Neglijare Si Abuz Asupra Copilului In Cadrul Intrafamilial Mediul Rural
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I
Neglijarea copilului- considerații generale
I. 1. Definirea neglijării copilului
I. 2. Categorii și tipuri de neglijare
I. 3. Cauzele neglijării copilului
I. 4. Consecințele neglijării asupra dezvoltării copilului
CAPITOLUL II
Familia și neglijarea copilului
II. 1. Familia- mediu adecvat dezvoltării copilului
II. 2. Violența intrafamilială și neglijarea copilului
II. 3. Familia între cauză a negllijării și resursă a prevenirii ei
CAPITOLUL III
Abuzul asupra copilului – considerații generale
III. 1. Definiții și forme ale abuzului asupra copilului
III. 2. Factori determinanți ai abuzului
III. 3. Teorii explicative privind abuzul asupra copilului
III. 4. Copilul- victimă a abuzului
CAPITOLUL IV
Abuzul fizic asupra copilului la nivel familial
IV. 1. Violența fizică asupra copilului în mediul intrafamilial
IV. 2. Factori de risc în apariția abuzului
IV. 3. Clasificarea abuzului fizic asupra copilului
IV. 4. Pedeapsa corporală- metodă de disciplinare a copilului
IV. 5. Consecințe psiho- sociale ale abuzului fizic asupra copilului
CAPITOLUL V
Fapte de neglijare și abuz asupra copilului în mediul rural. Cercetare practică
V.1. Alegerea temei
V.2. Literatura consultată
V.3. Concepte fundamentale
V. 4. Operaționalizarea conceptelor
V. 5. Populația cercetată
V. 6. Ipotezele cercetării
V. 7. Instrumentele cercetării
V. 7. 1. Studii de caz
V. 8. Concluzii și propuneri
ARGUMENT
Dacă eșecurile din sectoarele economice sau politice pot fi stopate sau diminuate prin mijloace legislative sau economice, eșecurile în educația copilului sunt pe termen lung.
Adeseori, considerăm că propria noastră maturitate și experiență sunt suficiente pentru a stabili modele educaționale pentru copii. Părintele își atribuie drepturi depline asupra modului în care își crește și educă copilul. Cadrul didactic apreciază că pregătirea lui este cea mai indicată și suficientă pentru a instrui și orienta copilul în evoluția lui, și am putea continua enumerarea persoanelor adulte, specialiști sau nespecialiști în creșterea și educarea copilului care au aceleași convingeri și care sunt răspunzători de influența pe care o produc asupra lui.
Familia rămâne totuși principalul cadru de dezvoltare a copilului, și felul în care își îndeplinește funcțiile specifice influențează printr-o paletă de factori funcționarea societății în ansamblu.
Societatea românească se confruntă cu o problemă gravă, aflată, din păcate, în plină ascensiune, și anume abuzul asupra copilului, problemă care preocupă și alarmează societatea, și mai ales profesioniștii din domeniul protecției copilului și a familiei.
Insuficienta cunoaștere teoretică a termenilor, conceptelor, teoriilor care țin de problematica abuzului asupra copilului, a consecințelor acestor fenomene asupra dezvoltării copilului, lacunele legislative în protecția copilului, numărul relativ redus al specialiștilor formați și cu experiență practică în acest domeniu, constituie, pe lângă complexitatea și dificultatea intervenției în astfel de cazuri, adevărate obstacole în calea diminuării și prevenirii abuzului și neglijării copilului.
Neglijarea și abuzul în cadrul intrafamilial afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele acestor fenomene sunt profunde și nefaste, însoțind copilul de-a lungul vieții sale. Cunoașterea și înțelegerea nevoilor copilului în funcție de etapele de dezvoltare ale acestuia, de către părinții și adulții cu care el interacționează, reprezintă posibilitatea de a relaționa corect cu el și de a sesiza elementele unor traume, actionând profilactic și terapeutic.
Plecând de la considerentul că nu trbuie ca părinții să vadă copilul ca și un bun al lor, ci ca pe o persoană cu propria personalitate, consider că este necesar a se interveni acolo unde familia dă greș în educarea și creșterea copilului. Această intervenție trebuie să fie în interesul suprem al copilului, dar și în interesul familiei.
Pentru a preveni și a combate abuzul asupra copilului, specialiștii din domeniul protecției copilului, părinții, cadrele didactice, comunitatea, va trebui să mediteze mai des și să răspundă la următoarea întrebare: De ce trebuie să schimbăm ceva?:
A lovi copilul este o violare a drepturilor lui fundamentale ca ființă umană;
Pedeapsa fizică este o practică periculoasă, cauzând uneori vătămări „ accidentale” grave sau degenerând într-un comportament cunoscut ca abuz asupra copilului;
Pedeapsa fizică aplicată copilului determină preluarea de către acesta a unor atitudini și comportamente violente- violența naște violență;
Pedeapsa fizică nu-l învață nimic pozitiv pe copil;
Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferență sau timiditate și de incapacitatea de a-și organiza activitatea liber.
Lucrarea este compusă dintr-o parte teoretică ( care însumează patru capitole) și o parte practică ( în care sunt tratate șase studii de caz de neglijare și risc de abuz fizic asupra copilului prin folosirea pedepsei corporale ca metodă educativă).
Primele două capitole fac referire la fenomenul de neglijare a copilului în familie. Aici sunt descrise tipurile de neglijare , cauzele și consecințele acesteia și efectele violenței domestice asupra îngrijirii copilului.
Al treilea capitol al lucrării cuprinde: definiții și forme ale abuzului asupra copilului, factorii determinanți ai abuzului, teorii explicative referitoare la acest fenomen și copilul- victimă a abuzului.
Al patrulea capitol prezintă o analiză a fenomenului de abuz fizic asupra copilului în mediul intrafamilial. În acest capitol se regăsesc descrise următoarele subiecte: violența fizică asupra copilului în mediul intrafamilial, factorii de risc în apariția abuzului fizic, clasificarea abuzului fizic asupra copilului, pedeapsa corporală ca metodă de disciplinare a copilului. Sunt prezentate și analizate consecințele psiho- sociale ale abuzului fizic asupra copilului, un accent deosebit fiind pus pe semnele și urmările abuzului asupra dezvoltării normale a acestuia, precum și traumele ce pot apărea ca urmare a situației de abuz.
Sunt subliniate câteva concluzii și propuneri în partea de final.
I. NEGLIJAREA COPILULUI – CONSIDERAȚII GENERALE
Când se vorbește despre abuz asupra copilului, tendința generală este de a ne gândi la abuzul sexual, fizic și emoțional. Acest lucru este o consecință a prezentării în literatura de specialitate, cât și în mass-media a unor cazuri foarte grave și dure. Se uită astfel o formă de maltratare care este și ea la fel de importantă: neglijarea copilului.
În DSM-IV (American Psychiatric Association, 1996), conceptul de maltratare grupează trei componente principale: abuzul fizic, abuzul sexual și neglijarea.
Maltratarea este definită ca „orice formă de acțiune sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea acestuia de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine și ceea ce este rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi” sau „ orice formă de violență, vătămare, abuz fizic sau mintal, abandon sau neglijare, rele tratamente, exploatare, abuz sexual.”
Atât abuzul, cât și neglijarea copilului constituie maltratarea acestuia, ce are drept repercusiune consecințe nefaste asupra dezvoltării copilului din punct de vedere fizic și psihic.
Dacă într-un caz de abuz clasic părintele produce o vătămare directă copilului , în cazul neglijării adultul respectiv uită să aibă grijă de copil. Această diferențiere ne poate sugera ideea că neglijarea nu este atât de gravă. Nimic mai fals, căci din punct de vedere al efectelor asupra copilului, în multe cazuri nu există diferențe, suferința psihologică și fizică fiind de multe ori la fel de mare.
I.1. DEFINIREA NEGLIJĂRII COPILULUI
Specialiștii din domeniile psihologiei și asistenței sociale apreciază ca fiind neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltări a acestuia. Neglijarea gravă se întâlnește atunci când viața copilului este pusă în pericol prin ignorarea nevoilor sale vitale. Se descoperă atunci o malnutriție severă sau eșec în menținerea copilului într-o bună stare de sănătate. Neglijarea generală ar corespunde neacordării de îngrijiri adecvate în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală și supravegherea copilului.
Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea acestuia la educație.
Neglijarea ar putea fi definită și ca reprezentând condițiile în care persoana care are în îngrijire un copil, în mod intenționat sau neintenționat, dă posibilitatea copilului să experimenteze suferințe care por fi evitate și nu reușește să asigure una sau mai multe condiții care sunt foarte importante pentru dezvoltarea capacităților fizice, emoționale și intelectuale ale unui individ.
Dacă abuzul asupra copilului se face cu intenție distructivă, neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale vizavi de nevoile copilului, punând în pericol dezvoltarea normală a copilului din punct de vedere bio- psiho-socio-cultural.
Neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială.
I.2. CATEGORII ȘI TIPURI DE NEGLIJARE
Practicienii din domeniul protecției copilului și familiei întâlnesc foarte des mai multe categorii și tipuri de neglijare a copilului de către proprii părinți; acestea sunt menționate în literatura de specialitate.
Pornindu-se de la ideea că se vorbește de neglijare atunci când persoana care răspunde de copil omite gesturile necesare unei bune dezvoltări a acestuia, se pot identifica următoarele categorii ale neglijării:
neglijarea generală care corespunde neacordării de îngrijiri adecvate în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală și supravegherea copiilor;
neglijarea gravă care se întâlnește atunci când viața copilului este în pericol prin ignorarea nevoilor sale vitale;
neglijarea cronică care este cea mai dramatică pentru că afectează familiile defavorizate ce duc lipsă de resurse( afective, intelectuale, educaționale, financiare etc.); în aceste cazuri se constată foarte des transmiterea intergenerațională a neglijării.
Avându-se în vedere dimensiunile neglijării se delimitează următoarele tipuri ale acesteia:
Eșec în creșterea copilului care se referă la carențe de creștere și dezvoltare și cuprinde:
hrănirea proastă/inadecvată;
deprivarea nutrițională ce apare atunci când părintele nu asigură copilului o hrană adecvată și adaptată vârstei;
nedezvoltarea fizică a copilului fără cauze organice pentru că părinții nu reușesc să-și hrănească copilul datorită lipsei: unor cunoștințe adecvate privind tehnica hrănirii, unor resurse financiare suficiente, atașamentului față de copil;
apar întârzieri în înălțimea și greutatea copilului sugar și antrepreșcolar;
nedezvoltarea psihosocială datorită deprivării de suport emoționale.
Neglijarea fizică ce presupune neasigurarea de către părinte a condițiilor decente
de trai și neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte, neasigurarea măsurilor de supraveghere și protecție, neglijarea îmbrăcăminții adecvate, neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranța condițiilor de locuit. Incidența acestei categorii este de 9,4% potrivit unei cercetări efectuate de T. Rotariu pe 485 de familii din Cluj.
Neglijarea educațională este astfel definită doar în raport cu copilul din familie și constă în nefrecventarea regulată a unei forme de învățământ adecvate, ceea ce poate duce la deprivare educațională și culturală. Permite absenteismul- este considerată formă de maltratare dacă părintele a fost informat a.
Avându-se în vedere dimensiunile neglijării se delimitează următoarele tipuri ale acesteia:
Eșec în creșterea copilului care se referă la carențe de creștere și dezvoltare și cuprinde:
hrănirea proastă/inadecvată;
deprivarea nutrițională ce apare atunci când părintele nu asigură copilului o hrană adecvată și adaptată vârstei;
nedezvoltarea fizică a copilului fără cauze organice pentru că părinții nu reușesc să-și hrănească copilul datorită lipsei: unor cunoștințe adecvate privind tehnica hrănirii, unor resurse financiare suficiente, atașamentului față de copil;
apar întârzieri în înălțimea și greutatea copilului sugar și antrepreșcolar;
nedezvoltarea psihosocială datorită deprivării de suport emoționale.
Neglijarea fizică ce presupune neasigurarea de către părinte a condițiilor decente
de trai și neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte, neasigurarea măsurilor de supraveghere și protecție, neglijarea îmbrăcăminții adecvate, neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranța condițiilor de locuit. Incidența acestei categorii este de 9,4% potrivit unei cercetări efectuate de T. Rotariu pe 485 de familii din Cluj.
Neglijarea educațională este astfel definită doar în raport cu copilul din familie și constă în nefrecventarea regulată a unei forme de învățământ adecvate, ceea ce poate duce la deprivare educațională și culturală. Permite absenteismul- este considerată formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei și nu a luat nici o măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învățământ- omiterea înscrierii copilului într-o formă de educație adecvată nivelului copilului ; ignorarea nevoilor speciale de educație- refuzarea acordului sau eșecul în obținerea serviciilor educaționale recomandate , sau neglijarea obținerii tratamentului pentru o dificultate de învățare diagnosticată a copilului sau a nevoilor speciale de educație fără un motiv rezonabil.
Neglijarea este considerată și situația în care copilului i se permit practici contrare interesului său- privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a scuzelor pentru nefrecventarea școlii.
În România, conform cercetărilor efectuate de T. Rotariu în 1996 formele principale se manifestă prin neasigurarea de către părinți a rechizitelor necesare ( 13,1% dintre elevi) și dezinteresul față de școală( 10,7% în aprecierea profesorilor). O altă cauză a acestui fenomen o constituie obligarea copiilor de a-și îngriji frații mai mici sau de a munci.
Neglijarea medicală este considerată neacordarea asistenței medicale copiilor, cu consecințe grave asupra sănătății și vieții lor, precum și lipsa de interes a părintelui față de sănătatea copilului, ajutor inadecvat dat de către părinte, comportament neglijent al părintelui față de copilul bolnav și de tratamentul prescris, neasigurarea medicației, neprezentarea la medic.
Neglijarea emoțională se referă la îngrijirea și afecțiunea neadecvată – neglijarea evidentă a nevoii copilului de afecțiune, sprijin emoțional, atenție, refuzarea îngrijirii psihologice – refuzarea permiterii tratamentului necesar și disponibil pentru problemele emoționale sau de comportament ale copilului în acord cu recomandările unui specialist, întârziere în îngrijirea psihologică- eșecul în căutarea sau asigurarea tratamentului necesar pentru o problemă emoțională sau de comportament a copilului, problemă pe care ar fi recunoscut-o orice persoană neavizată ca necesitând îngrijire psihologică de specialitate.
O altă definiție ar fi lipsa sprijinului emoțional atât de necesar copilului pentru creșterea lui armonioasă și sănătoasă. În general acesta ar trebui să se manifeste din fragedă copilărie, implicând lipsa elementelor de atingere fizică, mângâieri, comunicare verbală între părinte și copil. Un climat afectiv rece generează tulburări de personalitate.
Nesupravegherea adecvată se referă în special la părinții care își lasă timp îndelungat copiii fără supraveghere; unora dintre copii le este interzis accesul în locuință, sau sunt supravegheați de adulți care pot abuza de ei. Factorii ce sunt luați în considerație se referă la durată, vârstă, maturitatea copilului, precum și la factorii de natură culturală.
Tipuri de neglijare emoțională se referă la„ alte neglijări ale nevoilor emoționale ale copilului (cum ar fi de exemplu restricții exagerate evidente, așteptări nepotrivite față de vârsta / sexul copilului sau nivelul de dezvoltare etc.)”
Abandonul și supravegherea neadecvată face referire la comportamentul părinților care își abandonează copiii prin excluderea copilului din familie, trimiterea copilului pe stradă sau dezinteres pentru creșterea și îngrijirea copilului. Este stabilită perioada de 6 luni pentru ca să poată fi declarat copilul abandonat de către legislația românească.
Din punct de vedere psihologic declararea abandonului la șase luni de dezinteres din partea părinților biologici reprezintă o altă formă de maltratare a copilului, prin neglijarea nevoilor lui de interacțiune cu un adult de referință.
Abandonul este considerat formă severă de neglijare. Există o formă camuflată de abandon care apare la copiii cu natură sensibilă fiind generat de teama de a fi abandonat datorită unui eveniment care rupe sau slăbește legăturile familiale( un deces, o neînțelegere conjugală, o călătorie etc.)
În Vocabularul de psihopedagogie și de psihiatrie a copilului (1973), Lafon definește abandonul ca „ neglijarea copilului de către părinți sau substituții acestora”. Vorbim de situația de abandon atunci când copilul este în mod real abandonat, adică reprezentanții naturali, pentru un motiv sau altul, au refuzat sau au pierdut vremelnic și în totalitate dreptul de a-l îngriji.
„ Abandonul copilului de către părinți lui poate fi temporar sau definitiv:
expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopții, sau dezinteres față de lipsa de acasă a copilului ( situații care conduc la fenomenul cunoscut sub numele de copiii străzii);
lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;
abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau într-o instituție de ocrotire și lipsa de interes față de copil astfel părăsit.”
Copiii străzii reprezintă o categorie aparte de copii neglijați care sunt fugiți de acasă sau
alungați și trăiesc în afara unui cămin. Când sunt descoperiți de profeșioniști , ei prezintă numeroase semne de retard și de tulburări în dezvoltare și comportament. Cei mai mulți dintre acești copii au fost expuși la diferite tipuri de neglijare și maltratare înainte de a-și părăsi domiciliul; de fapt aceste rele tratamente aplicate copilului îl determină să ajungă în stradă. În ciuda faptului că serviciile sociale de protecție a copilului s-au dezvoltat, numărul acestor copii pare să fie în creștere în întreaga lume, dovedind incapacitatea formelor existente astăzi de protecție a minorilor să depisteze și să stopeze cazuri grave de rele tratamente.
Din cele menționate , rezultă că neglijarea copilului prezintă mai multe dimensiuni:
neglijarea fizică, neglijarea alimentară, neglijarea vestimentară, neglijare igienei neglijarea locuinței, neglijarea medicală, neglijarea în educație, neglijarea afectivă, abandonul copilului.
„ Deși consecințele neglijării sunt adesea grave datorită caracterului lor cronic se vede
adevărata răspândire a fenomenului în populație; în afara cazurilor raportate, este puțin cunoscută. Neglijarea de tipul dezinteresului grav al părintelui față de copil, mergând până la preocupării față de el, este o formă extremă, care se înscrie în mod evident în spectrul maltratării copilului.”
În literatura de specialitate, formele severe de neglijare sunt de fapt considerate abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor acțiuni care pot avea consecințe foarte grave asupra dezvoltării personalității copilului.
De obicei, neglijarea este mai puțin evidentă: copilului i se acordă hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce a obosit de plâns din cauza foamei; copilul este îmbrăcat, dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în derâdere în colectivitate.
I.3. CAUZELE NEGLIJĂRII COPILULUI
Cauza cea mai des incriminată în cazul neglijării copilului este atitudinea parentală perturbată, datorită tulburării relației copil-părinte.
După C. Ciofu, familiile cu disfuncții în relații sunt:
familiile dezorganizate și dizarmonice;
familiile cu personalități nevrotice;
familiile cu părinți incapabili de a se adapta la caracterul copilului.
„ Cea mai des incriminată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări
psihice temporare sau cronice ( tulburări de lactație, nevroze, depresii, imaturitate emoțională, schizofrenie și altele) poate omite asigurarea condițiilor de creștere adecvate vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia se află se poate datora unor reacții la factorii stresanți din mediul psihosocial.”
Când este vorba despre mame, asemenea comportament s-ar putea datora unor cauze multiple, cum ar fi:
însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soț;
dezinteresul soțului în ceea ce privește creșterea copilului;
nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere sau în urma unor tulburări de personalitate;
copleșirea mamei de responsabilități profesionale, fie în urma unor ambiții profesionale, fie din cauza presiunilor materiale din familie;
lipsa de suport oferit mamei din partea rețelei ei sociale.
În cazul unui părinte cu mai mulți copii, afecțiunea scăzută pentru unul anume se
poate pune în relație cu anumite caracteristici ale copilului: prezența unui handicap, anumite caracteristici fizice sau psihice, care sunt puse adesea de părinte pe prim plan în comparație cu trăsăturile altui copil din familie. În concepția socio- biologică a maltratării, este menționat faptul că în familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul cu nevoi speciale prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat.
Un nou – născut poate fi neglijat de părinți din cauza indisponibilității acestora ca urmare a unei toxicomanii, a vârstei prea mici a mamei, a prematurității copilului, a numărului prea mare de copii din familie.
O altă cauză a neglijării poate fi considerat și contextul disciplinar nepotrivit: într-o zi totul este permis, a doua zi, la cele mai mici plânsete, copilul este zgâlțâit.
I.4. COSECINȚELE NEGLIJĂRII ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI
Semnele neglijării copilului sunt greu de depistat dacă sunt grave și mai ușor în cazul neglijării în general. Ceea ce ar putea să ne determine să ne punem semne de întrebare asupra modului cum este tratat copilul în familie, ar fi:
starea generală: copilul înfometat sau alimentat nepotrivit, neigenizat, cu aspect vestimentar neadecvat, pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă, care nu-și cunoaște ziua de naștere ori primește în dar obiecte nepotrivite, cel care nu are cu cine vorbi despre problemele sale sau nu are un program adecvat vârstei sale, rămânând mult timp nesupravegheat;
trăiri emoționale: introvertit, neatașat, incapabil să comunice, cu vocabular sumar, cu retard școlar în ciuda unui intelect bun, nemotivat pentru efort cognitiv, insuficient dezvoltat din punct de vedere volitiv, incapabil de a stabili relații interpersonale durabile;
somatic și comportamental: hipo sau hiperponderal, bolnăvicios, inhibat, agitat.
Consecințele neglijării. Numeroase studii au identificat probleme serioase de dezvoltare
în cazul copiilor care au fost supuși unei îngrijire inadecvate și neglijării. Cercetătorii au reușit să demonstreze ca acei copii neglijați și abuzați eșuează în dezvoltarea unor atașamente sigure față de părinții neglijenți și/sau abuzivi având ca bază teoria atașamentului. Acești copii dezvoltă atașamente anxioase, nesigure față de părinți sau persoanele care îi îngrijesc datorită ostilității, respingerii, atenției insuficiente acordate nevoilor lor. Lipsa atașamentului sigur întârzie abilitatea copilului de a explora mediul și de a dezvolta sentimente de competență.
Explicarea diferențelor existente între copiii abuzați și cei neglijați s-a făcut pornind de la teoria învățării sociale. S-a observat că acei copii ce sunt neglijați par a fi mai pasivi și mai retrași, din punct de vedere social, în timp ce copii abuzați sunt mai agresivi și mai activi. Această teorie sugerează faptul că în cazul copiilor neglijați, comportamentul este preluat de la atitudinea mai puțin activă și mai retrasă pe care o observă la modelul lor, în timp ce copiii abuzați învață să imite comportamentul mai agresiv al părinților lor.
Dezvoltarea copilului supus neglijării este serios afectată. Lipsa răspunsurilor sau a stimulării poate duce la întârzieri în dezvoltarea psihomotorie. Un copil de un an poate arăta ca un copil de șase luni. „ Pe măsură ce trece timpul acești copii vor înceta să mai plângă și să-și comunice propriile nevoi. Gânguritul lui natural nu se va dezvolta într-un limbaj normal. Ei nu au șansa să exploreze și să învețe ceva legat de mediul înconjurător aflat dincolo de locul în care dorm.” Dacă îngrijirea lor se îmbunătățește, doar atunci când sunt mari vor recupera din punct de vedere fizic, dar nu chiar așa de mult din punct de vedere emoțional; se poate întâmpla ca latura emoțională să fie afectată pentru toată viața.
Neglijarea poate fi de asemenea mai puțin evidentă și nu neapărat continuă. Copilul poate fi ridicat după ce a plâns suficient de mult, poate primi hrană, dar nu neapărat suficientă, poate avea haine, dar nu neapărat adecvate, poate primi afecțiune și îngrijire din partea părinților, însă prea puține.
Mulți dintre copiii neglijați preiau un fel de rol de adult la o vârstă fragedă compensând astfel ceea ce părinții lor nu le-au oferit. Acești copii se îngrijesc singuri și adesea îngrijesc și de părinți. Se întâmplă să fie des lăudați de adulți pentru comportamentul lor matur, fără a se observa faptul că acestor copii le este furată copilăria.
Neglijarea copilului produce consecințe nefaste atât în plan emoțional, cât și social.
Consecințele neglijării copilului în plan emoțional: atitudinea de indiferență sau timiditate, incapacitatea de a organiza activități în timpul liber, lipsa curiozității specifice vârstei, tulburările de atenție, un prag prea scăzut sau, dimpotrivă, prea ridicat în ceea ce privește toleranța la frustrare, copilul somatizează ușor ( cefalee, grețuri, vărsături, dureri abdominale, diverse cenestopatii), nu este dispus să facă eforturi cognitive, nu are aspirații pe termen lung( nu se poate proiecta în viitor).
Consecințele neglijării copilului în plan social: stabilirea unor contacte interpersonale
fragile, dificultăți de adaptare, încercarea de a suplini nevoile nesatisfăcute, prin comiterea de acte antisociale, individual sau aderând la grupuri de delicvenți, consumul de droguri, fuga de acasă, absenteismul școlar, însușirea deficitară a normelor etico – morale.
II. FAMILIA ȘI NEGLIJAREA COPILULUI
II.1. FAMILIA CA MEDIU PROPICE DE DEZVOLTARE A COPILULUI
Copilul are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție privilegiată și de a se bucura de tratament specific pentru că este o ființă cu însușiri calitative diferite de cele ale adultului. Sănătatea, dezvoltarea, educația copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.
Familia este una din verigile sociale cele mai importante, demonstrând acest lucru de-a lungul timpului, prin asigurarea continuității și afirmare indivizilor ca ființe umane. Este considerată relativ independentă raportată la societate, dar condiționată în organizare și evoluție de modul de organizare al societății care o înglobează.
În contemporaneitate, începând cu anul 1970, studiile asupra familiei s-au intensificat, cu atenție specială pe evoluția relațiilor din interiorul ei, pe rolurile familiale, structura sa, funcțiile îndeplinite de această unitate socială. În acest mod s-au observat evoluții semnificative în cadrul familiei, evoluții raportate la timp și spațiu. Singurele elemente stabile oriunde și oricând au rămas afecțiunea împărtășită în cadrul unei familii, rolurile parentale ca existență, rolurile de copii de asemenea, dar modul de îndeplinire a lor, structura familiei s-au modificat în timp.
Dezvoltare personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali, comunitari, școlari. Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei care asigură dezvoltarea unei personalități armonioase, securizarea fizică, afectivă și materială a copilului.
Mediul familial se constituie din: membrii familiei între care există relații complexe de a căror funcționalitate depinde eficiența și succesul în dezvoltare, direcționarea și integrarea copilului în societate, precum și spațiul de locuit cu totalitatea dotărilor de care dispune, care trebuie să răspundă nevoilor familiei.
Mediul familial întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective intense este apt de a
reacționa la trebuințele copilului, de a participa și favoriza elaborarea personalității, a imaginii de sine și despre lume. „ Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copiilor. Aceasta este din punct de vedere afectiv cea mai adecvată trebuințelor lui, pentru că numai relațiile afective și sentimentele de dragoste îl fac pe părinte să înțeleagă și să intuiască copilul și starea lui de copilărie. În familie, copilul își poate satisface nevoile sale primare, își poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinților.” În familie copilul poate să- și investească toate resursele emoționale, să învețe să și le controleze pentru că asigurarea unui mediu afectiv va constitui garanția pentru o dezvoltare armonioasă.
Familia este mediul esențial care poate influența dezvoltarea și destinul copilului prin securizare materială, dragoste și educație.
Familia îndeplinește două funcții generale, ce variază sub aspectul practic de-a lungul istoriei, dar ele rămân majore în orice timp și în orice loc: asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei, și creșterea noilor generații. Când funcționarea sistemului este benefică și membrii ei sunt fericiți, prin intervenția mecanismului de homeostazie (mecanism ce asigură supraviețuirea), se asigură funcționarea în același mod, cu continuitate. Dacă, însă, familia a creat roluri nefericite, această homeostazie, cu scopul de a menține sistemul familiei se destramă sau dispare.
De asemenea, familia îndeplinește o serie de funcții pe care alte grupuri nu pot să le satisfacă, departajându-se de acestea, asigurându-și specificitate, durabilitatea și universalitatea ca formă de comunitate.
Unele studii accentuează o anumită funcție ca fiind fundamentală și exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenților, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, și, la fel de fundamentală și exclusivă, cea de asigurare a securității emoționale a adulților.
H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al școlii sociologice de la București, clasifică funcțiile familiei în două mari categorii: funcții interne și funcții externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viață intimă menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecție și afecțiune; al doilea grup de funcții asigurând dezvoltarea firească a personalității fiecărui membru al grupului, socializarea și integrarea sa corespunzătoare în viața socială.
Funcții interne: funcția biologică și sanitară – satisfacerea cerințelor și necesităților sexuale ale partenerilor cuplului conjugal, procrearea copiilor și asigurarea necesităților igienico- sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei; funcția economică- realizată prin acumularea unor venituri pentru întreg colectivul familial și organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun; funcția de solidaritate familială- ce include ajutorul bazat pe sentimentele de dragoste și respect între părinți și copii, între frați și surori, față de bătrânii din familie sau față de bolnavi și infirmi; funcția pedagogico- educativă și morală- care privește asigurarea educației și învățământului copiilor, socializarea primară a lor.
Aceste funcții sunt interdependente, iar cele externe reprezintă o continuare, o prelungire
a funcționalității interne, efectele pe termen lung ale instituției familiei.
Funcțiile externe ale familiei: funcții stric specializate ale familiei ca grup social-
nerealizate de alte instituții, cum sunt funcția biologico- sanitară, funcția de solidaritate, de socializare primară; funcții în raport cu membrii grupului- familia are funcția de a asigura socializarea primară ( transmiterea normelor, valorilor, tipurilor de comportament), securitatea emoțională și trebuința de apartenență la grup a membrilor ei;funcții în raport cu sine ca grup social- are rolul de a se afirma ca grup unitar și conștient de sine, ce poate sa asigure dezvoltarea normală a personalității fiecărui membru; funcții în raport cu societatea externă- are rolul de a asigura forța de muncă a societății.
Funcția educativă a familiei. Familia este prima instanță de socializare, atât ca etapă a
acestui proces, cât și ca amprentă fundamentală asupra personalității individului. În familie copilul deprinde prin intermediul socializării primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a cunoștinței morale și juridice.
Funcția de socializare a familiei se realizează în patru situații speifice:
situații de educație morală; prin intermediul autorității i se formează copilului regulile morale;
situația de învățare cognitivă prin care copilul învață sistemul de cunoștințe, aptitudini, deprinderi necesare în societate;
situația ce stimulează invenția sau imaginația, prin intermediul cărora se dezvoltă capacitățile creatoare;
situațiile de comunicare psihologică care dezvoltă afectivitatea specific umană cu un rol fundamental în asigurarea echilibrului moral și psihologic al individului.
În cadrul familiei are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un
comportament normativ( reglat din exterior), la un comportament normal( bazat pe autoreglare și autonomie morală). Fiind un mediu afectiv și protector, familia asigură copiilor securitate, îngrijire, subzistență, sprijin material și moral, toate acestea regăsindu-se în personalitatea și conduita lor.
Valorile după care funcționează o familie normală, matură, sănătoasă sunt capacitatea de a iubi și de a munci cu scopul producerii bunurilor necesare conviețuirii. O funcție definitorie a familiei este aceea de a genera iubire față de toți membrii săi.
„Familia este prin definiție cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca și nevoia de securitate, de dragoste și apartenență, de recunoaștere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă și împing individul la a căuta satisfacție , depind de ceilalți, de cei din jurul individului, de ceilalți membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste și respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane și deci de dezvoltare normală.”
În funcție de felul cum cei din jur, mai ales părinții, știu să vină în întâmpinarea nevoilor lui și să înțeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care țin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o ființă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă evoluează la polul opus.
Există câteva abilități de care părintele are nevoie pentru a fi un părinte bun. Cele mai importante astfel de abilități și de care depinde modul în care părintele își percepe copilul (nevoile și dezvoltarea lui emoțională) sunt:
abilitatea părinților de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, însemnând următoarele aspecte: importanța de a vorbi cu copilul în timpul îngrijirii, de a lăsa timp pentru a răspunde în felul lui, de a-l stimula tactil, de a răspunde chemărilor copilului, de a reconforta copilul când plânge luându-l în brațe și vorbindu-i cu blândețe;
abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv: copilul trebuie ajutat să descopere lumea în care există, părintele trebuie să îngăduie acest lucru;
abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul său: de a diferenția și identifica, numi, gândurile și sentimentele celeilalte persoane, de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul celeilalte persoane, de a răspunde în funcție de sentimentele celuilalt;
abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge în relația cu copilul: o anumită toleranță a părintelui. În special la părinții imaturi s-au găsit cauzele tratamentului agresiv față de copii lor – problemele lor emoționale, psihozele, retardul mintal, dependența de alcool și droguri;
capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil: așteptările pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă. Dacă părintele face greșeala de a repeta mereu că nu e bun de nimic, acest lucru va conduce la pierderea încrederii de sine și în capacitățile lui, și așteptările prea mari și cele prea mici conducând la frustrare sau lipsa de stimulare;
capacitatea de a percepe copilul în mod realist: de modul în care îl percepe pe copil depinde atitudinea și comportamentul față de el;
abilitatea de a răsplăti, valoriza copilul: părintele trebuie să înțeleagă nevoia copilului de a fi încurajat și apreciat, de a remarca și comportamentele pozitive, cât și pe cele negative.
Uneori părinții dețin aceste abilități, dar în situații mai dificile, de criză, ajung să-și neglijeze copilul, iar alteori aceștia își neglijează din start copilul și îl expun constant la diferite tipuri de neglijări, mai ales neglijării fizice și emoționale. În general, neglijarea copilului apare pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale vizavi de nevoile copilului.
Este foarte adevărat că, de multe ori, conflictele intrafamiliale constituie factorul favorizant apariției neglijării copilului de către părinți. Funcțiile și rolurile parentale sunt distorsionate, preocuparea pentru copil trece pe plan secundar, iar efectele caracteristice violenței intrafamiliale sunt resimțite puternic de către copii, atât pe plan afectiv cât și în planul dezvoltării fizice și sociale.
„Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecției și educației copilului. În contextul schimbărilor sociale, se constată o diversificare a modelelor familiale: frecvența crescută a coabităților (concubinaje), creșterea numărului divorțurilor, a familiilor monoparentale, opțiunea unor femei de a avea un copil în afara căsătoriei, noile forme coexistând cu modelul clasic al familiilor conjugale.”
II.2. VIOLENȚA INTRAFAMILIALĂ ȘI NEGLIJAREA COPILULUI
Violența domestică poate fi definita ca o amenințare sau producerea unei răni fizice, în cadrul conviețuirii în familie cu partenerul sau orice act de violență bazat pe diferența de gen și care are ca rezultat o rănire sau o suferință de orice gen. Ea afectează funcționalitatea familiei prin faptul că familia devine mai puțin transparentă și deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii și alte cunoștințe. Se observa la familiile în care există violență tendința de izolare socială, element ce determină dinamica acestor medii familiale.
Ceea ce este foarte grav, este faptul că funcția principală a familiei , aceea de a crește copii este distorsionată, repercusiunile fiind dramatice și de lungă durată. Nevoile de bază ale copilului sunt neglijate, acesta fiind lipsit de climatul necesar, unul plin de siguranță, dragoste părintească, viață ordonată. Asigurarea îngrijirilor de bază necesare copilului este mai greu de îndeplinit de o mamă care este victima violenței. Astfel copilul este lipsit de hrană, casă, igienă, sănătate fizică și de protejarea de răni, accidente, pericole fizice sau sociale. Femeia fiind copleșită de rușine pentru ceea ce i se întâmplă, de teroare, de autoacuzații simte totul ca un eșec și nu mai este capabilă să joace nici unul dintre rolurile care îi revin în cadrul familiei.
Privind lucrurile din această perspectivă se poate explica de ce numărul accidentelor în care sunt victime copii este în creștere. Nici o mamă nu dorește să-și vadă copilul la spital, dar nu se mai simte capabilă să aibă grijă de el în condițiile în care ea este terorizată de soț/partener. Copilul devine cel mai adesea neglijat într-un mediu de violență. El este expus tuturor relelor, rămânând de fapt într-o singurătate plină de țipetele părinților care uită rolul lor în cadrul familiei.
Investigațiile sumare în cazul copiilor neglijați au scos la iveală faptul că violența din căminele lor, nu mai lasă loc pentru o dezvoltare normală a acestora. Nici mama, nici tatăl nu se mai ocupă în mod eficient de stimularea copilului în planul cunoașterii și cel a experiențelor sociale. Copilul nu mai recunoaște autoritatea părinților, pentru că aceștia în locul autorității părintești instalează teroare care nu educă, nu formează, ci doar frânează dezvoltare mentală și afectivă a copilului; acesta va învăța o singură regulă: să se ferească cu orice preț de agresiuni. Abilitățile materne, cum ar fi: empatia, acceptare copilului cu maturitatea specifică vârstei, dragostea și capacitatea de a-l răsplăti pentru ceea ce face, de a-l face să se simtă important, valoros, nu mai sunt dezvoltate la întreaga capacitate atunci când mama este direct afectată de violența partenerului.
Neîndeplinirea funcțiilor parentale afectează grav modul de structurare a personalității copilului. Copilul este sortit eșecului pentru că îi sunt distorsionate imaginea de sine și încrederea în ceilalți, devenind incapabil să facă față unor situații dificile, care ar cere rezolvarea unor probleme prin forțe proprii și prin implicare celorlalți. Cu o imagine de sine slab, neîncrezător în forțele proprii, copilul este sortit eșecului, un eșec care nu înseamnă doar neîmplinirea , nerealizarea, nefericirea unui individ, ci și o pierdere la nivelul întregii societăți.
În astfel de situații intervine și sentimentul de reziliență a copilului, care îi va face pe unii să fie dintre ei mai puternici, mai norocoși, făcând față forței distructive a violenței domestice și să scape mai puțin marcați. Acest lucru demonstrează că reacția și structura personalității copilului care crește într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toate persoanele. Este o șansă pe care o au doar unii dintre copii și în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul dramatic pe care îl are violența domestică asupra tinerei generații.
În urma unor studii efectuate de specialiști, s-a alcătuit o ierarhie a gradului de suferință și consecințe nefaste a calității vieții familiei asupra dezvoltării copilului, constatându-se că:
suferința cea mai intensă și cu repercusiunile cele mai severe o provoacă familia monoparentală maternă în care continuă conflictele, după separare;
suferință intensă trăiesc și copiii aflați în familii aparent organizate, unite doar cu numeroase conflicte;
situație mult mai bună o au copiii care trăiesc în familie monoparentală, fără conflicte;
cea mai bună situație o au copiii care trăiesc cu ambii părinți, fără conflicte.
Acei copii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente și condiție fizică cei
fac ușor de recunoscut, prezentând:
probleme fizice: boli inexplicabile, expunere la accidente în casă și în afara ei, dezvoltare fizică mai lentă;
probleme emoționale și mentale: anxietate mărită, simțământ de culpabilitate, frică de abandon, izolare, frică de răniri și moarte, manie;
probleme psihologice: neîncrederea în sine, depresie, comparație u viața mai fericită a colegilor;
probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, probleme cu somnul, enurezis, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, mutilare, consum de alcool, droguri, comportament defensiv și minciună;
probleme școlare: neîncrederea, eliminare, schimbări bruște în performanțele școlare, lipsa de maniere sociale, lipsa de concentrare;
identificarea cu eroi negativ.
II.3. FAMILIA ÎNTRE CAUZĂ A NEGLIJĂRII ȘI RESURSĂ A PREVENIRII EI
Familia este instituția socială cea mai des întâlnită în societatea modernă. Existența ei implică și riscuri. Dezideratul social cere fiecăruia să formeze o familie nouă, și în aelași timp este și membru al familiei de origine.
Conform teoriilor de învățare, indivizii sunt de mici instruiți într-o manieră nedirijată în acest sens, copiind modele de comportament din jur, care pot fi mai mult sau mai puțin adecvate. Una dintre cauzele neglijării sunt aceste proaste comportamente pe care se tinde a se reproduce.
Funcția economică – elementele acestei funcții se consideră că s-au redimensionat, că familia actuală nu mai reprezintă autosuficiență din acest punct de vedere, veniturile se câștigă în exteriorul familiei, în comparație cu modelul de familie tradițională, transmiterea unor îndeletniciri, ocupații, la fel, nu se mai realizează de către părinți, în cadrul familiei. Bugetul financiar devine sporadic, oglindind cumva și starea economică a societății în care este încadrată acea familie, cheltuielile s-au intensificat, în parte și datorită societății orientate pe consum.
Funcția de socializare – educația nu se mai realizează prevalent în familie, instituțiile educative preiau o parte din această responsabilitate, standardele societății actuale în ce privește educația și pregătirea pentru viață sunt înalte, progresul nu mai poate fi realizat doar prin aportul educativ al părinților. Părinții nu mai dispun nici de timpul necesar, nici de cunoștințele adecvate pentru a-i socializa optim.
Relația parentală – modificată și ea datorită distanței culturale foarte mari între generații, odată cu viteza mărită de evoluție și schimbare a societății contemporane.
Familia tradițională, cu structura ierarhică și autoritate vădită dintre adulți către cei mai tineri, tinde către o structură nouă, bazată pe cooperare și non-conformism, cu accente pe individualitate.
Familia contemporană este des criticată, ca fiind des amenințată de disfuncționalități . Studiile efectuate ar trebui să se orienteze spre cât de amenințată este real această unitate socială, din perspectiva apariției alternativelor cu structură nouă, cauzele care conduc la apariția structurilor alternative, luând în calcul numeroasele ce intră în acțiune în desfășurarea unui astfel de fenomen, variabile care țin de individ( personalitate, capacitate proprie fizică, psihică), cele care țin de familia de origine și mediul primar în care a viețuit individul, cele legate de societate și modele, oportunitățile oferite de aceasta. Toate aceste variabile diferă mult, de la un caz la altul, și nu acționează separat, ci împreună, creând cumul pozitiv sau negativ, care influențează întreaga traiectorie ulterioară a individului, inclusiv viitoarea structură familială în care se va găsi la un moment dat.
Concluzii
Într-o lume în care toate instituțiile și toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate să rămână neschimbată și nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială sau de interacțiune părinte- copil. „ Nu se poate recomanda o rețetă universal valabilă a familiei bune din punct de vedere al reușitei în dezvoltarea copilului, în securizarea acestuia, în asigurarea succesului de integrare.”
Modul de abordare a climatului familial trebuie să țină seama de o serie de situații particulare, raportându-se la multe elemente: pregătirea/profesia părinților, stil de viață, vârstele și particularitățile părinților, obiective – motivații, aspirații, potențial, repere culturale sau religioase.
Orice strategie de succes trebuie să se adreseze familiei ca sistem, ținând cont de relațiile existente în interiorul ei, neuitând că intervenția se face în interesul copilului.
„ În ultimii 40 de ani cercetătorii din domeniu au ajuns la concluzia că menținerea copilului în familie este de preferat oricărei alte forme de instituționalizare. În acest scop se încearcă pentru prima dată a se interveni la nivelul părinților prin forme adecvate (sprijin financiar, abordare terapeutică interdisciplinară). Din această ecuație nu este uitat niciodată copilul, bunăstare și calitatea vieții lui fiind principalii indicatori ai succesului intervenției.” În cazul în care interesul copilului nu mai este satisfăcut în familia de origine se apelează la familia extinsă, și apoi soluția plasamentul familial, sau, ca ultimă soluție prevăzută de specialiștii în domeniu, adopția copilului.
Se poate spune că potențarea și eficientizarea resurselor familiei este esențială pentru evitarea și renunțarea la fenomenul neglijării copiilor. Nimeni nu spune că este ușor sau simplu, însă fiecare familie reintegrată în cursul normal al societății este un model pozitiv, cu reale valențe de influențare a societății.
III. ABUZUL ASUPRA COPILULUI- CONSIDERAȚII GENERALE
În cele mai multe cazuri părinții își atribuie drepturi depline asupra modului în care își cresc și educă copilul. Dacă lucrurile ar merge bine în acest sens nu ar mai fi atâtea cazuri in care copiii sunt supuși la atitudini incorecte, neadecvate sau la diverse forme de abuz din partea părinților.
Tratând copilul ca pe o persoană ( cu propria lui personalitate), apărându-l și acordându-i șansa la o viață particulară, la intimitate și la o dezvoltare normală, există garanția că îi sunt asigurate condiții optime de dezvoltare și că sunt prevăzute situațiile în care abuzul îi pune în pericol existența.
Abuzul afectează dezvoltarea copilul în dimensiunile sale esențiale. Efectele abuzului sunt profunde și nefaste, însoțind individul de-a lungul vieții sale. De aceea se impune necesitatea de a trata problema abuzului și de a acorda o atenție deosebită traumelor trăite în copilărie.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că ignorarea abuzului este un abuz în sine. Familia și persoanele care lucrează cu copiii au obligația de a cunoaște caracteristicile etapelor de dezvoltare, semnele abuzului și semnalarea acestora. Copilul trebuie protejat împotriva oricărei forme de abuz pentru că el este vulnerabil și are nevoie de protecție specială datorită caracteristicilor corespunzătoare vârstei.
Problema abuzului asupra copiilor este de interes internațional. În anii 1965 și 1985, literatura de specialitate care analizează abuzurile asupra copiilor a crescut enorm, mai întâi în America, apoi în Marea Britanie. Chiar schimbarea denumirilor, de la copil bătut la răniri accidentale, până la abuzurile actuale asupra copilului, toate acestea sugerează că descoperirile de mâine vor face ca descoperirile de azi să fie necorespunzătoare.
III.1. DEFINIȚII ȘI FORME ALE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI
Abuzul reprezintă o problemă socială ce trebuie definită adecvat și care necesită intervenție socială, instituții de asistență socială și de sănătate specializate, dar și un cadru juridic corespunzător pentru protecție.
Abuzul este o manifestare a violenței față de copii, profitându-se de diferența de forță fizică, psihică, economică dintre adulți și copii, provocând intenționat afectarea fizică sau psihică a acestora. Definiția acceptată de Organizația Mondială a Sănătății acoperă în întregime acest concept: „Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice sau emoționale, abuz sexual, neglijarea și tratament neglijent, exploatarea comercială sau de alt tip, ale căror consecințe sunt daune actuale sau potențiale aduse sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui, în contextul unei relații de răspundere, de încredere sau putere.”
În literatura de specialitate se mai regăsesc și următoarele definiții:
Abuz asupra copilului: „ profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil prin desconsiderarea personalității celui de-al doilea”
Maltratarea: „ orice formă de acțiune sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitându-se de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine și ceea ce este rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi” sau „orice formă de violență, de tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violență sexuală, în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinților, sau a unuia dintre aceștia, sau a reprezentanților legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei persoane căreia i-a fost încredințat.”
Rele tratamente aplicate minorului: „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau de orice persoană căruia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare”.
Copil în situație de risc: „ se referă la o populație de copii necunoscută ca număr sau ca pondere, în privința cărora avem cunoștință despre comportamente și situații care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de către minor( diferite tipuri de neglijare sau abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent”
Abuzul este o manifestare a violenței împotriva copiilor, profitându-se de diferența de forță pe plan fizic, psihic, economic dintre adulți și copii. El reprezintă „ comportamentul cauzator de vătămări psihice, fizice sau materiale unui grup sau individ”
Orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho – emoționale și expuneri la situații periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil constituie abuz.
Comportamentele abuzive ale adulților asupra copiilor sunt des întâlnite în literatura de specialitate și sub denumirea de maltratare a copilului, aceasta fiind folosită pentru a descrie tratarea neadecvată a copilului de către persoanele responsabile cu îngrijirea lui. Așadar, există o nevoie de a clarifica conceptul de maltratare în relație cu abuzul asupra copilului, de vreme ce aceste două descrieri sunt adesea interschimbabile.
Maltratarea copilului cuprinde deopotrivă actele deliberate comise împotriva copilului, care fac obiectul abuzului, dar și lipsa sau omiterea satisfacerii unor nevoi de bază ale copilului.
Fenomenul de abuz asupra copilului este prezent în toate societățile și la nivelul tuturor claselor sociale. Are la bază mai multe teorii universal acceptate: medicală, psihologică, socială, ecologică, feministă, etc.
Abuzul comis împotriva copilului se delimitează la trei nivele: societal, instituțional și familial.
Abuzul societal se referă la suma acțiunilor, atitudinilor și valorilor societății care împiedică buna dezvoltare a copilului. Unele societăți, dacă nu majoritatea sunt abuzive în raport cu copiii. Ele nu constituie medii propice de dezvoltare a copiilor: fie datorită condițiilor economice ce nu pot asigura un nivel de trai corespunzător, fie insuficientei dezvoltări a serviciilor sociale pentru copii, fie datorită unor condiții de război sau violențe sociale, fie datorită unor reglementări sau mentalități discriminatorii în raport cu unele categorii de copii, fie tolerării diferitelor forme de abuz împotriva lor.
Caracterul societal al abuzului se poate referi și la: existența inegalității educaționale și de calificare profesională între diferite categorii de copii și familiilor acestora; favorizarea apariției climatului de abuz asupra copilului de gradul crescut de violență din societate; împingerea treptată a unor familii spre o zonă de risc din ce în ce mai mare prin marginalizarea lor pe diferite criterii; neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violența împotriva copiilor este permisă și posibilă.
Abuzul instituțional este cel prin care unele autorități, unități medicale, școli, operează
în mod discriminatoriu sau nu respectă drepturile copilului și ale omului în general. Cei care abandonează școala sunt în marea majoritate copii din familii sărace sau aparținând minorităților naționale defavorizate. Aceeași categorie de copii ajung cel mai des în instituțiile de ocrotire unde există riscul unui abuz, comis uneori chiar în numele instituției.
Abuzul familial este comis de membrii familiei copilului, în special de cei în care copilul are încredere, cei însărcinați cu îngrijirea lui, în contrast cu abuzul societal și instituțional. Cu toate că familia ar trebui să se constituie în mediul propice dezvoltării copilului și oferirii gradului cel mai înalt de securitate fizică și emoțională, datele stastice disponibile referitoare la abuzul copilului relevă că mediul cu gradul cel mai mare de risc, în care incidența și gravitatea unor astfel de acte sunt sunt cele mai ridicate-rămâne mediul familial.
În general, se face clasificarea abuzurilor în abuz fizic, emoțional și sexual. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că există o împletire a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut că abuzul fizic nu are și consecințe psihice sau că abuzul sexual nu este însoțit de efecte fizice și psihice asupra copilului abuzat.
Abuzul fizic implică folosirea forței fizice asupra copilului și supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile acestuia, având ca rezultat vătămare integrității sale corporale. Presupune pedepse ca: așezarea copilului în genunchi, legarea lui, lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea sau arderi produse intenționat.
Acest tip de abuz este însoțit de traume psihice imediate sau ulterioare care trebuie și ele luate în considerare în cazul aprecierii gravității actului violent. Conform unor specialiști abuzul fizic este văzut și ca vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află la un moment dat copilul, cum ar fi: părintele, tutorele, asistentul maternal. Se pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse în acest tip de abuz și acele forme de violență care nu au provocat vătămări la comitere, dar care includ, prin repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de exemplu, cazul în care părintele aruncă spre copil cu diferite obiecte , de pildă scaunul, și ar putea foarte ușor să-l rănească).
S-a constatat faptul că gradul abuzului diferă în funcție de vătămarea produsă copilului. Specialiștii în domeniu au nevoie de criterii de diferențiere între diversele tipuri de abuz, criterii care le construiesc pornind de la nivelul de suferință produsă copilului. S-au identificat astfel următoarele categorii de abuz fizic:
vătămări corporale ușoare: vânătăi, plăgi, eroziuni pe față, pe zone mari din trunchi, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe. Acestea au forme neobișnuite și sunt în stadii diferite de vindecare; sunt considerate pedepse minore care nu dăunează sănătății și integrității corporale a copilului, însă nu sunt lipsite de pericol pentru sănătatea mintală a acestuia. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanță cu faptele comise, ele pot să conducă la traume psihice, transmițând copilului mesajul violenței fizice. Ele pot fi considerate abuzive și în cazurile când, fără să fie ieșite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar și atunci când pedepsele nu corespund greșelilor comise de copil sau când ele nu sunt menite să aducă satisfacții adultului, nu să corecteze comportamentul copilului.
vătămări corporale grave sau vătămări ale organelor interne caracterizate prin schimbarea colorației normale, durere, deformare sau imobilitate: fracturi ale oaselor lungi, fracturi în diferite stadii de vindecare, fracturi multiple la copilul sub doi ani, rupturi de organe, hemoragie internă, etc.
acte periculoase- introducerea în organismul copilului altfel decât sub control medical a oricărei substanțe care ar putea afecta temporar sau permanent funcțiile unuia sau mai multe organe și țesuturi; folosirea de către femeile însărcinate a unor cantități mari de alcool sau a substanțelor toxice pentru făt și care pot determina nașterea unor copii dependenți sau deficienți fizic sau neurologic, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului, etc.
Aceste ultime doua categorii de abuzuri sunt considerate pedepse grave ce comportă
un risc substanțial pentru sănătatea și integritatea corporală a minorului chiar la o singură aplicare.
Categoriile de copii care se pot diferenția după gravitatea efectelor abuzului sunt:
copii supuși abuzului fizic minor(suprafețe de piele înroșite, leziuni ușoare);
copii supuși abuzului fizic major( cap spart, mâini, picioare rupte, arsuri);
categoria copiilor cu risc- se referă la o populație cu copii necunoscută precis ca număr și ca pondere, în privința căreia avem cunoștință despre comportamente și situații care indică posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de către minor, dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent;
categoria copiilor exploatați prin muncă – se referă la includerea copilului în activități care depășesc capacitățile rezistenței sale fizice; aceste activități pot afecta echilibrul psihic la copilului, dacă sunt contrare preocupărilor vârstei sale, sunt înjositoare și împiedică realizarea sa școlară și profesională.
Consecințele abuzului fizic asupra dezvoltării copilului au fost îndelung studiate. Unii autori au constatat că abuzați fiind unii copii au învățat că lumea lor este una imprevizibilă, adesea un loc periculos. Adulții care îi îngrijesc pot fi furioși, nerăbdători, depresivi și distanți. Mai mult, fără nici o avertizare ei se pot transforma în persoane ostile și violente. Lângă un părinte abuziv, atașamentul copilului este afectat într-o manieră care determină copilul să dezvolte o percepție a propriei persoane, ca fiind incompetent și de ne iubit. La maturitate prezintă adesea probleme afective ca: depresie, tristețe, anxietate. Ei înlemnesc în fața abuzului, devenind limitați în capacitatea lor dea-și percepe propriile sentimente și întâmpină dificultăți în interpretarea și reacționarea la expresiile emoționale ale altora. Ca rezultat al abuzului, copiii și adulții pot dezvolta un patern de negare sau limitare a unor reacții emoționale care în schimb limitează capacitatea lor de a fi expresivi sau spontani în alte contexte.
Abuzul emoțional
Toate formele de abuz și neglijare a copilului au componente și consecințe psihologice. De aceea, s-a propus definirea abuzului emoțional ca fiind o formă distinctă de rele tratamente. Unii specialiști consideră că maltratarea emoțională nu trebuie să fie văzută doar ca o consecință a celorlalte forme de rele tratamente, subordonată față de ele, ci, dimpotrivă, al trebui să fie luată ca pilon al eforturilor de înțelegerea disfuncționării familiei, precum și nevoilor de protecție a copilului. Din acest punct de vedere abuzul emoțional a fost definit ca atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului.
Formele de abuz emoțional mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinții prin diferite forme de pedepse, cum ar fi: izolare copilului( legarea, încuierea lui în diferite spații închise, în pivniță); neacordarea răspunsurilor emoționale; terorizarea copilului; refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui, folosirea lui ca servitor, coruperea copilului prin învățarea cu, sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale au criminale.
Aprecierea gravității vătămării emoționale se face pe baza unor criterii ale comunității
și ale profesiunii. Aceasta poate fi produsă de către membrii familiei sau de către persoane străine de familie, singuri sau în grup, de către indivizi care , prin vârsta și rolul pe care îl au în raport cu copiii, au putere asupra acestora. Aceste acte pot dăuna copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe mai multe planuri.
Categorizarea diferitelor forme de abuz emoțional poate fi făcută pe baza tipului de situație la care copilul este expus, cum ar fi:
1.Respingere intenționată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoașterea consecventă a nevoilor și meritelor sale constituie o formă specifică de abuz emoțional. Ea exprimă negarea legitimității dorințelor copilului și transmite acestuia ideea că el e lipsit nde drepturi , e dependentde adult, inferior și lipsit de speranța de a fi acceptat.
2. Izolarea copilului de experiențele sociale firești ale vârstei sale îl rupe pe copil de mediul social care îi poate asigura acestuia relațiile sociale necesare dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alți copii, a distracțiilor cu cei de aceeași vârstă, împiedică copilul să lege prietenii și să-și formeze puncte de reper în mediul social exterior familiei. Încercarea copilului de a depăși izolarea este considerată de părintele abuziv ca trădare și e pedepsită.
3. Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecințe grave, creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Amenințările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoșătoare, care pot pune în pericol copilul sau pe o persoană iubită de el, animal sau un obiect îndrăgit. Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, în mare parte, caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mânie ale adultului pot alterna cu perioade în care acesta produce dovezi de atașament față de copil. În această categorie de rele tratamente, Killen include și copiii terorizați de violențele dintre părinți. „ acești copiii trăiesc în anxietate și își folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înșiși și în mod ironic, chiar și de părinții lor. Acești copii sunt adesea forțați să-și asume responsabilități în situații pentru care nu sunt suficienți de maturi să le facă față. Nu le mai rămâne decât foarte puțină energie și bucurie pe care să o investească în joacă, în relațiile cu alți copii și în învățătură.
4. Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul privează copilul de stimulii esențiali dezvoltării sale psihice și cognitive. Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulților la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenționată a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivității în dezvoltarea abilităților copilului sau a performanțelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor frați sau alți copii sunt câteva din formele pe care le pot lua ignorarea.
5. Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale. Caracteristic acestui tip de abuz este antrenarea copilului în activități ale căror consecințe îi depășesc capacitatea de înțelegere și îi pervertesc judecățile morale. Copilul este astfel forțat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul și spre profitul acestuia.
6. Deprivarea copilului de demnitate poate fi înțeleasă ca recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovățirea lor pentru eșecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activități degradante.
Abuzul emoțional este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz și poate să apară în situații foarte diferite de viață. Poate fi definit și ca „ o atitudine sau o acțiune cronică a părinților sau a altor persoane îngrijitoare, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.”
Abuzul sexual
Abuzul sexual implică agresiuni sexuale sau exploatarea sexuală din partea adultului sau a unei persoane mai în vârste decât copilul. Este vorba despre atingerea adusă integrității corporale sau psihice a copilului. Adultul se folosește de copil pentru a-și satisface nevoile sexuale. Poate fi vorba despre contact sexual sau atingeri, penetrare, sadomie, folosirea minorilor în mod obscen.
Kemple definea abuzul sexual ca reprezentând implicarea unor copii dependenți de părinți a căror dezvoltare nu a ajuns la maturitate, sau a unor adolescenți, în acte sexuale pe care aceștia nu le înțeleg deplin și pentru care nu-și pot da consimțământul în cunoștință de cauză ori care violează tabuurile sociale sau regulile de familie.
Abuzul sexual cuprinde după majoritatea actelor: violul, incestul și molestarea.
Violul este definit ca fiind relația sexuală fără consimțământul victimei. Violul nu implică neapărat penetrarea și ruperea himenului. Simplul contact al organelor genitale masculine cu labiile mari este suficient pentru diagnosticul de viol.
Incestul este relația sexuală între un subiect și un partener cu care se află într-o relație biologică apropiată( tată, mamă, frate sau soră, bunici). În funcție de mediul cultural în care trăiește, prin extindere, vorbim de incest atunci când este vorba și despre un părinte adoptiv sau un părinte vitreg.
Molestarea reprezintă contactul sexual scurt sau contactul fizic fără consimțământul victimei. Este comisă mai frecvent de bărbați și constă în exhibiționism, contact genital, oral sau anal.
Chiar și atunci când relațiile sexuale nu au o componentă de recurgere la forță, când relațiile par să fie liber consimțite, se folosește totuși noțiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relațiile sexuale între persoane între care există o diferență de maturitate psihică. Aceasta scoate din categoria abuzurilor jocurile sexuale inițiate de copii, când ele implică minori cam de aceeași vârstă sau experimentele sexuale reciproce ale unor adolescenți.
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact. Dintre formele de abuz sexual menționăm: hărțuirea sexuală ( propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual); comportamentul exhibiționist în fața unui copil; manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului; intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului; penetrarea sexuală- pe cale orală, genitală, sau anală;
exploatarea sexuală- obligarea minorului la pornografie sau prostituție în folosul al adultului.
Aprecierea gravității faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în funcție
de: vârsta copilului( cu cât acesta este mai tânăr cu atât faptele sunt considerate mai grave); gradul forței aplicate ( fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forța utilizată este mai mare); relația dintre abuzator și victimă ( fapta este cu atât mai gravă cu cât relați abuzatorului este mai strânsă cu victima); tipul actului sexual la care a recurs agresorul ( gravitatea faptelor este mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului).
Consecințe psiho-sociale ale abuzului asupra copilului. Abuzul constituie o experiență traumatică și trebuie să se intervină pentru eliminarea consecințelor care, altfel, vor însoți copilul și apoi adultul pe parcursul întregii vieți. Este dificil să generalizăm consecințele psihologice ale abuzului, deoarece amploarea și gravitatea acestora depind de numeroși factori. De exemplu, un copil supus unui abuz sexual izolat, la vârsta de 13 ani, cu o persoană necunoscută, va trăi și trata experiența într-un mod complet diferit, comparativ cu un copil care a fost supus unei relații sexuale produse de la vârstă foarte mică și cu o persoană apropiată.
Dacă, totuși, clasificarea abuzurilor în abuz fizic, emoțional sau sexual este arbitrară și făcută doar din considerente pur teoretice, în realitate există o întrepătrundere a diferitelor forme de abuz. Este greu de crezut că abuzul fizic nu are și consecințe psihice sau abuzul sexual nu este însoțit de efecte fizice și psihice, iar abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depășește capacitatea fizică a copilului), psihic (dacă munca este umilitoare) sau sexual (când copilul este folosit în prostituție sau pornografie). Efectele abuzului se manifestă simultan sau consecutiv asupra întregii personalități a copilului la nivel cognitiv, emoțional, moral și sexual. „Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau cel sexual pot conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoțional și la consecințe fizice pe plan psiho-social“ . Structurarea personalității copilului va suporta efectele abuzului și va fi marcată de o atitudine reticentă în relaționarea socială, de sentimentul de stigmatizare și de o imagine de sine negativă. Se poate pune întrebarea cum supraviețuiesc din punct de vedere psihologic acești copiii și care este prețul pe care trebuie să-l plătească. Evaluarea unui copil susceptibil de a fi abuzat sexual este identică cu evaluarea oricărui copil. O evaluare a reacțiilor psihologice față de abuz include evaluarea comportamentului sexual al copilului în raport cu vârsta sa. Este vorba de un comportament obsesiv sau este vorba de o curiozitate pozitivă, acest comportament se atenuează sau evoluează.
Pentru a aprecia particularitățile efectelor traumatice ale abuzului asupra copilului trebuie să pornim de la faptul că înțelegerea de sine și față de lumea copiilor, care este în plină construcție și dezvoltare, nu le permite decât o reprezentare limitată asupra circumstanțelor în care s-a produs trauma, și nici nu pot reconstitui în memorie desfășurările complexe și acțiunile umane care au dus la dezastru.
Un alt factor important care trebuie luat în considerație când apreciem efectele abuzului asupra copilului este mediul în care acesta s-a produs, respectiv mediul intrafamilial sau extrafamilial. Abuzul produs în afara familiei zdruncină înțelegerea copilului față de securitatea lumii externe, dar se compensează cu faptul că el poate trăi apărat de figuri parentale afectuoase, de sentimentul de siguranță intrafamilial. Dificultățile de înțelegere a evenimentului traumatizant sunt depășite prin mecanisme de adaptare care, în acest caz, au o schemă simplă – lumea externă poate fi periculoasă, dar în propria familie și în propriul sine există siguranță și încredere căpătată prin acest suport afect.
Cu totul altfel se prezintă situația când experiența traumatică se produce în cadrul familiei, iar figurile familiale de afecțiune și protecție devin surse de agresiune. În această situație, eforturile adaptative, compensatorii ale copilului ajung într-un impas periculos.
Conform concluziilor desprinse din studii și cercetării realizate în cazurile de abuz asupra copilului, sindromul de stres posttraumatic este diagnosticul constant întâlnit.
În cazul în care trauma este repetată, de lungă durată și presupune un grad crescut de violență, agresiune, modalitatea de adaptare a copilului este disocierea, care reprezintă un mecanism de apărare obișnuit, natural.
Efectele abuzului din copilărie se regăsesc și într-un comportament marcat de dificultăți de adaptare și integrare socială.
Victimele abuzului prezintă:
Dificultăți în îndeplinirea sarcinilor și incapacitatea de a respecta un program impus (inițial, în perioada școlară, apoi în activitatea profesională);
Dificultăți de relaționare și comunicare;
Comportament deviant: minte, fură, fuge de acasă etc.
Comportament agresiv față de sine: tentative suicidare, automutilare, consum exa-gerat de alcool, tutun, droguri;
Comportament agresiv față de alții: acte violente, limbaj agresiv;
Incapacitate de a dezvolta o relație afectivă cu un partener și de a constitui un cuplu;
Disfuncții în sfera sexuală: hipersexualitate, respingerea actului sexual, atracție sexuală față de copii.
Concluzii
Efectele psiho-sociale ale abuzului și exploatării a copiilor au un impact social de lungă durată, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ și economic. Îngrijirea, recuperarea și reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării sunt costisitoare din punct de vedere financiar prin asigurarea costurilor de rezolvare a problemelor de sănătate, prin asigurarea serviciilor de recuperare și reabilitare, prin pregătirea personalului de intervenție. Societatea, în general, suportă incapacitatea de adaptare și integrare a celor care au fost victime ale abuzului și exploatării prin comportamentele antisociale dezvoltate de aceștia, prin incapacitatea de integrare profesională sau incapacitatea de muncă a lor, prin perpetuarea unui comportament abuziv.
Toate aceste consecințe ale abuzului și exploatării trebuie să mobilizeze întreaga societate, pentru combaterea exploatării sexuale și comerciale a copiilor și pentru diminuarea/stoparea fenomenului abuzului la copii. Este nevoie de implicare și dorință de a interveni în această muncă comună pentru a proteja copilul de orice acțiune care îi pune în pericol viața, dezvoltarea și evoluția. Toți și fiecare în parte pot participa și interveni pentru eliminarea abuzului și exploatării a copiilor.
III.2. FACTORI DETERMINANȚI AI ABUZULUI
În legătură cu factorii asociați abuzului asupra copilului, trebuie menționat că abuzul
asupra copilului rezultă din interacțiunea mai multor categorii de factori care încearcă să ofere o explicație completă a ariei de extindere a fenomenului, a relației copil- părinte, a relației maritale, a relației familiale și a structurii sociale existente. Factorii asociați abuzului asupra copilului au o influență graduală acționând în diferite proporții încă de la apariție și pe tot parcursul dezvoltării fenomenului. Se pot grupa în trei categorii: factori individuali, factori familiali și factori socio-culturali.
Factorii individuali se referă la anumite caracteristici ale copilului, cum ar fi: vârsta copilului, sexul copilului, rasa/ grupul etnic și prezența diferitelor forme de handicap. Se remarcă în țările în care fenomenul a atins cote alarmante o scădere a vârstei la care copilul este abuzat și o creștere a numărului de băieți abuzați.
Caracteristicile copilului care se constituie în factori de risc sunt:
dezvoltarea fizică, psihică și socială: ușoară întârziere, întârziere semnificativă, profundă întârziere;
comportament: probleme minore, tulburări comportamentale, tulburări severe de comportament;
autoprotecție: capacitate ocazională de autoapărare, incapacitatea de autoapărare;
teamă de adult și de casă: ușoară îndoială sau îngrijorareîn legătură cu adultul, anxietate și disconfort în legătură cu adultul, extrem de temător în legătură cu adultul.
Factorii familiali se referă la: structura familiei( sexul copilului, vârsta și tipologia
familială), părinți cu probleme psihice(disfuncțiile psihice au o influență majoră în patologie dar factorii care le declanșează sunt puțin cunoscuți), disfuncții ale relației copil-părinte( disfuncții ale repartiției puterii și în exercitare controlului), stresul, absența unui părinte( poate produce un dezechilibru ce poate genera apariția unei forme de abuz).
Avându-se în vedere severitatea abuzului, se pot menționa:
acte periculoase: acte ce expun copilul la risc și vătămare corporală, acte ce expun la risc semnificativ, acte ce expun la risc de leziuni sau pierdere a unor funcții;
intensitatea vătămării fizice: injurii superficiale, fără nevoie de îngrijire medicală, înjurii semnificative, cu ușoară îngrijire medicală, înjurii majore, ce necesită îngrijiri medicale;
intensitatea afectării emoționale sau suferința arătată de copil: afectare minoră a funcțiilor, probleme de comportament legate de abuz care afectează funcționarea socială, afectare emoțională sau comportamentală majoră;
îngrijiri medicale și stomatologică: neacordare de îngrijire medicală, dentară, de rutină, neacordarea de îngrijire într-o situație cu risc vital;
asigurarea nevoilor de bază: neasigurarea parțială a nevoilor copilului, expunera copilului unor riscuri de suferințe repetate, expunerea copilului unor suferințe majore, semnificative, repetate;
calitatea supravegherii: expunere copilului unor riscuri de disconfort minor, afectare repetată, vătămări iminente;
pericole și obiecte primejdioase în casă sau în mediul înconjurător: risc de îmbolnăvire, vătămare corporală majoră, necesitând îngrijire medicală;
exploatare sexuală și nesexuală: adultul folosește ocazional copilul pentru a obține adăpost și servicii, adultul face avansuri, sugestii și angajează copilul în comportament sexual, adultul angajează copilul în activități periculoase urmărind beneficiul propriu.
Caracteristicile adultului care îngrijește copilul și relația adult- copil generează factori
de risc, cum ar fi:
deficit psihic, fizic sau emoțional al adultului: un deficit psihic, fizic, emoțional interferează ușor, semnificativ sau profund inadecvat cu capacitatea de îngrijire a copilului;
excitare deviantă: adultul este excitat sexual de copii și este motivat să aibă contact sexual cu aceștia;
abuz de substanțe toxice: istoric de abuz fără probleme în prezent, eficiență redusă datorită abuzului de substanțe toxice, incapacitatea substanțială datorată abuzului;
istoric de violență familială și comportament agresiv: incidente izolate, sporadice, repetate ce pot produce injurii minore sau majore;
abilități și cunoștințe de creștere a copilului: adultul are expectanțe nerealiste, lipsuri minore și majore în cunoștințele și practicile de creștere a copiilor sau cerințe exagerate;
afecțiune: inconsecvența acceptării, stimulării interacțiunii, adult reținut în afecțiune, fără a respinge deschis sau a fi ostil copilului, respingere severă a copilului, fără a da afecțiune, stimulare, atenție;
recunoașterea problemelor: recunoaște că există o problemă și accepătă o parte din responsabilitate, lipsa de înțelegere sau negarea totală și refuz de a accepta orice răspundere;
protecția copilului de către adultul neabuziv: dorește, dar, ocazional, incapabil să protejeze, protejarea inconsecventă sau nesigură, refuz sau incapacitatea de a proteja;
cooperarea cu serviciul social: acceptă intervenția și cooperează cu intermitențe, acceptă intervenția, dar nu cooperează, extrem de ostil contactului cu familia a serviciului social specializat;
răspuns la comportamentul copilului: răspuns necorespunzător, răspuns cu furie frustrare, neajutorare, răspuns abuziv în mod repetat;
atașament: ușoare discrepanțe și inconsecvențe în relația părinte copil, atașament anxios sau perturbat sau lipsa lui, lipsa legăturii părinte- copil;
rolul copilului în familie: copilului i se dă un rol necorespunzător, fără efecte negative vizibile, rol ce funcționează împotriva dezvoltării copilului, rolul în familie limitează sever sau perturbă dezvoltarea normală;
copilul forțat să retracteze sau să nege: exercită presiune indirectă și permite altora să exercite presiune directă, exercită presiune directă și solicită sau încurajează alte persoane în același sens;
răspunsul părintelui la abuz: adultul nu crede dezvăluirea, dar arată procupare pentru copil și dorința de a proteja;
adultul nu crede dezvăluirea, arată mânie față de copil și susține pe abuzator.
Factorii socio-economici vizează sărăcia, izolarea socială(familiile care nu au acces la serviciile sociale oferite și care nu participă la activitățile comunității în care trăiesc își pot neglija sau abuza copiii ca răspuns la frustrările acumulate), stereotipurile de rol și sex (părinții dezvoltă credințe și expectanțe în legătură cu comportamentul copilului în funcție de sexul acestuia și rolul pe care acesta trebuie să-i exercite), valorile culturale și religioase.
Factorii socio- economici se referă la:
nivelul redus de trai al majorității familiilor și șomajul;
Familiile în care unul sau ambii părinți nu au un statut profesional, prezintă un risc crescut de abuz datorită stresului asociat sărăcie: nivel scăzut de școlarizare, deprinderi inadecvate de administrare a bugetului familiei, probleme de comunicare în cuplu.
apartenența familiei la un grup minoritar, dezavantajat din punct de vedere social, antrenează insecuritate, frustrare și stres , acestea conducând la izolarea socială a familiei și la apariția unor comportamente abuzive;
sărăcia, șomajul și/sau apartenența familiei la un grup minoritar sunt factori ce determină perpetuarea modelelor familiale negative, abuzive;
familiile monoparentale materne sau paterne ce apar în urma divorțurilor/ deceselor/ detenției unuia dintre părinți;
Aceste familii se confruntă în cele mai multe cazuri cu dificultăți financiare care
pot conduce la transformări de rol către copil, în sensul că acesta poate fi obligat să obțină venituri prin diferite activități (cerșit, munca la domiciliul altor persoane etc.), ceea ce echivalează cu exploatarea economică. Ca urmare a absenței tatălui din familie, mamele singure încearcă să preia o parte sau în totalitate rolurile masculine, ceea ce consumă timpul și energia care ar trebui alocate socializării copiilor, conducând la neglijarea acestora . Mamele singure își modifică și stilul de relaționare cu copilul/copiii, fapt ce antrenează apariția unor bariere între rolurile de copil și adult. Datorită absenței soțului, mama îi atribuie treptat copilului rolul de partener, de suport afectiv, substitutiv tatălui, ceea ce îl forțează pe copil să-și dezvolte maturitatea în neconcordanță cu vârsta sa biologică. În familiile sărace, cu nivel de trai scăzut, copilului i se distribuie sarcini de rol specifice tatălui, fiind forțat să preia o parte din acestea, iar incapacitatea exercitării lor poate determina apariția unor situații conflictuale favorizante abuzului, mama recurgând la diferite sancțiuni.
În familiile cu părinți vitregi, aceștia au de obicei un comportament hiperautoritar,
frecvent abuziv și violent față de copiii vitregi, iar față de copiii proprii o atitudine contrară, hiperprotectoare, aceste conflicte generând complexul de rivalitate fraternă.
Factorii individuali, familiali și socio- economici, singulari nu se constituie ca factori etiologici ai abuzului, ci de cele mai multe ori, ei se conjugă și se determină reciproc într-un lanț cauzal în care disfuncțiile la nivelul social determină disfuncții la nivelul familie, iar acestea la rândul lor antrenează apariția și dezvoltarea comportamentelor abuzive.
III.3. TEORII EXPLICATIVE PRIVIND ABUZUL ASUPRA COPILULUI
„Pentru ca protecția copiilor împotriva abuzurilor să poată dobândi consistența procedurală, profesioniștii au elaborat modele explicative care să le permită înțelegerea elementelor constitutive și contextuale ale apariției relelor tratamente.”
Elementele constitutive și contextuale ale apariției abuzului sunt:
contextul de viață al copilului înainte de abuzul propriu-zis;
caracteristicile traumatice ale relelor tratamente;
reacțiile copilului și ale agenților semnificativi din mediul său de viață ca urmare a relelor tratamente și dezvăluirii acestora;
modul cum se suprapune abuzul peste dezvoltarea copilului;
cursul recuperării în urma relelor tratamente.
Există o varietate de teorii care încearcă să ofere, la diferite niveluri de generalitate și
punând în prim plan variate fenomene, de la cele genetice, biochimice, individuale, la cele familiale, comunitare și culturale, răspunsuri privind abuzul asupra copiilor.
1. Concepția medicală este una dintre primele concepții privind abuzul asupra copilului. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este C. Kempe, care prin cercetările și publicațiile sale de la începutul anilor 1960 a considerat abuzul asupra copilului o boală. Patologia specifică acestei boli este dată de tulburări de personalitate ale părinților, tulburări care se manifestă în relația cu propriul copil, sub acțiunea unor factori stresori specifici relației copi l- părinte. Caracteristicile celor care abuzează copiii, fără ca acestea să constituie categorii psihiatrice bine delimitate sunt: imaturitate, dependența sexuală, izolare socială, stimă de sine redusă, falsa percepție a copilului, frica de a răsfăța copilul, încrederea în valoarea pedepsei, incapacitatea de răspunde adecvat nevoilor copilului și de a prezenta emoție în legătură cu nevoile acestora.
Prin studierea cazuisticii părinților care își abuzează copiii, Parton(1985) a concluzionat că este greu să determini o anumită tipologie patologică a părinților care își abuzează copiii. Unii părinți care comit abuzuri aparțin tipului de personalitate lipsit de autocontrol, imatur, cu impulsuri violente și agresivitate cronică; într-un alt tip s-ar încadra acei părinți care prezintă personalități rigide, lipsite de căldură, care sunt detașați de copii și de problemele lor; la unii părinți care comit abuzuri s-a găsit un grad scăzut de inteligență; unii părinți au ca trăsături tipice anxietatea, autoculpabilizarea excesivă, precum și depresia cronică, pe când alții sunt plini de sine și lipsiți de remușcări.
În urma unei analize a situației sociale a copiilor bătuți, s-a constatat că mulți dintre ei proveneau din sarcini nedorite și/sau nașteri nelegitime, aveau părinți prea tineri sau existau suspiciuni de infidelitate între soți. Stresul suportat de părinți este determinat de cele mai multa ori de factorii legați de statutul socio-economic. În concepția medicală, factorii sociali nu se consideră ca având valoare explicativă în privința tulburării relației părinte- copil. Ei sunt considerați ca acționând asupra factorilor de personalitate, capacitatea de rezistență la stres fiind în concepție medicală o caracteristică de personalitate.
Prin cercetările realizate în domeniu s-a constatat faptul că nu există o tipologie foarte clară a părinților de tip abuziv pentru că nu s-a identificat un singur tip de trăsături psihice sau de caracteristici ale copilului sau ale situației de viață a familiei, care să cauzeze instalare unor tulburări grave în relația părinte copil, de tipul abuzului. Factorii cauzali se întrepătrund, concepția medicală având menirea de a permite descrierea simptomatologiei, recunoașterea și diferențierea lor, dar și prevenirea din timp a instalării bolii.
O bună cunoaștere a simptomatologiei și etiologiei permite nu numai diagnosticului de „copil bătut”, ci permite și identificarea preventivă a personalităților predispuse să comită abuzuri. Metodele principale de prevenție în domeniul medical constau în distrugerea sau reducerea contactului cu agentul cauzal și tratamentul pentru reducerea efectului pe care îl produce agentul cauzal ce nu poate fi evitat. Agentul cauzal este văzut ca fiind adultul care comite abuzul. Serviciile sociale și medicale au datoria să depisteze aceste persoane și să le influențeze în așa fel încât să înlăture pe cât posibil pericolul pentru copii.
Una dintre orientările în domeniu introduce condițiile de stres care afectează personalitatea părinților și facilitează manifestările violente. Se încearcă depăsirea limitelor abordării medicale prin asocierea simptomatologii bolii cu factori de stres și factori sociali, ce sunt considerați factori de influență asupra personalității părinților și capacității de rezistență la stres, fără să aibă legătură cu relația părinte – copil.
Prin descrierea unei unități separate de diagnostic și tratament – cu implicații complexe medicale, psihologice și sociale – s-a realizat dezvoltarea și diversificarea servicilor sociale adresate copiilor ( investigare, înregistrare, evaluare, tratament, prevenire a abuzului), apariția unor noi specializări în domeniul protecției copilului și efecte asupra politicii sociale.
În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de abuz are o clară tendință spre obiectivitate, dorind să stabilească manifestările măsurabile ale abuzului.
2. Concepția biologiei sociale are în vedere orientarea comportamentul de maltratare a copilului spre indivizi cu valoare reproductivă mai scăzută( copii cu handicap, bolnavi, prematuri).
McCabe (1985) a constatat că un indicator al abuzului este conformația cranio- facială a copilului. Studiile efectuate care au la bază măsurători antropometrice scot în evidența frecvența sporită a abuzurilor asupra copiilor cu o conformație cranio- facială mai specială.
S-a constatat că riscul de maltratare a copiilor este crescut la următoarele tipuri de familii:
familii cu cel puțin un părinte vitreg;
familii care are în componența sa copii cu handicap fizic sau psihic;
familii cu situație socio-economică precară și care se află în pragul destrămării.
Ceea ce apare ca element comun, conform acestei concepții, este faptul că în interiorul
familiei unde se produce abuzul sunt periclitate nevoile și interesele biologice fundamentale, iar șansele ca urmașii adultului să reprezinte specia din punct de vedere genetic sunt reduse.
3. Teoria transmiterii multigeneraționale a abuzului
Conform acestei teorii problemele psihosociale se transmit din generație în generație. Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au reliefat faptul că părinții abuzivi proveneau din familii cu grad de violență, ei înșiși fiind abuzați în copilărie.
Rutter (1989) consideră că atitudinile și comportamentele parentale sunt complexe și nici transmiterea lor nu poate fi privită unidimensional. Se transmite genetic predispoziția către unele tulburări psihice și nu stilul parental. Pe căi sociale și nu genetice, intergenerațional se transmit condițiile defavorizante de locuință, de venit, care acționează ca factori de stres social.
Un prim studiu, invocat adesea ca punct de referință în cercetările care relevă transmiterea modelelor parentale de la o generație la alta este cel realizat de Steel &Pollak în 1968. Studiul s-s realizat pe un eșantion de 60 de părinți care și- au abuzat copii și care, în acel moment, participau la un tratament psihosocial. S-a folosit ca metodă de lucru interviul, iar concluzia la care au ajuns autorii a fost aceea că părinții din eșantionul ales au fost abuzați în copilărie. Mai târziu autorilor li s-a reproșat folosirea unei definiții prea largi pentru experiențele traumatizante din copilărie și lipsa eșantionului martor.
Hunter și Killstrom (1979), având la bază acest prim studiu au efectuat o cercetare pe un eșantion de 282 de părinți ai căror copii erau internați într-un spital pediatric de îngrijire intensivă. Autorii au adunat informații privind copilăria copiilor, perioada sarcinii, rețeaua socială și au calculat o rată de transmitere intergenerațională a abuzului de 18% identificând și un procent de 82% de părinți care au întrerupt ciclul abuzului. Acești părinți se deosebesc prin următoarele: în timpul sarcinii mamele au avut puține sentimente ambivalente; părinții aveau o rețea socială suportivă; în antecedente părinții fuseseră abuzați doar de unul dintre părinții lor, celălalt părinte având rol suportiv și erau mai sinceri cu abuzurile suferite.
Din cercetările pe care le-au realizat Egeland & Jakobovitz au reieșit concluzii asemănătoare. Aceștia au efectuat un studiu pe un număr de 160 de mame singurecare au prezentat în istoria lor semne de abuz fizic. În urma aplicării unui interviu semistructurat mamelor din eșantionul inițial s-au evidențiat trei grupe: mame care abuzau fizic copiii prin aplicarea unor pedepse foarte grave, mame care aplicau bătăi copiilor fără să lase urme care să dureze și mame care și-au dat copiii spre îngrijire altor familii. S-a constatat o transmitere a abuzului intergenerațional în proporție de 70% pentru cazurile de abuz grav, ca și posibilitatea evitării relelor tratamente în funcție de modul de preluare a traumelor prin care au trecut mamele.
Acest studiu a avut ca element specific îmbinarea factorilor privind experiența abuzului cu factorii de stres social( mame singure).
Sintetizând concluziile diferitelor cercetări care au examinat transmiterea multigenerațională a relelor tratamente asupra copiilor, Kaufman și Zigler susțin că nu se poate neglija pericolul repetării istoriei abuzului, de la o generație la alta, cu atât mai mult cu cât rata de transmitere este de aproximativ 30%, iar supraidentificarea copilului cu părinții este în acest mecanism un proces activ.
4. Teoria atașamentului
Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înțelegerii corecte a procesului de dezvoltare psiho- socială normală a personalității în general și a copiilor în special.
Atât teoreticienii cât și practicienii consideră primul an de viață al copilului ca fiind un an critic. Aceasta este perioada în care copilul își dezvoltă securitatea și atașamentul de bază față de părinți sau față de persoanele care-l îngrijesc. Interacțiunea dintre părinții și copil este foarte importantă pentru felul în care se percepe copilul pe el însuși și lumea din jurul său și modul în care dezvoltă. Un atașament față de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și atunci când situația este nesigură. Atașamentul are un caracter dinamic, adică apare, se formează și atinge apogeul în anumite condiții ale copilăriei, dar se poate deteriora sub incidența unor factori, slăbește sau chiar dispare atunci când persoana atașantă dispare și ea.
Conștient sau inconștient relațiile de atașament au rolul de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenții externi și interni. Astfel atașamentul poate fi definit drept mecanism de protecție ( în legătură directă cu mecanismele de autoapărare ale individului în cauză- retragerea în sine, uitarea etc.).
„ Un atașament față de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și, mai presus de toate, atunci când situația e nesigură.
Pare a fi o presupunere comună că există întodeauna un atașament pozitiv față de părinți. Nu este așa. Calitatea interacțiunii decide calitatea atașamentului. Comportamentul de atașament poate fi cel mai bine observat atunci când copilul este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie specială de îngrijire.”
Ainsworth și colaboratorii(1971) au descris trei modele de atașament care pot fi prezentate în grade variate:
atașamentul sigur: copilul are încredere că părinții pot fi disponibili, receptivi și îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situații dificile sau de teamă;
atașamentul anxios: copilul este nesigur dacă părinții vor fi disponibili, receptivi și gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitați;
evitarea anxioasă a atașamentului: copilul nu are încredere că părinții vor reacționa în mod pozitiv și gata să-și ofere ajutorul.
Schema de atașament caracteristică diadei mamă- copil, așa cum este evaluată când
copilul are 12 luni, este înalt predictivă pentru comportamentul copilului la grădiniță, 3-4 ani mai târziu. S-a constatat că acei copii care dovedesc o schemă sigură de atașament cu mama lor la 12 luni, vor fi descriși de cei care se vor ocupa de ei ca fiind cooperanți, iubiți de ceilalți copii, plini de energie, pricepere și resurse. Cei care dovedesc o schemă anxioasă, evitantă, vor fi descriși ca izolați afectiv, ostili sau antisocialiși căutând prea multă atenție. Cei care dovedesc o schemă de atașament nesigură, vor fi descriși în general ca fiind tensionați, încordați, căutând, de asemenea, prea multă atenție, impulsivi și pasivi, cu sentimente de neputință.
Atașamentul între părinți și copii apare ca un fir invizibil între ei. Acolo unde părinții și-au privat copilul și au negat interacțiunea și stabilitatea în relația cu ei, este greu să precizezi comportamentul de atașament al copilului.
În evaluarea îngrijirii oferite copilului este foarte important să se observe calitatea interacțiunii și a tipului semnificativ de atașament. Calitatea atașamentului este factorul central, la fel ca și posibilitățile individuale ale copilului pentru dezvoltare, potențialul lui cu alte persoane. Copiii cu atașament sigur sunt cei mai flexibili. Este nevoie ca tratamentele să fie îndreptate spre aceste modele de interacțiune.
5. Concepția ecologică – interacționistă privind abuzul
Analiza ecologică care studiază relația dintre individ și mediu în care trăiește este o metaforă sugestivă pentru concepția care are ca perspectivă de analiza și înțelegerea relației dintre individ și propriul său mediu.
În asistența socială aplicarea modelului ecologic a fost preluat din teoria sistemelor. Pentru a surprinde varietatea influențelor de mediu, Bronfenbrenner(1979) propune studiul unei probleme sociale concomitent, la diferite nivele ale sistemului pe care îl reprezintă mediul social: al microsistemului, al mezosistemului și al macrosistemului. Modelul acesta a fost dezvoltat de Belsky(1980) pentru a servi drept bază teoretică pentru comportamentele sociale, inclusiv cele din categoria relelor tratamente împotriva copilului.
La nivelul subsistemului ontogenetic, analiza se preocupă de factorii individuali care privesc părintele care comite agresiuni împotriva copiilor săi(exemplu: istoria parentală, nivelul de dezvoltare intelectuală, înțelegerea nevoilor copilului, etc.).
Microsistemul se referă la relațiile familiale care constituie mediul de viață proxim al copilului (tipul și mărimea familiei, influența copilului asupra dinamicii familiei, evenimentele familiale care pot avea un rol declanșator în producerea unor fenomene de tipul abuzului.
Mezosistemul este mediul mai larg de existență a individului sau al unei familii nucleare care cuprinde familia lărgită, vecinătatea în care locuiește familia, comunitatea de care aparține, incluzând toate valorile și relațiile mai sau mai puțin suportive din acel sistem.
Macrosistemul este cel mai larg cadru de influențare asupra fenomenelor din familie. În această categorie intră atitudinile societății față de violență și față de copii, așteptările față de școală, nivelul de viață din societate, politicile sociale în vigoare, implicarea comunității în rezolvarea de astfel de situații, etc.
După unii cercetători există factori facilitatori și compensatori ai maltratării copilului la nivelul tuturor acestor sisteme. Factorii tranzitorii de risc sunt purtătorii ai unor evenimente stresante care acționează pe durată mai scurtă , cum ar fi: dificultăți în viața maritală, șomajul, schimbările din viața familiei, etc ;dintre factorii compensatori de durată putem enumera climatul familial stabil, încrederea părintelui în propriile capacități parentale. Dintre factorii biologicipot fi remarcați cei legați de sănătatea membrilor familiei , dintre factorii economici se remarcă stabilitatea socio-economică, iar dintre factorii culturali , accentuarea metodelor neviolente de educare și socializare.
Factorii compensatori cu valoare tranzițională pot și ei aduce progrese în atitudinea de nemaltratare a copilului. Abuzul în acest model este explicat prin interrelația factorilor compensatori și a celor de risc. Din acest punct de vedere abuzul asupra copilului este un fenomen multicauzal în care factorii care privesc dezvoltare și personalitatea copilului interacționează cu factorii personalității părinților, interacțiunea lor trebuind analizată din perspectiva nivelurilor individuale, familiale, interpersonale, organizaționale și macrosociale.
Potrivit principiului interacțiunii factorilor , riscurile pentru copii provin din interacțiunile părinților cu proprii copii, ambii prezentând anumite particularități și experiențe psihologice date. Aceste interacțiuni sunt influențate de elementele microclimatului social, cu propriul nivel de stres influențat, la rândul său de , de factori sociali independenți de individ sau familie. Aceasta înseamnă că acțiunile și atitudinile parentale de neglijare și abuz a copiilor pot fi percepute ca reacții inadecvate , improprii, la stresul social. Părinții care comit rele tratamente sunt , în majoritatea lor indivizi normali , care încearcă să facă față condițiilor lor severe de viață cu ajutorul unor mecanisme adaptative individuale, formate pe parcursul propriei lor dezvoltări ontogenetice.
6. Modelul teoretic al psihoterapiei familiale
Acest model analizează tulburările de comportament ale membrilor familiei din punct de vedere al relațiilor din sistemul familial.
Minuchin subliniază importanța terapeutică a diferențierii subsistemelor din sistemul familial, pentru autor fiind semnificativă restructurarea acestor subsisteme dacă ele prezintă semnele disfuncționalității. Din perspectivă structurală, orice familie conține subsisteme care trebuie să funcționeze corect în virtutea respectării granițelor dintre ele. De regulă, familia are
Tendința de a-și menține structura, dar și de a se schimba în funcție de condițiile fluctuante. Intervenția asistentului social pune în evidență resursele pe care membrii familiei le dețin în concordanță cu subsistemele din care fac parte, precum și utilizarea lor.” Terapia familială, așa cum a fost dezvoltată de Miunchin, contribuie la reechilibrul sistemului familial prin:redefinirea granițelor dintre subsisteme, eliminarea disfuncționalității din sistemul familial, schimbarea perceperii relațiilor ierarhice din intreiorul familiei.”
Familia incestuoasă este considerată ca neîndeplinind nevoile de îngrijire, de căldură și sexualitate ale membrilor familiei într-un mod adecvat gradului lor de maturitate. În locul acestor atitudini pot apărea fenomene de posesivitate, agresivitate, relații denaturate de tip sexual asamblate într-o atmosferă de secret. Ele vor conduce, atât prin atitudinea adulților implicați, cât și prin cea a victimelor, la sentimente de remușcare și de autoînvinovățire.
Psihoterapia familială recomandă ca modalitate de lucru recurgerea la ajutorul psihoterapeutului, în scopul abordării unui nou stil de comunicare și comportament în familie.
Comunicarea va trebui să fie sinceră și să abordeze direct secretele de familie, iar comportamentul să fie centrat pe nevoile membrilor ei și a modalităților în care familia le poate satisface.
7. Perspectiva feministă
Această perspectivă analizează implicarea diferită a celor două sexe în abuz, cu precădere în abuzul sexual. Respinge orice formă a relației sexuale dintre adult și copil și se opune atitudinii libertinismului care consideră sexualitatea copiilor ca un dat natural și nu condamnă relația sexuală dintre un copil și adult, negând totodată și efectele de lungă durată asupra copilului.
Concepția feministă aduce în literatura de specialitate câteva puncte tari în protecția copilului abuzat: atitudinea de responsabilitate a adultului față de actele abuzive, necesitatea schimbării atitudinilor sociale față de conceptele de masculinitate și feminitate, în intervenția practică accentul cade pe răspunderea în fața legii a celor care comit acte abuzive, responsabilitatea abuzului revine celui care a comis fapta și nu victimei, victima să nu fie pedepsită prin îndepărtarea ei din familie și înființarea unor servicii sociale ca alternativă de viață pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale.
8. Concepții de factură sociologică
Analiza familiilor ce-și maltratează copiii este concentrată asupra modului în care ei luptă cu problemele sociale și economice, pe lângă propriile lor probleme din interiorul familiei. Deseori ei au dificultăți economice considerabile, se confruntă cu o proastă acomodare, condiții de muncă nesigure sau lipsa unui loc de muncă.
În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacțiunile părinților cu proprii copii. Aceste interacțiuni sunt influențate de elementele microclimatului social și nivelul de stres influențat la rândul lui de factori sociali independenți de individ sau familie.
Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de specialitate, ca influențând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente, violența în instituții și comunități. Familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz asupra copilului datorită și altor factori asociați sărăciei, cum ar fi: șomajul, deprinderile inadecate de administrare a veniturilor, dificultăți de comunicare între soți, nivelul scăzut de școlarizare, capacitatea scăzută de a cere ajutor.
„ Simons a studiat abuzul fizic exercitat de părinți în familiile cu multe probleme. El a arătat că numai factorii socio-economici nu sunt o cauză a abuzului. A fost stabilită o interacțiune între factorii sociali, psihici și emoționali. În orice caz, abuzul fizic apare mai des în regiunile cu familiile ce au venit redus și o rată mai mare a șomajului. Flatten (1983) a arătat că venitul familial și tipul familiei determină cine va deveni client al serviciului pentru bunăstarea copilului. Cu toate acestea, o situație materială bună poate, de asemenea să ascundă maltratarea. Tot așa cum situațiile economice pot fi ele însele motivele abuzului. De exemplu, lipsa de control a impulsurilor poate conduce atât la probleme economice, cât și la abuz.”
Factorii de stres pot genera efecte negative. Un singur factor nu trebuie în mod necesar să prezinte un risc deosebit.
Din ce în ce mai mulți cercetători ai fenomenului maltratării includ factori legați de situația economică printre determinanții comportamentului parental. Mai mult, mediul socio-economic (scăzut sau ridicat) și calitatea suportului social al familiei sunt considerate ca fiind factori care influențează nu numai declanșarea relelor tratamente, dar și consecințele abuzului asupra dezvoltării copilului, precum și posibilității de intervenție în aceste cazuri.
Alături de starea materială și numărul de membri, un alt factor social relevant pentru expunerea copiilor la riscul maltratării este gradul de izolare socială a familiei, respectiv măsura în care familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei, în cazul în care singură nu face presiunilor sociale.
De aici decurge ideea că riscul de rele tratamente crește în familiile nucleare față de cele tradiționale, în care conviețuiesc simultan mai multe generații.
Nu trebuie omis faptul că un alt factor important este apartenența la un grup minoritar. Unele studii relevă faptul că numărul copiilor cărora li se aplică pedepse fizice grave este mai mare în populați de rromi.
III.4. COPILUL – VICTIMĂ A ABUZULUI
Plasarea copilului în centrul intereselor unei societăți trebuie să constituie o prioritate a tuturor factorilor implicați și responsabili cu protecția lui. Prin sistemul de protecție socială destinate bunăstării copiilor, o societate exprimă valoarea și drepturile pe care le acordă copiilor și copilăriei.
În acest domeniu, perioada anilor 1960 a adus schimbări importante în privința înțelegerii consecințelor negative ale ocrotirii copiilor în instituții, în descoperirea riscurilor posibile de abuz împotriva copiilor în propria familie, în privința introducerii unor programe comunitare de tip preventiv și în stabilirea unor convenții internaționale referitoare la drepturile copiilor. Declarația Drepturilor Copilului, elaborată de ONU în 1959, atrage atenția membrilor Organizației Unite că toți copii, indiferent de rasă, culoare, sex și naționalitate, fără nici un fel de discriminare, au dreptul la protecție socială și la asigurarea condițiilor pentru o dezvoltare normale și sănătoase, îndeplinindu-se nevoile lor de dragoste, înțelegere, de stimulare și de securitate. În anii următori se observă o dezvoltare a cercetărilor în ceea ce privește nevoile copilului, în asigurarea cărora familiei îi revine rolul principal, central.
Anii 1980 și 1990 sunt caracterizați pe plan internațional printr-o creștere continuă a atenției orientate spre acest domeniu, cauzată, pe de o parte, de perfecționarea chiar și în țările dezvoltate din punct de vedere economic al fenomenului abuzului și neglijării copilului, iar pe de altă parte de situația din țările slab dezvoltate și în curs de dezvoltare, în care copiii constituie cea mai vulnerabilă categorie socială, expusă sărăciei și violenței.
Categoriile de copii la care se referă în mod special sistemelor de protecție a copilului sunt:
copiii supuși unor rele tratamente( abuzați sau neglijați);
copiii abandonați temporar sau permanent în instituții de ocrotire sau aflați în plasament familial sau adoptați;
copiii cu boli cronice sau cei cu tulburări de dezvoltare, deficiențe fizice, senzoriale, sau cu dificultăți de învățare și care necesită ocrotire specială;
copiii aflați în familii care trăiesc în sărăcie;
copiii din comunități minoritare marginalizate;
copiii orfani de unul sau ambii părinți;
copiii victime ale calamitățile naturale, războaielor sau altor catastrofe.
Datorită specificului vârstei, lipsei de experiență socială și mai ales datorită
dependenței totale de adult, copiii reprezintă cea mai vulnerabilă categorie socială.
„ Copilul este o ființă cu însușiri calitativ diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de a se bucura de un tratament specific.”
Indiferența, ignoranța și respingerea copilului sunt la fel de traumatizante ca și hiperprotecția sau pretențiile prea mari din partea adultului. Trebuie să se aibă mereu în vedere următoarele considerente:
copilul este vulnerabil și are nevoie de protecție specială datorită caracteristicilor specifice vârstei: lipsa aproape completă a posibilităților fizice și psihice de apărare, capacitatea redusă de înțelegere a efectelor și consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, imposibilitatea de a discerne între intențiile bune sau rele ale altor persoane, gradul crescut de sugestibilitate și inocență;
copilul trebuie recunoscut ca persoană independentă care reprezintă o valoare în sine și care are drepturi ce trebuie respectate;
copilul trebuie protejat împotriva oricărei forme de violență, maltratare, neglijare împotriva exploatării sexuale, a abuzului sexual, precum și a celorlalte forme de abuz.
Unii autori clasifică serviciile de protecție orientate direct spre copii în:
servicii care oferă suport familiilor;
servicii care suplimentează îngrijirea oferită de către părinți;
servicii care suplinesc îngrijirea parentală.
În prima categorie se înscrie munca asistenților sociali care oferă suport copiilor și
părinților, în conformitate cu criteriile de evaluare și intervenție ale muncii sociale cu indivizii și familiile. A doua categorie cuprinde serviciile de zi destinate ocrotirii copiilor. În a treia categorie se încadrează alternativele pe care sistemul le are pentru cazul în care copilul este scos din propriul cămin, sau și-l pierde.
Concluzii
În țara noastră, sistemul de protecție a copilului a cunoscut schimbări care se impuneau, dată fiind dorința de a se alinia la standardele internaționale cu privire la protecția și bunăstarea copilului, precum și recunoașterea necesității respectării și promovării nevoilor și mai ales a drepturilor copiilor , prea puțin cunoscute și mediatizate în perioada comunistă, dar nu în ultimul rând și datorită contextului socio-economic și familial în care trăiesc copii, majoritatea familiilor confruntându-se cu probleme sociale diverse.
Se va defini abuzul asupra copilului ca acea faptă care pune în pericol dezvoltarea, securitatea și integritatea fizică sau morală a copilului. Pentru a se stabili dacă o faptă este sau nu abuz, este util să se urmărească criteriile stabilite de prevederile Convenției cu privire la Drepturile Copilului, ratificată de România prin Legea 18/1990.
IV. ABUZUL FIZIC ASUPRA COPILULUI LA NIVEL FAMILIAL
Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz. A fost prima formă de abuz recunoscută de specialiști și definită de H. Kemnpe, inițiatorul domeniului prevenirii abuzului și a neglijării copilului, ca fiind „ atacuri neaccidentale sau înjurii fizice, mergând de la forme minime până la înjurii fatale, provocate copilului de către persoana care îl îngrijește.”
Categoria copiilor abuzați fizic îi includ pe cei care au fost răniți în mod deliberat, precum și pe cei răniți datorită insuficientei supravegheri. Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile și arsurile. Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului. Putem găsi exemple de contuzii pe spatele sau fundul copilului, lăsate de palme sau obiecte, urme de degete pe obraz, pe picioare și pe brațe, de la ciupituri, precum și ochi vineți ca urmare a loviturilor primite. Pe lângă aceste răni, care arată folosirea obiectelor și a mâinilor, pot exista acele contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii și le fac adesea la joacă. Localizarea rănii, vârsta copilului și explicația felului în care acestea au apărut, pot indica totuși abuzul. Arsurile provin adesea de la țigări, dar pot fi de asemenea produse cu ajutorul încălzitoarelor electrice sau al fierului de călcat.
Semnele vizibile ale traumei sunt șocante și trezesc furia, protestul și disperarea. Este normal ca întreaga atenție a comunității (vecinii, profesioniștii, mass-media) să-și concentreze atenția asupra unor astfel de semne vizibile și să se acorde atenția și interesul cuvenite pentru a clarifica și rezolva astfel de situații. Abuzul produs în mediul intrafamilial este greu de depistat. Nu se reușește de fiecare dată să se observe suferința, anxietatea, neajutorarea și disperarea copilului, experiențele sale avute cu adult apropiat, care nu mai are control asupra propriilor acte și care este capabil să provoace vătămări fizice. Astfel, copilul este lăsat să se adapteze și să facă față singur acestor experiențe abuzive care vin din partea celor care se consideră că ar trebui să-l protejeze. Aceste vătămări se cumulează vătămărilor emoționale, care, pe termen lung, pot avea efecte mult mai serioase.
Datorită absenței unei pregătiri pentru funcția de părinte, creșterea copiilor se realizează în virtutea unor tradiții, a unei mentalități, care adeseori face abstracție de nevoile copilului pentru o dezvoltare normală. Reprezentarea socială sau mentalitatea încorporează o serie de valori, practici, reprezentări și chiar stereotipuri. Dacă la nivelul mentalității nu mai reprezintă o valoare, mentalitatea va dezvolta practici maltratante de abandon, bătăi, umilire, folosire a copilului.
Devalorizarea atrage mal-uzanța, tot așa cum conștientizarea valorii atrage bunele practici în creșterea și educarea copilului. Când copilul este crescut în ideea de a fi ajutor la bătrânețe, el este deja în această idee, exploatat, denaturat. Mai sunt situații când părintele investește în copilul său visele neîmplinite impunându-i acestuia să se conformeze acestor vise, să le împlinească, se refuză copilului dreptul la propria existență, opțiuni, destin propriu.
De fiecare dată când mentalitatea permite transformarea copilului în mijloc de atingere a unor scopuri egoiste de către cei din jur, este vorba o mal-uzanță a copilului. Aceeași mentalitate își spune cuvântul și în cazul unei inadecvate pregătiri a specialiștilor chemați să intervină. Cu cât se cunosc mai puține adevăruri științifice, cu atât mentalitatea este mai puternică ca și în cazul părinților raportat la gradul de educație. Uneori specialiștii cu o slabă pregătire profesională sfătuiesc părinții în interacțiunea lor cu copiii, repetându-se în mod eronat principii și sloganuri după care oricum acești părinți se conduc și care le legitimează comportamentele maltratante față de copil.
Ceea ce se consideră abuz asupra copilului diferă de la o mentalitate la alta, de la o cultură la alta, și limitele tolerării prin mentalitate a violențelor împotriva copiilor pot fi foarte largi. În ciuda acestor definiții culturale ale maltratării, care au putere de a influența și legislația de protecție a drepturilor copilului într-o societate dată, și mai ales punerea ei în practică, suferința copilului la situații abuzive este aceeași, indiferent din ce cultură ar proveni, căci această suferință atacă bazele generale, universale ale ființei umane.
„Cu privire la maltratare copilului sunt binecunoscute și larg aplicate în practica de zi a vieții de familie, din țara noastră, proverbe de tipul: „bătaia e ruptă din rai”, „nu ascunde bățul de copil”, „îl bat ca să-l fac om”, din aceste proverbe se poate înțelege confuzia între educare, disciplinarea și abuzarea lui. Căci dacă proverbele îți spun cum să disciplinezi copilul folosind bățul, ele nu-ți spun până unde trebuie să mergi cu folosirea lui, în ce moment măsurile disciplinatorii devin distructive pentru copil, trec în opusul intenției părintelui de a face om din el.”
Un comportament este considerat ca fiind abuziv într-o societate dată dacă el depășește standardul cultural obișnuit al comunității. Luând ca exemplu România, bătaia la fund sau o palmă sunt forme de pedeapsă în mod frecvent folosite de părinți și considerate acceptabile. Chiar dacă un părinte ar folosi zilnic acest tip de pedeapsă, oricât ar fi împotriva bătăii, nici un asistent social nu ar putea fi considerată justificată pedepsirea părintelui sau decăderea lui din drepturile părintești numai pe această bază. În alte țări însă, un astfel de comportament față de copil nu este acceptat, iar părintele dacă este depistat că aplică astfel de pedepse copilului riscă să fie decăzut din drepturile părintești.
IV.1. VIOLENȚA FIZICĂ ASUPRA COPILULUI ÎN MEDIUL INTRAFAMILIAL
Familia rămâne grupul social vital în asigurarea condițiilor de dezvoltare a copilului, cum ar fi: îngrijirea adecvată, protecția și educarea lui. Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei care asigură dezvoltare unei personalități armonioase, securizarea fizică, afectivă și materială a copilului. Realitatea este însă crudă și oferă situații nenumărate în care familia cu toate că trebuie să constituie un mediu securizant pentru copil, aici se întâlnesc frecvente forme de abuz.
„ Asistenții sociali, cei care lucrează în domeniul protecției copilului, se confruntă zilnic cu familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuși unor tipuri diferite de neglijare, precum și unor comportamente abuzive din punct de vedere emoțional, fizic și/sau sexual.”
Abuzul familial este comis chiar de membrii familiei copilului- în special de către cei în care copilul are încredere, cei care ar trebui să aibă grijă de copil; din această perspectivă abuzul comis asupra copilului în mediu familial este mult mai grav decât abuzurile comise asupra copilului în instituții de ocrotire, școli etc., pentru că are loc o „ dublă traumatizare”- în urma abuzului propriu-zis și trauma în ceea ce privește atașamentul față de persoanele în care avea încredere și pierderea sentimentului de securitate oferit de familie.
De multe ori, în numeroase familii relațiile create între membrii ei (părinți- copii) sunt deteriorate de diferite probleme care influențează ciclul normal de viață. Se creează presiuni cărora părinții și copiii cu greu reușesc să le facă față, astfel principalele funcții ale familiei- asigurarea confortului prin asigurarea nevoilor tuturor membrilor și creșterea noii generații- se deteriorează treptat, pe fundalul acesta apărând comportamentele abuzive îndreptate împotriva copilului, care pot fi de la o palmă ușoară dată copilului, până la situații foarte grave care conduc la infanticid.
Abuzul poate fi mai mult sau mai puțin grav, de lungă sau de scurtă durată fiind asociat cu situații particulare sau poate fi cronic. În unele familii aspectul abuzului poate avea o singură dimensiune, pe când în altele copilul poate fi expus la mai multe sau chiar la toate tipurile de abuz.
Există anumite elemente comune legate de lipsa de cunoaștere și respect a nevoilor copilului, respingere și indiferență. Sunt părinți cărora le lipsește abilitatea de a relaționa pozitiv cu copilul și de a da prioritate satisfacerii nevoilor acestuia, înainte de satisfacerea propriilor nevoi. Uneori copilul este nevoit de a trăi în anxietate, purtând mereu povara pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. Ajutorul eficient în astfel de situații are punctul de plecare în efectuarea cu simț de răspundere și profesional a unei evaluări de ansamblu a copilului și a nevoilor sale.
În cadrul familiilor unde lipsesc dragoste, atașamentul și relațiile bazate pe încredere, de obicei au loc abuzuri foarte grave cu consecințe nefavorabile asupra dezvoltării personalității copilului, maturizării sale din punct de vedere social. Ca exemplu: tatăl alcoolic își bate cu bestialitate soția și copiii, mama manifestând un comportament pasiv, de supunere, susținut de aflarea ei prelungită la serviciu, starea ei bolnăvicioasă sau plecarea pur și simplu din familie. Uneori forțați de teama inconștientă că familia poate fi destrămată și membrii familiei despărțiți, membrii acesteia se comportă ca și cum totul merge perfect. Sunt situații când copilul este folosit ca mijloc de distracție pentru părinți, de consolare, deseori este folosit și pentru muncile din casă, pentru a-i îngriji pe frații mai mici, dar și pentru confortul sexual al părinților sau pentru demonstrarea puterii.
„În evaluarea bunăstării copilului avem tendința de a acorda mai multă atenție factorilor externi decât interacțiunilor dintre părinți și copii. Gray (1978) a comparat 30 de mame abuzive și un grup de control format din mame normale. Ea a descoperit că aceste grupuri nu se diferențiază unul de altul în mod semnificativ în relație cu factorii de stres la care au fost supuse. Diferența semnificativă între cele două grupări a fost abilitatea acestor mame de a reacționa cu empatie față de dependența copiilor lor și față de comportamentele agresive.”
Se poate spune că în familiile abuzive lipsa empatiei, atașamentul deficitar, slaba îndeplinire a funcțiilor parentale constituie fundamentul pe care se construiește abuzul asupra copilului, iar factorii externi influențează viața familiei, având de multe ori un rol semnificativ în consolidare contextului favorabil abuzului.
„ Familia trebuie să fie un mediu în care copilul trebuie să fie iubit, să fie în siguranță, să găsească un model parental și un model educațional pe care să-l aplice în viitor când va fi el însuși părinte. Dar nu întotdeauna familia este în armonie, uneori datorită unor factori interni și externi apare un dezacord și o dizarmonie ce constituie un model de alterare a relațiilor părinți copii.
În familiile dezorganizate supraveghere și disciplina copiilor nu are loc în parametrii normali. Dezacordul partenerilor naște o tensiune permanentă, agresivitate fizică și verbală, care antrenează un stres cronic. Ostilitatea permanentă între părinți se soldează cu măsuri coercitive față de copii, ceea ce le induce acestora agresivitatea.”
Relațiile tensionate dintre părinți ricoșează spre copii pentru că ei devin agresivi și nu controlează cu atenție activitățile copilului, îl pedepsesc pentru greșeli variate, aceste pedepse dure semnificând de fapt mai mult dispoziția sufletească a părintelui decât comportamentul vinovat al copilului. Astfel, copilul ajunge să nu mai fie receptiv la măsurile disciplinare impuse, simțindu-se nemulțumit și iritat pentru că el de la părinte receptează doar ceea ce nu trebuie să facă nu și ceea ce trebuie să facă. El începe să-și dezvolte agresivitate fața de cei pe care îi simte mai slabi decât propria persoană, acesta fiind un mod de refulare; este știut faptul că măsurile coercitive repetate cresc ostilitatea și agresivitatea.
„ Există două tipuri de părinți abuzivi, iar prin combinare apare și cel de-al treilea tip:
părinți abuzivi din dorința de a disciplina copilul;
părinți abuzivi din dorința, conștientizată sau nu, de a distruge copilul;
părinți abuzivi care afirmă că doresc disciplinare copilului negând intenția distructivă.
De obicei ei sunt cei mai periculoși pentru că nu-și recunosc tratamentul inacceptabil
pe care îl aplică coplului.”
În delimitare atitudinii corecte și normale față de copil trebuie să se tină cont și de contextul socio-economic în care trăiește copilul, precum și de nivelul de acceptare al societății vizavi de violență, pedeapsă fizică, etc.
Fenomenul de abuz asupra copilului este considerat un fenomen multidimensional fiind prezent în toate societățile și la toate nivele acestora și rezultând din interacțiunea mai multor elemente: particularități ale copiilor și părinților, relațiile care se stabilesc în cadrul intrafamilial, contextul cultural, comunitar și societal.
„ Un exemplu din Canada arată că violența apare atunci când un adult folosește cuvinte considerate ofensatoare pentru copil. Este de neconceput ideea bătăii ca metodă educativă. În schimb, în alte culturi, respectarea autorității parentale, supunerea copilului și utilizare pedepsei corporale, fac parte din normele culturale. Ne referim la tradițiile educative din țările mediteraneene și la pedepsele corporale folosite de unele școli din Anglia.”
În familiile dezorganizate apare de cele mai multe ori dezertismul familial având cauze principale imposibilitatea respectării îndatoririlor de familie și refuzul îndeplinirii acestora consecințele fiind suportate de fiecare membru de familie și de copii în special din cauza atmosferei tensionate, a conflictelor ce determină de multe ori abuzarea și chiar abandonarea copilului.
Fiecare tip de civilizație selecționează un anumit comportament normativ, acceptat ca tratare bună a copilului, dincolo de care ar începe comportamentul abuziv. Depășirea standardului obișnuit al societății determină considerarea comportamentului ca fiind abuziv; unui anumit comportament din cadrul familial, abuz sau neglijare, depinde de o serie de factori sociali și culturali. Recunoaștere acestor norme culturale mai strânse sau mai îngăduitoare, nu înseamnă că oferă justificare profesionistului care se ocupă de un copil în acceptarea stilului parental abuziv pe aceste considerente. El trebuie să intervină în interesul major al copilului lăsând deoparte orice mentalități și prejudecăți care nu sunt în avantajul copilului.
Climatul familial se află în strânsă legătură cu satisfacere nevoilor fiecărui membru în parte. Excesul de severitate din partea părinților poate determina un climat familial rigid care induce o stare tensionată, frustrantă pentru copil, acesta aflând-se în riscul de a deveni un copil timid, anxios, lipsit de încredere în sine. Dacă severitate include și abuz fizic asupra copilului, există riscul, mai ales la copiii ce se află la vârsta preadolscenței și adolscenței de a răspunde prin răzvrătire ce include încălcare normelor și regulilor ce trebuie să le respecte, precum și comportamente violente.
Când este vorba de propriu copil, orice adult crede că-și poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil. Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durerea. Pedeapsa minoră, cea care nu periclitează fizic copilul, prin repetare sau folosită impropriu, în concordanță cu faptele comise, poate conduce la traume psihice și variază de la o lovitură cu palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea unor arsuri, tragerea de păr și chiar otrăvirea.
Vătămarea copilului se poate produce prin modalități diferite, având urmări grave pentru copil. În funcție de gravitate faptei este determinat și gradul de abuz. Forme grave, periculoase pentru sănătatea copilului apar uneori printre modalitățile „ educative” aplicate copilului de către un părinte, care își exercită dreptul de a pedepsi copilul. E foarte greu de determinat când apare abuzul, dar e clar că dacă este pusă în pericol sănătate psihică și fizică a copilului e vorba de un abuz.
Părintele își atribuie drepturi depline asupra modului în care își crește și își educă copilul. La noi în țară, din punct de vedere cultural sunt tolerate diferite forme de violență.
„În cultura tradițională românească a-ți bate copilul semnifică a face om din el și un percept educațional te învață să nu ascunzi bâta de copil. Se știe că unde dă mama crește, iar bătaia e ruptă din rai.
Dacă mentalitatea își recomandă aceste practici, propria ta experiență de copil ți le confirmă, și nu există nici o școală pentru cea mai dificilă și importantă meserie, aceea de părinte, părintele va apela la bătaie și pedepse fizice fără a se întreba prea mult asupra consecințelor și a căuta alternative.”
În literatura de specialitate s-au prelucrat diferite categorii ale abuzului fizic. Unele dintre ele fac diferențe între pedepsele disciplinare și abuzul fizic, în ideea că scopurile sunt diferite. Pedepsele disciplinare doresc să-l educe pe copil, indiferent de faptul că suntem sau nu de acord cu forma folosită, pe când abuzul fizic asupra copilului arată răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților.
În unele țări disciplinarea fizică este deja interzisă prin lege. Pedepsirea fizică a copilului constituie încă, în societatea românească, un mijloc mijloc de educare considerat mai sigur decât alte alternative și chiar unul firesc, dată fiind diferența de putere și poziția copilului în cadrul familiei, cu atât mai mult cu cât disciplinarea fizică a fost folosită generații de-a rândul, și chiar părinții nu au beneficiat de un alt tratament în copilăria lor, care ar fi putut să-i ajute să identifice alte mentalități de a-și educa propriul copil fără a-i afecta acestuia sănătatea și dezvoltarea fizică și psihică.
Bătaia afectează ceea ce este mai important- sensibilitatea copilului. Chiar dacă a fost vinovat, copilul bătut are impresia că este neînțeles. Bătaia rănește profund demnitatea copilului, îl face să își piardă încrederea în sine si ceilalți, diminuează comunicabilitatea și sociabilitatea născând timiditatea.
Din punct de vedere psihologic, mecanismul producerii abuzului precum și consecințele nu diferă fundamental de la o societate la alta, diferențierea axându-se pe formele și frecvența de manifestare a maltratării copilului. Fundalul socio-economic și cultural, se constituie în elemente circumstanțiale ale abuzului și susține acest fenomen.
„ Sub aspectul consecințelor, nu există diferențe de la o cultură la alta; ceea ce se atinge în maltratare sunt structurile de bază ale ființei umane. Acestea condiționează capacitatea individului de a se adapta eficient, de a avea o viață autonomă, ceea ce înseamnă inteligență și creativitate în găsirea soluțiilor la micile și marile probleme ale adaptării, și de a crește copii sănătoși și normali.”
IV.2. FACTORI DE RISC ÎN APARIȚIA ABUZULUI FIZIC
Pentru identificarea cauzele abuzului, trebuie să se prezinte o serie de explicații:
Explicații psiho- patologice. Se poate aprecia că în anii 1960, atât în Europa
cât și în Statele Unite s-a adus în atenția publică problema abuzului fizic asupra copilului. În această etapă cauzele fenomenului erau strâns legate de psiho- patologia părintelui sau în general a adultului care agresează. El era considerat ca fiind afectate de tulburări de mentalitate sau boli psihice. S-a constatat că doar 10% dintre părinții care abuzează prezintă aceste tulburări care să justifice actul săvârșit.
Explicații socio-culturale. Elementele de natură socio-culturală focalizează
atenția cercetătorului asupra contextului în care s-a produs abuzul. Astfel, se realizează o conexiune între incidența abuzului și stresul social. În urma unor studii efectuate în Europa s-a ajuns la concluzia că în unele subculturi violența reprezintă o formă de rezolvare a conflictelor în familie. Părinții stresați datorită unui context social- economic caracterizat prin deprivare socială, cum ar fi: sărăcie, absența unei locuințe, mediu viciat, recurg la pedepse fizice pentru copiii lor. Interacțiunea dintre stresul social și comportamentul parental determină riscul copilului de a fi abuzat fizic, decât tulburările de personalitate sau bolile mentale ale părinților.
Explicații socio- interacționale. De ce mulți părinți care trăiesc în condiții
minime de bunăstare, care sunt afectați de stres social nu încetează să fie buni părinți și să-și respecte responsabilitățile parentale? Pornind de la această întrebare este nevoie de o altă explicație privind tendințele părinților de a-și abuza fizic copilul. Părintele și copilul interacționează, modul în care o face reprezentând o modalitate de a explica răspunsul agresiv la ceea ce consideră a fi „provocare din partea copilului”; părintele ajunge la pierderea controlului și la intensificarea maltratării copilului. Rezultatul interacțiunii dintre părinte și copil în cadrul unei culturi care asigură în mod carențial modele alternative privind soluționarea conflictelor, sau care nu prevede restricții privind utilizarea forței fizice asupra copilului poate fi considerat abuz fizic. Se poate aprecia că riscul de a agresa fizic dar și emoțional un copil este apreciabil în familiile sărace, în care părinții sunt supuși stresului și în care nu funcționează modelele alternative de rezolvare a conflictului în familie; relațiile tensionate dintre părinți se transferă în registrul raportului părinte-copil, copilul devenind o victimă a stării de mediocritate, depresie, anxietate și insatisfacție a părintelui. O bună metodă pentru a reduce rata abuzului fizic asupra copilului o reprezintă diminuarea și eliminarea sărăciei.
Factori de risc
Perioada sarcinii și primele luni de viață ale copilului
Perioada peri-natală:
negarea și ascunderea sarcinii, sarcină nedorită, neacceptată;
sarcină trăită subiectiv ca fiind dificilă;
antecedente de moarte subită sau deces al unui copil;
antecedente obstretice, avorturi spontane sau provocate, spitalizări în timpul sarcinii;
situația mamei: izolare, ruptură afectivă, disfuncții conjugale;
vârsta mică a mamei sau sarcini apropiate;
lipsa unui domiciliu stabil, condiții proaste de locuit;
condiții de viață care implică o oboseală excesivă( condiții de muncă, navetă, etc.);
antecedente de plasament provizoriu sau alte tipuri de protecție socială a unor copii ai familiei respective;
absența unui proiect de viitor pentru copilul care urmează să se nască sau pentru modul în care urmează să fie îngrijit;
absența unui sprijin social.
( b) Perioada șederii în maternitate:
căutarea și reconsiderarea semnelor înregistrate în perioada prenatală;
naștere dificilă, cu probleme, prematură sau întârziată;
separarea mamei de copil imediat după naștere;
intoleranța mamei la țipetele copilului;
anxietate excesivă generată de îngrijirile ce se impun pentru copil;
copil cu malformații sau cu handicap;
în general, relații proaste cu copilul;
refuzul mamei de a vedea copilul, de a se ocupa de el;
dificultăți în hrănirea copilului;
conduite sau intenții inadecvate;
impulsuri periculoase reale sau care pot fi bănuite;
depresie sau psihoză post- natală;
descoperirea unor elemente sociale, familiale, de risc, cum ar fi: șomaj, lipsa unei locuințe, infidelitate, etc.;
absența pregătirilor pentru venirea copilului;
internarea fără acte a mamei în vederea nașterii;
fuga mamei din spital și abandonul copilului;
internarea prelungită a copilului datorită dezvoltării fizice;
( c) Întoarcerea acasă:
reconsiderarea indicatorilor de risc din perioada precedentă;
mamă depresivă;
mamă care de la naștere se neglijează;
îngrijiri inadecvate ale copilului;
copii prezentând diferite tulburări;
cazarea în centrul maternal;
cerea de plasament a copilului.
( d) La încheiere concediului materna, preluarea îngrijirii copilului:
cerere de plasament pe o perioadă determinată;
instabilitatea plasamentului;
utilizarea regulată de medicamente calmante;
conflict între părinți și persoanele care îngrijesc copilul ;
spitalizări repetate.
O altă categorie de factori de risc se regăsesc în caracteristici parentale sau ale
adultului abuzator, caracteristici ale copilului și condiții socio- economice și familiale.
(a) Caracteristici parentale sau ale adultului abuzator:
consumă excesiv alcool, droguri;
suferă de boli mentale: depresie, comportament suicidar, psihotic sau au o sănătate precară, care nu le permite să securizeze viața copilului;
sunt imaturi din punct de vedere mintal sau afectiv, instabili emoțional, cu prag scăzut de toleranță a frustrărilor și cu dificultăți de adaptare, lipsiți de empatie relațională;
au cunoștințe sumare despre dezvoltare copilului, nu-l apreciază corect, nu-l acceptă, nu-l aprobă;
au așteptări nerealiste din partea lui;
au un stil educativ conflictual( fie autoritar, critic, intolerant, ostil, restrictiv, anxios, perfecționist, indolent, hiperprotector);
comunicarea lor este ambiguă, nu știu cum să-și exprime trăirile față de cei apropiați, nu pot separa sentimentul pozitiv față de copil, de sentimentul negativ față de ceea ce a comis copilul;
sunt izolați social, se tem că vor fi respinși, nu încearcă să se apropie;
au comportamente sadice, perverse față de copil;
familie tradițională care folosește bătaia ca pedeapsă educativă;
le lipsește imaginația, spiritul ludic.
Acești adulți abuzatori au suferit și ei în copilărie din cauza maltratării sau au avut o
copilărie nefericită. Ei au nevoie de suport și de rezolvare psihologică a problemelor rămase din copilărie.
( b) Caracteristici ale copilului:
nașterea prematură, probleme prenatale, peri- sau postnatale;
bolnăvicioși în primii ani de viață, cu un handicap, cu nevoi speciale, cu aspect dezagreabil sau retard;
copil instabil, cu tulburări de atenție, greu de disciplinat;
statutul copilului, etc.
(c ) Condiții socio- economice și familiale:
antecedente penale sau familiale semnificative: divorț, secrete ale familiei, etc.
vârsta părinților în covariație cu clasa socială;
o nouă sarcină;
intervalul dintre nașteri;
izolarea socială a familiei sau conflicte maritale;
aglomerare în spațiul de domiciliu;
stres economic, sărăcie;
stres profesional;
transmiterea multigenerațională a anxietății sau violenței, care se repetă și determină anumite valori culturale ce guvernează viața familiei;
conflicte între generații.
Ținând cont de multitudine și posibilele combinații ale factorilor enumerați, un incident
de abuz se poate desfășura după următorul algoritm:
situații stresante, frecvente, pe termen lung;
adulți abuzatori, ale căror caracteristici îi determină să aprecieze diferit relația cu copilul față de adulții normali;
stres emoțional, provocat reciproc de adult și de copil;
diminuarea autocontrolului și inhibiției comportamentale;
iminența abuzului asupra copilului.
IV.3. CLASIFICAREA ABUZULUI FIZIC ASUPRA COPILULUI
Atmosfera generală a vieții de familie, precum și raporturile de putere între membrii familiei sunt decisive pentru felul cum sunt jucate rolurile în cadrul familial. Raportul de putere favorizează posibilitatea abuzului și dă o anumită coloratură manifestării acestuia și gradului de risc pentru membrii familiei. În cazurile de abuz există întodeauna un raport inegal de forțe și o distorsiune a rolurilor. Cel puternic, care într-o familie funcțională are rolul major de apărare, de asigurare a securității membrilor mai slabi, de transmitere a unor valori, își utilizează puterea pentru a se impune și pentru a-și impune ca prioritate satisfacerea propriilor nevoi.
La nivelul familiei tipul de violență care este determinată de relația de putere dintre membrii ei poate fi delimitat ca agresiv și punitiv.
1. Violența agresivă – într-o relație simetrică va fi pusă în joc o violență agresivă cu consecințe mai puțin grave asupra rolului de victimă, deoarece acest rol se schimbă între membrii familiei și deoarece apar posibilități de reparare. Când acest tip de violență apare între copil și părinți, au loc izbucniri de furie și o serie de lovituri asupra copilului care nu se supune. Cu toate că este bătut, copilul își păstrează cu încăpățânare poziția. În timp, ierarhia se schimbă pentru că intervine procesul de dezvoltare a copilului spre maturitate, devenind adult, iar adultul decade, ajungând în locul care era inițial copilul în raport de putere dintre ei. Asemenea relații vicioase generează părinți bătuți de proprii copii.
Acest tip de violență înregistrează și perioade de ameliorare când agresorul îl îngrijește pe cel care a fost victimă și îi cere iertare. Agresorul trăiește un sentiment de culpabilitate și dorește să repare lucrurile, perioadă în care se stabilește un armistițiu propice iertării și banalizării incidentului violent și deci reescalădării violenței.
În perioada de armistițiu riscul este uitat, iar părinții nu conștientizează pericolul care planează mereu asupra copilului. Este o violență incongruentă care prin pauzele pe care le antrenează îngăduie oarecum păstrarea stimei de sineși a identității tuturor membrilor familiei.
2. Violența punitivă . Acest tip de violență se plasează, ca efect asupra membrilor familiei la polul opus, față de violența agresivă. În cazul acestui tip de violență regulile sunt făcute și impuse de cel care agresează, spre deosebire de violența agresivă care nu antrenează degradarea identității celor implicați. Se conturează cu claritate rolul agresorului și cel al victimei pentru că acest tip de violență este unidirecțional. Din punct de vedere al agresorului victima greșește și trebuie să fie pedepsită după bunul său plac. Astfel sunt neglijate nevoile victimei, aceasta fiind bătută și umilită regula fiindcă agresorul este stăpânul care trebuie să se simtă bine și el trebuie să fie servit fără nici cea mai mică împotrivire.
Aflați în mijlocul unei astfel de relații violente cu părinții sau unul dintre părinți, copiii sunt închiși în spații întunecoase, legați cu lanțul, tratați ca niște animale, supuși să sufere variate disciplinări. Ei sunt marginalizați fiind considerați de agresor drept anormali, fiindu-le impuse tot felul de privațiuni. Acești copii sunt subnutriți și de multe ori împovărați cu sarcini care depășesc posibilitățile lor specifice vârstei și particularitățile individuale.
Victimele acestui tip de agresiune cresc cu un sentiment al lipsei oricărei demnități și valorii personale neavând puterea să mai privească pe cineva în ochi crezând că își merită pedeapsa. Adeseori se retrag în sine și devin țapul ispășitor pe parcursul întregii vieți, în cadrul grupurilor sociale în care vor ajunge să se integreze.
S-a constatat faptul că dacă sunt plasați în afara familiei, comportamentul lor devine agresiv pentru că ei încearcă să reconstituie ceea ce știu.
Gradul abuzului diferă în funcție de vătămarea produsă copilului. Se întâlnesc astfel următoarele categorii de abuz fizic:
vătămări corporale ușoare: vătămări, plăgi, eroziuni pe față, pe zone mari din trunchi, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe; arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă;
vătămări corporale grave(oase, mușchi) sau vătămări ale organelor interne caracterizate prin schimbarea colorației normale, durere, deformare sau imobilitate: fracturi ale oaselor lungi, fracturi aflate în diferite stadii de vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie internă, lovituri la nivelul capului, ale mandibulei, ale piramidei nazale, edem cerebral, etc.
acte periculoase( acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea, securitatea sau bunăstarea copilului)- introducerea în organismul copilului altfel decât sub control medical a oricărei substanțe care ar putea afecta temporar sau permanent funcțiile unuia sau mai multe organe și țesături;
pedepsele crude sau inumane( acte ce cauzează suferință fizică și/ sau psihică extremă): refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade îndelungate; constrângerea copilului de a sta în cada cu apă rece, deprivarea de somn, încuierea copilului afară pe vreme rece și fără haine potrivite, încuierea copilului în locuri întunecoase pentru perioade lungi de timp, constrângerea copilului să mănânce materiale necomestibile, imobilizare copilului în cătușe sau frânghii, folosirea unor șocuri electrice de tensiune joasă;
minori exploatați prin muncă- folosirea copilului la activități care depășesc capacitățile și rezistența sa fizică. Aceste tipuri de activități pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare și împiedică realizarea sa școlară sau profesională.
IV. 4. DE LA PEDEAPSA CORPORALĂ LA ABUZUL FIZIC ASUPRA COPILULUI
Este cunoscut faptul că la nivelul familiei pedeapsa poate lua diferite forme, cum ar fi:
morală: dezaprobarea, avertizarea, critica, admonestarea;
în plan matrimonial economic: anularea surselor de bani, a jocurilor, obiecte matrimoniale promise, etc.;
interdicții și privațiuni: interzicerea vizionării unor spectacole, a participării la unele jocuri sportive, excursii și altele;
sancțiuni prin activități;
De multe ori părinții fac confuzie între educarea, disciplinarea copilului și abuzarea
lui. Dacă unele mentalități care susțin disciplinarea copilului cu bățul îți oferă o modalitate de pedepsire a copilului, ele nu precizează niciodată până unde se poate merge cu folosirea lui pentru ca acest lucru să nu devină distructiv pentru copil.
„ Departe de a constitui o simplă ciocnire urmată de o durere fizică trecătoare, bătaia are o semnificație mult mai profundă și gravă pentru psihicul copilului. În primul rând, bătaia este forma cea mai manifestă de umilire. Un copil supus unei maltratări nu este îndurerat pentru că îl doare, ci traumatizat din cauza reprezentării demnității sale călcate brutal în picioare de către părinte.
În cazul folosirii pedepsei, părintele trebuie să îl ajute pe copil să înțeleagă bine în ce a constat abaterea și de ce este necesară măsura luată pentru ca evitarea conduitei negative să se bazeze nu pe frică și teamă ci pe convingere.”
Pedeapsa corporală devine un abuz atunci când atrage după sine consecințe care pun în pericol sănătatea fizică și psihică a copilului și are efecte negative asupra dezvoltării acestuia.
Pedepsele minore aplicate în mod obișnuit nu dăunează sănătății și integrității corporale a copilului. Nici ele nu sunt total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală.
Părinții admiratori ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-și dirija și educa copiii în mod rațional. Nu fac altceva decât să impună cu forța modul lor de gândire și acțiune, ceea ce constituie o greșeală. Copilul dacă este pedepsit pe nedrept va dezvolta complexe care îi va da acestuia o stare permanentă de revoltă.
Există numeroase cauze ale aplicării pedepsei fizice la copii:
Moștenirea acestei forme de disciplină de la părinți. Cei care nu sunt în stare să-și reamintească trecutul, ajung să-l repete.
Imaturitatea afectivă a părinților. Bătaia presupune o comoditate a părinților. Îi trebuie mai mult timp și efort pentru a căuta și găsi o formă alternativă de educație decât să lovească copilul.
Nevoia excesivă de control apare sporadic la acei părinți care nu s-au realizat pe plan educațional, material, profesional, și care simt nevoia de a exercita în mod abuziv autoritatea asupra singurului aspect pe care îl pot controla: comportamentul copilului.
Frustrarea. Această cauză derivă din cea anterioară și apare la părinți care deprimați de eșecurile lor au nevoie de o” persoană slabă” asupra căreia să-și reverse frustrarea. Copilul este cea mai probabilă victimă. Adultul este cel care face regulile și care în mod obligatoriu are dreptate. Dacă copilul nu îndeplinește așteptările, adultul recurge la pedeapsa fizică.
Distingerea dintre abuzul și disciplinarea copilului se face sub mai multe aspecte: intensitatea reacției parentale în raport cu greșeala, raportarea episodului prezent la anumite episoade anterioare, consecințele asupra comportamentului, intenția părintelui, severitatea pedepsei.
Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice:
limitele între pedeapsa fizică și abuz pot adese ambigue- orice părinte care apelează la pedeapsa fizică poate în anumite condiții să evolueze spre abuz;
pedeapsa fizică face parte din categoria „ întăriri negative”;
recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacității și autorității parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că autoritatea părinților și-a pierdut puterea;
pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalități de învins și nu de învingător.
Cel mai puternic mesaj transmis neintenționat copilului prin folosirea pedepsei corporale
este acela că violența este un comportament acceptabil, că este în regulă ca o persoană puternică să folosească forța pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al violenței în familie și societate.
În cultura noastră tradițiile culturale și religioase susțin drepturile părinților asupra copiilor, inclusiv dreptul la pedeapsa fizică. Copiii sunt în general revoltați, dar în timp învață că atunci când greșesc părinții au voie să îi bată, iar când vor deveni părinți vor folosi aceleași metode pentru educarea copiilor lor.
IV.5. CONSECINȚELE PSIHO- SOCIALE ALE ABUZULUI FIZIC ASUPRA
COPILULUI
Studiile asupra copiilor abuzați fizic au identificat atât comportamente agresive verbal și fizic, cât și comportamente evitante. Agresivitatea este un efort a copilului abuzat de a evita sentimente de neajutorare și anxietate. A fi crescut într-un mediu în care abuzul fizic este o reacție obișnuită la probleme, sentimente și conflicte duce la stabilirea mai multor comportamente importante cum ar fi: rezolvarea problemelor, acceptarea gratificației întârziate și controlul impulsivității. Ca reacție la conflict sau la o problemă, copiii abuzați recurg la un tip de ostilitate verbală sau fizică sau la obediență pasivă pentru a rezolva problema sau pentru a-și satisface nevoile.
„ Medicina psiho- somatică actuală a pus în evidență cu certitudine că agenții traumatici, pe lângă modificările lezionale specifice, produc o serie de reacții generale ale organismului care sunt denumite generic – stare de șoc.”
Simptomatologia șocului se caracterizează în primul rând prin fenomene nervoase și somatice. Fenomenele nervoase sunt de natură vegetativă și psihică. În al doilea rând se petrec reacții hemodinamice a căror intensitate este variabilă, datorându-se hemoragiei și colapsului. „ Glandele endocrine reacționează și ele la traume, în special glandele suprarenale, care în timpul șocului revarsă în sânge o mare cantitate de adrenalină. Datorită tulburărilor neuroendocrine și umorale vor apărea dereglări metabolice grave.
Dacă în copilărie dezvoltarea copilului va fi distorsionată din cauza abuzurilor fizice în primul rând, dar și emoționale ale adulților asupra copiilor, ulterior aceștia vor manifesta o încredere minimă în părinți, în general în adulți și se vor caracteriza prin inabilitatea de a tolera atașamentul, apropierea, precum și incapacitatea de a controla atașamentul, apropierea, precum și incapacitatea de a controla impulsurile agresive: funcționarea personalităților ca viitori adulți poate fi, deci deficitară. Abuzare fizică a copilului contribuie la realizarea unui dezechilibru între principalele activități specifice vârstei: hrănire, odihnă, joacă, conduce la un nivel scăzut al stimei de sine și auto- încrederii, împiedică dezvoltarea unui sentiment puternic de atașament față de o persoană apropiată și, nu în cele de urmă, marchează puternic sensibilitatea copilului.
„ Cele mai evidente efecte ale abuzului fizic asupra copiilor sunt observate în sfera comportamentului, copiii maltratați fizic fiind predispuși prezentării unor tulburări de comportament. De asemenea, abilitatea cognitivă și progresul în educație au fost găsite ca fiind mai scăzute în comparație cu acei copiii care nu au suferit abuz fizic. Cealaltă componentă a studiilor o reprezintă relația dintre maltratarea fizică a copilului și comportamentul său antisocial ca viitor adult. Un număr semnificativ de adolescenți infractori au fost abuzați fizic în copilărie, ceea ce validează una din ipotezele studiilor amintite.”
Exprimarea emoțiilor este de asemenea, influențată de existența abuzului. Copiii maltratați exprimă mai puțin afecte pozitive decât ceilalți copii. Copiii abuzați fizic, violentați exprimă multe afecte negative și dau dovadă de hipervigilență și au reacții rapide la stimulii agresivi.
Imaginea de sine a copiilor maltratați nu se poate forma în mod satisfăcător. Sentimentele de inferioritate persistă și la vârsta adultă. Comunicarea este dificilă, marcată de violență. Violența este trăită ca o modalitate de schimb, ca un atașament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violența a fost percepută de copil ca un semn al interesului părintelui față de el și nu face altceva decât să reproducă inconștient un tip de comportament agresiv.
Copiii abuzați fizic sunt mai frecvent spitalizați din cauza relelor tratamente la care sunt supuși. Abuzul fizic provoacă efecte neurologice care ating regiunile creierului ce răspund de memorie, de învățare și de regularizarea afectelor și de exprimarea emoțiilor. În ceea ce privește dezvoltarea motorie, copiii abuzați fizic, obțin în general rezultate inferioare în ceea ce privește motricitatea, în comparație cu copiii de aceeași vârstă care nu au fost supuși abuzului.
Se constată de asemenea o întârziere pe planul dezvoltării jocului . Ei au tendința de a petrece mai mult timp în fața televizorului, decât ceilalți copii, având astfel mai puține ocazii de a se juca ceea ce duce la o slabă stimulare a creativității. De aceea acești copii preferă mai mult jocurile repetitive decât pe cele simbolice. Jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului său de creativitate, reducerea capacității sale de învățare sunt semne ale regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat.
S-a constatat adesea că în cele mai multe cazuri copiii abuzați au performanțe școlare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le șansele de integrare școlară. Le lipsesc resursele motivaționale de a se mobiliza în vederea realizării școlare. Se întâmplă ca în cazul unui copil abuzat în mod cronic retragerea acestuia, închiderea în sine, demobilizarea sa fie atât de pronunțate încât copilul să creeze falsa impresie a unui handicap mintal.
Efectele pe termen lung ar fi:
adolescentul nu se simt bine cu sine însuși și va avea comportamente antisociale;
adultul va dovedi atașamente ce denotă lipsa de siguranță- violență conjugală;
atitudinile parentale ale acestor părinți vor fi nepotrivite, consecință a lipsei modelului educativ adecvat;
tendința de a reproduce ciclul intergenerațional al abuzului;
– dezvoltarea psihică este puternic marcată de abuzul suferit manifestându-se la nivelul comunicării, relaționării, afectivității și al nivelului intelectual.
IV. 6.NECESITATEA PROTECȚIEI ÎN CAZUL COPILULUI ABUZAT ÎN FAMILIE
„Intervenția eficientă în cazul copilului victimă a abuzului necesită timp, resurse umane și materiale pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situația în care copilul este abuzat cât și consecințele care apar, la nivelul tuturor celor implicați, și care se reflectă dramatic în procesul de dezvoltare a copilului.”
Practicienii, cercetătorii, oamenii legii, politicienii sunt de acord că intervenția trebuie în numele și pentru interesul suprem al copilului. Documentele și reglementările internaționale prevăd sintagma interesul superior al copilului, în numele ei sunt formulate legile privind drepturile acestuia.
„Într-o abordare globală interesul suprem al copilului presupune satisfacerea nevoilor impuse de o dezvoltare normală. Drepturile copilului reprezintă nevoilor lui pentru o dezvoltare optimă, necunoscute și ridicate la rang de lege care crează obligații egale pentru toți cei care se implică în viața copilului.”
Consecințele abuzului ating toate laturile bio- psiho- socio- culturale ale ființei umane și reprezintă în același timp, încălcarea drepturilor copilului. De aceea în elaborarea strategiei de intervenție trebuie să se țină cont de toate aspectele existențiale ale copilului victimizat: psihologice, sociologice, culturale și în același timp să aibă un aspect corectiv pentru agresor și de reabilitare pentru familia care a constituit mediul de producere a situației abuzive. Pe tot parcursul desfășurării procesului de susținere și ajutorare a copilului abuzat trebuie să se tină seama de faptul că acesta are anumite drepturi ce trebuie să fie respectate. Printre aceste drepturi putem enumera: dreptul la un mediu non- abuziv, dreptul de a pune întrebări privind procesul de ajutor și de a primi un răspuns pe care să-l înțeleagă, dreptul de a fi tratat ca un individ unic, etc.
Mediul non- abuziv se referă la faptul că asistentul social are rolul de a proteja copilul, a-l asculta și răspunde copilului într-o manieră care dezvoltă latura emoțională, modelează interacțiuni potrivite adult- copil și ajută copilul să dobândească abilități de dezvoltare a problemelor și de comunicare.
În cazul protecției și stabilirii limitelor, asistentul social va trebui să definească copilului comportamente potrivite și necorespunzătoare. Este important să se clarifice regulile și să se discute consecințele cu copilul în așa fel încât să înțeleagă intenția și scopul intervenției. Scopul este acela de a i se induce copilului ideea că nici o problemă/ comportament nu este așa de grav încât să nu poată fi discutat. Uneori copilul nu deține abilități de dezvoltare a unei relații bazate pe interacțiuni reciproce și de respect. În aceste cazuri terapeutul poate educa copilul cu privire la relații, maniere și abilități sociale.
Referitor la terminologie și comunicare, asistentul social trebuie să folosească cuvinte și termeni pe care copilul să-i înțeleagă. Cei care lucrează cu copiii abuzați și neglijați trebuie să folosească termeni care descriu cu acuratețe abuzul și neglijarea. Cuvintele și expresiile folosite vor fi alese cu grijă pentru a nu leza nici într-un fel sentimentele copilului și pentru a-l determina să aibă încredere în sprijinul oferit. Cel mai productiv este rugarea copilul să descrie ce s-a întâmplat și ce a simțit cu privire la experiența neplăcută prin care a trecut.
Copiii și părinții au dreptul de a fi tratați ca indivizi care au probleme și experiențe unice. Este indicat a se evita tot felul de presupuneri și a i se spune clientului ce simte. Când clientului i se cere să confirme sau să infirme o ipoteză, i se induce ideea că este parte a unui experiment. Dacă unui copil i se spune cum să gândească i se diminuează de fapt sentimentul de integritate și individualitate.
Primordialitate interesului copilului față de cel al tuturor celorlalți actori sociali este specificul oricărei acțiuni de protecție a copilului. În Convenția Internațională privind Drepturile Copilului( 1989) se specifică: „ în toate acțiunile care-i privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotire socială, fie de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate(articolul 3).” Modul în care o societate pune în aplicare acest principiu demonstrează prețuirea reală acordată viitoarei generații.
Perspectiva ecologică se referă la înțelegerea dezvoltării umane în cadrul contextului propriu, punându-se în evidență legătura dintre individ, familia sa și mediul social, din această perspectivă, situația copilului, nevoile sale, sunt analizate în contextul cultural și social al familiei din care face parte. Problemele legate de creșterea copilului în familie, abuzul și neglijarea copilului sunt analizate în contextul cultural și social și ansamblul problemelor familiei, iar intervenția la nivelul uneia dintre componentele sistemului este analizată prin prisma acțiunii acesteia asupra celorlalte componente ale sistemului.
Perspectiva competenței clienților se referă la punerea accentului pe capacitățile copilului și cele ale familiei. Pentru munca unui copil aflat în pericol trebuie descoperite resursele părinților, ale celorlalți membrii ai familiei, ale grupurilor de auto- ajutor etc. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului- respectiv a copilului – în toate deciziile care îl privesc, respectându-se opțiunile și argumentele sale.
Principiul planificării se referă la necesitatea cunoașterii scopului final al investigației și intervenției și organizare unui set de activități pe termen lung , consistente, cu un program, cu o metodă consecventă de lucru. Este foarte importantă asigurarea permanenței pentru sentimentul de stabilitate ce este necesar în viața copilului.
Perspectiva dezvoltării vizează înțelegere schimbărilor ce intervin în diferite etape ale vieții. Se poate înțelege foarte ușor acest lucru prin trimiterea la teoriile care explică dezvoltare stadială . Astfel sunt explicate sarcinile și crizele specifice fiecărui stadiu de viață, factorii promotori ai schimbării și relativitatea atitudinilor parentale în diferite perioade ale dezvoltării.
Perspectiva familiei în protecția copilului pornește de la ideea după care familia este contextul natural de viață al copilului, deci familia rămâne unitatea centrală asupra căruia se concentrează intervenția care vizează copilul. Din punct de vedere legal, până la decăderea părinților din drepturile parentale, părinților le revin drepturi și responsabilități fundamentale privind educarea propriilor copii.
Concluzii
Fundamentul emoțional puternic este atașamentul din relația părinte-copil și este temeiul dezvoltării sentimentului de identitate al copiilor – chiar în condițiile unor relații tensionate- iar ruperea acestor relații emoționale nu este în interesul acestora. În acest sens acțiunile întreprinse de serviciile de protecție socială vizează prevenirea dezintegrării familiei. Atunci când copilul este scos din familie, pentru a i se asigura protecția, acest principiu va trebui să însemne păstrarea legăturilor copilului cu propria familiei în cea mai mare măsură posibilă și desfășurarea unei munci susținute cu familia în vederea condițiilor reîntoarcerii copilului.
Pentru profenistul implicat în investigarea situațiilor de rele tratamente împotriva
copilului este important să stie să descopere simptomele neglijării și abuzului și să ia măsurile care se impun pentru remedierea climatului familial, ținând cont de interesul major al acestuia.
V. FAPTE DE NEGLIJARE ȘI ABUZ ASUPRA COPILULUI ÎN CADRUL INTRAFAMILIAL- MEDIUL RURAL. CERCETARE PRACTICĂ
V.1. ALEGEREA TEMEI
Neglijarea și abuzul asupra copilului în cadrul intrafamilial este o realitate a societății în care trăim. Având în vedere faptul că nu trebuie să vedem copilul ca pe un bun al adultului, în special al părintelui, ci ca pe o persoană umană, trebuie să învățăm să luăm atitudine ori de câte ori este nevoie pentru a oferi sprijin „ ființei fragile” care constiutie viitorul societății noastre.
Prevenirea neglijării și abuzului trebuie să constituie un obiectiv primordial al protecției copilului din România și nu numai. Statisticile ne arată că aceste fenomene există, dar ceea ce este îngrijorător e că sunt în creștere. Mai mult, în ultimii ani mass-media ne-a obișnuit cu știri ce vizează neglijarea și abuzul asupra copilului: copil ținut în cușcă, copiii arși de vii în locuință din cauza neglijenței părinților care îi lasă închiși în casă și nesupravegheați, și exemplele ar putea continua.
Domeniul în care lucrez( învățământ), îmi oferă posibilitatea de a veni în contac în mod frecvent cu părinții și de a constata la unii dintre ei mentalități care sunt realmente în defavoarea copiilor. Mentalitățile părinților se schimbă greu, dar lipsa de atitudine a unui cadru didactic față de astfel de situații este total nejustificată.
Fenomenul schimbării sociale este adesea încărcat și de efecte negative: șomaj, inflație, sărăcie, corupție etc., și implicit acestea influențează climatul familial, precum și comportamentul părinților față de copil. Pornind de la această realitate și de la convingerea personală că fiecare copil are dreptul la șanse egale, un climat familial favorabil dezvoltării fizice și psihoindividuale și la o educație corespunzătoare, m-am decis să realizez acest studiu. Doresc ca cercetarea sociologică, dar și intervenția mea ca și cadru didactic de profesie să aibă ca obiectiv primordial realizarea schimbării pozitive la nivelul tuturor copiilor neglijați și chiar abuzați în mediul intrafamilial. Am pus accentul cu precădere asupra copiilor neglijați din punct de vedere educațional și înregistrează rezultate foarte slabe la învățătură fiind unii dintre ei expuși riscului de eșec școlar.
Doresc să atașez experienței mele de cadru didactic și pe cea acumulată în pregătirea pentru profesia de asistent social, și din postura primei profesii să pot oricând oferi cât mai mult sprijin acelor copii care, de cele mai multe ori, din motive independente de ei sunt expuși riscului de a eșua din punct de vedere educațional, înainte de a avea posibilitatea de a conștientiza cât de importantă este de fapt școala pentru viitorul lor.
Se impune de precizat faptul că în cercetarea efectută am plecat de la convingerea că întodeauna pentru orice problemă pe care copilul o are în mediul școlar există cauze determinate din acest punct de vedere în cadru intrafamilial. De aceea se impune o bună colaborare între familie și școală, scopul fiind de a identifica cu exactitate cauzele ce influențează randamentul scăzut al unui copil la învățătură sau comportamentul său deviant la un moment dat. Dacă criza financiară prin care trece o familie poate fi depășită, consecințele neglijării și abuzului asupra copilului sunt pe termen lung și greu de remediat.
Școala prin menirea pe care o are, ar trebui să-și asume și rolul de a educa părinții, de a le oferi șansa să conștientize cât e de importantă pentru acesta o atmosferă familială armonioasă, cât de importantă este educația pentru viitorul și pentru integrarea socială a copilului.
V.2. LITERATURA CONSULTATĂ
Este foarte cunoscut faptul că o bună practică presupune ofoarte bună teorie. De aceea explorarea teoretică a fost posibilă nu după ce în pealabil am consultat bibliografia în domeniu. Cărțile, studiile, articolele de lege studiate au avut rolul de a mă ajuta să fundamentez și să aprofundez teoretico- metodologic aspectele pe care le impune problematica neglijării și abuzului în cadrul intrafamilial.
Astăzi este relativ ușor să se obțină pe Internet liste cvasicomplete cu lucrări care tratează problema de studiu, informatizarea bibliotecilor face mai ușoară activitatea de documentare. Cu toate acestea trcerea în revistă a literaturii de specialitate nu constituie deloc o operațiune mecanică, de însușire mecanică a unor titluri de cărți sau a unor nume de autori.
Chris Hart pledând pentru descătușarea imaginației în cercetările din științele sociale, propune o listă cu imperativele trecerii în revistă a literaturii de specialitate:
1.să identificăm și să discutăm studiile cele mai relevante în legătură cu tema aleasă;
2. să includem cât mai multe materiale moderne;
3. să acordăm atenție detaliilor, cum ar fi transcrierea numelor proprii;
4. să încercăm să fim reflexivi;
5. să evaluăm critic materialele consultate și să arătăm cum le-am analizat;
6. să dăm citate și exemple pentru a justifica evaluările și analizele făcute;
7. să facem lizibilă trecerea în revistă a literaturii prin claritate și coerență, procedând sistematic.
Pentru tema abordată bibliografia este vastă și îți oferă posibilitatea de studia
cât mai multe aspecte și de a clarifica multe din semnele de întrebare pe care ți le pui din start sau când te confrunți cu o astfel de problemă în practică fără a avea o pregătire teoretică în prealabil.
În funcție de conținutul materialelor bibliografice putem stabili:
o bibliografie generală, constituită din lucrări și documente teoretice, epistemologice și metodologice generale, care se referă la aspecte și probleme interesând mai multe domenii de cercetare;
o bibliografie specifică, constituită din documente care se referă direct la tema studiată și la „universul” concret studiat.
V.3. CONCEPTE FUNDAMENTALE
Cauzistica socială cu care am intrat în contact, m-a determinat să mă detașez de experiența comună, care mi-a format imagini neclare despre fenomenul social supus cercetării mele și să-mi formez o experiență specializată cu imagini clare, noțiuni și concepte conturate și definite care mi-au fost de un real folos în desfășurarea cercetării. Ansamblul noțiunilor și conceptele formează baza analizei prealabile a informațiilor și a clarificării fenomenelor studiate. Au fost supuse analizei familiila care constituie un mediul propice neglijării și riscului de abuz fizic asupra copilului. Aceste familii aparțin următoarelor categorii sociale:
familii situate la un prag inferior din punct de vedere al situației materiale, cu mai mulți copii, care au un climat conflictogen;
familii dominate de violență din cauza consumului de alcool a unui membru al acesteia;
familie monoparentală în urma decesului unului dintre soți;
În analiza fenomenelor de neglijare și abuz asupra copilului în cadrul
intrafamilial voi delimita următoarele tipuri de concepte:
1.Familia
„ Familia este instituția socială cea mai des întâlnită în societatea modernă . Existența ei implică însă și „riscuri”. Dezideratul social ne cere fiecăruia să ne formăm o familie nouă, și fiecare dintre noi suntem membri ai familiei de origine. Însă cine ne învață cum să ne formăm o familie, ce roluri să adoptăm?”
Din punct de vedere al teoriilor sociale, copilul copie modele de comportament din jurul nostru într-o manieră nedirijată, care pot fi mai mult sau mai puțin adecvate. Se poate considera în acest sens că una dintre cauzele neglijării sunt tocmai aceste proaste comportamente pe care tindem să le reproducem.
Familia umană se deosebește de alte grupuri prin următoarele caracteristici: e formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge, adopție; membrii familiei locuiesc sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj; e compusă din persoane care interacționează în cadrul rolului de soț- soție, mamă- tatăetc.; menține și perpetuează o cultură comună derivată în principal din cultura societății date, prezentând și caracteristici proprii familiei respective.
În Dicționarul UNESCO întâlnim o abordare mai largă, în care familia e înțeleasă drept „ formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe descedenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și spiritual”. Această definiție este apropiată mult de înțelegerea sociologică a conceptului și se poate ajunge la o concluzie practic- metologică potrivit căreia abordarea familiei trebuie făcută în strânsă legătură cu funcționalitatea ei.
Într-o lume în care toate instituțiile și tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate să rămână neschimbată și nu poate fi absolutizat un model sau altul de organizare familială sau de interacțiune părinte- copil. Nu se poate recomanda o „rețetă” universal valabilă a familiei bune din punct de vedere al reușitei în dezvoltarea copilului, în asigurarea succesului din punct de vedere educațional și al integrării sociale.
„ Ingredientele” sunt extrem de numeroase și mai ales „cantitățile” optime și modul de combinare trebuie adecvate fiecărei situații particulare. Aceasta se raportează la mai multe elemente: pregătirea/ profesia părinților, obiective, aspirații, potențial, repere culturale sau religioase. Potențializarea și eficientizarea resurselor este esențială pentru evitare și renunțarea la fenomenele neglijării și abuzului asupra copilului. Nimeni nu spune că este ușor sau simplu, însă fiecare familie reintegrată în cursul normal al societății este un model pozitiv, cu reale valențe de „contaminare” a societății.
2. Neglijarea copilului
Copilul este o ființă cu însușiri calitative diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție priveligiată și de a se bucura de toată atenția și dragostea necesare. Când copilul este perceput de către părinți ca un bun al lor, și nu ca o ființă care are nevoie de îngrijire, atunci există riscul apariției neglijării sau a abuzului.
Neglijarea poate fi definită ca „ incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, da a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea accesului la educație”
Neglijarea copilului are loc de obicei pe fondul ignoranței și indiferenței parentale în legătură cu nevoile copiilor, cum ar fi: hrănirea, asigurarea îmbrăcăminții copilului, asigurarea nevoilor locative, îngrijirea sănătății copilului, educația școlară, supravegherea copilului.
Neglijarea educației școlare se referă la indiferența manifestată de către părinți față de pregătirea acestora din punct de vedere educațional și constă în nefrecventarea regulată a unei forme de învățământ adecvate. În acest sens, copilul poate fi deprivat din punct de vedere cultural și al relaționării sociale. Acest fapt se regăsește în: deprivarea unor copii de cărțile, caietele și rechizitele școlare necesare educației lor( este cu atât mai intensă cu cât sunt mai săraci), frecvența la școală, comunicarea familiei cu personalul școlii, urmărirea notelor școlare, ședințele cu părinții, supravegherea pregătirii pentru școală în cadrul intrafamilial.
3. Abuzul în cadrul intrafamilial
Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecției și educației copilului. Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei care asigură dezvoltarea unei personalități armonioase, securizarea fizică, afectivă și materială a copilului.
Cu toate că familia trebuie să asigure un mediu prorice dezvoltării copilului, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz.
Abuzul familial este comis de membrii familiei copilului- în special de către cei în care copilul are încredere, cei însărcinați cu îngrijirea copilului. Din acest punct de vedere putem considera că abuzul asupra copilului în mediul familial prezintă un grad mai mare de gravitate decât abuzurile comise asupra copilului în instituții de ocrotire, școli etc., datorită unei duble traumatizări- în urma abuzului propriu- zis și trauma legată de afectarea atașamentului față de persoanele în care avea încredere și pierderea sentimentului de securitate oferit de familie.
De obicei, abuzuri foarte grave( cum ar fi bătăile crunte), cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentală a copilului, se întâlnesc în cadrul familiilor unde lipsesc dragostea,atașamentul și relațiile bazate pe încredere reciprocă. Este posibil ca părinții la rândul lor să fi fost victimele unor abuzuri asemănătoare suferite în copilărie. Păstrând conspirația, membrii familiei se comportă de parcă în familie totul merge perfect, forțați de teama inconștientă față de destrămarea familiei și teama de a fi părăsiți. Copilul servește ca mijloc de consolare și de distracție pentru părinți, deseori este folosit pentru muncile din casă și pentru a-i îngriji pe copiii mai mici, dar și pentru demonstrarea puterii părinților.
Un copil poate rezista bine unor dificultăți venite din exterior dacă interacțiunea cu părinții săi se caracterizează prin acceptare și angajament pozitiv din partea lor. Interacțiunea dintre părinți și copilul lor este decisivă pentru felul cum se percepe copilul pe el însuși și lume din jurul său, și cum se dezvoltă. Se poate spune că în familiile abuzive lipsa empatiei, atașamentul deficitar, slaba îndeplinire a funcțiilor parentale constituie fundamentul pe care se construiește abuzul asupra copilului, iar factorii externi influențează viața familială, având de multe ori un rol semnificativ în consolidarea contextului abuzului.
4. Pedeapsa corporală
Pedeapsa corporală sau fizică înseamnă folosirea forței fizice cu intenția de a pedepsi copilul pentru disciplinarea, corectarea și controlul, schimbarea comportamentului copilului. De cele mai multe ori se aplică în ideea că este utilă în educare copilului.
Suferința fizică poate fi cauzată prin mai multe metode, cum ar fi: lovirea copilului cu mâna sau cu un obiect, ciupirea, trasul de păr, scuturarea, etc.
Pedeapsa corporală poate avea efecte psihice asupra copilului, dintre acestea fiind: scăderea stimei de sine, tristețea, rușinea, depreșia, anxietatea, teama de viitor, etc. Este dificil să se obțină date reale despre folosirea pedepsei fizice asupra copilului. Părinții și educatorii au tendința să nu raporteze acest fenomen și este aproape imposibil să obținem informații de la copiii mici.
Există justificări pentru motivarea pedepsei corporale în diferite culturi și contexte. Argumentele principale care susțin aplicarea pedepsei corporale sunt: copiii au nevoie de metoda aceasta de disciplinare pentru a învăța ceea ce este bine și ceea ce este rău, pentru a-i respecta pe cei mai în vârstă, pentru a munci din greu și a fi supus. De multe ori există și mentalitatea potrivit căreia cum sunt crescuți copiii este problema familiei, nu a societății sau comunității. Sunt părinți care consideră că pedeapsa corporală a fost aplicată de-a lungul generațiilor și nu s-a întâmplat nimic rău cu cei cărora li s-a aplicat. Un alt argument invocat este acela că părinții sunt uneori foarte stresați din cauza sărăciei sau suprasolicitării și nu sunt de acord că soluția este îndepărtarea cauzelor acestor stresuri.
Pedeapsa corporală (sau fizică) devine abuz fizic atunci când atrage după sine consecințe care pun în pericol sănătatea fizică și psihică a copilului și are efecte negative asupra dezvoltării acestuia.
Pedepsele minore aplicate în mod obișnuit nu dăunează sănătății și integrității corporale ale copilului, dar nu sunt total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanță cu faptele comise, ele pot să conducă la trume psihice, deoarece transmit copilului mesajul violenței fizice. Ele pot fi considerate abuzive și în cazurile când, fără să fie ieșite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar și atunci când pedepsele nu corespund greșelilor comise de copil sau când sunt menite să aducă satisfacție adultului, nu să corecteze comportamentul copilului.
5. Violența domestică
Violența domestică este un act sau un ansamblu de acte la săvârșirea cărora se folosește un anumit grad de forță fizică, realizat în cadrul unui grup care îndeplinește funcții familiale. Ea afectează funcționalitatea familiei și conduce la construirea unor destine nefericite pentru toți membrii ei, căci efectele nu sunt doar pe moment, ci ele repercutează într-un viitor fără limită.
Plecând de la ipoteza ca funcția principală a familiei este creșterea copiilor, putem spune că această funcție este grav afectată de existența violenței intrafamiliale. Chiar dacă copiii nu sunt agresați, trauma pentru ei există și este mai inensă și cu consecințe mai grave decât dacă ar fi ei victimele abuzului.
Cu siguranță că în cadrul familiei unde există violența domestică funcțiile parentale nu mai pot fi îndeplinite corespunzător. O mamă victimă a violenței soțului este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului( hrană, casă, haine, sănătate fizică, sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale). Copleșită de rușine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eșecului în cea mai importantă relație intrapersonală, femeia nu mai este capabilă de a juca nici nul din rolurile impuse de viața familiei.
Majoritatea copiilor care trăiesc într-un mediu familial dominat de violență sunt foarte timizi, intră foarte greu în contact cu ceilalți, nu au inițiativă. Sunt prezintă serioase deficiențe de socializare familială și școlară, concretizate prin fuga de acasă, abandon școlar, consum de alcool, acceptarea unor anturaje nefaste care au exacerbat labilitatea lor morală și afectivă și au constituit factori favorizanți pentru comportament delincvent. Reacția și structura personalității nu este aceeași pentru toți copiii. Intervine aici fenomenul de relizență a copilului care îi va face pe unii dintre cei mai puternici să scape fără să fie marcați de forța distructivă a violenței domestice. Este o șansă pe care o au doar unii dintre copii, și în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul devastator al violenței domestice asupra dezvoltării normale a copilului.
Într-un climat familial dominat de violență și relații bazate pe agresivitate și supunere, copilul are cel mai mult de suferit. Trauma psihică suferită de copil îi poate afecta acestuia starea de sănătate mentală și somatică, existând și posibilitatea de perpetuare transgenerațională a abuzului.
6. Copilul negijat și abuzat
Mulți părinți își îndeplinesc bine funcțiile de părinți, dar în situații de criză ajung să-și abuzeze copilul, iar aceștia își neglijează de la bun început copilul și îl expun constant la abuzuri fizice și emoționale.
Dacă semnele vizibile ale abuzului se vindecă în timp, copilul trăiește mai departe în incertitudinea și anxietatea unui nou abuz. El învață să se perceapă ca „ un copil rău” care nu merită dragoste și îngrijire. Se așteaptă să fie respins și va încerca să se apere folosindu-și toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei celor mari. Copilul trăiește zilnic în această situație, la nivele diferite de conștientizare. De la o zi la alta copilul se obișnuiește cu faptul că este abuzat sau neglijat și percepe aceste lucruri ca pe o normalitate.
Copilul neglijat are tendința de a prelua un fel de rol de adult de la vârstă fragedă pentru a compensa ceea ce părinții nu le-a oferit, fiind astfel privați de copilăria sa; este marcat de o atitudine de indiferență sau timiditate și de incapacitatea de a-și organiza activitatea liber, nu eate curios, are tulburări de atenție, nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivelul de aspirații pe termen lung.
Copilul abuzat sau neglijat are în cele mai multe situații performanțe școlare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le șansele de integrare școlară. El nu deține resursele motivaționale de a se mobiliza în vederea realizării școlare. Dezvoltarea psihologică este puternic marcată de neglizarea sau abuzul suferit manifestându-se la nivelul comunicării, relaționării, afectivității și a nivelului intelectual.
V.4. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR
Operaționalizarea conceptelor este o etapă absolut necesară în desfășurarea unei cercetări, dar nu putem reduce explicația sociologică numai la aceasta. „ Transformarea conceptelor în indici și culegerea datelor pe teren sunt etape principale dar ele trebuie continuate, prelungite în generalizări teoretice și integrări conceptuale.”
Operaționalizarea conceptelor oferă materialul- itemii, întrebările- din care vor fi construite instrumentele de lucru( ghidul de observație, ghidul de interviu, întrebările pentru chestionare). Valoarea investigației sociologice este în funcție de valoarea instrumentelor de lucru, dar și în funcție de profunzimea cu care au fost abordate.
Operaționalizarea conceptelor este cu atât mai necesară cu cât conținutul reprezentativ al unui concept variază în funcție de individ și de natura cunoștințelor lui. Operaționalizarea conceptelor și stabilirea ipotezelor pun problema „ obiectului real” și a „obiectului construit”, al investigației sociologice.
V. 5. POPULAȚIA CERCETATĂ
Cercetarea prezintă două forme principale:
Cercetarea este realizată în asociere cu un beneficiar în care: urmărește cu prioritate schimbarea comandată, iar echipa de cercetare urmărește cunoașterea problemei cu care se confruntă beneficiarul. În cazul acesta s-a realizat cu școala.
Cercetarea- acțiune internă forului științific în cazul căreia atât analiza cât și schimbarea sunt vizate de aceeași echipă din aceeași instituție. În cazul școlii subordonată I.S.J.- IAȘI care colaborează cu DGASPC și Consiliul Județean Iași, instituții care urmăresc reducerea eșecului școlar. Este și interesul acestor instituții de a reduce problemele cu care se confruntă copiii proveniți din medii defavorizate, dar și a celor care sunt expuși riscului de neglijare și abuz în familiile de origine.
În anii de activitate efectuate în mediul școlar am avut posibilitatea de a identifica copii
care sunt expuși riscului de eșec școlar din cauza neglijării acestora de către famiile de origine, care la rândul lor se confruntă cu realități sociale ce le influențează funcționalitatea normală. Printre problemele cu care se confruntă familia din județul nostru, în această perioadă de tranziție prelungită pot enumera:
sărăcia accentuată de lipsa de efort pentru reducera ei;
degradarea familiei prin degradarea umană, socială și morală;
scăderea interesului pentru o bună educație a copilului și școlarizarea lui;
creșterea delicvenței juvenile;
parazitism social, dependență, prin urmărirea beneficiilor din partea statului;
lipsă de interes pentru sănătatea populației;
acuzarea, victimizarea socială fără o implicare efectivă a colectivității pentru reducerea culpei și diminuarea fenomenelor de neglijare și abuz în cadrul intrafamilial( un exemplu bun ar fi lipsa de atitudine a persoanelor care sunt martore la astfel de situații și consideră că este doar problema familiei cum își educă copiii).
Grupul țintă cercetat este format din copiii identificați în mediul școlar ca fiind expuși
riscului de eșec școlar. Au fost vizate și familiile acestora pentru a se identifica care ar putea fi cauzele ce influențează randamentul școlar al acestor copii.
V. 6. IPOTEZELE CERCETĂRII
Putem spune în mod justificat că identificarea ipotezelor este momentul cel mai important din întregul demers al cercetării pentru că este pus în evidență sensul întregului demers, descoperirea unor noi informații și semnificații legate de fenomenul cercetat, neglijarea și abuzul în mediul intrafamilial fiind foarte criticate în momentul actual.
Ipotezele construite pentru această cercetare sunt următoarele:
Eșecul școlar este consecință a neimplicării părinților în educarea copiilor, indicând riscul neglijării sau chiar a abuzului în cadrul intrafamilial.
Disciplinarea copiilor de către părinți prin aplicarea pedepsei corporale afectează „imaginea de sine” a acestora.
Nivelul de studii și gradul de educație al părinților influențează capacitatea de relaționare adecvată cu proprii copii și implicit manifestarea unor forme de abuz.
Există o corelație inversă între nivelul de trai al unei familii și riscul de neglijare a copilului în acea familie.
Există o corelație directă între consumul de alcool și riscul de violență asupra copilului.
V. 7. INSTRUMENTELE CERCETĂRII
Pentru realizarea cercetării am apelat la o serie de tehnici și metode specifice acestui
domeniu. Mi-am propus să prezint cât mai sumar metodele folosite. Îmi încep descrierea cu prima tehnică folosită, și anume:
Tehnica Documentară
După observația directă, documentarea constituie a doua sursă principală de culegere a
datelor și informațiilor sociologice. Un bun sociolog este cel care știe „ să vadă” realitatea și totodată să se informeze asupra realității. Deși este o tehnică clasică, indinspensabilă, nu poate constitui o sursă unică și nu poate suplini celelalte tehnici de investigație.
Documentarea asupra temei cercetate mi-a oferit o imagine de ansamblu asupra anumitor aspecte vizate, ținându-se cont de faptul că în asistența socială această tehnică este o metodă de evaluare a clientului, cât și un proces care se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului.
Legat de documentarea faptică, cu direcție sigură- clientul: este recomandat, pentru a lucra eficient și ordonat, ca să se obțină cât mai multe documente relevante referitoare la situația clientului, pentru cunoașterea și înțelegerea adecvată a acesteia. Tipurile de documente studiate au fost în majoritatea lor documente oficiale, cum ar fi: cataloage școlare, registre școlare, fișe de caracterizare psihopedagogică, diferite situații statistice, anchete sociale de la primărie, fișe individuale de observație a comportamentului copiilor, Planul de dezvoltare al școlii, Programul activităților educative și extrașcolare, etc. De asemenea am consultat și documente personale- particular oficiale, precum certificatele de naștere ale copiilor, buletinele sau cărțile de identitate ale părinților, precum și caietele elevilor.
În ceea ce privește documentarea asupra familiei copilului vizat, informarea am realizat-o pe terenul clientului, prin anumite tehnici( observație, întrevedere) prin care am putut culege datele necesare.
Documentarea în universul de informații relevante despre client este o incursiune în intimitatea familiei lui, necesitatea confidențialității este o cerință primordială și o regulă deontologică a asistentului social.
Observația
Orcie teorie trebuie să se bazeze pe observație, dar observația trebuie să aibă la bază o
teorie. Observația este o tehnică de bază în cercetarea sociologică, ea ne poate oferi date cu valoare de fapte, ce pot completa volumul de informații deținute. Ea trebuie să completeze și să se poată face corelații între valoarea de adevăr a opiniilor corelate cu fapte, comportamente concrete.
Astfel, observația poate reprezenta descrierea unor grupuri, situații, evenimente, stiluri de relaționare diferite, ținând cont de contextul desfășurării ei. În lucrarea de față observația a avut un rol important, am plecat de la o ipoteză de lucru- eșecul școlar este consecință a neimplicării părinților în educarea copiilor, indicând riscul neglijării sau chiar al abuzului în cadrul intrafamilial- pe care am dorit să o certific prin această tehnică, completând cunoașterea cu date concrete.
Observația participativă a însemnat, în acest caz, prezența mea în mediul școlar. Plasarea într-o teorie, ca bază a observării, este esențială; nu se pot aduna orice fel de informații, doar cele relevante din punct de vedere al scopului cercetării.
Observația este o tehnică de lucru ce necesită aplicarea pe întregul proces de studiere a unei problematici. În cadrul lucrării de față, observația a fost utilizată în cadrul mediului școlar, unde au avut loc o parte dintre întrvederi cu părinții, dar și în mediul familial. Observația presupune urmărirea comportamentului verbal și non- verbal al clientului în timpul desfășurării unei întrevederi, și nu numai, observarea adecvării dintre răspunsurile oferite de intorlocutor și comportamentul non- verbal al acestuia.
Am folosit următoarele tipuri de observație:
observația participativă- prin implicarea mea în diverse evenimente sociale în cadrul școlii;
observația directă- utilizată pe parcursul întrevederilor cu clientul;
observația indirectă- aspectul copiilor, igiena și îmbrăcămintea;
observația intenționată, planificată- unele aspecte care am considerat că trebuie să fie cunoscute, pe baza unui ghid de observație( exemplu- caracteristicile psihoindividuale ale copilului observate pe perioada desfășurării observației în mediul școlar și în mediul familial);
observația neanticipat, întâmplătoare- aspecte legate de comportamentul părinților față de copil în momente care nu demaram o tehnică de lucru anume.
Informațiile obținute prin această tehnică trebuie analizate și sintetizate, eliminarea celor
neconcludente și reținerea celor celor ce relevă aspecte importante, legate de problemă, fenomenul studiat. Aceste informații trebuie validate și susținute și de alte tehnici.
Întrevederea
Întrvederea reprezintă o întâlnire între asistentul social și clientul său, se bazează pe
relaționare, scopul fiind a obține informații primare necesare explorării problemei, explorării soluțiilor, evaluarea unor intervenții, stabilirii sarcinilor, planului de acțiune.
Am folosit foarte mult această tehnică pe parcursul întregii mele acțiuni de cercetare. Întrvederea a însemnat o foarte mare parte a întâlnirilor mele cu acei copii din grupul țintă, precum și întâlnirile cu membrii familiilor acestora; pe baza lor am strâns foarte multe informații. Practic, întrevederea a fost principala tehnică de explorare a sentimentelor, stărilor afective ale copiilor, anumite aspecte din viața lor personală.
Întrevederea este numită procedeu de investigare verbală, pentru că se bazează pe conversație, „ schimburile” sunt informale, se pot cere completări și clarificări referitoare la aspectele neînțelese suficient, neexploatate optim. Desfășurarea întrevederii se bazează pe repetiții, pe reformulări, cea ce oferă un cadru mai larg de manifestare a celor doi ce realizează dialogul. Se purcede la cunoașterea celuilalt mai nuanțată, prin exprimarea verbală, dar și prin conduite, fapte și reacții, stări afective manifestate „ față în față”.
De asemenea, prin întrevederi am explorat reprezentările sociale, modul în care privesc părinții neglijarea și abuzul în cadrul intrafamilial, rolul mamei și al tatălui din punct de vedere educativ.
Atitudinea mea, ca persoană care a orientat discuțiile pe o anumită tematică, a necesitat deschidere, tact, naturalețe, a trebuit să reușesc să încurajez părinții să vorbeasă acolo unde au apărut momente de tăcere sau inhibiție. Cadrul contractual al întrvederii s-a bazat pe înțelegerea scopului temei, temei, obiectivelor ce au stat apelului meu către părinți, pe acceptarea din partea acestora a „intromisiunii” în viața lor privată, cu asigurarea confidențialității și a scopului obiectiv al studiului, a explicării în ce constau tehnicile pe care le voi utiliza pe parcursul întâlnirilor noastre.
Genograma
Este folosită îndeosebi în etapa de evaluare, cu rol de a pune un „ diagnostic” social. Ea ne poate oferi o imagine clară a structurii familiale ce poate fi analizată într-un timp scurt. Poate fi refăcută și pe parcursul instrumentării cazului, în etapele de intervenție și monitorizare. Alte situații în care se utilizează genograma- când există blocaje în relația cu clientul, pentru a se fluidiza comunicarea în timpul întrevederii, interviului pentru clarificarea unei rețele familiale complexe, dificil de conturat la o primă întrvedere.
Ecomapa
Reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social poate preciza grafic locul individului și a familiei în contextul social, punând în valoare natura relațiilor existente. Se poate realiza în faza de sfârsit a etapei de evaluare, când există suficiente informații obținute care pot preciza tipul și calitatea relațiilor copilului cu alte persoane și instituții. Se obține o imagine clară a resurselor clientului și în funcție de acest lucru se poate realiza intervenția. Informațiile obținute trebuiesc verificate și prin intermediul unor informații primite de la alte persoane; ele nu dețin valoare de fapt.
VII.7.1. STUDII DE CAZ
STUDIU DE CAZ( 1 )
1. Date de identificare ale copilului
Nume: N
Prenume: C
Sexul: masculin
Vârsta:10 ani
Rangul nașterii: 1
Domiciliul stabil: comuna X
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea: română
2. Prezentarea problemei
Prezentul caz a fost identificat la școală pornindu-se de la rezultatele la învățătură foarte slabe și comportamentul agresiv manifestat de N.C. în relațiile cu colegii săi de clasă și de școală. De asemenea elevul manifesta tendința de a fugi de la școală după ce provoca un conflict, pierzând timpul pe stradă. De multe ori învățătorul a constatat că copilul vine la școală cu hainele murdare, nespălat pe mâini și pe față, având un aspect general al unui copil neglijat .
În nenumărate rânduri N. C. a furat mâncarea colegilor de clasă, precum și diferite obiecte ale acestora care îi atrăgeau atenția.
Prin conversație cu elevul s-a aflat că mama sa este plecat de acasă de ceva timp, iar el și cei doi frați ai săi au rămas în grija bunicii. Bunica este nevoită să meargă prin sat să muncească, iar în această situație N.C. trebuie să aibă grijă de frații mai mici, fiind nevoit să absenteze de la școală.
Mama lui N.C. are perioade când se întoarce acasă dar mereu este în conflict cu bunica sa pentru că aceasta îi reproșează faptul că nu are grijă de copiii săi.
3. Istoricul dezvoltării psiho- individuale
Copilul a crescut într-o familie legal constituită, până la vârsta de 6 ani. Familia dispunea de o locuință proprie într-un sat alăturat, dar după decesul lui N.V. ( tatăl lui N.C.), bunicii paterni au dat-o afară din casă pe N.I. împreună cu cei trei copii ai săi. Aceasta s-a întors în casa părintească și din cauza situație în care s-a aflat s-a apucat să consune alcool la aproximativ jumătate de an de la decesul soțului. Pe fondul consumului de alcool s-au declanșat unele probleme psihice care s-au accentuat în timp.
N.C., are o dezvoltare fizică corespunzătoare vârstei cronologice, dar din punct de vedere al dezvoltării psihice prezintă retard mintal de nivel mediu. Este o persoană agresivă, nepoliticos, mincinos, hiperactiv și neîncrezător în forțele proprii. Este puțin comunicativ, nu are prieteni, mereu este dominat de teama ca nu cumva un coleg de clasă să îl lovească, și de cele mai multe ori când lovește fără nici un motiv unul dintre copii se justifică prin faptul că acesta a vrut să-l bată.
În cadrul activităților școlare nu se implică preferând să găsească alte preocupări prin care să deranjeze buna desfășurare a procesului didactic, încercând să atragă atenția învățătorului și a colegilor asupra sa. Prezintă totuși interes pentru ora de educație plastică, plăcându-i să deseneze. Acesta este un mod al său de a-și prezenta sentimentele. La început totul este prezentat în negru, apoi în culori reci. Obișnuiește mereu să deseneze o casă mare, iar lângă casă un om mare, chiar uneori mai mare decât casa care are deasupra capului o cruce. Când au avut ca temă desenarea portretului mamei, a durat foarte mult până să se hotărască a realiza lucrarea. A desenat portretul acesteia, iar când aproape de finalizarea acestui ceva l-a deranjat a început să traseze linii în toate direcțiile pe planșă, distrugând desenul. De ce?
Funcțiile psihice nu sunt corespunzătoare vârstei, prezentând deficiență psihică, fiind încadrat în gradul de handicap mediu de către COMISIA PENTRU PROTECȚIA COPILULUI IAȘI, conform certificatului de încadrare a copilului într-un grad de handicap, eliberat pe data de 4.10. 2005. Conform acestui certificat orientarea școlară a copilului C.N. este integrare individuală cu, curriculum adaptat, clasa a II-a, an școlar 2005-2006.
Cu toate acestea copilul prezintă o bună capacitate de reprezentare a situațiilor concrete, de ordonare și sistematizare logică și temporală.
Starea de sănătate este relativ bună, copilul suferind actualmente de enurezis nocturn.
4. Educația
Copilul N.C. este elev în clasa a II-a, disciplina preferată fiind educația plastică. De regulă nu participă activ la activitățile școlare, preferând să își găsească cu totul altfel de activități, având tendința de a părăsi sala de clasă atunci când dorește fără a tine cont dacă este în timpul orei sau a pauzei. Are rezultate școlare foarte slabe, făcând cu greu față sarcinilor și cerințelor programei școlare cu toate că se lucrează cu el după programă adaptată. Nu este bine adaptat, acomodat și integrat din punct de vedere socio-școlar, nefiind activ la orele de curs, iar în recreațiile școlare fiind agresiv cu ceilalți colegi de clasă, atât fizic cât și verbal.
Elevul N. C. a repetat clasa întâi încă un an până a reușit să o promoveze. În urma îndrumării dată de către învățător bunicii, aceasta a reușit să scoată certificatul de orientare școlară pentru N.C. lucrându-se cu el după programă adaptată nivelului său de dezvoltare psihică.
5. Prezentare familiei
MAMA
Nume și prenume: N.I.
Locul și data nașterii: Iași, 1974
Stare civilă: în prezent menține „ relație de tip uniune consensuală”
Studii: 8 clase
Profesia/ ocupația: casnică
Naționalitatea: română
Etnie: română
Religie: ortodoxă
Starea de sănătate: probleme psihice cauzate de consumul de alcool
Elemente personale semnificative: a fost căsătorită, dar soțul i-a decedat acum patru ani. La jumătate de an de la decesul soțului a început să consume alcool în cantități din ce în ce mai mari, devenind în scurt timp alcoolică. Își părăsește des copiii, lăsându-i în grija bunicii, pentru diferiți bărbați cu care nu are relații de lungă durată. Refuză cu încăpățânare să meargă să facă un control medical și să se interneze pentru a scăpa de dependența de alcool. Se plânge mereu de soarta sa nenorocită pe care o are și nu prezintă afectivitate față de copiii săi. De altfel, în scurtele perioade pe care le petrece cu copiii îi bate, iar pe N.C. îl trimite să cumpere alcool și țigări.
BUNICA
Nume și prenume: B.C.
Locul și data nașterii: comuna X, 1950
Domiciliul: comuna X
Starea civilă: văduvă de 5 ani
Studii: 4 clase
Ocupația: casnică
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă
Elemente personale semnificative: este o femeie puternică și autoritară. Ține la nepoții săi și încearcă pe cât posibil să aibă grijă de ei. Recunoaște că din când în când îl mai bate pe N.C. pentru că este obraznic, nu o ascultă și stă plecat câte o zi doua de acasă. Este o femeie deschisă, comunicativă care dorește binele copiilor dar în mică măsură, uneori în mai mare măsură este depășită de situație. Muncește prin gospodăriile sătenilor pentru a câștiga bani, de aceea este nevoită uneori să îi lase pe copiii mai mici în grija lui N.C., acesta fiind nevoit să lipsească de la școală.
FRAȚII
6. Informații sociale și familiale
Istoric familial
Familia copilului face parte din categoria familiilor monoparentale, prin decesul tatălui. Părinții au menținut relația legal constituită timp de 8 ani, până la decesul soțului în urma unui accident ( a căzut un copac peste el în pădure). Din această relație au rezultat trei copiii, respectiv: N.C.-10 ani, N.V.-6 ani, N.N- 4 ani. La scurt timp după decesul soțului, N.I. a fost somată de soacra sa și doi dintre cumnați să părăsească locuința( aceasta fiind ca o anexă mai mare la casa socrilor), fiind acuzată că din cauza ei a decedat soțul ei. Acesta a fost doar un pretext să o determine pe N.I. să plece. Constrânsă de situație, își ia cei trei copii și se întoarce la mama ei. Aceasta a primit-o sperând că va avea și ea un sprijin, fiind singură, dar și pentru a-i oferi ajutor în creșterea celor trei copii. După jumătate de an de la întoarcere în casa părintească, mama minorilor a început să consume băuturi alcoolice din ce în ce mai des, până ce a devenit alcoolică. Pe fondul consumului de alcool au apărut și probleme de sănătate mintală, aceasta având și două tentative de suicid. Din această cauză climatul familial a început să devină abuziv pentru copii datorită relațiilor tensionate și conflictogene dintre mama și bunica lor. Copiii au început să sufere agresiuni fizice din partea mamei pentru că în incoștiența ei vede în aceștia motivul certurilor ei cu mama sa.
Relațiile interpersonale în cadrul familiei
În scurtele perioade în care mama copiilor revine la familie, între relațiile ei pasagere cu diferiți parteneri, climatul în casă devine tensionat pentru copii.
Bunica copiilor se află în relație de bună vecinătate cu o familie care îi găzduiește pe minori când mama lor devine agresivă.
Relațiile de comunicare și interacțiune dintre bunică și nepoți sunt favorabile, pline de căldură umană, ei având un adevărat sprijin în aceasta. Uneori mai folosește ca pedeapsă pentru N.C. bătaia, dar nu abuzează de această metodă de disciplinare. Nu poate să o înțeleagă pe fiica sa care fuge de răspunderea pe care o are față de copii, dar totuși dacă aceasta ar vrea, ar face tot posibilul să o ajute să renunțe la alcool și să devină o adevărată mamă pentru copiii ei.
7. Situația material- financiară
Condiții de locuit
Bunica copilului N.C. locuiește într-o casă cu două camere, proprietate personală. Condițiile de locuit sunt modeste, dar interiorul locuinței este îngrijit. Casa este bine întreținută, dar nu dispune de mobilier corespunzător. Pentru scrierea temelor, N.C. are o măsuță, iar rechizitele școlare sunt ținute într-o cutie.
Situația financiară
Veniturile familiei sunt reprezentate din pensia de agricultor a bunicii, alocația dublă a lui N.C. și a celorlalți doi minori, precum și plasamentul pentru cei trei copii.
8. Genograma
9. Harta Eco
10. Planul de acțiune
Scopul:
Scăderea gradului de neglijare a minorului
Diminuarea pedepsei corporale asupra copilului
Obiective pe termen scurt, mediu, lung.
a) Pe termen scurt:
Efectuarea unui examen psihologic pentru a evalua starea psihologică a copilului.
Îndrumarea bunicii minorului în întocmirea dosarului pentru acordarea unui ajutor social de la primărie.
Puncte slabe:
Există posibilitatea ca bunica minorul să nu fie de acord să meargă cu N.C. pentru examenul psihologic, pe motivul că nu are timp și că nu-l consideră important.
Perioada pentru acordarea ajutorului financiar de La Primărie să fie destul de mare și astfel veniturile financiare nu se pot îmbunătăți în termen scurt.
Puncte tari:
Bunica minorului se arată interesată pentru a obține ajutorul financiar de la Primărie.
b) Pe termen mediu:
Îndrumarea bunicii pentru a înțelege că folosirea pedepsei corporale pentru educarea copilului nu este benefică pentru dezvoltarea acestuia, chiar dacă o folosește rar și nu într-o formă gravă.
Convingerea lui B.C. de a face reclamație la Poliție dacă mama copiilor revine acasă și se manifestă agresiv față de copii.
Puncte slabe:
B.C. este suprasolicitată de problemele pe care le și ceea ce se întâmplă în familia ei nu i se pare un lucru atât de grav.
Mama minorilor este totuși fiica sa și îi vine foarte greu să facă reclamație la Poliție împotriva ei în favoarea copiilor.
B.C. devine puțin suspicioasă când vine vorba de Poliție, fiindu-i frică să nu cumva să îi fie luați nepoții.
Puncte tari:
Bunica oferă sprijin minorului fiind sprijinită și îndrumată de către învățătorul lui N. C. care cunoaște foarte bine situația minorului.
c) Pe termen lung :
Integrarea minorului în activitățile extrașcolare
RAPORT DE ÎNTREVEDERE
Data: 22.04. 2006
Durata: 45minute
Persoanele care au participat la întrevedere:
Studentul practicant.
Copilul: N.C.
Bunica copilului.
Locul: locuința bunicii copilului
Scopul: identificarea problemelor cu care se confruntă familia, condițiilor de locuit ale minorului, spațiului asigurat pentru pregătirea lecțiilor.
Obiectivele:
Identificarea stării generale a copilului și a problemelor pe care le ridică în familie;
Identificare și intervenția în privința relațiilor dintre N.C. și bunica sa ;
Evaluarea nevoilor sociale și materiale ale familiei;
Evaluarea psiho- pedagogică.
Observații:
Condițiile de locuit ale minorului ar trebui îmbunătățite;
Minorul nu dispune de un spațiu amenajat unde să își efectueze temele;
Bunica recunoaște că nu se pricepe să îl ajute pe N.C. în rezolvarea temelor și nu îl vede niciodată pe copil învățând acasă; nici nu îl pune să învețe, preferând ca acesta să o ajute în treburile gospodăriei;
N.C. are grijă de frații săi, când bunica merge să muncească pentru a câștiga un ban în plus.
11. Principii etice aplicate cazului:
Respectarea cu prioritate a interesului superior al copilului,
Egalitatea șanselor și nediscriminarea;
Garantarea drepturilor copilului;
Respectarea demnității copilului;
Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate;
Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție.
FIȘĂ DE OBSERVAȚIE ÎN MEDIUL FAMILIAL
Caracteristicile copilului: N.C.
Observate de: student [anonimizat] – Lăcrămioara
Perioada observației: perioada întrevederii
Indicații: sunt enumerate caracteristicile psihoindividuale observate la minorul N.C.
CARACTERISTICILE PSIHOINDIVIDUALE OBSERVATE:
ținută adecvată;
politicos;
ascultător;
puțin nervos;
vizibil agitat;
curios;
cooperant;
hiperactiv.
FIȘĂ DE OBSERVAȚIE ÎN MEDIUL ȘCOLAR
Caracteristicile copilului: N.C.
Observate de: student [anonimizat] – Lăcrămioara
Perioada observației: pe parcursul a trei ore și timp de două zile pe parcursul recreației
Indicații: sunt enumerate caracteristicile psihoindividuale observate la minorul N.C. atât în timpul orei de curs, cât și pe perioada recreației.
CARACTERISTICILE PSIHOINDIVIDUALE OBSERVATE
CONCLUZII
S-a constatat că:
copilul N.C. nu are sprijin în familie pentru efectuarea temelor;
bunica nu știe, chiar dacă își manifestă dorința de a-l ajuta, cum să îl îndrume din punct de vedere al pregătirii sale școlare;
nu există un spațiu în cadrul locuinței stric amenajat pentru pregătirea școlară a copilului N.C.;
N.C. are nevoie de consilierea de către un specialist;
N.C. nu este implicat în activitățile extrașcolare.
STUDIU DE CAZ ( 2 )
1. Date de identificare ale copilului
Nume: R
Prenume: G
Sexul: masculin
Vârsta: 10 ani
Rangul nașterii:1
Domiciliul stabil: comuna X
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea :română
2. Istoricul dezvoltării psiho-individuale
Minorul R.G., în vârstă de 10 ani locuiește împreună cu cei frați și cu părinții săi într-o comună din județul Iași.
Aspectul vestimentar este neîngrijit, acest copil nefiind preocupat de propria imagine, acest lucru indicând indicii că este neglijat de familie din acest punct de vedere.(neglijarea aspectului vestimentar).
Mecanismele gândirii nu sunt dezvoltate conform vârstei, limbajul este corespunzător și în ceea ce privește relaționarea socială sunt probleme. Este retras, nu comunică cu ceilalți colegi de clasă, și în cele mai multe cazuri nu este prezent la serbările școlare și activitățile extrașcolare.
Funcțiile psihice nu sunt corespunzătoare vârstei, atenția se captează și se menține greu, memoria este slabă, imaginația săracă, mai mult reproductivă. Dispune de un vocabular redus dovedind o exprimare greoaie. De regulă în cadrul activității școlare este nesigur, dependent, lipsit de inițiativă. Din punct se vedere al temperamentului este un copil hipersensibil, interiorizat, retras, nesigur, anxios.
Vizând purtarea în general a copilului R.G. se poate spune că este cuviincioasă, bună, abaterile comportamentale în mediul școlar fiind foarte rare.
Colegii de clasă îl percep ca fiind preocupat mai mult de sine, individualist, și uneori egoist. Uneori relaționează cu unii dintre colegi, dar este foarte supărăcios și sensibil. Nu obișnuiește să respecte regulile grupului și de aceea se integrează foarte greu într-o activitate școlară care are ca modalitate principală de desfășurare activitatea în grup.
Datorită neglijării, a atmosferei și climatului educativ intrafamilial marcat de dezacorduri puternice între părinți și conflicte puternice, R.G. este timorat și reținut atunci când trebuie să relaționeze cu cei din jur.
Stare de sănătate este relativ bună, copilul nesuferind până în prezent de boli cronice, dar are niște eczeme la nivelul cutanat datorită lipsei igienei corporale corespunzătoare.
3. Prezentare problemei
Copilul R.G., născut pe 14. 04. 1996, locuiește împreună cu părinții săi și cu cei patru frați în comuna X, județul Iași. Cu toate că are zece ani, băiatul este în clasa a II-a, repetând de două ori clasa I, fiind neglijat de către părinții săi atât educațional cât și fizic. Uneori părinții folosesc și pedeapsa corporală pentru disciplinare copilului.
Părinții copilului, respectiv R.R.(32 ani)-mama și R.V.(35ani) sunt fără ocupație. Tatăl copilului este cunoscut în comuna X ca frecvent consumator de alcool, cu un comportament antisocial, recalcitrant și un părinte iresponsabil. Din această cauză nu reușește să își găsească un loc de muncă stabil și muncește prin sat cu ziua pentru a avea bani pentru alcool și țigări. De multe ori ia și din banii copiilor ( alocațiile acestora). Când consumă alcool în mod exagerat R.V. devine violent, iar R.R. împreună cu cei cinci copii este nevoită să se adăpostească pe la vecini, până ce acestuia îi trece accesul de furie.
Mama minorului R.G. face tot posibilul în limita posibilităților să aibă grijă de cei cinci copii ai săi și să îi ferească de eventualele manifestări violente provocate de consumul exagerat de alcool, din partea tatălui. Ea susține că se înțelege bine cu soțul ei, chiar dacă acesta bea cam des și este uneori violent. Susține că soțul bea din cauză că este supărat că nu reușește să își găsească un loc de muncă. Din punctul ei de vedere copiii nu sunt în pericol, pentru ca agresivitatea soțului este mai mult de natură verbală și are tendința să spargă geamurile, să izbească diferite obiecte, calmând-se repede. După spusele mamei foarte rar tatăl folosește pedeapsa corporală împotriva copiilor.
4. Educația
Copilul R.G. este elev în clasa a II-a. Învățătorul a declarat că este un copil cu inteligența sub limită și că i-a spus mamei că ar fi necesar să meargă cu el la COMISIA PENTRU PROTECȚIA COPILULUI, pentru orientarea școlară a elevului. În acest sens este nevoie de certificatul de expertiză și orientare școlară pentru a se lucra cu elevul R.G. după curriculum adaptat, evitându-se astfel situația de repetenție.
5. Prezentarea familiei
MAMA
Numele și prenumele: R.R.
Locul și data nașterii: Iași, 1974
Domiciliul legal: comuna X
Stare civilă: căsătorită
Studii: 10 clase
Profesia/ ocupația: fără ocupație
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă.
Elemente personale semnificative: familia ei nu a fost de acord să se căsătorească cu R.V., de aceea a întrerupt orice legătură cu ea. Își iubește foarte mult copiii și este deschisă să primească sprijin pentru rezolvarea anumitor situații.
TATA
Numele și prenumele: R.V.
Locul și data nașterii: comuna X, 1991
Domiciliul stabil: comuna X
Starea civilă: căsătorit
Studii: 10 clase
Profesia / ocupația: fără ocupație
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă
Elemente personale semnificative:
consumator de băuturi alcoolice;
agresiv verbal și uneori violent când este în stare de ebrietate;
când nu consumă băuturi alcoolice este apropiat de copii și nu este violent cu ei;
nu consideră că educația copiilor este importantă deoarece: „ …tot la coada vacii ajung…”
FRAȚII
6. Informații sociale și familiale
Istoric familial
Familia copilului face parte din categoria familiilor legal constituite, părinții acestuia fiind căsătoriți de 12 ani. Ei au împreună cinci copii, cel mai mare având 10 ani, iar cel mai mic copil 1 an.
Din cele relatate de mama copiilor, doamna R.R., în primii sase, șapte ani de căsătorie raporturile dintre ea și soțul ei erau armonioase , de înțelegere. După nașterea celui de-al treilea copil au început să apară conflicte intrafamiliale. Aceste s-au accentuat cu timpul, conform spuselor mamei, datorită consumului de alcool, al gradului mare de sărăcie și al numărului mare de membri ai familiei.
Agresivitatea tatălui este mai mult de natură verbală pe fondul consumului de alcool. Violența acestui se îndreaptă mai mult asupra obiectelor din locuință. Când apar astfel de situații R.R. obișnuiește să se adăpostească la bunicii paterni împreună cu cei cinci copii, până ce R.V. își revine din beție. De obicei regretă cele întâmplate și promite că nu se va mai repeta, dar bineînțeles că nu se ține de cuvânt.
Datorită faptului că R.V. nu avea un loc de muncă stabil și mama copiilor nu lucra, familia R. a apelat la autoritățile locale pentru a-i sprijini material. Familia a fost sprijinită în acest sens timp de trei luni, dar tatăl copiilor a vândut majoritatea bunurilor primite pentru a-și procura băutură și țigări.
Relațiile interpersonale în cadrul familiei
În aparență climatul familial este normal cu raporturi punctate de conflicte mici și trecătoare, însă când R.V. consumă băuturi alcoolice climatul familial devine tensionat, caracterizat prin grave conflicte, abuz emoțional asupra copiilor, și rare ori agresivitate fizică față de aceștia.
Bunicii paterni locuiesc în apropiere. Relațiile de comunicare și interacțiunea cu aceștia din urmă sunt favorabile, pline de căldură umană, copiii refugiindu-se uneori la ei.
Bunicii materni locuiesc într-o localitate învecinată. Ei nu au fost de acord cu relația fiicei lor, iar când aceasta a hotărât să se căsătorească cu R.V. au întrerupt orice relație cu aceasta.
7.Situația material- financiară
Condiții de locuit
Familia R. locuiește într-o casă modestă cu două camere. Aceste nu sunt mobilate corespunzător, iar casa atât în interior cât și în exterior are un aspect neîngrijit.
Situația financiară
enitul familiei este asigurat din alocațiile copiilor și unele sume de bani obținute în urma prestării diferitelor activități în gospodăriile altor săteni de către R.V.(venituri ocazionale).
8. Genograma
9. Harta Eco
10. Planul de acțiune
Scopul:
Diminuarea gradului de neglijare educațională și fizică asupra copilului în cadrul intrafamilial
Implicarea copilului R.G. în activități extrașcolare pentru creșterea stimei de sine și îmbunătățirea relaționării cu ceilalți colegi
Obiective pe termen scurt, mediu, lung
Pe termen scurt:
Efectuare unui examen psihologic pentru a evalua starea psihică a copilului.
Puncte slabe:
Refuzul tatălui de a lăsa copilul pentru efectuare examenului medical și psihologic.
Riscul ca mama să nu poată merge cu R.G. la spital din cauza lipsei banilor și pentru că nu ar avea cu cine să lase ceilalți copii.
Puncte tari:
Mama este de acord cu evaluarea medicală și psihologică a copilului pentru a putea să obțină certificatul de încadrare a copilului într-un grad de handicap beneficiind astfel de alocație dublă pentru copil și orientarea școlară corespunzătoare a acestuia.
b)Pe termen mediu:
Îndrumarea părințiilor pentru întocmirea dosarului necesar obținerii certificatului de încadrare a copilului într-un grad de handicap
Favorizarea a bunei legături dintre școală și familia R. prin conștientizarea părinților a importanței educației pentru viitorul unui copil.
Puncte slabe:
Tatăl copilului R.G. este total dezinteresat de situația școlară a copilului său.
Puncte tari:
Mama copilului prezintă interes pentru situația școlară a acestuia și dorește să fie ajutată pentru a demara demersurile necesare obținerii certificatului de încadrare a copilului într-un grad de handicap.
c) Pe termen lung:
Încadrarea copilului în activitățile extrașcolare
RAPORT DE ÎNTREVEDERE (1)
Data:17. 04. 2006
Durata: 45 minute
Persoanele care au participat la întrevedere:
Învățătorul elevului R.G.
Studentul practicant.
Copilul R.G.
Părinții copilului
Locul: locuința familiei R.
Scopul: identificarea problemelor cu care se confruntă familia R. și realizarea evaluării psio-pedagogice a copilului
Obiective:
Condițiile de locuit ( dacă elevul are camera lui, masa lui de lucru; curățenia, ordinea); dacă copilul are un loc special amenajat pentru rechizitele școlare; dacă are aparat de radio sau televizor și dacă sunt plasate astfel încât să nu împedice elevul în pregătirea lecțiilor.
Observații asupra activității copilului R.G. ( învățătura, ocupații în timpul liber, munca în gospodărie); dacă se respectă programul zilnic indicat de către școală.
Ce relații par a fi între copil și ceilalți membri ai familiei; atitudinea generală a copilului în timpul vizitei; atitudinea părinților față de învățătură.
Probleme noi care apar în legătură cu R.G., cu prilejul întrevederii.
Observații:
Copilul R.G. nu are o cameră a sa și nu are o masă de lucru; rar când scrie ceva folosește masa din bucătărie.
Condițiile de locuit sunt precare; casa nu este.
Tatăl a fost reticent la începutul întrevederii, dar pe parcurs a devenit mai comunicativ.
Mama a fost deschisă de la început și dispusă se ofere toate informațiile necesare.
Copilul R.G. este foarte apropiat de mama sa și mult mai distant față de tatăl său care la un moment dat a vrut să-l trimită afară.
Copilul R.G. este implicat în muncile gospodăriei, iar uneori mai merge și cu tatăl său la muncă.
Pe parcursul întrevederii copilul R.G. a fost retras și la intervenția mamei a răspuns la întrebările adresate.
FIȘĂ DE OBSERVAȚIE (1)
Caracteristicile copilului: R.G.
Observate de: student, Ciumală Ramona
Perioada de observație: prima întâlnire
Indicații: sunt enumerate caracteristicile psihoindividuale ale copilului observat.
Caracteristicile psihoindividuale observate:
Ținută adecvată
Adesea trist
Timid și retras
Necomunicativ
Ascultător
RAPORT DE ÎNTREVEDERE (2)
Data: 20.04. 2006
Durata: 30 minute
Persoanele care au participat la întrevedere:
Consilierul educativ al școlii;
Studentul practicant;
Copilul R.G.
Mama copilului.
Locul: cabinetul consilierului educativ din cadrul școlii
Scopului: Identificare eventualului abuz fizic asupra copilului de către tata.
Obiective urmărite:
Determinarea climatului intrafamilial, în general.
Constatarea dacă pedeapsa corporală este o metodă des folosită pentru disciplinarea copilului R.G.
Observații:
Antrenarea copilului în activitățile educative desfășurate cu clasa;
Pedeapsa corporală nu este o metodă educativă folosită în mod frecvent de către tatăl copilului.
Climatul familial este un climat tensionat și conflictual atunci când R. V. consumă alcool.
FIȘĂ DE OSERVAȚIE (2)
Caracteristicile copilului: R.G.
Observate de: student [anonimizat] de observație: trei zile
Indicații: elevul este observat în mediul școlar, urmărindu-se comportamentul acestuia atât în timpul orei, cât și în recreație
CARACTERISTICILE PSIHOINDIVIDUALE OBSERVATE
11. Principii etice aplicate cazului:
Respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
Egalitatea șanselor și nediscriminarea;
Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaților părintești;
Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
Respectarea demnității copilului;
Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate;
Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil.
12. CONCLUZII
R.G. este un copil neglijat din punct de vedere educațional și fizic în cadrul intrafamilial. Tatăl copilului este indiferent față de situația sa școlară, sprijinul pentru ajutorarea lui R.G. venind din partea mamei.
Condițiile de locuit sunt precare: copilul nu are camera lui, masa de lucru pentru pregătirea temelor.
Copilul R.G. muncește atât în gospodăria familiei, cât și în gospodăriile altor oameni( împreună cu tatăl său).
STUDIU DE CAZ (3)
1. Date de identificare ale copilului
Nume: P
Prenume: E
Sexul: feminine
Data și locul nașterii: 1996, Iași
Vârsta: 10 ani
Rangul nașterii: 2
Domiciliul stabil: comuna X
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea: română
2. Prezentarea problemei
Prezentul caz a fost identificat la școală de către învățătorul lui P.E., în urma faptului că fetița și-a schimbat pe parcursul ultimilor două luni foarte mult comportamentul manifestat în mediul școlar. Din copilul comunicativ și vioi, a devenit treptat tot mai retrasă și introvertită; la cel mai mic incident cu unul dintre colegi plângea și se simțea nedreptățită de toată lumea. De altfel s-a remarcat și faptul că P.E. a început să lipsească în mod frecvent de la cursuri și se prezenta cam neglijent îmbrăcată.
Rezultatele școlare ale fetiței s-au înrăutățit în mod considerabil. Dacă acum trei luni calificativul predominat era cel de bine, acum aceasta a înregistrat calificative de suficient și insuficient.
Prin conversație s-a aflat motivul schimbării comportamentului, precum și a situației școlare a copilului. Mama sa este plecată de ceva timp de acasă cu cei doi frați ai săi mai mici la bunicii materni. După spuse fetiței mama a plecat datorită numeroaselor certuri cu tatăl său care obișnuiește să consume băuturi alcoolice. Un alt motiv al neînțelegerilor apărute, ar fi bunica paternă care nu o prea suportă pe mama sa.
După plecarea mamei sale P.E. s-a simțit părăsită și suferă pentru că nu și-a mai văzut de mult timp frații mai mici. Tatăl său fiind plecat la serviciu aproape toată ziua, ea rămâne cu bunica. Aceasta o solicită foarte des să o ajute în treburile gospodărești, pentru pregătirea școlară, fetiței îi rămâne foarte puțin timp.
P.E. plânge foarte des și îi lipsește foarte mult afectivitatea din partea mamei. Emoțional este foarte puțin atașată de tatăl ei și de bunica paternă.
3. Istoricul dezvoltării psiho- individuale
Copilul P.E. crește într-o familie legal constituită, de doisprezece ani. Pe fondul
consumului de alcool și a neînțelegerilor apărute, mama minorei a părăsit domiciliul conjugal împreună cu frații mai mici ai fetiței. Mama minorei, P.V. s-a întors în casa părinților ei de aproape trei luni, într-o localitate învecinată, lăsând-o pe minora P.E. în grija tatălui și a bunicilor paterni, pe motiv că ea este cea mai mare. Din această cauză fetița suferă foarte mult și a înregistrat un regres școlar considerabil. P.E. suferă de o depresie ușoară care este vizibilă datorită schimbării comportamentului ei în mediul, școlar după plecarea mamei de acasă.
P.E., are dezvoltare fizică corespunzătoare vârstei cronologice, o inteligență normală, este o persoană comunicativă, veselă care relaționează foarte ușor cu cei din jur. După plecarea mamei a devenit neîncrezătoare în forțele proprii, timorată, puțin comunicativă, mereu preocupată de teama de a nu greși, de a nu supăra pe nimeni.
Funcțiile psihice sunt corespunzătoare vârstei, atenția se captează și se menține satisfăcător, memoria este corespunzătoare vârstei. Fetița prezintă o bună capacitate de reprezentare mentală a situațiilor concrete, de a le ordona logic și temporal, operațiile gândirii sunt dezvoltate corespunzător, în mod special analiza și sinteza.
Datorită faptului ca mama a părăsit domiciliul împreună cu cei doi frați și pe ea a lăsat-o în grija tatălui, se observă că P.E. este frustrată, îi este distrus sentimentul de siguranță. Nu este o manifestare pe față a disperării, ea devenind introvertită și puțin comunicativă, stăpânită de sentimente de ură și revoltă.
Stare de sănătate este relativ bună, copilul nesuferind până în prezent de boli cronice. În prezent prezintă o „ viroză respiratorie”, beneficiind de medicamente necesare vindecării.
4. Educația
Copilul P.E. este elevă în clasa a III-a, disciplina preferată fiind muzica. Rezultatele școlare ale fetiței erau satisfăcătoare înainte ca mama să părăsească domiciliul, dar momentan situația școlară este nesatisfăcătoare. Din copilul activ care era înainte a devenit pasivă în timpul orelor și așteaptă să fie solicitată pentru a da un răspuns. În timpul orelor are o purtare în general corectă, cuviincioasă și bună. În ceea ce privește conduita în grup și integrarea socială a elevei, aceasta este mai mult retrasă, rezervată, izolată, puțin comunicativă. Participă la activități de grup numai dacă este solicitată. Din această cauză colegii o percep în ultimul timp ca fiind preocupată mai mult de sine, individualistă și egoistă.
De cele mai multe ori vine la școală cu temele nerezolvate, motivând că nu a avut timp să le facă pentru că a trebuit să o ajute pe bunica sa la treabă.
5. Prezentarea familiei
MAMA
Numele și prenumele: P. N.
Locul și data nașterii: Iași, 1976
Domiciliul legal: comuna X
Starea civilă: relație legal constituită- căsătorită ( separați)
Studii: 10 clase
Profesia/ ocupația: fără ocupație
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă
Elemente personale semnificative: evoluție normală în familia de origine; dorește să locuiască împreună cu cei trei copii și chiar cu soțul, dacă acesta își schimbă comportamentul la părinții săi.
TATĂL
Numele și prenumele: P.P.
Locul și data nașterii: Iași, 1971
Domiciliul stabil: comuna X
Starea civilă: relație legal constituită- căsătorie (separați)
Studii: Școala profesională( curs de calificare la locul de muncă)
Profesia / ocupația: mecanic auto
Loc de muncă: SC. …….S.A.
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă.
Elemente personale semnificative: consumator de băuturi alcoolice; provine dintr-o familie normală; este dependent de mama sa și în orice hotărâre pe care o ia ține cont de părerea ei; este navetist, lucrând la un atelier mecanic din Iași având foarte puțin timp să se ocupe de familie( de multe ori lucrează sâmbăta, dar și duminica în particular)
FRAȚII
4. Informații sociale și familiale
Istoric familial
Familia P. s-a constituit în anul 1995 și au împreună trei copii, cel mai mare având 9 ani, iar cel mai mic trei ani. Datorită conflictelor repetate P.N., mama copiilor a părăsit locuința împreună cu doi dintre copii de aproximativ trei luni. Tatăl copiilor lucrează în Iași și nu are timp să se ocupe de minora P.E. prea mult. Aceasta rămâne în grija bunicii paterne care locuiește în aceeași curte cu familia P. de aproape cinci ani. După spusele tatălui minorei un motiv al conflictelor din familie era și mama sa care nu se înțelegea prea bine cu soția lui. P.P. este convins de faptul că va rezolva cu bine situația apărută, când vor reuși să finalizeze casa care o au în construcție și familia sa se va muta în propria locuință. De asemenea este conștient că a exagerat în ultimul timp cu consumul de alcool ceea ce a făcut ca relațiile intrafamiliale să fie tensionate și conflictogene.
Relațiile interpersonale în cadrul familiei
În familie înainte de plecarea mamei copiilor, exista un climat tensionat, caracterizat prin numeroase conflicte, abuz emoțional asupra copiilor și mamei și uneori chiar violență domestică.
Bunica paternă, care locuiește în curte cu familia P. nu se înțelege bine cu nora sa pentru ca susține cu nu știe să-și educe copiii, lăsând-i să facă „tot felul de obrăznicii fără să-i pedepsească”. Acest lucru o deranjează foarte mult pentru că este o persoană în vârstă și bolnavă și are nevoie de foarte multă liniște.
Mama copiilor, P.N. contactată telefonic de asistentul social de la Primărie spune că nu este de acord să se întoarcă în locuința soacrei ei și că îl acceptă pe soțul ei să vină cu fetița la mama ei, până își vor termina propria locuință, bineînțeles și cu condiția ca soțul ei să renunțe la consumul de alcool în mod exagerat.
P.N. este afectată de faptul că a trebuit să despartă copiii, dar motivează cu nu a putut să o ia și pe P.E. deoarece aceasta este la școală și nu ar vrea să o întrerupă în timpul anului școlar de la ore sau să o schimbe la o altă școală. Nu a reușit să păstreze legătura cu fetița pentru că mama sa a fost foarte bolnavă și nu a putut părăsi locuința pentru un timp mai îndelungat, dar va face tot posibilul să o viziteze.
7. Situația material- financiară
Condiții de locuit
Familia P. locuiesc într-o anexă a locuinței părinților lui P.P., formată din două camere, care sunt îngrijite și mobilate corespunzător. Spațiul însă este mic pentru cei cinci membrii ai familiei.
Situația financiară
Veniturile familiei sunt reprezentate de din salariul lui P.P. și din alocațiile copiilor. Aceste sunt completate și du unele venituri suplimentate din diferite comenzi obținute de P.P. după programul de lucru.
8. Genograma
9. Harta Eco
10. Planul de acțiune
Scopul:
Diminuare neglijării educaționale și emoționale asupra copilului
Interzicere pedepsei corporale asupra copilului
Obiectivele pe termen scurt, mediu, lung
Pe termen scurt:
Facilitarea întâlnirii dintre mama și copil pentru a-i explica că nu a fost părăsită.
Îmbunătățire situației școlare prin oferirea de sprijin emoțional și suplimentar pentru rezolvarea sarcinilor de învățare pentru evitarea unui eventual eșec școlar( corigența ).
Puncte slabe:
Riscul ca mama să refuze să se deplaseze la școală sau să viziteze fetița cât mai devreme posibil pentru a i se explica exact în ce situație este aceasta și pentru a-i explica fetiței că nu a părăsit-o.
Posibilitatea ca învățătorul clasei să fie deranjat de sprijinul oferit copilului de un alt cadru didactic.
Puncte tari:
Tatăl este de acord ca mama să vină să-și viziteze copilul și chiar se oferă să faciliteze această întâlnire insistând cu telefoane date soției în acest sens.
a)Pe termen mediu:
Îndrumarea părinților către un consilier pentru a depăși momentul de criză prin care trec momentan.
Îndrumarea copilului către un psiholog pentru evaluarea stării psihologice a copilului.
Puncte slabe:
Refuzul mamei de a consulta un consilier pentru rezolvarea situației motivând lipsa de timp.
Tatăl să nu ducă copilul la psiholog considerând ca acest lucru nu este o prioritate, fiind alte situații mai urgente de rezolvat.
Fetița să nu fie de acord să meargă la un psiholog.
Puncte tari:
Tatăl este deschis și cooperează, dorind să fie ajutat pentru a-și convinge soția să se întoarcă și să depășească situația de criză prin care trece familia sa.
Pe termen lung:
Includerea copilului în activitățile extrașcolare.
RAPORT DE ÎNTREVEDERE
Data: 5. 05. 2006
Durata: 30 minute
Persoanele care au participat la întrevedere:
Asistentul social de la Primărie;
Studentul practicant;
Copilul P.E.;
Tatăl copilului;
Bunica copilului.
Locul: locuința lui P.E.
Scopul: identificarea problemelor cu care se confruntă familia P. și completarea fișei de caracterizare psiho- pedagogice a copilului.
Obiective:
Identificarea stării generale a copilului;
Identificarea și intervenția în privința relațiilor dintre părinți și copil;
Evaluarea nevoilor sociale și materiale ale familiei;
Evaluarea psiho-pedagogică.
Observații:
Starea psihologică generală a copilului nu este bună. Aceasta s-a schimbat foarte mult după plecarea mamei, acest lucru fiind confirmat atât de bunica paternă, cât și de tatăl fetiței.
Relațiile dintre tată și fetiță nu sunt foarte apropiate, acesta recurgând și la mici pedepse corporale când consideră că fetița greșește cu ceva. Și bunica fetiței este de acord cu folosirea bătăii pentru că are convingerea ca doar de vărguță ascultă copiii.
Nevoile materiale ale familiei sunt în mare parte satisfăcute. Cu toate că fetiței nu îi lipsesc rechizitele necesare pentru școală, aceasta nu are amenajat un spațiu adecvat pentru efectuarea temelor. În camera unde își pregătește temele ( foarte rar, pentru că nu este verificată de nimeni și dacă bunica o trimite să învețe ea spune că nu are de învățat și nici teme de scris) este așezat și televizorul. P.E. petrece foarte mult timp în fața televizorului după spusele bunicii.
11. Principii etice aplicate cazului
Respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
Egalitatea șanselor și nediscriminarea;
Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
Respectarea demnității copilului;
Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, tinând cont de vârsta și gradul său de maturitate;
Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
Asigurarea protecției împotriva neglijării și abuzului.
12. Concluzii
În urma intervenției asistentului social s-au observat schimbări atât în comportamentul,
copilului cât a celorlalți membrii ai familiei:
P.E. a început să se implice în activitățile extrașcolare și să fie cât de cât comunicativă cu unii dintre colegii săi de clasă.
Mama a venit la școală să-și vadă copilul, să discute cu acesta și să-i explice că nu a părăsit-o.
P.N. a început să creadă că căsnicia ei mai are șanse și că soțul se poate schimba în bine.
P.E. a devenit mai veselă, mai optimistă.
Rezultatele școlare s-au îmbunătățit .
Bunica acordă mai multă atenție pentru situația școlară a fetiței, venind în fiecare săptămână la școală să se intereseze de situația școlară a fetiței.
Relația conflictuală dintre soacră și noră e pe cale să se amelioreze.
FIȘĂ DE OBSERVAȚIE NR. 1
Caracteristicile copilului: P.E.
Observate de: student: Ciumală Ramona
Perioada de observație: prima întâlnire
Caracteristici observate:
ținută adecvată;
adesea tristă;
timidă și retrasă;
comunică doar cu aprobarea tatălui;
negativistă;
temătoare
FIȘĂ DE OBSERVAȚIE NR. 2( ÎN MEDIUL ȘCOLAR)
Caracteristicile copilului: P.E.
Observate de: student: Ciumală Ramona
Perioada observației: pe perioada realizării studiului de caz
Caracteristici observate la început : Caracteristici observate spre finalizarea cazului :
– ținută adecvată; – ținută adecvată;
– mereu tristă; – din ce în ce mai veselă;
– puțin comunicativă; – mult mai comunicativă;
– timidă și retrasă. – cu spirit de inițiativă în grupul de joacă.
STUDIU DE CAZ (4)
1. Date de identificate ale copilului
Nume: C.
Prenume: V. C.
Sexul: masculin
Vârsta: 10 ani
Data și locul nașterii: 1996, Iași
Rangul nașterii: 1
Domiciliul stabil: comuna X
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea: română
2. Prezentare problemei
Prezentul caz a fost identificat la școală, de către învățătorul clasei care a constatat că C.V. a venit de câteva ori la școală cu diferite echimoze și zgârieturi. La o lecție deschisă la care a asistat și directorul școlii s-a remarcat faptul că băiețelul avea un ochi tumefiat, negru și plin de sânge închegat.
Prin conversație s-a aflat motivul „ accidentului” pe care susținea copilul că l-a avut. De fapt C.V. mințea, acoperindu-l pe tatăl vitreg care l-a bătut și care l-a amenințat că „ îl omoară dacă va spune adevărul asupra celor întâmplate cuiva”.
Mama menține o relație de concubinaj cu un bărbat violent, cu care are o fetiță. Tatăl vitreg nu poate să îl suporte pe motiv că este „copil din flori” și îl bătea indiferent de motiv. De mai multe ori venea la scoală bătut și speriat, fiind retras și nedorind să comunice cu nimeni. Dacă era întrebat ce s-a întâmplat invoca tot felul de situații, cum ar fi: că s-a bătut cu unii copii de pe ulița sa, că a căzut și s-a lovit, ca s-a ciocnit cu un alt copil, etc. În urma unor verificări făcute de către învățătorul clasei, s-a descoperit că C.V. mințea. Aceste răspunsuri date de copil păreau suspecte, dar justificate de dorința copilului de a-și acoperi tatăl. Din alt punct de vedere pot fi interpretate și prin prisma faptului că e posibil ca băiețelul să fi ascuns adevărul din frica manifestată față de tatăl său.
În cele din urmă mărturisind că tatăl său îl bătea, a insistat ca el să nu afle că a spus despre ceea ce a discutat cu domnul învățător. Foarte speriat a început să îl roage „ să nu afle tata că îl omoară”. Chiar a insistat să precizeze că el este obraznic și de aceea tatăl său îl bate, și că tatăl său de multe ori este foarte bun cu el, îi cumpără dulciuri și chiar îl ajută și la teme uneori.
3.Istoricul dezvoltării psiho-individuale
Copilul a crescut într-o familie legal constituită, până la vârsta de 5 ani. Pe fondul consumului de alcool și a conflictelor repetate provocate de tată, părinții copilului au divorțat. Tatăl și-a întemeiat o nouă familie. După divorț , copilul a fost încredințat mamei de la vârsta de opt ani. Mama copilului l-a cunoscut pe F, și de atunci menține relație de tip „ uniune consensuală”. Copilul C.V-C., este puternic atașat de mamă și de bunicii materni, merg la sfârșit de săptămână în vizită la aceștia într-o localitate învecinată.
C.V. are o dezvoltare corespunzătoare vârstei cronologice, dispune de o inteligență superioară, este o persoană emotivă, timidă, timorată, prudentă, sensibil, fricos, neîncrezător în forțele proprii. Este puțin comunicativ, își alege cu grijă prietenii, mereu este dominat de teama de a nu greși, de a nu supăra pe nimeni.
În cadrul activităților școlare s-a constatat că nu răspunde la ore de teamă ca răspunsul să fie greșit și ar putea fi pedepsit, de aceea și rezultatele școlare sunt foarte slabe. Disciplina preferată este desenul, în cadrul acestor activități școlare exprimându-și foarte bine sentimentele. La început totul era prezentat în negru, apoi în culori reci. Majoritatea compozițiilor prezintă copaci cu scorburi și un copil care stă ascuns după câte un obiect.
Funcțiile psihice sunt corespunzătoare vârstei, atenția este distributivă, memoria cu toate funcțiile sale este dezvoltată normal. Copilul prezintă o bună capacitate de reprezentare mentală a situațiilor concrete, de ordonare și sistematizare logică și temporală.
Starea de sănătate este relativ bună, copilul suferind de enurezis nocturn.
4. Educația
Copilul C.V., este elev în clasa a IV-a, disciplina preferată fiind desenul. De obicei nu participă la activitățile școlare și la cele extrașcolare. Rezultatele școlare nu sunt corespunzătoare capacității sale intelectuale, ci sub posibilitățile pe care le deține. Cu toate că este un copil timid și puțin comunicativ, poate fi considerat ca un elev adaptat, acomodat și integrat din punct de vedere socio-școlar. Are chiar perioade când este activ la orele de curs și în recreațiile școlare cu ceilalți colegi de clasă.
Îi plac foarte mult și orele de religie. Desenează cu pasiune compoziții cu subiect religios, dar folosește cu preponderență culorile reci.
În cele mai multe cazuri vine cu temele nerezolvate și își uită cărți, caiete acasă. Nu obișnuiește să se afirme pentru a da răspunsuri la cerințele învățătorului, chiar dacă știe răspunsurile corecte; răspunde doar când este solicitat vorbind foarte încet când nu este sigur că va da un răspuns corect.
5. Prezentul familiei
MAMA
Nume și prenume: C.L.
Locul și data nașterii: Iași, 1968
Domiciliul legal: comuna X
Starea civilă: în prezent menține „relație de tip uniune consensuală”
Studii:10 clase( curs de calificare la locul de muncă)
Profesia/ ocupația: croitor
Locul de muncă: S.C………….S.R.L.
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă.
Elemente personale semnificative: a fost căsătorită. Nu menține relații cu tatăl natural al copilului.
TATĂL VITREG
Nume și prenume: G.F.
Locul și data nașterii: Iași, 1967
Domiciliul stabil: comuna X
Starea civilă: în prezent menține „ relație de tip uniune consensuală”
Studii: 12 clase
Profesia/ ocupația: zidar
Locul de muncă: SC…………S.A.
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă.
Elemente personale semnificative:
consumator de băuturi alcoolice;
nu a fost căsătorit;
nu reușește să aibă un loc de muncă stabil, schimbând în ultimii doi ani cinci locații.
FRAȚII
6. Informații sociale și familiale
Istoric familial
Familia copilului face parte din categoria familiilor monoparentale, prin divorțul acestora. Părinții au menținut relație legal constituită timp de patru ani, din această relație a rezultat un copil respectiv, C.V. Datorită certurilor și a scandalurilor ce aveau loc, mama copilului a cerut desfacerea căsătoriei, pe când C.V. avea cinci ani. Ulterior, tatăl copilului și-a întemeiat o nouă familie. La vârsta de opt ani a copilului, mama și-a întemeiat o relație de tip „ uniune consensuală” cu numitul G.F. Din această relație a rezultat o fetiță. De aproximativ doi ani de la decesul fratelui concubinului mamei, respectiv „tatăl vitreg”, a început să consume băuturi alcoolice foarte frecvent, ceea ce a făcut ca relațiile intrafamiliale să fie extrem de tensionate și conflictogene. Astfel, întregul climat a devenit abuziv, copiii suferind uneori agresiuni fizice și emoționale din partea tatălui.
Relații interpersonale în cadrul familiei
În familie există un climat tensionat, caracterizat prin grave conflicte, violență domestică, abuz fizic și emoțional asupra copilului, pe motiv că acesta este „ născut din flori”.
Bunicii paterni sunt decedați, iar bunicii materni locuiesc într-o localitate învecinată. Relațiile de comunicare și interacțiune cu aceștia din urmă sunt favorabile, pline de căldură umană, copiii refugiindu-se adesea la ei. La sfârșit de săptămână C.V. merge frecvent la bunicii materni, unde beneficiază de căldură, armonie sufletească.
7. Situația material- financiară
Condiții de locuit
Părinții copiilor, C.L. și G.F., locuiesc într-un apartament compus din două camere, proprietatea concubinului mamei, fără dependențe( apă și gaz). Locuința este îngrijită și mobilată corespunzător. Apartamentul este situat în așa numita „ casă a specialistului” de înainte de revoluție.
Situația financiară
Veniturile familiei sunt reprezentate de salariile părinților și din alocațiile copiilor. Uneori G.F. mai are venituri suplimentare pentru unele lucrări, dar acești bani sunt consumați pe alcool și țigări.
8. Genograma
9. Harta Eco
10. Planul de acțiune
Scopul:
Interzicerea pedepsei corporale asupra copilului
Reducerea frecvenței abuzului fizic asupra copilului C.V.
Obiective pe termen scurt, mediu, lung:
Pe termen scurt:
Efectuarea unui examen medical complet pentru a se evalua dacă pedepsele fizice administrate au avut repercusiuni grave asupra sănătății fizice a copilului.
Efectuarea unui examen psihologic pentru a evalua starea psihologică a copilului.
Puncte slabe:
Refuzul tatălui de a lăsa copilul pentru efectuarea examenului medical și psihologic.
Riscul ca mama să refuze recunoașterea celor întâmplate, motivând că și copilul este vinovat, dar când și-a dat seama că vom interveni la DGASPC,
ne-a rugat să nu-i distrugem căsnicia, pentru că va face ce e mai bine pentru copil.
Puncte tari:
Mama este de acord cu evaluarea medicală și psihologică a copilului și a promis că se va implica pentru realizarea acestora.
Pe termen mediu:
Consilierea tatălui pentru a-și schimba atitudinea față de familie.
Sancționarea tatălui contravențional de către Poliție la sesizarea efectuată de către conducerea școlii.
Monitorizarea familiei pentru a putea urmări starea generală a copiilor.
Puncte slabe:
Tatăl nu este de acord să participe la sedințele de consiliere.
Copiii și mama vor beneficia de același tratament abuziv din partea tatălui.
Puncte tari:
Copiii sunt puternic atașați și alături afectiv de mamă.
Mama copilului colaborează cu specialiștii și dorește să fie ajutată pentru a-și îmbunătăți relația cu concubinul.
Pe termen lung:
Implicarea copilului și a familiei acestuia într-un subproiect propus pentru Planul de Dezvoltare al școlii.
Puncte slabe:
Izolarea copilului de la activitățile extrașcolare de către tatăl vitreg.
Refuzul tatălui vitreg de a participa la activitățile prevăzute în subpriect .
Puncte tari:
Susținerea afectiv-emoțională din partea mamei, a surorii și a bunicilor materni.
RAPORT DE ÎNTREVEDERE
Data: 10.04. 2006
Durata: 30 minute
Persoanele care au participat la întrevedere:
Directorul, consilierul educativ al școlii, învățătorul copilului;
Asistentul social de la primărie;
Studentul practicant;
Copilul C.V.
Mama copilului.
Locul: cabinetul directorului din cadrul școlii.
Scopul: identificarea problemelor cu care se confruntă familia și realizarea evaluării psiho- pedagogice a copilului.
Obiectivele:
Identificarea stării generale a copilului și a situației școlare a acestuia;
Identificarea și intervenția în privința relațiilor dintre părinți și copil;
Evaluarea nevoilor sociale și materiale ale familiei;
Evaluarea psiho- pedagogică.
Observații:
Mama a mers cu C.V. la controlul medical general și la cel psihologic;
Copilul a fost implicat în toate activitățile educative organizate cu clasa;
Consilierea mamei, fără a fi implicit și tatăl, pe motiv că acesta s-ar fi răzbunat și mai tare pe copii;
Creșterea stimei de sine/încrederii în sine prin valorificarea aspectelor pozitive.
Exprimarea sentimentelor de mâhnire, rușine, revoltă, frică în compoziții artistice și comentarea lor( descătușarea sufletească, acomodarea cu destăinuirea trăirilor sufletești).
11. Principii etice aplicate cazului
Respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
Egalitatea șanselor și nediscriminarea ;
Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părințești;
Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
Respectarea demnității copilului;
Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradului de maturitate;
Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului.
12. Concluzii
În urma întrevederilor avute cu mama aceasta a luat atitudine față de comportamentul
abuziv al tatălui, întrucât s-au putut constata următoarele aspecte:
Mama a învățat să-și apere copilul în situații de furie ale concubinului;
C.V. a învățat să se ferească din calea lui, fără teama că va fi pedepsit;
Rezultatele școlare s-au îmbunătățit, calificativele bune îl bucură pe tatăl vitreg, așa că-i arată orice calificativ primit;
A devenit mai vesel, mai optimist;
Compozițiile realizate la desen au devenit mult mai pline de culoare, căldură, lumină, speranță;
Are prieteni cu care se joacă;
Tatăl vitreg a învățat să-l iubească, se stabilise o relație puternică între tată- mamă- copil- soră.
FIȘA DE OBSERVAȚIE (1)
Caracteristicile copilului: C.V.
Observate de: student: Ciumală Ramona – Lăcrămioara
Perioada de observație: prima întâlnire
Indicații: sunt enumerate caracteristicile copilului observate pe perioada primei întâlniri și comportamentul acestuia în timpul recreațiilor
Caracteristicile observate:
ținută adecvată;
politicos;
adesea trist;
timid și retras;
ascultător;
temător;
cooperant.
FIȘA DE OBSERVAȚIE (2)
Caracteristicile copilului: C.V.
Observate de: student: Ciumală Ramona- Lăcrămioara
Perioada de observație: ultima întâlnire
Indicații: sunt enumerate caracteristicile psiho –individuale ale copilului observate la ultima întâlnire și pe o perioadă de trei zile spre finalizarea studiului de caz, în mediul școlar.
Caracteristicile observate:
ținută adecvată;
politicos;
adesea vesel;
responsabil;
ascultător;
atent;
cooperant;
popular.
STUDIU DE CAZ (5)
1. Date de identificare ale copilului
Nume: M
Prenume: C
Sexul: feminin
Vârsta: 9 ani
Rangul nașterii: 2
Domiciliul stabil: comuna X
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea: română
2. Prezentarea problemei
Minora M.C., în vârstă de nouă ani locuiește împreună cu cei patru frați și cu părinții într-o comună din județul Iași.
Prezentul caz de neglijare a copilului din punct de vedere educațional a fost identificat la școală datorită faptului că eleva M.C. era pe punctul de a abandona școala, fiind expusă și riscului de repetenție. Alarmat de această situație, învățătorul clasei a sesizat conducerea școlii cu privire la acest fapt și asistentul social de la Primărie.
Mama fetiței are probleme de sănătate și se internează des în spital. Copiii rămân în grija bunicilor paterni și a tatălui pe perioada cât mama este la tratament. Familia este depășită financiar de situație, și motivează că M.C. absentează de la școală pentru că nu are cu ce să îmbrace. Nu au nici posibilitatea să-i cumpere rechizitele de care are nevoie fetița la școală.
Din cele relatate de bunica paternă, M.I., tatăl fetiței, consumă des băuturi alcoolice. Când este în stare de ebrietate este agresiv verbal cu membrii familiei și uneori este chiar agresiv fizic cu aceștia. De aceea bunica trebuie să intervină mereu în apărarea copiilor și chiar să intervină pentru ca să nu fie loviți. Cel mai des se întâmplă acest lucru când mama copiilor este internată în spital pentru tratament. Când aceasta este în cadrul familiei M.I. se abține de la consumul de băuturi alcoolice și este aproape un tată model pentru copii.
M.I. este demoralizat din cauza stării de sănătate a soției sale și își găsește refugiul în alcool pentru a depăși situația, fără a conștientiza faptul că astfel își face un rău sie, dar și copiilor care trebuie să suporte comportamentul agresiv al său.
3. Istoricul dezvoltării psiho- individuale
Fetița se află într-o familie legal constituită de 20 de ani. Pe fondul înrăutățirii stării de sănătate al mamei sale, tatăl a început să consume băuturi alcoolice și să fie foarte dur cu copiii săi. Fetița și frații săi mai mici sunt îngrijiți de către bunica paternă, atunci când mama este internată în spital pentru tratament. M.C. este nevoită de multe ori să aibă grijă de frățiorul de trei ani fiind astfel nevoită să absenteze de la școală pe perioade îndelungate care îi pun în pericol situația școlară. Acest lucru poate să-i afecteze chiar promovarea fetiței pentru anul școlar următor. Există riscul unui eșec școlar, și anume repetenția, precum și abandonarea școlii. Fetița este mult atașată de mama sa și suferă enorm pentru că aceasta este bolnavă.
M.C. are o dezvoltare fizică corespunzătoare vârstei cronologice, dispune de o inteligență normală, este o persoană emotivă, timidă, timorată și neîncrezătoare în forțele proprii. Este puțin comunicativă și foarte tristă. Pare un copil prea matur pentru vârsta ei, fiind mereu preocupată de problemele familiei.
În cadrul activităților școlare, înainte de a absenta pe perioade îndelungate, nu prezenta inițiativă și răspundea doar dacă era întrebată. De cele mai multe ori era abătută și neatentă la informațiile care se transmiteau. Purtare în general la școală este corectă, cuviincioasă, bună. Este o bună colegă și de câte ori are ocazia ajută pe cineva. Caută contactul cu grupul, dar se integrează greu, mai ales dacă în grup sunt copii foarte volubili sau dacă cineva din grup o supără spunându-i cuvinte urâte. Disciplina preferată este religia, oră la care nu a întârziat niciodată, spre deosebire de celelalte prime ore din cursul săptămânii la care obișnuiește să întârzie, sau chiar să ajungă pe la jumătatea celei de-a doua ore.
Funcțiile psihice sunt corespunzătoare vârstei, dar are o percepție difuză superficială a materialului de învățare. Memoria este medie, iar imaginația mai mult reproductivă. Are o exprimare ușor greoaie, datorită faptului că are un vocabular redus.
Starea de sănătate este relativ bună, copilul suferind actualmente de o ușoară depresie.
4. Educația
Copilul M.C. este elev în clasa a III-a, obiectul preferat fiind religia. De aproximativ o lună și jumătate, nu a mai frecventat cursurile școlare iar rezultatele școlare înregistrate înainte de a absenta erau foarte slabe. Fetița se află în riscul de eșec școlar prin repetenție și posibil abandon școlar.
Din precizările învățătorului clasei, fetița ar putea recupera conform standardelor minimale impuse și astfel să promoveze, dar cu condiția să frecventeze cursurile școlare. Fetița are situația școlară satisfăcătoare pe primul semestru.
5. Prezentarea familiei
MAMA
Numele și prenumele: M.A.
Locul și data nașterii: Constanța, 1966
Domiciliul legal: comuna X, județul Iași
Starea civilă: relație legal constituită- căsătorită
Studii: Școala profesională
Profesia/ ocupația: casnică
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: starea de sănătate este precară; suferă de diabet zaharat și au apărut unele complicații ale acestei boli
Elemente personale semnificative:
are dese internări în spital;
diabetul zaharat este descoperit de un an;
este o fire puternică și își iubește foarte mult copiii;
starea de sănătate a început să se amelioreze;
TATA
Nume și prenume: M.I.
Locul și data nașterii: comuna X, județul Iași, 1964
Domiciliul stabil: comuna X
Sarea civilă: relație legal constituită- căsătorit
Studii: Școala profesională
Profesia/ ocupația: agricultor
Loc de muncă: –
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă.
Elemente personale semnificative: consumator de băuturi alcoolice
FRAȚII
6. Informații sociale și familiale
Istoric familial
Familia copilului face parte din categoria familiilor legal constituite, de douăzeci de ani. M.C. este al treilea copil, dintr-un număr de cinci copii ai familiei M. De aproximativ un an de zile, mama sa a descoperit că are diabet zaharat în urma unor investigații medicale. Din acel moment tatăl fetiței a fost demoralizat și a început să consume băuturi alcoolice cu o frecvență destul de mare, mai ales când mama lui M.C. este internată în spital. Când este în stare de ebrietate, tatăl fetiței este agresiv verbal, uneori chir fizic față de copii.
Cea care se ocupă pe perioadele cât mama este internată în spital este bunica paternă, care locuiește în aceeași curte cu familia M. Relația dintre fetiță și bunica sa este foarte apropiată, aceasta din urmă dovedind multă căldură sufletească față de nepoții săi.
Pentru că M.I. consumă des băuturi alcoolice, justificând în acest sens boala soției care îl demoralizează, relațiile intrafamiliale sunt foarte tensionate în lipsa soției sale, cu precădere între tatăl fetiței și mama lui.
Întregul climat a devenit abuziv, copiii fiind neglijați de către tată și abuzați emoțional, uneori chiar și fizic.
Relațiile interpersonale în cadrul familiei
În lipsa mamei în familie este un climat tensionat, care se diminuează atunci când aceasta este prezentă, M.I. fiind protector față de soția sa și încercând să facă tot posibilul ca aceasta să-și revină pentru a putea avea grijă de copii.
Bunica paternă locuiește în aceeași curte cu familia M. Relațiile de comunicare și interacțiune dintre aceasta și copii sunt favorabile, pline de căldură umană, copiii ținând foarte mult la ea. Nu același lucru se întâmplă în cazul relațiilor dintre bunica paternă a copiilor și fiul ei M.I., tatăl lui M.C. fiind foarte reticent față de aceasta pentru că nu este de acord cu faptul că îl critică atunci când vine în stare de ebrietate acasă.
Bunicii materni sunt dintr-o localitate de pe lângă Constanța, la distanță destul de mare de nepoți și nu i-au vizitat de aproape trei ani, de la botezul copilului mai mic. Motivul ar fi lipsa resurselor financiare și distanța mare care este de parcurs.
7. Situația material- financiară
Condiții de locuit
Părinții lui M.C. locuiesc într-o casă bătrânească, compusă din două camere și un hol, proprietatea bunicii paterne a fetitei care locuiește și ea în aceeași curte într-o anexă formată dintr-o singură cameră. Locuința are un aspect dezordonat și neîngrijit, atât în exterior, cât și în interior.
Situația financiară
Familia m. Se descurcă foarte greu din punct de vedere financiar, veniturile familiei fiind reprezentate de alocațiile copiilor, pensia de agricultor a bunicii și mici venituri obținute de M.I. din prestarea de diverse munci în gospodăriile consătenilor. Din când în când veniturile familiei sunt completate din bani dați de fratele lui M.I. pentru munca prestată ca cioban de către copilul mai mare al familiei, M.V.
8. Genograma
9. Harta Eco
10. Planul de acțiune
Scopul:
Interzicerea pedepsei corporale asupra copilului
Înlăturarea riscului de eșec școlar a minorei M.C.
Obiective pe termen scurt, mediu, lung:
a) Pe termen scurt:
Frecventarea școlii de către copil pentru evitarea abandonului școlar și îmbunătățirii situației școlare.
Întocmirea fișei de evaluare psiho-pedagocice .
Puncte slabe:
Refuzul tatălui de a lăsa copilul să vină la școală pe motiv care are nevoie de ajutor în supravegherea copilului mai mic din familie.
Riscul ca mama copilului să se simtă din ce în ce mai rău și să nu poată să-și sprijine copilul pentru continuarea anului școlar și încheierea situației școlare.
Puncte tari:
Bunica este de acord ca M.C. să se întoarcă la școală pentru a nu pierde anul școlar și pentru evitarea repetenției.
Posibilitatea ca mama să fie externată curând din spital și să revină în mijlocul familiei oferind sprijin copiilor.
Pe termen mediu:
Consilierea tatălui pentru a depăși stare depresivă datorată stării de sănătate a soției și pentru a-și schimba atitudinea față de familie.
Înștiințarea tatălui asupra repercusiunilor ce pot decurge din faptul că nu-și trimite copilul la școală punându-l să aibă grijă de fratele mai mic.
Depunerea dosarului la primărie pentru a obține un ajutor material sau asigurarea venitului minim garantat.
Puncte slabe:
Tatăl să nu fie de acord să participe la ședințele de consiliere.
Tatălui să nu-i pese de sancțiunile ce pot apărea ca urmare a faptului că nu trimite copilul la școală.
Riscul ca tatăl să folosească ajutorul material pentru consumul de băuturi alcoolice.
Puncte tari:
Copiii sunt puternic atașați de mamă și bunica paternă.
Bunica colaborează cu specialiștii și dorește să fie sprijinită până se întoarce mama copilului din spital.
Pe termen lung:
Implicarea copilului în activități extașcolare.
Puncte slabe:
Refuzul tatălui de a colabora cu școala în acest sens.
Posibilitatea ca M.C. să nu se integrze în grupul de elevi și să refuze să participe la activitățile extrașcolare.
Puncte tari:
Sprijin afectiv din partea bunicii și a mamei.
Ameliorarea stării de sănătate a mamei.
RAPORT DE ÎNTREVEDERE
Data: 28.03.2006
Durata: 30 minute
Persoanele care au participat la întrvedere:
Asistentul social de la primărie;
Învățătorul copilului;
Studentul practicant;
Copilul: M.C.
Tatăl și bunica copilului.
Locul: locuința familiei M.
Scopul: identificarea problemelor cu care se confruntă familia și completarea fișei de
caracterizare psiho-pedagogice.
Obiective:
Identificarea condițiilor de locuit ( dacă copilul are camera lui, masa lui de lucru;
curățenia, ordinea);
Evaluarea nevoilor sociale și materiale ale familiei;
Identificarea și intervenția în privința relațiilor dintre părinți și copil;
Evaluarea psiho-pedagogică.
Probleme noi care apar în legătură cu M.C., cu prilejul întrvederii.
Observații:
Fetița M.C. nu are o cameră a sa și nu are disponibilă o masă de lucru; când
scrie( foarte rar), folosește un scaun.
Condițiile de locuit sunt precare; casa este semimobilată.
Tatăl a fost la începutul întrevederii vizibil iritat, dar pe parcurs s-a calmat și a devenit cooperant.
Bunica a fost foarte deschisă de la început și dornică să discute despre problemele
familiei M. Pentru identificarea unor soluții de rezolvare a acestora.
Fetița M.C. este foarte apropiată de bunica sa și puțin distantă față de tatăl său.
Fetița M.C. are grijă de fratele mai mic și o ajută des pe bunică în treburile gospodărești când mama este internată în spital pentru tratament.
Pe parcursul întrevederii copilul a fost retras și mereu a avut tendința de a se
ascunde după bunica sa .
Tatăl folosește în unele situații bătaia ca metodă disciplinară pentru pedepsirea fetiței.
FIȘĂ DE OBSERVAȚIE
Caracteristicile copilului:M.C.
Observate de: student, Ciumală Ramona
Perioada de observație: prima întâlnire
Indicații: sunt enumerate caracteristicile psihoindividuale ale copilului observat
Caracteristicile psihoindividuale observate:
Ținută inadecvată
Adesea tristă
Timidă și retrasă
Necomunicativă
Ascultătoare
Introvertită
11. Principii etice aplicate cazului:
Respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
Egalitatea șanselor și nediscriminarea;
Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
Respectarea demnității copilului;
Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerație a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate;
12. Concluzii
În urma intervenție realizată, tatăl si-a schimat atitudinea în familie, acest lucru
constatându-se prin observarea următoarelor aspecte:
Tatăl a trimis fetița la școală și chiar a început să o sprijine în rezolvarea temelor;
Face vizite la școală pentru a vedea care este situația școlară a fetiței;
Nu mai folosește pedeapsa fizică ca metodă de disciplinare a fetiței, lucru confirmat de fetiță și de bunică;
Merge și își vizitează soția la spital când aceasta este internată pentru tratament;
M.C. participă la activitățile educative desfășurate la nivel de școală;
Rezultatele școlare s-au îmbunătățit;
Și-a făcut prieteni care o ajută să recupereze materia pierdută și o încurajează foarte mult.
STUDIU DE CAZ (6)
1. Date de identificare ale copilului
Nume: C
Prenume: D
Sexul: masculin
Vârsta: 8 ani
Data și locul nașterii: 1998, Iași
Rangul nașterii: 1
Domiciliul stabil: comuna X
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea: română
2. Prezentarea problemei
Mama a murit la nașterea copilului, iar tatăl când avea 5 ani. Absența figurii materne în perioada în care aceasta este fundamentală pentru formarea unui atașament sigur a determinat apariția angoasei de abandon. Tatăl copilului, datorită unor probleme de sănătate grave și accentuate de alcoolism și inadaptare socio-profesională, a eșuat în încercarea de a prelua o parte din obligațiile de status-rol-matern și de a deveni figura de atașament de care are nevoie copilul. În consecință, atașamentul dezvoltat de copil este de tip evident, acesta manifestând simptomatologia specifică reacției de stres post traumatic: anxietate, etimie negativă( stări depresive corelate cu scăderea randamentului și interesului școlar). Starea de stres post traumatic s-a accentuat în momentul decesului tatălui natural și integrarea copilului în familia substitut, în care acesta se simte mereu neglijat, marginalizat, cu obligații, dar fără prea multe drepturi. De asemenea, „ frații săi” au dezvoltat un puternic complex de rivalitate fraternă. Sancțiunile aplicate de părinții substitut sunt de cele mai multe ori nejustificate.
Situația școlară a copilului este nesatisfăcătoare și nu corespunde nivelui de dezvoltare din punct de vedere intelectul a copilului. A început să lipsească frecvent de la școală, cu toate că părinții îl trimit în fiecare zi la cursuri. Ca urmare a comportamentului copilului, tatăl substitut îl ceartă mereu și chiar uneori îl și bate.
Mama substitut a sesizat că ceva nu este în ordine cu copilul și a dorit să se adreseze unui seviciu specializat, adresându-se pentru îndrumare asistentului social de la primărie. Acesta a îndrumat-o către un serviciu specializat în acest sens.
3. Istoricul dezvoltării psiho-individuale
Copilul a crescut până la vârsta de 5 ani, cu tatăl natural, mama decedând la nașterea lui.
După decesul tatălui( când copilul avea 5 ani), C.D. a fost încredințat familiei surorii tatălui natural, familie care avea proprii copii.
Aspectul vestimentar îngrijit, preocuparea pentru propia imagine oferă primele indicii ale unei procupări a familiei substitut în acest sens. Comportamentul lui C.D. este însă a unui copil neadaptat din punct de vedere social, aceste nerespectând regulile școlare și cele impuse de familie.
Modul de relaționare și mecanismele gândirii sunt dezvoltate conform vârstei, limbajul este corespunzător. Nu manifestă inhibiții în stabilirea relațiilor interpersonale, relaționând facil cu persoane de acceași vârstă și cu cele de vârstă apropiată. Este dornic de conversație, în special pentru a încerca de a domina pe ceilalți.
Funcțiile psihice sunt corespunzătoare vârstei, atenția se captează și se menține satisfăcător, memoria este corespunzătoare vârstei.Copilul prezintă o bună capacitate de reprezentare mentală a situațiilor concretă, de a ordona logic și temporal, operațiile gândirii sunt dezvoltate corespunzător, în mod special analiza și sinteza.
Datorită caracterului autoritar al tatălui substitut și a lipsei părinților naturali, copilul a dezvoltat o serie de comportamente de tip deviant, ca tendința de a lovi colegii dacă este provocat în vreun fel și mecanisme de apărare: minciuna, absenteism școlar.
Starea de sănătate este relativ bună, copilul nesuferind până în prezent de boli cronice. În prezent prezintă diagnosticul de „pneumonie acută”, beneficiind de medicamentele necesare vindecării.
4. Educația
Copilul C.D. este elev în clasa a II-a. Învățătoarea lui a declarat că este un copil inteligent, însă performanțele școlare sunt mult sub potențialul său real. De asemenea, absentează de la școală, motivându-și lipsa prin minciuni. De multe ori deranjează orele, vorbind cu colegii sau atrăgânu-le atenția cu tot felul de gesturi. Nu își scrie temele și nu învață acasă. Îi plac foarte mult orele de educație fizică și mai ales să-și asume rolul de conducător în cadrul unui grup de joacă. Dacă cineva i se opune îl lovește și îi vorbește urât. A fost prins de câteva ori fumând în W.C. de către alți copii. Are tendința de a influența și pe ceilalți colegi, antrenându-i în tot felul de obrăznicii.
5. Prezentarea familiei substitut
MAMA SUBSTITUT ( sora tatălui natural)
Nume și prenume: M.N.
Locul și data nașterii: Iași, 1973
Domiciliul legal: comuna X
Starea civilă: relație legal constituită- căsătorită
Studii: 12 clase
Profesia/ ocupația: vânzător
Loc de muncă: S.C………….S.R.L
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă.
Elemente personale semnificative: evoluție normală în familia de origine.
TATA SUBSTITUT
Nume și prenume: M.R.
Locul și data nașterii: Iași, 1970
Domiciliul stabil: comuna X
Starea civilă: relație legal constituită- căsătorit
Studii: școala profesională
Profesia/ ocupația: muncitor calificat
Loc de muncă: SC………..S.A.
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: relativ bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă.
Elemente personale semnificative: consumator de băuturi alcoolice ocazional
FRAȚII ȘI FAMILIA SUBSTITUT
6. Informații sociale și familiale
Istoric familial
Fmilia C. s-a constituit în anul 1995. În anul 1998, mama copilului a decedat datorită unor complicații apărute în timpul nașterii.C.D. a crescut cu împreună cu tatăl său, până la vârsta de cinci ani, când după decesul tatălui, copilul a fost încredințat familiei surorii tatălui natural, familie care avea proprii copii.
Relații interpersonale în cadrul familiei
Despre bunicii materni nu se cunosc date, iar bunicii paterni sunt decedați. Relațiile copilului cu familia substitut sunt tensionate,iar copiii naturali din familie sunt privilegiați. Tatăl este revoltat de faptul că C.D. ar putea influența în rău pe copiii săi naturali.
7. Situația material- financiară
Condiții de locuit
Părinții substitut ai copilului locuiesc într-o casă compusă din patru camere, proprietate comună a soților, mobilată corespunzător și foarte bine întrținută. C.D. are camera sa cu toate cele necesare pentru pregătirea școlară.
8. Genograma
9. Harta Eco
10. Planul de acțiune
Scopul:
Interzicerea pedepsei corporale asupra copilului.
Ameliorarea situației școlare a copilului prin implicarea acestuia în activitățile educative și îmbunătățirea frecvenței școlare.
Obiective pe termen scurt, mediu, lung.
a) Pe termen scurt:
Îndrumarea părinților către un specialist pentru consilierea acestora;
Efectuarea unui examen psihologic pentru evaluarea copilului din acest punct de vedere.
Puncte slabe:
Refuzul părinților de a a participa la consiliere negând faptul că pedepsele aplicate copilului ar fi ceva grav.
Puncte tari:
Mama substitut a solicitat ajutor pentru rezolvarea acestei situații și este de acord să beneficieze de sprijinul unui specialist în acest sens;
b)Pe termen mediu:
Îmbunătățirea rezultatelor școlare ale copilului, asigurarea frecvenței acestuia la ore și la activitățile educative desfășurate de către colegii săi.
Efectuarea unui examen medical pentru a evalua dacă pedepsele fizice au avut repercursiuni grave asupra sănătății fizice a copilului.
Puncte slabe:
Refuzul tatălui de a supune copilul unui examen medical.
Puncte tari:
Copilul este puternic atașat și alături afectiv de mamă;
Mama copilului cooperează cu specialiștii și dorește să fie ajutată pentru a rezolva starea conflictuală din familie datorată comportamentului lui C.D.
Pe termen lung:
Terapie prin joc și de grup o dată pe săptămână pentru a rezolva problemele negative puternic interiorizate în relația cu tatăl substitut și frații săi;
Includerea în activitățile extrașolare.
Puncte slabe:
Refuzul tatălui de a duce copilul la terapie pe motiv că nu are timp și pentru că o consideră inutilă;
Posibilitate ca rezultatele școlare să nu se amelioreze și scepticismul tatălui în acest sens.
Puncte tari:
Părinții înțeleg că rezultatele școlare se vor îmbunătăți în timp și că trebuie să aibă răbdare căci rezultatele se vor vedea în timp și să nu se opună consilierii și terapiei.
11. Principii etice aplicate cazului
Respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
Egalitatea șanselor și nediscriminarea;
Responsibilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
Respectarea demnității copilului;
Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și gradul de maturitate;
Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
Asigurarea protecției împotriva neglijării și abuzului.
RAPORT DE ÎNTRVEDERE
Data:10.05.2006
Durata: 30 minute
Persoanele care au participat la întrevedere:
Asistentul social de la primărie și învățătorul copilului;
Studentul practicant;
Mama copilului;
Copilul C.D.
Mama copilului.
Locul: cabinetul asistentului social
Scopul: identificarea problemelor cu care se confruntă familia și realizarea evaluării psiho-pedagogice a copilului.
Obiectivele urmărite:
Identificarea stării generale a copilului și a problemelor de sănătate existente;
Identificarea și intervenția în privința relațiilor dintre părinți și copil;
Evaluarea nevoilor sociale și materiale ale familiei.
Observații:
Copilul a avut o atitudine deschisă și comunicativă, povestind că tatăl său îl lovește când face obrăznicii sau ia note proaste la școală; consideră că el este vinovat pentru că îl supără pe tatăl său cu tot felul de obrăznicii, nu învață și lipsește de la școală.
Mama este atașată de copil și dorește să primească sprijin în rezolvarea situației conflictuale din familie din cauza comportamentului lui C.D.
12. Concluzii
Întrvederile au fost centrate pe întărirea pozitivă, exprimarea emoțiilor, creșterea stimei de sine și a respectului față de cei din jur;
Mama a învățat să-și apere copilul în situații de furie ale soțului;
Rezultatele școlare lae copilului s-au îmbunătățit; notele bune îl bucură pe tatăl său, așa că îi arată orice notă bună primită.
Nu mai este atât de agresiv cu colegii săi și frații „vitregi”;
A început să frecventeze zilnic cursurile școlare și chiar să manifeste interes pentru a învăța.
FIȘA DE OBSERVAȚIE ( 1)
Caracteristicile copilului: C.D.
Observate de: student: Ciumală Ramona
Perioada de observație: prima întâlnire
Indicații:sunt enumerate caracteristicile psihoindividuale ale copilului observat
Caracteristici psihoindividuale observate:
Ținută adecvată:
Adesea trist;
Comunicativ;
Negativist;
Cooperant;
Nervos;
Ascultător.
FIȘA DE OBSERVARE A COPILULUI ÎN MEDIUL ȘCOLAR (2)
Caracteristicile copilului: C.D.
Observate de: student: Ciumală Ramona
Perioada de observație: pe parcursul a cinci zile
Indicații: sunt enumerate caracteristicile psihoindividuale ale copilului observate în mediul școlar atât în timpul orei, și mai mult în timpul recreațiilor
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Eșecul școlar este cauzat de neglijarea copilului de către părinți. De multe ori, în aceste cauze există și riscul abuzului asupra copilului în cadrul intrafamilial. Fenomenul neglijării copilului ce prezintă risc de eșec școlar este întâlnit frecvent în cadrul intrafamilial din mediul rural, și de cele mai multe ori nu este conștientizat ca fiind un act ce periclitează dezvoltarea copilului. De asemenea, cu frecvență mare este folosită și pedeapsa corporală ca metodă educativă, disciplinatorie. Părinții consideră că această metodă dă rezultate și este cea mai la îndemâna lor.
Cele mai frecvente cauze ale neglijării și riscului de abuz fizic asupra copilului în cadrul intrafamilialdin mediul ruralpe care le-am întâlnit în investigarea cazurilor prezentate, au fost în mare parte aceleași:
Nivelul educațional scăzut al părinților;
Consumul exagerat de alcool de către unul dintre părinți;
Lipsa locului de muncă, nivelul de trai scăzut, lipsa mijloacelor financiare;
Manifestarea unor stări depresive / boli psihice ale părintelui abuzator;
Manifestarea violenței maritale în cadrul intrafamilial cu implicarea copiilor și apariția abuzului.
În toate cele șase cazuri studiate, neglijarea copilului din punct de vedere fizic,
emoțional, educațional, coexistă cu riscul de abuz fizic prin folosirea cu frcvență mai mare sau mai mică a pedepsei corporale pentru disciplinarea copiilor, precum și cu abuzul emoțional al acestora.
Părinții nu conștientizează consecințele imediate, dar și pe termen lung ale abuzului asupra copilului. Din punct de vedere al neglijării educaționale, părinții au convingerea că educația școlară nu este un lucru important pentru copilul lor, ci mai important este să învețe să muncească de la o vârstă cât mai mică, pentru a se putea descurca mai târziu în viață. De aceea folosesc copilul la munca în gospodărie și în cele mai multe cazuri îi absentează de la școală pentru a avea grijă de frații mai mici cât timp ei sunt plecați la muncă.
Cu cea mai mare frecvență părinții de sex masculin, rămân „fideli” disciplinării fizice/ violente a copiilor și a pedepselor corporale, nelung în considerare existența unor metode alternative. Lipsa unei legături de atașament părinte-copil are de asemenea un rol decisiv în ceea ce privește neglijarea și riscul de abuz fizic.
În majoritatea cazurilor studiate, părinții au fost deschiși colaborării, dar nu au considerat că își neglijează copiii, ci că acest fapt este datorat lipsurilor cu care se confruntă familia. De fapt, ei prin neglijarea unui copil înțeleg, după cum s-a exprimat unul dintre părinți a-l ignora total pe acel copil „ nu-l țin închis într-un coteț ca pe un animal.”
Pentru că nu au fost cazuri de neglijare foarte gravă și existența certitudinii de abuz fizic, intervenția are la bază principiul menținerii copilului în familie și încercarea de a schimba ceva în ceea ce privește mediul familial. Se impune cu necesitate identificarea unor modalități eficiente de intervenție și mai ales de prevenire a abuzului asupra copilului și îndreptarea atenției specialiștilor asupra lucrului cu familia, în vederea schimbării comportamentului părinților, conștientizarea efectelor negative ale abuzului asupra copilului și cooperarea cu serviciile sociale, cu școala în vederea schimbării și creării unui mediu familil favorabil îngrijirii și dezvoltării normale a copilului.
După cum rezultă din cele relatate de-a lungul lucrării, abuzul asupra copilului este o realitate a vieții familiale din România, realitate pentru care serviciile din domeniul respectării și promovării drepturilor copilului trebuie să fie pregătite. Situațiile de viață ale copiilor expuși abuzului nu pot fi rezolvate numai prin măsuri administrative, ci prin o bună colaborare a tuturor instituțiilor unei comunități. Printre aceste instituții se numără și școala, care ar trebui să-și ia rolul în modul cel mai serios posibil, pentru a educa părinții care nu știu să ofere copiilor ceea ce e mai bine pentru ei și pentru viitorul lor. Școala trebuie să colaboreze cu celelalte instituții abilitate și să ofere sprijinul necesar îndeplinirii acestor deziderate.
Propuneri:
Dezvoltarea de servicii sociale alternative de consiliere și suport pentru părinți, care să aibă ca scop prevenirea comportamentelor violente, și în mediul rural;
Dezvoltarea de programe de informare și educare a opiniei publice referitoare la efectele negative ale utilizării pedepsei fizice ca „ metodă de educație”;
Cursuri de perfecționare pentru cadrele didactice, care să aibă ca temă abuzul asupra copilului și modalități de diminuare a efectelor negative de către cadru didactic;
Implimentarea prin colaborare cu școala a unor proiecte pentru copiii victime ale abuzului în cadrul intrafamilial;
Subproiecte pentru care să aibă ca scopuri: creșterea stimei de sine pentru copiii proveniți din medii defavorizate, diminuarea eșecului școlar
( absenteismul, repetenția, etc.);
Implicarea cadrelor didactice în campanii de convingere a opiniei publice asupra promovării disciplinării pozitive ca metodă de educație;
Implimentarea serviciilor de asistență socială, consiliere psihopedagogică în cadrul școlilor din mediul rural.
BIBLIOGRAFIE
Abuzul și neglijarea copilului, Raport al Organizației Salvați Copiii, 2000
ANPCA; UNICEF, România și Convenția O N U cu privire la Drepturile Copilului , Al doilea raport periodic, Editura MarLink, București, 2003
Ciofu, C. , Interacțiunea părinți- copii, Editura Medicală Amaltea, București, 1993
Constantin , Mădălina, Maltratarea copilului – între cunoaștere și intervenție, Editura Lumen , 2004
Coulshed, Veronica, Practica asistenței sociale, Editura Alternative, București, 1993
Copper, David; Ball, Abuzul asupra copilului, Editura Alternative , București, 1993
Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizația Salvați Copii, Organizația Alternative Sociale, Iași, 2002
Guvernul României ,Comitetul Național pentru Protecția Copilului, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului- stadiul aplicării în România, București, 1994
Ionescu ,Ș. , ( coord. ) , Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, Editura Fundației Internaționale pentru Copil și Familie, București, 2001
Ionescu, Ș. , Intervenția în situații de abuz și neglijare a copilului, prelegere în cadrul seminarului internațional Copilul abuzat, Universitate de Vest , Timișoara, 1999
Jourdan- Ionescu, C. și Palicari, G. , Probleme etice , în Ionescu ,Ș. , Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, FICF, București , 2001
Ionescu, Ion, Metodologie sociologică- note de curs, Universitatea ‚’’Al. I. Cuza ’’, Iași, 2001
Irimescu, Gabriela , Asistența socială a persoanelor abuzate- note de curs, Universitatea ’’Al. I. Cuza’’, Iași, 2004
Killen, K. , Copilul maltratat , Editura Eurobit, Timișoara, 1998
Lopez ,G., Violențele sexuale asupra copilului ,Editura Dacia, Cluj- Napoca , 2001
Miftode V. , (coord.), Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare, Editura Lumen, Iași, 2002
Miftode V. , Fundamente ale asistenței sociale , Editura Eminescu, Iași, 1999
Miftode V. , Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen ,Iași, 2003
Muntean , Ana, Violența în familie și maltratarea copilului în Neamțu, G. ,(coord.), Tratat de asistență socială , Editura Polirom, Iași, 2003
Muntean, Ana; Popescu , M.; Popa S. , Victimele violenței domestice: copiii și femeile, Editura Eurostampa, Timișoara, , 2001
Muntean, Ana, Violența domestică și maltratarea copilului, Editura Revoluției din 1989, Timișoara, 1999
Muntean, Ana , Familia și copiii în dificultate- note de curs, Editura Mirton, Timișoara, 2001
Neamțu, G. și Stan D.,(coord. ), Asistență socială . Studii și aplicații, Editura Polirom, 2005
Palicari ,Gina , Maltratarea copilului , Curs CRIPS- Grand Project, Editura Fundației Internaționale pentru Copil și Familie, iunie, 2001
Popa, Smaranda, (coord. ), Abuzul și neglijarea copilului- studii de caz, Autor colectiv: UNICEF/ Fundați Internațională pentru Copil și Familie, 2000
Popescu, M. , Muntean , A. , Violența domestică- de la o realitate importantă la asumarea unei stări de fapt, în Mihăilescu, M. , (coord.), Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, UNICEF, București, 2000
Popescu, V. ;Răduț, M. ,(ianuarie1998), Copilul maltratat, în revista Viața medicală, 420/ 2
Robert- Ouvray, Suzanne, Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001, traducere de Ana Muntean
Roth- Szamoskozi, M. , Protecția Copilului- Dileme, Concepții și Metode, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, 1999
Roth- Szamoskozi, M., Evaluarea situațiilor de maltratare a copiilor, Ionescu, Ș.,(coord.),Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, Editura Fundației Internațională pentru Copil și Familie, București, 2001
Roth- Szamoskozi, M, Protecția copiilor împotriva abuzurilor- între tradiție și inovație în Mihăilescu, I. , (coord. ), Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, UNICEF, București, 2000
Rupeți tăcerea . Identificarea și semnalarea cazurilor de maltratare a copilului – ghid pentru profesioniști ,Timișoara, 2003
Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002, Redacția Centrului de Mediere și Securitate Comunitară , Iași , 2002
Rotariu , T. , (coord.) , Expunerea minorilor la abuz și neglijare în județul Cluj, World Vision, 1996
Spânu, Mariana, Introducerea în asistența socială a familiei și protecția copilului , Editura Tehnică , Chișnău, 1998
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiale (vol. I și II), Editura Polirom, 2002
Șerban, M., Abuzul și neglijarea copilului. Precizări conceptuale și elemente educative cu caracter preventiv, (atr.) în revista Psihologia, vol.12, 2002(mai, iunie, iulie, august, nr.3-4)
Un deceniu de tranziție .Situația copiilor și a familiei în România .Raport editat de UNICEF , 1998
Violența în familie – Studiu având la bază activitatea Centrului Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței în Familie, București, 1998
ANEXĂ
SUB- PROIECT CARE ÎNCURAJEAZĂ PARTICIPAREA ELEVILOR ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚARE ȘI SPRIJINĂ ELEVII DEZAVANTAJAȚI
I. TITLUL: ȘCOALA PENTRU TOȚI
II. JUSTIFICAREA SUB- PROIECTULUI
Reformele sociale , de mai mare sau mai mică amploare, afectează toate palierele societății românești. Efectele negative resimțite la nivelul societății se redimensionează în cadrul familiar ceea ce determina amplificarea fenomenelor de neglijare și abuz asupra copilului.
\Școala, cel mai important sistem educativ, ar trebui să aibă capacitatea de a depista și a interveni în diminuarea neglijării și abuzul asupra copilului în cadrul familiar deoarece în cele mai multe cazuri aceste fenomene conduc spre eșec școlar și, implicit mai târziu generează abandonul școlar și eșecul social.
Lipsa de atitudine a cadrului didactic în a acționa pentru estomparea acestui fenomen înseamnă de fapt o dublă abuzare a copilului. Îl cerți pe copil că a venit cu lecțiile nepregătite .De fapt un educator responsabil ar trebui să –și pună mari semne de întrebare de ce acel copil nu și-a pregătit temele . S-ar putea să descopere că:
– a trebuit să aibă grijă de fratele mai mic;
– tata , mama sau ambii părinți au venit în stare de ebrietate acasă după ce au ridicat ajutorul social și au început să se certe;
– a fost trimis în pădure să aducă lemne; etc.
Familia și școala ar trebui să fie medii propice dezvoltării copilului iar acest lucru poate fi reliefat prin prezentare nevoilor de bază ale copiilor. Acestea sunt de fapt o particularizare , la vârsta copilăriei , a eternelor nevoi umane formulate de Maslow și alți autori.
1.Dragoste și securitate
Prin această nevoie copilul își construiește atașamentul față de părinți. De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitate viitoarelor relații ale adultului: cu colegii , cu prietenii, în propria lui familie. Viața stabilă a familiei , cu continuitate în trecut, prezent și viitor, dă copilului posibilitatea construirii unei identități clare.
Privare copilului de dragoste și securitate îl va modela într-un individ anxios, nesigur, un adult care nu va fi capabil să ofere dragoste celor din jurul său.
2. Nevoia de experiențe noi, de stimulare
Satisfacerea acestei nevoi potențează dezvoltare inteligenței, experiențele fiind condiția dezvoltării mentale.
La vârsta școlarității mici jocul rămâne principala modalitate de explorare a lumii și de dezvoltare a mecanismelor de coping raportate la situațiile provocatoare ale realității.
Astfel copilul își formează lumea lui internă , care este o reflectare a celei externe. Calitatea experiențelor copilului cognitive și afective ,depinde de calitatea adultului care îl asistă. Șansele de experiență și cunoaștere vor fi îngustate de o mamă care este mereu speriată de ce i se poate întâmpla copilului, de un cadru didactic cu atitudine severă și intolerantă față de curiozitatea copilului și cu credința că toți copiii trebuie să învețe aceleași lucru, să aibă aceleași performanțe.
3. Nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile
Toți copiii dispun de un potențial de învățare pe care școala îl poate stimula, recunoscând și apreciind eforturile copilului, sau pe care îl poate transforma în dizabilități de învățare , sancționând mereu eșecurile copilului și comparându-l mereu cu succesele altor copii.
Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine; el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte și să se simtă respectat.
4. Nevoia de responsabilități
Familia este importantă la începutul acestui proces de responsabilizare a copilului. Școala trebuie să- și asume responsabilitatea pe care o are în acest sens și șă aibă un aport deosebit în procesul de dezvoltare a copilului. Studiile au demonstrat că școlile care care cultivă cooperarea între copii, înainte de competiție au cele mai mici incidente de violență și delicvență la copii.
5. Nevoia de relaționare a copilului
Tratarea cu agresivitate este greșeala majoră a adulților, prin care nevoile emoționale, sociale, intelectuale ale copilului pentru o dezvoltare normală sunt neglijate. Neglijarea în cadrul intrafamilial generează eșecul școlar, care în timp conduce spre eșecul social.
Relevanța proiectului în raport cu domeniile propuse
Școala împreună cu familia constituie principalii factori ai educației pentru copil. De aceea aceste medii trebuie să satisfacă nevoile copilului în viața sa personală. Nesatisfacerea lor poate conduce la fenomene nedorite ca:
– abandonul școlar;
– violență crescută în rândul copiilor;
– probleme de adaptare școlară;
– inadaptare socială;
– carențe în dezvoltarea.
Prin satisfacerea nevoilor educaționale la timpul potrivit, adică prin educație și deci prin școală se poate:
– reduce abandonul școlar;
– diminua agresivitatea în rândul copiilor;
– rezolvare inadaptării școlare și sociale;
– oferire posibilității unei dezvoltări normale a copilului.
Acolo unde familia se dovedește a fi deficitară în a oferi condiții normale de formare a copilului, comunitatea este obligată să intervină prin pârghiile pe care le are pentru a ameliorarea efectele negative. Cea mai importantă pârghie pe care comunitatea o deține este școala prin misiunea pe care o are: aceea de a forma tânăra generație conform cerințelor societății.
Prevenire eșecului școlar are importanță majoră pentru :
– reducerea sărăciei dintr-o comunitate;
– ameliorare potențialului educativ al comunității.
III. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE
SCOPUL: Creșterea gradului de motivare școlară pentru elevii proveniți din familii cu climat
tensionat și abuziv pentru copil
OBIECTIVELE:
1. Prevenirea eșecului școlar prin îmbunătățirea rezultatelor școlare și stimularea dezvoltării
unei personalități independente și creatoare pentru un număr de 12 copii;
2. Descoperirea de fiecare copil a propriei identități și formarea unei imagini de sine pozitive
prin implicarea în activități extrașcolare;
3. Diminuarea neglijării și abuzului fizic în cadrul intrafamilial prin ameliorarea potențialului educativ al părinților în acest sens;
4. Diminuarea fenomenului de absenteism școlar la nivelul învățământului primar.
IV. ECHIPA DE PROIECT
Coordonator proiect: Ciumală Ramona- monitorizare, intervenție și evaluare;
Psiholog, consilieri școlari- intervenție și evaluare;
Directorul școlii- monitorizare și evaluare;
Consilierul educativ al școlii: intervenție și evaluare;
Elevi, părinți și cadre didactice: participanți la realizarea proiectului.
Parteneri: școli din mediul urban care au angajați psihologi, consilieri școlari
V. GRUPUL ȚINTĂ
Grupul țintă este reprezentat de elevii care sunt supu;i riscul de eșec școlar, la nivelul ciclului primar. Provin din familii defavorizate din punct de vedere social, și care momentan prezintă un climat abuziv pentru copii.
VI. METODOLOGIA DE INTERVENȚIE
Metode: didactice: dezbaterea, problematizarea, explicația, exercițiul, jocul didactic;
psihologice: interviul, analiza de conținut, consilierea;
Mijloace: afișe, foi, ecusoane, coli de carton, pliante informative, markere;
Forme de organizare: consiliere de grup, activități frontale și individuale, activități extrașcolare.
VII. ANALIZA RESURSELOR
a) Resurse materiale și financiare
b) Resurse temporale: proiectul se derulează timp de 6 luni
VIII. PLANUL OPERAȚIONAL DE ACȚIUNE
Planul operațional de acțiune- durată, etape, activități, acțiuni
IX. EVALUAREA SUB-PROIECTULUI
În Raportul final se precizează o serie de aspecte pozitive și negative, care s-au ivit pe parcursul desfășurării activității.
Aspecte pozitive:
Din punct de vedere psihologic, rezultatele obținute s-au materializat în creșterea gradului de
intercunoaștere reciprocă dintre copii și părinți, a colaborării dintre cadrele didactice, a colaborării
reale dintre cadrele didactice, copii, părinți, a gândirii creative, și mai ales, a motivației intriseci a
copiilor.
Din punct de vedre pedagogic, desfășurarea acestei activități a condus la dezvoltarea unui
climat favorabil care a determinat dezvoltarea încrederii în sine, și în final, la creșterea gradului de
motivare în învățare. Copiii și-au îmbunătățit rezultatele școlare, părinții au conștientizat efectele
negative ale climatului familial abuziv, cadrele didactice au dat dovadă de un grad ridicat de
autonomie în ceea ce privește modul de desfășurare a orelor de curs, punând foarte mult accent pe
tratarea diferențiată a elevilor, atât în procesul de predare, cât și în cel de evaluare.
Aspecte negative
S-a constatat că nu toți părinții au manifestat un real interes față de realizarea activităților
aferente. Unele cadre didactice au dat dovadă de o totală lipsă de implicare.
X. VALORIFICAREA SUB-PROIECTULUI
Se va urmări derularea sub- proiectului și în anii următori, precum și în celelalte școli din
Comună, deoarece s-au obținut o serie de rezultate pozitive pe parcursul desfășurării activității.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Neglijare Si Abuz Asupra Copilului In Cadrul Intrafamilial Mediul Rural (ID: 164111)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.