analize asupra fenomenului criminalității duce la găsire și implementarea unor noi mijloace de combatere a acesteia.

2. Activității de intervenție și asistență psihosocială derulate

în P.M.T. Craiova

„Perioada petrecuta in detenție nu înseamnă o "rupere" in evoluția individului, ci este si trebuie sa fie o etapa de pregătire pentru revenirea in societate a adolescenților care au comis infracțiuni, se impune formarea si dezvoltarea la aceștia a acelor deprinderi, atitudini si aptitudini care sa faciliteze reintegrarea in societate după executarea pedepsei privative de libertate.”

Având în vedere că perioada petrecută în detenție nu înseamnă o întrerupere în evoluția individului, ci este și trebuie să fie o etapă de pregătire pentru revenirea în societate, se impune formarea și dezvoltarea la aceștia a acelor deprinderi, atitudini și aptitudini care să le faciliteze reintegrarea în societate după executarea pedepsei privative de libertate. Activitățile de reinserție socială desfășurată în PMT Craiova se înscriu într-un spectru amplu ce pot constitui bune practici universal recunoscute în sistemul penitenciar. Șederea în Penitenciarul de Minori și Tineri este concepută și planificată sub forma unui demers constructiv, reprezentând, înainte de orice un prilej de echilibrare și dezvoltare personală a minorilor și tinerilor. Personalul unității noastre constituie un model pentru minori, cu toate că în relațiile cu cadrele, tinerii sunt marcați de neîncrederea în adulții care deseori i-au dezamăgit, abandonat sau agresat. Persoanelor private de libertate- minori si tineri, li se transmite în diverse situații mesajul că, deși se află în penitenciar, sunt persoane valoroase pentru cei din jurul lor. De aceea în orice împrejurare, activitate sau program trebuie și sunt accentuate valențele educative:

a. în stimularea respectării reperelor temporale ale vieții cotidiene: trezire, mese, activități, plimbări;

b. în relaționarea adecvată în momentele dificile: conflicte, autoagresiuni, situații de risc, etc.;

c. în corectarea limbajului și a modului de adresare;

d. în sancționarea echilibrată și constantă a diferitelor tipuri de comportamente indezirabile și explicarea motivelor care au impus sancțiunea;

e. în motivarea participării la activități.

Pentru a fi susținuți în efortul de schimbare și pentru a conștientiza ce mai au de ameliorat, minorii și tinerii din PMT Craiova au posibilitatea de a alege între diverse activități și sunt înștiințați periodic cu privire la progresele pe care le-au făcut. Atitudinea specialiștilor din unitate este una de susținere, urmărind implicarea consecventă și activă a persoanelor private de libertate în activități menite să-i ajute să înțeleagă ceea ce se așteaptă de la ei cât timp se află în penitenciar, care sunt consecințele infracțiunii comise, pentru ceilalți și pentru ei.

Personalul Serviciului Educație îi sprijină pe aceștia în înțelegerea necesității începerii sau continuării școlarizării și a profesionalizării, permițând totodată, în cadrul programelor specifice, învățarea și exersarea regulilor de viață în societate, a respectului față de oamenii în mijlocul cărora trăiesc. De asemenea, minorii sunt sprijiniți în conștientizarea propriilor calități și defecte prin participarea acestora la diverse activități(ocupaționale, artistice, sportive). Relația personalului cu persoanele private de libertate este întemeiată pe respectul personalității acestora, pe formarea și dezvoltarea unor conduite prosociale (participare în campanii umanitare, de prevenire a violenței și delincvenței juvenile, activități de voluntariat, activități de ecologizare, campanii împotriva discriminării etnice, de rasă, religie, sexuală, handicap ) în condițiile conservării și stimulării potențialului cognitiv, aptitudinal, individual, emoțional. În vederea realizării obiectivelor pe care mi le-am propus în planul managerial, organizarea vieții de detenție s-a axat pe un adevărat parteneriat între personalul de supraveghere și cel educativ. În acest fel a fost posibilă o distribuție dinamică a rolurilor care să permită realizarea unei intervenții recuperative atât explicită, prin program, activități, dar și implicită prin comportamentele zilnice. Astfel, am reușit ca detenția să nu se reducă doar la simpla gestionare din punct de vedere “hotelier” a minorilor și tinerilor, ci să urmărească antrenarea acestora în programe și activități concepute și aplicate individualizat. Reducerea vulnerabilității lor psihologice și sociale( promovarea unei bune stări de sănătate mintală prin depistarea precoce a cazurilor cu diferite tulburări psihice, consumatori de alcool și droguri, depresivi, cu potențial agresiv latent sau manifest și introducerea acestora în programe care să le faciliteze înțelegerea problemelor cu care se confruntă, dezvoltarea capacității de a se adapta la cerințele sociale). Ameliorarea și echilibrarea personalității( dezvoltarea aptitudinilor intelectuale și sociale, dezvoltarea capacitații de comunicare, experimentarea unor modalități pașnice de rezolvare a problemelor).

Introducerea în activități valorizatoare (în care ei pot avea succes și prin acestea își modifică imaginea despre sine prin exploatarea potențialului de care dispun, optimizarea unor deprinderi, descoperirea și amplificarea unor aptitudini și talente).

Un alt obiectiv al SEAP îl constituie asigurarea continuității demersurilor și după liberare prin implicarea instituțiilor publice, organizațiilor neguvernamentale, familiilor, agenților economici care pot contribui la reinserția socială a minorilor și tinerilor.

Antrenarea persoanelor private de libertate și a familiilor în activități comune( grup de discuții tematice: sociale, psihologice privind detenția, participare la activități cultural – artistice, consilieri).

Colaborarea cu reprezentanții comunității și ai instituțiilor statului cu atribuții în asistență post-penală ( DGASPC, Serviciul de Probațiune, CPECA, Primării, Poliție, Prefectură, Biserici, Fundația Cuvântul care Zidește, SONFR ).

Susținerea interesului minorilor și tinerilor pentru continuarea studiilor după liberare, prin activități de orientare școlară și consiliere vocațională, precum și prin acordarea de burse sociale ( 05.03.2010 – prima bursă socială din sistemul penitenciar în valoare de 200 Ron – lunar).

Consilierea și orientarea profesională, cât și calificarea în meserii cerute pe piața muncii prin intermediul colaborării cu AJOFM, precum și prin proiecte cu finanțare externă ( Proiect Actual- calificarea tinerilor rromi privați de libertate în tâmplărie PVC și aluminiu; Proiectul în colaborare cu Penitenciarele din Austria -Îmbunătătirea accesului tinerilor aflați în penitenciar la programe de formare profesionala si integrarea pe piața muncii pe parcursul și după executarea pedepsei, calificarea persoanelor private de libertate în meseria de confecționer ambalaje carton, hârtie și imprimare; forjor – confecții metalice; bucătar – patiser).

Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova manifestă o disponibilitate constantă de colaborare cu Instituțiile de Învățământ Superior, apreciind ca oportune demersurile de investigare și înțelegere a fenomenului infracțional, întreprinse de către studenți și cadrele didactice.

Educația reprezintă cel mai important mijloc prin care putem limita consecințele negative ale izolării minorilor si tinerilor de comunitate si putem încuraja pe cei care doresc sa-si schimbe comportamentul, sa abandoneze cariera infracțională, prin conferirea de utilitate timpului petrecut in detenție, prin identificarea si stimularea potențialului pozitiv si conștientizarea noilor posibilități de care pot beneficia.

Oferta de activități desfășurate de către specialiștii din cadrul Serviciului de Educație si Asistenta Psihosociala – educatori, psihologi, asistenți sociali, preot ortodox – este semnificativa si variata, incluzând atât activități desfășurate in spațiul de detenție cat si activități cu caracter educativ in comunitate.

2.1. Activitatea educațională și de școlarizare

Activitatea de școlarizare este integrată in sistemul național de învățământ, clasele fiind afiliate la Grupul Școlar Beethoven Craiova, astfel încât după punerea in libertate, tinerii sa-si desfășoare studiile fără dificultăți.

In anul școlar 2008/2009 cursurile se derulează pe următoarele niveluri de învățământ:

– învățământ primar (clasele I-IV): 69 elevi

– învățământ gimnazial (clasele V-VIII): 114 elevi

– Școala de Arte si Meserii (clasele IX-XI): 90 elevi.

Cursuri de calificare

Penitenciarul de Minori și Tineri face parte din instituțiile care organizează in colaborare cu AJOFM cursuri pentru obținerea unei calificării in meserii solicitate pe piața forței de munca conform protocolului încheiat intre A.N.O.F.M. si A.N.P.

Programe educative si de dezvoltare a competentelor sociale

În cadrul programelor educative și de resocializare, serviciul de asistență socială din penitenciar, derulează cu minorii și tinerii, o serie de activității printre care:

– Procesul de alfabetizare, în care sunt incluși atât minorii cât și tinerii aflați în custodia penitenciarului, în număr de 20;

– „Educație pentru sănătate” reprezintă o activitate necesară asumării vieții în comun, cât și pentru fiecare persoană în parte;

– Pregătirea pentru liberare este o activitate ce se desfășoară cu scopul pregătiri prealabile a persoanei private de libertate ce urmează să fie reprimită în societate;

– „Educație pentru o societate democratica” – Educație civica, Drepturile Omului si ale Copilului;

– Formarea deprinderilor pentru viata cotidiana si in societate (purtarea si întreținerea vestimentației, buna cuviință si politețea, gestionarea resurselor financiare, administrarea si întreținerea locuinței, valorificarea timpului liber);

– Îmbogățirea nivelului de cultura generala (natura si ecologie, istorie, geografie, legislație);

– Cercuri literare, cursuri de inițiere in invitarea de limbi străine;

– Educație moral-religioasa;

– Inițiere in utilizarea calculatorului.

Programele educative contribuie la sporirea umanității persoanelor care ispășesc pedepse privative de libertate, iar educatorii îmbogățesc zilnic mediu de viață în care trăiesc deținuții, promovează valorile morale în relațiile interumane, aduc speranța și liniștea într-un univers turbulent și deprimant. Educația minorilor aflați în așezămintele de detenție constituie o sarcină complexă căreia trebuie să îi facă față specialiștii în probleme umane din interiorul unității. A educa este în general, una dintre cele mai dificile activității umane, dar cu atât mai mult dificultățile se multiplică într-un spațiu care limitează libertatea, unde e dificil să-i învățăm pe minori modurile de folosire responsabilă a libertății, alături de alții adolescenți, care trăiesc doar în prezent, care devalorizează lumea și pe ei înșiși, într-un loc care nu permite maturizarea și întărește ideea că delincvența este un mod de viață ca oricare altul. În această ambianță instituțională, unul dintre obiectivele activităților și al programelor desfășurate cu minorii îl reprezintă conferirea de utilitate timpului petrecut în detenție, adică includerea acestora în activității care să îi pregătească pentru viață, învățându-i să comunice cu cei diferiții, să rezolve non-violent problemele. Să-și protejeze sănătatea, să dobândească sentimentul de valoare personală pentru rolurile viitoare (tată, soț, vecin, cetățean, student, etc.).

Unul din cele mai importante documente privind educația în secolul nostru, subliniază că aceasta trebuie organizată în jurul a 4 tipuri fundamentale de învățare, care, pe parcursul vieții , constituie pilonii cunoașterii: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu ceilalți și a învăța să fii:

A învăța să știi – a învăța cum să acumulezi cunoștințe pentru a înțelege mai profund lumea în care trăiești și a profita de oportunitățile întâlnite de-a lungul întregi vieți.

A învăța să faci, pentru a dobândi o calificare profesională, dar și competența de a face față unei multitudini de situații și de a lucra în echipă.

A învăța să trăiești împreună cu ceilalți, prin cultivarea empatiei față de semeni, capacitatea de a rezolva conflicte, în spiritul respectării valorilor pluralismului , al înțelegerii reciproce și a păcii.

A învăța să fi pentru a-ți dezvolta personalitatea și a fi capabil să acționezi autonom, judecând prin prisma propriilor concepții și asumându-ți răspunderea.

Documentele europene privind educația atrag atenția asupra faptului că acesta este un drept al fiecărei persoane și totodată o premisă , nu numai pentru adaptarea oamenilor la transformările rapide ale societății , dar și pentru că le oferă posibilitatea să-și modeleze propria existență și de a avea un rol activ în procesul de dezvoltare socială, economică și culturală. În acest context, educația trebuie să fie participativă, bazată pe experiența directă și nu o absorbție pasivă de cunoștințe astfel încât să devină un mijloc prin care oameni explorează și descoperă viața reală , identitatea de sine și de grup.

Educația reprezintă cel mai important mijloc prin care putem limita consecințele negative ale izolării minorilor de comunitate – despersonalizarea , instituționalizarea, desocializarea, diminuarea respectului de sine și a simțului responsabilității – și putem încuraja pe cei care se străduiesc sa-și schimbe comportamentul, să abandoneze cariera infracțională, prin identificarea și simularea potențialului pozitiv și conștientizarea noilor posibilități de care pot beneficia. Pentru aceasta, primul pas pentru educatori, îl reprezintă efortul de a-i convinge să participe , a-i motiva să ia parte la procesul educațional, ceea ce necesită inventivitate și eforturi constante de susținere si încurajare.

Calitatea activităților și a programelor educaționale constituie un factor esențial care influențează gradul de participare a minorilor. Cu cât li se vor acorda acestora mai multe opțiuni și vor simți că acestea sunt luate în considerare, cu cât li se vor propune activități care să reprezinte interes pentru viața fiecăruia dintre ei, cu atât ei vor dori să participe în număr mai mare la activități.

Un alt factor care determină motivarea minorilor de a participa la programele educative, precum și la reușita acestora, îl constituie măsura în care coordonatorul acestora are tact pedagogic, înțelegând prin aceasta gradul calitativ al interacțiuni sociale între educator și adolescent.

Criteriile calitative care definesc tactul pedagogic sunt:

gradul de adecvare a comportamentului educatorului față de fiecare minor;

gradul motivației pozitive a rezultatelor și a comportamentului minorului;

gradul de dezvoltare a personalității minorului;

gradul de asigurare a unui climat psihic optim activității instructiv-educative;

gradul de realizare a obiectivelor propuse în activitatea instructiv-educativă.

Iată, pe scurt, domeniile și constelația de elemente cacarcteristice care dau măsura tactului pedagogic:

Activitatea educativă nu este o activitate tehnică, asemănătoare cu cea a unui inginer sau a unui medic, pentru că acțiunile întreprinse de educator nu provin doar din concepția sa asupra realității sau din informațiile pe care le deține, intervenind perspectiva acestuia legată de cum ar trebui să fie, adică aspirațiile, dorințele, speranțele și valorile sale. Succesul activității educative depinde în mare măsură de capacitatea educatorului de a-și supune demersurile cotidiene unui proces continuu de revizuire și de îmbunătățire – premisa elaborării unor răspunsuri educative adecvate nevoilor de dezvoltare ale beneficiarilor și se bazează pe o anumită înțelegere a situaților concrete întâlnite. Educatorul elaborează răspunsurile plecând de la cunoștințele disponibile , de la o anumită formă de a percepe situația în care se află, de la o evaluare a posibilităților oferite de această situației și de la limitele personale ale fiecăruia. Răspunsurile profesionale oferite de acesta trebuie să fie întotdeauna răspunsuri gândite, care după părerea lui Stenhouse se supun unui calcul a ceea ce este dezirabil să se facă , ținând cont de anumite premise, și a ceea ce este posibil să se facă , ținând cont de anumite condiții.

Desfășurarea procesului recuperativ impune cooperarea educatorilor cu adolescenții aflați în custodie pentru stabilirea temelor și a conținutului prin intermediu cărora cei din urmă vor dobândi capacitățile definite pentru o anumită etapă de dezvoltare, pentru planificarea și evaluarea demersurilor educative. Pentru realizarea cooperării se impun condiții adecvate de comunicare nu doar pentru a garanta transmiterea de informații, instrucțiuni, norme, ca suport pentru adoptarea unei decizii. Comunicarea în interiorul instituției facilitează căutarea unei viziuni comune asupra politicii educaționale, care să restrângă informațiile ce generează chiar practica educativă, iar cea în exterior – reuniuni, sesiuni de comunicări, conferințe, va evita „înaintarea” fără a știi în ce direcție.

John Wilson aprecia că, în această comunitate, adolescentul învață să se detașeze de atitudinea izolată, egocentrică sau de teama de a se manifesta în grup și să ia parte la un joc public care are reguli și proceduri specifice. El trebuie treptat să învețe deschiderea către opiniile celorlalți, către criticile lor, „să nu se supere când fac glume pe seama lui, să facă legături între diferitele sensuri ale cuvintelor pe care le folosește și un comportament responsabil și între ceea ce simte și ceea ce trebui să spună, să manifeste tact și toleranță față de ceilalți, să nu interpreteze critica drept atac la persoană, să facă față evenimentelor să respecte logica lucrurilor”.

Cine sunt eu?

– program de autocunoaștere și dezvoltare personală –

Adolescența este o etapă dificilă, plină de contradicții, în cursul căreia individul își desăvârșește socializarea.

Eric H. Erikson considera această problemă ca fiind dominată de sentimentul identității Eu-lui și de unitatea de contrarii rezumată în expresia „identitate față de confuzia rolurilor”. Acum, adolescentul îți formează imaginea de sine pe baza totalității celor învățate, cumulându-le într-un ansamblu cu sens ce asigură continuitatea trecut – prezent – viitor. El trebuie să asimileze cunoștințe și deprinderi legate de stăpânirea și dezvoltarea propriei lumi interioare, dar și privind relațiile cu cei din jur – persoane de aceeași vârstă sau mai mari, prieteni, colegi, părinți,rude, oameni cu diferite poziții sociale și roluri diverse. Finalizarea cu succes a procesului echivalează cu descoperirea sensului identității psihosociale – tânărul știe cine este, de unde vine, încotro se îndreaptă.

Această cunoaștere de sine este bine să înceapă cât mai de timpuriu. Cu cât tinerii vor reușii să se descopere mai devreme, cu atât se vor orienta mai adecvat și vor putea găsi căile optime de evoluție.

Cunoaștere de sine înseamnă a face lumină în lumea interioară, a conștientiza atât propriile valori cât și propriile lipsuri, a privi cu luciditate slăbiciunile , dar și posibilitățile, a ști ce și cât să ceri de l apropria persoană, ce poziții deții printre ceilalți membrii ai societății, în ce direcție trebuie acționat pentru a te dezvolta.

Autocunoașterea este un proces complex ce se realizează sub influența factori diverși. Conștientizarea părților pozitive și negative ale personalității contribuie, în manieră esențială , la găsirea celor mai eficiente modalități de depășire a situațiilor tensionate și la dezvoltarea resurselor personale. Există foarte multe elemente ale personalității în formare de care tinerii nu sunt conștienții încă, elemente pe care le ignoră sau le minimalizează,precum și elemente de care sunt mândri.

În autocunoaștere și autoapreciere determinanta este comparația cu ceilalți oameni, evidențiindu-se astfel, pe fondul grupului, particularitățile individuale. Confruntarea impresiilor despre sine cu cele ale altora fundamentează emiterea unei concluzii realiste despre propria persoană și punerea în balanță a realizărilor, a calităților și a trăsăturilor individuale.

Modulul: Autocunoaștere

Tema activității: Cine sunt eu?

Obiectivele activității:

– cunoașterea factorilor care influențează formarea identității;

– definirea propriei identități.

Exercițiu introductiv: Fântâna miraculoasă

Participanții stau așezați în cerc împreună cu educatorul care coordonează grupul. Cercul se imaginează ca fiind imaginea unei fântâni miraculoase. Fiecare își va exprima , pe rând, dorințele (ex.: Daca aș putea fi un copac, un obiect, un animal aș fi…, pentru că…).

Desfășurarea activității

Doi tineri, care se oferă voluntari, vor descrie copacul, obiectul și animalul pe care l-au denumit în prima etapă a activității. Educatorul coordonator îi va sprijini în accentuarea asemănărilor și a deosebirilor existente între cele două obiecte alese.

Dezbatere: Cum ne purtăm față de cei care gândesc, simt, doresc și acționează altfel de cât noi? Fiecare om este diferit de ceilalți oameni prin însușirile lui, prin felul său de a se comporta. Fiecare om este o persoană. Fiecare persoană este unică. Fiecare dintre noi este unic, are o anumită identitate. Trăsăturile personale, modul de a gândi, maniera de a simți și a acționa, felul de a fi, toate acestea alcătuiesc personalitatea sa, irepetabilă, deși în multe privințe asemănătoare cu a celorlalți.

Zilnic, fiecare dintre noi face o mulțime de lucruri: vorbește cu prieteni, ia decizii, face cumpărături, citește, simte ceva sau este indiferent față ce ceilalți. Facem lucruri comune, dar le facem diferit. Dacă ne gândim fiecare la noi înșine, vom înțelege că felul nostru de a fi este influențat de:

modul în care trăim;

familia în care ne-am născut;

mediul în acare am crescut;

faptul că suntem fete sau băieți;

limba pe care o vorbim.

Identitatea este complexă deoarece se compune din multe elemente și dimensiuni. Ea este unică pentru că modul de relaționare a acestor componente, gradul de dezvoltare a fiecăruia, contextul în acre se dezvoltă diferă de la o persoană la alta.

Este citită fișa de lucru Sunt special!

Întrebări:

Ce anume compune identitatea noastră?

Poate cineva să aibă mai multe identități?

Exercițiu 1: Gândiți-vă fiecare 2 minute la voi înșivă, apoi scrieți câteva propoziții prin care să vă descrieți propria identitate. Citiți celorlalți colegi din grupă cele scrise.

Comentați cu toată grupa elementele cele mai frecvent apărute în definirea propriei personalități.

Sunt elemente care au apărut o singură dată? Este justificată această unică apariție?

Exercițiul 2: Definește-ți identitatea, completând fișa următoare:

Nume………………………………………..Prenume………………………………………….

Sex……………….Data și locul nașterii…………………………………………………………

Numele și prenumele mamei…………………………………………………………………….

Numele și prenumele tatălui…………………………………………………………………….

Adresa……………………………………………………………………………………………

Cetățenia……………………Naționalitatea………………….Religia…………………………..

Înălțimea……………………….Greutatea……………………………………………………..

Culoarea ochilor…………………………..Culoarea părului……………………………………

Semnele particulare………………………………………………………………………………

Semnătura………………………………………………………………………………………

După modelul de mai sus, definește identitatea unui alt membru din familia ta!

Dezbatere: Fiecare om are propria identitate, dată de totalitatea caracteristicilor sale: nume, prenume, data și locul nașterii, religia, cetățenia, naționalitatea, sexul, numele și prenumele părinților, domiciliul.

Identitatea este un ansamblu de informații prin care se recunoaște o persoană.

Care sunt actele prin care se dovedește identitatea unei persoane? Acestea sunt: certificatul de naștere, cartea de identitate și pașaportul.

Pentru constituirea identității sunt importante: apartenența la o anumită familie, la o țară. Familia este pentru fiecare dintre noi un univers unic care-și pune puternic amprenta asupra evoluției noastre, unde cei mai mulți ne naștem, creștem și ne dezvoltăm personalitatea.

Încheierea activității

Minorii vor fi chestionați în legătură cu trăirile experimentate și vor completa fișa de evaluare a activității.

2.2. Programe pentru echilibrarea și optimizarea psiho-comportamentală

Prin intermediul comunicării și relaționării interpersonale cu persoanele private de libertate, și in special cei cu antecedente penale,se dorește restabilirea unui echilibru emoțional la nivelul psiho-afectiv și comportamental al acestora. Diminuarea agresivității reprezintă un factor decisiv in lupta cu dezechilibrul emoțional al persoanelor private de libertate și, in același timp reduce riscul apariției de noi conflicte sau amplificarea celor existente deja, care însă se mențin într-o formă latentă.

O categorie aparte de persoane private de libertate care necesită o atenție sporită o reprezintă toxicomani. Pentru aceștia, se derulează terapii de suport, menite să ajute aceste persoane să depășească mai ușor, această perioadă nefastă din viața lor.

În cadrul Penitenciarului de Minori și Tineri Craiova se derulează un program de consiliere pre și post testare HIV/SIDA prin intermediul căruia deținuți minori și tineri beneficiază de testare și consiliere gratuit. Menționez că rezultatul testării se dă după circa 15 minute, iar rezultatul testelor se comunica personal. Doar persoana în cauză poate hotărî dacă vrea să mai comunice rezultatul testului și altei persoane.

Persoanelor toxicomane aflate in detenție li se aplica, după caz, următoarele categorii de masuri:

   1. masuri medicale constând in:

   a) masuri de urgenta – prin care se înțelege ansamblul de masuri destinate tratamentului supradozei, comei si sindromului de servaj complicat;

   b) cura de dezintoxicare – prin care se înțelege ansamblul de masuri destinate tratamentului dependentei fizice;

   c) postcura si reabilitare psihosociala – prin care se înțelege ansamblul de masuri destinate tratamentului dependentei psihice si redobândirii aptitudinilor sociale si profesionale pierdute datorita consumului de droguri.

2. masuri preventiv-educative constând în:

   a) activități de informare si educare a deținuților dependenți de droguri, atât pentru renunțarea la acest comportament de risc, cat si pentru adoptarea, in cazul menținerii acestui comportament, a unor masuri care să reducă consecințele negative asociate consumului de droguri;

   b) programe destinate reducerii consumului de droguri, cuprinzând programe de menținere pe metadonă in ambulatoriu și activități de prevenire a transmiterii microorganismelor patogene pe cale sangvină.

Masurile preventiv-educative se desfășoară de către personal specializat: medici, asistenți medicali, asistenți sociali, educatori, psihologi, in colaborare cu organizații neguvernamentale specializate.

   
Programe si activități artistice si sportiv-recreative:

Activități artistice joacă un rol deosebit în menținerea unui climat pozitiv în rândul deținuților minori și tineri. Acestea se materializează prin spectacole de muzica, poezie, dans, teatru, pantomima, cercuri de pictura, grafica si desen, ateliere ocupaționale (traforaj, modelaj, artizanat si obiecte de decor).

Programe si activității sportiv-recreative: fotbal, baschet, atletism, fitness, tenis de masa, șah, rummy, competiții sportive. În sectorul de deținere se regăsește și baza sportiva (formată din sala de sport și terenul de fotbal), în perimetru căreia persoanele private de libertate își pot desfășura activitățile recreative cuprinse în programul zilnic.

În funcție de regimul de detenție în care este încadrat, fiecare persoană privată de libertate poate opta pentru diferitele activități desfășurate în penitenciar.

Activități desfășurate in comunitate:

Printre activitățile desfășurate în sânul comunității, cele mai importante sunt:

– vizionare de spectacole de teatru si cinematograf, susținerea unor spectacole de teatru, muzica si poezie;

– vizitare de obiective cu semnificație cultural-istorica si religioasa;

– vizitarea de instituții cu rol in asistarea sociala a persoanelor aflate in dificultate

– competiții cultural-artistice si sportive cu adolescenții din comunitate;

– participarea la slujbe religioase in comunitate.

Activitățile desfășurate în comunitate se derulează în baza parteneriatelor educaționale și instituționale cu diverse instituții (Școala "Sfântul Gheorghe" Craiova, Muzeul de Arta, Muzeul de Istorie, Colegiul Național "Nicolae Titulescu", Liceul cu Program Sportiv "Petrache Triscu", Agenția Naționala de Film si Cinematografie, Fundația "Cuvântul care zidește", Centrul Roman de Educație si Dezvoltare, Serviciul Uman pentru Penitenciare, Centru de Consiliere si Lupta Antidrog) se urmărește pregătirea minorilor și tinerilor aflați în penitenciar pentru liberare și reinserție socială.

Proiecte educative desfășurate în scopul facilitării reintegrării sociale a minorilor și tinerilor privați de libertate, aflate în derulare, cu finanțare externă nerambursabilă:

« Implica-mă si voi înțelege! » – proiect derulat in cadrul « Programului de Instruire si Sprijin pentru Dezvoltarea Abilitaților de Viata ». Finanțarea este acordata in cadrul proiectului « Copii si Tineri, promotori ai societății civile, implementat in perioada 2005-2008 de F.D.S.C si ICDI Olanda cu finanțarea Ministerului Afacerilor Externe din Olanda, prin programul MATRA ».

Proiectul se bazează pe recunoașterea potențialului de reabilitare a adolescenților, care din diferite motive au comis infracțiuni si se afla in executarea unor pedepse privative de libertate. Consideram important sa le oferim o șansă reala acelor tineri care doresc sa se schimbe si accepta sa fie sprijiniți in acest sens.

In acest sens, activitățile proiectate dezvolta un demers bazat pe îmbinarea activităților de tip recreativ-distractiv cu cele de tip informativ-educativ ce urmărește dezvoltarea abilitaților sociale, de comunicare si relaționare ale adolescenților privați de libertate.
Finanțarea a fost acordata in urma participării la selecția aplicațiilor de proiect si la seminariale de instruire derulate de către F.D.S.C. in cadrul aceluiași program.

« Tineri in Europa-împreuna prin arta si valori » – proiect derulat de Centrul Roman pentru Educație si Dezvoltare Umana finanțat de fondul Europa prin delegația Comisiei Europene in România.

Proiectul vizează aducerea informației europene mai aproape de tineri prin organizarea de activități culturale si artistice cu persoane private de libertate si tineri din comunitate.

Aici mai putem adăuga și recenta creație cinematografică a lui Florin Șerban, îndelung aplaudată și foarte premiată la Festivalul de Film European . Filmul „Eu când vreau sa fluier, fluier” – proiecție cu ușile închise desfășurată în Penitenciarul pentru minori și tineri Craiova, cu aportul principal al tinerilor ce își ispășesc pedeapsa aici, s-a dovedit un real succes. Filmul a fost proiectat in penitenciar, una din locațiile in care s-au realizat și filmările. Din spatele ușilor închise, deținuții- actori care au participat la filmări,au vizionat filmul alături de actorii împreună cu care au jucat, George Pistereanu și Ada Condeescu.

„A fi liber nu înseamnă a fi lipsit de responsabilități”

Având ca obiective derularea unor acțiuni de conștientizare a tinerilor asupra consecințelor juridice asociate săvârșirii de infracțiuni sau altor fapte antisociale, combaterea diverselor forme de violență la care sunt predispuși adolescenții prin informarea corectă a acestora asupra consecințelor comportamentelor de transgresare a normelor sociale, dar și implicarea persoanelor private de libertate în viața comunității, manifestarea și-a consumat primul episod la Colegiul național „Nicolae Titulescu” din Craiova. În cadrul unei ore de dirigenție desfășurată la una din clasele a VIII a, având ca temă „Anturajul poate corupe!”, doi tineri custodiați de Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova au prezentat elevilor circumstanțele în care nerespectarea legilor și normelor sociale au condus la arestarea și condamnarea lor. Întâlnirea a fost coordonată de dirigintele clasei și doi reprezentanți ai serviciilor de educație și asistență psihosocială din penitenciar. Plecând de la ideea realizării unei prevenții generale prin conștientizarea societății privind consecințele nefaste rezultate în urma săvârșirii de infracțiuni, întâlnirea a permis atât inițiatorilor proiectului cât și elevilor participanți să abordeze tema infracționalității juvenile având ca puncte de reper exemplele oferite de cei doi tineri custodiați de penitenciar. În scopul evaluării activității și îmbunătățirii demersurilor viitoare, elevii au completat un chestionar de opinie. De altfel, rezultatele obținute în urma evaluării fiecărei activități vor constitui puncte de reper în încercarea de a dezvolta comportamente prosociale în rândul adolescenților.

Activitatea s-a bucurat de un real succes în rândul elevilor instituțiilor școlare, impactul mediatic a fost pozitiv, motiv pentru care pe viitor se vor prezenta și alte cazuri punând accent pe tineri cu antecedente în toxicomanie (foști consumatori de droguri) care au conștientizat efectele negative ale comportamentului adictiv în plan psihic, fizic și social.

Activitățile Educative și de Intervenție Psihosociala desfășurate cu participarea reprezentanților comunității

Interacțiunea și comunicarea persoanelor private de libertate cu lumea exterioara se constituie in programe de menținere, ameliorare, încurajare si dezvoltarea relațiilor sociale.

În acest sens, facem apel către colaboratori din comunitate – instituții publice, organizații, fundații si asociații neguvernamentale, specialiști si personalități din diferite domenii de interes, agenți economici-care pot contribui efectiv la proiectarea, derularea, si susținerea materiala a unor programe in vederea reintegrării sociale a minorilor si tinerilor.

Întreaga societate civilă poate să contribuie în mod decisiv la creșterea șanselor de reintegrare socială pentru ca numai implicându-ne, putem oferi șanse și a da speranțe!

Concluzii

Problematica resocializării are o deosebită importanță în reformarea omului ca membru al societății, ca ființă socială, dar și în evoluția formelor de organizare ale societății. De aceea, procesul de resocializare a făcut obiectul a numeroase studii, atât teoretice cât și experimentale, îndeosebi în sociologia devianței și a criminalității.

Din punctul de vedere al societății, resocializarea are drept scop adaptarea socială a individului . Individul este un actor social, el nu face decât să „copieze” mediul social sau să i se conformeze. Ce se întâmplă cu cei care refuză ceea ce societatea le transmite? Unii optează pentru creativitate, alții sunt marginalizați sau devin devianți.

De-a lungul timpului, sociologia devianței și cea a criminalității și-au constituit o serie de interpretării și modele teoretice cu caracter modern, care alături de cele tradiționale fac parte integrantă din ansamblul teoretic al sociologiei problemelor sociale.

Comportamentul infracțional poate fi studiat din mai multe ipostaze: caracterul deviant ce poate fi definit drept încălcarea normelor de conduită socială și caracterul infracțional (delincvent, criminal) exprimare a încălcării normelor juridice penale.

În cadrul procesului de socializare , societatea ne oferă o multitudine de modele comportamentale, dintre care tânărul asimilează modelul comportamental care consideră că i se potrivește mai bine. Societatea ne oferă și normele scrise și nescrise de sancționare a comportamentului deviant.

Resocializarea infractorului presupune si aplicarea unor metode terapeutice adecvate in vederea remodelării personalității infractorului, ameliorarea tendințelor sale reacționale, reînnoirea motivațiilor si modificarea atitudinilor in scopul readaptării la mediul socio-cultural. Ca si concept, resocializarea infractorului se constituie intr-un proces educativ, reeducativ și de tratament aplicat persoanelor condamnate penal prin care se urmărește reinserția socială a infractorilor, acceptarea normelor și valorilor protejate de lege.

Deținutul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat psihologic: tensiunile legate de comunicarea faptei, contactul cu organele de ordine, procesul, remușcările, rușinea, despărțirea de familie, îl afectează profund. Atmosfera în care se desfășoară ajutorul psihologic are un oarecare grad de permisivitate și îl determină subiect să se înțeleagă, să aibă inițiative, să progreseze în situația dată.

Întreaga activitate de influențare a personalității deținuților poate fi exprimată mai bine prin termenul de modelare: în acest fel se accentuează faptul că totul se face în numele unui scop clar conturat, având ca sistem de referința universul valoric al societății. În practică, așteptările cadrelor și deținuților privind activitățile cultural-educative desfășurate în penitenciar sunt diferite. Astfel, cadrele urmăresc în principal să mențină un sistem de norme riguros, să formeze o concepție generală despre lume și viață în care omul să fie valoarea supremă, să ajute adaptarea celor de curând intrați în penitenciar, să formeze opinii corecte față de evenimentele din detenție și să le creeze sentimente umane autentice. În ce-i privește pe deținuți, aceștia urmăresc obținerea libertății înainte de termen, să alunge plictiseala, să se sustragă sentimentului de nesiguranță, să se relaxeze și să evite conflictele, să ia hotărâri acolo unde există alternative, să-și lărgească imaginea asupra realității, să învețe să exercite mai bine anumite roluri sociale (în special tată, soț, mamă, soție), să-și satisfacă nevoia de a râde (dorința de joc, de glumă, de râs au un rol important în echilibrarea psihică a omului).

Recunoașterea elementelor specifice și nefaste ale mediului carceral îndeamnă la conceperea unei reforme eficace la toate nivelurile ierarhiei instituționale și, cel mai firesc, în rândul personalului care lucrează nemijlocit cu deținuții. În acest fel, toate activitățile și programele educative sunt reevaluate și se încearcă dezvoltarea unor programe eficace în vederea diminuării riscului de recidivă și a unei reinserții sociale autentice a deținutului, întrucât cea mai importantă este prețuirea omului și construirea unei lumi pe măsură.. Continuarea acestei aprecieri asupra ființei umane poate fi „revăzută“ în programele susținute de Serviciul de Probațiune, unde individul deviant este respectat în specificitatea proprie, este susținut în vederea reintegrării și adaptării la sistemul socio-profesional. Această alternativă „corectivă“ aplicată individului „certat cu legea“ este apreciată drept o „metodă de pedepsire cu un pronunțat caracter socio-pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere și asistență.

Mediul în care individul își execută pedeapsa își pune amprenta asupra personalității sale într-un mod indubitabil. În acest fel, subiecții din mediul privativ și cei din serviciul de asistență socială își vor contura un anumit profil, mai mult sau mai puțin real; mai mult sau mai puțin defectuos. Prin programele de consiliere, individul deviant este susținut, acesta reușește să își „reconfigureze“ maniera de autoapreciere, ceea ce îi va permite menținerea unui nivel optim al stimei de sine.

Astfel, deținutul, dominat de dezamăgiri și anxietăți puternice, debusolat și părăsit de cei dragi, acceptă incluziunea în noul mediu, ceea ce-i facilitează dezvoltarea unor relații cu ceilalți, urmărind doar satisfacții imediate, fără a ține seama de împrejurări și căile urmate, unde alierea cu ceilalți este justificată de faptul că „e greu să fii singur“, dar cu toate acestea, prieteniile sunt lipsite de substrat emoțional, cognitiv, motivațional și , mai ales, moral. În acest sens, individul își va dezvolta o serie de trăsături care îi vor permite conturarea unui Eu la limite superioare, ceea ce-i conferă un confort psihic marcant.

Programele de reinserție socială și profesională a individului „certat cu legea“ trebuie să țină seama, într-o măsură semnificativă, de o serie de caracteristici ale individului, de gradul stimei de sine specific acestuia, toate acestea furnizând detalii prețioase asupra șansei de readaptare la „lumea de afară“, precum și prevenirea unei eventuale reiterări a actului infracțional.

Rezultatele calitative și cantitative al studiului asupra metodelor și tehnicilor de resocializare,reamintesc faptul că procesul de reinserție a infractorului este unul amplu și foarte anevoios, cu un risc crescut de reîntoarcere la vechile obiceiuri. Evidențiind superioritatea probațiunii, în fața pedepsei prin recluziune,în capitolul 2 al studiului meu am propus ca și manieră de reintegrare a delincventului, două programe: OTO și STOP care au la bază o reconfigurare cognitivă și comportamentală, prin schimbarea opticii asupra factorilor de risc, a sentimentelor și gândurilor asociate actelor infracționale, prin stabilirea unor obiective și plan de aplicare în vederea atingerii lor. Aceste remodelări profunde au drept urmare dezvoltarea unui sistem axiologic valid și apreciat de către societate, elaborarea unui nou sistem de analiză și evaluare a propriilor acțiuni, responsabilizarea individului. Se vor învăța noi comportamente adaptate expectanțele „normale“ ale societății, precum și o reajustarea a evaluării propriului potențial, toate acestea permit o valorizare de sine optimă în vederea integrării în „rândul celorlalți“.

În concluzie putem spune că dublarea studiului teoretic prin prisma unui studiu de caz asupra metodelor și tehnicilor de reinserție socială aplicate în PMT Craiova întărește ideea centrală a studiului: identificarea acelor mijloace care permit dezvoltarea unor programe de reinserție socială privind remodelarea personalității infractorului și totodată cercetarea manierei în care forma punitivă aplicată infractorului influențează personalitatea acestuia. Prin aceste remodelări profunde se urmărește dezvoltarea unui sistem axiologic valid și apreciat de către societate, elaborarea unui nou sistem de analiză și evaluare a propriilor acțiuni, responsabilizarea individului.

g