Analiza Populatiei din Pespectiva Modului de Constituire Structurala Si Ocupationala
INTRODUCERE
Lucrarea de față tratează problematica schimbărilor din România postcomunistă, dar mai ales propune o analiză a populației din pespectiva modului de constituire structurală și ocupațională.
Analiza se derulează pe două planuri: unul teoretic-metodologic, însoțit de o succintă observare a schimbărilor, în cazul României, după anul 1990, dar și de surprinderea evoluției unor fenomene și procese specifice perioadei de tranziție. Demersul vizează evoluția și trendul demografic, ca și mobilitatea ocupațională sau pericolul tot mai prezent al excluziunii sociale. Conjugarea acestor aspecte oferă specificitate lucrării și acoperă un spațiu destul de puțin abordat în aria de cercetare socială din România.
Alegerea temei și perioadei de după 1990 este justificată de profundele schimbări pe care le-a traversat economia și societatea românească în acest timp, cu repercusiuni evidente în sânul populației. Am considerat că este de actualitate și demn de luat în seamă o astfel de incursiune în substraturile schimbărilor, iar acest studiu nu se dorește a fi altceva decât un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi, în ceea ce privește conștientizarea responsabilității și însemnătății fiecăruia în parte în edificarea unei societăți stabilizate pe axele dezvoltării.
Perioada de după 1990, de interes specific în lucrare, se caracterizrează prin: fracturare și restructurare ce depășește cadrul politico – economic și administrativ, fiind evident și în rândul populației, cu precădere în rândul populației active. Concomitent cu realitățile, dorite sau nu, de după anul Revoluției, situația demografică a țării noatre se înscrie și ea în parametrii schimbării, atât din punct de vedere numeric, cât și structural. Iau amploare fenomene precum polarizarea și accentuarea inegalităților și excluziunea socială. Creșterea inegalităților s-a datorat în principal creșterii inegalității distribuției veniturilor salariale, ca venituri de piață majoritare. Inegalitățile salariale au crescut accentuat în anii de debut a tranziției, ca urmare a renunțării la controlul acestora, a apariției sectorului privat, ca și a dezorganizării din economie, care a caracterizat acea perioadă.
Pe ansamblu, analiza își propune să păstreze un echilibru între o abordare sectorială, a costurilor tranziției, a structurii demografice și a mobilității ocupaționale (pozitive și negative, din ultimii ani) și una sintetică, cum este cea a evoluției realităților și perpetuarea inegalităților sociale, tot mai sever transformate, în ultimul deceniu, cu trimiteri și comparații la situația existentă în România antedecembristă.
Teza este structurată pe trei capitole.
Primul capitol este destinat aproape în întregime schimbărilor survenite în principiile și mecanismele care au guvernat distribuția și redistribuția la nivelul veniturilor populației în ultimele decenii, paralel cu formarea și dezvoltarea statului bunăstării. Au fost avute în vedere restructurările postcomuniste ce au inițiat, concomitent, o destructurare semnificativă a tuturor segmentelor din sfera socială, ducând la apariția și consolidarea progresivă a unor noi structuri sociale, cu totul diferite de cele anterioare. Am văzut modul în care s-a încercat demararea și accelerarea schimbărilor către o nouă societate, una democratică și integrată politic și economic pe scena europeană, însă, mai mult decât atât, lucrarea de față urmărește a evalua și dimensiunile efectelor acestor schimbări fără echivoc ce s-au răsfrânt asupra populației, marea parte a acestora înglobate de exegeți în rândul „costurilor” tranziției (materie brută de analiză în subcapitolul doi din prima parte a lucrării).
Următorul capitol pune în lumină structura demografică precară a României, după 1989. Într-adevăr, schimbarea sistemului statal a reușit într-o perioadă scurtă de timp. Complementar însă, se înregistrează o funcționare puternic deficitară a instituțiilor statului. Mizându-se excesiv pe necesitatea schimbării, ca element esential pentru dezvoltare, au fost omise din vedere consecințele neintenționate, la fel de importante, ca cele preconizate în strategii și reforme, prin forța lor corozivă asupra populației. Nu poate fi contrazis faptul că transformările economice și sociale care au avut loc în România începând din anii 1990 au determinat și schimbări importante în evoluția fenomenelor demografice, în numărul și structura populației. Specialiștii din domeniu au confirmat, pe baza datelor înregistrate în Anuarul Statistic al României, că starea demografică actuală ce caracterizează țara noastră e definită printr-un declin, atât sub aspectul numărului populației, cât și al structurii. Așadar, capitolul doi analizează pe îndelete indicatori demografici, precum natalitatea, mortalitatea și migrația, cu atenționările de rigoare.
Cel din urmă capitol, mult mai vast, este în bună măsură un capitol concluziv, urmărind schimbările în structura ocupațioanală, dar mai ales în inegalitatea veniturilor și pericolul excluziunii sociale ale diferitelor segmente de populație din Româniá. ́Au loc majore modificări în structura populației ocupate, ca urmare a reducerii activității în unele domenii și a apariției unor sectoare de activități, cu efecte directe asupra restructurării de clasă, cel puțin prin reducerea numerică a unor clase sociale și formarea unor segmente ale unor (noi) clase sociale. Cert rămâne faptul că, după anul Revoluției, populația ocupată a pierdut multe dintre certitudinile oferite de statutul lor profesional în perioada antedecembristă. Nu mai încape niciun dubiu când spunem că mutațiile profunde care au avut loc în societatea românească ca urmare a instituirii democrației politice, a schimbării formelor și raporturilor de proprietate, a abolirii principiilor centraliste și birocratice de comandă în economie, concomitent cu pierderea locurilor de muncă și afirmarea spiritulului concurențial pe piață au determinat efecte directe și indirecte, asupra resurselor umane în general și a forței de muncă în special. Cele mai semnificative schimbări sociale din ultimele două decenii sunt legate de forța de muncă sau de activitatea profesională a populației.
Ținând cont de evoluția pieței muncii și a fenomenelor emergente, o abordare a pieței muncii din prisma conceptului de excluziune socială am considerat a fi necesară, stabilind factorii ce pot crește riscul de apariție a excluziunii sociale de pe piața muncii și identificarea grupurilor de risc. Inegalitățile sociale aflate în creștere periclită însuși echilibrul social și așa destul de precar în perioada de tranziție.
După câte se pot constata, valul schimbărilor în viața socială a României, după 1989, a avut în centrul său populația ocupată, de accea am considerat imperativă o descindere a analizei în cadrul acestui segment de populație.
Pentru o mai bună înțelegere a suportului teoretic prezentat în capitolele anterioare ale lucrării, am luat spre analiză o situație concretă de schimbare relevată la nivel local, și anume în comuna Vulpeni, județul Olt, de-a lungul celor aproape douăzeci de ani de tranziție, și modul în care colectivitatea avută în vedere s-a acomodat schimbărilor de structură, cu accent îndeosebi pe factorul demografic și cel ocupațional, întocmind un mic studiu de caz pe acest subiect. În realizarea acestui fapt, mi-au fost puse la dispoziție, de către Primăria Vulpeni, documente oficiale privind starea civilă, ajutorul social, recensămintele din anul 1992 și 2002, din Arhiva Primăriei Vulpeni.
La Concluzii, am trasat câteva direcții considerate necesare pentru atenuarea dificultăților cu care se confruntă populația în perioada tranziției, și anume exigențele punerii la punct a asistenței sociale, astfel încât să asigure securitatea și sentimentul securității pentru toți românii.
Demersul se bazează pe două tipuri de surse de date. Pe de-o parte sunt datele oficiale ale Institutului Național de Statistică (INS), privind caracteristicile generale ale distribuției veniturilor și pe de alta, prelucrările autorului după date provenind din anchetele anuale în gospodării (acest fapt îndeosebi în cadrul studiului de caz realizat, privitor la Comuna Vulpeni, Județul Olt).
Capitolele sunt dedicate exclusiv contextului românesc și vin să întocmească un adevărat atlas al schimbărilor și, acolo unde este cazul, al urmărilor ce au zguduit societatea românească după 1989.
CAPITOLUL I:
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN CONTEXTUL TRANZIȚIEI
O nouă paradigmă a societății românești, după 1989: schimbarea
Fenomenul schimbării sociale a României din ultimii ani a fost abordat din diverse perspective, variind în funcție de accentul pus pe aspectele macro sau microsociale, pe evidențierea modificărilor structurilor hard (grupuri sociale, instituții) sau soft (orientări valorice) ale societății, pe gradul de omogenizare și diferențiere socială (polarizare), pe evidențierea modalităților de penetrare sau impact a structurilor de tip occidental (mecanismele de înaintare a frontierei sau de constituire a „formelor fără fond“), pe consens sau conflicte sociale ș.a.m.d.
În literatura de specialitate, cu privire la schimbările ce bulversează în zilele noastre conștiința colectivă și nu numai, se recurge deseori la a invoca modelul și necesitatea unei tranziții de la „socialismul real“ la capitalism, tranziție ce angrenează pe scena socială, prin dimensiunile și finalitățile ei, două registre distincte, cu greu conciliabile, și anume unul al programelor instituționale, care vizează dezirabilitatea dezvoltării și integrării euro – atlantice a țării, și un altul al manifestărilor cotidiene, în mare parte individuale, înclinate spre a se abate de la normativitatea dominantă, riscând chiar să blocheze realizarea proiectelor naționale de bunuri publice sau colective, pentru ca alteori să iși creeze propriul univers de semnificare și interpretare.
Așa cum și reputatul autor Lazăr Vlăsceanu consemna într-un studiu publicat cu sprijinul programului de cercetare Guvernare și administrare locală, finanțat de Banca Mondială prin C.N.C.S.I.S., tranziția, în amploarea proceselor și fenomenelor ce și le subsumează, vizează atât „transformările instituționale din politică (noua democrație), economie (libertatea inițiativei sau întreprinderii individuale într-o piață economică a competiției libere), cultură (afirmarea individualității, a drepturilor politice, civice, sociale și economice, instituirea unor noi forme de solidarizare socială), cât și dislocarea normelor și valorilor sociale tradiționale care reglementau raporturile dintre individualitate, grupuri sociale și dintre acestea și organizațiile societății și apariția unora noi încă negeneralizate și de fapt insuficient de înțelese”.
Primele, adică transformările instituționale, au luat două forme. Pe de o parte, este vorba de schimbarea legislației care reglementează acțiuni și relații în toate sectoarele societății, dar mai ales în politică (instituirea democrației liberale) și în economie (instaurarea proprietății private și a competiției economice pe o piață liberă). Pe de altă parte, aduce în continuare precizări L. Vlăsceanu, se are în vedere organizarea, organizațiile și modelele de conducere care corespund noilor instituții, adică acele structuri și funcționalități care pun în legătură și coordonează acțiunile individuale în acțiuni colective centrate pe anumite scopuri.
De la partide, parlament, administrație centrală și locală, la societăți comerciale, întreprinderi private, organizații neguvernamentale, noile structuri sunt configurate și funcționează sau ar trebui să funcționeze astfel încât să se conformeze cerințelor instituționale nou instituite. „Pe lângă aceste instituții, spune același autor, juridic promulgate, există însă un întreg evantai de norme și valori nescrise, dar codificate în acțiunile și relațiile noastre cotidiene sub formă de norme și valori. Forța lor constrângătoare nu-i cu nimic mai prejos decât cea a legilor juridice, iar rezistence angrenează pe scena socială, prin dimensiunile și finalitățile ei, două registre distincte, cu greu conciliabile, și anume unul al programelor instituționale, care vizează dezirabilitatea dezvoltării și integrării euro – atlantice a țării, și un altul al manifestărilor cotidiene, în mare parte individuale, înclinate spre a se abate de la normativitatea dominantă, riscând chiar să blocheze realizarea proiectelor naționale de bunuri publice sau colective, pentru ca alteori să iși creeze propriul univers de semnificare și interpretare.
Așa cum și reputatul autor Lazăr Vlăsceanu consemna într-un studiu publicat cu sprijinul programului de cercetare Guvernare și administrare locală, finanțat de Banca Mondială prin C.N.C.S.I.S., tranziția, în amploarea proceselor și fenomenelor ce și le subsumează, vizează atât „transformările instituționale din politică (noua democrație), economie (libertatea inițiativei sau întreprinderii individuale într-o piață economică a competiției libere), cultură (afirmarea individualității, a drepturilor politice, civice, sociale și economice, instituirea unor noi forme de solidarizare socială), cât și dislocarea normelor și valorilor sociale tradiționale care reglementau raporturile dintre individualitate, grupuri sociale și dintre acestea și organizațiile societății și apariția unora noi încă negeneralizate și de fapt insuficient de înțelese”.
Primele, adică transformările instituționale, au luat două forme. Pe de o parte, este vorba de schimbarea legislației care reglementează acțiuni și relații în toate sectoarele societății, dar mai ales în politică (instituirea democrației liberale) și în economie (instaurarea proprietății private și a competiției economice pe o piață liberă). Pe de altă parte, aduce în continuare precizări L. Vlăsceanu, se are în vedere organizarea, organizațiile și modelele de conducere care corespund noilor instituții, adică acele structuri și funcționalități care pun în legătură și coordonează acțiunile individuale în acțiuni colective centrate pe anumite scopuri.
De la partide, parlament, administrație centrală și locală, la societăți comerciale, întreprinderi private, organizații neguvernamentale, noile structuri sunt configurate și funcționează sau ar trebui să funcționeze astfel încât să se conformeze cerințelor instituționale nou instituite. „Pe lângă aceste instituții, spune același autor, juridic promulgate, există însă un întreg evantai de norme și valori nescrise, dar codificate în acțiunile și relațiile noastre cotidiene sub formă de norme și valori. Forța lor constrângătoare nu-i cu nimic mai prejos decât cea a legilor juridice, iar rezistența lor la schimbare este incomparabil mai mare pentru că nu dispun de mecanismele specifice proceselor de legiferare juridică.”
Totuși, după 1990, și acestea s-au aflat sub o presiune puternică a schimbării. Cele vechi erau semnificativ deteriorate, cele noi prezentau o instabilitate cronică, aparținând, la început, unor grupuri mai restrânse pentru ca treptat să devină tot mai vizibile pe scena socială, motiv pentru care, consideră Lazăr Vlăsceanu, țara noastră se confruntă cu situații alarmante, înregistrând „noi manifestări sociale de amploare și cu mesaje tulburătoare: sărăcie endemică afectând cel puțin o treime din populație și, mai ales, pe femei, copii și bătrâni; explozia crimelor și dezordinii sociale care potențează teama de schimbări și transformă insecuritatea într-un mod de viață; scăderea fertilității, creșterea mortalității și opțiunea pentru emigrare a tinerelor talente, dar și a multor muncitori în căutare de resurse pentru o viață mai împlinită; încrederea în instituții, mai ales în parlament, guvern și poliție, a scăzut până la un nivel care îngrijorează și pe cel mai optimist român; relațiile dintre oameni au devenit tot mai puțin dense, au un caracter tot mai pasager și dau prea puține semne de solidarizare, întrucât fiecare tinde să aibă grijă, cum poate, doar de el însuși.”
Cele două tipuri de schimbări sau transformări – instituționale și valorice – își revendică și afectează, într-o mai mică sau o mai mare măsură, domenii diferite. Primele sunt macrosociale, privesc organizarea și funcționarea societății ca întreg. Celelalte se reduc la un nivel al microsocialului, relevându-se în fundamentul vieții cotidiene a oamenilor. În continuare, autorul mai sus amintit opinează că acestea „fără nici un dubiu interferează uneori, coincid în timp și poate de aceea sunt destui cei care le pun în legătură pentru a susține o filiație cauzală. Dislocarea normelor și valorilor sociale nu ar fi decât un efect al cauzelor ipostaziate în transformările instituționale din politică, economie și cultură. Altfel spus, tranziția spre democrație și economia liberală ar genera, adică ar fi cauza dislocărilor valorice și a tulburărilor sociale sau individuale profunde.”
Proiectarea și aplicarea programelor instituționale astfel încât să traseze o dominantă în ceea ce privește direcția de emergență, în contextul mediului tranzițional în care ne aflăm, nu a luat în considerare în mod necesar și definitoriu stabilirea de relații de corespondență cu aspirațiile și opțiunile individuale, cu strategiile de viață individuală de zi cu zi. Astfel că, din modul în care ne este prezentată situația actuală, ar rezulta că între sensul mișcării societății în tranziție și sensurile vieților individuale încă nu există nici convergențe profunde, nici medii active de comunicare, cu efecte tulburătoare pentru ambele variabile implicate în ecuația schimbării, motiv pentru care deseori se apelează, în studiul parametrilor societali, la îndemnul de a evita limitarea la analiza structurii sociale pentru a explora modalitățile instituționale prin care individualitățile își construiesc viața în tranziție, adică se manifestă ca actori sociali. „Altfel spus – menționează Lazăr Vlăsceanu, într-un studiu recent, – accentul trebuie pus pe actorii în acțiune și nu doar pe structurile în care aceștia acționează. În termeni sociologici, transformările sociale iau, pe de o parte, forma unor structuri sociale cu propriile coordonate constitutive. Ele sunt însă generate de acțiunile individuale ale actorilor sociali. A ne limita la specificarea exclusivă a structurilor sociale înseamnă a ne referi la societate doar în termeni holistici sau integraliști, care, până la urmă, e o societate fără subiecți. A ne referi doar la actorii individuali înseamnă a ignora tocmai acele configurări mai cuprinzătoare ce au o anume stabilitate în timp și o forță generatoare ce adeseori o depășește pe cea a individualităților.” Tot Lazăr Vlăsceanu ne sfătuiește că trebuie conștientizat și analizat raportul dintre structurile sociale și acțiunile individuale, ca raport de concomitență și de interferență a influențelor de necombătut dintre cele două, raport pe care și A. Giddens îl remarcase, punându-l sub semnul „teoremei dualității structurii”: „[…] proprietățile structurale ale sistemelor sociale sunt în același timp mediu și produs al practicilor [individuale n.n.] pe care le organizează în mod recursiv.” Așadar, este preferabil ca, din punct de vedere teoretic, să se țină cont de această „dualitate a structurii”, care vizează concomitență referințelor analitice structurale și individuale. „O astfel de opțiune, mai precizează L. Vlăsceanu, nu admite în niciun fel că structurile ar fi inoperante sau mai puțin determinante, întrucât subiectul – actorul social – s-ar fi emancipat în așa măsură față de ele, încât ar fi devenit pe deplin independent structural. În definitiv, structurile sociale oferă suportul sau cadrul de acțiune. Organizațiile sau grupurile sociale mari, piața sau democrația sunt astfel de structuri ce reglează acțiunile sociale și individuale. Deasupra tuturor se află statul și întregul său aparat de guvernare și gestionare socială.”
Din punct de vedere macrosocial, susține L. Vlăsceanu, tranziția postcomunistă este dominată de trei „programe instituționale”, descrise de autor în modul următor: „[…] primul vizează decomunizarea și construcția instituțională ce corespunde economiei de piață și democrației liberale. Mijloacele principale de realizare sunt cunoscute: privatizarea și consolidarea dreptului de proprietate se îmbină cu construcția și dezvoltarea instituțiilor democratice. Al doilea program e de tip integraționist și se referă la admiterea și participarea României, ca actor național, în NATO și în Uniunea Europeană. Asimilarea și mai ales aplicarea consecventă a instituțiilor ce corespund cu un <<acquis communautaire>> predefinit și cu principii și obiective ale securității nord – atlantice sunt cerințele insistent invocate și atent monitorizate de agențiile supranaționale. Al treilea program e ceva mai vag, dar într-o mult mai mare măsură relevant pentru viața cotidiană a oamenilor: promovarea unei culturi și a unor relații mai umane asociate cu drepturile omului și cu afirmarea libertății personale.”
Când se vorbește de re-construcție socială, dublată de exigențele și imperativul schimbării pentru dezvoltare, societățile fost-comuniste prezintă o rețetă aparte și un cu totul alt profil al schimbării. Instituțiile sociale, dar și mișcările sociale sunt inițiatorii activi și inovativi ai construcției sociale. Atât realitatea ca obiect al analizei cât și procesul însuși de schimbare sunt diferite de cele din societățile occidentale. Cătălin Zamfir surprinde foarte convingător acest fapt, sintetizând astfel: „[…] realitatea procesului de tranziție reprezintă un amestec contradictoriu și tensionat de realitate veche, de schimbare, și realitate nouă, a cărei proces de implementare a început. Ea conține procese de schimbare, structuri vechi în dezorganizare și structuri noi în configurare și consolidare, la care se adaugă interacțiuni tranzitorii între cele două tipuri de structuri. La acest amestec de realitate „veche” și realitate „nouă” se adaugă acțiunea de schimbare, care este o componentă culturală a realității tranziției. Realitatea procesului de tranziție nu este o realitate structurată și sedimentată, un sistem funcțional, ci ceva tranzitoriu, plin de „rămășițe”, realități deja schimbate sau insuficient schimbate; este caracterizată de contradicții și decalaje.”
Asistăm, așadar, la o serie de eforturi întreprinse de întreg corpul decizional și nu numai, la nivelul societății noastre, de a dirija țara către un alt nivel: acela al integrării în economia de piață vest – occidentală și, de ce nu, la aspirația către un nou stadiu de dezvoltare. Restructurarea postcomunistă a fost concomitentă și a inițiat, mai întâi, o destructurare semnificativă a tuturor segmentelor din sfera socială, ducând la apariția și consolidarea progresivă a unor noi structuri sociale, cu totul diferite de cele anterioare. Se poate exemplifica, făcând referire la ocupații și comunitate, clasele sociale și relațiile dintre ele, întreprinderile sau organizațiile culturale, școala etc. care își schimbă compoziția, spre a urma traiectorii constitutive noi, dezvoltând o altă cultură și căutând, fără precedent, tipuri de performanțe diferite de cele existente înainte de Revoluția din 1989. De aceea, ne spune Lazăr Vlăsceanu, „ […] e necesar să fie avute în vedere acele schimbări ce ar corespunde unei modernități organizate, întrucât urmează liniile unui progres instituțional și perseverează în generarea unor consecințe intenționate.” Este indubitabil faptul că există și consecințe neintenționate, observabile mai ales la nivel individual și produse prin acțiuni individuale care configurează construcția socială a unei tranziții ce trece dincolo de intențiile raționalizatoare ale birocrației inițiate de programul instituțional al statului. Așa cum au evidențiat și autori de seamă din domeniul studiului dedicat societății, precum F. Tönnies și É. Durkheim, arătând că trecerea, în epoca tranziției, de la societatea tradițională la cea industrială a atras după sine și o disoluție a comunității (în studiile lui Tönnies) și a solidarității sociale (în studiile lui Durkheim) precedente, pentru a zidi condițiile și spațiile de configurare specifice modernizării industriale, tot astfel, în prezent, coordonatele clasice ale societății industriale comuniste se transformă în mare măsură, până într-acolo încât, uneori, este cel puțin dificilă o recunoaștere a lor. Unele se estompează, altele chiar dispar și sunt înlocuite de alte tipuri de structuri și coordonate, în vederea modernizării societății actuale.
Rezultatele sunt evidente și, mult mai important, dezirabile, chiar dacă angrenează, la rândul lor, o serie de alte schimbări, anticipate sau nu ( de regulă, a vechilor formațiuni structurale a societății comuniste, dar și a mentalităților ), mai mult sau mai puțin controlabile. Statul național al tranziției, așa cum ni-l înfățișează Lazăr Vlăsceanu, „ pierde multe dintre rolurile corporatiste moștenite, datorită privatizării sau a transferului de proprietate către corporații private ce funcționează într-o economie de piață. Concomitent, prin reforma administrației publice, statul birocratizează în mod accentuat funcția publică. Astfel, problema principală a individualizării rolurilor sociale în statul național ar lua forma birocratizării. Identitatea națională e într-un puternic declin în conțiile de integrare europeană și sub presiunea valurilor globalizării economice, politice, culturale. Noile instituții formale și informale, în mare parte importate din Occident, nu sunt încă integral asimilate, iar cele vechi și-au pierdut valoarea de referință și forța de influență a acțiunilor sociale și individuale. Ca atare, a doua problemă a individualizării statului național constă în starea de anomie socială, ce pare a fi generalizată” .
Ceea ce dorește să ne transmită autorul (punct de vedere cu care suntem întru totul de acord) este faptul că s-a încercat demararea și accelerarea schimbărilor către o nouă societate, una democratică și integrată politic și economic pe scena europeană, fără a se evalua însă dimensiunile efectelor ce s-au răsfrânt asupra populației, marea parte a acestora înglobate de exegeți în rândul „costurilor” tranziției.
1.2. Costurile tranziției
Reproșurile aduse actualului sistem de organizare a statului și eforturilor de valorizare a opțiunilor, în condițiile unei reale integrări pe plan economic și politic pe scena puterilor occidentale, sunt numeroase și cu nimic îngăduitoare. Mai multe voci din literatura de specialitate susțin că s-a renunțat într-un mod agresiv la ceea ce constituia „moștenirea socialistă”, întrevăzându-se un nou viitor societății românești. Astfel că a fost hrănită, cu mult entuziasm, dorința de ruptură totală cu trecutul, făcând ca tranziția postcomunistă să renunțe cu ușurință la ideologia și „miturile” comuniste, fără însă să edifice un model alternativ al societății. De fapt, o diferență majoră între faza „stăpânirii” comuniste și perioada tranziției e aceea că, pe când comunismul își ordona acțiunile pe baza unei ideologii, tranziția românească actuală se dovedește haotică și, uneori, nu îndeajuns de eficientă, din lipsa oricărei ideologii asumate, pentru că, spune Vladimir Pasti, până la urmă „[…] ceea ce guvernează spațiul public românesc actual e o combinație aleatorie de elemente preluate „după ureche” din liberalismul clasic britanic și social – democrația postbelică europeană, pe care se suprapun cerințele Uniunii Europene, ale NATO (identificată, în special, cu principalul său partener, S.U.A.) și ale finanțatorilor internaționali de tip FMI, ale căror indicații, sfaturi și cerințe, de obicei de ordin tehnic, tind să înlocuiască elementele unor ideologii funcționale aici și acum, care să dirijeze re-construcția economică și modelarea spațiului ideatic al societății românești contemporane, în procesul de trecere de la economia planificată la economia de piață și de la regimul comunist la societatea democratică a mileniului III”.
În ultimele aproximativ două decenii, România și-a propus să finalizeze o serie de transformări sociale și economice profunde, cu un impact puternic asupra modelului de dezvoltare socială al țării. Trecerea de la economia planificată la cea de piață, de la proprietatea de stat la cea privată, de la centralism la descentralizare și autonomie în sectorul economic și administrativ, inițiative și direcții încă în curs de finisare, a determinat necesitatea redefinirii coordonatelor sistemului românesc de furnizare a bunăstării. Dacă avem în vedere sistemul de furnizare a bunăstării în societățile comuniste, acesta cu siguranță era unul menit să asigure un anumit nivel de omogenitate, de uniformizare socială în care, teoretic, sărăcia și excluziunea socială erau inexistente, căci se impusese un anumit nivel sub care nimeni nu trebuia să ajungă, dar, foarte important, și un plafon superior pe care nimănui nu-i era îngăduit să-l depășească.
În cadrul lucrării „O nouă provocare: dezvoltarea socială”, Mălina Voicu punctează un fapt concludent, demn de luat în seamă, și anume că „[…] în țările comuniste, principalul furnizor de bunăstare este statul, ceilalți agenți implicați în producția sau distribuirea bunăstării sociale fiind aproape inexistenți. Statul era cel care punea în practică toate politicile și programele menite să asigure bunăstare socială. Acest fapt nu înseamnă însă o așteptare pasivă din partea populației către un stat de tip paternalist, ci presupune un mix în care statul trebuie să asigure locuri de muncă, iar indivizii să lucreze pentru asigurarea bunăstării individuale.”. Actualmente, în politicile sociale, este ridicat la rangul de trend înclinarea de a implica și alți actori în acțiunea de furnizare a bunăstării, în detrimentul rolului covârșitor pe care îl jucase statul, cu aproximativ două decenii în urmă. Autoarea menționată ne oferă și câteva lămuriri cu privire la acest fenomen: „[…] politicile adoptate în zonă caută să implice tot mai mult societatea civilă și piața în calitate de furnizori de servicii socile în domenii precum educația, sănătatea, asigurările sociale.” După cum lesne se poate observa, este reevaluat locul individului în societate, iar statului îi sunt modificate atribuțiile, în problemele legate de bunăstare socială. Nu trebuie însă înțeles că acestuia îi este eludată responsabilitatea, ci mai degrabă se experimentează cooperarea între el și celelalte instituții, organizații, comunitatea locală, în vederea unei mai bune gestionări spre soluționare a problemelor ivite, în noul context social, marcat de instabilitate și vulnerabilitate.
Nu trebuie omis faptul că țara noastră se confruntă cu o nouă redefinire a structurilor sale și, ne amintește C. Zamfir, „[…] căderea regimului ceaușist pe fondul dezagregării sistemului socialist, a creat în România un șoc al exploziei oportunităților de schimbare. Era clar pentru toată lumea că schimbări importante devin posibile. Voința schimbărilor radicale există, câteva direcții generale: integrarea în lumea occidentală, schimbarea modelelor occidentale au fost acceptate de marea masă a colectivității. De asemenea, a existat un entuziasm larg cu privire la acceptarea sau solicitarea suportului oficial și la receptarea strategiei și programelor oferite de Occident. Nu erau însă foarte clare opțiunile mai specifice și nici pașii care urmau a fi făcuți. În acest nou context, actorii interni inițiază un proces de clarificare. În ceea ce privește însă precizarea opțiunilor strategice, se poate estima că actorii externi au avut un rol dominant.” Imediat după revoluție, „s-a înregistrat o activizare a celor mai multe ambasade occidentale în România. Ele și-au multiplicat relațiile cu actorii politici interni, au oferit suport politic, intelectual și moral acestora, inclusiv suport economic. Curând, o serie de instituții internaționale au intervenit activ: în mod special Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, dar și organizații ca UNICEF sau Organizația Internațională a Muncii. Un rol important aici l-au avut și diferitele organizații europene: Consiliul European, Uniunea Europeană.” Dificultățile apar în momentul punerii în practică a dezideratelor construirii unei noi Românii, acceptată și integrată pe scena europeană.
Trebuie conștientizat faptul că, în general, orice lucru bun presupune un cost al său. Orice schimbare socială profundă e însoțită de tensiuni în sistem, de efecte negative ale destructurării și restructurării instituționale, mentalității și ale sistemului de valori, de tensiuni între structurile noi și cele vechi, incoerente în noul sistem, inclusiv de competența insuficientă pentru realizarea schimbărilor care nu au mai fost experimentate în istorie, așadar greu de anticipat și de controlat. Un prim pas în reușita adoptării unei strategii eficace de schimbare o constituie acceptarea inevitabilității costurilor.
În continuare, vom încerca, pe cât posibil, o punctare a celor mai importante domenii sau sfere sociale afectate de pașii tranziției.
După Revoluția din 1989, primul șoc a venit nu din sfera economică, ci a politicii. Referitor la acest subiect, C. Zamfir descrie foarte bine evenimentele angrenate de Revoluția din 1989. „Revoluția, ne spune autorul, a fost caracterizată printr-un uriaș sentiment de eliberare emoțională. Așteptarea fundamentală a colectivității a fost ca, în locul regimului comunist opresiv și arbitrar, să fie instaurat un sistem politic real democratic, investit cu responsabilități de a proiecta reconstrucția societății românești. Reforma sistemului politic, la fel ca în cazul economiei, poate fi caracterizat printr-un amestec de reușite și eșecuri”. Nu se poate ignora faptul că într-o perioadă scurtă de timp, componentele cele mai importante ale reformei politice au fost realizate și autorul exemplifică mai multe, printre care: introducerea unei democrații reprezentative, pluripartite, cu toate instituțiile sale, parlamentul, partidele politice, schimbări în întreaga administrație publică, centrală și locală. La acestea se adaugă însă profundele distorsiuni în funcționarea normală a sistemului: disputele politice violente, presiuni de stradă pentru obținerea puterii, fenomenul mineriadelor etc, dezvoltarea unor relații ciudate, în raport cu principiile democrației, între statul român, pe de o parte, și organismele internaționale și guvernele occidentale, pe de altă parte, combinate cu o presă care induce frustrare și stres, angajare critică și criticism confuz.
La momentul Revoluției din 1989, necesitatea și proiectarea schimbărilor erau bine primite, deși se conștientiza că orice schimbare fundamentală implică și dificultăți majore. Greșeala a constat îndeosebi într-o evaluare superficială a costurilor ulterioare schimbărilor pripit demarate. Optimismul clasei politice în reușita construirii unei societăți echilibrate, respectând dezideratele democrației și a capitalismului occidental, se fonda pe premise favorabile. La o simplă analiză a acestora, s-ar putea face referire la următoarele: se miza pe entuziasmul, voința politică și mobilizarea colectivă, ce ar fi reprezentat o sursă importantă a unor schimbări rapide și de succes. În al doilea rând, procesul de schimbare în care România se angajase dispunea de o orientare strategică credibilă, susținută puternic internațional și bazată pe înalt consens intern. În al treilea rând, România dispunea de structuri tehnico – economice, moștenite din regimul anterior, ce exploatase excesiv segmentul industrializării și urbanizării. Acestea, deși irațional dezvoltate și depășite în multe privințe, prezentau un grad ridicat de modernitate. Așadar, vocile optimiste ale vremii susțineau că întreaga societate urma să se stabilizeze cu timpul, în noi parametrii și urmând o creștere economică treptată, într-un climat pozitiv și favorabil, climat constând în bunăvoința Occidentului de a asista la refacerea țărilor fost socialiste, susținându-le nu neapărat material, cât mai ales politic și tehnic. Se miza pe importante investiții occidentale, dar și pe o politică de susținere a împrumuturilor care să permită relansarea economică.
Cum lesne se poate observa, într-o prima etapă, a planat o atitudine intransigentă, „bărbătească”, de asumare a schimbărilor proiectate și, implicit, a costurilor ce le-ar fi presupus aceste schimbări. Cu toate acestea, au existat numeroase dificultăți din partea populației de a înțelege programele tranziției și așa-numitele reforme, care mai degrabă se dovedeau ineficiente și, uneori, nocive. ́
Imediat după Revoluție, a fost elaborat un prim document strategic – „Schița tranziției la o economie de piața” (1990) – care, în opinia autorului C. Zamfir, exprima un optimism exagerat: „[…] spre sfârșitul primei decade de tranziție se aștepta ca România să intre în rândul țărilor mediu dezvoltate, cu o bază solidă de creștere în continuare.” Tot în acest document se indicau pașii necesari și măsurile de necontestat pentru o remediere eficace de la o societate etatizată economic și puternic centralizată, la o economie bazată pe principiile economiei de piață (prevalarea, garantarea și dezvoltarea proprietății private; formarea liberă sau liberalizarea tuturor categoriilor de prețuri; menținerea unui prag funcțional al proceselor de agregare structurală a proprietății private din economie; intervenția statului exclusiv prin instrumentele economiei de ajustare). În tot acest demers, problema centrală era cea a economiei moștenite, caracterizată printr-un grad ridicat de iraționalitate și tehnologie uzată moral. Ea trebuia, în consecință, restructurată. Tot C. Zamfir oferă, în această privință, unele lămuriri: „[…] în ideologia strategiei tranziției, privatizarea a fost considerată a reprezenta un mijloc de restructurare și relansare economică. Se aștepta ca privatizarea, pe lângă noile investiții, să producă o infuzie de principii și modele manageriale mult mai eficiente decât cele ale statului. În subsidiar, se aștepta de la privatizare și realizarea rolului de „agent sanitar”, de curățire a zonelor cronic ineficiente ale economiei. Din cauza presiunilor sociale, se presupune că statul are o capacitate limitată de a curăța zonele bolnave ale economiei, noii patroni privați vor fi mult mai liberi s-o facă”. Era salutată inițiativa apariției de noi întreprinderi private și se conta foarte mult pe investițiile străine. Cu toate acestea, introducerea bruscă a mecanismelor economice de piața ca unic reglator și privatizarea completă a avut efecte devastatoare asupra economiei. Privatizarea a devenit treptat un mijloc de reprimare a economiei proprietate de stat mai degrabă, decât o modalitate de a o converti într-o economie de piață performantă. Procesul propriu-zis de privatizare a fost inevitabil supus disputelor sociale. Salariații, cel mai afectați din privatizările distructive, față de care guvernul părea mai degrabă interesat de privatizarea indiferent cum, au exercitat adesea puternice presiuni pentru intervenția guvernamentală în procesul de privatizare. Era de așteptat ca restructurarea economiei să fie însoțită de anumite regrese. Se considera însă că acestea vor fi relativ reduse, atât ca nivel cât și ca durată.
Evoluția economică s-a plasat, timp de aproape două decenii de tranziție, într-un șocant decalaj între așteptările conținute în programele de schimbare și rezultatele efective. Este grăitor faptul că economia românească, după cincisprezece ani de tranziție, tot nu se ridicase la nivelul cantitativ al economiei din 1989, an care și el reprezenta un regres economic față de cei anteriori, pentru ca, actualmente, să prezinte încă instabilitate și incertitudine.
Toate sferele vieții sociale au fost puternic zdruncinate de șocuri, consecințele fiind departe de rezultatele preconizate anterior: explozia conflictelor politice, căderea economică, o creștere a insecurității colective dublată de incapacitatea cronică a administrației publice de a soluționa problemele și de a peveni corupția și criminalitatea, în fine, explozia sărăciei, demoralizarea și alienarea populației. „Dificultățile accentuate în toate sferele vieții sociale, completează Cătălin Zamfir, ne fac să vorbim despre o criză globală a tranziției. Tranziția s-a dovedit a fi mult mai lungă și dureroasă decât așteptările inițiale. Tranziția a impus costuri sociale și economice disproporționat de mari, procese negative puternice a căror producere nu era anticipată de teoria tranziției.”
Schimbarea sistemului statal a reușit într-o perioadă scurtă de timp. Complementar însă, se înregistrează o funcționare puternic deficitară a instituțiilor statului, scăzând capacitatea acestuia de a promova un sistem democratic în acord cu aspirațiile colective, fapt derivat dintr-un anumit deficit de autoritate al statului. În spațiul rarefiat de autoritate s-au infiltrat cu succes interesele grupărilor politice al actorilor economici interni sau externi, dar și ale grupărilor cvasimafiote, consecința directă fiind consolidarea corupției și scăderea încrederii populației în instituțiile statului. Criminalitatea a crescut consolidându-se în formele cele mai nocive: criminalitate organizată de tip mafiot, escrocherii financiare, trafic de persoane, invazia drogurilor. Pe de altă parte, se remarcă o neseriozitate prin ritm lent și dezinteres a acțiunilor demarate în domeniul public: infrastructura comunitară, drumuri și utilități publice, sistemul de încălzire, de aprovizionare cu apă și de canalizare, toate sunt cu mult întârziate sau în mod neprofesional refăcute, politica de suport social a cărei necesitate a fost accentuată pentru compensarea deteriorărilor severe ale stărilor societății în procesul tranziției, a fost mai degrabă minimalistă.
Populația a plătit costuri ridicate ale unei tranziții dificile și nu lipsite de confuzii și erori. Procese de dezagregare socială, grave atât prin amploarea lor, cât și prin efectele viitoare, au fost deficitar și ezitant tratate. „Tema necesității <<strângerii curelei>>, continuă C. Zamfir, oricât de bine ar fi sunat într-o perspectivă ideologică activistă, avea două cusururi fundamentale: pe de o parte cuplarea ei cu accelerarea polarizării beneficiilor, cu îmbogățirea peste noapte a unui segment redus de populație și împingerea în sărăcie și chiar în mizerie a unui segment mare al acesteia a creat o profundă criză morală. Disponibilitatea ridicată a populației de acceptare a sacrificiilor nu a fost sustinută moral de asigurarea unui nivel minim acceptabil de achitat. Pe de altă parte un asemenea sacrificiu reprezintă pe termen mediu și lung o degradare a capacității sociale. Costurile sociale actuale vor genera în viitor factori adverși pentru relansarea societății: generații cu un nivel școlar și profesional deficitar, largi segmente de populație care suferă de procese de dezagregare socială”. Dezagregarea socială a reprezentat unul dintre efectele cel mai marcant negative, greu de resorbit. Aici includem: dezagregarea familiei, alcoolism și, mai nou, dependența de droguri, abandonul copiilor, neglijare până la maltratare a copiilor, situații degradante pt femei (prostituție, trafic de ființe umane), criminalitate care afectează advers atât victimele, cât și pe delicvenți și familiile acestora, corupție și demoralizare, alienare, creșterea morbidității și a mortalității evitabile, în fine, criza social – economică a unor comunități.
Ca un fapt ușor de înțeles, în urma creșterii neașteptate a costurilor suportate, colectivitatea și-a îndreptat acuzele spre autorii proceselor de schimbare, percepuți ca principalii vinovați pentru o degradare însemnată a condițiilor de viață. După un entuziasm inițial, colectivitatea a început să fie tot mai nesatisfăcută, așa cum este și normal, de nerealizarea speranțelor revoluției, cu atât mai mult cu cât ea plătea costurile tranziției. De cealălaltă parte a baricadei însă, au fost invocate diverse explicații cu privire la atitudinea rezervată a unei populații care tot mai mult își manifesta nemulțumirea față de demersurile întreprinse pentru o societate modernă și prosperă. Aceste explicații vizau îndeosebi mentalitatea de masă incoerentă, bazată în mod special pe o înțelegere insuficientă a procesului de schimbare, la care se adaugă și rămășițele unei mentalități comuniste.
Colectivitatea, în accepția multora dintre actorii sociali responsabili de schimbările inițiate după Revoluția din 1989, apare scindată într-o categorie de oameni ce acceptă modelul occidental de redefinire și dezvoltare și îl sprijină, dar și o categorie ce refuză acceptarea schimbărilor, din cauza neînțelegerii necesităților sacrificiilor, dar și centrării pe interesele imediate. Populația nu e coaptă pentru a înțelege și sprijini schimbările, nu pentru că nu le-ar accepta, ci pentru că se află mai mult sub presiunea dificultăților de zi cu zi. Populația e tentată să exercite o presiune socială continuă, care, în consecință, este dacă nu neapărat antireformă, în mod cert e limitare a reformei. Presiunea socială exercitată pentru diminuarea costurilor sociale ale tranziției e deci contraproductivă. De asemenea, e contraproductivă tendința populației de a atribui într-un mod exagerat responsabilitatea dificultăților tranziției actorilor politici: oamenii politici, partidele politice, parlament, guvern.
În mai toate sondajele de opinie publică realizate începând cu 1995, e inclusă întrebarea a cărei intenție e de a determina percepția populației despre direcția globală a schimbărilor în perioada tranziției: „Credeți că în țara noastră lucrurile merg într-o direcție bună sau într-o direcție greșită?”. Surpriza constantă e că, exceptând un singur an (1997), în care populația era dominant încrezătoare în strategia noului guvern, garantată de promisiunile Occidentului, populația estimează mai degrabă că direcția este greșită. Există un nivel accentuat de insatisfacție față de rezultatele principalelor două obiective ale tranziției: un nou sistem democratic și economie de piață. În cazul performanței economice, insatisfacția e mult mai accentuată. Dincolo de conflictele adesea dure dintre actorii politici, a existat un larg consens în ceea ce privește direcția și strategia generală a tranziției. Ei au împărtășit deci ideologia comună a tranziției. În contrast, populația s-a caracterizat printr-o atitudine ambiguă față de direcția tranziției: pe de o parte, o largă acceptare a ei, pe de altă parte, o anumită îndoială surdă, în legătură cu modul în care tranziția e realizată. În plus, continuă seria atenționărilor, deși „etapa istorică pe care o parcurgem în prezent este generic numită „tranziție”, punctul de „sosire”, în care practic tranziția se va fi terminat, nu e descris nici de politicieni, nici de alte voci publice”.
Așa cum am încercat să arătăm prin acest capitol, sunt multe neajunsuri în ceea ce privește modalitatea de proiectare și implementare a programelor (reformelor) ce ar fi constituit pașii necesari pentru edificarea unei societăți echilibrat și consistent dezvoltate, neajunsuri ce se reflectă și afectează în mod definitoriu calitatea vieții populației, cu efecte devastatoare asupra coeziunii și functionalității societății, în general.
În acest capitol ne-am axat pe evidențierea factorilor ce au generat mutații semnificative la nivelul populației.
Mizându-se excesiv pe necesitatea schimbării, ca element esential pentru dezvoltare, au fost omise din vedere consecințele neintenționate, la fel de importante, ca cele preconizate în strategii și reforme, prin forța lor corozivă asupra populației. Fracturarea și restructurarea depășește cadrul politico – economic și administrativ, fiind evident și în rândul populației, cu precădere în rândul populației active.
CAPITOLUL II:
SCHIMBĂRI ÎN STRUCTURA DEMOGRAFICĂ
2.1. Mutații în structura și numărul populației României și efectele asupra aparatului social
Fără discuție, sfârșitul anului 1989 a însemnat un moment de răscruce, de reorientare a întregii vieți economice, politice, sociale, culturale, morale a României. Concomitent cu realitățile, dorite sau nu, de după anul Revoluției, situația demografică a țării noatre se înscrie și ea în parametrii schimbării, atât din punct de vedere numeric, cât și structural. Specialiștii în domeniu confirmă că starea demografică actuală ce caracterizează România e definită printr-un declin, atât sub aspectul numărului populației, cât și al structurii.
Numeroși sociologi, printre care și Vasile Ghețău consideră că responsabile pentru acest fapt sunt în mare măsură procesele demografice ca natalitatea, fertilitatea, nupțialitatea, divorțialitatea, mortalitatea, migrația care, la rândul lor, au fost supuse multor transformări în ultimul timp. La nivel național, planează tendința de îmbătrânire a populației. Faptul nu are însemnătate minoră pentru că reducerea numerică a forței de muncă activă și reale afectează populația vârstnică ce depinde de aceasta prin pensiile ce se cuvin (crește numărul pensionarilor susținuți de o persoană activă). Îmbătrânirea demografică se resimte acut și în rândul populației rurale, efectele fiind majore asupra dezvoltării agriculturii (numărul tinerilor care migrează din rural e destul de ridicat). Rata căsătoriilor e în scădere, fapt ce repecurtează și asupra natalității. Opțiunea de a avea copii se reduce considerabil, mai ales atunci când aceștia nu apar într-un cuplu oficial constituit. Un aport important la declinul demografic a fost adus și de fenomenul migrației externe. Conform datelor statistice, acesta s-a accentuat mult după 2000, fiind generat de mai mulți factori: creșterea șomajului concomitent cu scăderea nivelului de trai pentru o bună parte a populației, apariția unui deficit de forțe de muncă în unele țări europene, care au stimulat emigrația din România, libera circulație în spațiul Shengen etc.
Sociologul Marian Preda, într-unul din studiile sale, prezintă o examinare inedită a populației, în concordanță cu evenimentele majore ce au provocat un surplus, respectiv regres al generațiilor, urmărind, mai apoi, dimensiunile consecințelor asupra întregului aparat social (în special, sistemul de educație, piața muncii, sistemul de pensii).
Autorul opinează că trei evenimente majore au declanșat fluctuații ale creșterii, respectiv scăderii numărului populației, la nivel național, și anume: sfârșirea celui de-al doilea Război Mondial, decretul din 1966 al lui Ceaușescu prin care avortul a fost interzis pentru a stopa artificial declinul natural al ratei totale a fertilității și, după 1989, liberalizarea avortului. Aceste reperele istorice au determinat intrarea, în populația României, a trei generații diferite din punct de vedere al indicatorilor demografici, dar și al impactului asupra sistemului de protecție socială din România. „Desigur, ne atenționează autorul, termenul de „generație” nu e folosit în sens strict demografic, ci, mai degrabă, social – demografic, legând cohortele născute în intervale aproximative ale unei generații de experiențe, situații sau contextele social – economice care au fost diferite între „generații”, dar similare în interiorul lor”.
Autorul le atribuie „generațiilor” denumiri specifice, în funcție de evenimentele ce le-au precedat și marcat evoluția : astfel că generația născută între 1945 și 1966 poartă numele de „generația instaurării și consolidării comunismului”, cu un baby-boom în prima decadă după război și o scădere a natalității în următoarea; următorul val de populație este simbolic numit de M. Preda „generația decrețeilor”, născută între anii 1967 și 1989, pentru ca generația actuală, născută deci după 1990 până în prezent, să poarte numele de „generația tranziției”. Pentru a ne face o idee asupra schimbărilor covârșitoare în structura de vârste, autorul ne procură câteva date elocvente: decretul din 1966 a produs un an mai târziu o cohortă dublă de peste 520000 de nou-născuți față de peste 270000 în 1966, sau, ca urmare a liberalizarii avortului în 1990, s-au înregistrat aproape un milion de avorturi, aproximatic 3,1 avorturi la un născut viu. Aceste oscilații demografice între generații, asupra generației și asupra populației în ansamblu, au consecințe sociale evidente, pe care autorul menționat ni le prezintă succint și critic.
Referitor la „generația instaurării comunismului”, deși se încadrează în tabloul schimbărilor și problemelor sociopolitice majore (vizând consolidarea unei noi organizări sociale, cea comunistă), autorul ne spune că aceasta a beneficiat, cu unele excepții în cazul copiilor celor persecutați politic, de oportunități majore de educație, în angajare, obținerea unor locuințe. În plin proces de industrializare și urbanizare, tinerii acestei generații au avut șanse reale de educație și de pătrundere pe piața muncii, față de generațiile anterioare (confruntate cu dictaturi, război, crize economice), sau generația următoare, supradimensionată și, ca urmare, privată de oportunitățile și resursele necesare. Șansele de a urma liceul și facultatea, de exemplu, au fost mult mai bune decât ale generațiilor de dinainte și după, care nu au avut oportunități sau au avut puține burse și subvenții pe cheltuielile fundamentale per student/ elev de liceu. Această generație urmează să se confrunte cu o perioadă dificilă în intervalul 2010 – 2031, nebeneficiind de pensii private. Totuși, precizează M. Preda, generația aceasta are bunuri de strictă necesitate, cum ar fi locuința proprietate privată, construită prin anii 1970-1980 sau cumpărată în anii 1990, în proporție mult mai mare decât generația următoare și beneficiază de pensionări anticipate, ueori cu salarii compensatorii și la vârste cu mult sub vârsta medie reală de pensionare. Referitor la generația în cauză, autorul mai punctează câteva idei deloc de neglijat: „aflată în plină maturitate la momentul Revoluției, e generația care a preluat frâiele puterii politice și economice și care, cel putin, pe unele segmente sociale, și-a creat privilegii care vor apăsa generația viitoare: pensii ocupaționale, pensii speciale pentru parlamentari și avocați, plăți compensatorii, acțiuni la diverse societăți comerciale, gratuități de diverse tipuri, salarizări în sectorul public puternic influentate de vechime și de poziția ierarhică în organizație”. E o generație cu o proporție redusă de migranți externi, comparativ cu generația următoare, fapt datorat intrării pe piața muncii înainte de 1982 și stabilitatea mai mare a sistemului în perioada grea a tranziției.
Mai puțin s-a plasat sub auspicii generoase „generația decrețeilor” (născută între anii 1967 și anul Revoluției, 1989). Ea a fost marcată de un număr mare al cohortelor, cu puternice distorsiuni în sistemul de protecție socială. Drept exemplu grăitor, M. Preda propune o analiză a fenomenului abandonării copiilor, revigorat în condițiile interzicerii avortului: „În 1967 s-au născut cu aproximativ 250000 de copii mai mulți decât anul anterior, ca urmare a interzicerii avortului. Dacă dintre cei 250000 de copii nedoriți, 2% (adica 5000 de copii) nu au putut fi acceptați de familii și au fost abandonați, totalul acestora timp de 18 ani, cât stă un copil abandonat în instituție, ajunge la 90000, numărul de copii instituționalizați în momentul Revoluției. Decretul lui Ceaușescu, deși nu sigur, a fost cea mai importantă cauză a apariției unui număr mare de copii instituționalizați în România în perioada comunistă, consecințele ei (de exemplu, copiii străzii) sunt multiple și preponderent negative.
Autorul surprinde și alte neajunsuri ce afectează în mod categoric „generația decrețeilor” și societatea pe ansamblu, cu ecouri până în realitățile actuale. Deformări majore s-au produs și la nivelul sistemului educațional, când grupele de grădiniță și clasele s-au supraaglomerat, până la 40 de elevi pe clasă, scăzând astfel în mod drastic calitatea comunicării educator – elev și, implicit, calitatea educației. Competiția pentru locuri la licee prestigioase sau facultăți a crescut, și deseori părinții cu nivel ridicat al veniturilor au recurs la meditații pentru a spori șansele de succes ale propriilor copii. Cu timpul, meditațiile și cadourile pentru profesori s-au instituționalizat, devenind fenomene sociale de masă, evident cu efecte negative majore asupra calității absolvenților. Raritatea locurilor în instituții de educație a mers în paralel cu scăderea treptată a resurselor alimentare și a bunurilor de larg consum, cu accesul mai greu la servicii medicale de calitate etc, toate creând efecte negative pe termen lung. Intrarea „generației decrețeilor” pe piața muncii a creat o presiune majoră pe întreprinderile publice și așa încărcate artificial cu angajați subutilizați. Ca urmare, mulți dintre cei care nu aveau domiciliul în mediul urban au fost trimiși acasă, în rural, fără nici un fel de soluții de protecție socială complementară. A apărut ceea ce Cătălin Zamfir l-a cuprins sub termenul de șomaj nerecunoscut (persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, ignorați de sistem) care a completat șomajul mascat (persoane angajate, deși nu erau utile). „Generația decrețeilor” este una puternic marcată de lipsuri: fără locuri de muncă disponibile și locuințe, aflată în școală sau încă prea tânără pentru a avea influență în organizație. În contextul tranziției, marcat de incertitudine și instabilitate, „generația de decreței” și-a redus drastic natalitatea și rata totală a fertilității și s-a orientat spre migrația externă când au apărut aceste oportunități. „Singurul efect pozitiv al numărului mare de tineri din aceasta generație, opinează M. Preda, este păstrarea natalității la valori rezonabile (aproximativ 220000 născuți vii, pe an), în ciuda scăderii dramatice a ratei totale a fertilității”, fapt umbrit totuși de tendința actuală a tinerilor de a-și urma părinții dincolo de hotare, subțiind astfel și mai mult generația de viitori părinți. Dar previziunile sumbre nu se opresc aici. „Scăderea dramatică a numărului de salariați – continuă, în analizele sale, M. Preda – în perioada tranziției (de la 8 milioane în 1990 la 4,5 milioane în perioada 2003/2005) i-a scos în afara sistemului de asigurări sociale pe mulți tineri care nu au lucrat fiind șomeri pe termen lung (ieșiți din plată) sau lucrând la negru și neavând asigurare. Drept urmare, după 2031, când „generația de decreței” va intra masiv în categoria pensionarilor, pe lângă creșterea mare a numărului de pensionari și perspectivele de scădere a pensiei medii, apare un segment social important, al celor care nu au asigurări de pensie (aproximativ 2-3 milioane persoane din această generație care nu vor avea pensie deloc sau cu pensie foarte mică”, cu implicații devastatoare asupra serviciilor de sănătate și asistență socială, costuri care vor cântări mult în bugetul cheltuielilor publice).
O cu totul optică apare în cazul celei de-a treia generații analizate de autor, „generația tranziției”. În primul rând, este o generație redusă numeric, ca urmare a scăderii masive a natalității (pe fondul liberalizării avortului, dar și a declinului economic după Revoluția din 1989). În ceea ce privește sistemul de educație preșcolar și școlar, se restrânge activitatea profesorilor, ca urmare a scăderii numărului de elevi, calitativ, procesul pregătirii elevilor prezintă încă semne de întrebare, având în vedere că s-au conservat vechile obiceiuri, cum ar fi meditațiile, cadourile pentru profesori, polarizarea condițiilor de educație în școală.
Intrarea pe piața muncii apare pe fondul creșterii economice constante, dar și a absorbției tinerilor din această generație în afara economiei naționale, prin migrație externă. Se conturează problema crizei de forța de muncă tânără, vizibilă deja în anumite sectoare și în anumite orașe sau regiuni. Această generație va beneficia de salarii mai mari, de libertatea de circulație, de acces la educație superioară și la locuri de muncă în Europa Occidentală. Totuși, se crede că condițiile din ce în ce mai bune în țară vor reduce emigrația definitivă, pe termen mediu și lung.
Pe fondul crizelor enumerate anterior, este imperios necesar să fie conștientizat, la nivel colectiv, nevoia unor politici publice în sprijinul regenerării structurii demografice și să se extindă politicile sociale pentru familii și copil.
Concluzia la care ajunge și M. Preda, ca mulți alți specialiști îngrijorați de fenomenul declinului demografic cu care se confruntă țara noastră în condițiile actuale, este aceea că, daca nu se stopează emigrația și nu se mărește fertilitatea, scăderea populației va fi dramatică și dezechilibrele în structura colectivității vor fi uriașe, cu greu de gestionat și neutralizat.
În continuare, o analiză amănunțită a indicatorilor demografici este bine primită, ea permițând o reevaluare a importanței incursiunii în structura populației actuale a României.
Ce ne arată analiza indicatorilor demografici?
2.2.1. Natalitatea și rata fertilității, un trend descendent
Nu poate fi contrazis faptul că transformările economice și sociale care au avut loc în România începând din anii 1990 au determinat și schimbări importante în evoluția fenomenelor demografice, în numărul și structura populației. Și acest lucru este bine evidențiat de sociologul român Marian Preda, prin studiul menționat în subcapitolul anterior. Populația României a scăzut continuu, cauzele directe ale acestui fenomen fiind multiple, începând de la o scădere a ratei nașterilor, combinată cu o mărire a ratei deceselor, emigrare etc., toate acestea pe fondul unei societăți instabile economic, politic și social, în genere.
După aproape 20 de ani de tranziție, la nivelul statisticilor, încă se prezintă o scădere a numărului populației, neexistând momentan niciun temei de revigorare a acesteia sau măcar o stopare, o diminuare a fenomenului de declin demografic cu care se confruntă România în condițiile actuale. Dimpotrivă, durata tendinței descendente și caracteristicile întregii construcții demografice sunt indicatori credibili pentru continuarea declinului.
Care sunt principalele tendințe demografice? Pe lângă declinul demografic, schimbările vizează structura pe grupuri de vârstă a populației, prin acumulări și consolidarea potențialului negativ al dezechilibrelor care afectează structura pe vârste a populației. Este vorba, în primul rând, de creșterea populației în vârstă de 65 ani și peste.
Cu privire la acest fenomen, autorul V. Ghețău utilizează preponderent, în analizele sale, temenul de „criză demografică latentă”, ca fiind propriu acestor realități, definind o rupere a echilibrului între intrări și ieșiri (pe cale naturală și prin migrație) și instalarea unui dezechilibru de durată, însoțit de apariția unor factori și mecanisme determinante noi. „Evoluțiile demografice actuale, precizează autorul amintit mai sus, și caracteristicile componentelor care au produs și produc aceste evoluții prefigurează un tablou mai mult decât sumbru al populației României în deceniile următoare, dacă nu intervine o redresare de substanță în evoluția componentei majore a degradării structurii pe vârste a populației – natalitatea”. Afirmația se bazează pe interpretarea unor indicatori demografici pe o perioadă de mai bine de un deceniu. Concluziile evidențiază: scăderea ratei natalității (de la 13,6‰ în 1990 la 10,2‰ în 2006) și creșterea ratei mortalității de la 10,6‰ în 90 la 12,0‰ în 2006, de unde rezultă un spor natural negativ, de -1,8‰ în 2006 (vezi tabelul 2).
Actuala situație demografică a țării este rezultatul cumulat al complexelor evoluții ale natalității (fertilității), mortalității și migrației externe în anii ’90 și în acești primi ani ai secolului XXI. Contextul socio – economic de criză poate fi considerat responsabil de creșterea mortalității în prima jumătate a anilor ’90 și de recrudescența migrației externe începând cu a doua jumătate a aceluiași deceniu.
Tabel 1, cu privire la populația pe grupe de vârste, în numere absolute
Pentru prima dată în istoria României, în anul 2000, populația de peste 60 de ani a ajuns să depășească populația de sub 15 ani. Cea mai mare pondere a persoanelor de peste 60 de ani se regăsește în mediul rural, în special în județele din sudul Munteniei și din centrul Transilvaniei, populația rurală este feminizată, ponderea femeilor în vârsta de și peste 60 de ani din populația feminină rurală este de aproximativ 27%, comparativ cu o pondere de 22% din populația feminină totală, respectiv 19% din totalul populației României. Drept urmare, trebuie atenționat asupra necesității și importanței redresării fertilității (văzută drept principala cauză a stopării declinului demografic), redresare care presupune o perioadă mai lungă de timp și eforturi din partea statului, de susținere a unei politici de stimulare a tinerelor cupluri de a avea copii, misiune cu atât mai dificilă cu cât sunt evidente un comportament și o atitudine rezervate ale tinerilor, în contextul unei societăți capitaliste, în care importanța vieții profesionale a crescut, în detrimentul unei vieți de familie armonioase și puternic consolidate. Copilul ocupă un alt loc, în această ecuație, iar individualismul și egoismul par a reprezenta repere ale actualului mileniu.
După o serie de analize și proiectări ale evoluției populației pe diverse segmente, Vasile Ghețău formulează și câteva concluzii, și anume: se va reduce numărul populației active economic, atrăgând după sine atingerea unor raporturi de dependență (economică, în substanța ei) greu de suportat pentru societate, populația de vârstă școlară se micșorează semnificativ, cu efecte asupra întregului mediu educațional și, prin implicații, asupra întregii vieți economice și sociale, în spectrul depopulării masive.
În cazul natalității, lucrurile sunt mai complicate. Fenomenul a avut în România evoluții de excepție în a doua jumătate a secolului trecut, sub impactul politicii pronataliste forțate a vechiului regim. Rezultatele acelei politici și-au pus amprenta și pe dezvoltările de după 1989 ale natalității, atât prin veritabila ruptură pe care a cunoscut-o fenomenul în 1990-1991, o dată cu accesul neîngrădit la contracepție și întreruperea sarcinii, cât și prin dimensiunea și structura populației de vârstă fertilă.
Tabel 2, privind ratele de natalitate, mortalitate, sporul natural, nupțialitate și divorțialitate
Scăderea drastică fertilității începând cu anii ’90 (vezi tabelul 3) are o cauzalitate complexă și s-ar fi produs și în context economic și social diferit, cauzată, în general, de emanciparea femeii și participarea crescândă a acesteia la activități economice în afara gospodăriei, de creșterea duratei și a nivelului educației, de slăbirea influenței normelor culturale și a celor religioase în particular, de mobilitate socială în creștere, de costul ridicat al creșterii copilului, de reducerea funcției economice a copilului și îndeosebi a rolului său în securitatea economică a persoanelor vârstnice, de apariția mijloacelor contraceptive moderne și lista poate continua. Pe de altă parte, noile realități economice și sociale și-au pus și ele, în mod cert, amprenta pe evoluția descendentă a fenomenului. Degradarea nivelului de trai, șomajul, incertitudinea și stresul sunt factori de scădere specifici perioadei de tranziție.
Tabel 3, privind rata generală de fertilitate în România, înainte și după anul Revoluției
În linii mari, pe lângă scăderea fertilității, tranziția este însoțită de schimbări în atitudini și comportament asupra căsătoriei, coabitării, divorțului, copiilor în afara căsătoriei, contracepției și sexualității. Este vorba despre restructurarea modelului de fertilitate. Dintotdeauna fertilitatea românească a fost una timpurie (cu valorile cele mai ridicate în grupa de vârstă 20-25 ani). Începând cu anul 1995 însă, asistăm la o creștere constantă a ponderii fertilității la vârstele mai mari de 25 de ani. La aceeași valoare a ratei fertilității totale în anii 1995 și 2000, ratele de fertilitate la 30-40 de ani sunt cu 20-25% mai mari în cel din urmă an. În același timp, în mediul urban curba ratelor de fertilitate s-a îndepărtat deja de modelul timpuriu, având caracteristicile modelului etalat, cu valorile cele mai ridicate în grupa de vârstă 25-30 de ani, ca fază intermediară spre modelul tardiv, specific populațiilor vest-europene.
Tabel 4, privind datele referitoare la născuții vii, după rangul născutului viu și grupa de vârstă a mamei, în anul 2006
Rezumând, se poate afirma că în familia actuală, copiii sunt mai puțini, unul de preferință ( din 219483 de născuți vii, 117003 născuți sunt unicul copil în familie) și aduși pe lume la o vârstă mai ridicată a mamei ( în 2006, cei mai mulți dintre născuți -71721 născuți – au o mamă cu vârsta cuprinsă între 25 și 29 de ani). Aceasta devine regula care guvernează comportamentul reproductiv al tânărului cuplu într-o societate ce adoptă rapid sistemul de valori și atitudini al țărilor dezvoltate. Adoptarea modelului intermediar și de către populația din mediul rural nu este decât o chestiune de termen mediu.
O redresare importantă a fertilității poate fi imaginată numai în condițiile unei politici demografice bine concepute și implementate, fundamentată pe măsuri economice care să sprijine familia și copilul, care politică, extrem de costisitoare, și-ar găsi resursele numai într-o creștere economică ridicată și stabilă. Evoluția viitoare a fertilității rămâne o mare necunoscută, dar redresarea ei reprezintă singura opțiune capabilă să ducă la ameliorarea situației demografice a țării și, eventual, la stoparea declinului demografic în viitor.
Datele oferite de Institutul Național de Statistică, precum și multe voci din literatura de specialitate atenționează la unison asupra gravității perpetuării unei situații demografice deloc satisfăcătoare, cu implicații evidente și deloc de neglijat pentru următoarele decenii. Este eminamente necesar să se conștientizeze pericolul scăderii natalității, ce automat va periclita regenerarea populației, pentru ca pe viitor să devenim o naționalitate îmbătrânită, cu greu capabilă de a se susține social.
Mortalitatea și implicațiile îmbătrânirii populației
Scăderea numărului populației poate fi rezultatul, distinct sau cumulat, al mai multor mecanisme: o migrație negativă externă mai mare decât creșterea naturală, recrudescența mortalității (fapt determinat în mare măsură de faptul că populația României este, preponderent, îmbătrânită, cunoscând, și în deceniile următoare, o expansiune rapidă a procesului de îmbătrânire), în comparație cu reculul masiv al natalității. Totuși mortalitatea pe vârste este considerabil mai scăzută la generațiile născute după 1989, comparativ cu mortalitatea la aceleași vârste în generațiile născute înainte de 1990. Starea de sănătate a populației și mortalitatea rămân îngrijorătoare, iar actuala stare a asistenței medicale și a sistemului sanitar nu constituie o premisă pentru schimbarea acestor realități.
Tabel 5, privind ratele de mortalitate, pe grupe de vârste
Față de anul 1990, când rata mortalității indica o valoare de 10,6‰, este evident că până în prezent, aceasta se înscrie într-un trend ascendent, crescând cu aproape două procente.
Cu privire la tabloul demografic al României, Vasile Ghețău susține următoarele: „[…] marile variații ale natalității în secolul trecut și menținerea ei la un nivel scăzut, după anul 2000, au modelat și vor modela în continuare structura pe vârste, deformând-o masiv. Toate aceste anomalii structurale își vor pune și în viitor amprenta asupra numărului de născuți și de decese. În cel de-al doilea caz, vom asista în deceniile următoare la o creștere dramatică a numărului de decese și a ratei mortalității generale, ca și la o structurare spectaculoasă a distribuției deceselor pe vârste”. Însă nu trebuie înțeles că o deteriorare a structurii pe vârste provine esențial din schimbările pe care le-a cunoscut mortalitatea, ci mai ales din reculul natalității și stabilitatea ei la valori destul de mici (10,2‰, în anul 2006, comparativ cu 16,0‰, în anul Revoluției). Diminuarea populației feminine fertile, după 1989 a avut drept urmare directă scăderea numărului de născuți, așadar a ratei natalității, fenomen demn de luat în considerare, pentru că ne confruntăm cu un proces de îmbătrânire demografică peste limitele normale. Drept consecință evidentă, se intensifică rata mortalității. Redresarea natalității, ne spune V. Ghețău, după o serie de analize și scenarii asupra evoluției populației în România pentru următoarele decenii, nu este îndeajuns ca să poată împiedica scăderea și îmbătrânirea populației active, cel puțin până în anul 2025. Implicațiile declinului demografic al populației și ale deteriorării structurii pe vârste sunt deosebit de importante, putând fi catalogate în rândul problemelor cu care se va confrunta țara noastră, în următoarele decenii. Fenomenul de îmbătrânire a populației active, intervine cu unele specificări într-un studiu dedicat stării actuale a populației sociologul român Ana Bălașa, va modifica talia și structura populației și va duce la mărirea dezechilibrelor între grupurile de vârstă activă. Încă din anii ’90, creșterea populației în vârstă de muncă (adică forța de muncă disponibilă) a devenit lentă, iar în multe regiuni, aceasta a început să scadă. Îmbătrânirea face să apară necesitatea modificării practicilor, în materie de gestionare a vârstei la locul de muncă și pe piața de muncă. Privind la modul prospectiv repercursiunile îmbătrânirii populației asupra ocupării, putem afirma că țara noastră intră într-o fază de îmbătrânire demografică rapidă, care afectează condițiile de bază pentru funcționarea pieței de muncă.
Necesitatea de adaptare la o populație în vârstă implică revederea și reamenajarea strategiilor și politicilor. Un efect important al îmbătrânirii populației (65+) va fi legat, în perioada imediat următoare, de creșterea numărului de persoane în vârstă solicitante de îngrijiri de sănătate și îngrijiri specifice. În diagrama de mai jos, oferită de Institutul Național de Statistică, anul 2007, este evident faptul că speranța de viață este mai mare în rândul femeilor, iar tendința acesteia este în creștere, atât în rândul populației feminine, cât și masculine.
Durata medie a vieții, pe sexe
Din analiza graficului anterior este evident că se cunoaște o remediere a longevității vieții, atât a persoanelor de sex masculin, cât și feminin.
Dacă se constată unele îmbunătățiri cu privire la longevitatea vieții indivizilor, nu putem spune același lucru și despre structura pe vârste a populației din România. Poate că, pe viitor, se proiectează o scădere a mortalității, dar același lucru îl putem spune și despre fenomenul natalității, care scade vertiginos, așa cum am arătat anterior.
V. Ghețău este de părere că „[…]refacerea unei structuri pe vârste profund deformate și asigurarea unui echilibru structural nu se poate realiza doar în câteva decenii, ci necesită o abordare pe termen lung și foarte lung”, iar redresarea natalității este unica modalitate de a evita un „derapaj” demografic. Punând problema asupra posibilității de redresare a natalității, trebuie ținut cont, în primul rând, de factorii ce au declanșat perturbarea natalității, ca mod de continuitate a generațiilor. Astfel că includem în rândul cauzelor prăbușirii natalității următoarele: criza economică și socială, determinată de schimbările survenite în contextul tranziției, dar nu numai factorii economici imediați au întreținut scăderea natalității, ci, punctează V. Ghețău, și factori ne-economici, precum „atitudinea tânărului cuplu asupra familiei, locul copilului în ierarhia valorilor, priorităților și opțiunilor”. Necesitatea unei strategii naționale în domeniul populației, având drept obiectiv redresarea natalității, ar trebui să constituie, în viziunea lui V. Ghețău, o prioritate națională în România, strategie elaborată la inițiativa clasei politice și bucurându-se de aportul și suportul specialiștilor, școlii, bisericii, mass-media, societății civile, sindicatelor, organizațiilor nonguvernamentale și, mai ales, bucurându-se de consultarea opiniei publice. Mai departe, opinează V. Ghețău, „[…] analiza felului în care populația a reacționat și reacționează la măsuri economice stimulative ni se pare esențială pentru formularea și aplicarea unei veritabile politici familiale naționale menite a redresa starea mai mult decât îngrijorătoare a natalității în România și, implicit, a diminua ritmul de deteriorare a întregii arhitecturi demografice”. Autorul conchide că România are nevoie de o politică familială elaborată cu multă grijă și responsabilitate, clară, stabilă, orientată spre perspectivă, care să nu urmărească efecte imediate (necontrolabile în anumite dezvoltări și implicații) și care să întrunească consensul clasei politice, al societății civile, al opiniei publice și al specialiștilor: „[…] alocația pentru copii, diferențiată ca nivel și orientată prioritar spre familia cu doi și trei copii, ca și alte forme de stimulare financiară, ar trebui să constituie componente ale unei astfel de politici, alături de servicii și prestații familiale, refacerea statutului și prestigiului familiei cu copii, revigorarea cercetării demografice, crearea unei structuri instituționale de înaltă prestanță care să gestioneze cu responsabilitate și competență problemele celei mai importante bogății a țării”.
Procesele demografice din țara noastră se înscriu în modelul tranziției demografice, înregistrat în ultimele decenii în țările dezvoltate, caracterizat de specialiști prin trecerea de la niveluri înalte ale mortalității și natalității la niveluri scăzute. Se acceptă că tranziția demografică comportă particularități naționale, dar ea are un caracter inexorabil, fiind legată de tendința generală de modernizare a societății. În tranziția structurii populației pe vârste, caracteristica principală este îmbătrânirea demografică.
Din analiza ratei natalității și mortalității, se poate conchide că, în continuare, pentru cel puțin două decenii, populația României urmează să scadă, pentru că numărul de decese urmează să crească, prin accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, deși mortalitatea pe vârste este de așteptat să cunoască o scădere importantă, iar durata medie a vieții să-și continuie ferm trendul ascendent. O migrație externă negativă va modifica și ea semnificativ dimensiunea declinului demografic, dar și structura pe vârste a populației. În continuare, se are în vedere analiza dimensiunii și implicațiilor acesteia, în detrimentul unei structuri demografice armonios dezvoltată și consolidată.
2.2.3. Migrația și consecințele sale
Cea de-a treia componentă a evoluției populației, migrația externă, rămâne o mare necunoscută în orice abordare prospectivă a populației României. În plus, evoluția în viitor a migrației externe este imprevizibilă astăzi, căci este direct dependentă de evoluția economică și socială a României, de politicile de imigrare ale țărilor dezvoltate (aflate și ele în legătură directă cu mersul economiilor și cu dezvoltările demografice din aceste țări). Oricum însă, amintind faptul că România încă se înscrie într-o perioadă a tranziției, în care crizele de tot felul par să fie singura certitudine neschimbătoare, afirmația că migrația externă a României va continua să fie negativă nu este usor de combătut, ba din contra, realitățile sociale actuale în România postdecembristă vin să întărească această afirmație.
Declinul demografic determinat de migrație îmbracă două aspecte: pierderea directă și, mult mai devastator, efectele în timp ale deteriorării structurii pe vârste.
Analizând sistematic datele înregistrate de Institutul Național de Statistică (vezi tabelul 5), este lesne că migrația externă a cunoscut fluctuații puternice, gândindu-ne că anul 1990 a însemnat părăsirea țării a aproape o sută de mii de oameni (dintre care mai bine de un sfert dintre aceștia sunt copii încă minori), pentru ca în anul 2002, numărul emigranților să scadă dramatic, până la valoarea de 8151. Cu unele nuanțe, trendul per total rămâne unul descendent, cu mențiunea că se remarcă o ușoară creștere în 2006. Fluctuațiile pot fi explicate atât pe seama unui mediu social instabil, imposibilitatea de a părăsi spațiul românesc în perioada comunistă, oportunități de a duce o viață mai bună, dincolo de hotare etc. Demn de remarcat este faptul că procentul populației feminine ce s-a stabilit în alte țări este net superior celui al populației masculine. Îngrijorator este și faptul că, de obicei, cei ce aleg calea emigrării sunt tinerii și populația adultă, până în 40 de ani. Ponderea populației tinere cu vârste între 18-40 (deci populația cu vârstele cele mai fertile) de ani este de 36% din populația întregii țări, iar în populația care a emigrat legal după 1991 aceeași categorie de populație reprezintă aproape 55% (calcule pe baza datelor din INS, 2006; vezi tabelul 5). Odată cu populația tânară au plecat și copiii pe care această populație i-ar fi avut. În întreaga migrație netă dintre cele două recensăminte, aduce unele completări Vasile Ghețău , ponderea celor având vârstele cele mai fertile, între 20 și 40 de ani, a reprezentat 62%, populație de două ori mai mare decât cea pe care o regăsim în populația țării, la recensământul din 2002.
Tabelul 6, în care este prezentat numeric situația pe sexe și grupe de vârstă, a cetățenilor români ce și-au stabilit domiciliul în străinătate
Pe de altă parte, emigrația legală din România și-a epuizat caracterul său etnic încă de la mijlocul anilor 1990, iar din anul 1998 etnicii români reprezintă mai mult de 90% din emigranți ( vezi tabelul 6 ). Acești emigranți sunt tineri, politicile de imigrare ale țărilor dezvoltate devenind din ce în ce mai selective în raport cu vârsta și nivelul de instruire, mai mult de jumătate din migrația netă înregistrată între cele două recensăminte este compusă din persoane în vârstă de 20-39 de ani.
Tabelul 7 privind valoarea numerică a emigranților, după naționalitate
O cu totul altă situație ni se înfățișează când analizăm datele oferite de Institutul Național de Statistică, cu privire la lista imigranților. Numărul acestora este semnificativ redus față de cetățenii ce au părăsit țara noastră (așadar, România se confruntă cu o emigrație negativă, ca diferență între „intrări” și „ieșiri”). De exemplu, în 2006 totalul celor plecați este aproape dublu față de totalul celor ce și-au stabilit domiciul în țara noastră, iar totalul femeilor ce au părăsit România este de aproape patru ori mai mare decât totalul femeilor străine ce s-au stabilit pe teritoriul țării noastre. Aceste fapte vor avea consecințe negative asupra posibilității de regenerare a populației, și mai ales asupra structuriii pe vârste.
Tabelul 8, în care este prezentat numeric situația pe sexe și grupe de vârstă a cetățenilor străini (imigranți) ce și-au stabilit domiciliul în țara noastră
Datele statistice arată că soldul migrației externe este în general negativ după 1990. Diferența cea mai accentuată dintre sosiri și plecări s-a înregistrat în 1991, iar după 2002, după o scurtă perioadă de relativa echilibrare a fluxului între 1998 și 2002, balanța înclină din nou în favoarea emigrărilor.
Oricum îngrijorătoare sunt atât faptul că numărul populației e în scădere, cât și degradarea continuă a structurii de vârstă și sexe a populației, degradare ce influențează negativ și alți indicatori demografici (printre cei mai importanți, natalitatea și fertilitatea).
Scăderea naturală și migrația netă negativă înregistrată statistic ne erau cunoscute. Apare însă, ne atenționează Vasile Ghețău, o a treia componentă, practic necunoscută ca dimensiune, până la recensământ și care domină întregul declin: migrația externă temporară, neînregistrată statistic. Așa cum s-a văzut, în analiza declinului demografic al României, V. Ghețău acorda o mare atenție migrației externe, autorul menționat anterior plasând migrația în rândul variabilelor necunoscute, pentru că ea nu poate fi măsurată cu exactitate, dacă se admite că și migrația ilegală e însemnată. Dacă scăderea populației între recensămintele din 1992 și 2002 (1129 mii) s-a produs prin componenta naturală (adică mortalitate) și cea migratorie, atunci scăzând din totalul populației valoarea numerică a deceselor, vom obține valoarea reală a migrațiilor. Apoi diferența dintre aceasta și valoarea numerică a migrațiilor înregistrate statistic va constitui însăși valoarea migrației neînregistrate, temporară, pentru muncă. Migrația externă pentru muncă are caracter temporar. Cei implicați în această mișcare migratorie fac parte, de regulă, dintr-una dintre următoarele categorii de forță de muncă: forța de muncă de înaltă calificare, din categoria de vârstă 25-40 ani, forța de muncă cu un nivel mediul de calificare, cu specializări în domeniile: construcții (Germania), sănătate ( Italia, SUA, Canada, Elveția), hotelier, alimentație publică (piața occidentală) sau forța de muncă necalificată sau semicalificată în activități din agricultură, salubritate, construcții (Spania, Portugalia, Grecia).
După mai multe operații cu valorile oferite din recesăminte și de Institutul Național de Statistică, Vasile Ghețău a determinat și o structură pe vârste a migrațiilor neînregistrate statistic din perioada 1992 și 2002 (adică cea cuprinsă între cele două recensăminte ) conform tabelului de mai jos:
Tabel 9, cu privire la procentul emigrărilor, în funcție de categoriile de vârstă:
Ponderea migranților pentru muncă are o structură pe vârste tânără, însă date fiabile asupra acestei structuri nu erau disponibile, decât în cazul migrației legale și definitive, înregistrate statistic ( vezi tabelul 5 ). Cu toate acestea, Vasile Ghețău a reușit o estimare a structurii pe vârste a migranților pentru muncă, ca diferență între efectivele pe vârste ale migrației nete totale și cele ale migrației nete cunoscute statistic. După câte reiese din tabelul de mai sus, se constată că, și în cadrul migrației neînregistrate, pe perioada 1992 – 2002, segmentul cu cel mai mare procent ce a plecat peste hotare pentru un loc de muncă mai bine plătit îl reprezintă tinerii, cu vârste între 20 și 39 de ani. Așadar, din numărul total al emigranților neînregistrați statistic, 65% era constituit din tineri. Numărul acestora depășesc cu mult numărul emigranților înregistrați statistic (ținând cont de diferența de 17 procente ce se înregistrează între cele două subcategorii). Procentul copiilor sub 19 ani ce au părăsit țara alături de părinți și nu numai pare să fie identic cu cel al persoanelor vârstnice, peste 50 de ani ( 11% ), pe când numărul persoanelor adulte, cu vârsta între 40 și 49 de ani, ocupă o poziție intermediară și un procent de 13%.
România a fost și se așteaptă a rămâne o țară cu migrație negativă. Predilecția românilor spre emigrare este încă foarte mare în contextul unor posibile politici de imigrare mai permisive ale țărilor occidentale dezvoltate din UE. O creștere economică la parametri mai ridicați decât cei actuali, îndeosebi în Germania și Franța, va impune și un aflux mai important de forță de muncă străină. Se cunoaște faptul că după anul 2001, odată cu desființarea vizelor de intrare în aproape toate țările europene, sute de mii de români, proveniți practic din toate regiunile țării, au plecat în țările din sudul și vestul Europei pentru a scăpa de sărăcie și mizerie, ceea ce, de multe ori, este văzut ca un fenomen național, prin dimensiune, implicații și geografie a originii fluxurilor.
Euronavetiștii au eliberat locuri de muncă, au dus rata șomajului la un nivel destul de scăzut pentru starea economică și socială din România. Cele 4-5 miliarde de euro intrate anual în țară de la cei plecați au fost sursă de venit (în multe cazuri, unica sursă) pentru alte câteva milioane de români cărora le-au ameliorat standardul de viață, au dus la explozia construcției de locuințe și a vânzărilor de echipamente și bunuri destinate dotării acestora, a numărului de autoturisme, au creat locuri de muncă, au stimulat consumul. O altă latură benefică a migrației a constituit-o faptul că românii migranți, trăind în țări cu grad ridicat de civilizație, văd și învață spiritul civic din jurul lor, respectul legii, ordinea, curățenia, atitudinea față de muncă, toate acestea reprezentând un mare câștig pentru România.
Dacă într-o oarecare măsură, perspectiva economică, socială și culturală a migrației pentru muncă este predominant pozitivă, nu același lucru se poate spune și despre perspectiva demografică a fenomenului. Perspectiva demografică îmbracă mai multe aspecte negative și se constituie într-un preț care trebuie plătit. Statistic vorbind, euronavetiștii, dupa câte s-a văzut anterior, sunt persoane tinere ( și s-a remarcat faptul că ei depășesc mai mult de jumătate din numărul celor ce au ales să muncească dincolo de hotare. Plecând în străinătate, mulți dintre ei iși amână căsătoria și, implicit, aducerea pe lume a copiilor. Pericolul cel mai mare este acela că după ce ajung în străinătate, o parte dintre cei plecați nu vor să se mai întoarcă, aceștia făcând tot posibilul să-și regularizeze șederea și să-și obțină documente de ședere nelimitată (recurgând chiar la căsătorii mixte, de conveniență). În mod firesc, diminuarea ori stoparea declinului demografic ar trebui să se realizeze prin rezultatul combinat al îmbunătățirii celor trei factori importanți:- creșterea natalității; scăderea mortalității și, nu în ultimul rând, reducerea migrației externe. Având în vedere că mortalitatea este un indicator stabil, iar natalitatea presupune modalități de intervenție în evoluția sa, migrația externă devine un element de importanță majoră pentru influențarea structurii populației. Creșterea nivelului migrației internaționale se datorează în principal datorită transformărilor sistemului legislativ, și anume libera circulație a persoanelor, distingând între mai multe perioade: 1990-1992, etapa etnicității și apartenenței religioase ( în această perioadă au plecat etnicii germani și maghiari către țările de origine ale strămoșilor lor, din zonele cu concentrare etnică semnificativă: Transilvania, Banatul). Între 1993-2000, s-a înregistrat îndeosebi o tendință a migrației definitive a românilor, iar după 2000 etapa motivației de ordin economic, manifestată prin migrația externă temporară pentru muncă. După 1992, numărul emigranților legali a scăzut continuu, datorită opțiunii alternative pentru forme ale migrației temporare.
Un alt aspect de natură demografică, ce nu trebuie ignorat atunci când se estimează costurile migrației definitive, îl reprezintă emigrația populației feminine de vârstă fertilă. Pierderea de potențial uman este în cazul femeilor mai mare, emigrația legală în rândul femeilor fiind mai mare. Structura migrației pe grupe de vârstă evidențiază tendința mai mare de plecare a persoanelor cu vârsta de muncă, cei care au de fapt, cele mai mari oportunități de realizare profesională. Asfel, aproximativ 50% din numărul emigranților au fost persoane cu vârste cuprinse între 26-39 ani, persoane deja formate, cu potențial de muncă. În ultimii ani, „vânarea creierelor” a făcut ca ponderea populației din grupele de vârstă 18-24 de ani, absolvenți sau în ultimii ani de școală, cu perspective sau potențial de muncă, să crească la 14%. Absolvenții învătământului superior reprezintă aproximativ 10-12% din totalul persoanelor emigrate legal. Emigranții cu studii profesionale și tehnice reprezintă aproximativ 9%. O treime din totalul emigranților o dețin persoanele care au absolvit doar școala primară sau gimnaziul, iar dintre aceștia o pondere însemnată o dețin copii și adolescenții care au emigrat împreună cu familia. Atât migrația internațională, cât și cea din interiorul țării au contribuit la redefinirea dimensiunilor și funcționalităților familiei. Se remarcă preocuparea pentru realizarea profesiei înaintea întemeierii familiei, preferință pentru relația de concubinaj față de cele oficial recunoscute, relații sexuale începute timpuriu.
O altă consecință a migrației e legată de schimbări la nivelul relației dintre sexe, dintre partenerii cuplului, dintre generațiile adulte și cele vârstnice. În condițiile în care și femeile sunt implicate în activități lucrative în alte localități, ele furnizând venituri familiei căreia îi aparțin, poziția lor socială nu mai e una de ascultare totală, de supunere față de soț (decât de fidelitate), ci una cel puțin egală cu a partenerului. Crește de asemenea și puterea de decizie a generației adulte în cadrul familiei extinse.
În cazul migrației în afara țării, efectele negative asupra familiei sunt de necontestat. Studiile asupra acestei probleme au arătat faptul că cele mai multe motive ce determină migrația sunt lipsa banilor și a unui loc de muncă stabil. Totuși, persoanele care optează pentru migrație nu trăiesc într-o sărăcie absolută, fapt dovedit prin aceea că acestă deplasare teritorială presupune anumite costuri pe care trebuie să și le asume, iar cei foarte săraci nu-și pot permite aceasta cale. S-a constatat că majoritatea celor care pleacă să muncească în alte țări aparține unei familii tinere (25-40 de ani), multe dintre ele având 2-3 copii. Sunt numeroase cazurile în care pleacă mama (femeile găsind mai usor de lucru) sau ambii părinți pe perioade ce pot varia între câteva luni și câțiva ani. În această situație, copiii rămân în grija bunicilor, altor rude, frați, surori mai mari sau chiar în grija vecinilor. Specialiștii au demonstrat că separarea copiilor pe perioade îndelungate de părinți generează un sentiment de abandon, neîmplinirea unor nevoi afective și de comunicare, ceea ce afectează negativ personalitatea copilului. De altfel, printre cele mai vizibile efecte ale absenței părinților asupra copiilor se remarcă: absenteismul școlar, rezultate slabe la învățătură, acte de indisciplină, autoizolarea, trăirea sentimentului de frustrare, etichetările și marginalizările din partea colegilor, depresii și suicide.
Dezorganizarea familiei, una dintre temele dezbătute de sociologi, demografi, specialiști în științele socialiste, printre cauzele care întrețin acest fenomen e inclusă și contribuția migrației. Problemele cu care se confruntă familiile contemporane merg de la rupturi afective, separări pe anumite perioade de timp, la divorțialitate, tot acest parcurs fiind marcat de numeroase schimbări și în privința exercitării rolului de familie (fie supraîncărcarea unui partener, fie degrevarea sarcinii altuia), de scăderea afectivității, a comunicării între parteneri, deteriorarea relației între cei doi soți prin manifestări agresive fizice sau verbale, schimbarea valorilor tradiționale ale familiei. Totuși, tabloul descris nu trebuie generalizat și înțeles ca o caracteristică actuală a familiei românești, dar exprimă o realitate des întâlnită, comentată și analizată de numeroși specialiști. Migrația poate genera astfel de efecte sau le poate adânci atunci când au fost declanșate, dar nu orice tip de migrație determină în mod obligatoriu aceste rezultate. Se impun o serie de diferențieri în funcție de actorii implicați, de contextul socio – economic în momentul respectiv. Aceste efecte sunt însă vizibile în cazul migrației circulatorii pentru muncă, tip de migrație ce s-a accentuat după 2000.
Pornind de la aceste realități, oamenii de știință își pun problema viitorului familiei românești. Încă din 1978 M. Voinea vorbea de o restructurare a dimensiunilor familiei contemporane, aceasta atrăgând după sine și o redistribuire a statusurilor și rolurilor în cadrul familiei. Adaptând acest argument la situațiile actuale se pot distinge două direcții: pe de o parte, preluând modelul occidental tinerele familii caută independența față de familia extinsă și se restrâng numeric. Pe de altă parte, obstacolele materiale, financiare împiedică tinerele cupluri să-și croiască propriul drum, conviețuind încă în familia extinsă.
Se constată ca fenomenul migrației afectează și mentalul social, tinerii preferând mai mult să-și îndrepte eforturile către asigurarea unui nivel de trai mai bun (condiție în viziunea lor legată de migrația spre Occident), decât să-și întemeieze o familie și să-și continue studiile.
Schimbările din viața politică și economică a României după 1990 și-a pus amprenta pe numeroase sfere ale vieții sociale. Din păcate, multe dintre ele au o semnificație negativă. Declinul demografic, îmbătrânirea accentuată a populației mai ales în unele regiuni ale țării, schimbările în structura și funcționalitatea familiei, creșterea frecvenței actelor deviante și diversificarea lor sunt doar câteva din situațiile cu care se confruntă realitatea în ultimele două decenii. Cauzele care stau la baza acestor evenimente sunt multiple și pentru o interpretare justă e nevoie de o abordare multidisciplinară. În acest sens, se poate considera că, în derularea evenimentelor descrise, un rol aparte îl are și migrația populației, mai ales cea spre destinații din afara granițelor țării. Odată pusă în practică decizia de migrare, apar o serie de efecte în sfera vieții economice, politice, demografice, culturale, religioase, efectele resimțite atât în zona de plecare a migranților, cât și în cea care va deveni destinația acestora.
După aproape două decenii de deteriorare continuă a demograficului și în absența unei perspective de redresare, cel puțin pe termen mediu, orice analiză completă a actualei stări și a evoluțiilor în derulare ridică de necontestat problema viitorului demografic al țării. Este vădit eronat raționamentul potrivit căruia ieșirea din criza economică și socială în care se află țara va duce, în mod natural, la o redresare a demograficului în ansamblul său. Fenomenul de reconstrucție demografică este foarte complex și trebuie tratat ca atare, pentru a se obține efectele dorite.
Prin acest capitol, am încercat să arăt interdependența dintre schimbările la nivel macrosocial, demarate printr-un proces de reclădire a capitalismului și a spațiului democratic, și schimbările apărute ulterior în structura demografică. Ca o scurtă recapitulare, amintim: liberalizarea avortului a produs o scădere semnificativă a nașterilor; deschiderea porților către societățile occidentale a produs o depopulare masivă, foarte mulți preferând să-și clădească o viață dincolo de hotare, într-un spațiu social armonios dezvoltat; crizele economice specifice unei perioade de tranziție a produs o atitudine prudentă și rezervată a tinerelor cupluri, pentru care a avea un serviciu a devenit mai important decât a avea copii; în linii mari, toate acestea au afectat structura pe vârste a populației, cu consecințe grave asupra tuturor sferelor sociale.
CAPITOLUL III:
MUTAȚII ÎN STRUCTURA POPULAȚIEI ACTIVE, DUPĂ ANUL 1989
3.1. Fracturare și restructurare socială: dezagregarea socială
O scurtă recapitulare a proceselor antrenate de pașii tranziției ar suna în modul următor: cele mai importante clase și categorii sociale din epoca „socialismului multilateral dezvoltat” s-au confruntat în anii 1990 și continuă să se confrunte, până în zilele nostre, cu o puternică dezagregare socială.
Dacă în perioada regimului comunist a existat un înalt grad de etatism și dirijism, în perioada imediat următoare căderii regimului comunist nu au existat proiecte teoretice coerente și credibile pentru transformarea societății. Distantarea față de autoritățile publice ale statului și față de instituțiile politice se produce cu rapiditate, se remarcă o puternica diferențiere și la nivelul opiniilor în legatură cu eficacitatea tranziției către o structură societală modernă și echilibrată. O mulțime de ocupații cu totul noi și care necesită o specializare și o profesionalizare adecvată, au apărut odată cu expansiunea serviciilor. Migrația externă antrenează mulțimi de persoane. În general, inegalitățile sociale se accentuează până la nivelul polarizării sociale. Brusc, după 1990, țara noastră cochetează cu o nouă perioadă de dezvoltare, ce urmează modelul capitalist în economie, principiile și opțiunile democrației liberale în politică, autonomia și libertatea în viața personală.
Au loc majore modificări în structura populației ocupate, ca urmare a reducerii activității în unele domenii și a apariției unor sectoare de activități, cu efecte directe asupra restructurării de clasă, cel puțin prin reducerea numerică a unor clase sociale și formarea unor segmente ale unor (noi) clase sociale. În România postcomunistă, industria și-a redus drastic activitatea, au apărut noi domenii de activități (financiar-bancar, de asigurări, tranzacții imobiliare ș.a.), iar agricultura a atras mai multe persoane comparativ cu perioada anterioară datorită retrocedării pământurilor agricole, migrației spre sate a unei părți din disponibilizații din industrie, construcții și ale domenii și datorită insuficienței locurilor de muncă din mediul urban. Este evident că toate aceste fenomene au determinat modificări ale structurii populației ocupate: pe de o parte, tendința este de creștere a populației ocupate în agricultură, pe de altă parte, scade aproximativ la jumătate populația ocupată în industrie și construcții, populația se orientează către noi domenii de activitate. Reducerea drastică a sectorului industrial nu a fost însoțită, până în prezent, de formarea unei industrii performante, de pătrunderea tehnologiilor înalte și de dezvoltarea sectorului serviciilor. Urbanizarea este blocată în România, a crescut migrația oraș-sat, iar condițiile de viață din mediul rural sunt încă predominant tradiționale și de subzistență. Ponderea mare a populației din medilu rural și ocuparea ei mai ales cu agricultura (de subzistență) este un alt aspect al blocării procesului de modernizare sau de desfășurare lentă. Modernizarea lentă influențează procesul restructurării de clasă prin menținerea unei clase țărănești numeroase, printr-o clasă de jos numeroasă (rezultată mai ales din cei fără loc de muncă, fără ocupație, fără educație), prin împiedicarea formării unor segmente ale clasei de mijloc și prin transformarea lentă a clasei muncitoare (devenită în mare parte pauperă).
În România postcomunistă, concomitent cu constituirea unei economii de piață, se produce o restructurare de clasă. În cadrul structurii de clasă în formare, alături de componentele noi care se formează, vechile clase se repoziționează. Repoziționarea vechilor clase, respectiv clasa muncitoare și țărănimea, se produce paralel cu dobândirea unei noi identități la țărănime și cu o profundă criză de identitate încă în desfășurare la clasa muncitoare. Atât clasele vechi în transformare cât și cele noi în formare trebuie să învețe noile roluri de clasă. Învață care le sunt îndatoririle și privilegiile, cum se îndeplinesc îndatoririle și cum se solicită privilegiile. Pe de altă parte, implementarea unui proces de modernizare a produs și unele efecte negative mai ales în primele ei etape, respectiv confuzie valorică, indivizi neadaptați și neasimilați, creșterea indivizilor declasați, creșterea numărului indivizilor cu un nivel de trai scăzut, creșterea dacalajului dintre bogați și săraci, imposibilitatea satisfacerii aspirațiilor înalte, creșterea insatisfacției și regretul după regimul trecut.
În România, ca și în celelalte țări fost-comuniste, reformele și transformările postcomuniste au generat restructurarea de clasă, proces care s-a desfășurat permanent, încă de la începutul anilor ’90, concomitent cu criza, restructurarea și privatizarea industriei, agriculturii și serviciilor. Astfel, s-au produs schimbări structurale într-o perioadă scurtă de timp, producând disfuncții, atât în plan economic, cât și în plan social, valoric și în cel al mentalităților. Pe fondul transformărilor rapide, se produce o schimbare a ierarhiilor și o restructurare de clasă care include atât formarea unor noi clase și transformarea celor vechi, cât și o nouă ierarhizare a acestora, care implică și declasarea. Procesul transformării structurale a claselor sociale se desfășoară permanent; dar în societățile fără disfuncții majore, fără treceri de la un sistem la altul, de la un regim politic la altul în urma unor conjuncturi interne și internaționale speciale, transformarea structurală a claselor sociale este vizibilă la intervale mai mari de timp și este rezultatul transformărilor economice, ocupaționale, de venituri, transformări inerente în desfășurarea istorică firească a societății. În România, amploarea și rapiditatea transformărilor de la sfârșitul anilor ’80 au bulversat, mai întâi, structura de clasă formată în perioada comunistă.
Analiza perioadei comuniste poate servi analizei temeinice a perioadei postcomuniste din perspectiva structurii de clasă, pentru că structura de clasă a perioadei postcomuniste se formează pe baza structurii de clasă preluată de la perioada comunistă.
Ca o scurtă trecere în revistă, structura de clasă specifică regimului comunist s-a fundamentat prin desființarea proprietății private și prin corelarea mărimii și a diferenței dintre salarii. Se vroia astfel constituirea a două clase (clasa muncitoare și țărănimea cooperatistă) și pătura intelectualității. Procesul de transformare a clasei țărănești, care a devenit în fapt predominant lipsită de proprietate și o forță de muncă necalificată și executantă, a fost însoțit de o scădere numerică datorită dezvoltării sectorului industrial și a atragerii de forță, ambele în forme specifice perioadei comuniste.
Componentă intrinsecă a ideologiei comuniste, omogenizarea devine un obiectiv al politicii într-un stat cu regim comunist. Au existat și fenomene reale de diferențiere dar acestea au fost permanent controlate, ținute în frâu; oricum diferențierea nu putea să crească atât timp cât proprietatea privată fusese desființată, mărimea salariilor a fost controlată, țăranii s-au transformat într-o masă de lucrători agricoli și erau “retribuiți” după numărul de zile-muncă, iar restul populației era în cea mai mare parte salariată a statului; extinderea condițiilor de locuit la bloc în mediul urban și oferta de produse cu un sortiment redus au contribuit la accentuarea omogenizării și nu a diferențierii.
Perioada comunistă a fost caracterizată de o deplasare masivă a țărănimii spre orașe și industrie, de o creștere semnificativă a femeilor în cadrul muncitorimii, de apariția unor noi ramuri industriale îmbunătățite și apariția muncitorului navetist; lipsa șomajului a fost realizată mai ales prin creșterea artificială a locurilor de muncă, prin repartizarea forțată la diferite locuri de muncă. „Structura de clasă a ordinii comuniste, precizează Lazăr Vlăsceanu, era o structură postulată și susținută ideologic, ce corespundea rațiunilor de distribuire și reproducere a ordinii economice și puterii politice.
Aproape imediat după inițierea și avansarea economiei de piață a tranziției, clasa muncitoare s-a redus numeric în mod spectaculos, a fost dislocată masiv din întreprinderile socialiste dezagregate sau privatizate și destui membrii ai săi s-au confruntat cu stări de șomaj pe termen scurt sau lung sau cu alternări de șomaj sau angajare. Țărănimea și-a recuperat din proprietăți sau a continuat să fie prezentă în asociații sau în sisteme arendale. Indiciile clare de îmbătrânire și /sau ieșire de pe scena istoriei se asociază cu cele care privesc apariția fermierilor și a unui nou tip de practici agricole ce ar corespunde unei economii agricole europene cu tot cortegiul de tehnologii avansate și de reducere masivă a forței de muncă agricolă”.
Destructurarea postcomunistă a antrenat o reconfigurare, respectiv apariția și consolidarea progresivă a unor noi structuri sociale, încă destul de vulnerabile, ce își modifică fluctuant compoziția. Schimbările în structura și mai ales stratificarea socială sunt continue și radicale. Au apărut și noi categorii sociale, de la cei din servicii și de la antreprenorii industriali, financiari, agricoli, intelectuali, la șomeri și, de aici, la lucrătorii în străinătate sau din noile firme și corporații naționale și multinaționale. „Trebuie admis, mai adaugă L. Vlăsceanu, că inegalitatea din educație și venituri, ocupație și relații de muncă, rezidență și mediu nu numai că s-au accentuat până la producerea polarizării sociale, dar au și șanse mari să persiste, să se diversifice”. Pe de altă parte, mobilitatea socială și cea geagrafică sunt în creștere, iar singura certitudine pare să fie persistența șomajului, mai ales în rândul tinerilor și a celor cu calificări precare/ desuete.
După câte s-a văzut anterior, după 1989 a început procesul de disoluție a vechii clase muncitorești din perioada comunistă; viitorul acesteia este încă incert și depinde de dezvoltarea țării în general și în viitor și de tipul de dezvoltare, de tipul de activități economice care se vor consolida; nu este exclusă nici dispariția acestei clase prin absorbția ei de alte clase sociale. Procesul de disoluție a inceput înca din anii 1991-1992 prin începutul scăderii importanței și forței clasei muncitoare, ca urmare a declinului în care intră industria și sectorul construcțiilor – unde se găsea cea mai mare parte a muncitorilor – numărul acestora începe să scadă continuu și își face apariția, tot mai viguros, șomajul.
Sectorul privat care a început să se dezvolte cu anul 1991, nu a putut totusi să absoarbă muncitorii disponibilizați din sectorul de stat. Vechea clasă muncitoare intră așadar într-o profundă criză de identitate concomitent cu începutul procesului de deprivilegiere a ei, suferind în postcomunism un puternic proces de segmentare, segmente ale ei putînd fi astăzi regăsite în actuala clasă muncitoare, în clasa mijlocie, în țărănime și în clasa de jos.
După 1989 are loc și procesul de recompunere a clasei țărănești, dispărând segmentarea după tipul de proprietate. Segmentele principale care constituie noua clasă țărănească sunt foștii țărani cooperatori, țăranii cu gospodărie individuală și mecanizatorii. Treptat însă vor mai intra în clasa țărănească majoritatea foștilor muncitori navetiști disponibilizați și foști muncitori din industrie, construcții etc. deveniți șomeri și care vor opta pentru întoarcerea în localitățile de origine și pentru ocuparea cu agricultura care le asigură cel puțin hrana. Din rândul celor care se ocupă cu agricultura, mai pot fi menționați și unii meseriași, fucționari, intelectuali, pensionari. După 1989 țărănimea a crescut numeric datorită reducerii numărului locurilor de muncă din orașe (mai ales în industrie și în construcții).
Ca o concluzie la tot ceea ce s-a spus anterior, țărănimea a intrat, după 1989, într-un proces de recompunere și de recâștigare a identității, dar clasa muncitoare se află încă în criză de identitate (dezacumulările simbolice ale poziției muncitorului în cadrul noii economii în „reformare” sunt însoțite și de dezacumulări materiale severe) viitorul clasei muncitoare este incert și depinde de dezvoltarea României și, mai ales, de tipul de dezvoltare; nu este exclus să sufere un proces de segmentare, iar unele segmente rezultate să devină segmente ale altor clase; de fapt, nici țărănimea nu este scutită, pe viitor, de un astfel de proces de segmentare, cu consecințe similare, dată fiind vulnerabilitatea categoriilor de persoane ce o compun.
3.2. Mobilitate ocupațională. Ocuparea forței de muncă și șomajul
După schimbarea regimului politic comunist, produsă prin Revoluția din decembrie 1989, în România au avut loc schimbări sociale semnificative, schimbări care îi determină pe sociologii și analiștii acestei problematici să vorbească despre un nou spațiu social sau o nouă structură socială. Dincolo de schimbările produse la nivel economic și politic (în mare, evidențiate în primul capitol), cele mai profunde și dureroase schimbări, în sensul costului social pe care-l implică, sunt cele care afectează condițiile de viață, comportamentele și mentalitățile populației.
Schimbările sociale, mult mai complexe, din această perioadă, nu pot fi însă evidențiate pe deplin prin indicatorii statistici obișnuiți, cum ar fi produsul intern brut pe cap de locuitor, venitul mediu, ponderea unor clase sau categorii sociale. Sunt necesari indicatori care să reflecte fenomenele de mobilitate profesională sau ocupațională, de marginalizare, de precaritate a locului de muncă, slăbirea legăturilor sociale, insecuritatea inegalităților generate de subdezvoltare sau de strategiile de supraviețuire. Concomitent sunt necesari indicatori care să reflecte încercările populației de adaptare și participare la dezvoltarea unei economii de piață în România. Pe ansamblu, s-a intensificat mișcarea în spațiul social, prin creșterea mobilității sociale și accelerarea participării la economia de piață.
În acest sens, în analizarea acelor modificări survenite, sunt utilizați trei tipuri de indicatori: ai mobilității profesionale și/sau ocupaționale; ai marginalizării sau excluziunii sociale; ai integrării sau participării la dezvoltarea economiei de piață. Acești indicatori măsoară procesul de fracturare și restructurare socială din ultimele aproape două decenii, drumurile parcurse de indivizi în perioada de tranziție.
După anul Revoluției, populația ocupată a pierdut multe dintre certitudinile oferite de statutul lor profesional în perioada antedecembristă, statut profesional puternic marcat de paternalismul statului, în care chiar dacă mai existau schimbări profesionale, ele erau limitate și relativ controlate. Acestea aveau loc pe fundalul siguranței păstrării postului și a unei vieți de pensionar previzibile.
Nu mai încape niciun dubiu când spunem că mutațiile profunde care au avut loc în societatea românească ca urmare a instituirii democrației politice, a schimbării formelor și raporturilor de proprietate, a abolirii principiilor centraliste și birocratice de comandă în economie, concomitent cu pierderea locurilor de muncă și afirmarea spiritulului concurențial pe piață au determinat efecte directe și indirecte, asupra resurselor umane în general și a forței de muncă în special. Cele mai semnificative schimbări sociale din ultimele două decenii sunt legate de forța de muncă sau de activitatea profesională a populației.
Reducerea locurilor de muncă salariate a avut loc extrem de rapid, în condițiile implementării, la nivel național, a unei strategii de restructurare și reconstrucție a unei economii bazate pe principiile unei economii de piață, în contextul concurențial specific țărilor vest – europene. Amintim că, în ideologia strategiei tranziției, privatizarea a fost considerată a reprezenta un mijloc de restructurare și de relansare a economiei. Se aștepta ca privatizarea, pe lângă noile investiții, să producă o infuzie de principii și modele manageriale mult mai eficiente decât cele ale statului. În subsidiar, se aștepta de la privatizare și realizarea rolului de „agent sanitar”, de curățire a zonelor cronic ineficiente ale economiei. Reputatul sociolog Cătălin Zamfir face o analiză critică a procesului de privatizare și a implicațiilor acestuia pe piața muncii. Într-adevăr, era de așteptat că privatizarea va produce o restructurare severă, fiind lichidate componentele fără perspectivă și dezvoltate cele viabile. O perioadă de stres economic era imposibil de evitat, cu diminuări ale producției în anumite zone, dar relansarea întreprinderilor privatizate era de natură a compensa în mare măsură costurile restructurării. Însă, mai subliniază autorul, contrar așteptărilor optimiste, eficiența privatizării s-a dovedit șocant de redusă. Întreprinderile private au debutat prin a parazita (de unde denumirea de „întreprinderi- căpușă”) întreprinderile de stat. Ele au dezorganizat prin corupție managementul lor, împingându-le treptat spre faliment, prin însușirea resurselor de care acestea dispuneau. Contrar proiectului inițial ce viza ca întreprinderile de stat să fie mai întâi restructurate și apoi privatizate, multe dintre ele au fost privatizate după ce au fost golite de resursele de care dispuneau și dezorganizate.
Scăderea economică privită ca inevitabila și chiar pozitivă a fost de natură a afecta semnificativ standardul de viață al populației, iar restructurarea economică a avut ca efect o adevărată explozie a sărăciei. Sărăcirea a avut în procesul tranziției o serie de surse distincte, dar cel mai important rămâne creșterea fărâ echivoc a șomajului. Toate întreprinderile de stat, moștenite din regimul comunist, erau caracterizate printr-un exces de forță de muncă. Curățarea lor de acest exces era o condiție necesară pentru relansarea economică, privatizarea avea să curățe definitiv balansul de salariați. Ulterior s-a adăugat nevoia de redimensionare a multor întreprinderi, multe dintre ele urmând să fie închise. Poate cel mai evident proces de restructurare îl reprezintă mineritul, unde numărul salariaților s-a redus dramatic. Articolul următor este grăitor: „Disponibilizările din ultimii ani au facut breșe adânci în efectivele din sectorul extracției de cărbune. Salariile compensatorii acordate în 1997 celor care acceptau de bunăvoie să renunțe la locul de muncă au provocat un veritabil exod al personalului. În numai un an, din cei circa 176.000 de salariați, câți existau în acel moment în minerit, peste 83.000 au iesit din sector, majoritatea la cerere. Acum, după opt ani de la începerea restructurării, în această industrie mai lucrează doar circa 57.000 de persoane, în condițiile în care peste 400 de mine au fost trecute pe linie moartă, în încercarea de reducere a pierderilor. Privite chiar și numai prin prisma cifrelor, motivele care au impus aceste măsuri sunt realiste. Producția de cărbune s-a redus la jumătate față de cea din 1989, pe fondul reducerii activității unor mine, dar și al pierderii unora dintre marii clienți energofagi. Cu un personal încă supradimensionat se produce scump (este mai ales cazul huilei), iar ineficiența economică generalizată a dus la pierderi imense.”
Reducerea locurilor de muncă salariate a avut loc extrem de rapid și a afectat toate domeniile de activitate, atingând valori greu de conceput inițial. De exemplu, dacă în 1990, lucrau aproximativ 8,2 milioane, din 2002 până în prezent, totalul oamenilor încadrați pe piața muncii depășește cu puțin valoarea de 4,6 milioane.
Scăderea numărului de locuri de muncă a fost compensată slab de afacerile pe cont propriu și în mod special de o agricultură de subsistență care, și aceasta, a devenit sensibil mai neproductivă. Pe de altă parte, au scăzut în termeni reali salariile medii și, mai accentuat, salariile mici, a crescut polarizarea salariilor, în condițiile în care acestea sunt deja scăzute, ducând la creșterea sărăciei. În curând, salariile sunt înlocuite cu venituri din economia subterană, cele mai multe dintre acestea mult mai scăzute și fără acoperire de asigurare medicală și socială, producând, în următoarele decenii, o generație de vârstnici cu slabă acoperire de asigurări sociale. Beneficiile sociale s-au erodat mult mai rapid decât salariile, o mare masă de persoane (persionari, familii cu copii) au suferit în acest timp un proces de sărăcire mult mai accentuat în tranziție.
De la început, strategia tranziției a rezervat statului un rol limitat în economie, în crearea cadrului legal și instituțional al economiei de piață și privatizării cvasitotale a economiei. Pentru restructurarea și relansarea economiei s-a mizat pe două mecanisme: introducerea bruscă a mecanismelor economice de piață, ca unic reglator și privatizarea completă. Eșecul administrării întreprinderilor de stat a făcut ca privatizarea păguboasă sau chiar închiderea lor să devină adesea o soluție mai bună decât menținerea și restructurarea lor. „Privatizarea, mai adaugă Cătălin Zamfir, a devenit treptat un mod de a scăpa de economia proprietate de stat mai degrabă decât de a o converti într-o economie de piață performantă”.
Salariații reprezentați de sindicate au susținut, în principiu, programul de privatizare. Procesul propriu-zis de privatizare a fost însă inevitabil supus disputelor sociale. Salariații cei mai afectați de privatizările distructive, față de care guvernul era mai degrabă interesat de privatizarea indiferent cum, au exercitat adesea puternice presiuni pentru intervenția guvernamentală în procesul de privatizare, inclusiv pentru a reinstala legalitatea și respectarea clauzelor contractelor de privatizare, inclusiv pentru anularea privatizării clar distructive. Este drept că, în procesul de negociere cu statul, în prețul de cumpărare au intrat și o serie de condiții sociale: nedisponibilizarea salariaților sau disponibilizarea lor cu compensații, ce a adus serioase prejudicii economiei naționale.
Multe întreprinderi privatizate au fost distruse nu pentru că nu mai aveau șanse de relansare, ci pur și simplu deoarece pentru noii patroni distrugerea lor s-a dovedit a fi mult mai rentabilă. Cătălin Zamfir caracterizează procesul de privatizare în modul următor: „[…] a fost adesea un gropar al întreprinderilor de stat decât un lansator a lor, fiind însoțită de o mulțime de scandaluri. Unele întreprinderi au fost cumpărate nu pentru a fi dezvoltate, ci pentru a produce venituri imediate, prin dezmembrarea lor și valorificarea anexelor: terenuri, clădiri. Multe dintre investițiile promise prin contractul de privatizare nu au fost realizate. Actorii economici au acționat rațional în acord cu mecanismele economiei de piață, orientându-se spre maximizarea profitului în modalitatea cea mai adecvată în contextul economiei noastre: mai frecvent prin dezmembrarea întreprinderilor decât prin dezvoltarea lor.”
Economia, în condițiile de astăzi, a devenit un sistem de legături și procese economico – sociale aflat mereu în schimbare. Piața muncii este tot mai mult asaltată de o serie de factori exogeni și endogeni, care îi schimbă tot mai mult specificul, fiind create noi oportunități, dar și probleme fără precedent. Populația, și aici este afectată mai ales clasa muncitoare a vechiului sistem, se confruntă după 1989 cu pericolul disponibilizării și cu multiplele incertitudini apărute pe piața muncii, generatoare atât de posibilități sporite de ascensiune profesională dar și de marginalizare sau de excludere din circuitul activităților economice și sociale utile. Au apărut noi profesii și domenii de activitate, în vreme ce ponderea și importanța celor legate de structura ocupațională și distribuția activităților pe ramuri specifice economiei dinainte de 1989 s-au diminuat.
De fapt, aduce unele lămuriri sociologul Dorel Abraham, deși schimbarea vechilor structuri este, în general, lentă, în ultimii zece ani ai secolului XX și până în prezent, „fosta structură socială în care domina clasa muncitoare (care forma împreună cu țărănimea și intelectualitatea cunoscutul triunghi stalinist) a fost înlocuită de o stratificare nouă în care proporția populației ocupate în servicii este în creștere”. Aceste schimbări sociale nu au exclus și unele răsturnări valorice prin care anumite profesii care pretind investiții intelectuale mari și-au diminuat ponderea și au pierdut din prestigiu.
3.3. Hărțile schimbării în structura populației active a României în ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu al secolului XXI
Situația României de după revoluția din 1989 a fost una specială, marcată atât de transformările de la nivel economic, dar și de inexistența unui sistem de securitate socială viabil. Practic, până la acel moment, întreaga populație a țării era asigurată social, fiind considerată a fi ocupată economic și, implicit, nu erau recunoscute social fenomenele de șomaj sau sărăcie. Trecerea la economia de piață a presupus o restructurare a economiei comuniste care a provocat concedieri masive, urmate de politici reparatorii social: pensionări anticipate, salarii și servicii compensatorii, programe de reorientare ocupațională.
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a datelor oferite în Anuarul Statistic al României, de către Institutul Național de Statistică, se impun câteva clarificari conceptuale:
– rata de activitate a populației în vârstă de muncă este raportul procentual dintre populația activă și cea totală în vârstă de 15 – 64 ani;
– rata de ocupare este raportul procentual dintre populația ocupată și populația totală în vârstă de 15-64 ani;
– raportul de dependență economică, exprimat prin persoanele neocupate (șomeri și inactivi) ce revin unei persoane ocupate;
– rata de înlocuire este calculată ca raport procentual între populația tânără (0-14) și o treime din populația în vârstă de muncă de 15-64 ani;
Structura populației active până în prezent reflectă, de fapt, starea de tranziție a României spre o economie de piață și o societate capitalistă dezvoltată economic, asa cum ni se arată în tabelul(10) următor:
Resursele de muncă sunt dependente în mod direct de numărul total al populației, în general, de cel al populației active, în principal. După anul 2000, cei doi indicatori, ca de altfel și populația ocupată, au avut o evoluție în general descendentă. Un asemenea proces negativ este rezultatul unor factori complecși, atât de natură obiectivă, cât mai ales subiectivă. Astfel, scăderea numărului populației totale în perioada ce face obiectul analizei noastre este rezultatul unor procese și fenomene precum diminuarea sporului natural al populației (un spor natural negativ, ce a crescut de la un an la altul, de la –21299 persoane în anul 2000, la –38611 persoane în anul 2006), ca și migrația externă definitivă, ce a însumat în perioada 2000-2006 un număr de 81718 de persoane, în special din categoria celor active. Astfel, unei diminuări a populației totale în această perioadă cu 3,8% îi corespunde o reducere cu 11,0% a populației active, iar a cele ocupate cu 13,4%. Reducerea în perioada analizată a numărului populației active cu peste 1,2 milioane persoane, respectiv cu 11,0% este urmarea, mai întâi, a diminuării populației ocupate, un impact negativ avându-l migrația forței de muncă, cea mai mare parte ilegală, estimată de literatura de specialitate la circa două milioane de persoane.
Tabel 11 privind evidența numărului de salariați din România, pe activități ale economiei naționale la nivel de secțiune CAEN și pe sexe, la 31 decembrie 2006
Grupată pe cele trei mari sectoare de activitate din economie, populația civilă ocupată cunoaste un proces contradictoriu. Astfel, în timp ce numărul populației civile ocupate, în totalitatea ei, înregistrează în perioada 2000-2006 diferențe mici, în plus sau în minus, de la un an la altul (de semnalat totusi o reducere de 160000 persoane în perioada analizată), se constată o diminuare semnificativă și constantă a numărului și ponderii populației ocupate în activitățile agricole, concomitent cu cresterea vizibilă a ponderii și numărului celor ocupați în servicii (o crestere în anul 2006 cu 28,6% față de anul 2000), precum și în industrie și construcții (un plus de 5,3 puncte procentuale). În acelasi timp însă, o mare parte a efectivelor a trecut fie în rândul somerilor, fie în rândul pensionarilor.
Salariații continuă să reprezinte și în prezent cea mai însemnată componentă a populației ocupate, cu toate că în perioada 2000-2006 numărul acestora a scăzut, nesemnificativ însă, astfel încât la sfârsitul acestei perioade se înregistrau în această categorie 4667 mii persoane. La începutul anului 2006, efectivul de salariați din economia națională era repartizat, pe activități (secțiuni CAEN), astfel: 36,1% în industrie, 15,4% în comerț, 8,4% în învățământ, 7,5% în construcții, 7,1% în sănătate și asistență socială, 7,0% în transporturi, depozitare și comunicații, 5,4% în administrație publică și apărare, 1,9% în hoteluri și restaurante, 1,7% în tranzacții imobiliare.
În perioada postrevoluționară, datorită restructurărilor provocate de tranziția economică, rata ocupării forței de muncă a scăzut brusc, făcând loc unei creșteri fără precedent a ratei șomajului. Daca avem în vedere tabelele 11 și 12, în care ni se prezintă situația cu persoanele salariate și cele aflate în șomaj și corelăm datele, putem desprinde și unele concluzii. Structura populației active cunoaște schimbări semnificative după 1989, iar în prezent încă există fluctuații.
Se observă că în timp s-a diminuat drastic ponderea muncitorilor, alte categorii de oameni precum agricultorii cu gospodărie proprie, lucrătorul familial neremunerat, șomerii și cei fără ocupație, au sporit semnificativ, determinând o nouă structură ocupațională, mai diversificată și aducătorare de noi inegalități. Clasa săracilor, a celor care nu reușesc să-și asigure strictul necesar este în România mult mai mare decât în Occident, iar clasa mijlocie a celor cu un nivel de trai decent e mult mai redusă. Se poate aprecia că o bună parte din România e săracă sau foarte săracă și creează astfel baza unei clase inferioare, în termeni de venituri sau consum. Această clasă cuprinde, prin binecunoscutul efect de concentrare, grupuri sociale dezavantajate, excluse social, precum: șomerii, o parte dintre muncitorii necalificați/ manuali cu venituri foarte reduse, mulți dintre cei care lucrează pe piața neagră, o parte însemnată dintre rromi, delicvenți, promotorii prostituției, vârstnicii fără pensie sau cu pensii mici (mai ales cei din mediul rural), copiii și adulții străzii, o parte însemnată a familiilor monoparentale, a celor cu mulți copii etc.
Astfel, în anii următori revoluției, ne confruntăm cu o rată a șomajului începând de la 8,2%, cu oscilații evidente pentru următorii ani. Anul de vârf și cel mai afectat de altfel este 1999, când colectivul încadrat la șomaj depășește cu mult peste un milion de indivizi. În 2006, rata ocupării în țara noastră era de 58,8%, menținându-se relativ constantă față de anii anteriori, dar mult diferită față de situația dinainte de revoluție. Rata șomajului se situează între 7–8%, dar cu o incidență crescută a șomajului de lungă durată. Concluzii interesante ies la iveală dacă se analizează fenomenul șomajului în structură. Așa cum rezultă din datele prezentate mai sus, femeile sunt mai puțin afectate de șomaj. Analiza datelor statistice oficiale arată că, de regulă, șomajul afectează persoanele cu nivel mediu de instruire și mai puțin pe cele cu studii superioare, chiar dacă printre șomeri se regăsește și forță de muncă superior calificată. Pe grupe de vârstă, în anul 2006 rata șomajului este cea mai ridicată în rândul tinerilor, cu diferențe semnificative pe medii: 29,1% în mediul urban, față de 15,9% în mediul rural. Una din principalele cauze ale acestui fenomen o reprezintă pregătirea pe care tinerii o primesc în școli și universități. Mulți dintre acești tineri susțin faptul că studiile nu îi pot ajuta în găsirea unui loc de muncă și că reușita lor pe plan economic nu este legată de existența unei diplome (de bacalaureat sau de învățământ superior). Acest fapt sugerează că pregătirea școlară este probabil în neconcordanță cu cerințele pieței. Perioadele prelungite de șomaj la prima lor intrare pe piața muncii le pot deteriora considerabil tinerilor șansele de a face față mai târziu acestei piețe. În consecință, există riscul ca abilitățile și competențele dobândite deci în timpul pregătirii și formării să se deterioreze, ei transformându-se cu timpul din persoane calificate în persoane necalificate (atunci când este cazul). De asemenea este probabil ca în aceste condiții intrările și ieșirile lor în și din piața muncii să devină foarte neregulate.
Alături de tineri, în rândul șomerilor se întâlnesc și persoane cu înaltă specializare, care au lucrat în industrie sau în cercetare. Pe de altă parte, mulți asemenea specialiști (cercetători, medici, ingineri etc.), disponibilizați de la locurile lor de muncă, multe dintre acestea restructurate, au plecat din țară și își desfășoară activitatea în prezent în străinătate, cei mai mulți dintre aceștia fiind apreciați și obținând venituri pe măsura muncii depuse.
Raportul de dependență economică a crescut în mod simțitor. Dacă în anul 1990, 1000 de persoane întrețineau 1148, în anul 2002, numărul celor întreținuți ajungea la 1621 (ceea ce înseamnă o creștere a sarcinii de întreținere în această perioadă cu 41,0%), pentru ca în prezent la o persoană ocupată să revină mai mult de două persoane care nu desfășoară o activitate organizată pe bază de contract de muncă. Desigur, la o asemenea situație a contribuit nu numai creșterea numărului de șomeri ci, mai ales, creșterea numărului de pensionari.
Tabel 12, privind șomerii înregistrați ( la agențiile pentru ocuparea forței de muncă ) și rata șomajului (la sfârșitul anului)
În România comunistă, în ciuda unor forme de șomaj nerecunoscut de sistem, se putea vorbea de o ocupare totală a forței de muncă. După 1990 însă, numărul de angajați a scăzut continuu , de la peste 8 milioane la cca 4,5 milioane. Șomajul pe termen lung e o realitate destul de răspândită și e cauza sărăciei pentru un număr mare de familii. Legea șomajului (nr 1/ 1991) a introdus măsuri de protecție pentru șomeri, dar ele sunt valabile pe perioade relativ reduse, nu și pentru șomerii de lung termen. Rata oficială a șomajului a oscilat în jurul a 10% din forța de muncă, dar șomerii de termen lung nu sunt incluși în statisticile oficiale (în 1997, de exemplu, 47% dintre șomeri erau șomeri de peste 24 de luni, conform Raportului Național al Dezvoltării Umane din 1998). Deși se lucrează „la negru”, fenomen negativ în sine, dar și cu consecințe pozitive, e prezent mai ales în zonele cu sector privat important, în special în marile orașe. Pentru șomerii din orașele monoindustriale sau din zonele „defavorizate”, șansele de a-și găsi un loc de muncă, fie și „la negru” tind către zero.
O altă categorie, de circa 9% din populația ocupată a intrat în categoria celor care au fost disponibilizați sau concediați din diferite motive, principalul fiind acela al restrângerilor de activitate (în urma restructurării, privatizării etc.). Aceleași presiuni economice legate de restructurarea economiei, la care este drept s-au adăugat și o serie de factori individuali legați în special de dorința schimbării domiciliului de la oraș la sat au determinat ieșirea la pensie mai devreme a circa 11% din populația ocupată. Trebuie precizat însă că procentele amintite trebuie analizate în context. Pe de altă parte grupurile sau categoriile de populație amintite sunt practic total distincte, adică procentele se cumulează, cu excepția a 1% din cazuri care au trecut prin toate cele trei forme de marginalizarea sau excluziune socială (șomaj, disponibilizare, pensionare timpurie). Dacă luăm în considerare și schimbările profesionale atunci, pe ansamblu, doar 0,1% din populația activă a fost afectată de toate schimbările amintite (datorate mobilității profesionale și pierderii într-un fel sau altul, a locului de muncă). Și tot puțini, doar o proporție de 1% din populația afectată a suportat, cum s-a arătat, atât costurile șomajului cât și pierderea locului de muncă și pensionarea timpurie. Aceste date arată că spectrul schimbărilor de mobilitate profesională și de marginalizare socio-ocupațională (pensionare timpurie, concedieri etc.) a afectat majoritatea populației active a României și anume circa o treime a fost afectată de mobilitatea profesională sau ocupațională și mai mult de o treime (aproape 40%) de procesul de marginalizare (șomaj, disponibilizări, pensionare timpurie). Prin urmare putem spune că mai puțin de o cincime din populația ocupată a României a rămas în afara acestor procese de mobilitate profesională/ocupațională și de marginalizare, într-o perioadă de aproape douăzeci de ani de tranziție.
Impactul schimbărilor amintite atât în planul ratei ocupaționale și marginalizării sociale cât și a adaptării la economia de piață este diferit în plan teritorial. Diferențele sunt semnificative atât pe urban-rural cât și pe provincii istorice. Aceste schimbări produc astfel inegalități sociale în profil teritorial.
Mobilitatea ocupațională a afectat ca volum, în egală măsură, populația activă rezidentă în mediul urban și rural. Dacă ne gândim la conservatorismul mai accentuat al modului de viață rural în raport cu cel urban, atunci fenomenul poate părea paradoxal. Dacă ținem seama însă că ruralul a primit o bună parte din forța de muncă disponibilizată într-un fel sau altul din urban și care s-a îndreptat spre activitatea agricolă din rural, atunci situația nu mai surprinde.
La sfârșitul secolului trecut, 38% din populația ocupată se regăsea în rural, o bună parte a acesteia provenind din orașe. Este lesne de înțeles că intensitatea mobilității oferite de schimbarea locului de muncă este mai mare în urban decât în rural, ponderea celor care și-au schimbat de cel puțin 2 ori locul de muncă în perioada analizată fiind de 10% în orașe, comparativ cu 5% procentul corespunzător pentru rural.
Mobilitatea profesională evaluată prin schimbarea ocupației și/sau a locului de muncă este diferită însă de la o regiune la alta și de la un județ la altul. Astfel, mobilitatea ocupațională cea mai redusã a fost înregistrată în Dobrogea și Banat, iar cele mai afectate regiuni din acest punct de vedere au fost Transilvania și Bucureștiul. Moldova și Muntenia, regiuni preponderent rurale au fost afectate de această mobilitate, la medie, tocmai din motivele de migrare urban-rurală de care s-a amintit. Intensitatea schimbării ocupației a fost mai mare în București, 8% din populația ocupată de aici schimbând de cel puțin 2 ori ocupația în această perioadă. În ceea ce privește schimbarea locului de muncă, cel mai puțin afectate au fost regiunile Muntenia și Banat, pe când cel mai afectate au fost Transilvania și Bucureștiul. Regiunea București se detașează clar la acest capitol al schimbării locului de muncă, ceea ce reflectă oportunitățile și dinamismul specifice orasului-capitală.
În profil teritorial structura populației ocupate pe ramuri și sectoare de activitate este concordantă cu indicele de dezvoltare economico – socială a regiunilor istorice: regiunile în componența cărora intră majoritar județe cu nivel scăzut și foarte scăzut de dezvoltare economică (Moldova, Muntenia, Oltenia) au o structură de ocupare caracterizată prin proporții ridicate de populație ocupată în agricultură și ponderi scăzute în servicii. Zonele cu indici de dezvoltare economico-socială foarte ridicată (București, Transilvania) dispun de o structură de ocupare în care sunt predominante serviciile și industria (îndeosebi cea prelucrătoare). Dobrogea, cu cel mai ridicat coeficient al structurii de ocupare în sfera serviciilor dar și cu valoarea cea mai redusă a acestuia în industrie, are un nivel mediu de dezvoltare economico – socială. Deși populația ocupată în sectorul privat a devenit majoritară în România începând cu anul 1995, structura sa pe ramuri și sectoare de activitate la nivel național nu întrunește cerințele unei economii de piață moderne, două treimi din persoanele din sectorul privat desfășurându-și activitatea în agricultură. Industria și serviciile sunt slab reprezentate de sectorul privat la nivel național, în populația ocupată. O tendință favorabilă o regăsim însă în mediul urban unde ponderea populației ocupate în servicii (sector privat) este mai mare de 50%.
Principalele schimbări în structura ocupării dupã statul profesional rezidă în continuarea procesului de reducere a numărului și ponderii salariaților și sporirea lucrătorilor pe cont propriu, a patronilor și a lucrătorilor familiali neremunerați. Patronii reprezintă o foarte mică proporție în structura populației ocupate (1,0% în 1999) chiar dacă numãrul lor a crescut de circa 5 ori fațã de 1991. 86% dintre aceștia își desfășoarã activitatea în orașe și 14% în mediul rural. Din păcate se pare că formarea clasei capitaliștilor români a avut loc mai degrabă prin rapt din patrimoniul unităților de stat, realizat mai ales prin cunoscutul mecanism al firmelor „căpușă” decât printr-o acumulare treptată bazată pe investiție și eficiență economică.
Principala modificare structurală la nivelul grupelor majore de ocupații în perioada analizată este dată de creșterea ponderii agricultorilor și reducerea proporției muncitorilor calificați și necalificați. Ponderile specialiștilor cu ocupații intelectuale și a lucrătorilor operativi din servicii și comerț nu s-au modificat semnificativ în această perioadă dar s-au accentuat discrepanțele dintre urban și rural, la aceste grupe de ocupații.
Este evident că anumite categorii socio-profesionale au fost afectate de schimbările amintite mai mult, altele mai puțin, în anumite zone transformările au fost mai intense (în special în București și Transilvania), în altele mai reduse.
Totuși dimensiunile schimbărilor arătate rămân semnificative, ca și costurile sociale pe care le-au determinat. Desigur că și disparitățile în profil regional au anumite explicații. În primul rând că regiunile nu sunt omogene și situația este relativ diferită la nivelul județelor și localităților pe care acestea le includ. În al doilea rând decalajele care apar nu sunt neapărat legate de cadrul spațial existent deși resursele naturale și infrastructura locală (zonală) au importanța lor, ci mai degrabă de factorii și mecanismele care generează regionalizarea spațiului social. Diferențele structurii sociale în profil teritorial sunt puternic dependente de specificul socio-ocupațional al populației implicate, acesta fiind determinat și el, la rândul său, de specificul dezvoltării economice și sociale a zonelor și localităților, de moștenirea culturală locală etc.
Populația ocupată văzută ca subiect al schimbării a fost afectată diferit în funcție de actorii sociali implicați în acest proces. De pildă, bărbații au fost implicați într-o proporție mai mare decât femeile în procesul de mobilitate ocupațională și marginalizare prin disponibilizare, dar și în participare la mediul de afaceri specific economiei de piață, pe când femeile au fost tot mai afectate de șomaj, dar au participat într-o proporție mai mare decât bărbații în cursuri de calificare. Tinerii de 18-30 de ani au fost subiectul celor mai multe schimbări. Ei au fost antrenați în proporții superioare altor categorii de vârstă (în proporție de peste jumătate dintre ei) în procesul de mobilitate ocupațională (schimbarea ocupației și/sau a locului de muncă) și cursuri de calificare dar au fost afectați în proporție mai mare și de șomaj și disponibilizări. Populația ocupată din grupa de mijloc (31- 55 de ani) s-a implicat mai mult decât alte categorii de vârstă în inițierea unor afaceri proprii, iar cei în vârstã de 56 ani și peste constituie majoritatea celor care s-au pensionat înainte de termen.
În funcție de nivelul de pregătire (educație), cei mai afectați de șomaj au fost absolvenții de școală profesională. Cei mai implicați în schimbarea ocupației și care au urmat cursuri de calificare au fost absolvenții de liceu. Absolvenții de studii superioare au fost mai afectați de schimbarea locului de muncă (37% din categoria respectivă și-au schimbat cel puțin o dată locul de muncă în cei 10 ani) și de intrarea în afaceri (peste 17% din categoria celor cu studii superioare au înființat cel puțin o firmă în cei aproape 20 de ani).
Din punctul de vedere al ocupației deținute, categoriile cele mai implicate în schimbări au fost patronii, muncitorii, maiștrii-tehnicienii și lucrătorii cu studii medii. (Mai puțin afectați au fost agricultorii și casnicele). Desigur că nu toate categoriile ocupaționale amintite au fost atrase în mod egal în schimbările la care ne referim. Maiștrii-tehnicienii au fost mai implicați în mobilitatea ocupațională prin pensionarea timpurie. Patronii în participarea la afaceri, schimbarea locului de muncă și a ocupației. Muncitorii sunt cei care au suportat intens primele două tipuri deschimbări: mobilitate ocupațională (în special schimbarea locului de muncă) și marginalizare socială (în special șomaj, disponibilizări și pensionare timpurie). Ei au participat mai puțin la integrarea în economia de piață prin implicarea în afaceri și urmarea unor cursuri de calificare. Antrenarea în sens pozitiv sau negativ în schimbările sociale amintite este semnificativ legată de venitul mediu al populației respective, mărimea venitului fiind cauză sau efect al acestor schimbări. Cei cu venituri sub medie au fost mai afectați de șomaj, disponibilizări și pensionare timpurie, iar cei cu venituri peste medie au fost mai implicați în schimbarea locului de muncă, afaceri și cursuri de calificare.
Practic, cei mai mulți dintre cei cu venituri sub medie dar afectați puternic de valul schimbărilor sunt muncitorii și lucrătorii cu studii medii. Ei sunt nu numai targetul schimbărilor, ci și categoriile sociale mai puțin pregătite pentru așa–zisa reformă economică a guvernelor postdecembriste. De altfel, cei mai afectați de efectul negativ al schimbărilor, șomaj, disponibilizări, pensionare timpurie sunt și cei care cred mai mult decât alte categorii că statul este cel care „trebuie să asigure tuturor un loc de muncă și un trai decent”.
Cu toată amploarea lor, schimbările în structura populației ocupate a României din ultimul deceniu al secolului al XX-lea și prima decadă din secolul al XXI-lea nu sunt rezultatul unei modernizări reale a economiei. Dacă ținem seama de specificul acestor schimbări și de categoriile sociale implicate, putem observa că ele sunt mai degrabă rezultatul lipsei unui program sau proiect social realist, destinat dezvoltării țării după 1989.
În aceste condiții, schimbările apar mai degrabă ca rezultat al prelucrării în mod imitativ a unor mecanisme formale (instituții, legi, politici etc.) de tipul „formelor fără fond” decât a construirii organice a unui „fond” sau conținut adecvat. Mai mult, în perioada analizată, în numele unei reforme economice utopice s-au distrus practic și acele elemente ale societății industriale dinainte de 1989 care mai funcționau, mergând de la anumite întreprinderi până la degradarea infrastructurilor agricole și urbane, a serviciilor de sănătate și învățământ etc.
În lipsa programelor concrete de dezvoltare și mai ales a resurselor care să le pună în operă, populația ocupată a suportat măsurile politice și economice sau, lipsa acestora, printr-un proces de adaptare care a condus mai degrabă la schimbări generatoare de subdezvoltare decât la modernizare și dezvoltare. Un exemplu ilustrativ pentru acest fenomen este cel al mișcării populației spre rural și agricultură.
Schimbările în agricultură au stat sub semnul unor opțiuni care s-au dovedit dezastruoase. Reforma agriculturii, bazată pe distrugerea cooperativelor și refacerea dreptului de proprietate a reprezentat, după C. Zamfir, o reformă mai degrabă primitivă, incapabilă să relanseze agricultura. Totodată, redistribuirea terenurilor exact sub forma inițiala a dus la o enormă fragmentare a proprietății. Încă de la început s-a știut că sistemul va crea confuzii juridice excesive, procese ruinătoare întinse pe lungi perioade de timp, tensiuni și conflicte. Reîmproprietărirea, în condițiile lipsei aproape totale de capital, cuplată cu lipsa unei politici clare de suport financiar pentru capitalizarea noilor forme cu șanse de dezvoltare, a întârziat relansarea agriculturii. Lipsa de protecție a sistemelor agricole colective moștenite a fost un alt factor distructiv. Exemplul cel mai relevant este cel al sistemelor de irigații, care au fost abandonate, lăsate pradă unei jefuiri complete.
Rezultatul cel mai clar al politicii agrare a fost producerea unei agriculturi cu proprietate fragmentată, sever decapitalizată. Multe gospodării au funcționat la nivelul unei agriculturi de subzistență, a cărei singura contribuție a fost compensarea sărăcirii severe a populației. Multe persoane care și-au pierdut locul de muncă au găsit o sursă de supraviețuire într-o agricultură primitivă, incapabilă să devină sursă de autocapitalizare. O asemenea agricultură, lipsită de șanse de dezvoltare, a reprezentat însă un factor de menținere a sărăciei, în care nivelul foarte scăzut de mecanizare și persistența unei parcelări exagerate a pământulului au dus la o re-țărănizare a satului, înțelegând prin aceasta că această categorie socială a făcut un pas înapoi în cursul natural al istoriei.
În agricultură, deși populația ocupată a înregistrat o crestere vizibilă până în anul 2000 (de menționat că în perioada 1990-2000 aproape o cincime din efectivele disponibilizate în ramurile neagricole a migrat în agricultură), în anii următori aceasta a înregistrat o scădere constantă, astfel încât în anul 2006, comparativ cu anul 2000, numărul acesteia este mai mic cu aproape un milion de persoane, proces specific de altfel economiilor europene. Cu toate acestea, ponderea persoanelor în agricultură, ajunsă în anul 2006 la 29,7% este în țara noastră una foarte ridicată față de ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană, unde această pondere era în anul 2005 de 4,9%.
Aproape 40% din populația ocupată a României se regăsește în perioada analizată în agricultură fără ca această concentrare să aibă la bază un program de investiții pentru dezvoltare. Este vorba mai degrabă de o ruralizare a ocupării forței de muncă bazată pe expulzarea unei părți a populației ocupate din orașe, care în lipsă de alte oportunități se îndreaptă spre mediul rural și munca pământului. În lipsa stimulentelor necesare agriculturii din partea statului se ajunge la practicarea unei agriculturi de subzistență, de tip medieval, în care forța de muncă este subutilizată sau vândută pentru hrană, iar productivitatea muncii rămâne extrem de scăzută.
Tabloul schimbărilor în structura socială arată, pe de o parte că anumite schimbări au condus la marginalizare, izolare socială sau excluziune socială accentuând fenomenul de sărăcie (mobilitate ocupațională descendentă prin disponibilizări, șomaj pe termen lung și pensionări timpurii) și, pe de altă parte, de o mobilitate socială și integrare în economia de piață cu conotații de modernizare (mobilitate ocupațională ascendentă, inițierea unor afaceri, urmarea unor cursuri de calificare).
Prin schimbările amintite și prin altele legate de mișcarea elitelor, s-a produs o accentuată polarizare a societății prin care, la o extremă, sunt o categorie de privilegiați care devin tot mai bogați și la cealaltă extrem, o categorie de dezavantajați, de săraci care devin tot mai mulți. Din păcate cele care domină, cel puțin din perspectiva costurilor sociale, sunt acele schimbări care au adus o parte importantă a populației în starea de supraviețuire, așa cum se întâmplă în zonele monoindustriale unde sărăcia devine practic generalizată la nivel comunitar. Rezultatele se văd cu ochiul liber, se extinde patologia socială sub forma economiei subterane, corupției, violenței, sărăciei, iar societatea în cadrul căreia toate acestea au loc este aceea a subdezvoltării.
3.4. Marginalizarea și excluziunea socială
În literatura de specialitate se vehiculează ideea conform căreia, după 1989, țara noastră se confruntă cu o criză sistemică a ocupării, criză observată, de regulă, la nivelul participării populației active (populația aptă de muncă – 15–64 ani) la forța de muncă, la nivelul volumului total al ocupării forței de muncă, al intensității participării la forța de muncă și al ocupării, reflectată prin ratele de participare/activitate și ratele de ocupare, la nivelul echilibrului dintre populația producătoare de resurse, de venituri și populația pre- și postactivă – rata dependenței economice – mecanismelor de gestionare a ocupării forței de muncă, al calității și cantității acesteia și al funcționării ei, al formelor de ocupare (apariția formelor atipice de ocupare) și influența acestora asupra capitalului uman, al șomajului de lungă durată și al efectelor acestuia asupra anumitor categorii de persoane (în special asupra tinerilor de 15–25 de ani și persoanelor în vârstă de 45–50 de ani), al fenomenelor demografice (scăderea natalității, îmbătrânirea populației, migrația tinerilor), al calității slabe a politicilor sociale de ocupare, formare și dezvoltare umană.
Ținând cont de evoluția pieței muncii și a fenomenelor emergente, o abordare a pieței muncii din prisma conceptului de excluziune socială este necesară, stabilind factorii ce pot crește riscul de apariție a excluziunii sociale de pe piața muncii și identificarea grupurilor de risc. Abordarea pornește de la definirea conceptelor (sărăcie, excluziune socială, marginalizare) și analiza secundară a datelor privind evoluția pieței muncii din ultimii ani, pe baza indicatorilor statistici ai pieței muncii ( și pentru asta, am luat în calcul mai ales datele oferite în Anuarul Statistic al României, de către Institutul Național de Statistică, anul 2007).
Prin prisma tuturor modificărilor survenite pe Piața muncii, a fenomenelor emergente pieței muncii și a factorilor exogeni sau endogeni, excluziunea socială de pe piața muncii, amploarea sărăciei în rândul categoriilor de persoane active economic, dar insuficient integrate pe piață sunt fenomene cu care încă se mai confruntă țara noastră, după aproape douăzeci de ani de tranziție.
Pentru a putea vorbi de excluziune de pe piața forței de muncă trebuie să avem în vedere conceptul de excluziune socială. „Excluziunea, aduce câteva precizări sociologul român Marian Preda, trebuie definită în termeni de incapacitate de integrare a individului sau grupului în unul sau mai multe (sub)sisteme dintre următoarele patru:
– sistemul democratic și legal, care presupune integrare civică;
– piața muncii, care promovează integrare economică;
– sistemul statului bunăstării, care promovează ceea ce poate fi numit
integrare socială;
– sistemul familiei și comunității, care promovează integrarea interpersonală”. Așadar, „ecluziunea socială este un concept cu o sferă mai cuprinzătoare decât sărăcia, întrucât, în afara nevoilor financiare nesatidfăcute (exprimate prin termenul de sărăcie), include și imposibilitatea pătrunderii în diferite relații sau sisteme economice, sociale, culturale și politice”. Excluziunea socială nu trebuie văzută ca o înlocuire a termenului de sărăcie, ci, mai degrabă, ca o noțiune largă și multidimensională a sărăciei, care consideră deprivarea materială, situația angajării și caracterul social asociat (formal și informal) drept componente majore ale dezavantajării. La deficitul veniturilor și, implicit, consumului – specific sărăciei – se adaugă o limitare, o barieră în calea participării la activitățile sociale, excluziunea socială exprimă neșansa de a beneficia de drepturi sociale, culturale, economice și politice. În timp ce procesul de „sărăcire” are drept consecință sărăcia, complexul de excluziune socială depășește excluziunea financiară și se oprește, ca efect, în deprimarea relativă.
Poate fi privită, totodată, și ca un atribut al societăților și se manifestă în modele recurente de relații sociale, în cadrul cărora indivizilor și grupurilor le sunt refuzate accesul la bunuri, servicii, activități și resurse.
Excluziunea socială poate fi abordată și ca o situație de eșec a realizării depline a unor drepturi ale individului. Plecând de la conceptul de excluziune socială, conceptul de excluziune de pe piața muncii și/sau excluziune ocupațională este definit de către Maria Daniela Stan (2004) drept „eșecul, respectiv incapacitatea sistemului de a promova integrarea economică a indivizilor/ grupurilor, manifestată la nivelul pieței muncii prin reducerea numărului de angajați, ca urmare a disponibilizărilor din economie (având drept consecință creșterea ratei șomajului înregistrat)”. În aceasta este prevazută și „incapacitatea/eșecul individului de a se integra/menține pe piața muncii și/sau eșecul/incapacitatea pieței muncii de a integra/menține indivizii pe piață”.
O categorie aparte de schimbări au fost suportate de către populația ocupată afectată de șomaj și cea disponibilizată sau care a ieșit la pensie mai devreme de vârsta normală de pensionare. Primii ani postsocialiști au însemnat pentru muncitori disponibilizarea în masă, inflație uriașă, scăderea condițiilor de trai și probabil cel mai important diminuarea statutului lor. Dezacumularile simbolice ale poziției muncitorului în cadrul noii economii de criză și în „reformare” sunt însoțite și de dezacumulări materiale severe. În diviziunea socială a muncii, bazată pe ierarhia cunoașterii, muncitorul ocupa în socialism o pozitie subalternă, însă din punct de vedere al ordinii simbolice acesta era actorul cheie al panteonului legitimator, în care ideea de legalitate și avangarda a sistemului îi confereau o poziție dominantă. Dacă până la sfârșitul anilor 1980 muncitorii au fost „încarantinați în cartierele lor socialiste”, începutul anilor 1990 și transformarea sistemului economic și al poziției lui cadrul relației de putere economică le aduce și o marginalizare socială treptată. Muncitorii, la nivel discusiv ideologic, erau actorii centrali în socialism, chiar dacă erau marginalizați de factori economici și funcționali în viața orașului socialist. Căderea socialismului și discursul reformist au determinat statutul social și rolul simbolic al muncitorului în fabrici, oraș și societate (degradare de status suferite în post-socialism). Marginalizați social sunt persoanele mai în vârstă cu educație redusă. Sub presiunea procesului de Reformă economică inițiată după 1989, aproape 40% din populația ocupată a suportat, într-un fel sau altul, costurile sociale ale tranziției de acest tip.
Categoriile marginalizate sau excluse social sunt rezultatul atât al rupturii profesionale, cât și al dezagregării și desocializării prin care trece populația României în perioada de tranziție. Practic, categoriile sociale afectate de schimbările amintite sunt impuse spre periferia societății și spre izolare diminuându-se posibilitățile de a mai juca un rol social important. În lipsa unei organizări interne și a sentimentului de apartenență la un grup social, marginalizații nu constituie o forță colectivă și cu atât mai puțin un grup sau clasă socială chiar dacă uneori apelează la anumite forme de protest, cum s-a întâmplat cu o parte a minerilor disponibilizați din Valea Jiului. Pe ansamblu, aceste categorii sunt cuprinse de sărăcie, de sentimentul inutilității și disperării. Redundanța și marginalizarea socială sunt mai mult decât o formă a mobilității descendente.
Cauza eșecurilor poate fi atribuită îndeosebi costurilor sociale ale reformelor economice. Din păcate, în țara noastră nu puține sunt exemplele privitoare la categorii sociale aflate în stare de sărăcie (extremă sau severă) sau în risc de sărăcire, care nu au un loc de muncă sau care muncesc ocazional, nu au surse de venit constante sau au surse de venit destul de mici. Ei sunt excluși sau se autoexclud de la anumite servicii sociale prin noncontributivitate, au un viitor nesigur și au pierdut și ca imagine, ajungând să fie etichetați drept „cei cărora nu le place munca”, deci „își merită soarta”.
Privind ratele de sărăcie raportate la categoriile de populație activă/inactivă, se poate susține ideea conform căreia șomajul sau anumite tipuri de ocupare, reprezintă un factor de risc al excluziunii sociale și al sărăciei. Acestea înglobează fenomene precum: șomajul prelungit; condițiile de viață cu venit redus; oferta de muncă de calitate slabă; necalificarea anumitor categorii sociale (șomeri de lungă durată); serviciile de sănătate precare pentru persoanele fără loc de muncă; abuzul de droguri și alcool în rândul persoanelor fără loc de muncă; locuirea în limitele subzistenței, lipsa de locuință sau condiții precare de locuire; riscul crescut de discriminare rasială; schimbări pe piața forței de muncă datorate globalizării și creșterilor rapide ale societății bazate pe structuri informaționale. Opusă șomajului, ocuparea ca factor al incluziunii sociale vine ca un segment social care generează independență economică, asigură participarea individului la structurile ocupaționale, fiind importantă atât pentru individ, cât și pentru comunitate. De aceea deținerea unui loc de muncă este un determinant important al incluziunii sociale și al integrării economice.
Identificăm următoarele grupuri de risc: șomerii, persoanele vârstnice, familiile monoparentale, familiile cu un singur membru angajat, familiile numeroase, persoanele cu probleme de sănătate sau cu dizabilități, persoanele din gospodăriile din rural.
Un punct important în înțelegerea problematicii excluziunii îl reprezintă identificarea surselor și factorilor excluziunii sociale de pe piața muncii și a tipurilor de excluziune socială de pe piața muncii.
3.5. Factori ai excluziunii de pe piața forței de muncă
În influențarea structurii și a evoluției ocupării își aduc contribuția un cumul de factori (demografici, economici, educaționali, socio-psihologici, factori de politică economico-demografică, socială, instituționali și culturali etc.), care guvernează dimensiunea (cantitativă și structurală) ofertei de muncă și volumul cererii pe piață. Factorii excluziunii de pe piața muncii pot fi grupați într-un model care cuprinde cinci categorii de factori: economici, sociali, educaționali, demografici și teritoriali. Fiecărei categorii de factori îi corespund anumite cauze și/sau surse de excluziune și subcategorii de factori.
În categoria factorilor economici ai excluziunii ocupaționale cuprindem o subcategorie largă de factori interdependenți și relevanți pentru modificările pieței.
În ultimii ani, piața muncii s-a confruntat cu diverse fenomene, precum stratificarea populației active în diferite categorii, fluxuri ocupaționale și apariția unor zone de interferență între ocupare și șomaj (de exemplu, munca la negru, munca cu timp redus – parțial – voluntar sau/și involuntar). Astfel, au fost frecvente perioadele fluctuante de activitate economică, ca o alternare a perioadelor de ocupare cu perioadele de șomaj, fenomene întâlnite, de cele mai multe ori, în perioadele de criză economică a firmelor, când apar formele de șomaj tehnic. Venitul scăzut acordat în această perioadă față de cel prevăzut în contractul de muncă îl confruntă pe individ cu o criză financiară, crescând gradul lui de risc de excluziune de pe piața muncii și ducând la formele de subocupare și subutilizare a individului în activitate.
Din punct de vedere al marginalizării sociale, anumite județe mai urbanizate sau cu zone miniere consistente aduc o contribuție semnificativă la situarea regiunilor respective în categoria celor cu valori peste medie din punct de vedere al dramatismului excluziunii sociale. Din punct de vedere al șomajului anumite regiuni preponderent rurale cum sunt Moldova, Muntenia și Oltenia „concurează” cu cele mai urbanizate tocmai pentru că ele au devenit locul de primire al migranților șomeri, în special, dar și al celor disponibilizați în particular. Pensionarea timpurie a afectat mai degrabă vestul țării și Bucureștiul.
Pot fi încadrate în categoriile vulnerabile: persoanele care și-au pierdut locul de muncă prin dispariția locurilor de muncă și persoanele disponibilizate. Probabilitatea de a intra în șomaj (vulnerabilitatea în fața riscului de șomaj) atinge în mod inegal diferite categorii de persoane active. Vulnerabilitatea este, de asemenea, ridicată pentru tinerii sau persoanele care intră pentru prima dată pe piața muncii, pentru persoanele care au o anumită vârstă (de exemplu, cei apropiați de vârsta de pensionare preferă ieșirea de pe piața muncii – pensionare sau retragere de pe piață) și, nu în ultimul rând, persoanele care au un anumit nivel de instruire, calificare. Totodată, schimbarea raporturilor de proprietate și a ramurilor economice, restructurările masive care au trimis în șomaj un număr mare de persoane (șomaj involuntar) au dus la creșterea ponderii anumitor profesii în defavoarea altora. La aceasta se adaugă și scăderea producției corelată cu perioadele fluctuante de ocupare. Restructurarea activităților multor întreprinderi a condus la o restrângere a numărului de locuri de muncă disponibile și, drept consecință, apariția și dezvoltarea unui sector alternativ, denumit de cele mai multe ori prin sintagmele economie ascunsă, economie subterană etc.
Creșterea sectorului informal a fost determinată de oferta limitată de locuri de muncă și de salariile mici din sectorul oficial. Sectorul informal se referă la toate activitățile generatoare de venit, dar care nu sunt reglementate de către stat. Piața muncii informale salvează segmentul de populație săracă care, supusă scăderii permanente a nivelului de trai, caută surse de venit suplimentare. De exemplu, transformările structurale ale economiei au dus la creșterea ocupării în agricultura de subzistență (de tip familial), în care predomină forma de auto-ocupare, caracterizată prin nivel redus de productivitate, cu manifestări evidente ale adâncirii procesului de sărăcire. De regulă, în decursul acestor ani ai tranziției, s-a dezvoltat o multitudine de practici subterane de câștigare a unor venituri.
Activitățile din sectorul informal pot fi distribuite în categorii, pe care M. Stan le-a clasificat în modul următor:
1. Activități nedeclarate specifice strategiilor de supraviețuire:
– munca ocazională/temporară;
– munca la domiciliu;
– activități caracteristice agriculturii de subzistență;
– mic comerț stradal.
2. Activități specifice strategiilor neoficiale/ilegale de câștig:
– activități neoficiale în cadrul afacerilor – evaziune fiscală, ca urmare a neplății impozitelor și taxelor, evitarea și/sau nerespectarea normelor muncii și a reglementărilor guvernamentale și instituționale;
activități ilegale: corupția și abuzurile de orice fel.
După unele estimări (făcute de către Institutul Național de Cercetare Științifică în domeniul Muncii și Protecției Sociale) privind ocuparea informală în România, desfășoară activități ce se circumscriu sferei de subzistență și completare a veniturilor, precum și activitățile desfășurate prin eludarea ori sustragerea de la respectarea legii între 20 și 27% din forța de muncă, respectiv între 2,4 și 3,1 milioane de persoane. Este de necombătut afirmația conform căreia ponderile mari ale persoanelor din sectorul informal sunt o consecință a dezechilibrelor dintre venituri și costurile sociale, întrucât reducerea ponderii salariilor în totalul veniturilor disponibile reprezintă principala cale de alimentare a ocupării în sectorul informal al economiei.
Un alt aspect al pieței muncii informale îl constituie piața neagră/ piața subterană a forței de muncă, definită ca o piață de muncă în cadrul căreia se desfășoară un set de acțiuni productive și legale, dar care sunt în mod deliberat ascunse controlului autorităților publice, în vederea evitării plății impozitelor pe venit, a taxelor, a contribuțiilor la asigurările sociale, a respectării legislației referitoare la salariul minim, numărului maxim de ore de lucru, a condițiilor de muncă și, nu în ultimul rând, pentru a evita procedurile administrative. Fenomenul are efecte negative, atât asupra sistemului, cât și asupra individului, deoarece determină scăderea numărului persoanelor ocupate pe piața formală, dar și excluderea indivizilor angrenați în acest sistem de la anumite servicii și facilități sociale.
Veniturile din economia informală ajută foarte multe gospodării să depășească starea de sărăcie, dar în același timp, insecuritatea veniturilor obținute și lipsa de stabilitate a așa-zisului loc de muncă le pot readuce oricând în aceeași stare. În același timp, veniturile informale adăugate la veniturile formale determină adâncirea inegalității veniturilor. M. Stan își sprijină afirmațiile pe următoarea distribuție:
Tabel 13 privind veniturile informale
La granița dintre formal și informal sunt formele particulare, atipice de ocupare (timp parțial de muncă, partajul locului de muncă, munca temporară), ca o consecință a insuficienței locurilor de muncă cu timp complet și ca o alternativă la șomaj. Lucrătorul cu timp parțial lucrează, conform codului muncii, 50% din timpul de lucru al unuia cu timp complet. Reglementarea privind timpul parțial de muncă al individului îl exclude pe acesta, parțial, de la accesul la anumite servicii și beneficii. În codul muncii este specificat faptul că o persoană cu timp parțial lucrează doar 50% din timpul de lucru al unei persoane cu timp complet de muncă, restul timpului de 50% este considerat ca nefăcând parte din timpul de muncă, deci este considerat ca fiind inactiv. Din păcate, în această situație se află un număr destul de mare de persoane care devin vulnerabile, ei aflându-se la granița dintre ocupare și inactivitate (persoanele care lucrează cu timp parțial voluntar) sau între ocupare și șomaj (persoanele care lucrează cu timp parțial involuntar).
Munca temporară constituie o altă sursă de insecuritate și precarizare a situației persoanelor active economic, componentă a economiei informale, presupunând desfășurarea unei activități economice pe o anumită perioadă de timp și cu o durată de muncă aleatoriu stabilită, în funcție de contract. Locurile de muncă temporare sunt preponderent ocupate de tineri și persoane cu un nivel de educație și calificare/specializare scăzut sau chiar inexistent, fiind angajați în ocupații care necesită o slabă calificare, în agricultură sau în cadrul firmelor mici. Vulnerabilitatea persoanelor ocupate temporar rezidă în muncă subremunerată (există tendința ca locurile de muncă temporare să fie plătite mai slab decât cele permanente), condiții de muncă precare și nesigure, acces scăzut la o serie de avantaje suplimentare, din cauza principiului contributivității (asigurările de șomaj și pensie, asigurările medicale sigure, concedii plătite, concedii de boală), existența programelor de muncă inflexibile (sarcini de lucru nestimulative, program de muncă la sfârșit de săptămână sau/și noaptea). Această formă de angajare scade veniturile indivizilor și îi descurajează să intre în structurile de ocupare complete, fiind un factor de insecuritate socială și excluziune.
Ca un efect al schimbărilor structurale, piața muncii se confruntă, simultan, și cu schimbări în ceea ce privește raportul de dependență economică, exprimat prin numărul persoanelor neocupate (inactive și în șomaj) ce revin la 1 000 de persoane ocupate.
Creșterea ratei dependenței economice generează efecte negative asupra persoanelor active. În afară de creșterea suportului financiar pentru membrii inactivi din familie, raportul poate duce și la o fiscalitate împovărătoare. Din această perspectivă se adaugă și tendința creșterii ratei populației ocupate cu timp parțial de lucru sau a persoanelor având convenție de prestări servicii și/sau contract de colaborare (formă de ocupare temporară).
Rata dependenței economice tinde să crească tot mai mult din cauza procesului de îmbătrânire demografică, populația tânără fiind „obligată” să alimenteze tot mai mult populația inactivă. Procesul îmbătrânirii demografice va avea efecte asupra productivității muncii sociale și a asigurărilor sociale, antrenând o serie de dificultăți, crescând foarte mult raportul de dependență economică.
În timp ce pensionarii s-au înmulțit rapid, numărul de salariați a scăzut dramatic după 1990, generând o mare criză a finanțării fondurilor de pensie și a altor fonduri sociale. Rata de ocupare este foarte mică la persoane tinere care accepta ușor să lucreze fără carte de muncă pentru venituri mai mari pe termen scurt. La ei se adaugă segmentul masiv de tineri care lucrează în Occident în condiții semilegale sau ilegale și nu au asigurare de pensii. În situația în care își perpetuează această poziție pe piața muncii, toți aceștia nu vor acumula suficiente contribuții pentru a beneficia de pensie sau vor avea contribuții pe perioade limitate, deci pensii mici.
Pe fondul scăderii populației tinere, perspectiva menținerii unei baze de contribuție solidă la bugetul de stat și fondurile de asigurări sociale scad vertiginos în condițiile în care ponderea populatiei de copii aflați în familie și școala în populația actuală va scădea cu 4 procente, tendința de creștere a ratei de dependență între populația vârstnică și populația de vârstă activă va continua și după 2050.
Ca pentru marea majoritate a populației, veniturile vârstnicilor, cu toate majorările intervenite, s-au caracterizat, în termeni reali, prin declin, ceea ce nu putea conduce la asigurarea unui trai decent. În plus, există un număr însemnat de persoane vârstnice lipsite de orice surse de venit, total dependente material de descendeți sau alte rude, în cazul în care aceștia există.
Perioadele de criză sau recesiune economică au efecte negative asupra nivelului veniturilor populației, generând fenomenul de disparitate salarială, care poate modifica atât cota de salarizare a populației cât și ponderea populației salariate. Deși, în ultimii ani, numărul salariaților s-a înscris pe o pantă descendentă, salariații continuă, totuși, să dețină ponderea cea mai însemnată în totalul populației ocupate. Salariile constituie și în prezent sursa de venit cea mai importantă pentru o parte semnificativă a populației. Mutațiile din sfera economică pot perturba sursa de venit a populației, mai ales în acele domenii de activitate ale economiei naționale care se confruntă cu scăderea producției sau în cele cu activitate neproductivă.
Direcțiile principale de schimbare manifestate în aproape cele două decenii de tranziție în evoluția structurii pe ramuri a economiei naþionale (scăderea considerabilă a populației ocupate în industrie cu 1,1 milioane persoane și creșterea ponderii populației ocupate în agricultură de la 27% la circa 40% cu peste 12 puncte procentuale) sugerează derularea unui proces de restructurare cel puțin din punctul de vedere al afectării populației ocupate. Din păcate restructurarea socială nu s-a desfășurat în sensul unei modernizări a structurii ocupaționale specifică capitalismului postindustrial. Mai degrabă putem vorbi, opinează sociologul român Dorel Abraham, „de conservarea unei structuri de ocupare înregistrată de România până prin anii ’60, concomitent cu extinderea sectorului privat, a activităților comerciale, financiar-bancare, de administrație publică și servicii”.
Prin urmare, mobilitatea în structura ocupării relevă pentru România un proces concomitent de dezindustrializare și reagrarizare a ocupării în condițiile unei creșteri modeste a sectorului de servicii și a capacității sale de a crea locuri de muncă pentru populația eliberată din industrie.
Reputatul siciolog Dumitru Sandu vine cu următoarele completări: „[…] faptul ca principalele pungi de sărăcie ale țării sunt în estul și sudul țării e în mare măsură condiționat de distribuția educației și agriculturii. Acestea sunt zonele țării în care stocurile de educație la țara sunt mai scăzute, iar gradul de ocupare în agricultură este mai mare. Mediul de câmpie este favorabil agriculturii ca activitate generatoare de venit scăzut. Ocupațiile agricole sunt prin ele însele mai puțin favorabile unei creșteri a stocului de educație a persoanei. În aceste condiții ale României, s-ar putea vorbi despre un „complex de sărăcie de câmpie”, ca o combinație genuină de capital uman scăzut și venit scăzut, asociate cu munca în agricultură.” Așadar, sociologul amintit asociază sărăcia, în mediul rural, cu lipsa educației și munca pământului, și așa precară și dificil de realizat, în lipsa mecanizării moderne.
Dezechilibrele survenite pe piața muncii sunt un efect al disfuncționalității pe alte segmente colaterale funcționării acesteia – de exemplu, asimetriile și turbulențele economice, educaționale, sociale etc. Schimbările survenite pe piața muncii, schimbarea raporturilor și a cerințelor pieței muncii, fluctuațiile frecvente pot antrena o serie de modificări în structura ocupațională a individului, crescând tot mai mult riscul acestora de a ieși de pe piață, sau gradul de dificultate de acces/integrare pe piața muncii.
Șomajul de lungă durată, ca factor socioeconomic al excluziunii ocupaționale, crește și mai mult riscul indivizilor de a fi „refuzați” pe piața muncii.
Tabel 14 cu șomerii înregistrați, beneficiari ai indemnizației de șomaj, pe grupe de vârstă
Șomajul pe termen lung, definit ca perioada de șomaj mai mare de 12 luni, și care cuprinde un procent de 57,68% din totalul șomerilor BIM, se manifestă pregnant în rândul bărbaților (58,13% șomeri de peste 12 luni, din totalul șomerilor BIM), al persoanelor din mediul urban (61,60%) și al persoanelor din categoria de vârstă 35–49 ani (20,41%).
Tabel 15 privind distribuția șomerilor după durata șomajului
Creșterea duratei șomajului a dus la acutizarea fenomenului și totodată, la creșterea potențială a numărului persoanelor descurajate. Persoanele descurajate sunt persoanele care, deși sunt disponibile să lucreze, nu întreprind nimic pentru a căuta un loc de muncă, fiind convinse că nu se pot încadra pe piața muncii. Ele constituie o categorie defavorizată a pieței forței de muncă, la care se adaugă persoanele subocupate. Fenomenul comportă un înalt grad de sezonalitate. Portretul persoanei descurajate este următorul: este, de regulă, persoană de sex masculin, provine îndeosebi din mediul urban, cu o vârsta cuprinsă între 35 și 49 de ani. Printre motivele principale ale descurajării persoanelor inactive se numără renunțarea la căutarea unui loc de muncă din cauza eșecului înregistrat până în prezent, urmat de motivul lipsei locurilor de muncă disponibile pentru a-i reintegra sau din lipsa informațiilor legate de găsirea unui loc de muncă. Dacă raportăm descurajarea la nivelul de pregătire profesională/nivelul de instruire al persoanelor sau la grupa de vârstă (în special, cei din categoria 35–49 de ani), se poate observa că cea mai mare parte dintre persoane a renunțat la a mai căuta un loc de muncă, resemnându-se cu starea de fapt și auto-excluzându-se de pe piață, apărând, așadar, repercursiuni și în plan psihic: scăderea încrederii în forțele proprii, schimbarea în sens negativ a imaginii despre sine, apariția complexelor de inferioritate în raport cu alții, scăderea motivației etc. Toate acestea duc la diminuarea nivelului cerințelor în ceea ce privește slujba, acceptând oferte sub nivelul pregătirii, ceea ce în timp conduce la deprofesionalizare.
Analiza factorilor economici a permis identificarea unor tipuri de excluziune ocupațională și atribuirea unor definiții. Astfel, excluziunea economică, ca tip de excluziune ocupațională, poate fi definită ca fiind incapacitate a individului sau a grupului de a se menține activ pe piața muncii, datorită nivelului scăzut al venitului.
Evoluțiile și modificările survenite pe piața muncii au efecte majore asupra nivelului venitului populației (surse de venit scăzute – indemnizație de șomaj sau salariu minim pe economie), asupra formei de ocupare (stat sau/și privat, formal sau/și informal) și implicit, asupra nivelului de trai al populației. Deși s-a încercat o diversificare a activităților și o sporire a surselor de venit, acestea nu au avut efectul scontat.
Nu au crescut veniturile populației, ci mai degrabă, s-au amplificat discrepanțele din cadrul acestora, a crescut inegalitatea și s-a amplificat fenomenul sărăciei. La acestea se adaugă și impactul statutului ocupațional, marcat de diferențe mari între veniturile obținute din salarii, din activități pe cont propriu, din proprietate, din agricultură, din pensii și din indemnizațiile de șomaj. Aceste diferențieri pot crește gradul de sărăcie a diferitelor categorii sociale, în special pentru șomeri, familii cu un singur venit și tineri care nu au reușit să se integreze pe piața muncii.
Acest tip de excluziune este secondat de excluziunea prin specializare/calificare, care vizează acea categorie de persoane necalificate sau slab calificate, care sunt marginalizate pe piața muncii prin venituri scăzute și locuri de muncă de o calitate slabă.
În absența unei strategii unitare de redresare macroeconomică durabilă, există pericolul stagnărilor economice prin creșterea gradului de sărăcie și prin apariția unei rezerve de forță de muncă necalificată și nemotivată, care ar putea să vizeze direct categoriile sociale cele mai afectate de fenomenul marginalizării: tinerii și șomerii.
Excluziunea prin timpul de lucru în activitate se referă la categoria de persoane active/persoane active momentan care prestează o activitate economică, dar sub limita timpului de lucru normal (persoane subocupate, considerate ca fiind locuri de muncă artificiale, care oricând pot fi sursă de potențiali șomeri sau persoane fără loc de muncă). Acest lucru este generat de tipul contractului de muncă (contract de muncă cu timp parțial – part-time) sau de activitatea sezonieră (contract de muncă temporar).
Evoluția pieței muncii și aplicarea unor politici sociale neadecvate specificului pieței muncii și categoriilor de persoane cu risc, în condițiile aderării la structurile europene și adecvării acestor politici cerințelor europene, eficiența redusă a guvernării și capacitatea instituțională redusă în satisfacerea nevoilor și așteptărilor oamenilor, toate acestea au adâncit tot mai mult criza ocupării și au permis apariția unor noi fenomene economice și sociale (excluziunea socială, excluziunea ocupațională, excluziunea economică etc.).
Ocuparea forței de muncă, așa cum reiese din analiza surselor, a factorilor și tipurilor de excluziune ocupațională, nu reprezintă doar o problemă a pieței muncii și a politicilor sociale orientate doar pe segmentul de ocupare, ci este o reflecție a funcționării tuturor piețelor, a factorilor demografici, economici, culturali, sociopsihologici etc.
Este nevoie de o coordonare și o articulare a tuturor politicilor pentru susținerea ocupării forței de muncă, adaptarea politicilor europene la contextul și specificul pieței muncii. Sunt categorii sociale care nu pot să obțină un nou loc de muncă, din cauza nivelului scăzut de educație sau a uzurii abilităților și calificărilor, ei fiind puși în situația de a nu face față posturilor oferite. Aceasta este combinată și cu imposibilitatea de adaptare la noi tehnologii, manifestată atât în termenii organizării muncii cât și în lipsa de oportunități (fie că sunt sau nu pe piața muncii) de a-și descoperi și reînnoi abilitățile, de-a lungul perioadei active de viață. Totodată, piața muncii s-a confruntat și cu fenomenul de flexibilizare/ fluidizare a muncii, generat de ciclurile economice, care a dus la forme atipice de angajare: angajarea cu timp parțial (cu durată a timpului de muncă sub cel normal prevăzut legislativ), angajarea temporară (cu timp determinat), munca nesalarială (în asociații familiale, pe cont propriu) și activități de voluntariat.
Cunoașterea formelor de manifestare a excluziunii sociale de pe piața muncii este utilă pentru promovarea politicilor sociale de prevenire și combatere a tuturor formelor de marginalizare socială și implicit ocupațională, promovarea unor valori și norme incluzive și a unei culturi profesionale.
Piața muncii ar trebuie să fie orientată spre elaborarea unor principii care să vizeze incluziunea indivizilor, prin asigurarea unor locuri de muncă corespunzătoare, inserția pe piața muncii a categoriei de „noi veniți”, evitarea decapitalizării capitalului uman și crearea unor actori sociali cu anumite mentalități și comportamente, adecvate unui model de ocupare de calitate și performanță. Totodată, politica privind piața muncii ar trebui să fie axată pe creșterea flexibilității pieței muncii și pe descentralizarea acordurilor colective. În același timp, trebuie flexibilizată și legislația în domeniul ocupării și șomajului (constrângerile privind angajarea sau concedierea persoanelor). Trebuie insistat pe dezvoltarea unei piețe competitive, care să încurajeze crearea unor sisteme publice și private rezonabile sub aspectul costului, astfel încât oamenii să poată lua măsuri împotriva riscurilor și să fie promovată echitatea.
3.6. Integrare și participare la dezvoltarea economiei de piață: recalificare și spirit antreprenorial
Mobilitatea a devenit cotidiană. Piața muncii și mobilitatea ocupațională, pozițională sunt coexistente. Mobilitatea ocupațională și cea a locului de muncă împreună cu mobilitatea geografică individualizează în aceeași măsura în care facilitează o permanentă îmbogățire a portofoliului de experiențe și strategii de viață. Stabilitatea e înlocuită de căutare, rolurile funcționale provoacă o perpetuă căutare a sensului vieții și a stategiilor de viață.
Sistemul ocupațiilor și mobilitatea ocupațională a persoanelor în sistem se transformă rapid și în profunzime. Rădăcinile acestor transformări sunt multiple: industria moștenită din perioada comunistă s-a dezintegrat într-o mare măsură (e.g. platforma industrială Republica din București sau orașele monoindustriale, zonele de minerit și de concentrare a vechilor uzine ale industriei grele) deducem că societatea industrială moștenită din epoca precedentă e în recesiune și lasă loc serviciilor/ noilor industrii ale informației sau comunicării. Fabrica, întreprinderea sau uzina manufacturieră dispărută au forțat numeroase persoane să se recalifice, să învețe noi ocupații, să opteze pentru mai multe servicii, să intre în șomaj real/ formal sau în starea de pensionare, toate dublate, atunci când e posibil, de angajarea informală pe piața muncii.
Alteori, au fost forțați să emigreze în străinătate pentru o muncă mai bine plătită, dar poate fără nicio legătură cu vechea ocupație sau calificarea formală.
Piața muncii a ajuns să fie scindată între două traiectorii: una ce corespunde societății industriale și se distinge prin standadizare, uniformitate și continuitate și alta care e produsul flexibilității mereu surprinzătoare a ocupației și muncii în schimbare, ca urmare a apariției noilor tehnologii/ industrii. Dintre cele două, prima este în recesiune, a doua în expansiune.
Mobilitatea ocupațională din perioada tranziției a atins proporții structurale, în sensul că mai multe categorii ocupaționale au dispărut pentru a lăsa locul altora noi. O astfel de transformare structurală se asociază cu dispariția sau cu înlocuirea întreprinderilor industriale ale epocii anterioare, ce corespund societății industriale clasice, și cu apariția noilor industrii și servicii ale societății postindustriale. Mobilitatea ocupațională structurală creează noi oportunități pentru indivizi. În locul integrării prelungite în aceeași organizație, a apărut fluxul migratoriu individual și colectiv de la o firmă la alta. În locul definirii identității prin rolurile ocupaționale statornice, a apărut căutarea de roluri pentru a se conforma identității mereu explorate și bunăstării mereu căutate. Cadrul didactic dintr-o comună poate deveni căpșunar în Spania, inginerul silvic din Brașov poate fi taximetrist în Canada.
Câteva date statistice: populația civilă ocupată în sectorul servicii a crescut în anul 2006 cu 28,6% față de anul 2000, o creștere importantă, care face ca ponderea acesteia în totalul populației civile ocupate să ajungă în anul 2006 la 41,0%, cu mult peste cea înregistrată în agricultură (29,7%) sau în activități industriale și construcții (29,3%). O asemenea creștere s-a realizat în principal ca urmare a deplasării forței de muncă către activități terțiare, respectiv comerț, finanțe – bănci – asigurări, învățământ și sănătate (vezi tabelul 11 ).
Dacă înainte de 1989, cea mai mare parte a populației ocupate era formată din salariați și membrii cooperatori, în perioada tranziției structura acesteia s-a modificat în mod radical, prin apariția unor categorii noi de populație ocupată, cu un statut profesional inedit precum: patron, lucrător pe cont propriu, lucrător particular neremunerat, ponderea acestora în totalul populației ocupate fiind apreciabilă.
În această perioadă s-au înregistrat creșteri a numărului de salariați în activitatea de construcții, comerț, hoteluri și restaurante, intermedieri financiare, tranzacții imobiliare, administrație publică și apărare, sănătate și asistență socială, dar și scăderi, mai ales în industrie, agricultură și învățământ. Pentru perioada următoare se așteaptă creșterea numărului de salariați în construcții și mai ales în servicii, dar și diminuări în industrie. În condițiile în care se estimează că în următorii cinci ani populația ocupată nesalariată să se mențină la un nivel relativ constant, este de așteptat că reducerea populației ocupate în agricultură (exclusiv salariați) să fie compensată de creșterea populației ce nu aparține categoriei salariați (patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremunerați). Un asemenea proces este explicabil, pe de o parte prin faptul că programele de modernizare a agriculturii vor conduce la reducerea populației ocupate în acest sector iar, pe de altă parte, prin aceea că dezvoltarea economică și socială va stimula în continuare extinderea profesiilor liberale.
Modificările profunde din societate și economie au condus la schimbări semnificative în structura educațională a forței de muncă, piața solicitând forță de muncă cu o pregătire corespunzătoare, în concordanță cu cerințele restructurării și modernizării economiei. În acest context, din punct de vedere al nivelului de instruire, structura populației ocupate, după nivelul școlii absolvite, a continuat să se îmbunătățească în toată perioada tranziției, dar mai ales după anul 2000, acest lucru fiind reflectat prin creșterea în ultimii cinci ani a ponderii persoanelor cu studii superioare și medii în totalul populației ocupate, conform tabelului de mai jos.
Tabel 16 privind structura populatiei ocupate totale, după nivelul de instruire, în perioada 2002-2006
O altă dimensiune a schimbărilor care au afectat populația activă a României este reflectată de implicarea în cursuri de recalificare și în activități de afaceri proprii. Forțând lucrurile, am putea spune că astfel de schimbări reflectă ceea ce se cheamă spirit anteprenorial. Datele de sondaj arată că peste 6% din populația activă a urmat în perioada 1989-1999 cursuri de calificare. De asemenea, 7% din populația activă a României a început după 1989 o afacere proprie. În fapt, este vorba, pe ansamblu, de o pondere de circa 13% din populație care s-a implicat mai activ în economia de piață fie prin dorința de a se adapta la noile exigențe profesionale apărute, ridicându-și nivelul pregătirii profesionale, fie printr-un comportament de tip anteprenorial specific oamenilor de afaceri.
Shimbările în statutul profesional sunt consecința directă a schimbării naturii proprietății și au efect direct asupra restructurării de clasă. Pe ansamblul țării este semnificativ faptul că predomină salariații (cu o scădere constantă dar moderată a ponderii lor) iar ponderea persoanelor cu statut profesional specific unei economii de piață (chiar și în formare), respectiv lucrător pe cont propriu, lucrător familia și patron, a înregistrat o creștere constantă dar modestă. Structura populației ocupate după statutul profesional este diferențiată de la o activitate la alta a economiei: lucrătorii pe cont propriu au cea mai mare pondere în agicultură (48 %), patronii sunt prezenți mai ales în comerț (8%) și în rețeaua de hoteluri și restaurante (peste 4%) iar salariații sunt prezenți în proporție de 82% în comerț și peste 90% în celelate domenii de activitate. Expresie a dezvoltării sectorului privat este și creșterea ponderii salariaților din acest sector: în 1995 ponderea salariaților din sectorul privat era de 12%; în anul 2000 ponderea acestora ajunsese la aproape 40% din totalul salariaților; concomitent ponderea salariaților din sectorul public a scăzut de la 835 în anul 1995 la 47% în anul 2000.
Așa cum s-a observat peste 13% din populația ocupată a României s-a mobilizat, s-a implicat sau a făcut ceva efectiv, sub forma cursurilor de calificare (6%) sau a inițierii unor afaceri pe cont propriu (7%). Dacă la aceștia adăugăm și pe cei circa 8% care intenționează să se implice în economia de piață, dar nu avut posibilități până în prezent, atunci am putea spune că tot a 5-a persoană de vârstă activă tinde spre un comportament anteprenorial. Aceasta nu înseamnă însă că populația mobilizată în această direcție a obținut și rezultate pozitive.
Implicarea populației în economia de piață arată că nivelul acestei implicări sau adaptări la economia de piață variază atât în funcție de mediul urban-rural, cât și în profil regional.
În perioada tranziției, imediat după eliminarea regulilor și instituțiilor precedente, s-a produs o multiplicare a oportunităților și o expansiune a rolurilor pe care o persoană le putea asuma în libertate. O stare confuză de scurtă durată a fost urmată de o decomprimare a sistemului și de o explozie a oportunităților de emigrare, de contestare, de ocupare, de consum etc. una dintre cele mai semnificative este explozia antreprenorialului în toate sectoarele sociale, dublată de contestarea tuturor regulilor organizației și ale gestionării sociale. S-au manifestat: un antreprenorial al recuperării de proprietăți naționalizate de regimul comunist, unul de exploatare a proprietății de stat, unul al inițiativelor particulare mai ales în sectoarele redistribuției, unul politic de înființare de partide și mișcări sociale, unul civic de inițiere a fundațiilor/ asociațiilor, unul al contestării publice etc.
Comportamentul anteprenorial este mai intens în mediul urban decât în rural fiind, ca volum de populație implicată activ în adaptarea la economia de piață, dublu în orașe decât la sate. Aceasta nu înseamnă însă că populația urbană este mai orientată spre capitalism, ci doar că la nivelul orașelor au existat mai multe oportunități (resurse umane și economice, mediu de afaceri etc.) decât în rural. Agricultorii au continuat din păcate, în lipsa unui sprijin substanțial din partea statului, să producă, adoptând un comportament economic de tip medieval, în special în lucrul pământului. Pe regiuni, comportamentul anteprenorial s-a manifestat mai puternic, peste medie, în special în București și în regiunile din vestul și centrul țării. Difuzarea socială a antreprenoriatului în comunitățile rurale este, de regulă, favorizată de capitalul relațional, de relațiile de utilitate pe care persoanele le pot activa. Sătenii care au multe relații folositoare cu persoanele din instituții (administrație, bănci, sistemul sanitar, poliție etc) au mai multe șanse să devină antreprenori. „Să devii antreprenor, atrage atenția Dumitru Sandu într-un studiu de-al său, este o problema de status si cultură. Probabilitatea de a ajunge în această nouă poziție socio – economică este mai mare pentru persoanele care o duc destul de bine, care au un vivel ridicat de educație în familie”.
Așa cum rezultă din datele prezentate, valul schimbărilor în viața socială a României, după 1989, a avut în centrul său populația ocupată, respectiv cei circa 10 milioane de oameni angajați în câmpul muncii. Circa 90% din populația ocupată a României din această perioadă a fost implicată, în sens pozitiv sau negativ, ascendent sau descendent, în vâltoarea schimbărilor care au afectat cariera profesională și integrarea socială, în esență structura socială a României. Restructurarea economică din România a afectat mult agricultura (de exemple, dezmembrarea cooperativelor de stat), industria extractivă (un exemplu, închiderea minelor de la Reșița), industria grea (ex: dezmembrarea unor întreprinderi chimice). Cu toate acestea, restructurarea economică facilitează activitatea din sectorul de servicii, ca exemplu, cele din turism.
Se poate spune că jumătate dintre cei 90% din populația ocupată a fost implicată într-o mobilitate pozitivă (schimbări de ocupație și loc de muncă, în sens ascendent, cursuri de recalificare și implicare în afaceri), iar cealaltă jumătate într-o schimbare cu impact social negativ (mobilitate descendentă și marginalizare sau excluziune socială).
În acest studiu, am adoptat perspectiva ecologiei sociale (sau a morfologiei sociale în sens durkheimist) de analiză a schimbărilor din societate. În acest cadru nu a fost prezentată însă decât o parte, aceea a morfologiei schimbărilor sociale care vizează populația ocupată a României. Aceste schimbări la nivelul populației ocupate au influențat evident modul de viață al tuturor românilor (inclusiv al pensionarilor și elevilor/studenților) fie și numai pentru faptul că aceasta este categoria socială care produce și administrează venitul societății.
3.7. STUDIU DE CAZ
O incursiune în substratul schimbării, cu accent pe realitatea demografică și ocupațională, comparativ cu situația existentă înaintea căderii regimului comunist; studiu axat pe Comuna Vulpeni, Județul Olt
Folosirea studiilor de caz în scopuri de cercetare rămâne unul dintre cele mai provocatoare eforturi depuse în domeniul științelor sociale. Ca strategie de cercetare, studiul de caz este de multe ori folosit pentru a contribui la cunoștințele noastre cu privire la indivizi, grupuri, organizații, societate, politică și alte fenomene înrudite, metoda permițându-le cercetătorilor să extragă caracteristicile evenimentelor din viața reală.
O concepție greșită foarte des întâlnită este acea că strategiile de cercetare ar trebui aranjate ierarhic. Mulți cercetători în științele sociale mențin în continuare convingerea că studiile de caz sunt adecvate pentru faza explorativă a unei cercetări, sondajele și istoriile pentru faza descriptivă, iar experimentele constituie singura metodă de a face investigații explicative sau cauzale. Această perspectivă ierarhică subliniază ideea că studiile de caz sunt doar o strategie preliminară și nu pot fi folosite pentru a descrie sau testa ipoteze.
Deși studiul de caz este o formă distinctă de investigație empirică, mulți cercetători disprețuiesc această strategie. Cele mai mari îndoieli au fost cele privitoare la lipsa de rigoare. De multe ori, cercetătorii au fost neglijenți sau au permis dovezilor echivoce să influențeze direcția descoperirilor și concluziilor. Lipsa de rigurozitate este mai puțin probabilă în cazul altor strategii, poate și datorită existenței numeroaselor lucrări de metodologie care oferă cercetătorilor proceduri precise ce trebuie urmate.
O a doua observație frecventă asupra acestei strategii este că oferă baze insuficiente pentru o generalizare științifică. Faptele științifice au ca fundament o serie de experimente care au replicat același fenomen în condiții diferite. În studiile de caz, se pot face generalizări în direcția ipotezelor teoretice, nu a populațiilor și universurilor.
A treia obiecție adusă studiilor de caz se referă la faptul că durează prea mult și că au drept rezultat documente voluminoase și nedigerabile. În unele cazuri, se face confuzia între studii de caz și etnografii. Spre deseobire de etnografii, care necesită de obicei perioade lungi de timp petrecute “pe teren” și pun accentul pe dovezi observaționale detaliate, studiile de caz sunt forme de investigație care nu depind doar de informații etnografice sau obținute prin observație participativă, ci un studiu valid și de calitate s-ar putea efectua folosind doar biblioteca, telefonul sau internetul, în funcție de tema studiată.
Pentru o mai bună înțelegere a suportului teoretic prezentat în capitolele anterioare ale lucrării am luat spre analiză situația concretă de schimbare relevată la nivel local, și anume în comuna Vulpeni, județul Olt, de-a lungul celor aproape douăzeci de ani de tranziție, și modul în care colectivitatea avută în vedere s-a acomodat schimbărilor de structură, cu accent îndeosebi pe factorul demografic și cel ocupațional.
Comuna Vulpeni este o localitate situată în partea de N-V a județului Olt, pe DJ 643A, la 50 de km distanță față de reședința de județ (Slatina) și 15 km față de municipiul Craiova, în câmpia colinară a Podișului Getic. Are zece sate în administrație: Vulpeni, Plopșorelu, Simniceni, Prisaca, Tabaci, Valea Satului, Cotorbești, Pescărești, Gropșani și Mardale; o suprafață de 4600 ha, din care intravilan, 360 ha, iar extravilan, restul de 4240 ha.
Alte date utile: numărul de locuințe este de 1680, dintre care gospodării în număr de 1418. La sfârșitul anului 2008, se are în evidență o populație de 2761 locuitori.
Comuna dispune de un număr de 4 gradinițe, în următoarele sate: Valea Satului (1), Prisaca (1), Soțani (1) și Gropșani (1), două școli cu clasele I-VIII, modernizate, conform standardelor europene în satele Valea Satului și Gropșani și două cămine culturale.
Activitățile specifice zonei sunt agricultura (cultivarea cerealelor îndeosebi și creșterea vitelor) și piscicultura (S.C. ECOSALT S.R.L.), iar activitățile economice specifice zonei sunt: AF-uri (Asociație Familiară) și societăți comerciale în agricultură, prestări servicii, comerț, alimentație publică și morărit. Nu există obiective turistice sau interes turistic pentru zona în cauză.
Context economico-social
Pentru mediul rural românesc, momentul 1989 a reprezentat un moment de eliberare de anumite constrângeri, în multe cazuri aberante și greu de suportat, dar și un început al unui proces de creștere a incertitudinii, odată cu intrarea, oarecum bruscă și neașteptată, într-o lume cu reguli noi și foarte puțin cunoscute.
Dacă până în 1989, întreaga populație activă a comunei era încadrată într-o anumită activitate aducătoare de venit (rata șomajului în perioada comunismului era zero), în special în activități agricole, în cadrul celor două C.A.P.-uri, Vulpeni și Gropșani, după anul revoluției, situația este cu totul alta: țărănimea este angajată în procesul confuz de preluare a proprietății pământului. Rezultatul deloc surprinzător a fost o proprietate extrem de fragmentată, complementar cu lipsa de echipament și capital, generând o agricultură de subzistență. Între timp, la nivel local, se înfințaseră și două societăți agricole (S.A. CEROM VULPENI și S.A. SPICUL GROPȘANI), care, din păcate, au dat faliment. În prezent, oamenii își lucrează, după posibilități, pământul și, de cele mai multe ori, devine realitate existența ogoarelor abandonate, chiar și în condițiile subvențiilor din partea statului. Demn de luat în seamă este și fenomenul reîntoarcerii în agricultură a celor ce, anterior, părăsiseră satul, pentru un loc mai bine plătit la oraș.
Oamenii de afaceri nu existau, practic, la începutul procesului tranziției, dar acest grup social s-a constituit rapid, pe măsura înființării întreprinderilor private sau a preluării a celor de stat. Ei au acumulat rapid bogație, în contrast cu sărăcirea majorității. Actualmente, s-au dezvoltat la nivel local mai multe asociații familiale și societăți, dintre care enumerăm câteva: în agricultură, A.F. FLOREA și A.F. BICICĂ, prestări servicii: S.C. CONINSALT S.R.L.; morărit: S.C. OVERTOP S.R.L., S.C. PAJURA S.R.L.; comerț: S.C. ADIVALI COM. S.R.L.; S.C. SFET COM. S.R.L. etc.
Schimbările socio-demografice
Schimbările specifice perioadei tranziției, schimbări ce au vizat îndeosebi restructurarea, reconstrucția spațiului socio-economic și politic, au “demarat” efecte și în sânul demografic al localității, afectând întreaga structură demografică și ocupațională a comunei.
Analizănd indicatorii demografici, disponibili în Arhiva Primăriei Vulpeni, se pot constata următoarele modificări de structură și de vârstă ale populației, în contrast cu situația existentă în momentul Revoluției:
– în anul 1989, locuitorii comunei erau în număr de 2960, până în anul 2008, aceasta a scăzut la 2761. Recensământul populației din 2002 indică o valoare a populației din localitatea Vulpeni de 2722. Dacă facem referire numai la segmentul de timp 2002-2008, se observă o foarte sensibilă creștere a populației, însă ținând cont în subsidiar de valorile natalității și rata fertilității, vom fi îndreptățiți să credem că această superficială creștere nu se datorează unei înviorări a natalității, ci, mai exact, unui fenomen des întâlnit în perioada tranziției: întoarcerea în satul natal al celor care părăsiseră locurile de proveniență, în favoarea unui loc de muncă la oraș. Per total însă, perioada tranziției aduce cu sine o modificare a numărului populației , în sensul descreșterii acesteia. Drept motive ale scăderii populației, putem invoca decesurile, migrația (și având în vedere amplasarea geografică a comunei în apropierea municipiului Craiova, este ușor de înțeles și anticipat o părăsire a locurilor natale, în favoare unei vieți mai bune, la oraș; totodată, nu omitem din observațiile noastre faptul că tot mai mulți tineri aleg să-și părăsească nu numai localitatea de baștină, ci și țara, migrând îndeosebi în țări precum Spania sau Italia. În cazul Comunei Vulpeni, numărul acestora depășește numărul de 150 de persoane, pentru anul 2008. Un alt indicator ce a favorizat scăderea populației este diminuarea numărului de nașteri anuale, care, până în 1989, era în jurul valorii de 25 născuți vii, în anul 2008, constatându-se prăbușirea fenomenului natalității, atingând o valoare de 12 nașteri. Așadar, rata natalității scade mai mult de jumătate; sporul natural este de departe unul negativ, având în vedere că anul trecut s-au înregistrat 53 de decese. Comparativ cu anul 1989, diferența între decese nu este una foarte mare, pentru că în anul anterior menționat, mortalitatea atingea valoarea de 51 de decese. Oarecum, acest fenomen rămâne constant, însă tinde spre a crește datorită faptului că locuitorii Comunei Vulpeni prezintă un segment de populație îmbătrânită semnificativ. Avem următoarea distribuție pe grupe de vârstă:
– până la 18 ani, 280 de locuitori;
– între 18 și 60 de ani , 1311 locuitori;
– peste 60 de ani, 1170 locuitori.
Situația prezintă câteva modificări evidente, 19 ani în urmă: reținem mai ales faptul că segmentul populației până în 18 ani este mult mai mare. Acest lucru se datorează mai ales faptului că erau interzise avorturile. Pe de altă parte, scăderea actuală aproape la jumătate a căsătoriilor (12 căsătorii înregistrate în anul 2008) față de anul 1989 (23 de căsătorii) denotă un cu totul alt profil al tânărului din mediul rural: el este mai precaut în ceea ce privește întemeierea unei familii, dorind mai întâi o oarecare stabilitate financiară. Totodată, insecuritatea specifică perioadei de tranziție a descurajat opțiunea tinerilor de a-și oficializa relația și de a avea copii, cu repercusiuni grave, pe viitor, asupra structurii pe vârste a populației.
Referitor la celelalte două segmente de populație (populație matură, aptă pentru a lucra, și populația în vârstă, pensionarii), datele disponibile reclamă câteva modificări în cei aproape douăzeci de ani de tranziție: astfel că dacă în 1989, populația activă era de 1420 de persoane, în 2008, a scăzut până la valoarea de 1311. Și în cazul populației vârstnice se constată o scădere: de la 1195 în anul 1989, la 1170 în 2008.
Este evident faptul că realitatea demografică este una dinamică, instabilă, însă lesne se poate deduce că schimbările de la acest nivel nu sunt unele pozitive. Consecințele sunt multiple și afectează întreaga comunitate, prin fragmentare și adâncirea diferențelor numerice dintre generații, cu implicări asupra regenerării și transmiterii intergeneraționale a valorilor și tradiției rurale.
Analiza întreprinsă în acest studiu de caz nu s-a limitat la o reda o evidențiere a elementelor demografice și a implicațiilor acestora, ci am încercat pe cât posibil, în continuare, să adun și câteva informații referitoare la structura ocupațională, în cazul comunei Vulpeni.
Informațiile culese în această direcție un sunt nici ele unele satisfăcătoare, dacă luăm în considerare următoarele:
– în 1989, lucra în agricultură, în cadrul celor două C.A.P.-uri mai sus menționate, un efectiv de aproximativ 685 de bărbați și 550 femei; restul până la 295 era reprezentat de segmentul navetiștilor, al celor care lucrau așadar în altă localitate de obicei, la oraș, în industrie), dar incă aveau domiciliu stabil în Vulpeni, un mic segment era încadrat în administrație (în general, sectorul terțiar), iar un număr foarte mic, de ordinul zecilor, era reprezentat de persoanele casnice (din diferite motive: boală, lăuze etc.). În 2008, avem un cu total alt profil al structurii ocupaționale: marea majoritate a populației se îndeletnicește cu agricultura (în foarte multe cazuri, unica sursă de venit), dar în condițiile actuale, agricultura nu mai prezintă un venit sigur, de tip salarial, fiind binecunoscut faptul că, până în momentul căderii regimului comunist, țăranul lucra pentru Stat, în cadrul unei economii centralizate și planificate, el primind un venit lunar pentru orele prestate în acest domeniu. Astăzi, se poate vorbi tot mai mult, din păcate, de o agricultură de subzistență, capabilă numai să ofere necesarul pentru a acoperi strict nevoile cele mai imperative. De multe ori, în literatura de specialitate, se aduce în discuție existența unei agriculturi care, mai degrabă, înlesnește și perpetuează starea de sărăcie la nivel local, decât să contribuie cu ceva la stârpirea ei. Drept dovadă, documentele puse la dispoziție de către Primăria Vulpeni au arătat faptul că, în prezent, numărul persoanelor casnice este mult mai mare și ajunge la valoarea de 511 persoane, din care beneficiază de Ajutor social numai 239 de persoane, adica 94 de familii.
La Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă, Slatina, sunt înregistrați 59 de șomeri, în Comuna Vulpeni, în realitate însă numărul acestora se estimează a fi mult mai mare, în condițiile în care foarte mulți și-au pierdut locurile de muncă în ultimii ani, fără vreo posibilitate de a se încadra iarași pe Piața forței de muncă.
Se estimează că, la nivel local, mai lucrează numai un număr de aproximativ 480 bărbați și 230 femei. Dacă raportăm acestea la datele referitoare la situația existentă înaintea căderii regimului comunist, vom constata că numărul femeilor angajate într-o activitate salariată a scăzut la mai mult de jumătate. Și în rândul bărbaților s-au înregistrat disponibilizări semnificative.
O serie de consecințe au decurs de aici: numărul femeilor care au ales calea migrării este mult mai mare decât numărul bărbaților; în lipsa unui mediu financiar stabil și previzibil, a scăzut în intensitate dorința întemeierii unei familii numeroase, așa cum se obișnuia mai ales în mediul rural, a crescut insecuritatea și stresul, astfel că au apărut și multiplicat fenomene deviante și degradante (înșelăciuni, hoții, prostituția etc).
Toate aceste date sunt menite a contura noul tablou al mediului rural românesc, înscris în pașii unei tranziții costisitoare și plină de neprevăzut. Contextual, se pare că și această localitate relativ mică și omogenă, în anii comunismului, este afectată în aceeași măsură de tranziție, prezentând puternice dezechilibre și fracturi, atât la nivelul indicatorilor demografici, cât și a celor ocupaționali, responsabili, într-o măsură însemnată de bunăstare economică și socială.
Pe viitor, în lipsa unei preocupări reale din partea celor aflați în poziții decizionale de a implementa politici de susținere a populației greu încercate, sărăcia va deveni o realitate valabilă pentru întreaga colectivitate, cu consecințe devastatoare de excluziune socială.
CONCLUZII
Lucrarea de față a avut drept obiectiv o incursiune în sfera schimbărilor antrenate de angajarea în procesul destul de costisitor al unei tranziții către democratizarea și adoptarea economiei de piață caracteristice Europei Occidentale. Aceste schimbări au implicat o reorganizare/ reinventare a spațiului socio-economic, după căderea regimului comunist, reconstrucție ce, la o analiză amănunțită, relevă și problemele cu care se confruntă în prezent societatea românească:
– probleme legate de restructurarea economiei, ce funcționează derizoriu după regulile pieței libere, încă în mod ineficient și inadecvat asimilate (și am exemplificat îndeosebi în capitolul întâi efectele apariției așa-numitelor firme- căpușă)
– probleme importante legate de retrocedarea pământurilor, după 1989, ce au condus la o agricultura fărămițată, fragmentată, de subzistență și, implicit, la sărăcire și deznădajduire;
– probleme majore legate de structura populației și implicațiile necesității regenerării ei, atenționănd asupra consecințelor revărsate asupra generațiilor viitoare, în cazul în care se va ignora imperativul de reînviorare a structurii pe vârste, prin încurajarea natalității și diminuarea fenomenului migrațional (amintind faptul că atât migrația internă, cât și cea externă au contribuit masiv la îmbătrânirea demografică rapidă a unor zone, în special rurale și mai ales a unor sate îndepărtate de orașele mari, fapt ce a sporit discrepanțele dintre diverse medii de rezidență și chiar a unor zone/ regiuni);
– probleme legate de structura ocupațională a populației din România, ce au generat sporirea inegalităților sociale, favorizarea excluziunii sociale pentru un segment masiv de populație și, în genere, scăderea standardului de viață. A apărut fenomenul de nesiguranță a locului de muncă, de incertitudine asupra salariului, fapt ce a dus la o creștere a neliniștii sociale și tensiunii economice și sociale pe piața muncii.
́Inegalitatea nu trebuie monodimensionată, ea nu se manifestă printr-un antagonism simplist și brut: individ-societate, ci printr-un ansamblu de stări sociale, economice, politice și morale derivate din diferite întrepătrunderi a conceptelor de : dreptate socială, siguranță socială, responsabilitate socială, egalitate a șanselor de participare la îmbogățire etc.
Inegalitățile sociale aflate în creștere periclită însuși echilibrul social și așa destul de precar în perioada de tranziție. ́De reținut este că inegalitățile economice se subordonează condițiilor pieței, în timp ce inegalitățile sociale reclamă acțiunea și decizia politică.
În ultimii douăzeci de ani, ca urmare a intensificării manifestării evenimentelor de ordin economic-social (șomaj, migrația forței de muncă, inflație, marginalizare socială etc.) a căror implicații se resimt la nivelul societății și cauzează tensiuni sociale, conflicte de interese materializate în stări de nemulțumire explozive, se formulează tot mai accentuat două întrebări: „Care este rolul protecției sociale în lumea de azi?” și „Care sunt perspectivele sale de dezvoltare?”.
Sărăcia însăși, ca o sursă majoră a tensiunilor sociale, impune o accentuare a funcțiilor protective ale colectivității.
Costurile sociale ale tranziției cuprind nu doar costurile renunțărilor (sacrificiilor) populației, ci și cele ale protecției împotriva deteriorărilor condițiilor umane și a calității vieții. De aceea, politica socială a perioadei de tranziție ar trebui să se caracterizeze în primul rând prin asigurarea protecției sociale în fața fenomenelor inerente acestei etape (șomaj, inflație, accentuarea sărăciei, marginalizare socială etc.).
În aceste condiții, guvernele sunt solicitate tot mai mult în direcția coordonării măsurilor privind politica pieței muncii, în contextul măsurilor de politică macroeconomică și al asistenței acordate de organismele internaționale.
Protecția socială în perioada de tranziție a devenit la ora actuală tema preferată de abordat în contextul modificărilor pe piața muncii. Ea reprezintă subiectul cel mai disputat și cel mai discutat în cadrul negocierilor colective, cât și la nivelul organizațiilor implicate în realizarea obiectivelor politicii sociale.
După câte s-a arătat în capitolul anterior, tinerii arată o mare mobilitate ocupațională pe piața muncii, ceea ce mărește riscul lor de a deveni șomeri, cel puțin o perioadă scurtă de timp. Dacă se adaugă și lipsa de calificare se poate înțelege de ce tinerii sunt înclinați să accepte locuri de munci mai puțin atractive. Similar, ei sunt mai predispuși la experimentare, adică sunt mai mobili decât adulții în ceea ce privește profesiile și locurile de muncă.
În România, fenomenul șomajului în rândul tinerilor are o notă oarecum inedită, fiind relativ nou. Dacă în vechiul regim politic se garanta prin lege asigurarea unui loc de muncă, garantare impusă prin sistemul de repartiții guvernamentale pentru absolvenții de liceu sau învățământ superior, după 1989 această procedură practic s-a desființat.
În noile condiții economico-sociale s-a dovedit că tinerii sunt cei mai vulnerabili și în același timp ei constituie nucleul și o sursă permanentă de șomaj. ́
Educația și formarea profesională a factorului uman, ca mecanism de elasticizare a ofertei de forță de muncă, au constituit de-a lungul anilor obiectul unor ample abordări și confruntări de ordin teoretic și practic.
În condițiile perioadei de tranziție în care piața muncii (în formare) este zguduită de puternice seisme, și într-un anumit sens întreaga populație, înainte de toate cea ocupată, este supusă unui proces de „restructurare” în plan spiritual, ocupațional-profesional și comportamental, educația, formarea profesională și recalificarea/reconversia profesională, în legătura lor nemijlocită cu ocuparea, reocuparea și reintegrarea profesională, tind să capete o valoare deosebită.
Recalificarea și reocuparea forței de muncă, prin dimensiuni, cost, efect de antrenare și propagare, tind să devină una din problemele majore ale tranzițieí.
Pe de altă parte, trebuie să se înțeleagă că reconversia profesională, respectiv perfecționarea profesională nu constituie terapii miraculoase care soluționează sigur problemele majore ale pieței muncii. Succesul lor în planul ocupării și reocupării forței de muncă, al funcționării pieței muncii rămâne dependent de asigurarea unui ansamblu de condiții înainte, în timpul și după derularea acestora.
Reconversia profesională a forței de muncă nu trebuie privită doar ca un mijloc de a scăpa de amenințarea șomajului, ci ca un mijloc de a obține o calificare mai înaltă, un loc de muncă mai bun și toate avantajele care decurg din aceasta.
După 1989, ocuparea forței de muncă a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate. Modificările au fost de amploare, ridicând numeroase probleme politicii sociale, atât din perspectiva ocupării, a pieței muncii, cât și din aceea a protecției sociale – asigurarea în caz de șomaj. ́ Din această problemă a ocupării derivă o multitudine de alte tensiuni sociale în legătură cu locuințele, formarea și disoluția familiilor, fenomenul tradițional etc.
Sistemul de securitate socială în România s-a dezvoltat inegal dacă avem în vedere condițiile de accesibilitate și nivelul prestațiilor pentru diferitele categorii de populație.
́ Ajutorul de șomaj a apărut ca o componentă a sistemului securității sociale. A fost creat un fond independent, extrabugetar, privind asigurarea de șomaj, finanțat din contribuții ale întreprinderilor și salariaților, fond din care se plătesc: ajutorul de șomaj, alocația de sprijin, cheltuielile cu pregătirea profesională a șomerilor etc.
́ Din anul 1990, bugetul asigurărilor sociale de stat a fost supus unor presiuni financiare, în special din cauza măsurilor de pensionare anticipată (la vârsta de 55 de ani – bărbați și 50 de ani – femei, dacă îndeplinesc condițiile de vechime integrată) și a scăderii numărului plătitorilor de contribuții de asigurări sociale, și urmării creșterii șomajului. ́
Începând cu 1991, pensiile, ca și salariile, au suferit o puternică eroziune datorită inflației, astfel că cea mai mare parte a pensionarilor se află în fața unei insecurități amenințătoare. Considerăm că este o problemă socială deosebită a perioadei actuale ea meritând o atenție specială din partea factorului politic.
Accesul la prestații de asistență socială a fost până în 1989 extrem de limitat, iar nivelul prestațiilor, foarte scăzut. Au predominat serviciile în instituțiile de asistență socială.
După 1989 a existat un val de cereri pentru prestații de asistență socială. Ele au fost motivate de nevoia mare de protecție a unor categorii de populație defavorizate, complet neglijate sub vechiul regim. Legislația adoptată în această perioadă a stabilit o serie de drepturi, în special de natură financiară, și gratuități pentru unele servicii.
O altă problemă este legată de faptul că asistența socială intră în responsabilitatea unui sistem instituțional, organizatoric și administrativ divers, complicat și chiar confuz. Principalele surse de finanțare sunt bugetul de stat și bugetele locale. ́
De regulă, în grupa „asistență socială” sunt incluse prestațiile pentru săraci, pentru cei amenințați de sărăcie sau care se află în situații speciale. Or, în această grupă ar trebui incluse prestațiile sociale care îndeplinesc concomitent două criterii: a) sunt acordate persoanelor sărace pe baza unui criteriu de verificare a venitului, sau persoanelor aflate în situații speciale (copii și vârstnici fără susținători, bolnavi cronici, handicapați etc.); b) finanțarea se face de la bugetul public (central sau local).
În procesul de reformă, inițiat în 1990, accentul a fost pus, în mod firesc, pe aspectele economice legate de construcția pieței: descentralizarea în conducere, liberalizarea instrumentelor pieței (prețuri, salarii, dobânda etc.), privatizarea etc. Schimbările în politica socială au fost mai puțin spectaculoase, deși consecințele sociale ale reformei pot fi caracterizate ca extrem de dure. Într-o anumită măsură, această orientare reflectă nevoia prioritară de schimbare a sistemului economic, de soluționare a problemelor acumulate în sfera economică, devenită neperformantă.
Și după câte s-a putut observa pe parcursul lucrării, în genere, perioada de după 1989 a însemnat eliminarea componentelor sociale încorporate în sistemul economic ce contravin în general unei funcționări eficiente a pieței: ocuparea deplină (în sensul cunoscut în vechiul sistem), caracterul egalitarist al remunerării muncii, subvenționarea prețurilor de consum. Aceste măsuri sunt concordante cu ideea retragerii statului din economie și cu înlocuirea intervenției directe a statului prin instrumente economice, în special de ordin financiar. Stabilizarea macroeconomică, reducerea deficitului bugetar au fost principalele obiective care au direcționat acțiunile guvernelor. Acest lucru nu a condus, din păcate, la absorbția naturală a dezechilibrelor din economie și, odată cu aceasta, la rezolvarea multiplelor probleme sociale. Dimpotrivă, derularea reformei, prin efectele ei, în principal șomaj și inflație, a condus la deteriorarea condițiilor de existență a marii majorități a populației, pe fondul accentuării tendințelor de polarizare a populației după nivelul de trai.
Ocuparea, salariile și subvențiile au suferit modificări radicale. Șomajul a crescut rapid. S-au luat măsuri de protecție socială a șomerilor, inițial pentru perioade relativ scurte, prelungite ulterior, ca urmare a creșterii șomajului de lungă durată. A fost introdus salariul minim care, de la finele anului 1993, este prevăzut a fi garantat la plată.
Atragem atenția că o politică pasivă față de activizarea pieței muncii în condițiile unui șomaj ridicat și accesul puternic diferențiat la resursele de existență sunt premise pentru accentuarea în continuare a inegalităților sociale.
Categorii mari de populație, în special tinerii care vor să intre pentru prima dată pe piața muncii, persoanele vârstnice care au lucrat și au contribuit la asigurarea pentru bătrânețe sunt dezarmate în confruntarea cu șomajul și inflația. Economiile, veniturile din salarii și pensii sunt puternic erodate, creșterea șomajului micșorând sfera celor care se pot autoproteja. Veniturile din proprietatea privată sunt încă nesemnificative sau nu se cunosc. ́
Derularea unor politici sociale în structurile de bază moștenite la care au fost aduse unele ajustări, au fost impuse mai degrabă de lipsa resurselor decât de racordarea funcționalității lor la noile condiții. Pe de altă parte, se constată întreruperi de funcționalitate a unor politici. ́
Deși protecția socială a fost declarată subiect de interes în programele tuturor partidelor politice, nu pare conturată o poziție clară legată de modul de soluționare a problemelor sociale grave ale României din ultimii ani. ́Realitatea a arătat că reforma a condus la agravarea problemelor sociale și la creșterea presiunii socialului asupra economicului. De aceea, considerăm că este necesară o mai mare seriozitate și o conștientizare a necesității implementării adecvate a politicilor sociale, în așa fel încât să vină în sprijinul populației afectate tot mai mult de costurile unei tranziții ce pare interminabilă, din perspectiva de față.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
́Cărți, tratate:
1) Belu, Loredana, Drepturi de asistență socială, Editura Universitaria, 2004, Craiova;
2) Boajă, Minică, Politici ale pieței muncii, Editura Universitaria, 1999, Craiova;
3) Chelcea, Septimiu, Personalitate și societate în tranziție, 1994, Editura Știință și Tehnică S.A., București;
4) Dubet, François, Le declin de l’ institution, Editura Seuil, Paris, 2002;
5) Ghețău, Vasile, Declinul demografic și viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, Buzău, Editura Alpha MDN, 2007;
6) Giddens, Anthony, The constitution of Society: Outline of the Theory of Structuration, Editura Polity Press, Cambridge, 2001 [1984];
7) Holmes, Leslie, Postcomunismul, Editura Institutul European, 2004, Iași;
8) Molmar, Maria, Sărăcia și protecția socială, Editura Fundația România de mâine, București, 1999;
9) Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate: Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003;
10) Pirzadeh, Ali, Tranziția din România între mit și realitate, Editura Craiova, Craiova, 2001;
11) Pop, Luana Miruna (coord.), Dicționar de politici sociale, București, Editura Expert, 2002;
12) Preda, Marian, Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002;
13) Rotariu, Traian, Demografie și sociologia populației: fenomene demografice, Editura Polirom, Iași, 2003;
14) Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spațiul dezvoltării: încredere, toleranță și rețele sociale, Editura Polirom, Iași, 2003;
15) Sandu, Dumitru, Spațiul social al tranziției, Editura Polirom, Iași, 1999;
16) Teșliuc, Cornelia Mihaela, Pop, Lucian, Teșliuc, Daniel, Sărăcia și sistemul de protecție socială, Editura Polirom, Iași, 2001;
17) Vlăsceanu, Lazăr, Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă, Iași, Editura Polirom, 2007;
18) Voicu, Mălina, Dezvoltare socială și legitimitatea politicilor sociale, în cadrul lucrării “O nouă provocare: dezvoltarea socială”, coordonatori: Cătălin Zamfir, Laura Stoica, Editura Polirom, Iași, 2006;
19) Voinea, Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978;
20) Yin, Robert K., Studiul de caz. Designul, colectarea și analiza datelor, Editura Polirom, Iași, 2005;
21) Zamfir, Cătălin, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”, Editura Polirom, Iași, 2004;
22) Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel, 1993, București;
Articole, studii:
23) Abraham, Dorel, Atlasul sociologic al schimbării sociale din România postdecembristă. Studii preliminare, în revista „Sociologie Românească, nr.1, XXX, Editura Polirom, Iași, 2000;
24) Bădescu, Ilie, Buruiană, Claudia, Șerban, Adela, Tranziții în satul românesc contemporan, în „Revista Română de Sociologie”, nr. 3-4, Editura Academiei Române, București, 2006;
25) Buruiană, Claudia, Percepția subiectivă a democrației și democratizarea societății românești (1990-2005) în „Sociologie Românească” V, Vol. IV, nr. 1, București, Editura Polirom, în colaborare cu Editura Asociația Română de Sociologie, Universitatea București, 2006;
26) Enikő, Veress, De/ Re-țărănizare în România, după 1989, în revista „Sociologie Românească”, Vol. III, București, Editura Polirom, în colaborare cu Editura Asociația Română de Sociologie, Universitatea București, 1999;
27) Ghețău, Vasile, Studii și cercetări: Declinul demografic al României: ce perspective?, în „Sociologie Românească”, Volumul II, Nr. 2, Editura Asociația Română de Sociologie, Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Institutul Social Român, în colaborare cu Editura Polirom, București, 2004;
28) Petrovici, Norbert, Excluderea muncitorilor în centrul Clujului. Gentrificarea într-un oraș central european, în revista „Sociologie Românească”, vol. V, nr. 3, Editura Polirom, Iași, 2007;
29) Precupețu, Marius, Determinanți ai satisfacției cu democrația în Europa post-comunistă în „Sociologie Românească” , Vol. IV, nr.1, București, Editura Polirom, în colaborare cu Editura Asociația Română de Sociologie, Universitatea București, 2006;
30) Preda, Marian, Impactul schimbărilor în structura populației României asupra sistemului de securitate socială, în „Sociologie Românească”, nr. 4, Vol. V, Editura Polirom, Iași, 2007;
31) Tufan, Nicoleta, Consecințe sociale ale fenomenelor migraționale după 1990, în România, în „Sociologie Românească”, Vol. V, nr. 4, Editura Polirom, Iași, 2007;
Link-uri:
32) http://www.intercultural.ro/europa/brosura_acquis.doc;
33) http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap2.pdf;
34) http://www.revistacalitateavietii.ro/2005/CV-3-4-05/5.pdf;
35) http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2000.1-4.a06.pdf;
36) http://www.iccv.ro/index.php/ro/remository?func=startdown&id=20;
37) http://www.revistacalitateavietii.ro/2004/CV-3-4-04/2.pdf;
38) http://www.capital.ro/articol/mineritul-isi-vede-cariera-amenintata-19886.html;
39) http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap3.pdf;
40) http://www.revistacalitateavietii.ro/2008/CV-1-2-2008/03.pdf;
41) http://www.spiruharet.ro/sesiuni-comunicari/word/4.3.pdf;
42) http://www.revistacalitateavietii.ro/2004/CV-3-4-04/10.pdf;
43) http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-VULPENI/201309/;
44) http://www.politice.ro/proiecte/111.pdf;
́
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Populatiei din Pespectiva Modului de Constituire Structurala Si Ocupationala (ID: 164137)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.