Scoala Romanesca de Sociologie

I. Istoricul monografiei

Introducere

Forme de cercetare socială premergătoare Școlii de la București

Constituirea Școlii sociologice de la București

II. Descrierea metodei

Constituirea sistemului sociologic

Etapele cercetării

Munca în echipă, semnificația ei

Cum au fost alcătuite echipele

Misiunea pe care o aveau membrii echipei

Avantajele cercetării de tip monografic, rezultatele acesteia

III. Descrierea cadrelor comunităților umane

Despre cadrele vieții sociale: cosmologic, biologic, istoric, psihologic.

Avantajul "cadrării" comunităților.

Importanța perspectivei socio-geografice, socio-biologice, socio-istorice,
socio-psihologice, pentru explicarea situației actuale

IV. Activitățile specifice vieții sociale

1. Despre activitățile (manifestările) vieții sociale: economice, spirituale,

etico-juridice, administrativ-politice

2. Legătura dintre cadre și activități, între activități și cadre

V. Evoluția satului românesc

Cum arăta satul românesc; devălmășia și depășirea ei

Racordarea satului românesc la comerț

Ce viitor ar fi avut satul românesc fără apariția formulei comuniste

Reformele comuniste și consecințele asupra satului românesc
contemporan

VI. Indicii de dezvoltare a satului românesc actual

Criteriul fizico-geografic

Criteriul demografic

Criteriul economic

Criteriul de locuire

Criteriul de echipare tehnică a localităților rurale

Criteriul social

Criteriile ecologice ale ruralului

Zonarea spațiului rural

VII. Concluzii

Satul românesc în perspectiva tranziției

Importanța metodei monografice pentru stabilirea căilor de dezvoltare a
satului românesc contemporan

VIII. Cuprins

IX. Bibliografie

=== biblliografie ===

Furtună C.

Guști D.

Guști D.

Guști D.

Herseni Tr.

Larionescu M.

Larionescu M.
coordonator

Mureșan M.
Mureșan D.

Roman T.

Roman T.

Roman T.

StahIH. H.

StahIH. H.

StahIH. H.

StahIH. H.

StahIH. H.

BIBLIOGRAFIE

Sociologia rurală în tranziție Ed. Institutului de Sociologie al Academiei Române, București 1993 Opere voi.l Ed. Academiei Române București 1968 Opere voi. VII Ed. Academiei Române București 1993 Pagini alese Ed. Științifică București 1965

Teoria monografiei sociologice Ed. Institutului Social Român București, 1934

Sociologie românească; studii și cercetări Ed. Institutului de sociologie al Academiei Române București, 1995

Școala sociologică de la București. Tradiție și actualitate. Ed. METROPOL, București 1996

Istoria economiei Ed. Economică, București, 1998

Introducere în sociologia economică, Ed. A. S. E., București, 2000

Sociologie generală. Note de curs

Sociologie rurală Note de curs

Tehnica monografiei sociologice Ed. Institutului Social Român, București, 1934

Teoria și practica investigațiilor sociale Editura Științifică, București, 1974

Probleme confuze în istoria socială a României Ed. Academiei Române, București, 1992

Contribuții la studiul satelor devălmașe Ed. Academiei Române, București, 1965

Nerej, un village d'une region arhaîque Imprimeria Statului, București, 1939

Sandu D. Sociologia tranziției Ed. STAFF, București, 1996

Vulcănescu M., D. Guști și Școala sociologică de la București,
Vlădescu Răcoasa, Ed. Institutului Social Român, București, 1937
CuleaA.D., Herseni Tr.

Bucuță Em., Stahl H.H., Neamțu O.

=== l ===

I. ISTORICUL MONOGRAFIEI

1. Introducere

în fenomenologia spiritualității românești, veacul al XX-lea este și veacul Sociologiei Românești, este momentul în care realitatea românească este investigată sociologic, iar conștiința de sine a românilor dobândește în plus o dimensiune și o întemeiere sociologică. Faza didactic – universitară a sociologiei de la finele secolului al XlX-lea și primii ani din secolul XX, a fost depășită odată cu lecția program de deschidere a cursului de istoria filozofiei grecești, etică și sociologie, ținută de Dimitrie Guști la Universitatea din lași în anul 1910.

De atunci și până în prezent, sociologia românească s-a mișcat cu avântul, regresul și revigorarea cercetărilor concrete și a teoretizărilor sociologice. Etapa clasică a acestei deveniri este situată în perioada dintre cele două războaie mondiale; prin elaborarea unui sistem sociologic original -model de investigare a realității sociale românești și teoretizare a rezultatelor – și prin ampla mișcare de cercetare monografică pornind de la sat până la sistemul social național-statal, se constituie școala sociologică a lui Dimitrie Guști.

Personalitate de referință a sociologiei românești și universale, Dimitrie Guști este cunoscut ca întemeietorul unuia dintre cele mai puternice sisteme sociologice care a rodit într-o școală științifică, Școala monografiei sociologice sau, altfel spus, Școala sociologică de la București, fondator de institute majore de sociologie și cultură, reformator al învățământului și culturii populare, om politic.

înzestrat cu un simț deosebit al problemelor sociale, Guști a sesizat că împrejurările social- istorice apărute după războiul de întregire a neamului, care a dus la crearea României Mari, au creat un mediu favorabil dezvoltării punctului de vedere sociologic.

La începutul secolului XX, sociologia din țara noastră era o știință speculativă care studia, mai ales, probleme de metodă și de sociologie generală; sursele de informare erau istoria și etnografia și erau examinate prin prisma științei franceze și germane, în special, iar sociologii români, destul de puțini dealtfel, aparțineau diferitelor școli sociologice străine, deci nu exista o sociologie românească și nici o școală sociologică românească.

Schimbările fundamentale intervenite în România după război, unirea tuturor românilor după o perioadă îndelungată de dezmembrare, contactul între culturi și civilizații, a atras o serie de fenomene sociale, care puneau în fața științei probleme demne de o cercetare atentă. Reformele îndrăznețe ca sufragiul universal și împroprietărirea țăranilor, au condus la situația ca țărănimea să devină una din cele mai importante probleme ale României noi, țăranii reprezentând în acea perioadă cea 80% din populația țării.

Știința este una din forțele societății, în sarcina ei fiind cuprinsă, printre alte probleme permanente care îi aparțin, și aceea de a răspunde la problemele pe care le ridică evoluția socială concretă în fiecare moment. O sociologie dezinteresată de realitățile și problemele societății în care ea evoluează, se îndepărtează și se autoexclude din viața culturală și științifică a țării. De aceea, în acea etapă, sociologiei îi revenea sarcina să se intereseze de realitățile sociale naționale, să devină românească prin conținutul său.

Aceste considerente, de ordin practic, istoric și social, au condus la orientarea oamenilor de știință, al căror reprezentant de seamă al vremii era profesorul și savantul Dimitrie Guști, spre o sociologie axată, în primul rând, spre cunoașterea vieții sociale rurale.

Societatea, după cum afirma Guști, "reprezintă un fragment de realitate, alături de viața spirituală și biologică și de natura fizică" și în aceste condiții, singura cale de cunoaștere a realității este cea a observației directe. Ca procedeu de realizare a observației directe a fost preferată monografia, deoarece ea păstrează caracterul unitar al vieții sociale. Realitatea socială concretă se compune din aglomerări umane, din grupuri, din comunități, din unități sociale, nu se regăsește "societatea", ci societăți bine conturate: sat, oraș, națiune, stat. Sociologia, ca știință a realității sociale, studiază datele astfel cum sunt ele în realitate, iar monografia sociologică a însemnat studiul unei porțiuni restrânse și unitare din viața socială.

Monografia, bazată pe observarea directă a realității, a fost singura metodă apreciată a fi demnă de acceptat de sociologie, deoarece aceasta trebuia să ajungă la teorie pe baza faptelor și să renunțe la metoda indirectă de interpretare a faptelor culese de alții (istorici, etnografi); cercetările monografice au fost considerate condiția de existență a sociologiei.

2. Forme de cercetare socială premergătoare Școlii monografice de la București

Termenul de monografie a circulat în mod diferit în știință, în cercetarea vieții sociale utilizându-se, în timp, mai multe metode al căror istoric se prezintă, succint, în continuare.

Metoda literară inductivă, așa – zisa" "metodă experimentală" a literaturii care și-a croit drumul artistic în lumea reală a vieții creând descrieri, uimitoare prin cunoașterea amănuntului și redarea veridică a atmosferei sociale. Pot fi dați ca exemplu, Balzac, care în "Comedia umană" a făcut un inventar al virtuților și viciilor timpului său, alcătuind un tablou complet al obiceiurilor epocii sale, sau Zola care a întreprins încercarea de
istorie naturală și socială a unei familii din veacul al XlX-lea (familia Rougon Macquart). Acestea, ca și alte romane de același procedeu literar, nu sunt decât monografii imaginare care ajută la intuirea realității dar nu asigură cunoașterea ei științifică, ele rămân doar ficțiuni.

Procedeul anchetei este tipul metodei empirice, constând în cumularea unui mare număr de fapte pe o suprafață întinsă, prin utilizarea unui interogatoriu de la distanță, scris. Anchetele sociale ofereau date bogate și amănunțite, permiteau descrierea unor situații sau fenomene la scară mare, dar nu permiteau întotdeauna stabilirea unor relații cauzale și nu ofereau o bază suficientă pentru explicații teoretice. Sociologia avea nevoie de o metodă de tipul anchetei care să-i ofere posibilitatea studierii comportamentelor sociale la nivelul unor comunități teritoriale sau al unor grupuri sociale de talie mai mare. Acest deziderat metodologic al sociologiei se va împlini odată cu cercetarea efectuată în 1924-1925 de către soții Robert și Helen Lynd, într-un oraș de mărime medie. Folosind metoda anchetei, ei au studiat pentru prima oară procesele sociale din cadrul unui oraș. Această cercetare nu a fost o simplă adaptare a vechii metode a anchetei sociale la specificul obiectului sociologiei, ci o elaborare mai profundă, asigurând anchetei, ca metodă sociologică, o bază teoretico-metodologică mai riguroasă.

O anchetă obiectivă mai vastă este și statistica. Datele statistice urmăresc o redare cantitativă de precizie a unei stări sociale, prin culegerea, gruparea și formularea în cifre a tuturor întâmplărilor sociale. Statistica socială prezintă un vast material comparativ, dar ea oferă numai indicații asupra faptelor, nu și explicații, de aceea Guști o considera ca o "sociometrie", o măsurătoare a societății deoarece datele statisticii fixează numai condițiile și nu cauzele existenței; statistica pur empirică este numai o tehnică de lucru și nu formează o bază suficientă pentru raționamentul sociologiei.

Statistica e împărțită între două curente. Pe de o parte, este tendința germană a statisticii descriptive, care vede în acest procedeu un instrument de precizare cantitativă a descrierii faptelor sociale, în relațiile cu sociologia statistica descriptivă fiind considerată o știință auxiliară sociologiei. O altă tendință este aceea anglo-saxonă, a statisticii matematice, care consideră că statistica nu este doar un instrument de descriere a faptelor sociale, ci o disciplină inductivă autonomă, care poate formula legi proprii fenomenelor de masă. în fapt, statistica rămâne un instrument perfecționat de descriere cantitativă a stării și mișcării fenomenelor sociale în ansamblu, dar fenomenele sociale fiind fenomene colective, statistica rămâne o metodă de descriere a realității sociale.

Etnologia s-a înscris și ea în domeniul cercetării socialului dar specialiștii o considerau lipsită de o fundamentare științifică corespunzătoare; Kroeber afirmă că "ceea ce lipsește etnologiei este explicarea cauzală, adică tocmai esențialul procedurii științifice".

Studiile folcloristice s-au distins în istoria cercetărilor sociale sub forma a două discipline, "Folklor", apărută sub această, denumire în anul 1846, la recomandarea englezului Wiliam Thoms de a numi astfel adunarea de material popular, și "Volkskunde", denumire dată în anul 1858 de germanul Heinrich Riehl științei care studiază legile naturii și viața popoarelor. Aceste două discipline au realizat un material științific bogat: dicționare, tratate, anuare, bibliografii.

În țară la noi, preocuparea pentru culegeri de obiceiuri și literatură populară este foarte veche, în această direcție se pot cita, opera lui D. Cantemir, "Descripție Moldaviae", culegerile lui D. Golescu de proverbe, glume și anecdote, sau ale lui Anton Pann, Alecsandri; deși valoroase pentru cultura noastră națională, nu pot fi considerate că au o valoare științifică, seria adevăratelor culegeri științifice începând cu cele ale lui Dem. Teodorescu, "Cercetări asupra proverbelor române. Cum trebuiesc culese și publicate; studiu critic și bibliograficul877), urmate de "Poesii populare române" (1885) și continuând cu "Materialele folcloristice" ale lui Tocilescu, "Culegerea de proverbe" a lui Zanne și alții. Aceste culegeri ale diverselor aspecte ale vieții populare s-au făcut pe baza "chestionarelor". De asemenea, în 1893, N. Densușianu a întocmit un chestionar despre tradițiile istorice și antichitățile țărilor locuite de români, precum și o serie de alte chestionare folcloristice privitoare la literatura populară. Dar strângerea bogatului material folcloristic, după cum aprecia Guști, "îngreunează ordonarea, selecționarea și interpretarea lui, dacă nu se face în cadrul înțelegerii totalului social și cultural", "în cadrul sistemului social din care sunt parte integrantă".

2.5. Un loc important în studierea științifică a fenomenelor sociale îl ocupă "Școala franceză" a lui Le Play. Această mișcare a preconizat pentru prima oară ca metodă de cercetare monografia, diferită însă ca punct de plecare și ca scop de monografia sociologică.

Frederic Le Play consideră că fundamentul științei sociale este monografia familiilor deoarece, potrivit concepției sale, societatea se reduce la un complex de familii, iar celula societății este familia. Societatea fiind totalitatea familiilor, studiul societății este studiul concret al familiei. Din punct de vedere metodologic, aceste monografii deschideau un nou drum în descrierea faptelor sociale , înscriindu-se într-o viziune mai largă, dominată de necesitatea de a asigura dezvoltarea unei științe sociale obiective , după modelul științelor naturale. O monografie având ca obiect o familie, consta în colectarea datelor conform unui plan detailat, în cadrul căruia locul principal revenea bugetului de familie. Sursa principală de culegere a datelor o constituiau observarea directă și convorbirile personale. Bugetele de familie prevedeau clasificări amănunțite ale tuturor cheltuielilor și corespunzător acestora, o serie de indicatori pentru diverse comportamente, în afară de observarea directă și contactul direct cu membrii familiilor studiate, această metodă folosea în subsidiar, ca sursă de date, observația indirectă (documente, legislații etc.).

Metoda monografică, ale cărei baze au fost puse de Le Play, a suferit îmbunătățiri continue datorită urmașilor din cadrul școlii leplayste.

Astfel, Henry de Trouville a perfecționat cadrul redus al monografiei lui Le Play, considerând că monografia familiei de lucrători prin alcătuirea bugetului de venituri și cheltuieli este insuficientă. El a încercat să îmbrățișeze ansamblul faptelor sociale stabilind un instrument de analiză metodică, numit "nomenclatura socială", respectiv o listă de fapte care trebuiau observate în ordinea în care se influențează în realitate. Dar nomenclatura sa este incompletă, deoarece diviziunile , clasele și subclasele pe care le cuprinde nu epuizează categoriile de fapte sociale.

Edmond Demoulins a fost teoreticianul unei metode de clasificare a societăților din punct de vedere geografic. Dar clasificările sale se reduc la simple enumerări geografice și neglijează diferențierile sociale ale popoarelor.

Le Play a provocat un adevărat curent de cercetări sociale, un rol important avându-l revista "La science sociale", înființată de abatele Trouville în 1866, publicație care a avut un rol deosebit în răspândirea teoriilor și principiilor de metodă precum și pentru publicarea anchetelor de teren. Metoda a avut un număr impunător de reprezentanți, dar contribuția lor la cunoașterea realității sociale a fost modestă viciul de fond fiind insuficienta orientare teoretică și metodologică.

2.6. O preocupare deosebită pentru culegerea și clasificarea faptelor sociale a avut-o sociologia americană. Sociologii americani recunoșteau criza teoretică în care se găseau, cei mai reprezentativi fiind conștienți de lipsa unei teorii științifice care să-i călăuzească în cercetarea realității sociale, încordarea socială dintre sat și oraș, apărută ca urmare a dezvoltării centrelor industriale și comerciale americane înainte de izbucnirea primului război mondial, a determinat oamenii se stat și de știință să efectueze studii amănunțite asupra orașelor și satelor. Inițiativele în organizarea cercetărilor de sociologie rurală le-au avut trei președinți, Theodore Roosvelt, W. Wilson și H. Hoover.

Roosvelt a creat în 1908 "Country Life Commision" , pentru cercetarea condițiilor de viață a populației de la țară. în 1919, W. Wilson a înființat pe lângă Departamentul Agriculturii o Secție a populației fermelor și vieții rurale, sub conducerea căreia s-a dezvoltat sociologia rurală astfel că în anul 1925, disciplina sociologiei rurale se preda în peste 500 de institute de învățământ (universități, colegii, seminarii teologice). H. Hoover a inițiat un studiu pentru cercetarea schimbărilor sociale contemporane, al cărui scop era atât cercetarea tuturor aspectelor vieții sociale americane, cât și încercarea de a găsi tendința lor generală, legea care le produce. O importanță deosebită pentru dezvoltarea studiilor de sociologie rurală a avut-o, în Statele Unite, inițiativa luată de Societatea americană de sociologie care, în 1916, a înființat și o secție de sociologie rurală, ceea ce a dat un avânt fără precedent dezvoltării acestei ramuri a sociologiei. Este de remarcat strânsa colaborare care a existat, în acea perioadă, în Statele Unite, între știința sociologiei și practica politicii de stat, rezultatele studiilor efectuate aplicându-se în practică prin Secția specială a Departamentului Agriculturii. Anchetele sociologiei rurale din Statele Unite ale Americii s-au bucurat de aceeași răspândire ca și monografiile franceze în Europa. Sociologia rurală aplicată a fost popularizată de guvern prin reviste și publicații, precum și de preoți, învățători, funcționari comunali, răspândindu-se astfel până în cele mai îndepărtate comune și ferme.

2.7. în spiritul american s-a înscris școala germană "sociografică" care a format al treilea tip de monografie. Aceasta a înlocuit ancheta etnografică și statistică prin așa zisa "sociografie", termen inventat de sociologul olandez Steinmetz, adică o descripție socială, propriu-zis și statistică, și etnologică, fără a avea altă ambiție decât a stabili un catalog de fapte sociale cât mai complet, un Corpus de documente sociale.

• Dintre contemporanii care au exercitat o influență mai mare asupra lui Dimitrie Guști în modul de a concepe cercetarea realității, a fost Paul Bureau cu lucrarea "Introduction sur la methode sociologique" (Paris-1923), care și-a adus contribuția la organizarea cercetării monografice din 1925 efectuată de echipa lui Guști și Jacques Valdour cu lucrările "La methode concrete en science sociale"Paris-1914), reluată ulterior cu denumirea "Leș methodes en science sociale"(Paris-1927). în lucrările lui Valdour există unele idei în problema metodei care se regăsesc, asemănător, și la Guști de ex., "metoda concretă a observațiilor trăite", precum și faptul că observatorul are rolul de "spectator imparțial, notând cu scrupulozitate tot ceea ce vede, ascultă, probează".

2.8. Mișcarea monografică autohtonă a servit și ea ca sursă de inspirație pentru Dimitrie Guști, în primul rând Ion lonescu de la Brad și Victor Păcală.

Ion lonescu de la Brad care poate fi socotit întemeietorul cercetării organizate a realității sociale românești sub formă de monografii, a inițiat cercetarea de pe poziția omului practic cu scopul de a se informa și cunoaște realitatea satelor românești după aplicarea reformei agrare de la 1864, vizând să găsească soluții de remediere, acolo unde este cazul. Aria de observație fiind foarte întinsă, în afara observației directe a utilizat tehnica de lucru a chestionarelor. Rezultatul acestor anchete au fost lucrările: "Agricultura română din județul Dorohoi", "Agricultura română din județul Mehedinți" și "Agricultura română din județul Putna". Aceste lucrări, valoroase pentru acea epocă, constituie un izvor de date autentice semnificative pentru starea social-economică a satelor studiate.

Lucrarea lui Victor Păcală "Monografia comunei Rășinari" (Sibiu-1915), a fost folosită mai direct de Guști și colaboratorii săi în perioada de început; autorul recunoaște cu modestie că a realizat monografia unei comune, fără nici o pretenție teoretică, prin prisma înțelegerii sale asupra realității comunei respective.

Comun acestor cercetări este elementul referitor la înregistrarea faptelor realității sociale astfel cum au fost găsite, dar neajunsul provine din faptul că nu aveau o doctrină, o teorie sociologică care să fundamenteze aceste cercetări. Ei au întreprins o cercetare empirică a realității, fără a extrage din fapte concluziile ce se impuneau.

3. Constituirea Școlii sociologice de la București

Dimitrie Guști a început teoretizarea metodei sale sociologice analizând critic ceea ce se făcuse până la el în acest domeniu. Monografiile sociale, anchetele, cercetările directe în concepția școlii lui Le Play, precum și cercetările etnografice, etnologice, folclorice, erau apreciate ca simple culegeri de material, fără ,valoare științifică. Eforturile remarcabile de cercetare empirică a realității sociale, cu gândul de a le impune o rigurozitate științifică, au condus la necesitatea îmbinării sociologiei cu metoda monografică. Ceea ce lipsea sociologiei era legătura directă cu faptele iar monografiei îi lipsea fundamentarea sociologică; de aici, îmbinarea sociologiei cu metoda monografică.

Obiectul de cercetare al sociologiei este realitatea socială, ceea ce impunea o legătură cât mai strânsă cu faptele iar aceasta se putea realiza numai prin observația directă. Observația se face în condiții bune, cu cât realitatea este mai restrânsă, mai bine delimitată; în felul acesta sociologia își impune calea monografiei ca metodă de cercetare. Dimitrie Guști concepea realitatea socială ca un sistem complex de cadre și manifestări. Cele patru cadre – cosmic, biologic, istoric și psihic – constituie mediul în care au loc manifestările economice, spirituale, politice și juridice. Formele concrete în care acționează acești factori sunt unitățile sociale (satul, orașul, școala, fabrica etc.).

"Angajamentele programatice" ale viitoarei școli sociologice gustiene au fost anunțate încă din anul 1910, cu ocazia lecției inaugurale susținută de Guști la Catedra de istoria filozofiei grecești, etică și sociologie, de la Facultatea de litere, drept și științe a Universității din lași:

ideea seminarului sociologic, gândit ca for de dezbatere și cercetare a științelor sociale cât și ca "parlamente consultative ad-hoc", similar instituțiilor din Lipsea conduse de K. Bucher și de K. Lamprecht, din Berlin, condus de Fr. von Liszt;

atenția deosebită dată științelor sociale particulare;

organizarea unitară a învățământului științelor sociale în universități;

caracterul precumpănitor metodic al cursului;

lucrările cu caracter monografic al acestor seminarii, menite să contribuie la reforma vieții sociale;

– prelungirea activității seminariilor prin institute sociale, reunind asociațiile specialiștilor din diferite ramuri ale științei.

Acțiunea de cercetare monografică prin echipe interdisciplinare moderne a cunoscut mai multe stadii în evoluția sa:

3.1. Prefigurarea echipelor monografice interdisciplinare (1911 1924) s-a conturat odată cu organizarea Seminarului de sociologie și etică la Universitatea din lași și cu înființarea "Asociației pentru studiul și reformă socială", devenită ulterior "Institutul social român".

Primul "Seminar de sociologie și etică" a fost conceput cu un dublu scop: didactic și științific. El a funcționat atât ca mijloc de comunicare între profesor și studenți, cât și ca un organism activ de producere a științei. Seminariile profesorului Guști au constituit o adevărată întreprindere științifică, în care studenții s-au format în cercetări concrete devenind capabili să desfășoare activitate în instituții sociale care întregeau activitatea acestuia. Un moment semnificativ în activitatea seminarului l-a constituit inițierea de "vizitații" la fața locului, care pot fi socotite ca germenii cercetărilor monografice de teren, în cadrul seminarului, studenții efectuau ca lucrări de seminar, anchete sociale, fie în țară, fie într-o mahala din oraș, activitatea continuându-se în cadrul campaniilor monografice de vară; contribuțiile membrilor seminarului se publicau.

Încă din perioada întoarcerii de la studii, Guști a gândit crearea unei asociații de oameni de știință, care bazându-se pe cercetarea, mai ales colectivă, să încerce reforma societății românești. Constituirea acesteia a avut loc în martie 1918, în casa lui D. Guști, sub denumirea "Asociația pentru studiul și reformă socială", iar organul ei publicistic a devenit "Arhiva pentru știință și reformă socială", în "apelul" lansat de Guști cu prilejul constituirii asociației publicat în primul număr al revistei (1919) și în "Statutele" Asociației sunt cristalizate direcțiile fundamentale ale concepției științifice și ale școlii sociologice gustiene. Asociația avea împătritul scop:

de a cerceta toate laturile vieții sociale românești, în mod dezinteresat și fără nici o prejudecată și tendință științifică sau politică;

de a propune reformele care izvorăsc, în mod firesc, din aceste studii;

de a lupta pe toate căile de propagandă pentru ca aceste reforme să
se înfăptuiască;

• de a contribui în largă măsură la educația socială a maselor.
Asociația a fost concepută inițial ca un centru de informare și

documentare, având cinci secțiuni, în februarie 1921 "Asociația" se transformă în "Institutul Social Român", ca organism privat, avându-l ca președinte pe Dimitrie Guști. Odată cu înființarea Institutului Social Român și a filialelor sale în centrele universitare, obiectivele inițiale de centru de informare și documentare sunt completate cu acela de for de cercetare științifică, structurat pe secțiuni: agrară, financiară, comercială, industrială, juridică, administrativă, politică, igienă socială și demografie, culturală, teorie politică și socială, politică externă, sociologie, probleme feminine.

Activitatea creatoare a Institutului s-a desfășurat în intervalul 1921 1933 prin lucrări cu caracter științific în secții, lucrări de răspândire a cunoștințelor sociale, conferințe și publicații. Aici s-au făcut primele cercetări de politică socială, s-au îmbunătățit texte de lege și coduri, s-a organizat primul recensământ al populației după război, s-a cercetat problema reorganizării învățământului de toate gradele. La secția de sociologie s-a însușit și apoi s-a continuat acțiunea monografică de la sate începută de membrii Seminarului sociologic de la Universitatea din București; a fost creat un sistem de sociologie și o nouă metodă de cunoaștere a satelor. Periodicul Institutului Social Român, "Arhiva pentru știință și reformă socială, a dezbătut în paginile sale toate reformele sociale ale României și culturii contemporane, având un aport deosebit în dezvoltarea științelor sociale și îndrumarea opiniei publice. O a doua publicație caracteristică a Institutului au constituit-o monografiile care, în primii ani, se refereau la probleme de mare actualitate (politica de bancă a României, reforma agrară în diferite ținuturi ale României etc.), la care se adaugă publicarea, în volum, a ciclurilor de conferințe publice.

Pregătirea teoretică a institutului s-a aplicat practic prin acțiunea desfășurată de către Fundația Culturală "Principele Carol", vizând dezlegarea problemelor importante ale satului românesc.

O altă publicație a institutului a apărut în anul 1930, "Sociologia românească", având drept scop popularizarea largă a științelor sociale, aplicarea lor la studiul satului românesc.

Remarcat ca o asociație de cercetători a științelor sociale din România, colaborarea institutului cu străinătatea s-a făcut prin schimburi de publicații, participări la congrese sau conferințe internaționale, primirea de oaspeți și observatori, realizându-se, pe această cale, o solidaritate științifică internațională.

3.2. Faza constituirii comunității echipelor monografice; principalele campanii monografice (1925-1934)

La început în structuri paralele, de construcție teoretică (Seminarul de sociologie) și acțiune practică reformatoare (Institutul social român), aceste structuri au fuzionat în 1929 în cadrul echipelor monografice studențești. Sociologia devine monografică; caracteristic, în această etapă este că primează cunoașterea asupra acțiunii sociale reformatoare.

Dacă în 1910 ideea de monografie avea la Guști sensul de tratare multilaterală și sintetică a unei probleme, în anul 1923 se înregistrează o modificare a viziunii sale sociologice, de trecere de la analiza critică a literaturii de specialitate la cercetări sociologice sistematice "de teren". Prima investigație sociologică bazată pe cunoașterea directă a faptelor sociale este ancheta asupra crizei studențești desfășurată de Seminarul de sociologie în anii 1923-1925. Chestionarul asupra vieții studențești constituie o transpunere operațională a concepției sociologice gustiene asupra voinței sociale, cadrelor și manifestărilor sociale. Chestionarul, ca și rezultatele anchetei au fost publicate în revista "Arhiva pentru reformă și știință socială".

În această anchetă au fost atrași experți nesociologi, aceasta fiind o particularitate definitorie pentru școala sociologică gustiană.

• Momentul hotărâtor al transformării sistemului teoretic creat de Guști în "practică metodologică" de investigare monografică a comunităților rurale îl constituie prima încercare de cercetare monografică din satul Goicea Mare, județul Dolj, în intervalul 20-24 aprilie 1925. Grupul de cercetători era alcătuit din 9 studenți ai Seminarului și era condus de profesorul Guști. Echipa studențească cuprindea primul nesociolog, un medicinist, din istoria echipelor sociologice interdisciplinare. Ea a fost considerată mai mult o "excursie științifică" a seminarului. Nu s-a atribuit fiecărui monografist o problemă, notările nu erau sistematice, fiecare participant își însemna în jurnal faptele pe care le întâlnea. Dar scopurile urmărite au fost atinse, în sensul că s-a făcut o confruntare a planului cu realitatea. Pe baza experienței căpătate în cadrul lucrărilor Seminarului, s-a întocmit chestionarul de monografie însumând 25 de coli șa p i rog raf i ațe, care a însemnat, în fapt, planul de cercetare monografică utilizat în campaniile monografice de la Rușeț și Nerej.

Această experiență semnifică debutul monografiei sociologice, în care s-a realizat o confruntare a teoriei cu realitatea.

• A doua campanie monografică s-a desfășurat la Rușeț, în județul Brăila, în perioada 12-26 iulie 1926, cu o echipă de 16 studenți conduși de profesorul Guști și asistentul său. Nu se asigura câte o echipă pentru fiecare cadru și, respectiv, manifestare, monografiștii fiind împărțiți pe probleme considerate mai importante: statistică, buget, folclor, studiul gospodăriilor țărănești, însemnările se făceau pe caiete individuale, iar observațiile se comentau în colectiv în fiecare seară. Rezultatele acestei a doua campanii sunt avansate în direcția unei maturități științifice; în cadrul ei s-au întocmit două tipuri de bugete: unul contabil, exprimat valoric, altul în cantități, pe tipuri de mărfuri.

• A treia campanie monografică de la Nerej, județul Vrancea, desfășurată în intervalul 16 iulie-16 august 1927, a avuit un număr de 40 de participanți conduși de profesorul Guști, în această campanie a fost testat integral planul monografiei sociologice. Principiul avut în vedere a fost acela al muncii colective, accentul fiind pus pe studiul sistematic al familiilor și gospodăriilor lor. S-a procedat la recensământul familiilor fiind supuse observației, fără excepție, casele întregului sat, după cum se exprimă H. H. Stahl, "prin iscodirea și cotrobăirea, în același timp înduioșată și neobrăzată, a vieții întregi a oamenilor, așa cum sunt ei, cu păcate tăinuite și trufii pe te miri ce." Această metodă a cercetării fiecărei case în parte a constituit o noutate față de campaniile precedente, când cercetarea nu a fost atotcuprinzătoare, anchetele fiind incidentale și determinate, mai ales de bunăvoința celor observați. Procedeul a contribuit la formarea unei noi psihologii în cercetarea monografică și a unei tehnici de lucru adecvate, dezvoltând concomitent aspectul teoretic corespunzător materialului experimental.

În aplicarea principiului muncii colective, au fost alcătuite echipe speciale pentru studierea anumitor probleme, în care scop s-au întocmit planuri de lucru, respectiv, pentru studiul bugetelor de familie, al vieții de familie și neamurilor, cercetarea stânelor, a folclorului, a devălmășiei cetelor răzeșești; informațiile se notau pe fișe.

Seminarul de sociologie se manifesta atât seara, prin discuțiile în cadrul cărora se stabilea, cu amănunt, teoria și tehnica de lucru, cât și în cursul zilei, prin aspectele și faptele pe care satul le oferea studenților cercetători.

În cadrul acestei cercetări, au fost elaborate primele versiuni ale monografiei integrale, constând în indicatori codificați, planuri și chestionare de cercetare, s-a făcut prima statistică juridică, s-a realizat prima colaborare a Seminarului cu o instituție universitară, respectiv laboratorul de anatomie și fiziologie al profesorului Fr. Rainer, s-u strâns multe documente importante și obiecte de muzeu.

• A patra campanie de la Fundul-Moldovei, Câmpulung – Bucovina s-a desfășurat în vara anului 1928, o perioadă de 30 de zile, cu un grup de 60 de participanți, atât studenți ai seminarului de sociologie, cât și monografiști de alte specialități, deci monografia nu mai era grupul de studenți care continua lucrările de la seminar, ci ajunsese o asociație de specialiști, în această campanie s-a continuat efortul de perfecționare a organizării muncii colective. Grupa de monografiști a fost împărțită în echipe având atribuții speciale de studiu: cosmologică, biologică, istorică, psihologică, economică, juridică, de folclor literar și muzical, estetică, filologie, pentru studiul stânei, familiei, gospodăriei, problemei femeii, industrie casnică, probleme culturale, politică administrativă, criminalistică, studiul manifestărilor religioase. Planurile de muncă necesare au fost discutate și redactate în amănunt în cadrul seminarului.

Această campanie a reprezentat un moment hotărâtor al desăvârșirii tehnicii și teoriei monografiei sociologice. Ca urmare a cercetărilor, a avut loc formularea în formă definitivă a ipotezei monografiei integrale.

După campania de la Fundul Moldovei, monografiștii au deschis primul muzeu sociologic destinat publicului, în două săli ale seminarului sociologic, în care s-au expus planurile de lucru și rezultatele obținute în campaniile anterioare, precum și obiectele colectate în Nerej și Fundul-Moldovei. Ulterior, obiectele au fost expuse la standul României de la Barcelona, unde s-a obținut medalia de aur.

• A cincea campanie monografică de la Drăguș, Făgăraș, s-a desfășurat în perioada 13 iulie – 16 august 1929, cu un grup de 90 de cercetători. Această campanie a însemnat validarea monografiei sociologice integrale, ca și un punct de vârf al cercetărilor monografice, prin complexitatea problemelor teoretice abordate, volumul și structura interdisciplinară a participanților, ca și prin calitatea de un înalt nivel a muncii depuse. Problemele au fost analizate în amănunt, până la epuizarea tuturor aspectelor, dovedind maturitatea la care ajunseseră cercetătorii. Echipele au fost repartizate pe cadre și manifestări. Ca metodă de realizare a observației, atât în această campanie, cât și în cele anterioare, s-au folosit mijloace de înregistrare mecanice, fonograme, fotografii, stenografierea povestirilor sătești etc.; ca o noutate în această campanie a fost filmarea (cu ajutorul serviciului cinematografic al armatei) a scenelor de ceremonii și a dansurilor, realizâdu-se un film documentar care a avut succes atât în țară cât și peste graniță. Și după această campanie s-au organizat două săli de expoziție în spațiul seminarului de sociologie, una cu o reconstituire a unei odăi, iar cealaltă cu unelte și fotocopii. Reconstituirea odăii drăgușene a fost expusă și la standul românesc al Expoziției de Higiena Socială din Dresda.

A șasea campanie monografică, Runcu, județul Gorj, s-a desfășurat în perioada 29 iunie – 18 august 1930 cu un număr de 67 echipieri. La acest moment teoria și metoda monografiei sociologice erau definitivate. Echipele au fost repartizate pe cadre și manifestări iar problemele au fost studiate în ritm rapid, extrăgându-se esențialul, fără a se insista pe detalii inutile ansamblului lucrării. Prezența la lucrări a unui grup de tehnicieni ai culturii tutunului, semnifică accentuarea orientării școlii de la cunoașterea monografică spre acțiunea socială. Cu ocazia acestei campanii s-a început redactarea unor studii privind teoria și tehnica monografiei sociologice, pentru
a fi strânse într-un volum destinat publicului larg. La lucrări a participat și un grup de 19 studenți din Leipzig, veniți în scopul documentării asupra metodei de lucru a monografiștilor români.

A șaptea campanie monografică de la Cornova – Orhei desfășurată în perioada 25 iunie – 13 august 1931, a avut un număr de 55 de echipieri și a utilizat aceeași schemă și metodă de lucru ca în campania precedentă. Bunele rezultate obținute în această campanie nu s-au datorat atât numărului mare de monografiști, cât experienței pe care aceștia o acumulaseră, în cadrul acestei campanii s-a efectuat pentru prima oară un studiu al procesului de urbanizare în România. Tot la Cornova s-a realizat cel de al doilea film al seminarului de sociologie, "Un sat basarabean – Cornova", document prețios al vieții acelui sat, sărac în porturi și datini.

• A opta campanie monografică din 1932, ca și a noua campanie, au însemnat revenirea în satul Drăguș. în vederea publicării celei mai bune dintre monografii, cea de la Drăguș, un grup restrâns de monografiști s-a reîntors în satul Drăguș, în vederea completării materialului, iar în 1933 s-au instalat în orașul Făgăraș, în vederea redactării.

3.3. Orientarea de la echipele monografice la echipele de acțiune culturală (1934-1940).

În 1934, odată cu preluarea funcției de director al "Fundației culturale regale Principele Carol"(deținută până în 1940), Guști reorganizează echipele constituind o nouă formulă a echipelor studențești orientate prioritar spre acțiune culturală. Ipoteza monografiei integrale a fost restrânsă la cercetarea corelată a problemelor sociale, departajate în patru categorii: "cultura sănătății", "cultura muncii", "cultura minții" și "cultura sufletului".

În 1938, munca echipelor este reorientată prin introducerea ipotezei monografiei sumare, la stăruințele unuia din colaboratori, A. Galopenția. Noutatea consta în aceea că tematica, comună pentru întreaga echipă, era axată nu pe problemele locale ale fiecărui sat, cum era inițial în concepția gustiană, ci pe problemele de interes național. Un număr de 860 de echipieri au cercetat, în 60 de sate, teme cu referire la: "populația și demografia locală" "evoluția și starea economică a satelor", "starea sanitară și culturală", "tipologia satelor românești".

Instituirea formală a Serviciului Social în octombrie 1938, avându-l în frunte pe Dimitrie Guști, a constituit o formulă de generalizare a experienței echipelor studențești. Această nouă organizație avea funcții complexe:

mijloc de pedagogie socială, prin care intelectualitatea primea o formație de "activiști sociali";

instrument de cunoaștere științifică a problemelor țării, operaționalizat de "Institutul de cercetări sociale" și filialele sale;

mijloc de a organiza centre model în sate și orașe;

for de coordonare a tuturor institutelor de acțiune socială.

După suspendarea Serviciului Social, cercetările monografice au continuat în cadrul Serviciului Central de Statistică, până în 1948, când noua reformă a învățământului a eliminat sociologia din învățământ și cercetare. Cercetarea statistică a redus posibilitatea acumulării de date complexe, realizată de metoda monografică.

II. DESCRIEREA METODEI

1. Constituirea sistemului sociologic

După cum afirma Dimitrie Guști, "noutatea cercetărilor monografice nu consistă atât în contactul direct cu realitatea, ceea ce se practică pe scară largă și în alte părți, cât prin posibilitatea oferită de un sistem de sociologie care, fără să prejudicieze cu nimic realitatea, îi asigură, dimpotrivă, o cercetare sistematică și integrală".

Principiile sistemului sociologic, astfel cum au fost reformulate de profesorul și cercetătorul H. H. Stahl, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Dimitrie Guști, schematic, constau în:

A. Orice societate se prezintă sub forma a patru manifestări:

spirituale-o lume de valori etice, artistice, religioase, științifice, etc.;

economice – o sumă de activități și forme de activități în vederea
agonisirii celor necesare traiului material;

juridice – forme de echilibrare a intereselor diverse aflate în conflict;

politice – frământarea conștientă a oamenilor în scopul organizării
instituționale a grupului social dat.

Aceste manifestări se surprind direct prin observație, așa cum sunt, într-un sistem de sociologie descriptivă, o sociologie a manifestărilor. Dar științific, trebuie găsit mecanismul care explică înțelegerii cercetătorului ce anume face ca manifestările constatate să fie acestea și nu altele.

B. Manifestările sociale sunt condiționate de cadre, care sunt patru la număr: cosmologic, biologic, istoric și psihologic. Ceea ce se înțelege prin problema cadrelor este de a afla geneza formelor sociale de viață, a cauzelor care determină felul de a fi al unei societăți și aceasta se realizează nu prin observare de fapte, ci prin raționamente aplicate faptelor observate.

Cadrele și manifestările sociale există și acționează deodată sau în paralel în virtutea legii paralelismului sociologic. Este un întreit paralelism: între manifestări, între cadre, între cadre și manifestări.

Strângerea materialului de manifestări trebuie să fie făcută în așa fel, încât să permită tratarea problemei cadrelor, deci trebuie făcută în strânsă legătură cu problema paralelismului tuturor faptelor sociale. Deci teoria cadrelor influențează munca celor care efectuează o monografie sociologică și ea este aceea care dă caracter sociologic unei cercetări de teren.

Monografia este o metodă cu o fizionomie aparte, specifică acelui tip de cercetare empirică de teren care presupune observarea directă a unei unități social-teritoriale sau a unui sistem social de alt tip; ea nu recurge la eșantionare dar efectuează un studiu exhaustiv al obiectului. Un obiect poate fi: o colectivitate teritorială (sat, oraș), o instituție socială (familie, primărie, școală, biserică), un proces social (proces de urbanizare, migrație socială), o categorie profesională.

Caracteristica de bază, esența metodei monografice este observația directă, respectiv culegerea și investigarea de fapte dar care nu trebuie să fie întâmplătoare, întrucât implică riscul erorilor. De aceea, în utilizarea observației directe, se impune respectarea unor principii pe care profesorul Guști le-a numit reguli ale unei bune cercetări monografice:

•pregătirea teoretică a observatorului: acesta trebuie să fie informat despre ceea ce s-a scris în legătură cu localitatea studiată și, totodată, stăpân pe planul teoretic de lucru, să fie capabil atât să culeagă faptele, cât să le și interpreteze;

•Sinceritatea și obiectivitatea față de fapte, ceea ce înseamnă înlăturarea prejudecăților de clasă, de educație, de epocă, de morală etc. și realizarea printr-un autocontrol, a unui spirit critic ascuțit;

•observația să fie exactă și completă adică să surprindă toate aspectele esențiale ale unui fapt, să cuprindă toate amănuntele, în varietatea, profunzimea și unitatea lor;

•observația să fie controlată și verificată, respectiv, să fie reluată, controlată și verificată pentru a avea certitudinea faptului înregistrat, ceea ce conduce la,

•raționamentul experimental, constă în verificarea concluziilor unui raționament care are ca punct de plecare o observație, prin concluziile de raționament ale unor noi observații;

•cercetarea să fie făcută de echipe de specialiști, deci să fie colectivă.

În monografia sociologică observația se îmbină cu intuiția obiectivă, adică participarea în mod direct, prin experiența personală la viața unei unități sociale, fără a deforma realitatea socială. Monografia sociologică îmbină observația spontană, exterioară a fenomenelor, cu observația fenomenelor provocate, experimentul. Deci metoda monografică este o metodă complexă, care își încorporează mai multe metode, sprijinindu-se, în primul rând, pe observația directă.

2. Etapele cercetării

Ca proces ideal, cercetarea sociologică se realizează prin alternarea a două faze: faza empirică a acumulării și standardizării faptelor și faza teoretică a interpretării acestora. Prin intermediul metodelor și tehnicilor utilizate, ea realizează o unitate dinamică între teoretic și empiric.

Cercetarea sociologică propriu-zisă presupune străbaterea unor etape obligatorii, de la selecția temei și formularea unor ipoteze asupra ei, până la analiza finală a datelor, concretizate într-un raport final de cercetare.

În cercetările efectuate sub conducerea profesorului Guști, realizarea unei monografii sociologice a urmat momentele principale ale unei etape de cercetare actuale, dar în sens mai restrâns, care, sintetic, constau în: pregătirea cercetării, cercetarea în teren prin culegerea datelor, analiza și interpretarea datelor, redactarea finală, astfel încât prin metoda inductivă, să se ajungă la generalizări.

2.1. în etapa pregătitoare se delimitau bazele științifice ale cercetării respectiv, planificarea și organizarea cercetării, stabilirea măsurilor administrative, precum și expunerea problemelor de cercetat și inventarierea cercetărilor anterioare. Deosebit de importantă în etapa de pregătire a cercetării era latura științifică a acesteia, buna pregătire teoretică a observatorilor sociali; ei trebuiau să se informeze asupra cercetărilor anterioare, a documentelor scrise despre unitatea socială studiată, în caz contrar, ar fi putut culege, alături de faptele semnificative și pe cele nesemnificative.

Munca științifică începea cu fixarea fenomenelor sociale care urmează a fi cercetate, a unităților sociale, sau a regiunii, tipice, reprezentative, pentru un număr cât mai mare de fenomene sociale, în prima etapă a cercetărilor monografice s-a început cu cercetarea satelor, considerându-se, la acel moment, că satul românesc constituie un fenomen de bază al întregii vieți sociale, în prealabil alegerii satului se fixa regiunea; se strângeau din vreme informațiile scrise care existau cu privire la aceasta, se alcătuia o bibliografie completă a tuturor cărților publicate cu referire la acea regiune și se extrăgeau pe fișe toate informațiile (informații geografice, lucrări care pot da o perspectivă asupra procesului de dezvoltare locală, informații demografice, semnificative asupra procesului de evoluție a populației, informații etnografice și de folclor); se cereau de asemenea informații verbale de la cei care au cercetat regiunea. Din suma totală a satelor se selectau câteva, apoi se trimitea în cercetare o echipă care cutreiera regiunea și apoi prezenta un referat asupra celor constatate; cercetarea terenului, sat de sat, uliță de uliță, pe care Stahl o numește "periegeză", da posibilitatea cunoașterii locului unde trăiesc oamenii și o înțelegere mai directă a vieții lor; tehnica de bază era observația directă. Pe baza concluziilor referatului și ținând seama și de informațiile luate anterior, se hotăra satul care va face obiectul monografiei.

2.2. Etapa selectivă a cercetării presupune, din perspectiva unei teme alese spre cercetare, o orientare spre selecția unor fapte relevante pentru cunoașterea socialului, ignorând restul faptelor. Selecția temei era însoțită deci, de elaborarea unor ipoteze asupra domeniului supus cercetării. Stabilirea ipotezelor de lucru este necesară deoarece faptele supuse observației nu pot fi înregistrate în întregime, ele trebuie selectate. Ipotezele de lucru servesc la sistematizarea observațiilor în vederea unor raționamente experimentale.

2.3. Deosebit de pregătirea teoretică, se asigura cercetătorilor îndrumarea tehnică sub forma planurilor de lucru și formularelor.

Planurile de lucru sistematizau problemele ce urmau a fi cercetate pe capitole și subcapitole și indicau scopul urmărit în studiul faptelor. Planurile speciale indicau întrebările ce trebuie puse în legătură cu o problemă, orientând cercetarea ei sistematică.

Formularele prezentau importanță deoarece acestea reduc cerce
tarea la termenii esențiali ai problemei și o uniformizează ducând la rezultate comparabile. S-au folosit pentru întocmirea recensămintelor, în studiul natalității, mortalității, întocmirea bugetelor, la statistică economică, studiul alimentației, igienei, sănătății, în cercetările antropologice și psihologice, fărâmițarea proprietății.

Fișele s-au întrebuințat, alături de planuri de lucru și formulare, în cazul tuturor cercetărilor. Sistemul fișelor servea pentru notarea rapidă a constatărilor, evitându-se astfel erorile care pot apare prin memorarea informațiilor. S-au utilizat următoarele tipuri de fișe:

fișa de informator cuprindea date referitoare la cel de la care se culegea informația: nume, prenume, sex, vârstă, origine etnică, religie, stare civilă, categorie socială, situația militară și gradul de cultură.

fișa de material în care se notau constatările și răspunsurile obținute.
Prezintă trei tipuri:

• fișa de constatare cuprinzând fapte văzute și verificate de cercetător, înregistrate prin observație directă și reîntregite prin desene,
fotografii, filme și alte mijloace mecanice de înregistrare;

fișa de interpretare cuprinzând impresiile cercetătorului; trebuie să
ofere interpretarea obiectivă a faptelor și nu impresia personală;

fișa de opinie cuprinde opinia informatorului despre un lucru;
întrebuințată în studiul mentalităților, credințelor, concepțiilor;

fișa de răspândire și fișa de frecvență arăta cât de des este
răspândit fenomenul studiat precum și frecvența desfășurării lui.

fișa de circulație indica mecanismul de transmitere a fenomenelor
sociale (din bătrâni, din armată, de la oraș etc.).

După fixarea unităților sociale se alegeau echipele, în număr de nouă, corespunzătoare condițiilor de viață (cadrelor), acțiunilor sociale (manifestărilor), relațiilor și proceselor sociale.

2.4. Etapa de colectare a datelor se realizează în funcție de tehnicile alese, printr-un contact direct cu faptele, cu subiectul cercetat. După modalitățile de obținere a datelor, tehnicile pot fi de patru categorii:

observarea directă de către sociolog;

observarea cu ajutorul mijloacelor mecanice sau electromagnetice de înregistrare;

interogarea subiecților printr-o serie de întrebări privitoare la fapte (chestionar, interviuri, teste);

evidența urmelor fizice (mărturii arheologice, documente).

În etapa de culegerea datelor s-au studiat condițiile de viață sau cadrele (cosmic, biologic, istoric și psihic), manifestările sociale (economice, spirituale, moral-juridice și politico-administrative) precum și subunitățile (familia, grupele de sex și de vârstă, instituțiile sociale, respectiv, biserica, primăria), relațiile sociale (dintre vecini, dintre bogați și săraci dintre țărani și intelectuali, relații de prietenie) și procesele sociale (orășenizarea, transformarea de structură a vieții țărănești sub influența capitalismului care a condus la apropierea vieții satului de oraș).

2.5. În etapa finală a cercetării, rezultatele obținute se prelucrau și se interpretau pentru a se ajunge, prin metoda inductivă, la generalizări. Se stabileau corelații între fenomenele sociale cu celelalte categorii de fenomene. Interpretarea înseamnă aflarea, pe baza datelor, a tendinței majore a fenomenului cercetat în raport cu problemele fixate în momentul lansării cercetării. După stabilirea concluziilor se trecea la întocmirea Raportului de cercetare care încheie cercetarea sociologică și reprezintă concretizarea interpretării globale a fenomenului cercetat. Raportul final trebuia să observe legătura dintre obiectivele, concretizate în ipoteză și rezultatele finale; în raport pot fi sugerate direcțiile de acțiune.

3. Munca în echipă, semnificația ei

Sociologia afirmă că viața în societate se desfășoară potrivit unor anumite reguli, că există între laturile vieții sociale un paralelism și o determinare funcțională, un ansamblu autonom pus sub influența anumitor condiționări.

Preocuparea sociologică de a explica un fragment din viața socială, prin înțelegerea mecanismului funcțional prin care acel fragment se integrează societății, a fost însușită și de alți specialiști, statisticieni, geografi, istorici, psihologi, filozofi ai culturii, filologi, juriști, economiști, etnografi, folcloriști; această serie de cercetători ai vieții sociale a oamenilor au constituit, fiecare, din sânul propriei discipline, un sistem de sociologie parțială, menit să lămurească acel fragment care îl interesa. Dar argumentarea științifică a existenței unei vieți de ansamblu, organic închegată, intră în sarcina sociologului, care nu trebuie să se limiteze numai la studiul teoretic al rezultatelor obținute de diversele științe parțiale, să constate corelația acestora, întrucât pot fi întâmplătoare, neavând la bază un studiu coordonat în scopul verificării acestei ipoteze. De aceea sociologul trebuie să studieze viața socială prin monografii sociologice, ceea ce presupune cuprinderea în totalitate a fenomenului cercetat, sub toate aspectele lui definitorii, aceasta fiind o condiție a definirii sociologiei ca știință.

H. H. Stahl remarcă faptul că "Școala sociologică românească" este prima care a afirmat că sociologia este o sinteză a tuturor disciplinelor particulare, deci sociologia este, prin menirea ei, interdisciplinară, și este prima care, nu numai că a afirmat acest lucru, dar a și realizat primele echipe de cercetare interdisciplinară la teren.

Cercetările monografice sunt opere colective, de largă cooperare între sociologie și reprezentanții științelor particulare. Unul din principiile de bază ale "Școlii" a fost sistemul muncii colective, într-o perfectă colaborare a cercetătorilor, deși reunea specialiști cu deosebiri de atitudine filozofică, de temperamente, având diverse formații intelectuale: geografi, medici, psihologi, filologi, folcloriști, agronomi, economiști, juriști etc.

Datorită multitudinii problemelor pe care sociologia le urmărește în studiul unei societăți, fiecare presupunând cunoașterea unei tehnici speciale, un sociolog izolat nu poate să realizeze singur cercetarea propusă, deoarece nu este multispecializat. Aceasta impune asocierea mai multor cercetători care, diferit de specializarea lor, au și preocuparea sociologică necesară. Această preocupare sociologică comună îi determină să lucreze, fiecare din punctul său de vedere, la rezolvarea aceleiași probleme, respectiv, determinarea regulilor după care toate fragmentele vieții omenești sunt legate între ele într-un singur tot coerent și organic.

După cum explică H. H: Stahl în "Teoria și practica investigațiilor sociale", în organizarea activității colectivelor interdisciplinare, trebuie avute în vedere următoarele elemente:

toți membrii unui colectiv trebuie să aibă o bază teoretică comună;

investigația întregului colectiv de lucru să fie centrată pe aceeași pro
blemă, în cadrul unei aceleiași concepții teoretice;

cercetările specialiștilor să se integreze într-o singură problemă și o
singură ipoteză de lucru, fiecare specialist fiind dator să vadă în ce măsură reușește, prin disciplina lui, să răspundă la seria de întrebări puse în ipoteza comună;

în cadrul ipotezelor de lucru este necesar să se folosească aceeași metodologie și aceleași unelte de lucru;

existența unui anume climat al echipei, a unei deontologii profesionale a membrilor echipei, rezultatele obținute de fiecare cercetător, chiar dacă îi aparțin, nu trebuie ținute în secret, ele aparțin simultan și echipei, ca atare, toți membrii colectivului trebuie ținuți la curent cu rezultatele obținute de fiecare membru al echipei, dar sunt datori să recunoască meritele celui care le-a obținut.

Deci echipa interdisciplinară trebuie să fie cu adevărat o echipă unică, lucrând simultan, la teren, în contact permanent, discutând mersul lucrărilor pe întreg parcursul lor, de la elaborarea metodologiei și a uneltelor de lucru, la aplicarea lor și până la prelucrarea și redactarea finală a lucrării; fiecare specialist își strânge propria sa documentare, dar trebuie să participe, în final, la rezolvarea unei teme comune, adică a unei ipoteze care trebuie verificată la nivel teoretic.

În Școala sociologică de la București, toți cercetătorii și-au concentrat eforturile asupra unui singur material, în cazul monografiilor sociologice, s-au reunit concluziile teoretice rezultate din studiul unui singur grup social, cercetat până la epuizare și astfel, s-a putut concluziona asupra valorii pe care o prezintă această metodă de lucru pentru sociologie. Lucrând în colectiv pe același material, observat și analizat teoretic laolaltă, fiecare a fost silit să fie obiectiv, din colaborarea tuturor existând o mai mare posibilitate de a se ajunge la adevărul științific.

4. Cum au fost alcătuite echipele

După fixarea unității sociale care urma a fi studiată, cercetarea colectivă impunea organizarea colectivelor de lucru, în alcătuirea echipelor de cercetare trebuiau găsite soluțiile pentru asigurarea cuprinderii în totalitate a fenomenului de cercetat, în colectivul de lucru intrau specialiști de formație diversă, cadre didactice și studenți ai catedrelor de științe sociale, precum și studenți specializați în alte discipline decât sociologia. Scopul cuprinderii studenților în aceste echipe era de a forma viitori cercetători științifici.

Colectivul de investigare a unei probleme avea o durată de activitate, în timp, restrânsă la perioada necesară efectuării lucrărilor. Elementul constant însă în alcătuirea echipei era asigurarea în componența acesteia a acelor specialiști care pot proceda la analizarea problemelor puse în studiu, din toate punctele de vedere implicate în cercetare.

Echipele monografice coordonate de Dimitrie Guști erau compuse dintr-un anumit număr de specialiști, variind între minimum 4o-50 și maximum 80-90 de persoane, cea jumătate fiind formate din studenți la sociologie, iar cealaltă jumătate cuprindea anchetatori deja formați, cu o reputație bine stabilită în domeniul lor de specialitate: sociologi selectați din foștii studenți, care trebuiau să conducă echipele, să coordoneze lucrările și să prelucreze materialul adunat; reprezentanți ai științelor auxiliare cu preocupări generale de sociologie; tehnicieni – desenatori, muzicologi colecționari de cântece, melodii și dansuri populare, fotografi, operatori cinematografici; participarea studenților avea scop educativ și puteau lipsi de la cercetările exclusiv științifice. Echipa monografică era condusă de un sociolog care avea răspunderea coordonării muncii colective la teren și, mai ales, a sintezei finale, în sânul unei astfel de echipe se creau nouă echipe de lucru formate din specialiști pe cele patru cadre și cele patru manifestări, precum și o echipă numită a unităților și proceselor sociale. Schematic, echipa monografică avea următoarea componență:

Echipa cosmologică pentru studiul relațiilor dintre natură și cultură cuprinzând specialiști pentru analiza geologică a solului, pentru studiul formelor de relief, studiul hidrosferei, al atmosferei, al florei, faunei și al așezărilor omenești; un sociolog pentru operațiile de sinteză și studiul de ansamblu al relațiilor dintre cultura umană și natura înconjurătoare.

Echipa biologică pentru studiul raporturilor dintre viață și societate, compusă din medici și biologi pentru observarea problemelor de alimentație, igienă socială, boli sociale (tuberculoză, sifilis, alcoolism), pentru studii antropologice și serologice, analiza asistenței sanitare, medicinei și farmaciei populare, asistenței sociale.

Echipa istorică compusă din specialiști pentru studiul formelor vechi de organizație socială, economică și juridică, studiul tradițiilor și reacțiilor sociale față de trecut. Tradiționalismul, inovația, evoluția, revoluția, istoria culturală, economică, religioasă, politică, juridică, administrativă, se studia în colaborare cu echipele care se ocupau de aceste fenomene în prezent.

Echipa psihologică compusă din specialiști care studiau raporturile dintre viața spirituală și viața socială, respectiv, studiul individualității, mai ales la copii, pe bază de teste, studiul manifestărilor spirituale colective ( mentalitate, conștiință, voință și reprezentări colective), psihologi pentru studiul psihologiei economice, politice, juridice, religioase, morale.

Echipa economică pentru studiul vieții economice a satului, compusă din economiști, având sarcina să studieze familiile, să stabilească bugetele familiale țărănești, să examineze producția, schimburile, raporturile economice cu orașul și regiunea, precum și specialiști pentru studiul tehnicii industriale și industriei casnice, al tehnicii agricole, respectiv creșterea vitelor, silvicultura, piscicultura, sericicultura.

• Echipa spirituală pentru studiul vieții spirituale a satului compusă din cercetători pentru studierea vieții religioase (credințe, practici, organizații, secte), a vieții artistice (arhitectură, sculptură și pictură populară, literatură populară, muzică populară), a vieții morale (concepția despre bine și rău, moravuri și practici morale, ideal moral) și a vieții intelectuale (situația culturală generală, limba, știința și filozofia populară), precum și a obiceiurilor, riturilor și ceremoniilor (botez, nuntă, înmormântare).

• Echipa etico-juridică cuprinzând specialiști pentru studiul bunei cuviințe și a moralității, pentru obiceiul pământului, pentru studiul dreptului civil și al dreptului penal.

• Echipa administrativ-politică, cuprinzând specialiști pentru cunoașterea vieții administrative și politice a satului, adică a administrației comunale, a organizării și funcționării organelor administrative, a raporturilor cu unitățile administrative ierarhic superioare (plasă, județ), pentru cunoașterea finanțelor locale, a fiscalității, pentru studiul vieții și concepțiilor politice.

• Echipa de unități, procese și relații sociale formată exclusiv in sociologi, se ocupa de grupurile sociale (cercuri simpatetice, clase de vârstă, grupuri de flăcăi, de copii etc.), de comunitățile sociale (familie, neam, confesiune, vecinătate), și de instituțiile sociale (școală, biserică, primărie). Această echipă studiază, de asemeni, autoritățile sociale, prestigiul, opinia publică a satului, relațiile sociale (prietenii, vizite, conflicte), categoriile sociale, precum și procesele sociale ca urbanizarea, socializarea, individualizarea și tendințele de evoluție pe care se bazează previziunea sociologică.

Fiecare echipă ținea zilnic ședință pentru repartizarea sarcinilor, comunicarea și discutarea rezultatelor imediate; se țineau și ședințe plenare, periodic, în scopul cunoașterii problemelor studiate și a rezultatelor obținute, astfel ca, permanent, cercetările să poată fi puse în corelație. Pentru aspectele neprevăzute, care reclamau intervenția mai multor specialiști, se formau echipe speciale compuse din delegați ai mai multor echipe , în funcție de natura problemei de studiat, care făceau cercetări în comun, actul științific fiind un act colectiv. Se menționează că pentru fiecare campanie, se alcătuia câte o echipă statistică, a cărei sarcină era să întocmească recensământul populației și statistica economică, operațiuni care anticipau începerea cercetărilor.

5. Misiunea pe care o aveau membrii echipei 5.1. Observații preliminare

Sociologia afirmă că viața oamenilor în societate se desfășoară potrivit unor anume reguli, că între toate laturile vieții sociale există un paralelism și o anume reciprocă determinare funcțională, un ansamblu autonom aflat sub influența anumitor condiționări. Pentru ca faptele să fie selectate, se stabilesc, în prealabil, ipotezele de lucru care servesc la sistematizarea observațiilor în vederea unor raționamente experimentale. Important pentru sociologi este mecanismul prin care faptele sociale ajung să formeze un tot unitar, cunoașterea condițiilor care determină felul de a fi al unei societăți. Modul de alcătuire a ipotezelor de lucru trebuie să permită elucidarea acestei probleme. Activitatea oricărui cercetător științific al realității constă, pe de o parte, într-o permanentă strângere de documente cu privire la viața socială, pe baza unei ipoteze, iar pe de altă parte, în punerea la punct a ipotezelor sub presiunea faptelor.

Rolul, metoda și problemele unei monografii sociologice au fost expuse, pe larg în lucrările lor, atât de Dimitrie Guști, cât și de colaboratorii lui apropiați, cum au fost Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl și alții, în lucrarea "Tehnica monografiei sociologice", publicată în 1934, H. H. Stahl, pe baza experienței din timpul campaniilor monografice, "schițează principiile călăuzitoare ale metodei" de lucru, probleme pe care le-a reluat în publicațiile ulterioare, de ex. "Teoria și practica investigațiilor sociale", din 1974.

Despre munca în teren a observatorilor sociali, el arată că aceasta constă atât în observarea și înregistrarea de documente sociale, cât și în tratarea problemelor sociologice propriu-zise, respectiv sistematizarea observațiilor în vederea elucidării ipotezei de lucru cu privire la cadre.

După alegerea satului, și stabilirea listei celor ce participă la cercetări, se alcătuia o bibliotecă portativă în legătură cu problemele ce se urmăresc, se înzestra expediția cu cele necesare muncii și traiului său.

Plecarea monografiștilor era precedată de echipa statisticienilor, cu monografiști specializați pentru această muncă, care făceau statistica satului, de exemplu, numărul total al oamenilor care constituie grupul social; această operație nu se confunda cu recensămintele oficiale, deoarece sociologul avea de studiat elemente suplimentare datelor demografice culese la recensăminte, respectiv, în legătură cu formele de organizare socială, cu problemele de sănătate, cu starea economică, culturală etc; sociologul trebuia să asigure coordonarea acestor probleme. După strângerea datelor, statisticienii le prelucrau și le puneau la dispoziția monografiștilor la sosirea acestora în sat. Pentru găzduirea monografiștilor se alegeau casele care urmau a fi studiate, deoarece aceasta crea posibilitatea de a pătrunde în intimitatea familiei respective.

Încă din prima etapă a cercetării, se întocmeau tabele-inventare cuprinzând, în principal, următoarele tipuri de probleme:

tabele întocmite pe generații de vârstă sau de rudenie spirituală;

tabele privind gruparea pe neamuri cuprinzând mai multe familii; se
inventariau toate neamurile dintr-un sat, specificând câte familii le aparțin și numărul caselor în care locuiesc;

tabele cuprinzând gruparea oamenilor pe meserii.

Pentru utilizarea cu mai multă ușurință a datelor, alcătuiau indexe-repertorii, în care se treceau alfabetic, pe grupe de gospodării, toți locuitorii satului, fiecare căpătând un număr de ordine și în care se preciza starea socială, culturală, vârstă etc.; grație acestor repertorii, se identificau informatorii izolați, pentru a fi repartizați la grupa unde era nevoie. Tabelele erau utile pentru sociologi, deoarece informația obținută era utilă atât prin conținutul ei, cât și prin sursa de proveniență.

5.2. Observarea și înregistrarea faptelor sociale

După cum observă H. H. Stahl, în investigația la "teren" sociologul trebuie să țină seama de câteva reguli de fond:

să practice o "sociologie obiectivă", să considere, după cum spune Durkheim, "faptele sociale ca și cum ar fi lucruri", în studiul vieții oamenilor, sociologul trebuie să cerceteze mai întâi obiectele materiale propriu-zise, în primul rând cele care constituie "natura umanizată", observații materiale care sunt purtătoare de "mesagii", ele pot fi interpretate ca fiind rezultatul unor acțiuni umane, făcute cu un anume scop, cu anume mijloace.

Să studieze oamenii și acțiunile lor; și ei sunt lucruri, obiecte materiale, care au însă calitatea de a acționa, de a produce. Acțiunile lor trebuie studiate atent, deoarece și acestea pot fi interpretate.

• Să observe opiniile oamenilor, gândurile și sentimentele lor comunicate prin viu grai. Deci singurele fenomene care pot fi constatate, observate și descrise sunt "obiecte", "acțiuni" și "opinii".

Munca la teren a sociologului începea cu observarea manifestărilor sociale care, tehnic, se reducea la problema observării unor informatori și a unor fapte izolate, a opiniilor și credințelor oamenilor din grupul social studiat și înregistrarea acestora; sociologul cunoaște societatea prin oamenii individuali și prin faptele izolate care o constituie, dar trebuie să reconstituie, din aceste fragmente, un total care îi scapă contactului direct. Dificultatea sociologului era de obține de la un informator, cu un amestec cât mai mic din partea lui, informația de care are nevoie, pe care să o înregistreze, precum și de a observa fără deformare faptele. Această activitatea a lor cuprindea următoarele momente:

5.2.1. Luarea contactului cu informatorii era una din părțile dificile ale muncii monografice, grupul de cercetători trebuind să dovedească o tehnică deosebită pentru a reuși să câștige încrederea colectivității cercetate și să înlăture ostilitatea acestora. Pentru câștigarea bunăvoinței sătenilor, se proceda, în primul rând, la informarea cinstită a acestora asupra scopului venirii lor, sarcină de care se achitau statisticienii, care dădeau explicații la fiecare casă în parte. Importantă era, de asemeni și atitudinea fiecărui monografist în parte, respectul arătat sătenilor, salutul zilnic adresat pe stradă, ajutorul dat la momentul potrivit, câștigarea prieteniei acestora. Conversația cu sătenii trebuia să fie firească, în forma în care se poartă conversația între ei, deoarece numai o informație obținută spontan poate permite înțelegerea adevărată a vieții locului studiat. Tot în scopul câștigării bunăvoinței sătenilor, după sosirea întregii echipe, se intensifica această acțiune prin organizarea de șezători, participare la sărbătorile satului, vizite în comun făcute fruntașilor, instalarea unui dispensar cu asigurarea de consultații. Toate acestea țineau de tehnica de lucru a monografistului de talentul fiecăruia, conducând la destinderea atmosferei, asigurarea încrederii reciproce, facilitând desfășurarea muncii științifice a echipei.

5.2.2. Neamestecul în faptele sociale și a observarea lor directă este de asemeni o regulă de lucru a cercetătorului. El trebuie să considere omul social studiat ca pe un "obiect de studiu", de la el îi sunt utile comportările lui, deoarece teoriile sociologice nu se află din gândurile exprimate în cuvinte ale oamenilor. Săteanul nu era un informator teoretic, iar arta observării lui, ca informator, era de a-l surprinde în momentul în care trăiește unele din faptele sociale urmărite. De aceea cercetătorul trebuia să provoace în fața lui unele fapte, evitând, însă, capcana de a se amesteca în fapte și de a le regiza.

Constatarea unui fapt, de exemplu moștenirea casei bătrânești de către cel mai mic dintre copii, trebuia să fie dublată de observarea atitudinii oamenilor față de aceste fapte, trebuia înregistrată motivarea dată de ei pentru fapta pe care o fac, dar răspunsul primit nu era o explicare propriu zisă, ci numai unul din termenii componenți ai problemei cercetate, deoarece săteanul nu poate înțelege problema teoretică, ci este mirat de setea de cunoaștere a observatorului.

5.2.3. Tehnici ale observării și înregistrării observației.

• otarea pe fișe. Cercetătorul observa faptele, le descria și le trecea în fișe, fapt de fapt, cu toate amănuntele, evitând reconstituirea lor după spusele altora. Observările și înregistrările se făceau pe răspunderea personală a cercetătorului care garanta autenticitatea lor. otarea scrisă și nu simpla ei memorare era deosebit de importantă pentru rigurozitatea redării informației, fiind considerată, după cum se exprimă H. H. Stahl, "ca o mărturie împotriva ta însuți", pentru posibilitatea pe care o da observatorului de a-și sistematiza munca, precum și pentru a da autenticitate autorului față de alții. Această autenticitate pe care o dă cercetătorul, cere multă rigurozitate din partea sa, atât pentru a controla prezența, dar mai ales absența unui fapt, deoarece probarea absențelor este deosebit de dificilă, spre deosebire de probarea prezenței unui fapt a cărui constatare și respectiv înregistrare în fișe are un grad mult mai mare de autenticitate. O fișe de constatare a absenței unui fapt este crezută în raport proporțional cu încrederea care se acordă cercetătorului. De exemplu, a afirma lipsa concubinajului într-un sat se face pe proprie răspundere, deoarece pentru autenticitatea acesteia nu se pot aduce alte dovezi decât aceea a efortului de a găsi acest fenomen, efort rămas fără rezultat, în înregistrarea faptelor constatate, monografiștii utilizau mai multe tehnici:

• Descrierea faptului constatat cum este exemplul unui caz simplu din cea de a șasea campanie monografică făcută în satul Runc: mergând pe ulițele satului, cercetătorul a sesizat faptul că pe unele garduri, în afară de oale sparte , se pun oase de vită. Dacă notarea în fișe se făcea pe baza unei simple informații luată de la un cunoscut din sat, nu era bine, deoarece ea reflecta numai opinia acelui informator asupra fenomenului. Corect a fost ca cercetătorul să se ducă direct la casa la care a sesizat faptul și să-l înregistreze așa cum arată acest fapt, în detaliu ( o căpățână de cal, așezată mai la o parte, izolată, și unele alături de altele, trei căpățâni de câini, două oale sparte, o sticlă de lampă spartă, câteva bucăți de cârpe), în fișe s-a completat adresa, numele proprietarului, data și numele culegătorului. Pentru o mai mare autenticitate, imaginea a fost fotografiată.

• umărarea și măsurarea, tehnică statistică frecvent folosită în cercetarea monografică, deoarece caracterizarea unui fapt prin fraze aproximative este neștiințifică, determinarea cantitativă trebuind să fie făcută cu mare precizie. De exemplu, pentru determinarea gradului de dependență al unei gospodării față de viața urbană, se făcea un inventar complet al tuturor obiectelor dintr-o gospodărie și se nota proveniența pentru fiecare în parte. Sau, pentru a aprecia sentimentul artistic al săteanului și valoarea lui de utilizare în viața săteanului, se proceda la numărarea tuturor obiectelor din casă, specificând câte din ele dovedesc o preocupare artistică.

• înregistrarea mecanică, în cazul unor fapte sociale, observația și înregistrarea s-au putut face mult mai riguros, fără amestecul subiectiv al cercetătorului; ele au fost înregistrate pe calea fonografierii, fotografierii și cinematografierii.

Fonografierea: pentru înregistrarea fidelă a graiului popular, s-a
procedat la înlocuirea culegerii "după ureche" prin culegerea la
fonograf, folosindu-se tehnica înregistrării pe sul de ceară, înregistrările
pe sulul de ceară în deplină autenticitate, au fost însoțite de o fișe de
identitate, ca orice fapt social (în epoca actuală înregistrările sonore se
fac prin folosirea magnetofonului, cu asentimentul celui căruia i se face
înregistrarea).

Fotografierea: Aduce un surplus de autenticitate descrierii unui fapt
social, oricât de precisă ar fi descrierea, mai ales în cazul unor scene,
la care descrierea fiind prea lungă sau confuză, nu puteau fi înțelese
decât prin fotografie. De ex., o nuntă populară la care se văd vorniceii
cei vechi, astfel cum arată ei în momentul studierii, sau aspectul
sălbatic și macabru al unui priveghi din Nerej.

Deosebit de importantă pentru cercetarea sociologică însoțită de fotografii documentare, era ca, pe cât posibil, fotografia să fie luată prin surprinderea unui moment din viața sătenilor. Fiecare fotografie era însoțită de o fișe explicativă în care se explica data fotografierii, numele celor fotografiați, prilejul fotografierii, numele celui care a făcut-o.

• Cinematografierea a adus avantajul înregistrării nu numai a unui
moment din viață ca fotografia, ci a unui șir întreg de gesturi; aceste
filme documentare erau făcute în scop științific, întrucât păstrau
fragmente de viață, teoretic, foarte importante.

Schița și desenul au fost utilizate pentru unele detalii în plus față de
fotografiere. De exemplu, mecanismul unei mori de vânt, mai bine explicat printr-un desen tehnic decât printr-o descriere sau, în cazul unei porți a unei case din Runc, fotografia redă atmosfera reală, iar schița dă detalii precise după care ar putea fi reconstituită.

Colecționarea de obiecte s-a practicat în situațiile în care a fost posibil, fiind folosite pentru organizarea unor muzee; și acestor obiecte li s-au întocmit fișe de identitate.

5.2.4. La observarea și înregistrarea unor opinii și credințe ale oamenilor din grupul social studiat, obligația observatorului era de a înregistra obiectiv cuvintele prin care opiniile și credințele au fost exprimate. Faptele petrecute în societate, obiectele create de mâna omului presupun , în paralel, o trăire umană, care de asemeni trebuia surprinsă (omul fiind o ființă cu rațiune și trăire afectivă); de subliniat este că aceste opinii reprezintă pentru observator tot niște "obiecte", adică fapte aflate în fața cercetătorului, pentru el fiind unul din termenii problemei care trebuie rezolvată. După cum se exprimă Stahl, "gestul și atitudine sufletească, sunt două fețe ale aceleiași probleme de egală valoare teoretică și niciodată nu le vom întâlni decât îngemănate." De exemplu, obiceiul punerii oaselor pe gard, nu era un gest mecanic, el fiind în legătură cu anumite credințe care de asemeni se înregistrează. Deci cercetătorul s-a informat la locuitorii casei care avea puse oase pe gard, dar în fișe el nu a înregistrat concluzia sa personală, deoarece nu aceasta interesa în această fază (ci la redactarea studiului final), el trebuia să se limiteze la simpla cercetare a faptului și la înregistrarea lui; a înregistrat numai cine a pus întrebările, cui au fost puse, și ce răspuns a primit în legătură cu motivul pentru care se pun oasele pe gard.

Regula notării continue a observațiilor fiind dificilă, un procedeu pentru rezolvare era acela al lucrului în echipe de câte doi observatori, în care unul întreținea discuția iar celălalt nota discret. Cu timpul, satul se obișnuia cu notarea pe care o făceau monografiștii și oamenii nu se mai fereau în a da informații.

De mare utilitate era stenografierea, care permitea observatorului notarea corectă a textului vorbit, în ritmul în care vorbește țăranul (de exemplu notarea textului unui joc, a unei discuții între două persoane, cu semnificație pentru deosebirile între categoriile sociale – mazili și țărani). Important era ca observatorul să nu facă el însuși un rezumat al celor spuse de țărani, ci să redea cât mai adevărat vorbele lor, cu expresiile lor, cum ar fi de exemplu, să pronunțe "împărțirea averii bătrânești" și nu "deschiderea succesiunii lui de cujus", sau "avere de cămin" și nu "rezervă ereditară", "parte a sufletului" și nu "drept de uzufruct viager". Cuvintele informatorului trebuiau transcrise fonetic, această notare fiind importantă atât prin informația pe care o conține, cât și prin autenticitatea textului.

Notarea informației trebuia să fie exactă, autentică și, completă, întrebările trebuiau puse în așa fel, încât informatorul să intre în amănunte și să spună complet ce știe, să povestească faptele pe care se sprijină judecata lui. De aceea informațiile trebuiau făcute fără grabă, cu perseverență, pentru a se obține observații complete și obiective.

De exemplu, problema irigării câmpului și a grădinilor din vestul satului Runcu, prezenta importanță atât din punct de vedere economic, cât și juridic, existând un sistem păstrat din bătrâni care o reglementa. După studierea stării de fapt a irigațiilor, s-au strâns informații verbale pentru a se afla opiniile oamenilor despre ele. La o primă documentare, cercetătorul a aflat că "udă întâi cine poate; cine e mai tare o ia înainte, cine știe de rușine, udă mai pe urmă". Din formularea precisă dată de informator, rezultă că el are experiență în această problemă și știe mai multe. Insistând la altă informatoare pentru lămuriri suplimentare, observatorul află că în grupul celor care au nevoie de irigare, oamenii nu cooperează între ei, ci se șicanează reciproc: "când îi dă drumul unul, o oprește celălalt, la, așa se ceartă. Nu se unesc doi. Regulă nu este,care cum poate, îl roagă să-i dea drumul și dacă vrea, bine; dacă nu, nu. Dacă se bat, rămâne unul bătut." Informatoarea relatează apoi pățania ei cu un consătean care îi astupa repetat, șanțul de alimentare cu apă, deoarece acest șanț trecea prin terenul lui. Scopul întocmirii acestor informații complete era de a surprinde fapte ce redau existența autentică a oamenilor și care pot fi controlate cerând informații de la cei ce iau parte la ele.

Anumite informații se culegeau numai pe cale de interogare verbală, printr-o tehnică de lucru specială, cum ar fi de exemplu, stabilirea gradului de moralitate al unor indivizi. Pentru aceasta, se consemnau fapte observate direct și se luau și informații de la oamenii din sat, aleși cu grijă, astfel încât informația luată să prezinte maximum de încredere. Din fiecare mahala sau grup de locuitori (pe sex, vârstă, categorie socială), s-a ales un informator reprezentativ, cerându-i-se lămuriri cu privire la toți oamenii din sat. Rezultatele informațiilor luate se treceau pe tabele, cu însemnarea viciilor prin semne alese, plus, minus. Pentru ca un anume individ să poată fi trecut cu un anume viciu, trebuia să întrunească jumătate plus unul, din totalul voturilor.

În legătură cu studiul opiniilor prezintă importanță și studiul indivizilor care formulează aceste opinii. Pentru studiul rolului funcțional al gândurilor în viața socială, sociologul nu studiază gândul exprimat în cuvinte ca un obiect izolat, ci îl raportează la omul de la care l-a cules specificând poziția acestuia în viața socială. De aceea, în cercetări, o atenție deosebită s-a acordat însuși studiului informatorilor, în acest scop, s-au folosit fișele de informatori, în aceste fișe s-au trecut date de individualizarea informatorului (nume, prenume, vârstă, starea civilă, ocupația), precum și problemele asupra cărora a dat informații. Uneori, pentru problemele speciale, a fost necesară o anume organizare a acestor fișe. De exemplu, referitor la practica descântatului care, în satul Cornova era foarte răspândită, fiecare sătean fiind un practician al magiei, pentru a putea identifica profesioniștii de neprofesioniști, monografistul a întocmit fișe de informatori speciale pentru rezolvarea acestei probleme.

5.2.5. Studiul complexelor de fapte. Fenomenele observate nu sunt izolate, ele au laturi economice, juridice, spirituale, iar sociologul nu alege un fapt, ci prezintă realitatea complexă, așa cum este ea. în cazul unui complex de manifestări nu se extrag numai manifestările care prezintă interes pentru observator. De exemplu, poeziile populare sunt de regulă cântate și nu recitate, nuanțările cuvântului fiind datorate melodiei, de aceea înregistrarea exclusivă a cuvântului fără melodie, înseamnă falsificarea realității. Sau nunta, este un complex de manifestări spirituale dublate de manifestări economice și juridice , iar studiul ei trebuia făcut asupra tuturor acestor laturi. Ceremonialul nunții formează o unitate de sens spiritual în care, trecerile de fragmente de vechi obiceiuri în ceremonialul actual, capătă un nou sens. De aceea, pentru analiza acestui ceremonial, s-au strâns nu numai elementele de natură pur rituală, ci și pe cele de altă natură, tocmai pentru a vedea discrepanțele dintre gestul ritual și celelalte manifestări (economice, de exemplu), ceea ce a permis determinarea succesiunii celorlalte gesturi rituale. Tehnica de lucru a constatării complexelor de fapte constă în aplicarea simultană a tehnicilor tratate anterior.

S-a luat exemplul complexului de fapte care alcătuiesc o nuntă în satul Drăguș (cea de a șasea campanie monografică). Se referă la prezentarea, sintetică, a fișelor de constatare a faptelor în care observatorul garantează autenticitatea faptelor văzute cu ochii lui sau auzite vorbindu-se spontan, cele de constatare a opiniilor, în care anchetatorul garantează corecta notare a răspunsurilor date de informatori, precum și observațiile critice ale observatorului.

În faza de pregătire a nunții:

Lista personajelor principale ale nunții: mire, mireasă, nuni, socrii mari, socrii mici; se dau numele, vârsta, gradul de cultură, profesia.

Lăutarii tocmiți la nuntă: numele, vârsta, instrumentul, condițiile de plată; nu este o fișe de constatare, deoarece sunt relatările date de mire.

Lista femeilor care dau ajutor benevol la nuntă, numite "sucăcioaie": numele acestora și gradul de rudenie cu unele din personajele principale ale nunții – este o fișe de constatare de fapte.

Lista invitaților la nuntă; se dau numele și detalii asupra momentului când s-au făcut invitațiile; deoarece monografiștii au sosit mai târziu în sat, informația nu este rezultatul unei observații directe, ci al unei observații indirecte, respectiv pe baza relatărilor mirelui și miresei. Nunta este o ceremonie cu caracter public și are semnificație pentru întreaga opinie publică a satului.

De la acest moment, cercetătorii fiind prezenți efectiv pe teren, s-au întocmit fișe de constatare numai pe baza observației directe.

•Venirea oamenilor care aduc plocoane pentru ospăț, pentru întocmirea fișei, luându-se informații verbale și folosindu-se tehnica numărării. Pentru a înțelege latura economică a ospățului, observatorul a fost dator să facă lista completă a celor folosite la pregătirea ospățului, cu proveniența lor: din daruri, din gospodărie sau din cumpărări.

• Conținutul lăzii de zestre, inventariat pe 20 de poziții.

• Pregătirea camerei miresei pentru momentul de sâmbătă seara: participanții sunt soacra mică mireasa, verișoara miresei.

• Îmbrăcarea miresei pentru masa de sâmbătă seara: se dau detalii asupra vestimentației acesteia.

Din faza de pregătire a nunții, lipsesc informații cu privire la modul în care s-a hotărât căsătoria, când s-a făcut tocmeala pentru zestre.

Urmează descrierea ospățului; notarea se referă exclusiv la fapte și tinde a fi mecanică.

• Sâmbătă seara la mire: fișa cuprinde detalii privind orele de sosire a flăcăilor, numărul lor, numărul și tipul cântecelor lăutarilor, numele celor care participă la joc pentru fiecare cântare, ora sosirii nașului.

Sâmbătă seara la mireasă: detalii privind ora sosirii fetelor la mireasă acasă, plecarea cortegiului miresei,(cu precizarea numărului fetelor și al copiilor) pentru a se întâlni cu cortegiul mirelui.

La preot acasă, sunt menționați cei prezenți: preotul, preoteasa, fiul lor, mirele, mireasa, monografistul, este redată cuvântarea preotului referitoare la semnificația creștină a actului căsătoriei, sfaturi date mirilor.

Masa de sâmbătă seara a flăcăilor (la casa miresei): sosirea flăcăilor la masă, sosirea miresei însoțită de o cumnată, jocul găsirii de către mireasă, a pălăriei mirelui, jocul (dans) fetelor și al flăcăilor, ora terminării petrecerii, condusul mirelui acasă.

Duminecă dimineața la mire: sosirea, din primele ore ale dimineții, a fetelor și flăcăilor cu plocoane, se cântă, se dansează, se stă la masă; cortegiul pleacă, fără mire, la nași acasă, apoi, în frunte cu nașii, se întorc la mire acasă, cinstesc rachiu, mama mirelui și femeile plâng, cortegiul pleacă la mireasă, se trag clopotele la biserică.

•Duminecă dimineața la mireasă: sosirea de la prima oră, a fetelor cu plocoane, "gătirea" miresei, cu detalii asupra costumului, cântecele fetelor, dansurile, felul lor ("învârtită", "româneasca").

•Sosirea cortegiului mirelui și al nunilor la mireasă: tatăl miresei întâmpină cortegiul cu vin, discuție între grupul mirelui și al miresei, simulând actul de cumpărare al miresei.

• La primărie: sosește cortegiul, dar în primărie intră numai mirii și nașii.

Pornirea cortegiului la biserică: cortegiul sosește la biserică, se oficiază slujba religioasă a cununiei, la care asistă un grup restrâns, iar restul tinerilor rămân afară; sunt marcate momentele principale: schimbarea inelelor, punerea cununiilor, "colacul vieții" pe care preotul îl dă mirilor să-l rupă, plata preotului și suma plătită, de către naș.

Plecarea de la biserică: cortegiul pleacă spre casa mirelui, au loc obiceiuri rituale: ocolirea mesei de trei ori, mirele și mireasa mănâncă cu aceeași lingură, de trei ori, din orezul cu lapte "ca să hie dulci"; flăcăii pleacă în grup la nași și de acolo la mireasă pentru a aduce lada de zestre.

Sosirea lăzii de zestre: lada de zestre este adusă de o căruță încărcată cu șase fete (se dau numele fetelor și al celui care mână caii) și lăsată în fața casei, sosesc preotul și preoteasa însoțiți de flăcăi, sosesc nașii, se aduc oalele cu mâncare, sunt redate gesturi rituale: nașii se spală pe mâini și aruncă cu apă în sus ca să se înmulțească mirii, apoi se șterg cu o năframă purtată de mireasă la brâu, mirii sărută mâna preotului, preotesei, mâinile nașilor și părinților; lada de zestre este adusă în odaie, se așează cu toții la masă.

Duminecă după amiază:, jocul este deschis de mireasă, fără mire, cu trei dansuri; se redau, cu detalii, momentele: chiuituri, jocuri, perechile care se formează din personajele principale (mirii, nașii, socrii), unele gesturi rituale cum ar fi cel prin care mireasa ia de la soacră plosca, în semn că o degajează de povară.

Tonul general al descrierii este de a prezenta cât mai multe fapte, cât mai precise, cât mai direct observate. Fișele întocmite nu sunt izolate, ci integrate unei cercetări colective în care fiecare are specialitatea sa; la acestea se adaugă fotografii, schițe, cinematografiere, în zilele nunții s-au observat faptele, dar acestea nu redau întreaga atmosferă psihologică ce însoțește nunta.

După nuntă se stabilesc fișele de opinii pentru fiecare problemă în parte. De exemplu, la întrebările puse de observator cu privire la unele gesturi din timpul ceremoniei, informatoarea face precizări, cum este cel cu privire la gestul flăcăilor de a ascunde pălăriile pentru a pune mireasa în situația de a o găsi pe cea a mirelui, în caz contrar, se amuză toți pe seama ei. Sau: la ospăț, mirii dau nașei o găină pentru ca ea să o gătească și să-i invite pe miri la masă, la fiert se pune și grâu peste găină, semnificând belșugul.

În ceea ce privește problema cadrelor, adică stabilirea cauzelor care determină felul de a fi al unei societăți, aceasta se obținea prin raționamente care se aplicau faptelor observate. Cu toate acestea, activitatea în teren nu se referea exclusiv la manifestări, ci și la cadre, în primul rând, la strângerea datelor în activitatea pe teren, se întâlneau elemente care constituiau material de cadru. De ex., ipoteza afirma că mediul geografic influențează societatea, de asemeni mentalitatea locuitorilor, individuală și colectivă, trecutul societății lor, acestea constituiau un material de cadru care se strângea, concomitent cu materialul de manifestări, în al doilea rând, era important modul de sistematizare a faptelor sociale observate, să fie edificatoare, adică să se înscrie în problematica genezei formelor sociale de viață. Strângerea materialului de manifestări trebuia să fie făcută în așa fel, încât să permită tratarea problemei cadrelor, adică trebuia făcută în strânsă legătură cu problema paralelismului tuturor faptelor sociale.

5.3. Tratarea problemelor sociologice

5.3.1. Observație și raționament experimental

Problema sociologică apare atunci când cercetătorul își pune problema scopului pentru care observă faptele sociale și care sunt faptele pe care le observă. Pentru atingerea scopului sociologiei, înțelegerea societății în ansamblul ei, se constituie anumite ipoteze de lucru, după cum s-a arătat anterior.

Ipoteza de lucru spune H.H. Stahl, "consistă în a afirma că viața socială a oricărui grup, se înfățișează sub forma unui ansamblu autonom de manifestări spirituale, economice, juridice și politice, determinat de așezarea acestui grup social pe un anumit teren, de caracterele biologice ale grupului, de trecutul acelui grup și de viața lui sufletească și socială actuală."

Observația importantă este că societatea nu este omogenă și amorfă, este structurată pe unități deosebite (neam, familie, confesiuni, stări economice, categorii sociale, grupuri simpatetice etc.) care se află legate între ele prin sisteme de relații sociale ce dau naștere proceselor sociale. Deci, ipoteza de lucru este că societatea este un singur tot bine închegat, ireductibil la unități celulare omogene, aflat în continuă prefacere. Inventarul complet al tuturor aspectelor vieții sociale permite experimentarea problemelor teoretice ale sociologiei.

Unul din principiile metodologice asupra căruia profesorul H. H. Stahl atrage atenția în cercetările monografice, este permanenta raportare la teorie. Atunci când, în cercetarea la teren, sociologul este copleșit de fapte, ceea ce l-ar putea conduce la situația de a pierde sensul acestora, efectul de obosire datorat faptelor poate fi depășit prin reluarea preocupărilor teoretice (redactarea notelor, discuții teoretice cu tovarășii de muncă); după cum se exprimă Stahl, "reînvierea preocupării teoretice este pentru cercetător o reînviere a însăși putinței de a face noi observări de fapte."

În cercetarea sociologică, scopul urmărit, înțelegerea societății în ansamblul ei, poate fi realizat numai printr-o cunoaștere a problemelor abstracte ale sociologiei. Cercetarea detaliilor semnificative, până la epuizarea acestora, trebuie să fie dublată de viziunea totalului, deoarece sociologul este cel care cercetează funcțiile sociale pe care fiecare detaliu le are în totalul vieții umane. Mentalitatea sociologului este aceea ca, pornind de la un fapt prezent, să aibă perspectiva apariției sau neapariției lui la nivelul întregii societăți.

Deoarece seria manifestărilor sociale este supusă legilor paralelismului, se poate aplica raționamentul experimental. Se presupune, ipotetic, un mers paralel al tuturor amănuntelor vieții sociale, o variație apărută în sânul unei societăți, este însoțită de alte variații de-a lungul celorlalte manifestări. De ex., o variație a factorului economic, este dublată de o variație a factorului juridic sau moral (alcătuirea unei clase de chiaburi, atrage după sine și nașterea unui sistem juridic, a unei alte atitudini etice , etc.); la cercetarea în teren se verifică doar dacă faptul presupus în ipoteză, paralelismul sociologic, este adevărat sau nu. Pentru aceasta se folosesc tabele inventare ale tuturor variațiilor apărute în societate care se pun în paralel unele cu altele.

De asemeni, în problema influenței cadrelor exterioare societății asupra societății (cadrul cosmologic și biologic) precum și a cadrelor interne (societate trecută și viață psihică), pentru stabilirea cauzalității sociale prin determinarea tuturor factorilor ei condiționanți, se folosește metoda raționamentului experimental. Această metodă de lucru, permite experimentarea rațională a tuturor problemelor societății, prin care trebuie să se poată verifica și acționa asupra evoluției societății atât din punct de vedere static, cât și dinamic, societatea, după cum spune H. H. Stahl, "să poată fi tratată sub amândouă perspectivele sale: și devenire dialectică, și structurare în unități de tipuri, după legi proprii, cu caracter de prezență în actual".

Studierea, riguros științifică, a formelor trecute ale societății prezintă dificultăți pentru istoric, deoarece materialul prelucrat nu a fost cules de el, ci de înaintașii lui și există probabilitatea ca acesta să fie incomplet sau să prezinte unele inexactități. Cu toate acestea, dacă reconstituirile trecutului pot fi făcute, ele sunt importante deoarece vor contribui la înțelegerea unor legi sociale în evoluție în care "tendința de prefacere și de inovație se amestecă și se frământă cu tendința de conservare și de memorizare socială" (H. H. Stahl).

Un alt principiu al cercetării în teren este acela al neomogenității sociale. Spre deosebire de societățile animale care sunt omogene în timp și în spațiu (de exemplu roiul de albine la care diviziunea socială a muncii, uneltele lor, sunt identice pe orice loc de pe glob), societatea omenească își modifică neîncetat uneltele și organizațiile sale sociale, ea este într-o permanentă prefacere, care se desfășoară neuniform, legătura între generații fiind asigurată prin graiul uman.

Pornind de la ipoteza neomogenității sociale, în interpretarea faptelor sociale, se consideră că faptul particular observat nu este general valabil pentru întreg grupul social, ci este singular, individual, astfel că cercetarea realității va trebui repetată, la fiecare sondare a realității obținându-se noi forme, pe această cale fiind posibilă aplicarea raționamentului experimental, pentru stabilirea legilor sociale.

Deoarece unitățile sociale care alcătuiesc supraunitatea studiată nu se deosebesc între ele decât prin variația unora din manifestările lor, societatea oferă, ea însăși, unele experiențe, gata făcute, observatorului rămânâdu-i doar sarcina de a aplica metoda variațiilor concomitente, a prezențelor și a absențelor. De exemplu, la ipoteza că un anume factor, de pildă religios, atrage după sine un anume efect economic, se face un inventar al tuturor cazurilor la care acel fenomen religios apare, care se compară cu inventarul tuturor cazurilor la care fenomenul economic corespunzător apare și el. H. H. Stahl aduce ca exemplu situația în care apariția unei secte adventiste este însoțită de o nouă concepție economică.

5.3.2. Sistematizarea observărilor

Important pentru reușita activității de cercetare este modul în care cercetătorul reușește să-și ordoneze munca, să-și sistematizeze observările. Aceasta înseamnă, în primul rând, un criteriu precis de alegere a faptelor ce vor fi observate, adică fixarea problemelor care vor fi tratate, astfel încât ele să poată fi acoperite cu informații până la finele campaniei de cercetare. Problemele trebuie tratate până la epuizare. De exemplu, dacă pentru un folclorist este suficientă observarea și înregistrarea unui singur fapt, cum ar fi o nouă variantă a baladei "Miorița", pe un sociolog îl interesează rolul pe care cântecul "Mioriței" îl are în viața satului și mai puțin balada ca atare; de aceea el va înregistra balada ori de câte ori o va întâlni, chiar dacă ea s-ar repeta.

În observarea sistematică a faptelor, metoda riguros științifică este aceea a epuizării complete a tuturor informațiilor, care presupune ca observatorul să se informeze asupra tuturor problemelor care îl interesează, de la toți oamenii grupului studiat, și să surprindă toate faptele care se întâmplă în societatea respectivă, în faza prelucrării datelor, acest inventar de fapte se clasează astfel încât să poată fi sesizat paralelismul dintre ele și să poată fi efectuat raționamentul experimental. Deoarece acest procedeu este aproape imposibil de realizat, metoda epuizării statistice se aplică numai parțial, asupra acelor probleme cu o importanță deosebită în teoria sociologică.

De exemplu, pentru a verifica valabilitatea unei ipoteze de lucru, potrivit căreia moștenirea casei bătrânești de către fiul cel mai mic este legată de un anume rol social al fiului celui mai mic (obligația de a întreține bătrânețea părinților), s-a utilizat un alt sistem decât cel al prezentării prin cazuri tipice. Pentru aceasta, s-au studiat toate faptele legate de ipoteză și s-a alcătuit o listă a tuturor caselor moștenite de către cel mai mic fiu și s-au analizat toate. S-a făcut apoi o listă completă a cazurilor care se abat de la ipoteză, care de asemenea, s-a analizat riguros. Pe această bază, s-a stabilit care este frecvența circulației acestui obicei și motivele pentru care el se aplică sau nu.

Dacă fenomenul nu are o frecvență foarte mare, atunci se studiază toate cazurile respective (în care casele au fost moștenite de către cel mai mic fiu). Dar dacă fenomenul este de masă, metoda, înseamnă o epuizare statistică care nu poate fi întotdeauna realizată, așa cum s-a mai spus și în acest caz se utilizează metoda epuizării statistice parțiale, adică a unui fragment oarecare din societate.

Atunci când epuizarea statistică nu este posibilă, se aleg faptele prin determinarea anumitor zone de cercetat din totalul societății, care vor fi epuizate statistic, fără alegere.

Regula generală a oricărei cercetări sociologice spune H.H. Stahl, este aceea "că nu se studiază niciodată un fapt izolat, sau fapte izolate, ci se studiază, întotdeauna, până la epuizare, dacă nu chiar totalitatea societății, măcar fragmente coerente din acea societate."

O altă tehnică utilizată o constituiau tabelele cuprinzând inventarierea informatorilor și a faptelor care se întocmeau în prima etapă a cercetării și se afișau în sala de lucru, astfel cum s-a menționat anterior. Aceste inventare erau în directă legătură cu teoria sociologică care constituia îndreptarul de lucru și permiteau aplicarea raționamentului experimental. Se alcătuiau pe grupurile sociale clasice (neamuri, familii, vârstă, sex, profesie, grad de cultură, stare economică), la care se adăugau cercurile simpatetice existente, mahalale, vecinătăți etc. Erau utile cercetătorilor atât prin conținutul lor, cât și prin sursa de proveniență, respectiv, un anume informator aparținând unei anume clase sociale; de asemeni serveau în munca sociologică deoarece observarea fiecărui fapt social observat se repeta pentru fiecare unitate socială studiată.

5.3.3. Clasarea observațiilor culese constituia de fapt începerea interpretării materialului, deoarece, cu această ocazie, puteau rezulta noi ipoteze și sugestii de lucru.

Pentru prezentarea modului în care poate fi ordonat materialul (observațiile culese) pentru o anume problemă, s-a luat exemplul obiceiului țăranilor de a pune oase de cal pe garduri (satul Cornova). Pentru rezolvarea sociologică a problemei, observatorul nu s-a mărginit la înregistrarea unei singure situații, ci a colindat tot satul, toate categoriile sociale, casă de casă, pentru a vedea care sunt gardurile prevăzute cu oase de cal, stabilind o tabelă-inventar a tuturor caselor aflate în această situație, după care, pentru fiecare caz, a cerut lămuriri, pe care le-a notat în fișe; fișele urmând a fi clasate.

Din fișe rezultă că utilitatea osului pus pe gard poate fi economică și vrăjitorească. Din informațiile luate cu ocazia altor campanii (satul Runc), deducția era că sensul primitiv al acestui obicei era pur magic, dar că el tinde spre dispariție păstrându-se numai obiceiul, adică moștenirea faptului ca atare, fără sensul originar, magic, dar sociologul a trebuit să afle dacă nu există o regulă după care se fac aceste treceri tradiționale agnostice și dacă cele aflate nu se leagă de alte elemente de viață socială, în acest scop se verifică dacă nu cumva casele cu oase de cal se mențin pe arii bine determinate, apoi se urmărește repartizarea lor pe arii sociale. Răspunsurile primite pot fi clasate pe trei categorii a utilității obiceiului: categoria l – lipsa oricărei utilități; categoria II un sens magic; categoria III un sens economic. Se mai pot desprinde anumite indicații de lucru asupra unor excepții legate de nivelul de cultură al celor observați sau al unei mentalități ținând de categoria socială (sunt mai frecvente la țăranii mijlocași, sau la cei înstăriți, la cei analfabeți decât la cei care au carte, la bătrâni, decât la tineri).

5.3.4. Organizarea dosarelor și o clasificare a problemelor între ele se impune, în mod deosebit, într-o monografie sociologică în care se muncește în colectiv, adică în cazul în care fiecare observator așteaptă de la ceilalți lămurirea unor probleme conexe celei la care lucrează el.

Fișele de observații, odată clasate de cercetător, erau clasate la un anume dosar stabilit cu anticipație; pentru problemele speciale, care prezentau un interes deosebit, se alcătuia un dosar special. O clasificare a materialului pe dosare, astfel cum se folosea într-o campanie de cercetări monografice, arăta astfel: dosarul l statistică; dosarul II cadrul cosmologic; dosarul III • biologie (111-1-antropologie, lll-2-biologie socială); dosarul IV cadrul istoric; dosarul V cadrul psihologic; dosarul VI manifestări spirituale (VI-1-religie, VI-2-magie) ș.a.m.d.

La această organizare a totalității problemelor pe dosare, se adăuga organizarea sistematică a dosarului însăși. Fișele erau grupate pe probleme, ca atare dosarul era o sumă de astfel de probleme clasate conform indicațiilor teoretice ale planului de cercetare al dosarului respectiv.

Unele dosare cuprindeau o dublă organizare: una, mereu aceeași, dictată de necesități teoretice și alta practică, dictată de materialul întâlnit.

De exemplu, dosarul X 1a familie cuprindea următoarele subdiviziuni ale problemei cercetarea familiei pe întregul satului:

1.Factori externi: date referitoare la locul ocupat în sat de viața de familie; tabele de clasificare a datelor cu referire la familie, extrase din toate celelalte dosare; studiul neamurilor; studiul tipurilor de familie.

2.Factori interni: relații între soți; relații între ascendenți și descendenți; relații între colaterali.

3. Relații între individ și familie: pruncul, copilul, adolescentul, maturul, bătrânul.

4. Relațiile familiei cu alte unități sociale: instituții sociale, alte unități.
Pentru a ușura citirea fișelor într-un dosar, acestea erau numerotate pe

măsură ce intrau în dosarul clasificat.

6. Avantajele cercetării de tip monografic; rezultatele acesteia

Cercetările monografice inițiate, în anul 1925, de Școala sociologică de la București au consacrat sociologiei românești caracteristica de știință a realității care a părăsit opera de bibliotecă pentru contactul viu cu faptele, pentru cercetarea vieții sub toate formele ei. Dimitrie Guști, întemeietorul Școlii sociologice, considera că metoda monografică, bazată pe observarea directă a realității, este singura metodă pe care și-o poate însuși sociologia, deoarece aceasta trebuia să ajungă la teorie pe baza faptelor și, în acest scop, trebuia să se renunțe la metoda indirectă de interpretare a faptelor culese de alții și să devină o știință de observație nemijlocită. El a considerat că cercetările monografice pe baza observației sistematice constituie condiția de existență ca știință a sociologiei. Prin observația directă, ca esență a metodei, Guști înțelegea cercetare, investigare și culegere de fapte. Ceea ce lipsea sociologiei era legătura directă cu faptele, iar ceea ce lipsea monografiei sociale, astfel cum era concepută până atunci, era baza sociologică. Legătura cu faptele se asigură pe calea observației directe, iar observarea se face cu atât mai bine cu cât realitatea este mai bine delimitată, ceea ce implică metoda de cercetare monografică, deoarece monografia sociologică se restrânge la studiul unităților sociale concrete. Studiul unităților sociale concrete (sat, oraș, regiune) oferă monografiei sociologice mai multe posibilități:

prin alegerea unui singur fenomen concret se poate face o cercetare amănunțită și sigură;

fiind bine delimitată în spațiu, unitatea socială poate fi cercetată sistematic, în toate activitățile ei, determinate de condițiile date;

unitatea socială este expresia concretă a realității sociale.

Prin accentul pe care l-a pus pe unitatea socială, sistemul de sociologie a stabilit o modalitate de alegere a fragmentului de realitate investigat, orientând drumul cercetării sociologice. Monografiile sociologice au adâncit și au epuizat, prin cercetarea efectuată, realitatea de studiat și au constituit calea de cercetare integrală, nefalsificată a vieții sociale. Noutatea cercetărilor monografice a constat nu atât în contactul direct cu realitatea, cât în posibilitatea dată de un sistem de sociologie care a asigurat realității o cercetare sistematică și integrală.

Monografia sociologică a urmărit un studiu integral al unităților sociale (familie, neam, vecinătăți, cârciumă, primărie, școală, biserică), relațiilor sociale (între vecini, prieteni, între vârste și sexe), al proceselor sociale (orășenizare, socializare) și al tendințelor de evoluție socială (dezvoltare, decădere etc.).

Contribuțiile Școlii sociologice de la București pe linia cercetărilor științifice în teren se mai conturează și prin următoarele:

Au fost sistematizate regulile "unei bune cercetări monografice", după cum se exprima Guști, respectiv ale observației directe ca metodă de bază a cercetării: sinceritatea și obiectivitatea observației, ceea ce înseamnă că observația trebuie să urmărească imparțial faptele și să le pună în situația teoretică de a răspunde la întrebările cerute; să fie exactă și completă, adică să cuprindă toate amănuntele în varietatea și profunzimea lor; trebuie controlată și verificată, adică reluarea, confruntarea și controlarea observațiilor pentru a avea siguranța faptului înregistrat, ceea ce dă naștere raționamentului experimental (observația experimentală); să fie colectivă, colaborarea specialiștilor fiind strict necesară pentru epuizarea studiului vieții; să fie informată și pregătită, pregătirea teoretică a observatorului și documentarea acestuia fiind o condiție importantă pentru reușită; să fie intuitivă și este o intuiție deoarece pătrunde în realitate și este obiectivă deoarece intuiția sociologică nu deformează realitatea socială; un rol deosebit de important îl are comparația în sensul că dacă observația este sursa datelor științifice, comparația este cea care duce la transformarea lor în știință, prin eliminarea a tot ceea ce este particular și accidental și păstrarea trăsăturilor definitorii, generale.

Au fost sistematizate tehnicile observării și înregistrării faptelor sociale prin luarea contactului cu informatorii, câștigarea încrederii lor, respectarea regulii neamestecului în faptele sociale și a observării lor directe, asigurarea autenticității înregistrării.

În ceea ce privește tratarea problemelor sociologice, sistemul sociologic creat de Guști prin teoria cadrelor și manifestărilor ajută la deosebirea condițiilor vieții sociale de manifestările sale. Cadrele, din punct de vedere sociologic, constituie condiții ale faptelor sociale și atrag atenția asupra diferenței care există între cele două probleme fundamentale ale științei, constatarea faptelor și explicarea lor. Cadrele constituie geneza vieții sociale, iar manifestările activitatea vieții sociale. La acestea se adaugă existența fenomenologică a socialului sub formă de unități sociale și relații între ele, care determină procesele sociale. Studiul cadrelor vine și completează cu elemente explicative datele culese în studiul manifestărilor.

Legea paralelismului a conceptualizat relația dintre părțile totalului social (cadre și manifestări) arătând că acestea se dezvoltă concomitent, iar raporturile dintre ele sunt de corespondență, corelații, de interdependență și nu de subordonare. Prin această lege s-a arătat că nu este posibil să fie explicată o realitate concretă, complicată, prin câteva elemente. Punând egalitate în importanța culegerii tuturor datelor, această lege a stimulat dorința și efortul de acumulare a informațiilor.

Cercetarea fenomenelor sociale în echipe complexe multidisciplinare, cuprinzând specialiști ai diverselor discipline particulare a avut scopul de a șterge barierele care existau între diversele discipline sociale și de a realiza sinteza lor într-o singură știință socială. Acest principiu al interdisciplinarității a condus la reconcilierea reciprocă a diferitelor științe particulare în cadrul teoriei sociologice. Sociologia monografică a constituit o sursă de îmbogățire pentru științele care au colaborat cu ea, le-a dat un nou sens, legându-le de explicarea realității.

O altă problemă sociologică tratată în cadrul monografiei sociologice a fost principiul neomogenității sociale, care presupunea verificarea gradului de repetabilitate al faptelor care stau la baza teoriei; aceasta a determinat o anume tehnică de sistematizare a observațiilor, respectiv a epuizării statistice complete a informațiilor despre problemele considerate importante, sau a epuizării statistice parțiale (în cazul unor fenomene de masă).

După cum arăta Dimitrie Guști, monografia sociologică nu a fost inițiată de știința românească, dar modul de realizare a acestei cercetări a fost diferit după concepția care a stat la baza lor: unele au făcut studiul familiei, altele au pus accentul pe studiul bugetului, altele au efectuat studii statistice, altele, cum este cazul cercetării sociologice românești, au studiat realitatea socială.

Monografia sociologică românească a cercetat toate aspectele atât descriptiv, cât și explicativ, în condițiile desfășurării acestei munci în colectiv. Ele s-au adresat unui număr mare de cercetători și au creat o adevărată comuniune de muncă științifică. Cercetările monografice au condus la prima școală de sociologie românească. Ea este "românească prin material, prin metodă și prin cercetători […] asigură din plin dezvoltarea unei sociologii românești", după cum se pronunța profesorul Guști.

III. Descrierea cadrelor comunităților umane

1. Despre cadrele vieții sociale

Socialul, preciza profesorul Guști, "este înainte de toate rezultatul unui concurs de împrejurări: spațiale, temporale, vitale și spirituale, care formează cadrele cosmologic, istoric, biologic și psihologic, cu alte cuvinte, ceea ce numim "mediul". Natura, cadrul cosmic, și viața, cadrul biologic, formează cadrele naturale, iar timpul, cadrul istoric, și conștiința, cadrul psihic, formează cadrele sociale; acestea sunt condițiile care acționează asupra realității sociale, ele definesc condițiile evoluției societății, generând activități specifice. Tot profesorul Guști preciza, cu referire la cadre, că acestea "atrag atenția asupra diferenței care există între cele două probleme fundamentale ale științei: constatarea faptelor și explicarea lor. Studiul cadrelor completează cu elemente explicative materialul descriptiv obținut prin studiul manifestărilor".

1.1. Cadrul cosmologic. Orice societate umană trăiește într-un anume mediu geografic și își desfășoară existența în funcție de condițiile specifice ale acestuia: forme de relief, o anume constituție a solului (litosfera), evoluția anotimpurilor (atmosfera), rețeaua hidrografică (hidrosfera), flora, fauna (biosfera).

Satul, obiect al cercetărilor monografice efectuate de Școala de la București, apare, din perspectivă geografică, ca o așezare omenească. La cadrul cosmic, interpretarea dată de oameni condiționărilor și faptelor, poate fi obiectivă și subiectivă. De exemplu: când regiunea este neprielnică unei așezări omenești, determinarea este obiectivă, sau, o regiune este considerată nefavorabilă de către o anume populație, care o evită, dar ea prezintă de fapt resurse de trai, atunci determinarea este subiectivă; o a treia situație poate fi aceea în care regiunea oferă resurse de trai dar numai pentru anumite grupuri umane care au un anume grad de cultură și atunci este o determinare atât naturală cât și socială, deci, tot obiectivă.

Pentru efectuarea cercetărilor, monografiștii își procurau: o hartă a regiunii, o hartă cadastrală a satului cuprinzând atât terenurile de agricultură (extravilan-ul), cât și vatra satului (intravilan-ul), precum și o hartă amănunțită a satului, utilă pentru cunoașterea diverselor fenomene: neamuri, clase, industrii etc.

Descrierea se referea, în primul rând, la elemente ale mediului natural, de geografie fizică:

Regiunea și locul pe care satul îl are în regiune, caracteristicile care le definesc din punct de vedere fizic: munte, deal, depresiune, șes, zone de bălți, ape, denumirile locurilor așa cum se folosesc pe plan local;

Flora și fauna, se alcătuia o listă completă a plantelor și animalelor din regiune, cu denumirea lor populară. Concomitent cu denumirea plantelor, se strângeau informații asupra utilității lor în medicină umană și veterinară, pentru descântece și vrăji deasemeni legendele privitoare la plante. Aceste informații erau utilizate pe destinații, medicina populară la cadrul biologic, vrăjitoriile, legendele, la manifestări spirituale etc.

La elementele de geografie umană, se studiau și se descriau (în cifre, pe bază de numărare și măsurare):

trupul de moșie al satului ( terenul pe care satul și-l însușește din regiune prin tehnica juridică a proprietății și prin acrivitate economică), împărțirea interioară a loturilor, forma lor, distribuirea pământului între arătură, islaz și pădure;

gradul de exploatare al terenurilor pentru pășunat sau al celor destinate agriculturii, existența terenurilor degradate sau pustii;

lucrările de captarea apelor sau de irigații, dacă ele existau;

modul de utilizare a pământului, în dijmă, în arendă;

• vatra satului, supafața ocupată, așezarea caselor, adunate sau împrăștiate, mahalalele și rostul lor (dacă au legătură cu neamurile), dacă locul de așezare a caselor se diferențiază pe categorii sociale: boierii, țăranii, "ungurenii", "bârsanii", țiganii și celelalte minorități;

• Căile de comunicație, calitatea acestora, distanța de parcurs din sat până la diverse centre din regiune, timpul în care acesta se parcurge (pe jos, călare, cu căruța).

1.2. Cadrul biologic, în perspectivă biologică , satul apare ca un grup de oameni, ca o populație. Studiul populației era întreprins atât sub aspect cantitativ – cercetarea demografică – ca și sub aspect calitativ – modul de viață al oamenilor.

Studiul demografic cuprindea structura populației, evoluția, migrațiile, respectiv, următoarele elemente:

Situația populației, statistica la data efectuării analizei: numărul total al populației, densitatea, repartiția populației după sex, vârstă, neam, categorie socială, profesiune, religie, stare civilă, numărul total al familiilor și numărul membrilor pe fiecare familie, repartizarea lor după categoria socială, avere, confesiune.

Mișcarea generală a populației pe o perioadă de cel puțin 30 de ani, privind: creșterea sau descreșterea anuală, natalitatea, mortalitatea, nupțialitatea, migrațiile, astfel:

natalitatea: numărul nașterilor pe 30 de ani, proporția acestora la 1000 locuitori (din care nelegitime), numărul nașterilor la numărul anual de morți, excedentul annual;

mortalitatea: numărul morților pe 30 de ani, proporția acestora la 1000 locuitori, repartiția după sex, categorie socială, anotimp, neam ,religie, stare civilă, pe categorii de vârstă, pe cauze, media vieții pe ultimii 30 de ani;

nupțialitatea: numărul căsătoriților și necăsătoriților pe timp de 30 de ani, proporția la 1000 de locuitori, căsătorii cu nelocalnici, între divorțați, repartiția căsătoriilor după neam, vârstă, ocupație, religie, stare civilă;

migrațiile: numărul imigrărilor, procentul față de numărul totoal al populației, caracterul lor, definitiv sau pasager, repartiția imigrărilor după sex, vârstă, categorie socială, religie, determinări biologice, politice, culturale etc.; aceleași elemente la emigrări.

Studiul modului de viață al oamenilor:

Genul de activitate desfășurat, repartizarea pe anotimpuri, intensitatea muncii, cât de istovitoare este, dacă în muncă sunt antrenați bătrânii și copiii.

Alimentația, de zi cu zi, luată pentru minimum o săptămână din fiecare sezon la anumite familii, sau cantitatea și felul alimentelor consumate în decursul unui an, de către o gospodărie, pentru un număr de gospodării (de oameni nevoiași, oameni de mijloc, de fruntași).

Odihna: pentru aceasta se urmărea modul de construcție a locuințelor, mărimea lor, aglomerarea de oameni, igiena odăilor, a oamenilor a îmbrăcăminții lor.

lucrările Bolile de care suferă oamenii: cele epidemice, cele endemice, cele sociale cum erau tuberculoza, sifilisul și alcoolismul, în acest din urmă caz, o bună sursă de informație fiind cârciumile de unde aflau pe cei care o frecventau, băuturile consumate, cantitățile.

• lucrările îngrijirea medicală de care beneficiază oamenii, cea oficială prin medici, precum și cea neoficială practicată de moașe, babe, vrăjitoare, descântătoare.

1.3. Cadrul istoric, Prin studiul cadrului istoric se urmăresc legăturile dintre oamenii societății prezente cu deprinderile lor și oamenii societății trecute, legate între ele prin tradiție.

În "Introducere în sociologoa economică", profesorul Toma Roman arată că, "Tradiția depinde într-o măsură foarte mare de memoria socială….prin limbaj, societatea furnizează mijloacele de a gândi, de a conserva experiența trecutului. Prin semnificație, faptele memorate sunt valorizate devenind exemplificative pentru conduitele viitoare… concretizarea memoriei colective în tradiții face posibilă formarea conduitelor specifice ale colectivităților și grupurilor, deoarece tradițiile sunt transmise de la o generație la alta, pe baza educației."

În cercetarea monografică s-a considerat necesar să se studieze viața prezentă și cea a trecutului apropiat al satelor, pentru ca să poată fi înțeleasă și soarta mai îndepărtată a întregului neam.

Pentru a descrie trecutul fiecărei manifestări din viața prezentă a satului (spirituale, economice, juridice și administrativ-politice), precum și a trecutului fiecărei unități în parte (familie, categorii sociale, biserici și confesiuni,satul întreg), s-au folosit mai multe izvoare de informație.

În primul rând s-au căutat documente scrise, cele publicate de istorici, precum și documente scrise care se mai găsesc în sat: cărți domnești cu peceți, însemnări mărunte ale sătenilor despre vânzări, înzestrări, pomelnici, din care se aflau informații cu privire la oamenii din generațiile anterioare, la viața lor de toate zilele.

O altă sursă a constituit-o folosirea elementelor trecutului existente în viața curentă, respectiv, unele probleme pe care cei prezenți le-au preluat de la oameni care au fost, cum ar fi, de exemplu, un anume fel de stăpânire a pământului (pădurea devălmașă, locurile de arătură în proprietate privată), un anume fel de a face munca agricolă, o anume construcție a caselor, anume obiceiuri de nuntă, de moarte etc. în acest fel se poate aprecia care este rolul tradiției și puterea ei în viața curentă, ce s-a păstrat din ea și ce s-a schimbat în generația actuală.

De asemeni, textele tradițiilor orale, legendele de neam, legendele de descălecare de sat, precum și fragmentele din folclorul local și regional, sunt importante deoarece dau indicii asupra imaginii pe care o au sătenii despre înființarea și viața unui sat; sunt povestiri despre trecut sau legende juridice care instituționalizează obiceiuri de drept și de care oamenii se servesc. Se urmărea aflarea adevărului istoric cuprins în aceste legende, pentru a se preciza aspecte din vechea organizare sătească asupra căreia există controverse între teoreticieni.

Despre obște, în prezent și trecut, se analiza dacă satul are adunări comune, adunări generale, grămezi, obștii, la casa împărătească, la primărie, la umbra copacului, la casa unuia mai sfătos, sau la biserică și care sunt condițiile de funcționare și participare la aceste adunări.

Despre funcționari, în prezent și trecut, se urmăreau principiile după care era condus satul, de unul sau mai mulți fruntași, care sunt condițiile de alegere a acestora,cum sunt controlați, cum pot fi schimbați.

S-au observat situații în care comuna nu a mai păstrat nimic din vechea organizare sătească administrativă, dar că locuitorii, ceata, au mai păstrat-o încă, în alte scopuri decât cele din perioadele anterioare, cum ar fi de exemplu, pentru administrarea averii devălmașe etc. Ceea ce pare a fi un obicei al pământului, adeseori, nu este decât o curioasă supraviețuire post-legală a unei instituții juridice de stat perimate. Trebuie să se verifice epoca de apariție și dispariție reală, în raport cu înființarea și desființarea lor legală.

Dreptul de proprietate. Privit din punct de vedere al sociologului, se avea în vedere faptul că orice sistem de proprietate funciară asupra pământului se exprimă sub forma împărțirilor, delimitărilor, gardurilor, grupări ale neamurilor satului în anumită ordine, pe diverse loturi, un anumit echilibru proporțional între suprafețele deosebite ale hotarului. Chiar după ce sistemul juridic care le-a dat naștere dispare, aceste forme continuă să trăiască deoarece fenomenul juridic s-a petrecut în capul oamenilor. Cercetarea sociologică a sistemului de proprietate străvechi studia sistemul juridic în acea parte în care el s-a imprimat mecanic, fără voința și controlul rațiunii umane și în care avea deci posibilitatea să supraviețuiască timp îndelungat. Astfel se puteau obține informații asupra trecutului și reconstitui vechiul destin al satului și se putea înțelege mai bine situația prezentă a satului. Aici se surprind serviciile reciproce pe care și le fac sociologii și istoricii.

În legătură cu proprietatea, erau următoarele probleme: cât pământ a avut în stăpânire pe vremuri ceata sătească, care era hotarul satului? cât pământ are acum? ce parte din acest pămînt este folosit de întreaga ceată în devălmășie absolută, în devămășie proporțională pe cote părți și în ținere privată. Se studia și pentru perioadele trecute proporția relativă de suprafețe folosite într-unul sau altul din aceste trei sisteme. Se punea problema cauzei dispariției din hotarul sătesc a unuia din sistemele de folosire (de ex. devălmășia absolută în favoarea devălmășiei pe cote părți proporționale sau a ținerii private).

Devălmășia absolută este aceea în care toți cetașii au, în mod egal, un simplu drept de folosință personală; se notau toate proverbele juridice, părerile pro și contra, toate avantajele și dezavantajele acestui tip de devălmășie.

Devălmășia pe cote părți proporționale: fiecare cetaș, în parte, are un drept mai mare sau mai mic, conform unui criteriu proporțional. La această formă de proprietate, se studiau, în principal, următoarele:

dacă nu sunt vestigii scrise sau amintiri din perioada în care, obiectul de proprietate care astăzi este în devălmășie proporțională, era în devălmășie absolută;

argumentele aduse în conflictele dintre cei săraci și chiaburi privind stăpânirea de pădure, de gol de munte sau islaz;

criteriul care stă la baza proporționalizării părților cetașilor: criteriul spiței de neam, dramurile, funiile, bănișorii, pogoarele, lei sau alte măsuri, care descriau amănunțit, cercetându-se documentele și amintirile localnicilor;

natura dreptului de folos al cetașului asupra cotei părți care îi revine;

care este procedura noii repartizări, în cazurile în care satul pro
cedează la o nouă repartiție a cotelor părți.

Ținerile private se referă la folosirea exclusivă a unui lot statornic de pământ de către un cetaș sau un grup restrâns de cetași. Se analizează procedeele prin care au apărut aceste țineri private:

– prin bunăvoința satului, adică împărțiri față de cetași;

– prin activitatea unora dintre cetași cum ar fi de exemplu, prin cuprindere în islaz, prin așezarea unor mori în vadul apei, prin construirea unui iaz, etc.

Se urmărea dacă crearea de ținere privată continua până în vremea respectivă și conflictele pe care le genera. Practic, a rezultat că trecerea de la cota parte a devălmășiei proporționale la lotul de pământ în stăpânire privată s-a făcut treptat. Trebuiau analizate conflictele de interese care apar și mijloacele legale sau vrăjitorești folosite de cetași, stăpânitorii privați, împotriva ofensivei de întoarcere a devălmășiei.

Problema "umblării pe bătrâni". Se încearcă să se observe dacă în legătură cu formele de cote părți dintr-o parte a averii sau de ținere privată nu se află o subtilitate care ține de un principiu unic de organizare sătească și dacă în legendele de descălecare de sat nu se află notații vagi ale unui astfel de principiu. Se vedea dacă în sat se folosește expresia "umblare pe bătrâni" ceea ce înseamnă că principiul lor diriguitor este spița neamurilor băștinașe și descălecătoare ale satului.

Expresia "umblare pe bătrâni" poate fi definită astfel: un sat umblă pe bătrâni, în momentul când întreg hotarul satului este stăpânit în devălmășie pe cote părți proporționale, fie aparente, fie ascunse, socotite conform indicațiilor unor spițe de neam.

S-a urmărit verificarea ipotezei următoarei scheme istorice de naștere a organizării juridice sătești "pe bătrâni": vatra satului, deținută de unul sau mai multe neamuri se subdivide în cursul vremii din generație în generație, prin înzestrare potrivit indicațiilor spiței de neam; similar, pentru pământurile din agricultură, cetașii pot să dorească, de asemeni, o stăpânire a întregului hotar potrivit modului în care se stăpânește vatra. Deci, spița de neam, care există în mod natural în vatră, se extinde ca o normă juridică de natură fictivă asupra întreg hotarului devălmaș.

Vânzări. Vânzarea determină o lichdare completă. De aceea s-au studiat condițiile în care cetașul își vinde drepturile sale, deosebirile dintre vânzarea dreptului în devălmășie absolută și vînzarea pe cote părți, dacă folosirea devălmășiei absolute de persoana cetașului este condiționată de locuirea lui în comună sau de alte condiții;

În studierea sistemelor juridice se întrebuința terminologia tehnică locală și trebuia să nu se încerce interpretări, pentru a se evita confuziile. Pe de altă parte,s-a avut în vedere că denumirea dată de săteni unei anume instituții juridice era revelatoare pentru reconstituirea și înțelegerea trecutului.

1.4. Cadrul psihologic. Are drept scop să arate legăturile care există între viața sufletească a oamenilor, fie luați unul câte unul, fie adunați laolaltă, fie închegată în anume forme, și manifestările lor. Avem deci,de o parte, viața dinăuntru a oamenilor și de altă parte manifestările lor din afară.

Obiectul de cercetare al cadrului psihologic este înțelegerea psihicului (sufletului) uman, dar, spre deosebire de calelalte trei cadre, acesta nu este palpabil material pentru studiu. Ceeace se oferă cercetării sunt manifestările prezente ale oamenilor, adică societatea prezentă. Cadrul psihologic este un cadru teoretic. De aceea materialul cules pentru înțelegerea manifestărilor, este folositor și cadrului psihologic. In cercetările efectuate, trebuiau studiate atât personalitățile mai puternice ale satului, cât și cele mai slabe. Stahl arată că la studiul adunărilor umane (biserică, sfat, cârciumă, la joc) trebuie avut în vedere faptul că în spatele faptelor, se află credințele oamenilor, imboldurile lor, gesturi, se află impulsuri primite de la alte gesturi făcute cu alte ocazii. Datorită acestei vieți sufletești, după cum considera el, "societatea este un cadru determinant al ei însăși."

Profesorul Guști distinge în interiorul cadrului psihic două planuri: psihologia individuală și psihologia colectivă, ele se împletesc și se întregesc reciproc, se dezvoltă în strânsă interdependență, influențându-se reciproc, în cercetările monografice, s-au urmărit aptitudinile psihice ale sătenilor, ideile, sentimentele, aspirațiile lor, orientările față de mediul fizic, față de mediul social, metodele întrebuințate fiind autobiografiile și convorbirile, similar unor interviuri, din care se aflau orientările, credințele și concepția lor despre viață. De o deosebită utilitate pentru cercetare erau cei aparținând categoriei de indivizi cate participă intens la viața socială, cei care, în fond, păstrează și transmit elementele de cultură și civilizație, cei pe care Guști îi numea "agenți de menținere a vieții sociale, pe treapta de evoluție pe care au reușit să se așeze." Printre ei sunt copiii care cunosc toate jocurile vârstei, fetele care au învățat tot meșteșugul industriei casnice, gospodarii care cunosc toate tehnicile de lucru ale ocupațiilor țărănești, babele pricepute la toate ceremoniile. Dintre aceștia și-au recrutat monografiștii informatorii, în cercetările lor, aceștia erau reprezentativi pentru cunoașterea vieții satului.

Pentru psihologia colectivă, se studia fenomenul mentalității colective, care determină opinia publică a satului, viața psihică a indivizilor. Guști arăta că mentalitatea colectivă este problema centrală a cadrului psihic, fiind deosebit de importantă pentru știință, deoarece prin ea se păstrează obiceiurile, se acceptă noutățile sau se înlătură extravaganțele, prin ea se păstrează moralitatea, buna – cuviință, ajutorul reciproc.

2. Avantajul "cadrării" comunităților

Unitățile sociale depun activități numite manifestări sociale care au fost reduse la un număr de patru categorii: economice, spirituale, juridice și politice. Valorile economice și spirituale (știință, artă, religie) formează categoriile constitutive, iar cele juridice și politice, categoriile care ordonează socialul, sunt activități reglatoare sau normative. Deci existența socialului este înțeleasă prin elementele care îl constituie (economicul și spiritualul) și prin cele care îl ordonează (juridicul și politicul), în desfășurarea acestor manifestări, societatea are anumite limite, cuprinse între condițiile sau cadrele ei, grupate sub forma celor patru cadre: cosmologic, biologic (cadre naturale), istoric și psihologic (cadre sociale).

Aceste categorii nu sunt în raporturi de subordonare, nu pot fi reduse unele la altele; ele acționează concomitent, în paralel în virtutea legii paralelismului sociologic (una din cele cinci legi ale unităților sociale considerate de D. Guști). Acest paralelism se manifestă întreit: un paralelism în interiorul manifestărilor, exprimat prin faptul că acestea nu pot fi reduse una la alta, ele există concomitent și se determină reciproc, fiind părți constitutive ale societății în totalitate; un paralelism între cadre prin care se înțelege că acestea condiționează viața socială nu separat, ci toate în același timp, deci în explicarea vieții sociale trebuie să se țină seama de toate cadrele; un paralelism între cadre și manifestări, care înseamnă că o societate este condiționată de toate cele patru cadre și depune toate manifestările, dar cadrele nu pot fi reduse la manifestări și nici manifestările la cadre, deoarece sunt funcțiuni deosebite. Prin lagea paralelismului sociologic se atrage atenția asupra necesității de a se deosebi fiecare cadru de manifestarea sa. Deasemeni după cum remarcă Măria Larionescu în "Sociologie românească – studii și cercetări", colaboratorii lui Guști, Traian Herseni și Mircea Vulcănescu, au arătat implicațiile metodologice ale acestei legi asupra fundamentării explicației sociologice. Astfel, deși fiecare factor constitutiv al societății este autonom, între aceștia există multiple dependențe și corelații, datorită determinării comune din partea societății (de ex. anumite forme economice atrag anumite forme spirituale sau invers). Aceasta se datorește faptului că viața socială își armonizează părțile componente, le adaptează una alteia iar variația concomitentă a părților, arată că există o determinare comună. Mircea Vulcănescu spune că "nici una din împrejurările care condiționează faptele sociale, nu constituie, însă, o cauză a acestei vieți, ci numai o condiție a ei…cauzală este numai acțiunea concomitentă a tuturor condițiilor…". Tot Vulcănescu arată că stabilirea paralelismului între faptele sociale și condițiile de cadru în care se produc, înțelegerea manifestărilor în funcție de cadre, "constituie, la drept vorbind, explicarea faptelor sociale". Deci studiul cadrelor completează cu explicații materialul obținut prin studiul manifestărilor.

După cum remarcă profesorul Toma Roman în "Introducere în sociologia economică" cu referire la societate, ca obiect de studiu al sociologiei, "Aceste cadre sunt condițiile evoluției ei într-o direcție dată, ale structurii ei într-o manieră specifică… Pentru explicarea globală a societății, sociologia trebuie să surprindă toate condițiile acesteia și toate manifestările emanând din ele". Deci trebuie studiat cadrul cosmologic pentru a vedea cum anume mediul geografic influențează viața unei unități sociale (sat, comună, oraș), prin condițiile pe care i le oferă, activitățile omului legat de mediul natural în care trăiește, pe scurt, adaptarea pasivă sau activă a omului la mediu; studiul cadrului biologic arată condiționările pe care le suferă societatea din partea naturii biologice a omului, ereditatea, capacitățile înnăscute, bolile etc.; studiul cadrului istoric este important pentru cunoașterea condiționărilor istorice exercitate asupra societății, care se manifestă atât prin preluarea tradițiilor de către societatea prezentă, cât și prin inovația pe care aceasta o opune influenței tradiționale a trecutului; cadrul psihologic arată modul în care unitatea socială este condiționată de viața sufletească a indivizilor care o compun, precum și reacția societății față de propria-i influență psihologică, căreia îi opune individualizarea. Din studiul cadrului psihic, al psihologiei sociale, rezultă psihologiile fiecărei manifestări în parte, psihologia economică, religioasă, a artei, morală, juridică, politică.

3. Importanța perspectivei socio-geografice, socio-biologice, socio-istorice, socio-psihologice, pentru explicarea situației actuale.

După cum arată Măria Larionescu în comentariul asupra operei lui Guști, principiul interdisciplinarității este rezultatul eforturilor pe care Guști le-a făcut de a analiza critic științele sociale particulare și sociologiile parțiale, în vederea edificării unei sociologii sintetice și sistematice.

Dimitrie Guști considera că sociologia este o știință menită să constate și să explice realitatea așa cum este ea, o știință care nu se mulțumește cu studiul unuia sau mai multor aspecte ale societății, ci o studiază ca întreg, în toată complexitatea ei reală. După cam arăta Guști, societatea poate fi studiată parțial, sub diferite aspecte și apar științe corespunzătoare acestor părți componenete ale ei, economie politică, drept, antropologie etc., sau poate fi studiată ca un tot și se obține o știință de ansamblu, sociologia. Sociologia, "știința societății totale", nu face abstracție de părți, care intră în domeniul științelor particulare și nici științele sociale particulare nu pot face abstracție de totalitate, aceasta fiind domeniul sociologiei. Sociologia și științele sociale particulare se pot dezvolta în paralel, fiecare este independentă, are obiectul său de studiu, dar obiectele lor se leagă, se intercondiționeză reciproc, se influențează și se ajută reciproc. Sociologia studiază anumite fenomene parțiale (drept, economie, istorie, religie) deoarece acestea fac parte din societate, dar le studiază pentru a afla modul în care se îmbină și formează societatea ca un tot, și are nevoie de științele sociale particulare pentru cercetările care cer anumite metode și tehnici de lucru, pentru sinteza pe care o face. Științele sociale particulare au nevoie de sociologie pentru integrarea fenomenelor sociale particulare în realitatea totală. De aceea cercetările monografice sunt opere colective între sociologi și reprezentanții celorlalte științe (JunȘti, istorici, psihologi, economiști, etnografi, folcloriști etc.).

În lucrarea "Teoria și practica investigațiilor sociale", referindu-se la aspectul teoretic al investigațiilor sociale, Stahl arată că scopul urmărit este de a șterge barierele care există între diversele discipline sociale, pentru sinteza disciplinelor sociale particulare într-o singură știință. Pentru etapa actuală, datorită bogăției informațiilor din fiecare ramură științifică, precum și nivelului avansat al tehnicii de lucru, cercetările sociale depășesc posibilitățile de muncă ale unui singur om, astfel că trebuie făcute în colective multidisciplinare. Stahl precizează că disciplinele sociale particulare trebuie să fie "sociologizate", adică să fie transformate în discipline de graniță, pentru a-și da seama de tangențele cu celelalte discipline particulare și consideră că în echipele multidisciplinare trebuie să figureze un sociolog având ca formație de bază economia, geografia, istoria deci un sociolog econoimist, un sociolog geograf, un sociolog demograf, un sociolog istoric, altul psiholog etc.

În epoca modernă, în societate apar mereu evenimente sociale noi, care diferă de la un an la altul, de la un județ la altul, de la o localitate la alta, datorită condițiilor concrete locale. Aceste noutăți pun probleme noi realităților sociale și solicită sociologilor eforturi teoretice și practice pentru aflarea răspunsurilor. Problema cercetărilor de teren este, după cum spune Stahl, "de a ști care sunt problemele reale care merită a fi cercetate, adică cele care fac parte din mecanismul procesului social de dezvoltare", iar "valoarea unui sociolog se cunoaște după problermele pe care le alege drept temă a cercetărilor lui". Temele de cercetare sunt importante dacă sunt legate direct de procesele sociale care se desfășoară în țară, având un caracter istoric și local, deci sunt utile pentru o teorie generală a sociologiei.

În această etapă de tranziție, de refacere a proprietății private asupra pământului, de descentralizare și democratizare, de restructurarea identității individuale și colective, studierea "problemei agrare" prezintă o importanță deosebită. Cercetarea zonelor țării, a comunelor, satelor, în echipe interdisciplinare, cu prezenșa specialiștilor socio-geografi, socio-biologi, socio-istorici, socio-psihologi, este necesară, deoarece fiecare studiază aspectele specifice ale vieții sociale iar rezultatele se grupează sociologic în vederea cunoașterii ansamblului social.

Astfel, studierea aspectelor legate de cadrul natural este importantă pentru cunoașterea resurselor naturale și implicarea oamenilor în valorificarea lor. Analiza factorului demografic al ruralului este utilă pentru cunoașterea condițiilor de viață ale populației a nivelului economic și social al acesteia. Se analizează evoluția demografică a populației, rata natalității, a morbidității, a migrației, condițiile de înnoire a forței de muncă, nota caracteristică a tranzitului din urban spre rural. Se studiază condițiile de locuit, starea în care se află imobilele, ponderea în total a imobilelor nou construite în ultimii ani, gradul de dotare cu instalații electrice și sanitare. Se urmărește în ce măsură populația din mediul rural are asigurată asistența medicală cu personal de specialitate situația unităților de învățământ și calificarea personalului didactic utilizat, în domeniul economic se studiază suprafața terenului agricol și suprafața exploatată, forma de exploatare (individuală sau de tip asociativ), ponderea proprietății private în totalul terenurilor agricole, gradul de prelucrare a producției agricole. Toate aceste aspecte de cercetare fac obiectul de studiu al specialiștilor în problemele respective, dar care sunt, în același timp și sociologi, astfel cum s-a arătat.

IV. Activitățile specifice vieții sociale

1. Despre activitățile (manifestările) vieții sociale

Studiul cadrelor urmărește cauzele care determină un fapt să se întâmple într-un anume fel și nu altfel, în cazul manifestărilor sarcina este de a observa și descrie corect ce se petrece în unitatea socială care face obiectul monografiei. Observarea manifestărilor presupune mai multe operații:

– descrierea manifestărilor astfel cum au fost observate, ținând seama de faptul că orice manifestare este însoțită de manifestări paralele ( nu există o manifestare curat economică sau religioasă,etc.), de fapt este un amestec de manifestări și de aceea descrierea trebuie să se facă potrivit unor reguli: care este subiectul manifestării (un individ sau un grup social), împrejurările în care are loc manifestarea, manifestările paralele care o însoțesc, dacă manifestarea este întâmplătoare sau se regăsește la toți indivizii grupului sau la toate unitățile sociale. Se cercetează toți indivizii asemănători (sau grupele), pentru a vedea dacă au toți aceeași manifestare, de asemeni, indivizi și grupe neasemănătoare iar rezultatul se exprimă grafic prin distribuția manifestării urmărind oamenii și unitățile care compun societatea studiată; se urmăresc gesturile, vorbirea sau cântecul, exprimarea grafică (scriere), sau plastică (desen, sculptură), instrumentația de care se sevesc oamenii în manifestările lor;

– cercetarea opiniilor respectiv a scopului pentru care oamenii au aceste manifestări, ceea ce înseamnă înțelegerea vieții sufleteaști (trăirea subiectului) așa cum rezultă din manifestări, aceasta servind și studierii cadrului psihologic, după cum s-a mai arătat, cu precizarea că trebuie evitată confuzia între cadrul psihologic și manifestările spirituale. Manifestarea înseamnă ceva înfăptuit; religia, morala, arta, sunt manifestări spirituale deoarece pot fi observate și descrise fapte (oamenii merg la biserică, se ajută, se manifestă artistic). Ele sunt descrise prin gest și opinie și generează întrebarea "cum se întâmplă?". Referirea la cadrul psihologic apare la întrebarea "de ce se întâmplă?" pentru care se dă o explicație.

1.1. Manifestări economice

Pentru studiul vieții economice a satului se făcea o statistică economică, pe baza unui formular, în care se treceau elementele cele mai importante din acest domeniu: pământul, vitele, uneltele, numerarul. Pe baza acestei statistici se alegeau gospodăriile cele mai reprezentative ca realizări: de vârf, medii, codașe. La acestea se analiza toată averea mobiliară și imobiliară, se întocmea inventarul gospodăriei, se studia munca familiei tehnica de lucru, sistemul de exploatare, spiritul de organizare, inițiativa dezvoltării producției, valorificarea prisosului de produse; se afla care este numărul și felul vitelor crescute dacă produsele lor sunt prelucrate și valorificate. Se întocmea bugetul de familie, se urmărea, pentru cei care au acumulări, dacă acestea sunt folosite pentru dezvoltarea producției, pentru alte investiții, plasamente în bancă, în afara ocupațiilor agricole, se studiau meseriile sătești, întreprinderile, prăvăliile, cooperativele, iarmaroacele, bâlciurile, negustorii ambulanți. Se studia modul în care se face circulația mărfurilor de la un producător la altul, contactele cu orașul, observându-se ce anume aparține economiei orășenești și ce anume vechii vieți închise a satelor, care este procesul de pătrundere a capitalismului în satul a cărui monografie se face.

1.2. În studierea manifestărilor spirituale se descria "cum se întâmplă", în gesturi și fapte, cu referire la unele activități semnificative:

– manifestările religioase: se urmărea frecvența venirii la biserică a populației satului, după confesiuni, respectarea canoanelor religioase, cultul morților; informații prețioase asupra elementului religios se găsesc și cu prilejul studierii altor manifestări;

manifestările morale: se observau, în primul rând faptele, utilizând o statistică ce se face pentru manifestările juridice, utilă și în cazul celor morale, faptele imorale pedepsite de stat, cercetând registrul jandarmeriei locale din care se extrăgeau delictele comise, se cerceta statistica proceselor de la judecătorii și tribunale. De asemenea se purtau conversații cu informatorii privitor la ce este bine și ce este rău, de ce există pedepse, ce rost au ele, care sunt datoriile omului față de el însuși, important fiind ce cred și ce fac sătenii și nu ce crede monografistul ( deci descrierea faptelor și opiniilor);

credințele și practicile magice: cercetătorul trebuia să descopere felul în care sunt amestecate în viața oamenilor, sentimentul religios, cu magia și cu științele pozitive despre lucruri;

– arta, cuprinde literatura, muzica și jocurile. Literatura a fost culeasă sub numele de folclor, dar în sociologie, interesează nu numai textul literar, ci și rolul social pe care îl are literatura, folosul pe care îl are acest text. Muzica trebuia înregistrată, dar în cazurile în care nu era posibil, se notau, sub formă de inventar, toate repertoriile muzicale. Pentru arta plastică cel mai bun procedeu era considerat al colecției de fotografii, desene și obiecte de muzeu.

– filozofia populară: concepția despre univers, originea lumii, forma, alcătuirea și destinul ei. Ceremonia înmormântării ascunde concepția metafizică despre ce este viața, moartea și lumea de apoi; morții trăiesc într-o lume de umbre, lângă "un pom de lumină", "o grădiniță lină", iar ritualul înmormântării are menirea de a ușura trecerea morților spre lumea de apoi.

Obiceiurile de la naștere și botez, obiceiurile de la nuntă, dela înmormântare, de la sărbători, obiceiurile de la horă, intrau și ele în studiul manifestărilor spirituale.

1.3. Manifestări etico-juridice

Studiul începea prin întocmirea statisticilor, pe baza datelor extrase de la organele locale, primărie, judecătorie, poliție. Se întocmeau, statistica proprietății, a procesivității, a criminalității, a stării civile etc.; aceste statistici dau materialul documentar pentru înțelegerea acestei manifestări. Statisticile cu caracter juridic extrase de la judecătorie, jandarmerie, au rolul de a arăta care este amestecul statului în viața oamenilor.

Viața morală a satului cuprinde sentimente, concepții morale, norme de conduită de natură colectivă și de acțiune morală în sens negativ sau pozitiv. Se urmăreau, psihologia morală a țăranilor, filozofia lor morală, normele etice sociale țărănești, moravurile și năravurile, moralitatea sau imoralitatea sătenilor.

Vorbind despre valorile morale și valorile juridice, profesorul Toma Roman, arată că "valorile morale sunt rezultatul experienței istorice generale a comunității conștientizat în memoria colectivă a acesteia." Valorile morale determină sancțiuni ale societății care nu sunt însă constrângătoare pentru individ iar, spre deosebire de acestea, valorile juridice, determină norme juridice care sunt impuse prin instituțiile statului și sunt constrângătoare pentru individ. Normele juridice au un domeniu mai restrâns decât cele morale ele nu sancționează toate încălcările moralei, pe când normele moralei sancționează toate încălcările dreptului, în sfera moralei intră toate regulile de conduită pe care le impune societatea, iar cele mai importante dintre ele se impun prin forța publică și constituie dreptul; sfera dreptului este mai restrânsă decât cea a moralei.

Activitatea juridică a satului se referea la dreptul civil și dreptul penal, precum și la forma veche de rezolvare a problemelor juridice, obiceiul pământului: de exemplu dacă un bărbat ginere intră în casa socrului, el căpăta porecla acelui socru. Se urmărea situația juridică a vieții de familie, căsătoria, situația copiilor nelegitimi, înfierile. Era și problema bunurilor, transmiterea dreptului de proprietate prin contracte, donație, moșteniri, în domeniul dreptului penal se studiau infracțiunile, delictele, crimele. In studierea unor fenomene care aparțin domeniului dreptului, se urmăreau motivele sociale ale acestora. De exemplu, obiceiul foarte răspândit ca feciorul cel mai mic să moștenească gospodăria bătrânească, deci "să se însoare în casă", în schimbul acestui avantaj el fiind obligat să aibă grijă de părinți.

1.4. Manifestările administrativ-politice

Privită din perspectiva acțiunii de organizare, administrație și conducere publică, societatea realizează o serie de instituții specializate, instituția socială centrală de organizare și administrare fiind statul, în cursul de "Sociologie generală" profesorul Toma Roman arată că statul este o instiuție cu caracter teritorial a cărei funcție este de a asigura ordinea socială în raport cu forțele din interior și cele din exterior; această funcție se realizează prin intermediul dreptului și al instituțiilor juridice. Ca instituție centrală a societății, statul are trei funcții: funcția legislativă, funcția executivă sau administrativă și funcția judecătorească. Divizarea puterii statului în cele trei funcții reprezentative garantează existența statului de drept. Statul urmărește organizarea unei evoluții normale a societății, precum și armonizarea intereselor grupurilor sociale. Expresia grupurilor sociale o constituie partidele, ale căror interese, în anumite momente, coincid cu cele ale ansamblului social și se concretizează în doctrinele și programele lor politice. "Alternanța la putere a diverselor partide politice asigură funcționarea mecanismului politic al societății și echilibrul acesteia în raport cu țelurile ei istorice".

În studiul manifestărilor administrativ-politice cercetările monografice au urmărit să arate care sunt formele în care s-a organizat viața comunală. Se cerceta primăria, funcționarii comunali, legăturile primăriei cu prefectura, cu organele administrativ superioare. Se mai urmăreau și concepțiile politice ale sătenilor, atitudinile lor față de politica generală, față de stat, față de măsurile legislative; se insista și asupra politicii locale, asupra apartenenței sau preferinței sătenilor pentru diverse partide, după interese de familie, după prietenii sau după programul de realizări ale partidelor.

1. Complexe de manifestări.

O serie de obiceiuri care au un caracter precumpănitor spiritual, sunt în mare măsură și prilejul unor manifestări economice, juridice, etc. de aceea, în "Tehnica monografiei sociologice", Stahl le-a numit "complexe de manifestări" arătând că sunt studiate în mod deosebit, în această categorie intră nunta, botezul, moartea îngroparea, ocazii în care toate manifestările se amestecă.

2. Legătura între cadre și activități, între activități și cadre.

Categoriile sociale, cadrele care condiționează viața socială ca și activitățile sociale, nu sunt în raporturi de subordonare, nu pot fi reduse unele la altele; ele acționează concomitent, în paralel. Manifestările nu pot fi reduse una la alta, ele există concomitent și se determină reciproc, fiind părți constitutive ale societății în totalitate; cadrele condiționează viața socială nu separat, ci toate în același timp, deci în explicarea vieții sociale trebuie să se țină seama de toate cadrele; o societate este condiționată de toate cele patru cadre și depune toate manifestările, dar cadrele nu pot fi reduse la manifestări și nici manifestările la cadre, deoarece sunt funcțiuni deosebite.

Cadrul cosmic interesează pentru modul în care grupurile umane se raportează la mediul natural. Influența cadrului cosmic asupra unei unități sociale, ca și reacțiile acesteia prin care acționează asupra mediului fizic sunt numeroase. Fiecare din cele patru învelișuri ale pământului, atmosfera, hidrosfera, litosfera și biosfera poate influența realitatea socială și, la rândul lor, sunt transformate prin activitatea ei.

Astfel, după cum arată profesorul Toma Roman în lucrarea "Introducere în sociologia economică", schimbările climatice, respectiv evoluția anotimpurilor, influențează ritmul de activitate al comunităților; societățile fixate în zona temperată au un ritm diferit de cele din zona tropicală, ca urmare a succesiunii anotimpurilor. De exemplu, în zona temperată apare migrarea sezonieră a forței de muncă în funcție de perioada de recoltare, sau se manifestă transhumanta, fenomene care nu apar în zona tropicală.

Hidrosfera, adică rețeaua hidrografică, este importantă pentru evoluția comunității, fiind princpala sursă de apă și, în același timp, cel mai ieftin mijloc de comunicație și de schimb.

Litosfera, respectiv formele de relief, influențează forma așezărilor omenești (în zona montană, sate împrăștiate, în zona de câmpie, sate de tip adunat), precum și profilul ecomomic al acestora; de asemeni compoziția chimică a solului este importantă pentru tipul de activitate al comunității, determinând exploatarea resurselor subsolului acolo unde sursele de exploatare de suprafață sunt reduse. De exemplu satele arabe aflate în zonă de deșert, sau semideșert, beneficiază de resurse importante de petrol, constituind pentru ele o mare bogăție.

Biosfera, cuprinzând flora și fauna influențează dezvoltarea comunităților, prin aceea că unele din ele permit dezvoltarea intensă a faunei și aici se dezvoltă predominant zootehnia, altele permit dezvoltarea florei, și atunci se dezvoltă culturile de cereale, plante tehnice, plante medicinale, etc.

Deci cadrul natural influențează direcțiile de dezvoltare ale societății dar, la rândul ei, societatea acționează asupra naturii și o transformă după nevoile ei. Acțiunea societății este rezultatul culturii ei, societatea transformă natura prin intermediul civilizației, a gradului de dezvoltare culturală (cultura se definește ca fiind totalitatea valorilor definitorii ale unei comunități). Activitatea socială poate înrâuri climatul prin împăduriri, despăduriri, poate capta apele prin sisteme de irigații și canalizări, poate îmbunătăți solul prin îngrășeminte sau printr-o tehnică superioară de muncă.

După cum explica Guști, există o ordine obiectivă de fapte și condiționări și o ordine subiectivă. O regiune poate fi evitată de un grup de oameni deoarece ea nu oferă surse de trai suficiente, nu are ape curgătoare, sau un sol bogat. Dar există oameni care se pot așeza pe un astfel de loc, ei vor săpa puțuri și vor acționa asupra terenului pentru a îmbunătăți calitățile solului. Aspectul trupului de moșie este relevant pentru grupul uman căruia îi aparține; după cum împărțirea interioară a loturilor este regulată, sau neregulată, după felul în care toată suprafața este împărțită între arătură, islaz și pădure, după cum se utilizează fiecare bucățică de lot pentru pășunat, sau agricultură, după cum se întâlnesc mlaștini, terenuri degradate sau locuri pustii, după cum apele curg pe cursul lor natural, sau sunt captate pentru lucrări de irigații, canalizări, toate acestea exprimă nivelul de civilaziție al grupului, adică sistemul de exploatare economică, sistemul juridic, gradul de evoluție a tehnicii și implicit priceperea și hărnicia omului, în vatra satului materializarea activităților sociale o constituie gospodăriile țărănești, ogrăzile, casele, grădinile, drumurile, podurile.

Cadrul biologic condiționează de asemeni viața socială prin factorii demografici (mișcarea populației, structura demografică), prin igiena populației (morbiditate, alimentație, locuință, asistență medicală), ereditate și adaptare la mediu. Faptul că omul este o ființă biologică se resimte în toate manifestările lui, în viața psihică, economică și culturală. Factorii biologici influențează realitatea socială, dar nu se confundă cu ea. Ei sunt numai condiții ai vieții sociale.

În perspectivă biologică, un sat apare ca un grup de oameni, ca o populație. Volumul populației de care dispune societatea la un moment dat este o condiție importantă a modului în care își duce viața societatea respectivă. Factorii demografici, mișcarea populației, migrațiile sezoniere sau definitive, cei care vin în sat în timpul muncilor agricole, meșteșugarii, cei care vin să se așeze definitiv în sat, influențează viața satului pozitiv, prin priceperea și hărnicia lor, sau negativ, prin năravurile pe care le au.

Așa cum arată profesorul Toma Roman în cursul de "Sociologie generală", ereditatea influențează acțiunea individului, dar nu este determinantă deoarece ea este în strânsă corelație cu influenta mediului în care se formează indivizii. Sociologia modernă acordă o atenție deosebită igienei sociale și consideră că pentru o comunitate, factorul biologic semnificativ este sănătatea acelei societăți, care dă posibilitatea dezvoltării aptitudinilor ei specifice, în acest sens o influență deosebită pentru condiția biologică a individului o au condițiile de odihnă (spațiul de locuit, mărimea acestuia, aglomerarea de oameni, igiena acestuia), igiena corporală a oamenilor și a vestimentației lor, asistența medicală de care beneficiază cu personal calificat, sau practicarea unei medicini neoficiale, alimentația oamenilor. Alimentația este determinată atât de condițiile materiale ale individului, cât și de tradiție (țăranul român are preferință pentru mămăligă față de pâine datorită unor vechi deprinderi), sau credințe religioase (obiceiul de "a posti" în anumite perioade ale anului în legătură cu sărbătorile religioase). Alcoolismul, frecvența lui și a altor boli sociale (tuberculoză, sifilis) influențează direct asupra activității unei comunități. Deci sănătatea oamenilor este legată de mediul fizic în care trăiesc, de munca, alimentația și odihna lor, de bolile de care suferă, de îngrijirea medicală de care beneficiază, într-o comunitate cu oameni sănătoși, activitățile economice sunt înfloritoare, acestea se reflectă, la rândul lor, asupra condiției biologice a omului, există o influență reciprocă, sănătatea fizică determină sănătate psihică, o viață morală sănătoasă.

Cadrul istoric reprezintă influențele sociale care provin din evoluția societăților. Trăsăturile specifice ale comunităților umane sunt determinate de trecutul lor. în cadrul istoric intră toate fenomenele sociale anterioare cercetării, care condiționează viața prezentă; aici se regăsesc și trăiri sufletești colective provenind din trecut, care sunt condiționante: obiceiuri, datini , credințe, superstiții, opinii, în măsura în care aceste fenomene nu provin din trecut, ci sunt elemente constitutive ale prezentului, ele aparțin cadrului psihologic. Tot ceea ce este vechi în viața satului, economic, spiritual, juridic, administrativ, formele de conviețuire, influențează formele de activitate ale societății prezente. Trecutul lasă urme și se prelungește în prezent în sistemele de proprietate și delimitările ei, în sistemul de folosire a hotarului, în formele de organizare.

Tradițiile se transmit de la o generație la alta pe baza educației (educația primară în familie, educația secundară la școală), iar evoluția societății înseamnă adaptarea tradițiilor la contextele noi ale prezentului, adică inovația, deci inovația este reacția societății prezente la tradiție, efectul activității umane asupra condiționării istorice.

Cadrul psihologic arată legăturile care există între viața psihică a oamenilor și manifestările lor. Viața sufletească a oamenilor face ca societatea să fie un cadru determinant al ei însăși. Influența cadrului psihic asupra societății se manifestă pe două planuri: psihologia individuală și psihologia colectivă.

Referitor la psihologia individuală, trebuie subliniată corelația între aptitudinile psihice și fenomenele sociale, de exemplu între inteligență și succesul economic. Ideile sentimentele și aspirațiile indivizilor, deci tot conținutul vieții sufletești, influențează orientările față de mediul fizic, față de mediul social, față de lume, în general. Participarea indivizilor la viața socială și contribuția lor creatoare este diferită. O parte din indivizi au o viață socială scăzută, un contact redus cu societatea, limitat la legăturile elementare de viață, biologice, economice, fără interes pentru viața publică sau valorile culturale. O altă categorie de indivizi participă intens la viața socială,aceștia sunt cei care acumulează, păstrează și transmit elementele culturii și civilizației, tradiții, obiceiuri; de ex.: copii care cunosc jocurile vârstei lor, meșteșugari ai industriei rurale, cunoscători ai îndeletnicirilor țărănești, femei care stăpânesc obiceiurile ceremoniilor. O altă categorie de oameni, mai puțin numeroasă, este cea a celor care au capacități creatoare, care aduc o notă personală în viața sătească prin diverse inovații și tehnici de lucru îmbunătățite. Guști amintește, ca exemplu, atelerul lui Aurel Vlaicu, păstrat în satul său natal.

Pentru psihologia colectivă, se studia fenomenul mentalității colective, care determină opinia publică a satului, viața psihică a indivizilor. Guști arăta că mentalitatea colectivă este problema centrală a cadrului psihic, fiind deosebit de importantă pentru știință, deoarece prin ea se păstrează obiceiurile, se acceptă noutățile sau se înlătură extravaganțele, prin ea se păstrează moralitatea, buna – cuviință, ajutorul reciproc.

Influența societății asupra indivizilor se observă după cum arată profesorul Toma Roman, în "Introducere în sociologia economică" prin "participarea indivizilor la un anume tip de colectivitate ce generează trăsături specifice ale comportamentului lor. Apartenența la o națiune determinată generează așa numitul caracter național. Deși indivizii care alcătuiesc o națiune nu prezintă comportamente identice, există trăsături comune, trăsăturile culturale, sau pattern-ul cultural". Caracterul național a fost definit de sociologul american Kardiner prin conceptul de "personalitate de bază", care se caracterizează prin patru trăsături: 1) modul în care indivizii gândesc realitatea, în funcție de care acționează asupra ei; 2) sistemele de securitate specifice constând în reformele instituționale proprii fiecărei comunități; 3) supraeul specific fiecărei comunități corespunzând dorinței de status social înalt, de admirație și prietenie din partea celorlalți; 4) atitudinile religioase. Aceste patru elemente sunt în relație cu instituțiile. Ele sunt produse pe de o parte de instituții, numite "instituții primare", iar pe de altă parte, ele produc la rândul lor instituții denumite "instituții secundare".

În legătură cu influențele pe care activitățile umane le au asupra condițiilor de existență, mai pot fi menționate și alte aspecte. Activitatea economică este aceea care asigură satisfacerea trebuințelor biologice ale oamenilor. Activitățile economice sunt schimburi de substanță între societate și natură și se realizează prin intermediul muncii. Deci omul acționează asupra naturii pentru satisfacerea trebuințelor sale, iar produsul activității economice este un bun economic. Realizarea produselor prin intermediul muncii conduce la diversificarea trebuințelor care nu mai sunt numai rezultatul unor necesități vitale, ci devin o manifestare simbolică cu caracter social, după cum arată profesorul Toma Roman în lucrarea amintită. Producția generează la rândul ei schimbul, deci activitate prin care produsul trece în proprietatea altcuiva, prin intermediul monedei; schimbul conduce la apariția relațiilor sociale.

Procesul de schimb într-o economie de schimb poate avea reprezentarea: FM – M – B – M sau FM – B – M sau M – B – M în care, FM -forță de muncă; M – marfă; B – bani. Acest proces implică obiectul muncii (materia primă), mijloacele de muncă, forța de muncă, diviziunea muncii.

În aceste relații sociale intervin elaborări spirituale: schimbul nu este numai un proces economic, ci și un act juridic complex, care implică relații contractuale. Dar în aceste procese sociale, toate gesturile omului de la luarea contactului cu natura până la luarea contactului cu semenii săi, sunt însoțite de o elaborare de idei. în aceste cazuri, ideea face parte integrantă din realitate, în actul juridic al vânzării nu mai sunt două realități una materială și alta spirituală, ci un singur fenomen, în același timp economic și juridic. Deci relația economică nu ar exista dacă nu ar avea o expresie juridică, iar expresia juridică nu ar avea ce să exprime dacă nu ar fi expresia unei relații economice. Situația de mai sus arată o formă de manifestare în paralel și de interdependență a activităților economice, spirituale și juridice, precum și acțiunea lor asupra societății.

Activitatea spirituală se află în strânsă corelație cu activitatea economică; trebuințele economice satisfac nevoile biologice iar satisfacerea nevoilor materiale generează nevoi superioare, culturale. Limbajul are un rol determinant pentru activitățile spirituale, deoarece prin intermediul limbajului este posibilă stocarea experienței umanității și transmiterea ei, limbajul face posibilă memoria colectivă care, la rândul ei, se păstrează prin intermediul activității educative. Datorită educației, experiența socială este transmisă de la o generație la alta și îmbogățită prin activitatea fiecărei generații. Prin aceste acumulări de experiență, producția spirituală capătă un caracter istoric.

V. Evoluția satului românesc

1. Cum arăta satul românesc; devălmășia și depășirea ei

Așa cum arată profesorul Toma Roman în cursul de "Sociologie rurală", în spațiul românesc s-a dezvoltat o civilizație preponderent rurală, situație care se menținea și la începutul secolului XX, când 90% din locuitori aparțineau așezărilor rurale. Studiile efectuate, au arătat că în majoritatea comunităților rurale, proprietățile individuale erau stăpânite în indiviziune iar repartizarea rezultatelor se făcea în devălmășie; sistemul devălmășiei a îmbrăcat forama devălmășiei absolute (aceea în care toți membrii aveau un singur drept de folosință personală) și a devălmășiei pe cote părți proporționale (fiecare are parte de un drept în funcție de mărimea proprietății exploatată în indiviziune). Treptat, de la cota parte în devălmășie proporțională s-a trecut la lotul de pământ în stăpânire privată, folosit exclusiv de un individ sau un grup restrâns de indivizi. Pentru majoritatea comunităților rurale, exista, alături de proprietatea individuală supusă obștii, și o rezervă comună, prelucrată prin clacă, care constituia resursa bunurilor înmagazinate în comun de membrii comunității. Organizarea obștească realiza o anumită autonomie țărănească, comunitățile având judecători proprii care aplicau tradițiile și judecățile din bătrâni, impuneau pentru devianți sancțiunile, strângând totodată și birurile datorate statului. Deasemeni, între obști existau legături care se manifestau sub forma schimburilor care se făceau la târguri și iarmaroace.

Profesorul Stahl, care și-a adus o contribuție majoră la elaborarea și perfecționarea metodei monografiei sociologice în cadrul Școlii sociologice de la București, pe baza cercetărilor de teren din cadrul campaniilor monografice, a formulat modelele de evoluție ale satului devălmaș românesc. El a răsturnat concepția existentă, potrivit căreia satele românești derivă dintr-o familie originară, folosind devălmășia pe spiță de neam (moștenirea ereditară), arătând că titularii drepturilor de proprietate sunt colectivitățile organizate, mai târziu constituindu-se gospodăriile individuale "printr-un proces de dezagregare a unor mari spații prin trasarea unor limite despărțitoare între diverse colectivități". Stahl considera că satul devălmaș "reprezintă tocmai o formă de asociație egalitară a unor gospodării", care era condusă de obște sau de adunarea în sfat a tuturor capilor de gospodărie din sat. El a formulat o tipologie a satelor românești (alta decât cea clasică a trecerii omenirii prin fazele obligatorii "vânătoare-păstorie-agricultură"), determinând tipuri de sate pastorale, agricole și tipuri intermediare de sate mixte, în satul de tip pastoral (care nu excludea practicarea agriculturii), obștea reglementa creșterea de vite și lăsa agricultura la bunul plac al fiecărui sătean; în satul agricol (care nu excludea creșterea vitelor), ca și în satul mixt pastoral-agricol,obștea reglementa activitatea agricolă a oamenilor.

În interiorul satului, diviziunea muncii era simplă, o diviziune liniară, gospodăriile efectuând aceeași muncă în același ritm; pe lângă aceasta mai exsista o specializare economică a unor gospodării în practicarea unor meșteșuguri, pebru nevoile satului sau a mai multor sate (efectuau schimburi de servicii meșteșugărești și de produse specializate). Diviziunea socială a muncii a apărut în etapa de disoluție a satului devălmaș, când s-a trecut de la tipul satului liber la tipul satului seniorial, în care un stăpânitor împarte cu obștea comunității ansamblul de drepturi caracteristice obștilor libere, în etapa de trecere de la un tip la altul, Stahl arăta următoarele tipuri de sate posibil existente: satul unui grup de țărani liberi; satul boieresc în care, din vechime, obștea sătenilor s-a aflat în mâna unui stăpânitor; satul de colonie înființat de un boier sub formă unei slobozii; satul cu dubla ceată devălmașă din care una boierească și alta țărănească; satul în care grupa boierească s-a contopit cu obștea țărănească.

Modul de producție, în cazul satelor devălmașe, se caracteriza prin practicarea unei agriculturi rudimentare organizată ca tehnică de producție, pe baza unei devălmășii absolute. Clasa boierească în formare, nu deținea mijloace de producție și nu se amesteca în organizarea producției (obștea avea acest rol), ea încasa o parte din produse și munci, erau relații de natură parazitară, era o orânduire tributală, cum o numește Stahl. Orânduirea tributală s-a dezagregat pe măsură ce grupul exploatator s-a implicat în drepturile obștei comunităților rurale, adică în organizarea producției, stabilirea tributului pe cap de gospodărie, participarea directă la producerea bunurilor. Concomitent a apărut exploatarea de tip feudal: boierul a devenit stăpânul unor sate devălmașe, aservite sau chiar libere, pe care le exploatează în relații de tip feudal, adică se substituie obștei, se amestecă în organizarea procesului de producție, își însușește o parte din profit sub forma dijmei, care e încasată pe cap de gospodărie, folosește munca țăranului pentru propria gospodărie, deține monopolul unor activități economice precum moara, cârciuma, reprezintă comunitatea în fața organelor de stat.

Profesorul Toma Roman, arată în cursul de "Sociologie rurală" că, până în secolul al XlX-lea, în Țara Românească și Moldova, boierimea nu a schimbat procesele economice realizate de obști, ea prelua numai rezultatele clăcii. Aici, legarea țăranilor de pământ, prin rumânie și vecinie, s-a produs după Rgulamentul Organic din anul 1829, când pământurile obștilor de clăcași devin pământuri boierești, în Transivania această legare, prin serbie, fiind instalată încă din secolul al XVI-lea (1504). Ceea ce a caracterizat economiile comunitare sătești, până în prima jumătate a secolului al XlX-lea a fost că erau economii naturale închise, de subzistență, cu o slabă dotare tehnică, incapabile să realizeze surplusul care să poată fi valorificat pe piață.

După aplicarea Regulamentului Organic și începerea pătrunderii produselor occidentale pe piața românească, apare forma de exploatare a pământului de către marii proprietari prin intermediul arendașilor, intermediari între proprietari și domeniul exploatat. Țăranilor li se impuneau învoielile agricole sub forma dijmei la tarla (muncă prestată pentru proprietarii domeniului) și a dijmei (o parte din produsul propriu). Apariția arendașilor transformă clasa proprietarilor într-o clasă de uzufructieri iar pe țărani în robi, deoarece pentru obținerea unui profit cât mai ridicat, dijma creștea în mod continuu.

2. Racordarea satului românesc la comerț

Etapa modernă a satului românesc începe în anul 1830, după tratatul de la Adrianopole, când Țările Române intră în circuitul schimburilor europene. Urmare interesului pentru produsele cerealiere românești manifestat de țările europene și în special de Anglia, agricultura românească este stimulată să producă pentru export, în primul rând grâne. Dezvoltarea comerțului cu grâne are consecințe majore asupra agriculturii și satului românesc pe mai multe planuri.

Astfel, necesitatea modernizării agriculturii, în vederea asigurării unei producții sporite, inclusiv a infrastructurii pentru asigurarea transportului produselor în porturile de îmbarcare, a impus importuri de mijloace tehnice agricole, precum și a altor bunuri, finanțarea acestor importuri asigurându-se în primul rând pe seama resurselor agricole; deci reforma agrară realizată de Cuza care a dus la împroprietărirea familiilor țărănești, a permis o convertire a veniturilor din agricultură către modernizarea acesteia.

Deschiderea spre comerț ca urmare a exportului de cereale a generat piața industriei casnice rurale, majoritatea gospodăriilor țărănești fiind, după perioada muncilor agricole, mici ateliere în care se produceau: îmbrăcăminte, unelte agricole, diverse reparații.

Cerințele de produse agricole românești pe piața externă, au determinat restructurarea culturilor prin mărirea loturilor destinate culturii grâului în detrimentul celor pentru porumb, care era preferat de țăranul român pentru satisfacerea nevoilor proprii.

Modernizarea agriculturii impusă de cerințele din ce în ce mai mari de produse agricole a atras o tendință de concentrare a proprietății agricole astfel încât țăranii care aveau venituri reduse și își vindeau loturile, au devenit proletari putând să ofere pe piața agrară numai forța de muncă; totodată, piața industriei casnice, care începuse să se înfiripe, a fost afectată de importurile de mărfuri străine ale căror prețuri erau mai scăzute. Tratatul cu Austroungaria încheiat în 1875, deși important pentru independența politică a României, a fost dezavantajos din punct de vedere economic, deoarece gama bogată a produselor importate, industriale, manufacturiere chiar și produse agroalimentare, a condus la falimentarea industriei românești, în formare, atât cea de la orașe, cât și cea de la sate, nevoile pieții fiind satisfăcute de importuri.

Pătrunderea masivă pe piața europeană a cerealelor din America a determinat producătorii autohtoni să forțeze în continuare creșterea producției de cereale pe piața românească, scăzând concomitent prețul grâului pentru a face față concurenței; aceasta a însemnat, implicit, mărirea loturilor cultivate cu grâu pentru export și reducerea celor destinate cultivării porumbului necesar hranei țăranilor.

Angajarea de credite externe pentru importuri în vederea realizării unei industrii autohtone a sporit datoria publică internă, ceea ce a accentuat pauperizarea ruralilor, deoarece datoriile puteau fi achitate numai pe seama creșterii exporturilor de produse agricole.

Pătrunderea capitalismului în România a fost însoțită de pauperizarea maselor țărănești, ceea ce a condus la frământări sociale îndreptate împotriva noii ordini, dar a însemnat în același timp și o revoluționare a satului românesc obligându-l să se adapteze la economia de piață și acumularea bănească. Dar toate aceste frământări și transformări nu au distrus cultura tradițională românească și nici valorile specifice satului românesc, în același timp burghezia românească nou creată care a înlocuit puterea boierească a căutat să revoluționeze economia țării pentru racordarea României la lumea modernă și asigurarea independenței politice și economice: au fost create mijloace de comunicație rapide de tipul căilor ferate și șoselelor, s-au creat instituții de credit de tipul băncilor, s-a realizat uniformizarea legislativă, culturală și lingvistică, s-a realizat națiunea română.

După realizarea României Mari, reforma agrară din 1921, răspundea, pentru acel moment, nevoilor țărănimii, clasa cea mai numeroasă a țării. Ea a corespuns nevoilor sociale ale ruralilor, a relansat mica proprietate, dar a avut ca efect reducerea producției pentru export, datorită fărâmițării proprietății, aceasta fiind una din consecințele nefavorabile ale reformei, alături de care se mai poate menționa apariția cămătăriei la sate. în același timp, fenomenul de concentrare a proprietății a continuat și după reforma agrară, deoarece mulți din micii proprietari neavând dotare corespunzătoare, nu rezistau fluctuațiilor pieții, astfel că se ruinau și deveneau proletari. Industrializarea României din acea etapă nu reușise să absoarbă forța de muncă agricolă aflată în exces.

În același timp, proporția între populația rurală și cea urbană din România, de patru la unu, era necorespunzătoare epocii moderne, în discordanță cu situația altor țări din Europa în care se practica o agricultură rațională. Deci împărțirea marilor moșii ca efect al reformei agrare, a însemnat o frână în dezvoltarea agriculturii, cerințele economiei mondiale impunând refacerea marii proprietăți care era mai ușor de exploatat și formarea unei burghezii rurale, din rândul micilor proprietari.

3. Ce viitor ar fi avut satul românesc fără apariția formulei comuniste

Unul din fenomenele care luase amploare la începutul deceniului al patrulea a fost creșterea datoriilor agricole a celor recent împropietăriți, ca urmare a lipsei inventarului agricol și a creditului agricol, a unor ani de recoltă slabă, situație față de care guvernele din acea perioadă au luat măsuri de sprijinire prin măsuri legislative, emițând în intervalul 1932-1934 trei legi de conversie a unor datorii agricole. Aceasta a contribuit la ameliorarea situației țărănimii și la relansarea tendinței de creștere a producției agricole. Concomitent cu acțiunile legislative, guvernul s-a implicat în modernizarea agriculturii precum și în stimularea valorificării producției agricole. Această politică a fost aplicată până în anul 1939, prin sistemul primelor la export, sistemul statului cumpărător, precum și un sistem mixt, format din cele două anterioare.

Privită în ansamblu, în pragul celui de al doilea război mondial, agricultura românească făcuse mari progrese; ea deținea 38% din venitul național, era capabilă să asigure hrana populației și disponibilități însemnate la export, în stadiul la care se ajunsese, chiar în condițiile efectelor dramatice aduse economiei de cel de al doilea război mondial și consecințelor sale, dacă nu ar fi intervenit legislația comunistă de dirijare planificată, existau toate premizele unei evoluții favorabile a agriculturii românești, deoarece: marea proprietate era refăcută, mecanismul economiei de piață era reglat, iar clasa țărănească avea în structura ei o pătură dinamică, așa zisa burghezie rurală, care se adaptase cerințelor economiei de piață și era capabilă să asigure progresul acestei ramuri de bază a economiei românești. Dacă procesul de urbanizare și de concentrare a proprietății agricole s-ar fi realizat în condițiile economiei de piață, fără constrâgerile comuniste, s-ar fi evitat prăbușirea dramatică a lumii satului, și s-ar fi putut asigura modernizarea vieții rurale cu păstrarea tuturor tradițiilor sale.

4. Reformele comuniste și consecințele asupra satului românesc contemporan

Lumea satului românesc a fost puternic afectată de cel de al doilea război mondial, urmat de ocupația sovietică și apoi regimul comunist, care au schimbat de fond formula sa de existență. Ultima reformă agrară din 1945 a distrus marea proprietate care începuse să se refacă în perioada interbelică, în urma acesteia, 91,1% din proprietăți reprezentau gospodării care dețineau maximum 5 ha. iar 36,4%, până la un ha. Pulverizarea proprietății agricole într-o asemenea proporție nu permitea practicarea unei agriculturi performante și valorificarea potențialului agricol al țării. Prin această reformă, agricultura românească era readusă la situația din anul 1921, dar ea nu fost urmată de deschiderea pieții. Regimul comunist a înlocuit treptat mecanismul economiei de piață cu economia centralizată, prin planificarea rigidă a dezvoltării producției, situație care s-a reflectat și în lumea rurală grav afectată prin impozite și rechiziționări masive, de criza postbelică prin care trecea țara, de datoriile de război pe care le avea de plătit, la care s-a adăugat și seceta anilor 1946-1947 care a agravat și ea situația agriculturii.

Potrivit legii din 23 martie 1945, o parte din pământurile și inventarul agricol expropiate fără despăgubire, au devenit proprietate de stat, constituindu-se, gospodăriile agricole de stat (GAS) și stațiunile de mașini și tractoare (SMT), astfel că procesul de încurajare a diferitelor forme de asociere în agricultură a fost manipulat și deturnat încă de la începuturile sale. în anul 1949 a fost lansată colectivizarea agriculturii, proces care s-a încheiat în 1962 și în urma căruia peste 86% din suprafața țării a fost inclusă în regimul economiei socialiste. Colectivizarea a fost un proces care a ruinat în mod conștient clasa țărănească afectându-i, în primul rând, pe cei mai dinamici membri ai ei, pe care i-au numit chiaburi, țărani care se adaptaseră la cerințele unei economii de piață normale. Deposedarea țăranilor de proprietate a schimbat atitudinea tradițională a acestora față de muncă, consecințele colectivizării fiind scăderea producției de cereale, scăderea șeptelului, scăderea producției de carne, lapte, ouă etc.

Deși regimul comunist a făcut eforturi pentru mecanizarea lucrărilor agricole, între nivelul de dotare al agriculturii românești și cel al țărilor europene, cu piață liberă, s-a menținut un decalaj foarte mare care s-a accentuat după 1986 când s-au diminuat investițiile alocate agriculturii.

Industrializarea în ritm forțat a țării a adus sacrificii agriculturii, care a rămas, în continuare, principala ramură economică a țării pe seama căreia trebuiau plătite datoriile externe. De asemeni, loturile individuale ale țăranilor, deși reduse, asigurau aprovizionarea populației urbane cu legume și zarzavaturi, calitatea acestor produse oferite de rețeaua magazinelor de stat fiind necorespunzătoare. Atragerea masivă a forței de muncă de la sat la oraș ca urmare industrializării, a însemnat o deruralizare forțată, realizată numai sub forma ofertei de locuri de muncă, și nu sub forma unei educații corespunzătoare culturii urbane, ceea ce a avut drept consecință ruralizarea orașului și golirea satelor de populația activă, rămase pe seama bătrânilor și copiilor.

Industrializarea forțată și colectivizarea au avut efecte negative atât asupra economiei rurale transformată într-o economie hibridă, ale cărei rezultate erau permanent supuse dezinformării prin multiplicarea realizărilor, cât și asupra culturii, devenită "o cultură hibridă de tip rurban, în care tradițiile rurale, ca și portul, habitatul specific, au fost pervertite, impunându-se un modernism de fațadă, care consta, în fapt, într-o uniformizare forțată, generată, în primul rând, de deculturalizare", după cum observă profesorul Toma Roman. Toate acestea au alterat sufletul țăranului român obligat la diverse subterfugii pentru a-și asigura existența, devenit mercantil din nevoia de supraviețuire, diferit total de detașarea tradițională care îl caracteriza. Această criză a societății românești a fost accentuată la finele deceniului al IX-lea al secolului XX, prin planificarea urbanizării satelor sau, chiar a distrugerii unora dintre ele, (în scopul măririi suprafețelor de cultură), ceea ce ar fi însemnat prăbușirea completă a lumii satului, gest întrerupt de evenimentele din decembrie 1989.

VI. Indicii de dezvoltare a satului românesc actual

Cercetarea satului românesc contemporan, după cum se arată în cursul de "Sociologie rurală" al profesorului Toma Roman, presupune stabilirea unor criterii care, transformate în indicatori, surprind evoluțiile sale în perioada tranziției.

1. Criteriul fizico – geografic vizează cadrul natural al comunităților rurale. Selectarea acestor criterii are în vedere relevanța pe care o au în redarea potențialului natural al comunelor, în condițiile tranziției. Subcriteriile alese relevă zonele cu caracteristici omogene ale diverselor comunități susceptibile de analiză.

1.1. Subcriteriul formelor de relief. Formele de relief au fost analizate prin marile unități de relief: munte, deal, podiș, luncă, deltă, pentru a se sublinia potențialul specific de dezvoltare al comunităților plasate în aceste contexte.

Poziționarea localităților rurale are un caracter orientativ pentru cercetare; formele de relief sunt suportul analizei criteriale a evoluției satului.

1.2. Subcriteriul principalelor categorii de zone protejate. Zonele naturale protejate se află în cadrul formelor de relief cercetate, monumente sau rezervații naturale luate în calcul ca factor ce poate favoriza dezvoltarea economică a zonei, devenind repere din perspectiva atractivității turistice a acestora.

Pentru aceste zone, există mai puțini indicatori numerici dar legile votate în perioada tranziției au stabilit tipurile în care pot fi clasificate:

rezervații ale biosferei și parcuri naturale de interes național cu rol de integrare în patrimoniul mondial, reprezentând 4% din suprafața țării;

zone cu rezervații și monumente ale naturii de interes național
aproximativ 10% din teritoriul țării;

zone cu complexitate mare de resurse naturale, cu o densitate mai mică de elemente naturale protejate, dar cu valoare peisagistică -15,8% din suprafața țării;

zone dominant agricole situate, cu precădere, în regiunile de câmpie și podiș, unde prezența monumentelor naturii și zonelor protejate e mai rară.

Zonele protejate au o densitate mai mare în zona montană carpatică și subcarpatică.

1.3. Subcriteriul factorilor de risc naturali. Aceștia pot fi definiți ca:

alunecări de teren cu frecvență și intensitate mare;

seismicitatea;

lipsa apei și a precipitațiilor naturale;

Apartenența unor localități la aceste zone le influențează dezvoltarea socio-economică, impunând o intervenție a statului în sprijinirea respectivelor unități rurale.

Zonele cele mai expuse factorilor de risc pot fi considerate cele în care aceștia sunt cumulați, alunecările de teren putând să se producă și într-o zonă de mare seismicitate sau fără resurse de apă. Cele mai mari cumulări de astfel de factori de risc sunt în zonele subcarpatice și de podiș.

1.4. Diagnoza cadrului natural se finalizează printr-o tipologie a localităților rurale cu caracteristici relativ omogene ale factorilor fizico-geografici. Categoriile de zone delimitate au fost stabilite astfel:

zone cu cadru natural valoros situate în general în regiunile montane și de litoral unde prezența rezervațiilor naturale și a ariilor protejate nu este anulată de acțiunea factorilor de risc;

zone cu factori de risc cuprinzând, în special teritorii în care se cumulează acțiunile mai multora dintre ei și care nu dețin elemente valoroase de cadru natural;

zone cu cadru natural de favorabilitate medie cuprinzând teritorii cu largă răspândire unde factorii fizico-geografici nu se manifestă cu intensitate mare. Caracteristicile locale ale acestor zone sunt extrem de variate, ceea ce face ca aprecierea lor să fie mai dificilă decât în cazul zonelor omogene;

2. Criteriul demografic este un factor esențial în analizarea unui teritoriu pentru că reflectă sintetic condițiile de viață ale populației, nivelul ei de dezvoltare economico socială. Orice populație este concomitent un factor de acțiune și un factor de consum. Din perspectiva acestei dualități analiza criteriului demografic poate fi structurată pentru evidențierea potențialului demografic al ruralității.

Pentru caracterizarea studiului demografic al ruralului pot fi utilizate următoarele subcriterii cu indicatorii aferenți:

2.1. Subcriteriul privind evoluția populației. Analiza se poate face comparativ:

perioada 1966-1990;

perioada 1990 – 1997, în care se manifestă influența schimbărilor socio-economice generate de tranziție.

Din analiza celor doi indicatori se observă:

• în perioada 1966 – 1990, reducerea populației rurale a fost de aproximativ 17%, fenomen cuprinzând majoritatea absolută a localităților, 80% dintre comune. Intensitatea procesului de depopulare, mărimea și localizarea ariilor sale sunt diferite în teritoriu, întrucât sunt influențate de: caracteristicile tradiționale ale fenomenului geografic; nivelul dezvoltării socio-economice al localităților; – relațiile lor cu urbanul; caracterul imigrației interne și externe.

Zonele cu cele mai accentuate reduceri de populație, după ultimele statistici, sunt Transilvania și Banatul și regiunile de câmpie din sudul și estul țării.

În condițiile migrației spre urban, creșterile de populație în perioada 1966-1990, au fost reduse, ele manifestându-se, mai ales, în zonele montane și submontane ale Carpaților Orientali și de curbură.

O creștere a populației, cel mai frecvent întâlnită este cea situată în imediata apropiere a centrelor urbane mari: lași, București, Constanța.

Reducerea populației, cel mai frecvent întâlnită este cea situată în jurul valorii medii pe țară între 15 și 30%.

• în perioada 1990 – 1997:

După statistici, scăderea populației rurale a continuat după 1990, până în 1997, scădere explicabilă pe fondul reducerii generale a populației totale și a unei creșteri nesemnificative a populației urbane. Diminuarea populației în perioada 1990-1997, păstrează, în genere, aceeași distribuție teritorială ca cea din perioada 1966-1990. Poate fi remarcată totuși o extindere a ariilor în care se manifestă unele creșteri de populație, în special în zone cu natalitate ridicată, existente și înainte.

Distribuția teritorială a comunelor cu același tip de evoluție demografică implică o tendință de concentrare a populației rurale, în special în jumătatea estică a Moldovei.

2.2. Pentru subcriteriul factorilor de creștere a populației pot fi utilizați trei indicatori:

rata natalității;

rata mortalității;

rata migrației nete

• Rata natalității exprimată prin numărul mediu de născuți vii la 1000 de locuitori este principalul indicator relevant în evoluția capacității de regenerare naturală a populației. Valoarea acestui indicator este dependentă de structura pe vârste a populației active și este influențată de modelul comportamental demografic tradițional dar și de condițiile socio-economice.

Pentru perioada 1990-1997, potrivit statisticilor, rata medie a natalității în rural a fost 12,9%, mai mare decât cea din urban, de 9,6%.

Nivelul mediu pe țară al natalității a fost aproximativ 11%, rata medie anuală fiind însă în scădere. Această scădere s-a manifestat în perioada 1990 – 1997 mai acut în urban, de la 11% (în 1990) la 8,7% (în 1997), pentru rural regresia fiind mult mai mică, de la 13% la 12,5%. Acest fenomen indică faptul că în prezent există un anume proces de înnoire a populației rurale.

Variațiile natalității în teritoriu indică o păstrare a modelului pronatalist în estul țării; rata natalității în Moldova continuă să fie de două ori mai mare decât cea din sud și vest.

• Rata mortalității exprimată prin numărul de decese la 1000 locuitori indică gradul de scădere naturală a populației, datorită atât condițiilor de viață, cât și nivelului de îmbătrânire a acestei populații.

Pentru perioada 1990 – 1997, rata medie a mortalității în mediul rural a fost 15%, aproape dublă față de cea înregistrată în mediul urban de 8,8%.

Analizele statistice au arătat că nivelul mortalității înregistrează mari variații în teritoriu, în corelație, în genere, cu fenomenul de îmbătrânire și, indirect, cu natalitatea medie.

O rată a mortalității sub medie s-a înregistrat în majoritatea comunelor din Moldova și zonele montane ale Olteniei și Munteniei.

Rata cea mai înaltă a mortalității se înregistrează în vestul țării și în zonele de câmpie ale Olteniei și Munteniei.

• Rata migrației nete se exprimă prin soldul schimbărilor de domiciliu din perimetrul localităților rurale. Soldul indică atractivitatea sau neatractivitatea respectivelor localități.

Pentru perioada 1990 – 1997, migrația populației de la rural spre urban, impusă intens în perioada 1966 -1990, a continuat la o cotă de intensitate mult mai scăzută, cu toate acestea, peste 80% din comune au continuat să piardă populație datorită migrației.

Plecările cele mai semnificative se înregistrează în zonele cu creștere demografică și populație tânără în exces, în cazul Moldovei, care este un izvor de forță de muncă pentru toată țara, cât și în unele zone din Transilvania, Cluj, Alba, unde populația, fiind deja îmbătrânită, se poate face previziunea că efectele migrației vor afecta puternic structurile demografice existente.

Un fapt semnificativ pentru această epocă este apariția unor centre de atracție în mediul rural, dar situarea lor în teritoriul rural este relativ dispersată. Cele mai multe centre de atracție rurale au tendința de a se grupa în vecinătatea centrelor urbane.

2.3. Subcriteriul îmbătrânirii demografice este exprimat prin indicele de îmbătrânire al populației, adică raportul dintre populația de 60 ani și peste această vârstă si populație de vârstă între O și 14 ani. Acest indice exprimă concomitent capacitatea de regenerare demografică a unei colectivități, cât și perspectivele de evoluție ale volumului și structurii populației acesteia.

• Indicele de îmbătrânire a populației din mediul rural este, după ultimele statistici, de 1,22 ori mai mare decât în mediul urban. Scala de variație a nivelului oscilează între valori subunitare ce implică populația preponderent tânără și supraunitare, în cazul populației vârstnice; o pondere de 35% din populația rurală românească înregistrează la acest indicator valori medii.

Zonele în care se poate considera că populația este îmbătrânită, având indice de îmbătrânire peste 1,5 sunt situate, mai ales în vestul Transilvaniei, în sudul Olteniei și Munteniei.

Populația tânără are pondere în unele zone mai restrânse din rural respectiv din județele: Suceava, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Constanța.

Reducerea migrației spre urban poate avea ca efecte reechilibrarea structurii demografice și, în viitor, o reducere treptată a fenomenului de îmbătrânire a populației rurale.

• Densitatea populației este exprimată prin numărul de locuitori pe km2 și permite identificarea zonelor de concentrare a populației, dar și a celor cu populație rurală.

După ultimele analize, în România, 28% din localitățile rurale au o densitate sub 100 locuitori pe km2.

Densitatea medie este 47,8%, fiind de cea 10 ori mai mică decât în mediul urban unde sunt 484 locuitori /km2 și jumătate din densitatea medie a populației totale de 94,7 locuitori /km2.

Zonele cele mai dens populate cu densitate în comune peste media din rural, sunt situate cu precădere, în afara arcului carpatic, cele mai mari concentrări regăsindu-se în regiunile subcarpatice din Moldova și Muntenia, și comunele din apropierea capitalei.

Densitatea sub 50 locuitori /km2 se întâlnește în Transilvania și Banat, iar zonele cu densitate sub 30 locuitori /km2 sunt cele montane și din Dobrogea de Nord.

Pentru evaluarea resurselor demografice pot fi utilizați indicii volumului populației și al înnoirii forței de muncă.

Volumul populației este exprimat prin numărul locuitorilor cu domiciliu stabil în localitățile rurale, putând fi identificat potențialul uman al respectivelor localități.

Mărimea medie a unei comune în România este de 3782 locuitori, de 10,5 ori mai mică decât populația medie în regiunile administrative care este, exclusiv Bucureștiul, de 39800 de locuitori. Cele mai multe comune – 62% din total, au dimensiuni medii de 2000-5000 locuitori.

Comunele mici și foarte mici (sub 2000 locuitori) reprezintă 16 % din total și sunt situate mai ales în vestul țării.

Comunele mari și foarte mari • 22% din total, sunt frecvente în Moldova (excepție județele Vaslui și Vrancea) și în centrul și sud – estul Munteniei, fiind deci specifice zonelor de câmpie și de podiș de mică altitudine.

• înnoirea forței de muncă este exprimată prin indicele de înnoire al ei, adică raportul dintre populația din grupa de vârstă 15-29 ani și cea de 30-44 ani. Acest indice este relevant în estimarea evoluției pieței rurale a forței de muncă.

Valoarea medie pe rural a indicelui de înnoire a forței de muncă indică apariția unui excedent de tineret ce poate constitui un potențial necesar revitalizării ruralului după tranziție.

Valoarea acestui indice diferă foarte mult în teritoriu. Astfel Moldova se distinge prin predominanța tinerilor. Aceeași situație și în câteva zone restrânse din partea centrală a Munteniei, Câmpiei Bărăganului și centrul Transilvaniei.

2.4. Diagnoza demografică a spațiului rural s-a finalizat deci într-un indice complex rezultat din agregarea indicilor de caracterizare a stărilor demografice și a potențialului resurselor umane.

Valorile indicilor agregați pot fi grupate pe trei intervale realizându-se o tipologie a comunelor pe trei categorii de favorabilitate ale caracteristicilor demografice.

De la tipologia comunelor se poate trece la una a zonelor, sau areale, cu caracteristici demografice relativ omogene:

1. zone cu dinamism demografic și capacitate mare de regenerare demografică. Aceste zone cuprind comune cu dinamism demografic și capacitate de regenerare de intensități maxime și medii. Zonele nu au o distribuție teritorială compactă. Sunt situate în estul țării și le putem desemna, în genere, prin apelul la regiunile istorico – geografice: Țara Oașului, Rodna, Bărăgan, Oltul Superior, Moldova de N, Bazinul Trotușului, Depresiunea Cașinului, Șiretul Inferior și Dobrogea de Sud;

2. zone afectate de declin demografic cu slabă capacitate endogenă de regenerare. Aceste zone cuprind suprafețe relativ întinse, ceea ce indică faptul că fenomenele demografice sunt ample în spațiul rural românesc. Zonele respective sunt constituite, în principal, din comune cu caracteristici demografice nefavorabile cu o reprezentare vizuală demonstrând că răspândirea lor este relativ compactă. Ele pot fi găsite mai ales în vestul Transilvaniei și sudul țării;

3. zonele cu dinamism și capacitate de regenerare medii care sunt destul de răspândite pe teritoriul țării dar nu apar în grupuri omogene.

3. Criteriul economic

Identificarea punctelor de contact dintre strategia sectorială și cea a dezvoltării rurale are, în genere, o dublă utilitate de evaluare, atât în dezvoltare, cât și în identificarea factorilor cu rol important în dezvoltarea endogenă a zonelor. De aceea, analiza economică evidențiază atât starea cât și potențialul economic al zonei rurale.

Pentru diagnoza economică a ruralului agrar, se propun următorii indicatori:

3.1. Potențial agricol. Acest indicator este nuanțat pe 3 indici calculați pe baza datelor din fișa localității, elaborată de Consiliul Național de Statistică.

• Teren agricol pe locuitor exprimat prin indice de arealitate, determinat prin raportul dintre suprafața agricolă a comunelor cercetate și populația acestora. Acest indicator oferă informații despre potențialul agricol și poate avea o funcție de orientare a strategiei agricole a zonei.

În prezent, valoarea medie a indicelui de arealitate în rural este de 1,40 ha /locuitor, superior mediei naționale, egală cu 0,60 ha /locuitor, apreciată ca fiind redusă în raport cu media europeană, ceea ce impune pentru ruralul românesc imprimarea unui caracter intensiv într-o producție agricolă. Un astfel de indice are variații mari în teritoriu, fiind determinat de condițiile fizico-geografice și de variațiile densității populației.

• Structura folosinței agricole constă în gruparea terenurilor agricole pe categorii de folosință. Acest indice caracterizează, în linii generale, potențialul de producție agricolă, direcțiile de specializare, diversificare și intensificare a agriculturii și profilului general de producție. La nivel național, se apreciază că există o structură avantajoasă a fondului funciar, datorită ponderii de 62% a terenului agricol în cadrul acestuia și, în cadrul lor, a ponderii ridicate a terenurilor arabile și a celor cultivabile cu vii și livezi.

Gruparea comunelor după tipul de structură a folosinței agricole, indică o preponderență a celor de teren arabil, peste 50%. Distribuția teritorială relevă o strânsă dependență între condițiile de relief și ponderea terenului arabil.

• încărcătura de animale la 100 ha, calculat prin raportarea numărului de animale, exprimat în UVM (unități de vită mare), la total terenuri agricole pe comune.

Indicatorul reflectă relația existentă între potențialul agricol, animal și vegetal și reprezintă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic. Nivelul optim al indicatorului "încărcătură de animale la 100 ha" este 100 UVM /100ha; media la nivel național a României, de 59 UVM /100ha și cea din mediul rural de 55,3 UVM /100ha, indică un deficit general al sectorului zootehnic.

În teritoriul național, valori optime ale gradului de încărcare cu animale la 100 ha se întâlnesc izolat doar în județele Suceava, Timiș, Argeș. Ilfov, Tulcea, Dâmbovița, Alba și Mureș.

Această încărcătură este foarte scăzută în comunele din Câmpia Română, Dobrogea, unele județe din Transilvania și Banat.

3.2. Potențial forestier. Indicatorul este evaluat prin suprafața forestieră pe locuitor. Suprafața forestieră include totalitatea suprafețelor pădurilor destinate atât producției cât și protecției mediului.

După ultimele date furnizate de Consiliul Național de Statistică, media națională este de 0,28 ha pădure pe locuitor, ceea de reprezintă o apropiere de nivelul mediu de existență în spațiul european, în mediul rural, valoarea aproape dublă a indicelui mediu 0,60 ha /locuitor, evidențiază un potențial ridicat al comunelor în administrarea exploatațiilor forestiere. Distribuția în teritoriu a potențialului forestier arată că există o concentrare a acestuia în zonele montane și submontane.

3.3. Potențial turistic, exprimat prin gradul de atractivitate turistică, indicator construit prin însumarea informațiilor privind prezența în teritoriul comunelor a zonelor protejate natural sau construite, a stațiunilor balneare de importanță națională sau locală și a numărului de sate incluse în circuitul turismului rural.

Pentru date exacte, se poate apela la proiectul "Zone de interes turistic deosebit" elaborat de URBANPROIECT (1997-1998).

Clasificarea comunelor după potențialul turistic a evidențiat 4 categorii:

comune fără potențial turistic;

comune cu potențial turistic;

comune cu potențial turistic mediu;

comune cu potențial turistic mare;

În urma analizelor, s-a constatat că peste jumătate din numărul comunelor românești dispun de potențial turistic, aproximativ 500, având resurse mari și foarte mari pentru dezvoltarea comunităților turistice, în plan teritorial pot fi evidențiate comunele din zonele montane, litoral și deltă.

3.4. Potențial industrial exprimat prin doi indicatori:

– Gradul de complexitate a activității industriale, relevând în structură activitatea de acest tip din mediul rural.

– Gradul de prelucrare a produselor agricole exprimat sintetic prin relația existentă între potențialul agricol al localității și gradul de prelucrare a produselor sale.

După datele furnizate de Min. Ind. și Comerțului și cel al Agriculturii și Alimentației, potențialul industrial al comunelor este destul de scăzut, o pondere de 50,2% neavând nici un potențial industrial și doar 8,7% realizând o activitate comercială complexă ce implică prezența a cel puțin două ramuri de activitate industrială; comunele care au dezvoltată cel puțin o activitate industrială (morărit, panificație) au o pondere de 21,3% în totalul acestora.

3.5. Potențialul exploatației agricole poate fi analizat prin patru indicatori, plecând de la date furnizate de Ministerul Agriculturii și Alimentației:

•Suprafața medie a exploatației individuale – indicator relevant în caracterizarea structurilor organizatorice ale producției, în contextul economic actual, nu există cadru legal care să favorizeze spiritul antreprenorial. De aceea, suprafața medie a exploatației individuale, de 2,9 ha pe ansamblul ruralului, reprezintă un nivel foarte redus comparativ cu suprafața medie a fermei comunitare. Valoarea acestui indicator la nivelul comunelor, indică o largă răspândire în teritoriu a exploatațiilor agricole cu suprafețe apropiate de medie, respectiv, 1 -3 ha.

Zone care se remarcă prin suprafețe medii reduse în exploatațiile agricole sunt cele situate cu precădere în nordul Munteniei și al Olteniei.

Comunele cu exploatație medie a suprafețelor agricole mai mare de 5 ha, au o pondere scăzută, de aproximativ 10% și sunt plasate mai ales în zonele montane din Carpații Orientali și Meridionali.

Suprafața medie a exploatației de tip asociativ – juridic, indicator relevant pentru procesul de modelare a structurilor organizatorice de producție din agricultură în perioada de tranziție. La nivelul întregului rural, valoarea medie a acestui indicator este de 431 ha de asociație, cu mențiunea că în jumătate din numărul de comune nu există exploatație de acest tip, cele mai multe exploatații fiind prezente în zonele de câmpie.

Suprafața medie a exploatației de tip familial este un indicator relevant pentru comportamentul asociativ manifestat de producători. Asociațiile familiale sunt prezente în 39,5% din totalul comunelor, fiind preponderente în sudul și sud-estul țării. Suprafața medie a acestui tip de asociație este de 134,5 ha.

Gradul de asociere în exploatarea terenurilor. Indicatorul exprimă proporția terenului agricol aflat în proprietate privată, dar lucrat în exploatație de tip asociativ. Se calculează prin raportarea suprafeței agricole lucrate în exploatație de tip asociativ la totalul terenului agricol. Acest indicator este relevant în surprinderea unor fenomene socio-economice specifice diverselor zone geografice ale țării.

Valoarea medie a gradului de asociere în exploatarea terenurilor atinge o pondere de 20%. Exploatarea terenurilor agricole private în regim asociativ este prezentă în 55% din totalul comunelor și se întâlnește mai frecvent în zonele de câmpie și podiș. Cel mai ridicat grad în exploatarea terenurilor caracterizează comunele din sudul și sud-estul țării, zone ce au cunoscut cel mai ridicat grad.de colectivizare de tip socialist.

3.6. Indicii economici ai satului contemporan

• Indicele structurilor de proprietate. Pentru definirea structurilor de proprietate poate fi utilizat ca indicator "ponderea suprafeței agricole private în totalul suprafeței agricole". Nivelul mediu de repartizare a terenului agricol din mediul rural este, potrivit datelor furnizate de MAA, în 1999, de 62,9%; comunele care au mai mult de 50% din suprafața agricolă privatizată, reprezintă 86% din totalul comunelor; cele mai multe dintre acestea au ponderea suprafeței private între 50% și 80%. Ele sunt situate cu precădere în zonele de câmpie, deal, podiș.

• Indicele gradului de ocupare a populației este exprimat prin doi indicatori calculați pe baza datelor furnizate de Consiliul Național de Statistică:

populație activă la 1000 locuitori;

populație activă la 100 ha teren.

Indicatorul populație activă la 1000 locuitori; este relevant în aprecierea dimensiunii cantitative a surselor umane din rural. Valoarea medie a acestui indicator este 403,5 persoane la 1000 locuitori. S-a constatat o preponderență a comunelor cu valori ale acestui indicator în jurul mediei de 300 – 500 persoane ocupate la 1000 locuitori.

În plan teritorial, gradul cel mai redus de ocupare a populației se află în vest și sud-vest, Transilvania și Dobrogea.

Indicatorul populație activă la 100 ha este relevant pentru exprimarea presiunii populației active asupra suprafeței agricole, în spațiul rural revin, în medie, după datele Consiliului Național de Statistică, 18,4 persoane active la 100 ha.

În plan teritorial se înregistrează variații mari ale presiunii populației agricole asupra terenurilor agricole, industria înregstrând valori situate sub 7 și peste 60 persoane active la 100 ha.

Comune cu presiuni moderate și mari se înregistrează frecvent în Moldova. O presiune extrem de scăzută este caracteristică zonelor Transilvaniei, Banatului și Dobrogei.

• Indicele de diversificare a activității economice poate fi evaluat prin indicatorul ponderii populației active neagricole din totalul populației active în rural. Acest indicator a fost calculat după datele statistice ale CNS, de la recensământul populației și locuințelor din 1992. Urmare calculelor, valoarea medie în rural era de 53,1 persoane active neagricole la 100 persoane active, adică mult mai puțin decât media pe țară de 76,4 persoane active neagricole la 100 persoane active.

Gradul scăzut de diversificare a activității este caracteristic deci majorității comunelor din țară, doar 14,4 % înregistrând valori importante de peste 80% persoane active neagricole. Distribuția teritorială având un grad mediu și superior de diversificare a activității economice este, cu precădere, în zonele carpatice și subcarpatice și zonele rurale limitrofe marilor orașe.

Gradul de diversificare a activității economice este într-o relație de cauzalitate cu structura utilizării terenurilor, gradul de industrializare, gradul de asociere în agricultură și tipul de agricultură practicat (intensiv, extensiv).

3.7. Diagnoza economică a mediului rural poate fi realizată printr-un indice complex constituit prin agregarea indicatorilor selectați pentru a caracteriza starea și resursele economice potențiale.

Tipologia comunelor rezultată în urma evaluării indicelui complex evidențiază trei categorii comune:

1. comune cu stare economică bună sau medie și resurse potențiale într-o economie rurală diversificată, deci cu condiții economice considerate favorabile;

comune cu stare economică medie sau slabă și resurse potențiale într-o economie medie diversificată;

comune cu stare economică medie sau slabă și resurse potențiale predominant agricole, adică comune cu condiții economice nefavorabile.

Distribuția comunelor în teritoriu prezintă un caracter relativ compact pe zone foarte întinse, în consecință zonificarea teritorială pe criterii economice cuprinde câteva arii întinse, având, în genere, aceleași caracteristici economice, clasificate pe trei categorii:

1. zone rurale cu stare economică medie și resurse potențiale pentru o economie diversificată, plasate, cel mai frecvent, în regiuni montane și submontane;

zone rurale cu stare economică slabă sau medie și resurse potențiale predominant agricole, care sunt zonele cele mai întinse, plasate, cu precădere, în regiuni de câmpie;

zone rurale cu resurse potențiale pentru o economie diversificată și stare economică medie, ce cuprind aproximativ jumătate din numărul total al comunelor plasate mai puțin omogen în teritoriu. Ele se întâlnesc, predominant în regiuni de câmpie.

Criteriul de locuire – modul de locuire în spațiul rural – prezintă diferențieri importante în ansamblul teritoriului. Modul de locuire este definibil prin mai mulți factori de locuire cum ar fi: modele culturale tradiționale, caracteristici socio-demografice, puterea economică a populației, resursele localităților pentru materiale de construcție.

În caracterizarea acestui criteriu, pot fi utilizați mai mulți indicatori. Pentru prezentarea situației satului românesc actual, s-a utilizat ca sursă, recensământul populației și al locuințelor din 1992, prelucrat de Consiliul Național de Statistică, și evidențele statisticilor anuale privind indicele de locuințe în rural, până în 1999.

• Indicele suprafeței locuibile este relevant pentru aprecierea confortului locuirii și are ca indicator "suprafața locuibilă pe locuitor" calculată în metrii pătrați. La ora actuală, în mediul rural, suprafața locuibilă medie care revine pe locuitor este 11,58 m.p. pe locuitor, apropiindu-se sensibil de cea din mediul urban de 11,54 m.p. pe locuitor. La nivelul comunelor, valorile indicatorului sunt situate între 6 m.p. pe locuitor și 18 m.p. pe locuitor, în majoritatea comunelor, aproximativ 63%, se înregistrează suprafețe locuibile medii între 10 m.p. și 14 m.p. pe locuitor.

În plan teritorial, poate fi remarcată o frecvență a comunelor cu suprafețe locuibile pe locuitor supermedie, în Banat și zonele sudice ale Transilvaniei. Explicația constă atât în modul de locuire tradițional, în acea zonă casele fiind spațioase, cât și în caracteristicile demografice specifice (număr mai mic de persoane pe gospodării și natalitatea în scădere).

Cele mai mici suprafețe locuibile pe locuitor sub 10 m.p. se înregistrează în județele: lași, Botoșani, Vaslui, Constanța, Teleorman, Olt. Situația este determinată de nivelul scăzut al veniturilor populației, de modelul tradițional de realizare al locuințelor, de lipsa materialelor de construcție rezistente și de structura demografică a gospodăriilor, în genere, mai mare de trei persoane pe gospodărie.

• Indicele materialelor de construcție a clădirilor de locuit este exprimat prin indicatorul "ponderea clădirilor de locuit realizate din materiale durabile" de tip beton, cărămidă, piatră, în raport cu totalul clădirilor de locuit din agricultură. Indicatorul este relevant în aprecierea gradului de confort al locuințelor, a rezistenței clădirilor în timp sau la acțiunea unui factor de risc (cutremur, inundații), precum și pentru aprecierea puterii economice a populației din zonă. Valorile medii pe țară ale indicatorului arată o pondere scăzută a construcțiilor din materiale durabile în mediul rural respectiv 37,7%, față de 66,6% în mediul urban și de 42,3% la nivelul întregii țări.

Scala de variație a indicatorului calculată la nivelul comunelor este foarte largă, de la valori sub 10%, la valori mai mari de 60%. Este de remarcat numărul mare (764) al comunelor în care ponderea construcțiilor de locuințe realizate din materiale durabile este scăzută. Situarea în teritorii a acestor comune cuprinde arii largi din estul și sudul Moldovei, estul și sudul Munteniei, vestul Banatului, Crișana și Dobrogea.

Ponderea cea mai ridicată, mai mare de 60%, a clădirilor din materiale durabile, este întâlnită la comunele situate în zonele Carpaților Meridionali și Occidentali, în Podișul Transilvaniei și zonele subcarpatice ale Munteniei și Olteniei, unde resursele naturale de materiale pentru construcții sunt bogate.

• Indicele perioadei de construcție a clădirilor a fost analizat prin indicatorul "ponderea clădirilor de locuit realizate după 1970 din total locuințe existente la sfârșitul anului 1992"

Ponderea locuințelor realizate după 1970 este de aproximativ 20% față de 67% din municipii și orașe, în această perioadă, construcția de locuințe în rural a fost extrem de scăzută, în profil teritorial pot fi remarcate totuși ponderi ridicate ale construcțiilor noi, în zonele montane și submontane.

Zonele cu cele mai scăzute ponderi de construcții sunt în Câmpia de Vest precum și în Câmpia Română (Bărăgan), Podișul Bărăganului și S.E. Transilvaniei.

• Indicele numărului de locuințe noi este exprimat prin indicatorul " număr de locuințe construite în perioada 1992 – 1999 la 1000 locuitori"

Datele pentru calculul acestuia au fost extrase din fișele statistice ale comunelor publicate anual de Consiliul Național de Statistică. Acest indicator este relevant în exprimarea puterii economice a localităților și a atractivității unor zone rurale.

După 1989, construcția de locuințe în România a înregistrat o scădere accentuată, abia în 1992 înregistrându-se o reluare a activității de construcții, acesta fiind anul în care, după mai multe decenii, s-au construit mai multe locuințe în rural decât în urban.

Din cele 140000 locuințe noi realizate în perioada 1992-1999, un număr de 80000 s-au construit în mediul rural, revenind, în medie, 7,8 locuințe noi la 1000 locuitori, față de 4,3 locuințe la 1000 locuitori din municipii și orașe.

Acest aspect sugerează faptul că în mediul rural există rezerve de vitalitate și dorința de îmbunătățire a standardelor de locuire. Constatarea este susținută și de distribuția teritorială a comunelor în care se înregistrează un volum mai mare de locuințe noi. Distribuția indică faptul că acestea se realizează în zonele cele mai dens populate din Moldova, zonele centrale ale Munteniei, Olteniei, deși acestea sunt caracterizate printr-un mod de locuire deficitar.

• Indicele dotării locuințelor cu instalații de apă este exprimat prin indicatorul "ponderea locuințelor dotate cu instalații cu apă în interior în raport cu numărul total de locuințe surprins în recensământul din 1992". Acest indicator este relevant în aprecierea gradului de confort și igienă a locuirii frizând, concomitent, indicii despre existența rețelelor publice de alimentare cu apă, puterea economică a gospodăriilor, dar și nivelul aspirațiilor și așteptărilor, adică gradul de cultură și civilizație în mediul rural.

În România, rețeaua de alimentare cu apă potabilă în mediul rural era foarte puțin extinsă, la sfârșitul anului 1992 numai 11,4% din numărul total de locuințe fiind dotate cu instalații de apă în interior, față de 86,9% în mediul urban.

Majoritatea comunelor, peste 60%, au un procent mai mic de 8%, de locuințe dotate cu instalații de apă în interior.

O treime din totalul comunelor au o pondere a locuințelor dotate cu instalații de apă extrem de scăzută, sub 2%; comunele având acest nivel de dotare scăzut sunt situate cu precădere în Moldova, Muntenia, Oltenia.

Cea mai bună dotare a locuințelor cu instalații de apă se regăsește în Transilvania și Banat, zone caracterizate, în genere, printr-un nivel de locuire tradițional mai confortabil decât restul țării.

Diagnoza finală privind modul de locuire s-a realizat prin agregarea indicatorilor analizați, în urma punctajului obținut de comune se constată o predominanță a comunelor cu condiții medii și slabe. Tipologia comunelor pe trei trepte de favorabilitate relevă o mare răspândire în teritoriu a comunelor cu calitatea locuirii medie și slabă, comunele cu condiții de locuit fiind mai scăzute la număr și extrem de dispersate.

4.1. Tipologia zonării comunelor după criteriul de locuire diferențiază trei zone cu caracteristici relativ omogene:

zone cu starea relativ bună a locuirii, ce cuprind comunele cu condiții de locuire medii și superioare. Aceste zone pot fi delimitate, în special, pe criterii geografice și cultural – tradiționale. Ele cuprind arii relativ scăzute din regiuni montane și submontane și în teritorii limitrofe marilor orașe;

zone cu stare slabă a locuirii, cu o distribuție în teritoriu relativ compactă, situate pe suprafețe extrem de extinse;

zone cu stare medie a locuirii repartizate mai puțin omogen în teritoriu, existând diferențieri locale importante între regiunile vestice, sudice și estice.

5. Criteriul de echipare tehnică a localităților rurale

Echiparea cu rețele în cadrul satului românesc este extrem de deficitară, încercarea de a surprinde nivelul de echipare tehnică presupune utilizarea mai multor subcriterii și indicatori.

5.1. Subcriteriul dotării cu apă potabilă în sistemul centralizat, are indicatorul "metru cub pe locuitor și pe an de apă potabilă distribuit consumatorilor prin instalații publice în 1997. Datele au fost preluate de la CNS intitulate "Activități privind utilitățile publice de interes local în 1997". Numărul comunelor cu distribuție de apă potabilă prin instalațiile publice este de 1148, reprezentând, statistic, 42,7% din totalul comunelor. Cantitatea de apă distribuită în aceste comune a fost extrem de redusă, revenind, în medie, 38 metri cubi pe locuitor pe timp de un an, în mediul rural. Scala de variație a indicatorului privind cantitatea de apă distribuită este 0,1 – 50 m.c pe locuitor pe an, valori maxime înregistrându-se doar în aproximativ 23% din comune.

Distribuția teritorială prezintă variații mari, comunele cu apă potabilă fiind extrem de dispersate. Zonele unde se constată o mai bună alimentare cu apă potabilă sunt restrânse, situate cu precădere în județele Timiș, Cluj, Arad, Maramureș, Harghita, Tulcea, Constanța, Brăila, Prahova. Situație foarte critică se înregistrează în județele din sudul țării și Moldova, unde alimentarea cu apă în sistem centralizat este inexistentă sau foarte scăzută, cu medii sub media pe ansamblul ruralului.

5.2. Subcriteriul alimentării cu energie electrică – se exprimă prin indicatorul "gradul de electrificare a gospodăriilor" exprimat prin ponderea numărului gospodăriilor racordate la rețeaua de distribuție a energiei electrice, din numărul total de gospodării. La baza determinării acestui indicator a stat un material elaborat de RENEL în anul 1997 prvind situația alimentării cu energie a gospodăriilor sătești.

În România, alimentarea cu energie electrică este asigurată în pondere de 98,5% în rural și aproximativ 100% în urban.

La nivelul comunelor, ponderea gospodăriilor racordate la rețeaua electrică variază între 65% și 100%, majoritatea comunelor (72%) având un grad de electrificare 100%.

Comunele cu cele mai puține gospodării racordate la rețeaua electrică sunt situate în zona munților Apuseni, Moldova Centrală, Maramureș, Dobrogea, Câmpia Bărăganului.

Situațiile cele mai favorabile se află în județele Suceava, Sibiu, Dâmbovița, Argeș, Dolj.

5.3. Subcriteriul alimentării cu gaze naturale este exprimat prin indicatorul "distribuția de gaze naturale". Pentru acest indicator a fost luată în considerare prezența rețelei de distribuție a gazelor în comune, considerându-se că astfel există posibilitatea extinderii rețelei. Sursa datelor este publicația CNS " Activități privind utilitățile publice de interes local 1997," completată cu lista comunelor pentru care este aprobată extinderea rețelei de distribuție din 1997. Indicatorul este relevant în aprecierea confortului locuirii în România și a calității vieții, în general.

Numărul comunelor în care există rețele de distribuție a gazelor este foarte scăzut, aproximativ 481 comune, ceea ce reprezintă doar a cincea parte din numărul total. Situarea în teritoriu a acestor comune este, cu precădere, în centrul Transilvaniei, în apropierea surselor de gaz metan. Izolat, pot fi semnalate resurse de gaze naturale în toate județele țării, cu excepția județului Mehedinți; o situație mai favorabilă este în zonele centrale ale Olteniei, Banatului și Maramureșului.

5.4. Subcriteriul racordării la rețeaua telefonică a implicat utilizarea indicatorului "gradul de racordare a satelor la rețeaua telefonică", reprezentând ponderea satelor în ansamblul rețelei telefonice și numărul de posturi din satele fiecărei comune. Sursa indicatorului au fost evidențele din 1998 ale ROMTELECOM.

Accesul la rețeaua telefonică este o cerință majoră a vieții moderne a populației, mai ales pentru stimularea activității vieții economice și sociale. Datele ROMTELECOM au relevat că, în prezent, rețeaua de telefonie este destul de scăzută în mediul rural, respectiv 1157 comune sau 43% din numărul total, au satele racordate la rețeaua telefonică, în restul comunelor, racordul telefonic este realizat numai în satul de reședință al comunei și parțial în satele componente.

Teritoriul cu situația cea mai favorabilă este cel din nord – vestul țării și, parțial, Transilvania și județele sudice din Câmpia Română.

Situațiile cele mai critice sunt caracteristice județelor Alba, Hunedoara, Cluj, Timiș, Caraș-Severin, Gorj, Argeș și, aproximativ, ansamblul Moldovei. O cauză a acestei situații o constituie condițiile mai dificile din zonele montane, dar principala cauză este lipsa de mijloace financiare pentru executarea rețelei, în ultimii ani totuși, în mediul rural, s-au extins unele sisteme telefonice neconvenționale, care nu au nevoie de rețele, dar dimensiunile sunt încă restrânse. Extinderile rețelelor de telefonie în sate necesită studii de fezabilitate pentru stabilirea undelor telefonice cele mai eficiente în raport cu rețeaua de telefonie, numărul de locuitori, posibilitățile financiare.

5.5. Subcriteriul accesibilității căilor de transport utilizează indicatorul accesului la rețeaua majoră, rutieră și feroviară a localităților dintr-o comună.

Accesibilitatea la căile de transport este un criteriu deosebit de important în aprecierea posibilităților de dezvoltare economico – sociaiă a localităților. Un acces direct la căile de transport majore și cu o stare tehnică corespunzătoare asigură premize favorabile de dezvoltare a activității economice și accesul facil al populației înspre locul de muncă, sau spre satisfacerea, unor servicii.

Numărul comunelor cu acces direct la rețeaua majoră la căi de transport este de 1462, reprezentând 54,4% din numărul total de comune, totalizând o populație de 6250000 locuitori, respectiv 61% din populația rurală a țării. Cu toate că numărul comunelor străbătute de rețele majore de transport este relativ ridicat, accesibilitatea populației la acestea implică o serie de dificultăți. Aceste dificultăți sunt determinate, în principal, de starea precară a majorității căilor de acces spre drumurile naționale, sau căile ferate, cele mai multe drumuri comunale fiind drumuri de pământ.

La aceste subcriterii nu au fost analizate elementele referitoare la calitatea drumurilor, deficiență majoră a spațiului rural românesc din lipsa unor date statistice.

5.6. Diagnoza echipării tehnice a satului românesc presupune deci evaluarea stării actuale a echipării. Prin agregarea ponderată a indicatorilor s-a obținut și se poate obține, pentru fiecare comună, un indice sintetic. Grupând pe trei trepte valorile indicilor sintetici, se poate realiza o tipologie a comunelor care evidențiază gradul lor de echipare tehnică.

Aprecierile privind calitatea echipării tehnice trebuie privite în mod relativ. Datorită nivelului general foarte scăzut al echipării tehnice, s-a putut aprecia că nu există comune, aproximativ, cu o stare bună a echipării, decât în raport cu stuația mediei pe ansamblul ruralului. Zonificarea teritorială privind echiparea tehnică a mediului rural, a fost concepută astfel:

zone cu echipare relativ bună. Gradul de dispersie a comunelor cu echipament tehnic relativ bun a făcut extrem de dificilă delimitarea acestorcomune. Dimensiunile sunt relativ restrânse și, în genere, acolo unde există, ele sunt în relație directă cu axele majore și cu rețelele localităților urbane;

zone cu dificultăți grave în echiparea tehnică. Acestea cuprind comune cu stare medie și deficitară a echipării. Situarea acestor zone este, în genere, în câmpiile din sudul țării și unele regiuni montane cum ar fi Carpații Orientali și Moldova;

zone cu stare medie a echipamentelor care au cea mai mare întindere în teritoriu, prezentând însă aspecte caracteristice locale foarte variate.

6. Criteriul social. Cunoașterea infrastructurii sociale rurale și a fenomenelor specifice, impune din rațiuni metodologice, utilizarea mai multor subcriterii: sănătatea, învățământul, comunicațiile și mortalitatea infantilă.

6.1. Subcriteriul sănătății. Indicatorul utilizat pentru evaluarea serviciilor de sănătate este "numărul de locuitori pe un medic"; sursa datelor o constituie fișa localităților întocmită de C.N.S. în 1976. Este un indicator relevant pentru aprecierea cantitativă a infrastructurii medicale exprimând accesibilitatea populației rurale la asistență medicală calificată. Aspectul calitativ al infrastructurii medicale nu este surprins de acest indicator, existând o pondere însemnată a medicilor care nu au rezidență în comune și care nu pot asigura continuitatea actului medical.

Media națională este de 565 locuitori pe medic, media urbană – 378 locuitori pe medic, valoarea mediei în rural depășește de trei ori media urbană. Pentru jumătate din comune, populația ce revine la un medic depășește de 2,7 ori populația pe un medic la nivel național și de 4,1 ori valoarea mediului urban.

Distribuția indicatorului pe intervale utilizate, indică la peste 12% din ele, o situație relativ satisfăcătoare, revenind mai puțin de 599 de locuitori la un medic pe m.p., ceea ce este o valoare apropiată de cea a nivelului național; doar 6% din comune (sau 148) nu au nici un medic.

În plan teritorial se remarcă o distribuție dispersată a comunelor cu același grad de accesibilitate, la serviciile medicale.

Comunele cu situația cea mai favorabilă, 600 de locuitori la un medic, sunt situate în regiunile din zonele limitrofe ale centrelor urbane.

O frecvență a comunelor fără nici un medic se remarcă în Moldova -Podișul Central Moldovenesc, Zona Carpaților de Curbură și județul Tulcea.

Valori ale indicatorului sub media pe țară se înregistrează, în genere, în zonele montane și submontane ale Carpaților Meridionali și Occidentali.

6.2. Pentru subcriteriul învățământului s-a utilizat indicatorul "gradul de complexitate a învățământului", indicator structurat pe trei subcategorii care surprind prezența sau absența infrastructurii necesare pentru desfășurarea procesului educațional. Sursa datelor a fost fișa localității pentru anul 1976, elaborată de C.N.S.

Categoriile în care se grupează valoarea indicatorului sunt rezultate în

urma unei ierarhizări a unităților de învățământ pe niveluri:

• Scăzut, caracterizat prin prezența scăzută a unităților de învățământ de tipul grădinițelor, școlilor primare și gimnaziale.

Mediu, caracterizat prin prezența în plus a școlilor profesionale.

înalt, caracterizat prin prezența liceelor sau a unor școli postliceale.

Caracteristic pentru mediul rural este predominanța școlilor primare și gimnaziale, reprezentând 92,5% din totalul unităților de învățământ din mediul rural.

Școlile profesionale reprezintă mai puțin de 1%, iar cele liceale și postliceale-6,5%.

Comunele având un nivel scăzut de dotare cu unități de învățământ reprezintă aproximativ 93% din totalul comunelor și, are, în consecință, o răspândire uniformă în teritoriu.

Comunele cu nivel ridicat de dotare – 6% au o distribuție teritorială extrem de dispersată.

6.3. Subcriteriul comunicațiilor a presupus utilizarea indicatorului "numărul abonamentelor TV la 1000 locuitori". Acest indicator caracterizează dimensiunea cantitativă a procesului de comunicații și gradul de accesibilitate comunicațională din mediul rural. Sursa datelor a fost, și în acest caz, fișa localității pe 1996, elaborată de CNS.

Valoarea medie în rural a indicatorului este de 165,6 abonamente TV la 1000 locuitori.

Comunele având un număr de abonamente relativ ridicat, peste 200 abonamente TV la 1000 locuitori, reprezintă 24% din totalul comunelor, iar situarea lor este extrem de dispersată în teritoriu; tendințele de grupare apar doar în Banat, Crișana și partea centrală a Munteniei (Prahova).

Situație nesatisfăcătoare – sub 100 abonamente TV la 1000 locuitori o prezintă comunele din zonele montane și submontane ale Carpaților Occidentali, din sudul Transilvaniei și zona Carpaților Meridionali.

6.4. Subcriteriul mortalității infantile presupune, ca indicator, mortalitatea infantilă calculată prin raportarea numărului deceselor copiilor sub un an, la numărul născuților dintr-un an. Datele au fost furnizate de C.N.S. și s-au calculat pentru perioada 1990-1997.

Mortalitatea infantilă este un indicator sintetic al caracteristicilor economice, sociale, culturale și tradiționale ale unei zone, cuantificând efectul unor cauze multiple cum ar fi: calitatea locuirii, nivelul de instruire a populației, condițiile igenico-sanitare, cunoștințe de puericultura. Deosebirile dintre modul de viață în rural și urban se reflectă în discrepanța dintre nivelul mortalității în cele două medii.

Nivelul mortalității infantile este cu 30%-35% mai mare în rural decât în urban.în intervalul 1990 – 1996, mortalitatea infantilă a înregistrat totuși o scădere situându-se în 1996 la jumătatea nivelului înregistrat în 1969. în ultimii ani, după 1996, mortalitatea infantilă în rural a marcat din nou o tendință de creștere. Majoritatea comunelor – 60% – au o mortalitate infantilă medie sau ridicată, de peste 20 decese la 1000 născuți vii pe an. La nivelul comunelor, variația este foarte mare, mergând de la O la 40 decese la născuți vii pe an.

Distribuția comunelor, din perspectiva acestui indicator, este extrem de dispersată, existând unele zone în care mortalitatea infantilă se manifestă pe arii compacte. Aceste zone cuprind teritorii întinse din Moldova și Dobrogea și unele zone restrânse din sudul Munteniei și al Olteniei.

6.5. Diagnoza stării sociale a ruralului s-a finalizat prin agregarea celor patru indicatori analizați, având însă o pondere mai mare indicatorul mortalității infantile, datorită caracterului său sintetic.

Tipologia comunelor, din perspectiva stării sociale, semnalează o predominantă de 46% a comunelor cu condiții satisfăcătoare și ponderi egale pentru cele cu stare socială deficitară și relativ bună, respectiv, 27%. Zonificarea teritorială a impus următoarea tipologie:

zone rurale cu stare socială relativ bună, cuprinzând comune cu stare bună și satisfăcătoare care sunt situate, de regulă, în Transilvania și în nordul Olteniei și al Munteniei;

zone rurale cu stare socială deficitară ce cuprind comune cu stare satisfăcătoare și slabă. Aceste zone, de dimensiuni variate, se situează, în general, în Moldova, în partea centrală a Munteniei și în Dobrogea;

zone rurale cu stare socială satisfăcătoare, extrem de dispersate; se intersecționează cu zonele clasificate mai înainte.

7. Criteriile ecologice ale ruralului. Dezvoltarea rurală integrată impune interacțiunea dintre factorii de mediu și cei sociali, culturali și economici, asigurând conservarea resurselor naturale pe termen lung. Situația actuală a factorilor de mediu, impune măsuri imediate de redresare a calităților acestuia. Starea ecologică a ruralului s-a determinat pe baza analizei ponderilor indicatorilor pentru aer, apă, sol, pădure.

7.1. Aerul. Indicatorul utilizat este calitatea aerului, care implică cuantificarea frecvenței depășirii limitei maxim admisibile de substanțe poluante în atmosferă. Pe ansamblul țării, emisiile anuale raportate la numărul locuitorilor, sunt apropiate de modelele europene la principalele substanțe, cu excepția dioxidului de carbon, unde valorile românești sunt inferioare.

Pentru caracterizarea comunelor privind gradul de poluare, s-a întocmit o scală pe trei categorii de poluare.

Un procent important – 62% din totalul comunelor – are aer nepoluat.

Comunele cu poluare mare sau moderată sunt situate în zonele adiacente marilor combinate chimice și metalurgice, cum sunt: Baia- Mare, Copșa-Mică, Slatina (ALRO), Zlatna, sau acelea care prelucrează substanțe organice: Brazi, Pitești, Piatra Neamț, Săvinești.

Un grad ridicat de poluare a atmosferei o au și zonele adiacente centralelor de termoficare de la Rovinari, Turceni, Giurgiu, lași, Ișalnița, Borzești.

În genere, gradul de poluare atmosferică este mai mare în comunele situate în zonele adiacente centrelor urbane puternic industrializate. Cele mai intens poluate zone, sunt județele: Alba, Bacău, Bistrița, Caraș-Severin, Constanța, Hunedoara, Neamț, Sibiu.

7.2. Apa. Se utilizează indicatorul calitatea apelor curgătoare, ce cuantifică frecvent depășirea limitei maxim admisibile a conținutului de substanțe poluante, în apele curgătoare. Sursa de date a fost Sinteza Regiei Autonome a Apelor Române din 1996. Comunele au fost grupate pe patru categorii urmărind situarea lor pe cursuri de râu, de categoria l, II, III, și categoria degradate. Pentru aproximativ o treime din numărul comunelor, nu au putut fi obținute datele. Astfel, după statistica Apelor Române, în categoria degradate sunt incluse, aproximativ,3% din totalul comunelor, estimându-se, în schimb, că o treime sunt situate pe cursuri de apă de categoria l-a și o altă treime, pe cursuri de apă de categoria a l l-a, deci există o situație relativ bună. Bazinele hidrografice cu cele mai mari lungimi ale cursurilor de apă degradată, raportată la lungimea totală a râurilor principale, sunt Someșul, Oltul, Ialomița, Prutul, Mureșul și Șiretul.

7.3. Solul. Indicatorul utilizat este calitatea solurilor determinat prin ponderea suprafețelor afectate de factorul de limitare a calității, în total suprafață agricolă. Sursa de date este Institutul de Cercetări de Pedologie și Agrochimie, cu referire la 1996.

Gradul de deteriorare a calității solului prin fenomenele de eroziune, acidifiere, alcalinizare, exces de umiditate, influențează rentabilitatea terenurilor și valorificarea solului pentru diverse culturi vegetale, precum și funcția ecologică a acestora.

În urma analizei calității solului pe patru categorii de degradare (nedegradare, degradare moderată, degradare puternică și foarte puternică) s-au relevat următoarele aspecte:

pe 12 milioane hectare, din cele 16 milioane hectare de teren agricol, solurile sunt afectate de factori cum sunt: eroziunea, înmlăștinarea, sărăturarea, acidifierea, poluarea chimică etc.;

cea mai importantă problemă o constituie eroziunea solului, care afectează, aproximativ, 7 milioane hectare teren agricol și are tendință de creștere;

aproximativ 7,5 milioane hectare de teren agricol, are rezerve mici și foarte mici de humus;

o agricultură durabilă și eficientă se poate aplica doar pe, 3,7 milioane hectare, din cele 10 milioane hectare de terenuri arabile;

comunele cu soluri degradate puternic și foarte puternic, reprezintă, aproximativ 48% din totalul comunelor și sunt situate, cu precădere, în zonele de câmpie din sudul și vestul țării, principalele cauze ale degradării în aceste zone, diversele forme de poluare, rezultă în urma activităților antropice de genul reziduurilor industriale, dejecției animale, reziduurilor menajere etc. și, într-o proporție mai mică, respectiv 39%, din acțiunea unor factori ca: eroziunea, înmlăștinarea, sărăturarea, ridicarea apelor freatice, compactarea și acidifierea.

7.4. Starea pădurilor. Indicatorul utilizat este suprafața împădurită neafectată sau afectată de poluare reflectând, pe de o parte, gradul de împădurire a terenurilor, iar pe de alta, prezentând fenomenul de poluare a pădurilor.

Datele au fost furnizate de Ministerul Mediului, pentru anul 1996.

După gradul de împădurire, corelat cu starea de sănătate a pădurilor, comunele au fost grupate în cinci categorii:

comune cu suprafețe împădurite sub 1% din suprafața lor totală, dar nepoluate;

comune cu suprafețe împădurite de la 1% la 49% din suprafața totală, dar nepoluate;

comune cu suprafețe împădurite de peste 50% din suprafața totală, nepoluate;

comune cu suprafețe împădurite de la 1% la 49%, din suprafața totală, poluate;

comune cu suprafețe împădurite peste 50% din suprafața totală, poluate.

Analiza acestui indicator a relevat predominarea comunelor cu un grad mediu de împădurire și lipsă de poluare, care reprezintă, aproximativ, 72% din totalul comunelor. Un procent însemnat, de 11%, îl reprezintă comunele cu un grad de împădurire ridicat – peste 50% – neafectat de poluare. Aceste comune sunt situate, îndeosebi, în zonele montane ale Carpaților Orientali și Meridionali.

Diagnoza ecologică a spațiului rural relevă, în genere, o stare relativ bună, poluarea având un caracter local. Tipologia comunelor, după starea ecologică, indică o predominantă a comunelor cu stare medie – 49,6% și bună – 46%, din totalul comunelor.

7.5. Diagnoza ecologică s-a finalizat printr-o zonificare teritorială, care propune următoarele:

zone rurale cu o stare ecologică bună, situate în teritoriile unde predomină comunele cu o stare ecologică bună, îndeosebi zonele montane;

zone rurale cu o stare ecologică slabă, cuprinzând comune cu stare ecologică slabă și medie, situate în zonele adiacente centrelor urbane industrializate;

zone rurale cu o stare ecologică medie, cuprinzând teritorii întinse, situate în regiuni de câmpie și podiș, caracterizate prin sate și comune cu stare ecologică variată.

8. Zonarea spațiului rural

Însumarea tuturor caracteristicilor și indicatorilor prezentați, permite o zonificare specifică a spațiului rural. Pentru a realiza o caracterizare completă a fiecărei comune, s-a procedat la agregarea tuturor informațiilor furnizate de indicatori, obținându-se o imagine sintetică integrată, a nivelului actual de dezvoltare a satului românesc.

Sinteza indicatorilor a permis ierarhizarea comunelor în cinci trepte ale nivelului de dezvoltare, trepte care permit o mai bună surprindere a intensităților intermediare ale fenomenelor cauzale. Existența unor similitudini de manifestare pe areale, a permis conturarea unor zone cu caracteristici omogene. Scopul acestei zonificări finale este fundamentarea politicilor de dezvoltare integrală a zonelor rurale. Având în vedere multitudinea problemelor de soluționat în spațiul rural, s-a procedat la valorificarea unor tipuri de zone, în care sunt necesare sau posibile intervenții prioritare, în acest sens, au fost identificate trei mari categorii de zone, în funcție de predominanța factorilor care favorizau dezvoltarea endogenă:

a. zone în care predomină factori favorizanți ai dezvoltării. Aceste zone pot deveni, prin eforturi relativ reduse, forțe de antrenare a dezvoltării rurale regionale. Caracteristicile principale ale acestor zone, constau în prezența unei game, relativ largi, de resurse naturale, adică resurse agricole, forestiere, minerale și elemente valoroase de cadru natural, care au condus la dezvoltarea unor activități economice diversificate, la creșterea ponderii populației active calificate și a ofertei de locuri de muncă;

b. zone în care predomină factori restrictivi ai dezvoltării, ele necesitând sprijin și intervenții urgente pentru evitarea deteriorării ireversibile.
Aceste zone se caracterizează, în genere, printr-un potențial predominant agricol și o lipsă de diversificare a activităților economice, ceea ce determină o dependență excesivă față de agricultură. Activitățile agricole au o eficiență foarte scăzută din cauza numărului mic de exploatații viabile, slabei reprezentări a sectorului zootehnic, a modului defectuos de exploatare a terenurilor și de valorificare a fondurilor agricole, în aceste zone, se semnalează și alte aspecte negative referitoare la infrastructura socială, echiparea tehnico-edilitară, accesibilitatea la rețeaua rutieră și feroviară majoră. Au fost delimitate aproximativ 11 zone de acest tip în nordul, centrul
Moldovei, nordul și sudul Dobrogei, estul Munteniei, sudul Olteniei, nord- vestul Transilvaniei;

c. zonele cu condiții medii de dezvoltare sunt repartizate neuniform în majoritatea regiunilor țării, ele reprezentând o slabă diversificare a activității economice și un slab acces la infrastructura socială.

În principiu, se poate spune, pe baza cumulării indicatorilor stării satului românesc, că acesta prezintă, la începutul celui de al treilea mileniu, unul din cele mai scăzute nivele de dezvoltare a ruralului din Europa.

VII. Concluzii

1. Satul românesc în perspectiva tranziției

Tranziția parcursă de societatea românească se reflectă și în satul actual, ale cărui structuri sunt într-o continuă evoluție; unele procese și fenomene își continuă mersul, alături de altele cărora li s-a modificat sensul și importanța, precum și de alte procese și fenomene cu totul noi. Reconstituirea dreptului de proprietate, punerea bazelor economiei de piață, privatizarea diferitelor domenii, destrămarea unor structuri organizaționale și constituirea altora noi, apariția și manifestarea unor comportamente și mentalități, constituie procese economice și sociale care caracterizează universul rural actual.

Lumea satului contemporan este răscolită din temelii, este o zonă de maximă tensiune, a întâlnirii trecutului cu viitorul, o lume în care structuri tradiționale se confruntă cu tendințe noi care dau alte sensuri proceselor sătești. Refacerea proprietății agrare a fost un proces anevoios, care a generat conflicte între foștii proprietari sau urmașii acestora, conflicte care au contribuit la prăbușirea producției agricole aflată într-o gravă criză de mijloace tehnice de realizare a ei. Noii împroprietăriți, lipsiți de capital, nu dispuneau de mijloacele tehnice necesare creșterii producției agricole, iar reîntoarcerea din urban a celor disponibilizați ca urmare a restructurării marilor întreprinderi industriale, nu a fost în avantajul lumii rurale, deoarece aceștia nu erau calificați pentru activitățile agrare; mulți rurali își lasă proprietățile necultivate sau acceptă vânzarea acestora la preț scăzut unor cultivatori externi. Reîntoarcerea în comunitățile țărănești a unei mase mari de indivizi din urban, care și-au pierdut tradițiile și obiceiurile lumii rurale a avut consecințe nefavorabile lumii satului, implicând rurbanizarea lui. Comunitățile sătești au devenit, în etapa tranziției, adevărate societăți de status în care predomină tentația banului, care însă nu presupune nici dezvoltarea economiei tradiționale și nici a unei producții de tip modern bazată pe investiții. Apare pătura tranzacțională a practicanților comerțului rural ale căror venituri se realizează pe seama circulației mărfurilor și nu a producției. Aceste procese din lumea actuală a satului românesc au generat un fenomen de dezechilibru al acestui univers specific, de pierdere a identității rurale concretizat, după cum explică profesorul Toma Roman în cursul de "Sociologie rurală" în distrugerea operei ebonime a comunităților rurale, a aptitudinilor, tradițiilor și creațiilor folclorice proprii diverselor comunități; fenomenul este accentuat de pătrunderea în mediul rural a formulelor mediatice moderne care generează uniformizarea reacțională și morală caracteristică mondializării fără existența fundamentului de civilizație materială necesar. Mondializarea nu înseamnă pierderea culturii specifice, ci menținerea ei ca o formă complementară în raport cu modernitatea, fenomen de care trebuie să se țină seama în perspectivele evoluției satului românesc la începutul secolului XXI.

2. Importanța metodei monografice pentru stabilirea căilor de dezvoltare a satului românesc contemporan

Dacă o perioadă îndelungată dezvoltarea a fost înțeleasă ca un echivalent al creșterii economice, în ultimii ani dezvoltarea a fost centrată pe om, pe capacitățile și pe creativitatea lui și de aceea factorii socioculturali sunt considerați atât factori determinanți, cât și rezultate ale dezvoltării, în lucrarea "Comunitatea rurală în tranziție" autoarea, Carmen Furtună, arată că în etapa actuală dezvoltarea are un caracter global și, citându-l pe U. Thant, aceasta "înseamnă creștere plus schimbare; schimbarea, la rândul ei, este socială și culturală și atât calitativă cât și cantitativă". Rezumând punctele de vedere ale specialiștilor, dezvoltarea este considerată o totalitate, care include economicul, socialul și culturalul, elemente care acționează unele asupra altora într-un mod dialectic și fiecare țară își stabilește ordinea priorităților în combinația economic, social și cultural, stabilindu-și tipul și stilul de dezvoltare. Dezvoltarea urmărește o mai bună calitate a vieții, ceea ce implică: "accesul oamenilor la mai multe bunuri și servicii de calitate superioară; un cadru social care să le asigure un statut și roluri, permițându-le integrarea armonioasă în colectivitate, dezvoltarea creativității, încrederea în sine și în ceilalți, eliberarea de orice servituti și o participare socială activă." Se consideră că dezvoltarea nu are sens decât dacă este endogenă, centrată pe om, multidimensională, integrată și interdisciplinară, și dacă implică afirmarea identității culturale a populației interesate. Deci este important pentru fiecare societate de a ști cum își poate elabora modelul de dezvoltare economică și, în acest sens, Alain Birou concluzionează că ' trebuie să căutăm o integralitate a dezvoltării nu ca totalitate a unui model ideal pe care l-am dori uniform pentru toate societățile, ci ca o posibilitate pentru fiecare din ele de a accede la o formă de viață care i se pare potrivită."

Dezvoltarea comunității rurale implică modernizarea, spațiul rural modern însemnând un proces social cuprinzător, o realitate în plină devenire, construcție și transformare. Modernizarea ruralului a fost pusă în legătură cu eliminarea decalajului dintre nivelul de dezvoltare a satelor și orașelor, dar aceasta implică preluarea critică a valorilor rurale, conservarea în satul modern a elementelor tradiționale, arhitecturale, a normelor morale viabile, a valorilor culturale.

Având în vedere schimbările structurale care au intervenit în lumea satului, folosirea informațiilor oferite de Școala sociologică de la București, pentru reconstituirea unui tablou al modului și stilului de viață tradițional rural, ar avea atât o semnificație teoretică, precum și una de perspectivă, ar putea servi ca un îndreptar în procesul complex și dificil al renașterii satului românesc. Refacerea proprietății private asupra pământului, încurajarea vieții comunitare, descentralizarea, democratizarea, toate constituie argumente pentru reîntoarcerea la monografia comunităților rurale, de a da "întâietate faptelor și nu ideilor despre fapte", după cum îndemna profesorul Stahl.

Cercetările monografice efectuate în perioada interbelică au dat prioritate satelor datorită faptului că populația rurală forma o majoritate absolută, iar problema agrară prezenta o importanță deosebită în viața națiunii. Monografiile nu s-au limitat la simpla descriere, ci au făcut o analiză sistematică a realității, urmată de o sinteză pe baza unei concepții științifice deci, Guști a studiat problemele sociale făcând o sinteză socială teoretică, deci o teorie sociologică. Eforturile cercetătorilor, chiar în perioada comunistă, de a continua executarea de monografii rurale, sunt o dovadă a faptului că munca depusă pentru propagarea acestei idei a dat roade.

În perioadele de mari prefaceri sociale, de modificare a structurilor societății, sociologilor le revine sarcina de a da dezlegări teoretice și practice; de aceea, problemele caracteristice din România acestei etape constituie pentru sociologie subiect de analiză folosind vasta experiență socială acumulată și aplicând-o creator. Cercetarea trebuie să se orienteze către fenomenele sociale considerate că au legătură cu procesul general de dezvoltare al vieții sociale și care, modificate, pot influența mersul acesteia.

Cercetarea comunităților rurale selectate (sat, comună,) trebuie orientată către investigarea fenomenelor legate de acei factori de care depinde dezvoltarea rurală, a cărei perspectivă este satisfacerea necesităților și aspirațiilor socio-umane, creșterea calității vieții rurale.

Analiza factorilor mediului natural are în vedere studierea principalelor caracteristici ale acestuia, precum și gradul de utilizare de către comunitate a resurselor care îi sunt oferite, resursele solului (agricole, forestiere), ale subsolului, potențialul turistic existent. Se analizează activitatea economică a oamenilor în mediul în care ei trăiesc, se identifică suprafețele de pământ și destinația acestora, animalele existente, elemente de care țin ocupațiile oamenilor.

În studierea activității economice, în principal, se au în vedere următoarele:

natura și forma proprietății: proprietate privată și ponderea acesteia în totalul suprafeței agricole, proprietate de stat, mixtă, gospodării țărănești, asociații agricole, asociații familiale, societăți comerciale;

gradul de utilizare al terenurilor: suprafețe cultivate, suprafețe lăsate în pârloagă, păduri defrișate; din acestea se identifică terenurile înstrăinate de către noii împroprietăriți și către cine s-a făcut înstrăinarea, cetățeni români sau străini;

elementele de producție, respectiv: tehnica de producție folosită; dotarea cu mijloace mecanizate, numărul de mașini de care dispune fiecare exploatație, gradul de încărcate pe tractor (în ha); forța de muncă utilizată, numărul de lucrători, structura pe sexe, nivelul de calificare;

organizarea exploatării: zonarea producției; profilarea, specializarea, diversificarea activităților agricole; gradul de prelucrare a producției agricole, integrarea în activități industriale; dimensionarea unităților, câte aparțin producătorilor străini, câte celor autohtoni; situația producției zootehnice;

• organizarea producției: tehnologiile de producție utilizate, moderne sau clasice, gradul de mecanizare și chimizare, realizarea unor produse ecologice; sistemul de aprovizionare, transport și depozitare.

• Tot în cadrul activităților economice se analizează fenomenul de intensificare a activității comerciale, ca principală formă de mărirea veniturilor, de către o anume pătură a tranziției, realizarea sau nu, a unor activități de investiții în producție, în turism, apariția instituțiilor financiare și de credit în mediul rural, în ce măsură ruralii au încredere și apelează la serviciile acestora.

Analiza factorului demografic reflectă condițiile de viață ale populației, nivelul de dezvoltare economico-socială, precum și influența schimbărilor socio-economice generate de tranziție în comunitatea respectivă.

Evoluția populației comunității se urmărește pentru etapa următoare anului 1990, comparativ cu perioada ultimilor două zeci și cinci de ani anteriori anului 1990, alegerea etapei în timp fiind în funcție și de posibilitatea obținerii unor date statistice. Se determină indicatorii ratei natalității, reflectând procesul de înnoire a populației, ratei mortalității, reflectând gradul de scădere naturală a populației, precum și ratei migrației, exprimând gradul de atractivitate al localității. Se analizează fenomenul de creștere sau descreștere al plecărilor spre urban, precum și intrările în comunitate, caracterul definitiv sau temporar al acestora, categoriile sociale intrate. Este importantă aflarea ponderii forței de muncă tinere în populația activă a comunității, capabilă să asigure revitalizarea acesteia.

În cadrul infrastructurii rurale se urmărește:

Calitatea locuințelor exprimând puterea economică a populației, nivelul de cultură al acesteia, în ce măsură s-a păstrat arhitectura tradițională locală; se apreciază gradul de confort calculând suprafața locuibilă, calitatea materialelor de construcții utilizate, vechimea existenței clădirilor, numărul clădirilor de locuit construite în perioada următoare anului 1990; de asemeni, aspectul curților, igiena acestora, spațiul rezervat animalelor.

Cercetarea gradului de echipare tehnică a localității se referă la racordarea acesteia la rețeaua de apă potabilă, la rețeaua de alimentare cu energie electrică, la rețeaua de distribuție a gazelor naturale, la rețeaua telefonică; se face statistica numărului locuințelor racordate la aceste servicii edilitare.

Se analizează, de asemeni, accesul localității la căile de transport, respectiv, rețeaua majoră rutieră și rețeaua feroviară, care facilitează posibilitățile de dezvoltare economică ale localității ca și accesul populației la locul de muncă, se studiază calitatea drumurilor.

Investigarea situației sanitare se referă la accesul membrilor comunității la asistentă medicală, existenta cadrelor medicale calificate, stabilitatea acestora în cadrul localității sau a razei teritoriale pe care se află, existența unui dispensar sau a unei policlinici, accesul la un spital cu personal medical specializat și dotare corespunzătoare, distanța până la acesta.

Pentru cunoașterea modului în care se desfășoară procesul educațional, se analizează posibilitățile pe care le are comunitatea la studii peste nivelul gimnazial, respectiv licee și școli profesionale, distanța de parcurs până la acestea, se calculează ponderea anuală a celor care continuă instruirea, în totalul absolvenților gimnaziului, precum și a celor care urmează cursuri universitare; se compară datele anuale, cu cele din perioada anterioară anului 1990. Rezultatele sunt edificatoare atât în perspectiva posibilităților materiale ale comunității cât și a aspirațiilor de a se instrui, în contextul în care economia de piață le oferă tentații materiale, depășind tentația studiului.

Se mai analizează interesul manifestat de comunitate și accesul pe care îl are la mass-media: abonamente radio și televiziune, presa cotidiană, periodice, reviste.

Studiul factorilor psihosociali urmărește forma în care vechile tradiții și obiceiuri ale ruralului se mai mențin și impactul pe care îl are asupra acestora pătrunderea în lumea satului a unei noi mentalități, venită odată cu întoarcerea din mediul urban a unor oameni care nu mai acceptă morala comunitară. Se observă fapte reflectând noi atitudini, tentația banului, convertirea tinerilor la diverse forme de cult de către mesagerii diverselor secte religioase, tentația emigrării în speranța, mai ales, a unei realizări materiale și, poate și din spirit de aventură, pasiunile politice și modul în care acestea influențează raporturile dintre indivizi; se observă indivizii care se remarcă prin inițiative în afaceri sau sub forma unor inovații în tehnica de lucru.

În studierea organizării administrativ-politice, se urmărește noul mod de organizare a vieții comunale, ierarhia administrativă, primăria și aparatul funcționăresc, modul de intervenție a statului în viața satului, măsurile legislative, fiscalitatea, apartenența sau preferințele sătenilor față de diversele partide.

Cumularea informațiilor luate prin observarea faptelor și stabilirea indicatorilor specifici, dă posibilitatea stabilirii unei imagini de ansamblu a nivelului actual de dezvoltare a satului românesc sub aspectul resurselor și al gradului de diversificare economică, precum și al potențialului nevalorificat, al condițiilor de locuit, al gradului de echipare tehnică a acestora, al celorlalte aspecte ale vieții sociale (sănătate, învățământ, accesul la mass-media), pentru stabilirea posibilităților de intervenție în vederea ameliorării situației.

Aceasta permite stabilirea tipologiei comunelor pe trepte de dezvoltare, precum și surprinderea fenomenelor cauzale. Pe baza concluziilor formulate, se poate face, în final, o distincție a zonelor cu caracteristici omogene în funcție de care să se stabilească politicile de dezvoltare integrală a zonelor rurale în funcție de resursele (agricole, forestiere, minerale) existente, de gradul de diversificare economică, de oferta de locuri de muncă a acestora, în funcție de nivelul factorilor favorizanți sau restrictivi, se poate stabili nivelul eforturilor care trebuie făcut pentru antrenarea dezvoltării rurale, mai modeste în cazul zonelor avantajate beneficiind de resurse și cu un anume potențial economic, mai urgente și mai costisitoare în cazul zonelor defavorizate, astfel încât să fie preîntâmpinată deteriorarea inevitabilă a acestora.

Problematica actuală a satului românesc nu poate fi înțeleasă și nici orientarea evoluției sale nu poate fi trasată, fără a avea în vedere perspectiva istorică asupra satului și a populațiilor care i-au dat naștere și personalitate. Viitorul ruralului românesc, în perspectiva secolului XXI, nu poate fi împrumutat din experiența altora, nu poate fi desprins de trecutul lui concretizat într-o civilizație proprie, originală, în elemente culturale, în moduri de viață și gândire; universul specific al satului românesc, tradiția, obiceiurile specifice, morala comunitară, întregul sistem de valori, constituie, în continuare, factorul de echilibru și garanția dăinuirii lui.

Studiul unităților izolate pe baza metodei monografice, prin cercetări de durată și analize perseverente, detaliate, poate conduce la obținerea unor concluzii sintetice asupra perspectivelor de dezvoltare ulterioară, asupra modalităților de integrare a lumii rurale în lumea modernă, în acest sens, merită a fi reamintite cuvintele profesorului Dimitrie Guști, cu privire la perspectivele cunoașterii pe care le oferă metoda monografiei sociologice, concepută și inițiată de el și îmbogățită de cei care i-au continuat opera: "A-ți cunoaște țara este cel mai bun mijloc de a o servi…Monografia sociologică este o sinteză în timp și în spațiu a unui colț de pământ, o vedere de ansamblu destinată să îmbrățișeze tradițiile trecutului, realitățile prezentului și posibilitățile viitorului. Este un instrument panoramic care rezumă zăcămintele, bogățiile și rezervele de energie acumulate de avutul național. Monografia descoperă cu ochi abili, vioi, noi și pătrunzători, principiile înțepenirii și principiile vieții, adică principalele caracteristici sociale, politice și etice ale satului și orașului… Studiile sociologice ne învață să descoperim și să înțelegem adevărul sociologic conform căruia satul este sanctuarul unde s-au refugiat și unde se păstrează manifestările vieții unui popor, cum este el, sinteza poporului… Satul este paznicul raporturilor metafizice ale națiunii cu eternitatea."

CUPRINS

I. Istoricul monografiei 5

Introducere 5

Forme de cercetare socială premergătoare Școlii de la București…. 7

Metoda literară inductivă 7

Procedeul anchetei 7

Etnologia 9

Studiile folcloristice 9

Școala franceză 10

Sociologia americană 11

Școala germană "sociografică" 12

Mișcarea monografică autohtonă 13

3. Constituirea Școlii sociologice de la București 13

Prefigurarea echipelor monografice interdisciplinare 15

Faza constituirii echipelor monografice; principalele
campanii monografice 17

Orientarea de la echipele monografice la echipele

de acțiune culturală 22

II. Descrierea metodei 23

Constituirea sistemului sociologic 23

Etapele cercetării 25

Etapa pregătitoare 26

Etapa selectivă 27

îndrumarea tehnică 27

Etapa de colectare a datelor 28

Etapa finală a cercetării 29

3. Munca în echipă, semnificația ei 29

Cum au fost alcătuite echipele 32

Misiunea pe care o aveau membrii echipei 35

Observații preliminare 35

Observarea și înregistrarea faptelor sociale 37

Luarea contactului cu informatorii 37

Neamestecul în faptele sociale și observarea lor directă .. 38

Tehnici ale observării și înregistrării observației 39

Observarea și înregistrarea unor opinii 41

Studiul complexelor de fapte 44

5.3. Tratarea problemelor sociologice 48

Observație și raționament experimental 48

Sistematizarea observărilor 51

Clasarea observațiilor 53

Organizarea dosarelor 54

6. Avantajele cercetării de tip monografic; rezultatele acesteia 55

III. Descrierea cadrelor comunităților umane 59

1. Despre cadrele vieții sociale 59

Cadrul cosmologic 59

Cadrul biologic 61

Cadrul istoric 61

Cadrul psihologic 67

Avantajul "cadrării" comunităților 68

Importanța perspectivei socio-geografice, socio-biologice, socio-
istorice, socio-psihologice, pentru explicarea situației actuale 70

IV. Activitățile specifice vieții sociale 73

1. Despre activitățile (manifestările) vieții sociale 73

Manifestări economice 74

Manifestări spirituale 74

Manifestări etico-juridice 75

Manifestări administrativ-politice 77

2. Legătura între cadre și activități, între activități și cadre 78

V. Evoluția satului românesc 85

Cum arăta satul românesc; devălmășia și depășirea ei 85

Racordarea satului românesc la comerț …………………………………………. 88

Ce viitor ar fi avut satul românesc fără apariția formulei comuniste…. 90

Reformele comuniste și consecințele asupra satului

românesc contemporan 91

VI. Indicii de dezvoltare a satului românesc actual 93

1. Criteriul fizico-geografic 94

Subcriteriul formelor de relief 94

Subcriteriul principalelor categorii de zone protejate 94

Subcriteriul factorilor de risc naturali 95

Diagnoza cadrului natural 95

2. Criteriul demografic 95

Subcriteriul privind evoluția populației 96

Subcriteriul factorilor de creștere a populației 97

Subcriteriul îmbătrânirii demografice 99

Diagnoza demografică 101

3. Criteriul economic 101

Potențial agricol 102

Potențial forestier 103

Potențial turistic 103

Potențial industrial 104

Potențialul exploatației agricole 104

Indicii economici ai satului contemporan 106

Diagnoza economică a mediului rural 107

4. Criteriul de locuire 108

4.1. Tipologia zonării comunelor după criteriul de locuire 112

5. Criteriul de echipare tehnică a localităților rurale 112

Subcriteriul dotării cu apă potabilă în sistemul centralizat 112

Subcriteriul alimentării cu energie electrică 113

Subcriteriul alimentării cu gaze naturale 113

Subcriteriul racordării la rețeaua telefonică 114

Subcriteriul accesibilității căilor de transport 115

Diagnoza echipării tehnice a satului românesc 115

6. Criteriul social 116

Subcriteriul sănătății 116

Subcriteriul învățământului 117

Subcriteriul comunicațiilor . 118

6.4. Subcriteriul mortalității infantile 118

6.5. Diagnoza stării sociale a ruralului 119

7. Criteriile ecologice ale ruralului 119

Aerul 120

Apa 120

Solul 121

Starea pădurilor 122

Diagnoza ecologică 123

8. Zonarea spațiului rural 123

VII. Concluzii 124

Satul românesc în perspectiva tranziției 124

Importanța metodei monografice pentru stabilirea căilor de
dezvoltare a satului românesc contemporan 126

VIII. Cuprins 134

IX. Bibliografie 138