Violenta In Cuplul Marital

CUPRINS

INTRODUCERE

Toate drumurile individului uman sunt legate de familie chiar dacă în ceea ce privește frecvența și intensitatea acestor legături sunt diferențe mari interindividuale, și totodată diferențe individuale în funcție de vârstă; lăsând la o parte excepțiile individual apare, crește și se dezvoltă în cadrul unei familii , pentru ca la o anumită vârstă să-și creeze o nouă familie în care îndeplinește un nou rol-status.

Prima familie în interiorul căreia s-a născut constituie pentru el familia de origine, iar familia nouă creată de el, devine familia nucleară. Și istoria se repetă de mulți ani, de foarte mulți ani, și la noi și pe alte meleaguri, unele extreme de îndepărtate.

Deși familia constituie elementul fundamental al valorilor sociale (crima discriminare între bine și rău apare in familie), la antipod ea poate deveni un calvar al creuzetului de legături interumane și sociale, al structurării unei personalități anomice și îndoieli permanente mai ales atunci când copii și adolescenții au dubii față de valorile părinților. în final, violența intrafamilială, de anomie familială, care face din familie o instituție anomica în loc de a fi sanogenetică.

Prin tolerarea îndelungată a violenței, în final, aceasta devine o adevărată cale a vieții marcată de riscuri majore, cum ar fi delicventa la vârsta adultă. De aceea, violența intrafamilială (violența intramaritală sau domestică) prin implicațiile sale psihologice, sociologice, medicale și juridice devine o problemă a abordării multidisciplinare. Dar, poate ca în nici un alt domeniu de viață socială, în familie, lumea violenței nu este și lumea evidenței și deci a realității.

Lucrarea de față nu-și propune cercetarea violenței intrafamiliale numai din punct de vedere psihologic. Tratarea devianțelor comportamentale maritale implică în sine și numeroase cunoștințe aparținând istoriei, sociologiei, medicinei și nu în ultimul rând filosofiei.

Violența intrafamilială este o relație existentă în toate colțurile lumii, în toate mediile social-culturale și, din păcate, nu are limite de vârstă. Născută odată cu familia, violența intrafamilială va dispărea, mai mult ca sigur, odată cu aceasta.

Între cele două componente ale speciei umane, bărbatul și femeia, domnește o ostilitate latentă sau ușor vizibilă, ce pare a fi existat dintotdeauna și care poartă masca unor impulsuri neconștiente. Femeia suportă tendința inconștientă a bărbatului de posesiune exclusivă și totală asupra căreia el își poate manifesta o sumedenie de drepturi și interdicții, nu de puține ori umilitoare. Conform lui Jean Delumeau există o bivalentă a comportamentului masculin față de femei, exprimat printr-o oscilație permanentă între extremele de atracție-repulsie, venerație-ostilitate.

CAPITOLUL I. FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

1. Noțiunea de familie

Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putând fi privită atât din punct de vedere sociologic, cât și juridic.

În sens sociologic familia – ca formă specifică de comunitate umană -desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.

În acest interes, se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude.

O încercare de a defini în mod complet familia (cea mai completă, după părerea noastră) a fost făcută de către psihologul V.Lăscuși: „Familia reprezintă subsistemul unei anumite formațiuni social-istorice determinate, cu structură și funcționalitate proprie, celulă de bază a societății, care unește pe soți și descendenții acestora; microgrup social constituit prin căsătorie, cuprinzând persoane înrudite prin uniune, sânge sau adoptare, cu structură specifică, viță comună, gospodărire comună și relații interpersonale de ordin natural-biologic, spiritual-psihologic, moral și juridic".

2. Familia – caractere si funcții

Constituția României din 1991 prezintă caracterele familiei:

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consființită între soți, pe egalitatea și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (art.44 pct.l)

Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie (art.44 pct.3)

Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor ( art.45 pct.1)

Persoanele handicapate se bucură de o protecție specială (art.46 pct.1)

Părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri educația copiilor minori a căror răspundere le revine (art.21 pct.6)

Familia îndeplinește următoarele funcții:

a) Reproducerea populației, perpetuarea speciei umane

Avându-se în vedere mai ales, funcția biologică a familiei, s-au spus că familia este o realitate biologică, prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Această funcție asigură reproducerea populației deoarece fără perpetuarea speciei umane, societatea este de neconceput

b) Funcția economică

Funcția economică a familiei își găsește expresia în ducerea în comun a gospodăriei casnice și comunitatea de bunuri a soților, precum și în ajutorul acordat membrilor ei aflați în nevoie din cauza incapacității de muncă.

c) Funcția educativă

Familia a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor, Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul îngrijind de dezvoltarea și sănătatea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-1 face folositor comunității (art.101 alin.2 Codul Familiei). De asemeni, trebuie subliniat faptul că există o unitate între educația în familie și educația în societate.

3. Noțiunea de căsătorie

Legea folosește termenul de căsătorie în două sensuri.

În primul rând, căsătorie înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. Pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voință al viitorilor soți, dar, odată încheiată ea devine independentă de acest acord de voință pentru a fi cârmuită în întregime de norme egale.

În al doilea rând, căsătoria înseamnă situația juridică, în principiu permanenta, a celor căsătoriți. Această situație juridică este determinată de reglementarea legată privind căsătoria care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei și există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie.

Trăsăturile principale ale ambelor sensuri ale căsătoriei urmează a fi cuprinse în definiția acesteia. Așadar, căsătoria poate fi definită ca fiind uniunea liber consfințită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii.

4. Căsătoria – scop si caractere

Din definiția căsătoriei, mai sus menționată, rezultă caracterele acestea:

– este o uniune liber consimțită, consimțământul exprimat nu trebuie să fie viciat

– este monogamă, acest lucru însemnând că în același timp un bărbat nu poate fi căsătorit decât cu o singură femeie. Sunt posibile mai multe căsătorii, dar succesive

– căsătoria se încheie în formele prevăzute de lege, ea este un act solemn

– căsătoria are un caracter civil, înțelegând că instrumentarea ei este de competența unui organ de stat nu a unuia religios. Ea se poate încheia și religios, dar numai după ce s-a încheiat civil. Căsătoria încheiată în formă religioasă nu produce efecte juridice ci numai de ordin moral;

– se încheie pe viața celor care se căsătoresc, căsătoria putându-se desface în timpul vieții soților prin divorț.

– se caracterizează prin egalitatea soților din toate punctele de vedere

Scopul încheierii căsătoriei îl reprezintă întemeierea familiei. Având în vedere noțiunea de cauză (scop), întemeierea familiei constituie cauza.

5. Drepturile și îndatoririle patrimoniale ale soților

Conform codului familiei soții au obligația de a contribui la cheltuielile căsniciei. Acest lucru se raportează la mijloacele de care dispun soții.

În cadrul unei casnicii, putem împărți bunurile în două categorii: bunuri comune ale soților și bunuri proprii al fiecărui soț.

Bunurile comune reprezintă bunurile dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei. Bunurile proprii ale fiecărui soț sunt reprezentate de bunurile dobândite înainte de căsătorie de către soțul respectiv, precum și bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul prevede că acestea sunt bunuri comune.

O altă categorie de bunuri proprii unui soț, bunuri dobândite în timpul căsătoriei, o reprezintă bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă. Indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoane reprezintă tot bunuri proprii unui soț.

Codul familiei prevede răspunderea soților cu bunurile comune pentru;

– cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune

– obligațiile ce le-au contractat împreună

– obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei.

Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. În cazul desfacerii căsătoriei, bunurile comune se împart între soți conform învoielii acestora. În cazul în care soții nu cad de acord asupra modului de împărțire a acestora, atunci cea care este în măsură să dispună modul de împărțire este instanța judecătorească.

Conform legislației române, bărbatul și femeia au drepturi și îndatoriri egale în căsătorie. Astfel, soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria.

Soții au posibilitatea de a-și păstra numele dinaintea căsătoriei, de a lua numele unuia dintre soți sau numele lor reunite. Una din obligațiile pe care le au soții în timpul căsătoriei, este aceea de a purta numele comun declarat. Numele încheiat de către soți, la încheierea căsătoriei, în fața delegatului de stare civilă, nu va putea fi schimbat, pe cale administrativă, decât cu acordul celuilalt soț.

Statul român oferă, prin legislația existentă, protecția și ocrotirea copiilor și minorilor. Astfel, ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori. Părinții trebuie să ia măsuri la persoana și bunurile copiilor, numai de comun acord. Părinții au obligația de a asigura o bună dezvoltare fizică și psihică a copilului, condiții optime de pregătire profesională și integrare în societate.

Bunurile copilului minor sunt administrate de către părinți, care au și obligația de a-1 prezenta în actele civile până când acesta împlinește 14 ani.

Dacă părinții, prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte , ori dacă educarea învățarea sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România atunci ei trebuie să răspundă în fața instanței judecătorești care, la cererea autorității tutelare va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești.

Chiar dacă instanța judecătorească a dispus decăderea din drepturile părintești, părinții nu sunt scutiți de îndatorirea de a întreține copilul.

În cazul în care legătura dintre părintele decăzut din drepturile părintești și copil nu periclitează creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului, autoritatea tutelară va permite legături personale între părintele decăzut și copil, iar dacă aceste situații nu mai există, instanța judecătorească trebuie să redea părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi. O bună dezvoltare fizică și psihică a copilului, condiții optime de pregătire profesională și integrare în societate.

Bunurile copilului minor sunt administrate de către părinți, care au și obligația de a-1 prezenta în actele civile până când acesta împlinește 14 ani.

Dacă părinții, prin felul de u pagubele pricinuite persoane reprezintă tot bunuri proprii unui soț.

Codul familiei prevede răspunderea soților cu bunurile comune pentru;

– cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune

– obligațiile ce le-au contractat împreună

– obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei.

Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. În cazul desfacerii căsătoriei, bunurile comune se împart între soți conform învoielii acestora. În cazul în care soții nu cad de acord asupra modului de împărțire a acestora, atunci cea care este în măsură să dispună modul de împărțire este instanța judecătorească.

Conform legislației române, bărbatul și femeia au drepturi și îndatoriri egale în căsătorie. Astfel, soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria.

Soții au posibilitatea de a-și păstra numele dinaintea căsătoriei, de a lua numele unuia dintre soți sau numele lor reunite. Una din obligațiile pe care le au soții în timpul căsătoriei, este aceea de a purta numele comun declarat. Numele încheiat de către soți, la încheierea căsătoriei, în fața delegatului de stare civilă, nu va putea fi schimbat, pe cale administrativă, decât cu acordul celuilalt soț.

Statul român oferă, prin legislația existentă, protecția și ocrotirea copiilor și minorilor. Astfel, ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori. Părinții trebuie să ia măsuri la persoana și bunurile copiilor, numai de comun acord. Părinții au obligația de a asigura o bună dezvoltare fizică și psihică a copilului, condiții optime de pregătire profesională și integrare în societate.

Bunurile copilului minor sunt administrate de către părinți, care au și obligația de a-1 prezenta în actele civile până când acesta împlinește 14 ani.

Dacă părinții, prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte , ori dacă educarea învățarea sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România atunci ei trebuie să răspundă în fața instanței judecătorești care, la cererea autorității tutelare va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești.

Chiar dacă instanța judecătorească a dispus decăderea din drepturile părintești, părinții nu sunt scutiți de îndatorirea de a întreține copilul.

În cazul în care legătura dintre părintele decăzut din drepturile părintești și copil nu periclitează creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului, autoritatea tutelară va permite legături personale între părintele decăzut și copil, iar dacă aceste situații nu mai există, instanța judecătorească trebuie să redea părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi. O bună dezvoltare fizică și psihică a copilului, condiții optime de pregătire profesională și integrare în societate.

Bunurile copilului minor sunt administrate de către părinți, care au și obligația de a-1 prezenta în actele civile până când acesta împlinește 14 ani.

Dacă părinții, prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte , ori dacă educarea învățarea sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România atunci ei trebuie să răspundă în fața instanței judecătorești care, la cererea autorității tutelare va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești.

Chiar dacă instanța judecătorească a dispus decăderea din drepturile părintești părinții nu sunt scutiți de îndatorirea de a întreține copilul.

În cazul în care legătura dintre părintele decăzut din drepturile părintești și copil nu periclitează creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului, autoritatea tutelară va permite legături personale între părintele decăzut și copil, iar dacă aceste situații nu mai există, instanța judecătorească trebuie să redea părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi.

CAPITOLUL II.

UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND VIAȚA DE CUPLU

ELEMENTE PRIVIND PSIHOLOGIA CUPLULUI

Înainte de a fi părinți, suntem bărbați și femei, suntem băieți și fete, suntem „masculin și feminin" – două principii complementare care acționează întru armonie. Exprimăm prin natura noastră biologică și psihologică o eternă bipolaritate care permite dialogul mereu reînnoit al sexelor, ca și șansa împlinirii lor, unul prin intermediul celuilalt.

Mereu în căutarea identității și autoîmplinirii, drumul ființei umane către promisiunea fericirii oscilează între hazard și certitudine, între bucuria și suferința regăsirii de sine prin altul, între iluzie și realitate.

Ch. Gelleman (1974) considera că stabilitatea și fericirea cuplului ar fi condiționate de patru factori: dragostea, sexualitatea, căsătoria și copiii. Dacă nu există dragoste, atunci sexualitatea este doar mecanică, igienică, lipsită de căldură și imaginație, sineptă funcție organică ce-1 poate umili sau face să sufere pe celălalt.

Dacă nu există nici dragoste nici sexualitate cuplul realizează un sistem terifiant care corespunde descrierii lui J.P. Sartre „Infernul este celălalt".

Ființa umană manifestă patru pulsiuni vitale ce se cer satisfăcute: nevoia de aer, nevoia de apă și hrană, nevoia de sexualitate și nevoia de siguranță. Dacă nesatisfacerea primelor două nevoi menționate duce la moarte „suprimare fizică și psihică", nesatisfacerea ultimelor două antrenează o formă subtilă de „moarte mentală", mai bine zis o formă de mortificare lentă în chiar „spațiul de trecere al viului", manifestată prin stări depresive și anxietate – veritabile autointoxicări psihice – ce epuizează treptat resursele energetice ale organismului ca întreg biopsihic.

SUBIECȚII PRINCIPALI AI CĂSĂTORIEI

O analiză obiectivă a partenerilor celulei familiale ne indică din start inegalitatea relației bărbat-femeie.

Liantul care stă ( sau care ar fi trebuit să stea ) la baza fiecărei căsătorii este sentimentul de dragoste reciprocă.

Dragostea a fost definită de-a lungul timpului în multe chipuri; reținem și noi câteva definiții. în primul rând Leibnitz spune că dragostea înseamnă a te bucura de fericirea altuia („Amor est gandere felicitate alterius"). Apoi, poetul parnasian francez Treophile Gautier afirmă că iubirea este un egoism în doi („un egoisme a deux"). „Dragostea adevărată este drumul în doi spre un ideal comun", spunea J.D'Hormoy, dar cât de repede se poate întrerupe acest drum când partenerii sunt tentați de propriile lor „ dramuri interioare", la capătul cărora „luminează" în locul idealului comun singurătatea propriului lor Eu.

Manuscrise egiptene datând de mii de ani adăpostesc numeroase poeme de dragoste, poezii în care iubirea-pasiune este evidentă; chiar la vechii greci literatura abundă de războaiele purtate din cauza răpirii unor femei.

Dar realitatea ne prezintă și o altă fațetă a relației bărbat-femeie. Inegalitatea dintre sexe a făcut de-a lungul secolelor subiectul unei întregi literaturi de profil. Chiar și în prezent se face adesea referire, fie la mitul atotputerniciei masculine, fie la necesitatea „eliberării" femeii.

Femeia face parte din categoria persoanelor (împreună cu copiii și cei foarte în vârstă) ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile sale bio-constituționale și psihocomportamentale.

Prin tradiție, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, finețe, activitate ordonată, sentimente deosebite, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligență analitică, aptitudini educaționale. Dar tot prin tradiție imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost devalorizată , bărbații mai ales cei căsătoriți, având drepturi depline inclusiv de aplicare a sancțiunilor bazate pe agresiunea fizică.

Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare, și chiar maltratare, și toate acestea ca urmare a unor norme social-culturale acceptate și promovate de grupurile și microgrupurile de apartenență.

Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme mai ușor agresive până la forme violente, fizic și psihic traumatizante.

Uneori, femeia a trebuit să accepte, conform „comenzii sociale", pedepsirea fizică ( bătaia ) din partea soțului sau tatălui ca pe ceva firesc și normal, alteori a trebuit să accepte completa izolare, acoperirea totală a corpului, inclusiv a feței, alteori a trebuit să suporte consecințele „regulilor" sociale privind conduita bărbatului adoptată pentru deflorarea femeii. Astfel, unele din aceste „reguli" prescriau că femeia trebuia bătută chiar la începutul căsătoriei, ca să știe de „frica bărbatului" toată viața; altele permiteau bărbatului să-și etaleze capacitățile virile în funcție de numărul de zile de convalescență a femeii după deflorare.

Deși ne repugnă sclavia domestică și considerăm o mare nedreptate ca după orele de muncă femeia să se întoarcă acasă și să ia munca de la capăt, gătind, curățind, făcând tot ce trebuie pentru a întreține viața alimentară, igienică, și civilizată a familiei, bine, nu putem să ne mirăm că aceeași femeie își crește băieții în mentalitatea: „ Tu ești băiat, deci poți să mergi în curte să bați mingea, în timp ce surioara ta va sta în casă să o ajute pe mămica!”.

În fond se acceptă de către societate ca femeia să fie condamnată la suferință pentru că se consideră că suferința ar face parte din așa-zisa „ natură feminină".

Desigur că, de-a lungul timpului, transformările sociale și modificările în plan etno-cultural au acționat profund asupra feminității și, respectiv asupra schimbării rolului femeii în societate, precum și a raporturilor dintre feminitate și masculinitate.

Cucerirea unor drepturi egale cu ale bărbatului, accesul femeilor la școlarizare, exercitarea de profesii și divergențele dintre feminitate și masculinitate, în sensul ca feminitatea câștigă pe linia unor caracteristici 'comportamentale: inițiativă, independență, spirit de organizare, îndrăzneală, forță, atitudini și aptitudini de conducere.

CAPITOLUL III. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA FAMILIEI

Scurt istoric

Apărută ca urmare a depășirii condiției omului de conviețuire în ceata primitivă și a reglementării raporturilor sexuale prin prohibirea treptată a incestului și impunerea exogamiei, familia a evoluat odată cu dezvoltarea societății.

De-a lungul timpului au existat mai multe tipuri de familii:

a) FAMILIA PE GRUPE a luat ființă ca urmare a căsătoriei pe grupe. în cadrul ei toate femeile unei ginți erau în mod vital soțiile tuturor bărbaților dintr-o altă gintă, raporturile sexuale fiind interzise doar între frați și surori.

Familia pe grupe a constituit baza apariției ginții matriarhale, în care descendența se stabilea după mamă, numai aceasta fiind cunoscută cu precizie, ea având cuvântul hotărâtor în viața de familie.

b) FAMILIA PERECHE s-a constituit în cadrul familiei pe grupe (prin căsătoria pereche) caracterizată prin conviețuirea unui bărbat cu o singură femeie. Această familie era însă foarte fragilă, relațiile conjugale rupându-se cu ușurință și continuându-se în alte cupluri, situație care a determinat menținerea filiației pe linie maternă.

c) FAMILIA PATRIARHALĂ SAU MONOGAMĂ Odată cu complicarea relațiilor economice și sociale și cu apariția proprietății private asupra mijloacelor de producție se face trecerea de la familia matriarhală la familia patriarhală, caracterizată printr-o mai mare stabilitate deoarece numai bărbatul putea rupe această legătură.

Bărbatul era singurul proprietar al mijloacelor de producție, el asigura existența materială a întregii familii deținând autoritatea supremă asupra soției și copiilor.

Femeia fusese idolatrizată în Comuna Primitivă și în baza ignoranței bărbatului, aceasta neputând să-și explice clar motivul pentru care nașterea de urmași era un apanaj exclusiv feminin. Odată cu aflarea adevărului femeia ocupă în societate o poziție din ce în ce mai insignifiantă.

În Roma republicană, militaristă și naționalistă, femeia (numită și „imbecillitas sexus") trebuia să se supună autorității absolute întruchipate de „pater familias" care era stăpânul patrimoniului, șeful religios al familiei și avea drept de viață și moarte asupra soției și copiilor săi.

Femeia romană nu a avut parte de o soartă mai bună decât odată cu apariția Imperiului Timpuriu. Printr-o căsătorie „sine manu" ea putea să se elibereze de autoritatea lui pater familias. Tot în aceeași epocă, ea câștigă dreptul de a moșteni „ad intestat" o parte din averea soțului. Este înlesnit și divorțul, acesta putând să se producă dacă unul din soți îi cerea celuilalt să părăsească domiciliul conjugal și dacă acesta nu se opunea.

În civilizația ebraică se făceau adesea referiri la textele biblice pentru a justifica social disprețul față de femeie. Liderii religioși au considerat-o oficial „ o ființă păcătoasă menită să fie sclava bărbatului și să-i nască urmași".

Apariția creștinismului nu a adus modificări substanțiale în ceea ce privește statutul femeii. Mai mult exista convingerea religioasă clară și explicită că femeia era „pricina tuturor relelor". De aceea, profeții creștini porunceau femeii „să se supună bărbatului ei, așa cum bărbatul se supune lui Dumnezeu".

Epoca medievală aduce cu sine o oarecare decongestionare în relația bărbat-femeie. Femeia era la loc de cinste în cântecele trubadurilor, moravurile vremii promovând la loc de cinste frumusețea, delicatețea și bunătatea eternului feminin.

În societatea medievală germanică, de exemplu, chiar dacă bărbatul (era vânător și războinic) era considerat superior femeii, aceasta primea aceeași educație, nu era închisă în gineceu, se bucura de aceeași considerație ca și soțul ei, iar acesta îi respecta sfaturile.

Revoluția franceză de la 1789 recunoaște femeii egalitatea cu bărbatul numai în ceea ce privește dreptul la succesiune.

Mai târziu, în epoca napoleoneană, doar femeia nemăritată se bucura de drepturi civile. Femeia măritată pusă la Codul civil(art.ll24) laolaltă cu minorii și nebunii, era considerata proprietatea bărbatului ei, alături de celelalte bunuri materiale. Ea nu-și putea folosi averea decât prin intermediul soțului.

Deși acesta avea dreptul să-și înșele soția( cu condiția ca acest lucru să se petreacă în afara domiciliului conjugal), el putea s-o întemnițeze sau chiar s-o omoare dacă o prindea în flagrant delict de adulter.

Nietzsche scria că „ femeia este o problemă a cărei singură soluție este sarcina". Este bine cunoscut disprețul cu care naziștii tratau femeia, impunându-i faimosul program al celor trei „K" (Kirche, Kinder, Kuhe -Biserică, Copii, Bucătărie).

În orânduirea capitalistă, alături de familia burgheză a apărut (odată cu nașterea unei noi clase sociale) și familia proletară. Acest tip de familie nu poseda decât forța sa de muncă, reprezentând o unitate de consum și nu de proprietate. Întemeierea ei se baza mai puțin pe considerente materiale și mai mult pe sentimentele dintre parteneri.

Participarea femeii în procesul muncii, cu scopul asigurării condițiilor materiale necesare existenței familiei, a condus la eliberarea ei treptată de dependența economică față de bărbat, punându-se în felul acesta premisele egalității între sexe în viața conjugală.

În toate timpurile s-a acceptat ( din punct de vedere social ) ca femeia să fie condamnată la suferință. Majoritatea oamenilor (inclusiv femeia) consideră că suferința ar face parte din așa-zisa „natură feminină".

Recunoaștem în această concepție atât poziția psihanaliștilor freudieni, pentru care femeia este în mod natural masochistă, cât și poziția unor preoți catolici care protestează împotriva ușurării suferințelor nașterii.

Părerea noastră constă în faptul că femeile vor fi inferioare din punct de vedere social bărbaților, numai atât timp cât ele vor continua să accepte mental această mentalitate.

2. Structura familiei

Structura familiei este dată de membrii ei componenți. După numărul generațiilor pe care le cuprind, se disting:

a) FAMILIA LARGĂ (TRADIȚIONALA) cuprinde trei sau chiar patru generații (bunici-părinți-copii sau străbunici-buniei-părinți-copii) sub conducerea unui șef: bărbatul cel mai în vârstă.

Acest tip de familie a devenit în ultimul secol din ce în ce mai restrâns.

b) FAMILIA NUCLEARĂ (SIMPLĂ) este structurată doar din două generații (părinții și copii). în cadrul ei, conducerea revine unuia dintre soți sau amândurora.

Grupul familial reprezintă un cadru specific de „întâlnire" a generațiilor, precum și de confruntare a lor. Existența a două sau trei generații în acest grup este de natură să genereze ceea ce numim „conflictul dintre generații".

Într-un mediu familial sănătos, în care părinții își înțeleg corect sarcinile social-educative, acest conflict nu poate produce contradicții antagoniste și relații încordate (nici între soți și nici între aceștia și copiii lor).

Cum nu peste tot există aceleași norme, tradiții, reguli, obiceiuri, comportamentul familial diferă de la o societate la alta, de la o zonă la alta, ajungându-se uneori la situații paradoxale. Prin urmare, după modul în care societatea acceptă și recomandă tipul de relație matrimonială, familia poate prezenta una din următoarele forme:

a) MONOGAMIA

Cel mai des întâlnită este forma familiei monogame, în cadrul căreia relația maritală este întreținută de un singur soț și o singură soție.

b) POLIGAMIA (un soț cu mai multe soții)

c) POLIANDRIA (o soție cu mai mulți soți)

d) POLIGINANDRIA (mai mulți soți cu mai multe soții)

După cum este cunoscut, în sistemul societal european și în spiritul tradițiilor românești, alte forme decât familia monogamă nu numai că nu sunt acceptate în plan socio-moral, dar sunt sancționate și juridic.

3.Relațiile familiei

Relațiile familiale constau în :

a) Relații natural-biologice care sunt generate de atracția firească către sexul opus, de tendința normală de perpetuare a speciei.

b) Relații spiritual-psihologice se întemeiază pe componenta afectivă a vieții de familie. Ele sunt exprimate în dragostea conjugală (dintre soți), dragostea maternă și paternă ( a mamei, respectiv a tatălui pentru copii), dragostea filială (a copiilor față de părinți) și dragostea frățească.

c) Relații morale din cadrul familiei se exprimă în atitudini și conduite cum sunt: respectul reciproc dintre soți, părinți și copii, demnitatea, onoarea părintească și filială, datoria reciprocă dintre membrii familiei.

d) Relații juridice vizează responsabilitatea părintească, obligația de ocrotire părintească și îndatoririle civile între soți.

4.Familii dezorganizate

În ultimul timp se consideră că, de fapt, în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante, ci marile „lipsuri": „carența familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică și morală".

Ce este, de fapt, familia dezorganizată? Este familia care își pierde integritatea ca urmare a separării părinților datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia dintre părinți, etc..

W.J.Goode (1961) realizează următoarea clasificare a familiilor dezorganizate:

a. Familia incomplet unită sau nelegitimă.

b. Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a: anulării, separării, divorțului și părăsirii.

c. Familia tip „cămin goi" în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă interrelaționarea și intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie unul pe celălalt, un suport emoțional.

d. Familia în criză, datorită unor cauze ce determină absenta temporară a unuia dintre soți: decesul, închisoarea, concentrarea, inundații, război, deprimare.

e. Existența în cadrul familiei, a unor situații care determină fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea mintală severă a copilului, psihoza copilului sau a soțului ori condițiile fizice cronic incurabile.

5. Starea conflictuală în familie

Există unele familii care, deși sunt „organizate", se caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe diferite perioade de timp (plecând de la forme mai simple, cum ar fi cearta, neînțelegerile, contrazicerea ascuțită, refuzul unor obligații conjugale sau familiale, etc., și ajungând la forme mai complexe, grave cum ar fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adultere, etc.).

Modul de relaționare intraconjugală diferă desigur de la un cuplu la altul, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori să încerce să realizeze unele clasificări ale acestora în funcție de o serie de criterii.

Astfel, LF.Cuber (1971) realizează o interesantă tipologie maritală, fiecare dintre cele cinci tipuri descrise fiind, de fapt, un mod diferit de acomodare maritală, desemnând totodată, și o anumită concepție asupra căsătoriei:

a) TIPUL CĂSNICIEI CELOR OBIȘNUIȚI CU CONFLICTELE Caracterizat prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini. Deși conflictul este oricând potențial și atmosfera de tensiune prezentă, cuplul ajunge rar la disoluție, după trecerea crizei totul reintrând în normal;

b) TIPUL CĂSNICIEI DEVITALIZATE actualizează problema discrepanței între „primii ani" de conviețuire și cei care urmează. Specific acestui tip este faptul că relațiile de armonie, comunicare și iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani (partenerii petrec mai puțin timp împreună, relațiile sexuale sunt mai puțin satisfăcătoare, interesele și activitățile sunt mai puțin împărțite, cel puțin nu în modul profund și semnificativ în care erau odinioară);

c) TIPUL CĂSNICIEI PASIV-CORDIALE (binevoitoare) se deosebește de tipul căsătoriei devitalizate, cu care are multe puncte comune, prin faptul că pasivitatea caracterizează încă de la început relația, uneori, angajarea intr-un astfel de mod de viață se face deliberat, intenționat: este vorba de către persoane ale căror energii creative și interese sunt direcționate în alte sensuri decât parteneritatea (de exemplu, bărbații dedicați carierei lor, femeile preocupate exclusiv de copii);

d) TIPUL CĂSNICIEI VITALE se bazează pe o relație empatică, autentică, între parteneri, care devine esențială pentru viața lor. Satisfacția centrală a partenerilor este de a trăi unul prin celălalt, aceasta dominându-le interesul, gândurile și acțiunile. Persoanele aflate într-o astfel de relație nu-și pierd identitatea proprie ; ei pot aparea în anumite situații în poziții de rivalitate sau competitivitate, conflictuale chiar;

e) TIPUL CĂSNICIEI BAZATE PE RELAȚIE TOTALĂ este asemănător relației vitale, cu adăugirea că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele importante ale vieții sunt vital împărțite. Între soți există puține zone de tensiune, iar diferentele de opinie care au putut apărea au fost dizolvate au fost rezolvate uneori prin compromis, alteori prin cedarea unuia sau altuia dintre soți, problema principală nefiind „cine are dreptate", ci „cum poate fi rezolvată mai bine problema fără a strica relația".

CAPITOLUL IV. NOȚIUNEA ȘI FACTORII FAVORIZATORI AI VIOLENȚEI INTRAFAMILIALE ÎN RAPORTURILE DINTRE SOȚI

1 .Noțiunea de violență intrafamilială

Înainte de a trece la o analiză concretă a fiecărui factor generator de disuncționalități intrafamiliale, este necesar să clarificăm unele noțiuni corelative cum sunt agresivitatea și violența,

AGRESIVITATEA (latinescul „agressio"= a ataca) se referă la starea sistemului psiho-fiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii sau umilirii unei ființe sau lucru „investite cu semnificație", pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.

VIOLENȚA (latinescul „vis" = forță) are o arie mult mai restrânsă decât agresivitatea. în esență, violența reprezintă o formă de manifestare extremă a agresivității, presupunând obligatoriu acțiunea, Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin violență se înțelege: „însușirea, caracterul a ceea ce este violent; faptul de a întrebuința forța brutală; constrângere, violentare; siluire; încălcare a ordinii legale; faptă violentă impulsivă", iar cuvântul „violent" desemnând „care se produce sau acționează cu putere, cu intensitate, cu violență; intens, puternic, tare; care are accese de furie, care se lasă condus de mânie, care se înfurie ușor, care are manifestări nestăpânite ; coleric, furtunos, nestăpânit, impulsiv. Deci, putem afirma că violența reprezintă utilizarea forței de către individ pentru a-și manifesta cu orice preț superioritatea.

Prin urmare, VIOLENȚA INTRAFAMILIALĂ desemnează o agresiune fizica între membrii aceleiași familii, determinată de o stare conflictuală ce își are sorgintea în disfuncționalități, neînțelegeri sau alte împrejurări negative ce pot interveni în viața familiei,

Unii specialiști includ în termenul de „violență intrafamilială" și agresiunea psihologică sau mentală care poate consta în abuzuri verbale repetate, privarea de libertate sau de posibilități financiare ori materiale.

Aspecte de ordin penal privind violența în cuplul marital

Din punct de vedere juridic violența intrafamilială este supusă acelorași reglementări la care este supusă violența în general, legea penală nefăcând discriminarea între familial și extrafamilial.

Faptele penale ce se pot comite în cadrul familiei între soți, sunt următoarele:

– lovirea sau alte violențe(art. 180 C. pen)

– vătămarea corporală(art 181 C. pen.)

– vătămarea corporală gravă(art 182 C. pen.)

– lovirea sau vătămările cauzatoare de moarte(art 183 C. pen.)

– omorul calificat(artl75 litc C.pen.-„asupra soțului sau unei rude apropiate"

– omorul deosebit de grav(art 176 C. pen.)

– uciderea din culpă(art 178 C. pen.)

– determinarea sau înlesnirea sinuciderii(art. 179 C. pen.)

– abandonul de familie(art3O5 C. pen.)

3. Elemente generatoare ale violenței intrafamiliale

Violența premaritală

Cea mai mare parte a felului nostru de a gândi, simți și raționa o datorăm familiei din care provenim (normelor, obiceiurilor și valorilor promovate de ea).

Unele manifestări ale comportamentului nostru sunt conștiente, altele ne dirijează comportamentul „din umbră", din subconștient. Ele sunt însăși ființa noastră peste care nu putem trece. în aceste pulsiuni interne ne regăsim vechile traume și conflicte care ne-au marcat copilăria.

Când s-a spus că „viciile adultului se află în copilărie" s-a intuit probabil și rolul familiei în geneza tulburărilor de comportament Nu de puține ori în microclimatul familial de origine se formează fundamentul comportamentului aberant și antisocial al individului.

Toate atitudinile părinților sunt educative, indiferent dacă ei o doresc sau nu. Se înșeală acei părinți care cred că ei „fac educație" în ședința de dădăceală, în predici frumos elaborate. Tot ceea ce un părinte gândește face și simte este educativ pentru copil (chiar dacă uneori părintelui nu-i convine).

Brutalitatea fizică este generatoare de agresivitate la copil, deoarece prin durerea fizică (organică) se pune în mișcare o reacție de apărare act fundamental al oricărei ființe vii. Această apărare poate fi, evident, tot de natură fizică, o contra-lovitură,

Pe de altă parte brutalitatea verbală, umilirea, frustrarea afectivă( respingerea copilului de către părintele său) va produce un efect dezastruos în formarea personalității minorului: în timp, acesta își va dezvolta sentimentele de devalorizare a Eu-lui și , consecutiv, complexe de inferioritate.

Cele expuse mai sus demonstrează în bună parte fundamentele reale ale așa-numitei teorii a „eșecului sau reușitei familiei programate". Astfel spus, modelul reușitei sau nereușitei unui adult în viața sa conjugală este întipărit cu mult timp înainte în comportamentul sau chiar de către familia sa de proveniență.

Intervalul de timp parcurs de parteneri de la cunoaștere până la căsătorie

Este lesne de înțeles că o cunoaștere reciprocă aprofundată a tânărului cuplu nu poate avea loc în condiții optime decât de-a lungul unei conviețuiri cuprinse(de la caz la caz) într-un interval de la 6 luni la 1-2 ani (opinia noastră).

Deșii nu suntem adepții unui concubinaj premarital prelungit, trebuie să evidențiem totuși efectele dezastruoase pe care le provoacă asupra unei căsnicii intervalul prea scurt de la cunoașterea propriu-zisă până la prezentarea în fața ofițerului stării civile.

Pe parcursul conviețuirii premaritale contactele sociale dintre parteneri sunt mult mai frecvente( distanța psihologică fiind aproape absentă ) facilitând o intercunoaștere mai cuprinzătoare.

Îndrăgostiții au tendința de a idealiza persoana iubită, de a-i oferi un ansamblu de trăsături mult mai favorabile decât celorlalți. De aici rezultă clar dificultatea unei cunoașteri reciproce reale într-un interval scurt de timp și implicit, o evaluare eronată a „celuilalt”.

Cercetătorii americani S.A.Murell și J.S.Stachowiak au eleborat o teorie conform căreia orice relație cuprinde – într-o anumită măsură -potente conflictuale chiar de la constituirea ei. în consecință, cuplul necesită modificări funcționale cvasipermanente, modificări fără de care nu va putea fi menținut.

Diferența de vârstă dintre soți

În cadrul celulei familiale, o diferență prea mare de vârstă între parteneri constituie adesea un izvor nesecat de conflicte.

Prin analiza practicii judiciare s-a constatat că, în cadrul familiilor disfuncționale de tip conflictual, cei mai mulți agresori aparțin vârstelor de mare disponibilitate biologică (între 26 și 38 de ani) cumulând 70% din total. Sub același aspect, victimile cunosc o dispersie mult mai ridicată.

Conflictele dintre soți cu vârste prea diferite (ne referim aici la o diferență de vârstă mai mare de 8-10 ani) îmbracă diverse forme dar – m esență – la baza lor stau motive asemănătoare cu cele care creează conflictul între generații: deosebiri în ceea ce privește modul de a privi și aborda viața, deosebiri în aprecierea normelor sociale și morale și, nu în ultimul rând, deosebiri de gusturi și preferințe.

Durata căsniciei

Ipotetic conviețuirea în cuplu ar trebui să conducă la o tot mal strânsă relaționare pozitivă, la stabilitate și mari șanse de supraviețuire în timp.

Realitatea însă ne demonstrează nu de puține ori exact contrariul. Deși durata căsniciei reprezintă – în mod convențional – o „carte de vizită" a armoniei conjugale și o scară valorică a sentimentelor care îi unesc pe parteneri, sub aparența unei uniuni trainice pot exista accentuate stări conflictuale, fiecare partener resimțind puternic elemente de frustrare, de nerealizare a obiectivelor propuse.

Studii psihologice comparative asupra cuplurilor arată că cea mai mare stabilitate în timp o va avea acela la care sentimentul iubirii dobândește o componentă cognitiv-reflexivă. Altfel spus, disociate, nici sentimentul, nici judecata nu dispun singure de forța necesară pentru a rezista „uzurii” timpului,

Se întâlnesc frecvent cazuri când un sentiment de iubire la început vulcanic și copleșitor slăbește și se stinge după un timp scurt sau relativ scurt (intervenind destul de repede stare de saturație și indiferență), după cum nu sunt rare cazurile când o evaluare cognitivă inițial pozitivă, pălește treptat locul ei fiind luat de judecata critică, rejectivă. în asemenea condiții, singurul lucru care îi menține împreună pe cei doi este interesul.

Un cuplu „fericit" care în fața societății își ascunde cu grijă lipsurile, viciile își dezvăluie în intimitate ariditatea, afișând numai o „simbioză” motivată economic sau prin existența copiilor.

3.5 Nepotrivirile de ordin sexual

Realitatea ne demonstrează că pe măsură ce femeia se emancipează din punct de vedere social, căsătoriile din dragoste scad în frecvență (mai ales în mediul urban), crescând în schimb numărul căsătoriilor bazate dominant pe legătura sexuală.

Partenerii cuplului modern încearcă să obțină prin certificatul de căsătorie garanția fericirii erotice.

Din cercetările efectuate asupra familiilor cu o agresivitate pregnantă, rezultă, că în acele familii în care relația este bazată mai ales pe împlinirea dorințelor sexuale se produc cele mai grave insatisfacții și conflicte.

Actul sexual conține în esența sa ancestrală un element de agresivitate.

Odată cu desprinderea lui homo sapiens din animalitate s-a modelat oarecum și acest comportament.

Orice cuplu știe că drumul spre apogeul împlinirii sexuale – orgasmul – este străbătut mai rapid de bărbat și mai lent de femeie. Ignorarea acestui fapt de bărbat, încercarea de a modela natura, face ca femeia să resimtă actul sexual ca pe un viol, ca pe un ultragiu la persoană, pentru că ea nu poate ajunge la descătușare.

Practic, un act sexual nefinalizat reprezintă o situație de frustrare. Repetarea unui astfel de act duce la un veritabil traumatism, devenind o agresiune violentă față de scopul existenței femeii și a rostului cuplului.

Statistic vorbind, cel puțin 50% dintre soțiile societății moderne fac parte din categoria „femei nesatisfăcute" și astfel rezultă un risc comportamental nevrotic-impulsiv ridicat

Referindu-ne la cauzele tulburării intrafamiliale trebuie să amintim obligatoriu de două situații extrem de răspândite în familia modernă:

a. FRIGIDITATEA FEMININA reprezintă o formă complexă de tulburare a elaborării și executării actului sexual(în tot sau în parte).

Gama de manifestări imediate a femeii nesatisfăcute nu este atât de violentă precum a bărbatului; aceste manifestări acumulează treptat. Acest cumul se va transforma cu timpul agresivitate, manifestându-se cel mai adesea sub forma inhibiței totale a apetitului sexual.

b. IMPOTENȚA MASCULINA reprezintă imposibilitatea bărbatului de a executa actul sexual (total sau parțial). în societatea actuală, impotența virilă constituie una dintre cele mai frecvente anomalii ale armoniei conjugale. In general impotența constituie un simptom nevrotic ce polarizează o serie de alte manifestări: ipohondria, depresii nervoase,etc.

Atât în cazul impotenței cât și in cel al frigidității, perturbările intervenite în comunicarea sexuală produc o serie de REACȚII AGRESIVE.

În acest domeniu orice infirmitate fizică sau psihică constituie un baraj în fața unui impuls ancestral, a unei dorințe normale, a unui instinct Astfel va rezulta fenomenul de frustrare afectiv-erotică.

Conform lui Freud, indiferent de forma de nerealizare a actului sexual va rezulta obligatoriu agresivitate și dezechilibru psihic.

Adulterul

Adulterul este o atitudine agresivă față de regulile morale familial-sociale, constituind totodată o conduită sexuală imatură, deviantă.

Guerry în lucrarea sa „Eseuri asupra statisticii morale în Franța" constată că o mare parte a atentatelor asupra vieții sunt rezultatul „triunghiului conjugal".

Rolul femeii în aceste modalități de violență este mult mai accentuat decât în celelalte tipuri de agresivitate familială.

Din acest punct de vedere criminalitatea conjugală, este, în cea mai mare parte, opera ei. Femeia adulteră comite acte agresive care pot merge până la crimă, când își apără așa-zisul drept de a fi infidelă.

În cazul adulterului bărbatului căsătorit, reacția soției este adoptarea unei poziții de pedepsire prin refuzul relațiilor sexuale, ceea ce face ca bărbatul să răspundă prin atitudini de mare violență, violuri maritale, maltratări și injurii.

Tot ca devianțe comportamentale trebuie adoptate și acțiunile adulterinilor care, ajunși în impas ori descoperiți fiind, vor să scape de partenerii legitimi în forță (mergând adesea până la omucidere).

3.7. Copii

„Nici o bucurie nu se compară cu bucuria maternității" se spune în mod curent Dar dacă este adevărat că acei copii care cresc și se dezvoltă armonios fac bucuria părinților, tot atât de adevărat este că există mulți copii care, timp de 20 de ani și mai bine, pun părinților probleme legate de sănătatea lor, de caracterul lor, de studii, ș.a.m.d.

Există cazuri de copii atinși de boli mintale sau fizice incurabile care transformă viața părinților lor într-un veritabil infern.

Pe altă parte, cu cât numărul copiilor într-o familie este mai mare (după unii experți în educație cifra optimă ar fi de 4-5 copii/familie) cu atât sunt șanse mai mari, șansele ca funcționalitatea microgrupului familial să fie afectată și să apară unele discontinuități, determinate de diferența rangului pe care aceștia îl ocupă în familie.

În condițiile sociale actuale (postdecembriste) numărul mare al membrilor unei familii, cerințele naturale de întreținere și educare constituie tot atâția factori generatori de tensiune negativă intrafamilială. Efectele se resimt mai ales în păturile pauperizate ale societății.

La polul opus, conflictele între soți pot aparea și datorită incapacității sau refuzului unuia dintre ei de a procrea.

Putem menționa ca factor perturbator al echilibrului familial și modul diferit în care înțeleg unii părinți să-și educe urmașii (tradiții, obiceiuri, norme morale deosebite). Contradicțiile de mentalitate ale soților în legătură cu modul de educare a copilului lor duc la conflicte și violențe intrafamiliale.

3.8. Alcoolismul

Este bine cunoscut faptul că sub influența alcoolului ( a drogurilor, în general) se modifică semnificativ personalitatea și conștiința omului, apărând tulburări cu diferite grade de dezangajare față de valorile sociale.

Seneca arăta în una din lucrările sale: „Beția nu creează viciile, ea doar le face să izbucnească: impudicul își dă în vileag boala, violentul nu își stăpânește nici limba, nici mânia, crește trufia obraznicului, cruzimea violentului, răutatea pizmașului, orice vicii se extind și se dezvăluie".

Pe fondul unui climat familial tensionat, consumul de băuturi alcoolice se finalizează – de regulă – prin acțiuni spontane de răzbunare exercitată prin mijloace violente.

Rolul nefast al alcoolului în destrămarea relațiilor familiale poate fi dedus fie și numai din analiza spețelor din practica judiciară: alcoolul este implicat cu mai mult de 50 % din agresiunile familiale grave. Și dacă nu am face abstracție de cifra neagră a criminalității, procentul ar fi mult mai mare.

Alcoolismul este influențat în mod direct de temperamentul psihotic sau nevrotic:

a. alcoolismul acut, evidențiat prin două forme:

• beția ușoară ( este însoțită de o diminuare a atenției și o lungire a timpului de reacție, cauzând un număr considerabil de infracțiuni neintenționate, comise din imprudență sau neglijență).

• beția gravă (provoacă o stare tipică de confuzie mentală, exagerează nevoile sexuale și conduce Ia o stare de delir și agresivitate căreia i se atribuie o parte importantă a infracțiunilor săvârșite cu violență).

b. alcoolismul cronic (modifică mentalitatea fundamentală a individului și dezvoltă agresivitatea și impulsivitatea; este însoțit de o pierdere a sensurilor eticii și moralei; determină abandonul de familie; provoacă gelozia și săvârșirea unor infracțiuni cu violență având această bază.)

Jocurile de noroc – patimă care face aproape exclusiv apanajul bărbaților – reprezintă de asemenea un factor destabilizator al armoniei conjugale fie și numai prin dezechilibrul financiar pe care îl produce în bugetul cuplului.

Caracteristica comună a jucătorilor înrăiți o reprezintă dezangajarea lor familială treptată, rolul de balast social în cadrul sarcinilor familiale inerente și îngustarea preocupărilor acestor oameni aflați mereu în transa „marii lovituri". Nu întâmplător, majoritatea indivizilor din această categorie trăiesc sub semnul celibatului.

3.9. Nivelul de trai

Trebuie evidențiat mai întâi că sărăcia nu are numai o dimensiune economică, obiectivă, ci și o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate sau epocă precizată. Dimensiunea subiectivă se referă la percepția individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului său economic, situației financiare într-un mediu social și în epoca în care trăiește.

În funcție de nevoie, aspirații și obligații unii își consideră nivelul de trai satisfăcător, alții de-a dreptul mizer. Același salariu ar putea fi considerat foarte satisfăcător de unele persoane, în timp ce altele îl pot considera jenant sau insuficient pentru a trăi onest

Deci, pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi pot determina inexonerabil pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni (abandon de familie, uciderea unor membrii din familie pentru a-i deposeda de bunuri sau valori) se adaugă și dorința de îmbogățire sau de trai mai bun, care la rândul ei, împinge spre delincventă un număr mare de persoane.

3.10. Șomajul

Influența șomajului asupra climatului familial se exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emoțională pe care o ocazionează.

Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza aspirațiile și de a recepta negativ orice modificare în comportamentul individului.

Structura familială este atinsă grav chiar la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorința de revanșă împotriva societății. Tensiunile din interiorul familiei cresc, apar reproșurile, iar membrii acesteia devin de multe ori vinovați sau obiecte de revanșare a nereușitei.

3.11. Diferențe profesionale și de raport financiar

Aproape peste tot în lume munca extrafamilială este considerată o chestiune primordială pentru soț și una secundară pentru soție. Aproape peste tot în lume bărbatul pare dispus să lase femeia să lucreze cu condiția ca ea să câștige mai puțin decât el (o problemă de prestigiu masculin).

De asemenea, majoritatea bărbaților și chiar multe femei consideră că este normal ca femeia să aibă o poziție socială inferioară soțului. Astfel amorul propriu ai bărbatului este salvat, dar căsnicia „merge" mai departe.

Însă, conform afirmațiilor cercetătoarei germane Elisabeth Trube-Beker (în studiul ,Brutalitatea față de femei"), „necesitatea economică de a se adăuga venitului femeii la veniturile familiei nu o scutesc de grele munci ale gospodăriei".

Din punct de vedere psihologic, bărbatul rămâne mai departe lipsii de teamă, ambițios, puternic, dominant în vreme ce femeia se caracterizează în continuare prin anxiozitate, lipsă de ambiție, dependență, slăbiciune înclinând spre tendința de dispoziție depresivă.

Cele de mai sus dezvoltă treptat în femeie acceptarea situației de inferioritate, alături de suportarea brutalizării și abuzurilor de tot felul ale bărbatului.

3.12. Deosebirile de ordin religios și/sau etnic

O analiză comună a celor doi factori este preferabilă tratării lor separate întrucât, în esență, în ambele situații deosebirile rezidă în:

– modul cum înțeleg cuplurile eterogene să-și educe copii

– tradițiile și obiceiurile respectate la fiecare partener

Deși orice religie, în ansamblul său, joacă un rol puternic de influență în prevenție în combaterea comportamentelor antisociale, realitatea ne oferă și cazuri în care un conflict marital se poate alimenta din deosebiri religioase.

Practic, cele mai numeroase cupluri eterogene reușesc să-și păstreze armonia conjugală prin mici convenții, prin maleabilitatea axiologică și, nu în ultimul rând, prin vizarea exclusivă a intereselor comune ( a punctelor de legătură între parteneri).

3.13. Diferențe socioculturale și de habitat

Analiza nivelului de educație și de școlarizare a subiecților violenței intrafamiliale ne înfățișează o situație surprinzătoare care infirmă supoziția că acest fenomen ar fi mai difuz în mediile neinstruite decât în celelalte: conform practicii judiciare nici un mediu social-cultural nu rămâne imun la acest tip de agresiune.

Desigur se înregistrează frecvențe mai ridicate pentru anumite categorii sociale.

În afara oricăror statistici, trebuie să avem în vedere că există și o „criminalitate neagră", foarte multe acte de agresiune intrafamilială nefiind reclamate. Putem presupune că mediile deficitare sub aspect instructiv denunță mai greu astfel de acte, după încercări mai îndelungate.

Din punct de vedere al apartenenței la mediul de rezistență (urban/rural), majoritatea subiecților violenței intrafamiliale provin din mediul urban, cu predilecție din marile orașe. Această realitate este lesne verificabilă și se justifică prin faptul că într-un mediu societal specific marilor orașe, calitatea intercunoașterii se reduce considerabil.

Modificările ambianței societale a familiei actuale precum schimbarea fizică, structurală și funcțională a habitatului au consecințe adesea nefavorabile asupra echilibrului și armoniei conjugale.

Casa tradițională (schimbată pe apartament), cu întreaga și nelipsita ei gospodărie anexă, nu avea doar o funcție rezidențială, pasivă, ci se constituie totodată într-o unitate productivă, educativă și socializatoare.

Spre deosebire de familia urbană, în familia din mediul rural există mai multe pârghii de echilibrare, conflictele conjugale putând fi supuse unor tratamente multiple și succesive.

4. Factorii psihologici

4.1. Gelozia

Gelozia este dificil de definit și aceasta în primul rând datorită marii diversități a manifestării comportamentale a celor care „suferă" de gelozie. Knox (1984) o definește ca fiind „un set de emoții care apar când o persoană privește relația erotică cu persoana iubită ca fiind amenințată. în acest caz sentimentele specifice sunt: teama de pierdere sau de abandon, anxietate, durere, apărare, vulnerabilitate și lipsa de speranță". Gelozia poate apare în orice tip de relație, inclusiv cea de prietenie și este dificil de evitat.

Gelozia ca manifestare de comportament poate îmbrăca două ferme:

– gelozia normală, justificată(tipică)

– gelozia patologică, delirantă (atipică)

Sentimentul de gelozie se dezvoltă acolo unde există o frustrare afectivă concretizată prin aceea că obiectul pasiunii erotice este atras de o altă persoană.

Delirul de gelozie reprezintă o gelozie morbidă fără nici un motiv real, fondată pe un mecanism de interpretare a unor fapte imaginare sau neimportante.

Manifestările geloziei sunt cunoscute prea bine: dacă obiectul dragostei pleacă în oraș, el se duce la amantă; dacă întârzie, inutil să nege adulterul; dacă vine la timp sau mai devreme, vrea să dejoace bănuielile; daca se îmbracă elegant, devine suspect; dacă se poartă amabil și drăguț, o face pentru a spulbera bănuielile justificate.

Gelozia este trăită și exprimată diferit de bărbați și de femei. Cercetările efectuate de Clanton și Smith (1987) arată că bărbații sunt mai geloși față de activitatea sexuală a partenerilor, iar femeile sunt mai geloase față de implicările emoționale ale partenerilor în raport cu altele. Bărbații tind să nege sentimentele lor de gelozie, dar o exprimă adeseori prin furie și violență, în timp ce femeile admit mult mai repede sentimentele lor de gelozie și reacționează manifestând depresie. Bărbații mult mai frecvent tind să se autoacuze și să mențină relații strânse cu partenerii lor.

După Wallon gelozia apare ca o „simpatie suferindă" sau „identificare mentală a subiectului cu rivalul său".

Stendhal afirmă că "gelozia este cel mai mare rău dintre ele". Unii autori consideră că acest sentiment este universal și înnăscut (R.Linton), alții îl consideră de origine culturală (O.Klineberg).

Gelozia „otrăvește" viața conjugală, oferindu-i uneori dimensiuni patogene. Delirul propriu-zis de gelozie este destul de des întâlnit în practica medicală psihiatrică la bărbații alcoolici, gelozia lor fiind adesea favorizată sau influențată de impotența lor (totală sau parțială).

Soțiile acestor geloși patologici, urmărite, silite să sosească acasă la momente precise, calculate în funcție de distanța de parcurs (de la serviciu acasă, de acasă la piață, etc), insultate, batjocorite, obligate de soțul gelos să renunțe la orice cochetărie, silite să nu se fardeze ori să-și vopsească părul, lipsite de orice contacte cu rude, prieteni, vecini, sfârșesc prin a face stări nevrotice serioase – de aici rezultând motivația unor crime pasionale, dar și a suicidului.

4.2. Cunoașterea defectuoasa a partenerului

Perceperea partenerului de viață implică dificultăți datorită naturii sale complexe: el este un OM, o personalitate complexă, cu motivații, interese, idei, stiluri comportamentale ce se combină într-o formulă unică.

Partenerul se schimbă pe parcursul relației; unii „nu vor" să se lase cunoscuți, se „închid", sunt „opaci", în timp ce alții oferă cu plăcere informații despre ei înșiși, sunt „transparenți".

Formarea la om a unor trăsături ca încrederea, sinceritatea, sensibilitatea sau a unor trăsături ca neîncrederea, nesinceritatea, etc, și a capacității de a le diagnostica la alții sunt „ mărturii ale ambianței", ale caracteristicilor oamenilor pe care individul i-a frecventat și care au contribuit la formarea acestor reprezentări.

Alegerea partenerului de viață poate fi determinată de mai multe criterii; proximitate spațială (vecinătate); similaritate de statut; complementaritatea trăsăturilor de personalitate; „beneficiul" celui ce alege ( sub aspectul îmbogățirii materiale, mentale sau spirituale).

Alegerea, deci, nu este o preferință spontană, aleatorie, ci este determinată de valoarea celui preferat, de calitățile și comportamentele dovedite de acesta.

Se înțelege că o cunoaștere și o valorizare eronată a partenerului conduce obligatoriu la nepotriviri de ordin psihologic și, inevitabil, la conflicte.

4.3. Afecțiunile psihopatogene ale unui soț sau ale ambilor soți

Din constatările empirice asupra unei cazuistici extinse de cupluri cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, cu un partener anormal din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic) și cu ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic (nevrotici, psihopați sau psihotici), s-au conturat următoarele aspecte ca fiind relevante:

a. conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct de vedere al normalității psihice, respectiv, în cuplurile cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic.

b. în cuplurile conjugale simetrice, cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, conflictul conjugal continuă să se manifeste afectând relațiile interpersonale; un procent semnificativ de cupluri de acest gen evoluează după un model interacțional conflictual patogen, ceea ce în cursul timpului facilitează dezvoltarea reacțiilor și comportamentelor nevrotice și psihopatice la unul sau chiar la ambii parteneri, constituind o sursă de stres psihopatogen continuu pentru toți membrii familiei.

c. în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendință la perpetuarea unui model interreacțional nevrotic, care menține în mod paradoxal uniunea conjugală.

d. în cuplurile eu ambii parteneri psihopați, gradul de instabilitate și manifestările conflictuale sunt mult mai pregnant reprezentate deși, și în acest caz, existența unor cupluri sudate, menținute pe parcursul unei durate mari de viață, nu permite o concluzie clară în acest sens.

e. în cuplurile patologice mixte, cu un partener nevrotic și un partener psihopat, se manifestă, de asemenea, o bogată simptomatologie conflictuală familială.

Constance Pascal, medic psihiatru francez de origine română, fost medic șef al azilelor publice de alienați din Departamentul Senei, afirmă în una din lucrările sale că reacțiile anxioase la femeile căsătorite sunt întâlnite mult mai des dacă partenerul lor suferă de nevroză ori psihopatie.

Aceste boli în asociere cu alcoolul creează un mediu familial criminogen (prin dese amenințări, loviri și scandaluri pe care bolnavii le exercită asupra partenerului normal).

Astfel, mezalianțele psihice provoacă și partenerului normal stări nevrotive nu atât prin „contagiune mentală" sau „ simpatie" cât mai ales ca reacție față de tulburările psihice ale partenerului de viață.

4.4. Tulburări ale afectivității

La rândul său, afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal creași probleme serioase mai ales pe linia adaptativă.

Cei problematici se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective; insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficiență cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale; slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor. Aceste caracteristici psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare și evaluare adecvată, la lipsa obiectivitătii față de sine și față de alții.

In categoria stărilor de dereglare a afectivității sunt incluse: stările de frustrație afectivă și sentimentele de frustrare, conflictele afective, instabilitatea afectivă, indiferența afectivă, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste.

Theodor Bogdan arată că una dintre cele mai frecvente caracteristici psihice ale indivizilor violenți este instabilitatea emotiv-acțională. Instabilul se prezintă ca un element în care reacțiile lui trădează discontinuitate, salturi de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli, inconstanță de origine endogenă specifică.

La rândul ei, instabilitatea emotivă, se asociază frecvent cu agresivitatea, ducând la săvârșirea unor infracțiuni prin acte de violență a căror victime sunt membrii familiei. T.Bogdan precizează că fenomenul de agresivitate rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan acționai sau verbal, care obișnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară.

4.5. Tulburări neuro-psihice

Starea de sănătate psihică se constituie prin adaptarea adecvată a personalității integrale la condițiile mediului social, în așa fel încât între structurile psihofiziologice ale organismului, resursele sale și circumstanțele ambientale să se poată stabili un echilibru armonios.

Bolile mentale, cu precădere psihozele, care înlătură de răspunderea penală a făptuitorilor, au fost enumerate drept cauză a comportamentului violent intrafamilial, îndeosebi de către specialiști în medicină care au efectuat primele cercetări în domeniu.

Aceștia au scos în evidență că faptele bolnavilor mintali prezintă, prin efectul lor un pericol social deosebit, care impune anumite forme de reacție socială (măsuri de siguranță) cu caracter medical și preventive, deși nu întrunesc, sub aspect subiectiv, toate elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Schizofrenia sau „demența precoce" este și ea un factor criminogen. Simptomatologia schizofreniei și caracterul polimorf al acestei boli mentale conduce la concluzia că săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și care implică răspunderea penală a făptuitorilor au caracter de excepție. Schizofrenicii de regulă săvârșesc infracțiuni cu pericol social ridicat îndeosebi prin violență (omucideri, vătămări corporale) dar și infracțiuni care privesc viața sexuală.

Epilepsia este de asemenea un factor criminogen. In aceste cazuri întâlnim, de obicei, infracțiuni comise prin violență, unele săvârșite cu ferocitate, datorate așa numitelor „stări crepusculare" (stări confuzionale cu alterarea conștiinței dar cu păstrarea unei activități relativ coordonate) care dacă sunt probate înlătură răspunderea penală a făptuitorului. Ca și alte cauze care înlătură răspunderea pentru propriile fapte se pune problema existenței discernământului.

Tulburările de comportament în urma leziunilor post cefalice sunt un factor criminogen. Persoanele care au suferit asemenea traume au un comportament disocial și prezintă dificultăți educative, ele săvârșind cu predilecție infracțiuni împotriva bunelor moravuri, tulburarea ordinii publice, la viața sexuală, etc.

Alte boli considerate de către endocrinologi cauze în săvârșirea unor acte violente intrafamiliale sunt: paranoia și stările paranoide, psihoze maniacale, depresiile, psihoze alcoolice, demența senilă, etc…

CAPITOLUL V. MANIFESTĂRILE COMPORTAMNETULUI VIOLENT ÎN CUPLUL MARITAL

1 .Apariția și evoluția violenței în cuplul marital

Conform psihologului francez Jean Delumeau, dinamica relațiilor între partenerii de căsătorie parcurge cronologic următoarele faze:

Stabilirea legăturilor erotice generate de dinamica pulsiunilor inconștiente, care sunt aprobate, admise și integrate de instanțele conștientului. Urmează o perioadă în care ambii parteneri operează la o reducere la cota zero a încărcăturii afective a lumii exterioare și o suprainvestire a cuplului. Reducerea maximă a agresivității cuplului însoțită de o idealizare a vieții conjugale. In această fază ia naștere o maximă comunicare, mergând uneori până la armonie totală. Forța reciprocă de modelare poate transforma personalitățile partenerilor și le aduce la un numitor comun. Această stare de fapt poate rămâne stabilă uneori de-a lungul întregii existențe a cuplului. In această fază se petrece un fenomen invers fazei a doua, adică se investește afectiv lumea exterioară și se micșorează afectivitatea internă a cuplului. Dintre efectele acestei etape enumerăm:

– creșterea agresivității și scăderea la minimum a afectivității partenerilor, conducând uneori la disocierea cuplului;

– perceperea de către cuplu a fragilității acestuia și apariția reacțiilor de apărare prin: lipsă de comunicare, absenteism, crize familiale, tendințe de separare;

– etapa de criză cronică care poate fi acceptată tacit sau bogată în evenimente agresive.

2. Conflictualitatea în cuplu

Conflictualitatea reprezintă o stare tensională neuropsiho-afectivă. Ea poate avea surse diverse. Din punct de vedere etimologic, conflictualitatea semnifică o rezultantă a unei ciocniri între două tendințe opuse. Această „ciocnire" conduce la declanșarea unei tensiuni accentuate și supărătoare în psihicul individului.

În astfel de condiții orice acțiune care permite trecerea de la o stare de încordare (resimțită ca o durere nedefinită) la o stare de relaxare (resimțită ca o satisfacție) devine un fapt dorit. Acesta este cel mai propice moment în care își poate face apariția pe scena familială agresivitatea.

Registrul de manifestare al agresivității se întinde de la altitudinea de pasivitate și indiferență, refuz de ajutor, ironie și tachinare până la atitudini amenințătoare și acte de violență propriu-zisă.

Conform lui Freud, izvorul conflictelor îl constituie în primul rând tensiunea dintre pulsiunile abisale, de aici rezultând o mare parte din reacțiile nevrotice.

După părerea lui Jung, conflictul are loc între conștient și inconștient, între introversiune și extroversiune.

Istoria oricărei persoane se încarcă cu conflicte și agresivitate în condiții aparent firești, dar care (în partea lor nevăzută) sunt viciate. Acestea se referă la : absența familiei, familie disfuncțională afectiv-moral, familie descompusă, concubină, amorală, agresivă, alcoolică, ș.a.m.d..

Stările conflictuale în cadrul intrafamilial pot preexista timp îndelungat, au cauze inițiale multiple și – de regulă – aceste cauze se amplifică pe timpul habitatului comun, acutizându-se la un moment-dat și creând astfel tensiuni care nu se eliberează decât printr-o agresivitate scăpată de sub control, conducând la consecințe foarte grave.

Odată declanșată, violența intrafamilială se autonomizează și se acutizează.

Plecând de la niște forme ușoare, niște „hărțuieli", gradualitatea are un sens ascendent, cei doi protagoniști utilizând un arsenal din ce în ce mai greu.

3. Semnificația tipului de relație agresor-victimă

În cadrul familial este greu de conceput un act de agresiune spontan, așa cum se întâmplă de multe ori în violența stradală.

Cvasitotalitatea actelor de violență intrafamilială se desfășoară pe un teren gata pregătit, relațiile dintre membrii cuplului fiind caracterizate ca necorespuzătoare și presărate cu insulte, calomnii, violență de limbaj.

Majoritatea victimelor ce se adresează poliției sau instanței de judecată au suportat un timp mai mult sau mai puțin îndelungat injurii sau loviri repetate, fapt ce dovedește că această suferință este adânc înrădăcinată în relația de cuplu.

La nivelul violenței verbale, victima și agresorul nu sunt încă bine diferențiate, ambele părți fiind antrenate în acest proces care cunoaște o tensiune intolerabilă, cuvinte obscene, triviale.

Revenind la violența fizică propriu-zisă, specificăm că „răbufnirile" în cadrul familial pledează pentru faptul că ele nu sunt fenomene izolate, ci un simptom al unei vieți recurente, având o perioadă bine stabilită.

Așadar, cuplurile „agresor-victimă" au relațiile deteriorate, cronicizate de-a lungul timpului; această deterioarare având o vechime considerabilă, recurența victimizării conturând un veritabil cerc vicios din care partenerii nu mai pot ieși.

La aproape toate cuplurile conflictuale violența propriu-zisă este precedată de violență de atitudine și limbaj.

Concluzionăm că în asemenea condiții, victimizarea apare ca un proces imposibil de înlăturat.

4. Evoluția procesului de vicitimizare

4.1. Locul și timpul

Violența intrafamilială nu se produce oriunde și oricând. Marea majoritate a actelor de violență între soți se produc sub scutul locuinței comune, loc ferit într-o oarecare măsură de forța coercitivă regulatoare a societății.

Sadicul din familie face apel întotdeauna la regula constituțională a inviolabilității domiciliului, la adagiul popular că „omul face ce vrea în casa lui!".

În practica judiciară se mai constată că, acolo unde soții nu au o locuință comună, actele de violență se produc în locuința victimei, ceea ce demonstrează caracterul ofensiv al agresorului.

Corelând locul comiterii cu timpul în care se produc actele de violență dintre soți se constată că aproximativ două treimi dintre acestea se produc între orele 17:00 și 24:00 .

4.2. Cearta

Cearta (sau violența de limbaj) care precede un act violent coexistă în patru cincimi din cazuri, ea fiind recunoscută de victimele însele.

Conform declarațiilor victimelor, toleranța la frustrare a agresorilor scade simțitor datorită consumului de alcool, a cuvintelor depreciative și în fața reproșurilor aduse de victimă. Un simplu reproș sau o elementară observație declanșează ușor comportamentul violent.

Dar dincolo de impulsivitatea și irascibilitatea agresorilor, prin recunoașterea reproșurilor și a acuzelor verbale, victimile își desconspiră rolul de catalizator pe care îl au în declanșarea comportamentului violent.

Modalitatea traumatizarii

În cele mai multe cazuri, victima suportă lovituri nemijlocite cu pumnul și palma dar și cu obiecte contondente, de cele mai multe ori găsite la întâmplare în decorul menajer (umeraș, telefon, tigaie, etc.) sau cu obiecte tăietor-înțepătoare (cuțit, furcă, etc).

Aproape două treimi din agresiuni sunt niște hărțuieli cu „victorii" din partea celui mai puternic, produse sub imboldul momentului, fără o deliberare prealabilă.

Analizând obiectele folosite, observăm că întregul „arsenal" ține efectiv de peisajul casnic, accesul imediat la ele fiind singura explicație a folosirii lor.

Din punct de vedere al sexului victimei este clar că femeile sunt în mai mare măsură victimizate de către soții lor.

Există însă cazuri paradoxale în care victima obișnuită – soția -apare în calitate de infractor (criminal). Până la comiterea crimei, soțul a fost cel care și-a victimizat soția, iar după un timp soția – nemaisuportând tratamentul violent răspunde prin violență extremă și îl ucide.

Reacții post-violente

Odată ce și-a consumat energia și inerția, agresorul suferă o recluziune depresivă imediată; unii părăsesc locuința comună pentru o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată, alții își continuă în mod indirect comportamentul, alungând victima din locuință.

În cazul victimelor, reacțiile post-violente sunt mult mai puternice datorită – în primul rând – traumatismelor suferite. în această situație, victimele sesizează organele juridice (poliția în primul rând), părăsesc locuința comună, denunță medical agresiunea prin solicitarea certificatului medico-legal, elaborează planuri răzbunare sau încep preparativele pentru desfacerea pe cale legală a căsătoriei.

Există totuși-realitatea o demonstrează – numeroase victime care nu reclamă violența decât în fazele ei extreme.

Această situație este explicabilă prin complexul de prestigiu pe care îl stârnește reclamarea unei profunde nereușite conjugale.

Un alt motiv de tăinuire a nefericirii familiale în fața autorităților (dar și în fața vecinilor și partenerilor, dacă este posibil), o constituie dependența materială față de soț și/sau atașamentul față de copiii proveniți din căsnicie.

5. Consecințe psihosociale ale violenței conjugale asupra interacțiunii dintre cuplu și mediul social extern

În ceea ce privește modificarea potențială a manifestărilor individului în societate (modificări patologice în cazul de față), aceasta va interveni treptat în toate domeniile extrafamiliale ca urmare a tensionării și a stresului la care este supus subiectul în cadrul familial.

Modificările patogene ale comportamentului extrafamilial vizează atât victima cât și agresorul. Sunt dese cazurile când un om își descarcă tensiunea acumulată în familie fiind impulsiv și adoptând o conduită antisocială la locul de muncă sau în orice alt loc.

Menționăm că acest transfer de energie negativă poate avea loc în dublu sens : nefericirea conjugală este exteriorizară în societate dar, paralel, mediul socio-profesional are și el implicații indirecte în atmosfera familială a subiectului.

Femeile nu-și expun eșecul parital oprobiului public în mod direct, dar – indirect – aceasta poate fi ușor dedus de un observator atent. Femeia încearcă din motive de statut și prestigiu să se comporte astfel încât să mențină la nivel constant și, pe cât posibil, valoric cât mai ridicat imaginea despre sine și prestigiul social câștigat. Dar disimularea permanentă a nefericirii nu poate conduce practic decât la dezechilibre nervoase, lucru care poate fi constant ușor: sunt numeroase gospodine care compun clientela spitalelor de psihiatrie. Alternativa acestei situații o reprezintă divorțul, subiect evitat dar permanent prezent în psihicul combatanților „redutei" conjugale.

Chiar dacă abandonul fizic și juridic reprezentat de divorț produce stres, boli nervoase, serioase dezechilibre în funcționare personalității umane și profunde perturbări ale comportamentului său social, credem că, uneori, în locul relațiilor infernale și a scenelor vulgare dintre parteneri este preferabilă atmosfera absenței celuilalt.

Intr-o altă ordine de idei, nu pot fi ignorate nici modificările patologice care se produc în comportamentul extrafamilial al celorlalți membri ai familiei, în special copiii. Copiii ar putea fi considerați adevărate „barometre psihologice" ale furtunilor ce apar în cadrul atmosferei dintre părinții lor.

Amprenta violenței intrafamiliale afectează atât comportamentul lor ludic, cât și școlar. Neavând capacitatea de disimulare specifică adulților, ei găsesc în mod spontan, natural, pârghii de eliberare a stresului acumulat : absenteism școlar, jocuri agresive, fuga de acasă, vătămarea corporală a altor persoane, etc.

CAPITOLUL VI. PREVENIREA ȘI COMBATEREA COMPORTAMENTULUI VIOLENT IN CUPLUL MARITAL

Reprimarea comportamentului violent în familie vizează atât factori interni (ce țin de persoana agresorului) cum ar fi rezistența la fustrare și toleranță, cât și factori externi reprezentați de poziția pe care o adoptă societate, în întregul ei, față de actele de violență provocate în familie.

1. Mecanisme psihologice inhibitorii

Teoria legăturii sociale

Criminologul american Travis Hirshi, autorul lucrării „Causes of Delinquency" apărută în anul 1969, fundamentând „teoria apartenenței sociale" consideră că „toți oamenii sunt pretabil să încalce legea penală, dar cei mai mulți dintre ei se tem că un comportament ilicit ar putea duce la o afectare ireparabilă a relațiilor cu grupul și instituțiile sociale de care aparțin (prieteni, părinți, vecini, colegi, etc.).

Există deci o legătură socială („social bound"), un sentiment puternic al apartenenței la o anumită comunitate umană, care îl împiedică pe individ să comită fapte reproșabile. Conform opiniei lui Hirischi, legătura socială include și dezvoltă în psihicul individului următoarele aspecte:

a. ATAȘAMENTUL. Acceptarea normelor sociale și dezvoltarea conștiinței sociale individuale este în strânsă conexiune cu grija și atașamentul față de alți oameni. Atașamentul față de familie este foarte important. în lipsa lui este foarte puțin probabil ca un individ să-și dezvolte sentimentul de respect față de vreo altă autoritate.

b. RESPECTUL ȘI ACCEPTAREA SCOPURILOR (obiectivelor) convenționale ale societății globale (respectarea valorilor familiale, în cazul de față).

c. IMPLICAREA. O participare hotărâtă la activitățile sociale pozitive lasă prea puțin timp individului pentru a comite fapte reprobabile.

CREDINȚA în validitatea regulilor morale și sociale.

Teoria rezistenței la frustrare

Încearcă să îmbine o explicație psihologică a comportamentului deviant cu una sociologică.

Teoria a fost elaborată de W.C.Reckless în 1971, în lucrarea sa „Containment Theory" și analizează „structura interioară" a individului care acționează ca un mecanism psihologic de blocare a comportamentului violent.

În opinia autorului există o structură socială externă (familia, prietenii, colegii) și o structură psihică internă ca un mecanism de protecție în calea frustrării și agresivității individului.

Structura interioară reprezintă o sumă de elemente care asigură omului un control adecvat al comportamentului:

– o imagine favorabilă despre sine;

– practici morale și comportamente etice puternic interiorizate;

– grad înalt de toleranță la frustrare, etc.

Modalități sociale de prevenire și combatere a violenței intrafamiliale

Secretul martirizării femeii în cadrul căsniciei are la bază (pe lângă alte cauze) și motivul că autoritățile (medicale, polițienești, judiciare) în mod obișnuit sunt alcătuite din bărbați, față de care femeia are o neîncredere aproape instinctivă. Are loc un fenomen ce constă în extinderea neîncrederii față de propriul bărbat la toți bărbații.

Femeia maltratată acceptă să se confeseze numai în cazul unei disperări fără margini.

Într-un interesant studiu, ofițerul de poliție Silvia Schlapfer descrie cum femeile-ofițer, pregătite pentru munca de tratare delicată a femeilor-victime, pot da un randament superior decât colegii lor bărbați.

Autoarea subliniază faptul că brutalizarea fizică aduce cu sine și lezarea demnității umane a victimei. O astfel de faptă declanșează la femeie debusolare, frică, dar mai ales inhibiție. într-o astfel de stare confesarea celor suferite constituie pentru ea un element de stres. Victima crede că, prin confesiunea ei, va fi și mai mult umilită și înjosită.

Gradul de implicare a autorității statului în conflictele intrafamiliale diferă de la o tară la alta.

Studiile efectuate relevă că atunci când poliția intervine în astfel de cazuri, ea este interesată mai degrabă să medieze conflictele existente, în scopul reconcilierii părților, decât să aplice legea.

Uneori, apelurile victimelor nici nu sunt luate în considerare întrucât poliția acordă o mai mare importanță protecției dreptului la viață privată a individului decât dreptului la securitate a persoanei agresate în mediul familial.

Interesul minim față de astfel de cazuri se justifică prin opinia larg răspândită că victima a provocat violența agresorului, cât și prin faptul că adesea soțiile agresate refuză să susțină în instanță acuzațiile formulate în timpul investigațiilor, astfel încât acțiunea întreprinsă de poliție nu se finalizează prin hotărâre judecătorească.

Practic, poliția are tendința de a ignora cererile femeilor de a le fi arestați soții (uneori, în ciuda loviturilor primite în mod repetat, victima rămâne în bune relații cu agresorul) cu excepția cazului când agresiunea a fost gravă, s-a exercitat și asupra altor persoane ori s-a constatat că a avut loc și tulburarea ordinii și liniștii publice.

În ceea ce privește reglarea judecătorească a conflictelor familiale, conform specialiștilor, este preferabil ca perioada anterioară introducerii acțiunilor în instanță să fie scurtată cât mai mult posibil pentru a se reduce șansele agresorului de a intimida și descuraja victima în participarea la procesul penal.

În cazul eliberării pe cauțiune a soțului agresor, instanța poate adăuga unele condiții:

– confiscarea armelor de la domiciliul acuzatului;

– limitarea contactului acestuia cu victima;

– restrângerea libertăților de mișcare într-o anumită zonă;

– interzicerea consumului de alcool;

– garantarea dreptului la proprietate și uz a victimei în ceea ce privește locuința, alte bunuri, etc.

În general sentințele pronunțate sunt mult mai puțin severe decât în celelalte cazuri de infracțiuni comise cu violență. Aceste sentințe pot fi:

– condamnarea cu suspendarea executării pedepsei;

– liberarea pe cauțiune (condiționată și necondiționată);

– punerea sub supravegherea comunității (în unele state occidentale);

– amenda;

3. Modele generice de terapie a disfuncționalităților familiale

Terapia familială se desfășoară după trei modele posibile:

– MODELUL PREVENȚIEI (de profilaxie a tulburărilor familiale) include : consilierea premaritală, planificarea familială, educația tinerilor pentru viața de familie.

– MODELUL CRIZEI axează terapia familială în direcția reducerii nivelului tensiunii în familie prin mijloace psihologice și eventual farmacologice, a rezolvării stresului și identificării ajutorului ce poate fi acordat în cazul unor crize familiale ulterioare;

– MODELUL RECUPERĂRII. în cadrul acestui model s-a dezvoltat o serie de modele ale recuperării familiale:

a. modelul homeostazei consideră familia ca un sistem care încearcă să-și păstreze echilibrul, modul de intervenție în cazul familiei bolnave prevăzând restabilirea „balanței", permițând familiei să facă față unor sarcini noi și să realizeze un nivel diferit de adaptare. Această tehnică implică adesea învățarea familiei să se autoobserve.

b. modelul rezolvării conflictului presupune diagnosticarea relațiilor profesionale de către un terapeut, atribuie roluri participative membrilor familiei implicați instrumentându-i în a face față conflictelor și dezvoltându-le abilitățile observaționale, în ultimă instanță restructurând organizarea familiei.

c. modelul activist sugerează să se introducă o schimbare în mediul familial, prin provocarea unei crize, rolul terapeutului fiind acela de a ghida partenerii în rezolvarea crizei artificiale pe care au introdus-o.

4. Psihoterapia, metodă specială de tratament

Principala metodă de tratament în Criminologia clinică este psihoterapia. Această metodă constă în stabilirea unei relații speciale de comunicare verbală între terapeut și membrii familiei, individual sau în totalitatea membrilor.

Printre psihoterapiile individuale se întâlnesc psihoanaliza și psihoterapia rațională .

Psihoanaliza vizează identificarea motivelor inconștiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice ale unor persoane, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării și înlăturării lor prin conștientizare.

Odată acceptată această colaborare, analistul va încerca să-1 influențeze pe individ, să-și schimbe concepțiile să-și formeze o nouă optică de viață.

Psihoterapia relațională se bazează pe regresiunea psihologică, vizând conștientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive și negative ale caracterului său și determinarea acestuia să se autoconcentreze și să-și cenzureze comportamentul, să nu se lase influențat și intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii, etc.

În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul folosește intercalațiile care apar în grup pentru a analiza problemele de ordin personal pe care le ridică participanții(ceilalți membri ai familiei).

Terapia se bazează pe discuția liberă între membrii grupului, în cadrul căreia subiecții își expun propriile probleme și încearcă să se „elibereze" de tendințele negative. Terapeuți îi ajută să conștientizeze etiologia acestor tendințe reacționale și comportamentale demonstrându-le că în situații identice sau similare se pot lua decizii care să nu afecteze familia, membrii acestora și societatea.

5. Comunicarea, strategie de ocrotire a relațiilor intrafamiliale

Majoritatea părinților își doresc să se bucure mereu de armonie conjugală, să evite orice fel de conflicte sau violențe intrafamiliale, să-și crească copiii maturi, plini de încredere, capabili să ia decizii, isteți și să-și asume responsabilitatea acestora. Dar în îndeplinirea acestor scopuri este nevoie de comunicare, între soț și soție, între părinți și copii, pentru o înțelegere reciprocă.

Comunicarea este procesul de a primi și transmite informații(în sens larg), dar în realitate înseamnă mult mai mult decât de a vorbi și există puțini oameni care să nu aibă nevoie de îmbunătățirea abilităților de comunicare.

Cheia comunicării eficiente constă în învățarea abilității de a vorbi și de a asculta.

Sugestii pentru cel ce vorbește:

– Mențineți-vă la subiect. Exprimați-vă precis, specificați problema.

– Fiți atent la modul de a vorbi (gestică, ton, expresie facială).

– Nu monopolizați conversația.

– Nu lăsați discuția să degenereze în cicăleală, ceartă sau critici repetate. Fiți calmi, arătați politețe și răbdare.

– Nu presupuneți că celălalt vă înțelege corect. Verificați dacă cealaltă persoană a înțeles ceea ce i-ați comunicat.

– Nu încercați să vă impuneți stilul d-voastră de a vorbi. Nu vă impuneți propriile d-voastră opinii și valori. Fiți onest, cinstit, oferind ideile și sentimentele d-voastră asupra problemei discutate. Nu atacați cealaltă persoană.

Sugestii pentru cel care ascultă:

Ascultați. Arătați interes. Arătați-i celui care vorbește toată atenția d-voastră. Uitați-vă în ochii celeilalte persoane. Răspundeți-i. Puneți întrebări pentru a verifica dacă ați înțeles corect.

Fiți flexibil și disponibil să vă schimbați ideile. Nu presupuneți că cunoașteți tot ce aveți nevoie de la început.

Evitați să vă înfuriați doar pentru că cealaltă persoană nu este de acord cu d-voastră.

Aflați de ce cealaltă persoană are anumite idei și opinii.

Arătați că sunteți „pe aceeași lungime de undă" cu persoana care vorbește, că-i împărtășiți sentimentele și preocupările.

Verificați dacă toate persoanele implicate în situație au înțeles corect conversația la care s-a ajuns.

CAPITOLUL VII. STUDIU PRACTIC

Pentru o mai bună ilustrare a aspectelor teoretice subliniate pe parcursul prezentei lucrări, autorul a efectuat un studiu practic, referitor la chestiunea în cauză, astfel:

Eșantion

In vederea unei fundamentări corecte a factorilor criminogeni în familie, în familie a fost utilizat un eșantion alcătuit din 38 de persoane de sex feminin. Criteriile alegerilor sunt legate de prezența în familiile acestora a unor multiple și serioase disfuncționalități, fapt de natură să le încadreze în categoria familiilor probleme.

În alcătuirea eșantionului s-a urmărit cuprinderea tuturor grupelor de vârstă, reușindu-se ca fiecare element să fie cuprins în una din următoarele grupe, după cum urmează:

a. între 19-25 de ani 23%

b. între 26-39 de ani 21 %

c. între 39-50 de ani 28%

d. peste 50 de ani 28%

In ceea ce privește nivelul de școlarizare al subiecților folosiți, repartiția a fost următoarea:

a. 21.5% din subiecți au absolvit mai puțin de 10 clase;

b. 36 % au absolvit 10 clase și o școală profesională;

c. 33.5 % au absolvit 12 clase (cu sau fără bacalaureat);

d. 6 % au absolvit o formă superioară de învățământ;

e. 3.5 % parcurg în prezent o formă superioară de învățământ.

Ocupațiile fiecărui element al eșantionului sunt extrem de variate reușind să cuprindem la 38 de persoane aproape tot atâtea profesii diferite ( pornind de la persoane casnice până la persoane implicate în procesul de învățământ).

Această gamă variată și diversă de ocupații ne îndreptățește să considerăm că grupul în cauză este destul de reprezentativ astfel încât, în baza chestionării se ajunge la rezultate veridice și relevante.

2. Obiective și metode de lucru

În baza studiului teoretic efectuat prin prezenta lucrare, ne-am propus să folosim pentru investigarea psihologică a subiecților metoda chestionarului și cea a interviului dirijat.

Chestionarul folosit (vezi ANEXA), a fost astfel alcătuit încât să cuprindă:

– întrebări de rutină, pentru introducerea persoanei într-o atmosferă psihologică favorabilă confesiunii. Prin discuții preliminare s-a încercat familiarizarea subiecților cu scopul și obiectivele chestionării, li s-a explicat că răspunsurile pe care le vor da vor fi folosite exclusiv în scopuri didactice;

– întrebări de control, prin care am încercat să verificăm ulterior sinceritatea/nesinceritatea răspunsurilor primite;

– întrebări relevante, (la subiect) prin care am încercat să determinăm (cu ajutorul subiecților) statutul lor în familie și să stabilim corect factorii de disociere existenți între aceștia și partenerii lor.

Pentru a facilita un climat de încredere între subsemnatul și persoanele chestionate, studiul practic a fost efectuat într-un cadru familial acestora (domiciliul sau locul de muncă) și numai în mod excepțional în alte locuri. Am observat că majoritatea persoanelor și-au exteriorizat clar nevoia omenească de confesiune dând dovadă, în general, de sinceritate și dorința de colaborare.

Obiectivul propus ( și realizat în mare măsură) prin chestionare a fost fundamentarea practică prin rezultate concrete, a problemelor teoretice atinse pe parcursul capitolului IV, secțiunile 3 și 4 din prezenta lucrare (influențe nocive ale alcoolului, vârstei, educației, etc).

Sfera cunoștințelor dobândite cu această ocazie a fost mult mai cuprinzătoare, după cum se va putea observa.

Prelucrarea datelor și interpretarea rezultatelor

În urma activităților întreprinse, rezultatele obținute au fost, în esență, următoarele:

a. la întrebarea referitoare la durata de timp cuprinsă de la cunoaștere până la căsnicie răspunsurile au arătat că: 37 % din căsnicii au avut loc după mai mult de un an de la cunoașterea partenerilor, în 51 % din cazuri, durata este cuprinsă între 6 luni și 1 an; în 21 % din cazuri, căsnicia a survenit după mai puțin de 6 luni;

b. în legătură cu numărul de membrii ai celulei familiale a rezultat ca:

– 48 % din cupluri au 3 sau mai mulți copii;

– 21 % câte 2 copii;

– 28 % un singur copil;

– 3 % nici un copil;

În doar 1,8 % din cazuri unul dintre copii provine dintr-o căsătorie anterioară a unui soț ( 5.5 % din subiecți fiind căsătoriți pentru a doua oară).

c. în ceea ce privește capitolul „ preocupări extraprofesionale" am putut constata că majoritatea soților își dedică timpul liber aproape exclusiv treburilor casnice inerente unui bun mers la vieții alimentare, educaționale și igienice a familiei, lucru care se prezintă oricum diferit de polul opus al diodei conjugale:

– 24 % din soții în cauză se îndeletnicesc cu activități lucrative extraprofesionale;

– în 28,5 % din cupluri soții sunt pătimași pescari, jucători de cărți sau pur și simplu își petrec timpul liber cu diverși prieteni (neagreați de soție de obicei);

– 17 % dintre soții se plâng că nu sunt ajutate deloc la treburile casnice și că soții își petrec prea mult timp „în compania paharului „;

– 7,1% dintre parteneri își abandonează soțiile la sfârșit de săptămână folosindu-se de diverse pretexte legate de sarcinile de serviciu;

– 23.5 % dintre soții nu pot justifica exact modul de folosire a timpului liber al soților datorită inconstanței și comportamentului labil al acestor parteneri (ne referim îndeosebi la cuplurile tinere).

Observăm că ultima categorie de vârstă( „peste 50 ani") cuprinde cea mai mare categorie de soți risipitori cu timpul lor liber – 43 % (pescuit, alcool, jocuri de cărți), aceștia fiind în majoritatea lor pensionari.

d. în legătură cu amestecul terților în problemele interne ale familiei, rezultatele arată că:

– în 22,5 % din cazuri amestecul este exercitat de către unul sau ambii socri și doar 8 % din cazuri de către părinții proprii;

– în 19 % din cazuri această influență nefastă este exercitată de către „prietenii lui";

– în restul cuplurilor nu există imixtiuni exterioare importante;

e. Numai 8,5 % dintre soții sunt mulțumite , în general, de felul de a fi al soțului lor. în schimb în 39 % din cazuri soțul este prezentat ca un om certăreț, veșnic nemulțumit, în general nervos, lipsit de dragoste, ș.a.m.d..

Un procent de 28,5% dintre soții se plâng de „lipsă de comunicare", de faptul că sunt adesea mințite, de atmosfera „rece" din relațiile de familie, (inclusiv în relațiile părinți-copii).

Departe de a pune la îndoială bunele intenții ale persoanelor chestionate și sinceritatea răspunsurilor primite, trebuie să facem totuși observația că, în coroborare cu întrebarea de control nr.l7,(„ Cine declanșează în mod frecvent discuțiile neplăcute în familie?"), și nr.l9,(„Cine folosește în mod obișnuit cuvinte injurioase în familia d-voastră?"), unde răspunsurile îi incriminează 100 % pe soți, suntem tentați să interpretăm cu mai multă grijă obiectivitatea soțiilor respective. La aceasta putem adăuga și faptul că numai un procent infim dintre victime, consideră că au și ele un rol în declanșarea comportamentelor violente ale soților lor.

Observăm aici o extindere, aproape generalizată, a nemulțumirii soțiilor de la unele aspecte indezirabile (precum nesinceritatea ori lipsa de comunicare) la întreaga personalitate a partenerului.

f. Majoritatea femeilor intervievate (62%) susțin că în familia lor certurile și jignirile au loc în mod obișnuit în fața copiilor, iar – din totalul acestora – mai mult de V% spun că au fost lovite în prezența acestora.

Cam același număr de soții sunt de părere că în aplanarea conflictelor familiale, un rol important revine copiilor (întrebarea nr.24), iar 19 % din total adaugă alături de copii și alte rude (îndeosebi părinții și socrii).

Conform statisticii alcătuite, numai în 3,9% din cazuri a fost necesară intervenția poliției, situație care contravine în bună parte răspunsurilor întrebării nr.23 prin care rezultă că 39 % din soții au fost silite adeseori să părăsească temporar domiciliul conjugal.

Un procent de 12 % dintre soții sunt ajutate în rezolvarea conflictelor familiale de către vecini, procent care coincide aproape de cel referitor la părăsirea frecventă a domiciliului prin agresiunea partenerului. Victimele acestor agresiuni ne-au declarat că se refugiază adesea la vecini în astfel de situații.

g, Soțiile sunt convinse că partenerul lor are relații sexuale extraconjugale în 28% din cazuri, iar 51% sunt convinse de contrariu. în 18% din cupluri, astfel de relații țin de domeniul trecutului, iar în 3% din cazuri nu s-au exprimat păreri clare.

29% dintre soți sunt convinși că partenera are relații sexuale cu o altă persoană, 41% nu-și exprimă această convingere decât sub influența băuturilor alcoolice, iar în 17,5% din cazuri nu s-a pus niciodată această problemă.

h. Legat de consumul de băuturi alcoolice de către soț, a rezultat că în 48% din cazuri acesta este considerat principalul factor generator de violență în familie.

Soțiile au declarat că soții lor consumă alcool:

• frecvent în 39% din cazuri;

• săptămânal în 51% din cazuri;

• ocazional, 10%.

În ierarhia cauzelor neînțelegerilor și conflictelor ce apar în familie, situația se prezintă astfel (în ordinea descrescătoare a importanței acordate de către persoanele chestionate):

1. alcoolul

2. banii

3. treburile casnice

4. educația copiilor

5. gelozia

6. viața sexuală

7. alte cauze.

i. Au fost puține soții care au declarat că au fost maltratate anterior căsniciei (11,2%). în celelalte cazuri „prima palmă" a apărut, de regulă, după 3-4 luni de la încheierea căsătoriei (52%), între 4 luni și 1 an (22,5%) sau chiar mult mai târziu (19%).

j. 29% dintre soțiile chestionate sunt de părere că soții lor suferă — neoficial – de o formă sau alta de maladie psihică, iar 17,5% susțin că ele însele au contractat, în tot sau în parte, o astfel de maladie.

k. Se pare că toate femeile chestionate s-au gândit de multe ori la desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească. întrebate ce anume le-a oprit să facă acest pas, am primit răspunsuri asemănătoare. Acest fapt a făcut posibilă o ierarhizare a factorilor inhibatori în desfacerea căsătoriei.

În ordinea importanței acestor factori, această scară valorică se înfățișează în felul următor;

1. existența și numărul copiilor;

2. lipsurile materiale;

3. speranța într-o evoluție favorabilă a mariajului;

4. teama de a-și pierde statutul;

5. alte cauze (mai ales de natură religioasă).

1. în final la întrebarea nr.32 („Cum credeți că vor evolua lucrurile în viitor?") am primit răspunsuri destul de tranșante, astfel:

– 68% dintre femei au declarat că își vor menține și mai departe statutul dobândit prin căsătorie;

– 30% sun de părere că divorțul lor nu este decât o chestiune de timp;

– 1,5% nu și-au exprimat o părere precisă.

CAPITOLUL VIII. CONCLUZII

În finalul acestei lucrări, după toate problemele abordate, am observat că modul în care se înfiripă și evoluează fiecare relație conjugală depinde în primul rând de întreaga structură bioconstituțională, psihică și morală a celor doi parteneri: înfățișarea fizică, temperamentul, caracterul, nivelul de instruire și cultură, dominantele motivaționale, statutul profesional, forța Eu-lui, configurația gusturilor și preferințelor, autocontrolul, rezistența la frustrare, virtuțile, viciile, și multe altele.

Deducem astfel că o primă cerință în angajarea în actul căsătoriei este realizarea unei cât mai bune cunoașteri reciproce prealabile, ceea ce -desigur – nu este nici simplu nici ușor.

Simplificând puțin lucrurile, putem spune că viitorii soți își formulează reciproc trei principale espectații:

– de a-și satisface la nivel optim trebuința sexuală;

– de a avea copii;

– de a realiza o atmosferă de înțelegere mutuală, de echilibru, de securitate și de afecțiune familială.

Constatăm că neîmplinirea uneia sau alteia dintre cele trei espectații poate constitui o cauză a alterării conținutului și stabilității relației conjugale.

Însă o bună conviețuire a microgrupului familial depinde într-o mare măsură și de modul cum înțeleg cele trei puteri din stat să ocrotească valorile familiale, de statutul acordat de societate femeii căsătorite.

Înjosirea femeii nu este un fenomen ce ține exclusiv de domeniul trecutului; este ignorant cel ce susține acest lucru. încălcarea demnității femeii căsătorite de către societate, în general, și de către soțul ei, în special, are loc chiar și în timpurile prezente.

Recent cotidianul englez „The Times" arăta într-un articol situația disperată a femeii musulmane afgane „strivită" pe cale absolut legală de către autoritățile islamiste prin legi absurde și inspirate exclusiv din Coran.

Astfel autoritățile afgane au interzis femeii să iasă din casă în alt scop decât cel de a face cumpărături „pentru ca bărbații să nu mai fie distrași pe stradă de la gândurile pioase pe care trebuie să le aibă orice bun musulman".

În concepția autorităților legislative din această țară, „femeia trebuie să stea în casă, cu geamurile vopsite în negru, ca să nu mai poată fi văzută din exterior" și această situație este considerată absolut normală.

Ea nu poate merge nici măcar la studii indiferent de nivel, situație nemaiîntâlnită în nici un alt stat.

Femeia care încalcă aceste interdicții este biciuită în public sau aruncată la închisoare de așa numiții mulahi (judecători religioși).

Deși nu ne-am propus să încheiem studiul nostru într-o manieră atât de pesimistă, trebuie să recunoaștem că în domeniul unor relații armonioase dintre bărbat și femeie mai sunt încă destule lucruri de aprofundat.

Ne exprimăm totuși speranța de mai bine pentru viitor, având și convingerea că timpul va opera încetul cu încetul modificările necesare în concepția individului uman și că bărbatul și femeia vor înțelege pe deplin ceea ce reprezintă cu adevărat unul pentru celălalt.

Realitatea vieții de cuplu începe odată cu pătrunderea în spațiul și timpul de „acasă" și continuă cu reîntoarcerea în spațiul și timpul de "afară" care nu fac decât să mărească instabilitatea nucleului familial contribuind la denuclearizarea sa iminentă, cu toate consecințele individuale pe care membrii familiei le vor suporta inevitabil.

„Familia este o cetate în care cei de afară doresc să pătrundă, iar cei dinăuntru doresc să evadeze".

Oare ce resorturi intime acționează traiectoriile interferențe și biunivoce ale dorințelor umane?

Să fie oare familia un glob de cristal, în care și prin care poți privi lumea, în trecut, în prezent și în viitor?

ANEXA PRIVIND MODELUL CHESTIONARULUI FOLOSIT

Nr. __________

MODEL CHESTIONAR

1. Localitatea de domiciliu

__________________________________________

2. Cuplul

legal constituit (specificați și vechimea) ________________

concubinaj________________________________________

ați mai fost căsătorit(ă) ______________________________

vârsta soțului______________________________________

vârsta soției_______________________________________

3. Nivelul de școlarizare __________________________ soțul

___________________________soția

4. Ocupația ____________________________soțul

_____________________________soția

5. Nivelul veniturilor lunare – soț _____________

– soție _____________

6. Cu cât timp înainte de căsătorie v-ați cunoscut?_____________

7. Locuința este – proprietate personală______________________

– proprietatea părinților (socrilor)______________

– închiriată________________________________

8. Copii – numărul ___________

– vârsta _________

– dacă sunt proveniți și din altă căsătorie ____________

9. Preocupări extraprofesionale – ale soțului _________________

– ale soției __________________

10. Neîmpliniri (lipsuri) majore ale cuplului:_________________

11. Imixtiuni (amestecuri) ale părinților(socrilor) în viața cuplului

– Da(în ce fel?) – Nu

______________________________________________________

12. Cum l-ați putea caracteriza pe partenerul dumneavoastră de viață?

______________________________________________________

13. Dar pe socrii dumneavoastră?

______________________________________________________

14. Care sunt principalele reproșuri pe care le-ați putea face soțului (soției)? ____________________________________________________

15. Ce vă reproșează el (ea) dumneavoastră?

______________________________________________________

16. În căsnicia dumneavoastră neînțelegerile au ca punct de pornire:

– educația copiilor__________ -viața sexuală_________

– banii___________________ -alcoolul_____________

– treburile casnice__________ -gelozia_____________

– alte cauze ______________

17. Cine declanșează de obicei discuțiile neplăcute sau conflictele?

______________________________________________________

a.

18. In general se vorbește urât (jignitor) în familia dumneavoastră?

______________________________________________________

19. Cine folosește mai frecvent cuvinte injurioase?

______________________________________________________

20. Se întâmpla acest lucru și înainte de căsnicie?

______________________________________________________

21. De câte ori ați fost lovită de la încheierea căsătoriei și de către cine?

______________________________________________________

22. Scandalurile și bătăile au loc și în fața copiilor?

– niciodată -rar

-frecvent -niciodată

23. Ați fost silită vreodată să părăsiți temporar domiciliul conjugal?

– des ____________________________________

– de câteva ori ____________________________

– niciodată _______________________________

24. In rezolvarea neînțelegerilor din familia dvs. Un rol hotărâtor îl au:

-dvs. -prietenii

-soțul -vecinii

-copiii -poliția

-părinții(socrii) -alte persoane

25. Credeți că soțul are o altă relație sentimentală?

______________________________________________________

26, Soțul vă bănuiește că aveți o altă relație?

______________________________________________________

27. Părinții soțului dvs. sunt cunoscuți ca violenți sau scandalagii?

______________________________________________________

28. Dar ai dvs.?

______________________________________________________

29. Suferiți sau ați suferit de tulburări psihice (ce fel)?

– dvs. – amândoi

– soțul – nu este cazul

30 .Aveți antecedente penale (în ce constau)?

-dvs. -amândoi

-soțul -nu este cazul

31. Dacă v-ați gândit vreodată să divorțați, ce anume v-a oprit de la acest proces?

-lipsuri materiale

-rușinea de ceilalți

-ați sperat in îndreptarea situației

-copiii

-religia

-alte cauze(precizați)

32. Cum credeți că vor evolua lucrurile în viitor?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE

Bogdan, T. – „Probleme de psihologie judiciară", Editura Științifică, București, 1973

Bogdan, T.,Sântea I. – „Analiza psihologică a victimei", Editura Ministerul de Interne, București, 1988

Bogdosar, C. – „Aspecte ale dezvoltării afectivității feminine", Editura Medicală, București, 1981

Filipescu, Ion P. – „Tratat de dreptul familiei", Editura AII, București 1995

Golu, M – „Dinamica personalității", Editura Geneze, București, 1982

Iancu, S. – „Comportament și civilizație", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Mircea, Al., Borcan, N. – „Curs de poliție criminală"

Mitrofan, I. – „Cuplul conjugal", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Mitrofan, I., Mitrofan, N.- „Elemente de psihologie a cuplului", Editura „Șansa", București 1994

Mitrofan, N. – „Cerințele psihologice privind educarea tinerilor pentru viața de familie"

Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. – „Psihologie judiciară", Casa de editură și presă „Șansa" – S.R.L. București 1997

Molcuț, E., Oancea, D. – „Drept roman", editura „Șansa" S.R.L., București, 1993

Niel, M. – „Drama eliberării femeii", Editura politică, bucurești, 1974

Nistoreanu, G., Dobrinoiu, V., Boroi, A., Pascu, I., Molnar, I., Lazăr, V., – „Drept penal. Partea specială", Editura Europa Nova, București 1997

Nistoreanu, G., Păun, C- „Criminologie", Editura Europa Nova, București, 1996

Pavelcu, V. – „Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității", Editura Didactică și pedagogică, București, 1982

Păunescu, C. – „Agresivitatea și condiția umană", Editura Tehnică, București, 1994

Schalpfer, S. – „Situația psihologică a femeii ca victimă a brutalității", Revista „Viktimologie", Editura Ruegger, Grush, 1986

Scripcaru, G., Pirozynski, T. — „Criminologie clinică și relațională", Editura Synposion, Iași, 1995

Văleanu, V., Daniel, C. – „Psihosomatică feminină", Editura Medicală, București, 1997

Voinea, M. – „Psihosociologia familiei", Editura Universității, București, 1996

Voinea, M., Dumitrescu, F. – „Sex și sancțiune", Editura Media-Uno, București 2002

Voinea, M., Dumitrescu, FI.- „Psihologie judiciară", Editura Splai, București, 1999

Zlate, M-,Jntroducere în psihologie",Casa de editură si presă „Șansa" S.R.L.București 1996