Conduita Violenta In Familie

Cuprins

INTRODUCERE

Între dragoste și familie există o strânsă interdependență fiind foarte greu de separat una de alta. Dragostea este piatra de temelie pentru buna desfașurare a vieții de familie, iar familia oferă cadrul de manifestare și împlinire a dragostei.

S-au dat multiple definiții familiei:

R. Vincent: „O familie constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii care traiește anumite obiceiuri, respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație, într-un cııvânt care creează o atmosfera."

E. Burgees și H. Locke: „Familia este o unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soț și soție, mama și tata, fiu și fíică, frate și soră"

A. Berge: „Familia constituie un soi de personalitate colectivă a carei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți."

O. Badina, F. Mahier: „Familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc ímpreună, cu o gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății."

De la aceste definiții se pot contura următoarele caracteristici ale familiei: existența unui anumit număr de persoane; reunirea lor este urmarea actului căsătorie; între membrii familiei există un ansamblu de drepturi și obligații garantate juridic; relațiile interpersonale de ordin biologic, psihologic și moral dintre membrii, climatul sau atmosfera psihosocială; organizare structurală cu o anumită distribuție a rolurilor și sarcinilor familiale; îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.

Familia este considerată elementul natural și fundamental al societătii, principiu reieșit atat în cadrul actelor noastre legislative (Constituția, Codul penal, Codul familiei, Codul civil) cât și unele acte Internaționale privind drepturile omului cum ar fi:

• Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948;

Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale adoptat la Adunarea Generală a O.N.U. la 16 februarie 1966;

Pactul internațional privind drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generată a O.N.U. la 16 decembrie 1961.

In țara noastră statutul familial este fundamentat de urmatoarele principii:

principiul ocrotirii căsătoriei și familiei;

-principiul ocrotirii intereselor mamei și copilului;

principiul căsătoriei liber consimțite între soți;

principiul egalitații în drepturi dintre bărbat și femeie;

-principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii îndatoririlor părintești în interesul copiilor;

-principiul acordării reciproce ale sprijinului material și moral;

-principiul monogamiei.

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE

1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CONDUITA VIOLENTĂ

Violența în familie este problema veche, precum civilizația. Chiar în familia biblică, Cain, fiul lui Adam și al Evei, îl omoarș pe fratele său, Abel. În antichitate, barbații romani aveau dreptul, prin lege, să ucidă orice membru al familiei.

Cu jumătate de secol în urmă, violența străzii a unor grupuri îndepărtate de oameni, rămânea exterioară, cunoașterea ei fiind mediata verbal.

Astăzi de nenumărate ori, în mod agresıv violența pătrunde în casă, se împletește cu cele mai frumoase clipe de liniște ale familiei, sub forme vizuale, cu amănunte terifiante și se insinuează în minte, suflet și conștiință.

Mijloacele de comunicare în masă sunt însetate de senzaționalul agresiv.

Crima, violul, teroarea, ocupa un spațiu extrem de întins în rețelele de comunicare. Dacă în societățile primitive și chiar în cele ale omului mediu agresiunea era percepută ca un atac fizic sub forma violentei, pe măsură ce structura psihoafectivă și spirituală au evoluat, percepția agresiunii s-a diferențiat.

Cunoașterea efectelor uneori înspăimantătoare ale manifestărilor agresivității și a împrejurărilor sau factorilor care le-au produs, provoacă și sporește frica, teama și insecuritatea afectivă.

„În mod inconștient individul amenințat este gata să răspundă și răspunde adeseori tot cu agresivitate datorită existenței în structura ființei sale a unei agresivități latente, care a fost remodelată de cultura, morala, civilizația mileniilor clădite și trăite de către umamtate. Provenind din limba latina „agressio" înseamnă a ataca și se referă la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, constrângerii, degradării, umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care

agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare"4.

„Violența (sub forma de manifestare a agresivității)5 provine de la latinescul „vis" (forța) este utilizarea forței pentru manifestarea superiorității. Formele violenței se îmbogățesc pe parcursul evoluției societății umane și capătă

o amploare din ce în ce mai mare. Sfera de definire a violenței este mult mai
largă decât cea stabilită de criminologie, Jean Claude Chesuais încercând să
stabilească zonele semantice incluse în definiție, stabilește într-o versiune
geometrică trei cercuri: ca nucleu (primul cerc) este violența fizică cea care
cauzează moartea persoanei, vătămarea corporală, libertatea individului; al
doilea cerc îl reprezintă violența economică care privește toate atingerile și
frustrările asupra bunurilor materiale cunoscând o infinitate de forme; al treilea
cerc îl reprezintă violența morală".

Flitcraft și Stark (1996) defineau violența în familie prin „producerea unei răniri fizice în trecutul sau prezentul conviețuirii cu partenerul. Atacul fizic sau sexual poate fi acompaniat de intimidări și abuzuri verbale: distrugerea unor bunuri personale ale victimei, izolarea ei fortată de prieteni și de restul familiei ce ar putea constitui un potențial ajutor pentru victimă, amenintări la adresa unor persoane semnificative pentru victimă, incluzând aici și copii, răspândirea de amenintări și teroare în jurul victimei, controlul accesului acesteia la bani sau la lucruri personale, hrana, mijloace de transport, telefon și alte surse de protecție și îngrijire de care ar putea beneficia".

Raportul Organizației Mondiale Contra Torturii – Benninger – Budel, Lacroix, 1990 – definea „violența în familie" ca o formă de torturare a femeii. „In același mod in care tortura produsă de un agent al statului are cel mai adesea loc în timp ce victima se afla într-o detenție secretă, fără acces ,la lumea exterioară, la bunul plac al celor care le interoghează sau sechestrează, care, la rândul lor, nu sunt deloc controlați, femeia bătută, datorită situatiei ei în familie, trăiește departe de prietenii de familie sau de alte persoane. Deși libera să plece, contrar deținutelor, fuga ei ar putea fi, din punct de vedere psihologic și de facto, imposibilă, pentru că ea se teme de violența împotriva ei și a copiilor, sau nu are familie, sau nu dispune de sprijin juridic sau de sprijin și ajutor în comunitate".

Legislația Statului Michigan (SUA) definește violența domestică „un

comportament – fizic, verbal, sexual sau emoțional – prin care o persoană folosește asupra altei persoane, cu care conviețuiește (relationează), forța sau intimidarea în scop de dominare sau de control. Partenerii pot fi căsătoriți sau nu; heterosexuali, gay sau lesbiene; locuiesc împreună sau separat.

Comitetul de Ministru ai Consiliului Europei, în Recomandarea R(85)4 abordează problema violețtei în familie propunând și indicând statelor membre anumite măsuri de natura a îmbunătăți atmosfera familială, a preveni conflictele de acest gen și a proteja la maximum victimele unui asemenea gen de fapte.

Această Recomandare este însoțită de un memorandum explicativ care a interpretat termenii de „familie" și de „violență fizică", dupăcum urmează:

Familia este „un cuplu căsătorit sau necăsătorit, descendenții acestora, ascendenții lor, descendenții sau colateralii celorlalți și orice copil atâta timp cât ei trăiesc împreună sau continuă să aibă relații rezultând din coabitare";

Violența fizică este „orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acesteia și care aduce atingere vieții, integrității corporate sau psihologice sau libertății altui membru al acelei familii, și vatămă în mod serios dezvoltarea personalității lui/ei";

Violența în familie este „un act sau un ansamblu de acte la savârșirea cărora se folosește un anumit grad de forță fizică realizat în cadrul unui grup ce îndeplinește funcții familiale".

Legea 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, definește violența în familie „reprezentând orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material (art. 2 alin. 1).

Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile șı libertățile fundamentale" (art. 2 alin. 2).

2.TIPURI DE VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE

Rezultă din definițiile de mai sus că violența în familie cuprinde multe tipuri de violentă:

– violența fizică activă, prin care se provoacă celuilalt membru de

familie o serie de vătămări (împingerea, lovirea cu puınnul sau piciorul, plesnirea, sugrumarea, înhățarea, bătaia, trântirea, îmbrâncirea, răsucirea brațelor, ciupirea, utilizarea armei);

– violența fizică pasivă, care impune victimei izolare, inclusiv refuzul

de a-și vizita copiii;

– violenta psihologică activă, reprezentând agresiuni verbale periodice

și susținute la adresa victimei, inclusiv poreclirea acesteia;

– violența psihologică pasivă, care constă în întreruperea sau

insuficiența relațiilor sociale și sexuale, oprirea accesului la bani sau

la alte mijloace economice;

– violența sexuală (forțarea la activitate sexuală nedorită, realizarea

unor lucruri cu conotații sexuale, atingerea fizică a diferitelor părti ale

corpului).

3. SCURT ISTORIC PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE

În epoca foarte veche romanii cunoșteau familia patriarhală ca forma de comunitate umană proprie societății gentilice aflată în ultimul stadiu de descompunere. Familia patriarhală își avea temeiul în puterea exercitată de pater familias (șeful familiei) asupra bunurilor, precum și asupra unui grup de persoane în care intrau : soția, copiii și nepoții din fii.

In epoca fondării statului puterea exercitată de pater familias asupra persoanelor și bunurilor era desemnată prin cuvântul „manus".

Cu timpul, în procesul diversificării relațiilor sociale și al evoluției ideilor juridice, puterea lui pater familias s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte fiind desemnate prin anumiti termeni tehnici astfel: „manus" își pierde vechiul înțeles desemnând numai puterea bărbatului asupra femeii, iar puterea asupra descendentilor era numită „patria potestas"6.

Toți cei aflați sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanelor „alieni juris'" (soția, copiii, nepoții din fii) această putere a stăpanului familiei era nelimitată. El putea să-i vândă, abandoneze, închirieze și chiar să-i omoare (jus vitae necisque)7.

Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin pater familias față de persoanele „alieni juris" demonstrează caracterul extrem de individualist al dreptului roman.

În dreptul românesc în secolele IV-IX e.n. familia mică devine celula de baza a societății8. Munca ambilor soți și a copiilor în gospodăria casnică era temeiul drepturilor lor egale asupra patrimoniului familial, ceea ce determină o puternică solidaritate între membrii familiei.

Ea se manifestă în îndatorirea de întretinere reciprocă între soți și între părinți și copii. Aceste principii tradiționale sunt întărite de influența perceptelor religiei creștine răspandită în lumea daco-romană încă din secolul III e.n..

Tradirea acesteia;

– violența psihologică pasivă, care constă în întreruperea sau

insuficiența relațiilor sociale și sexuale, oprirea accesului la bani sau

la alte mijloace economice;

– violența sexuală (forțarea la activitate sexuală nedorită, realizarea

unor lucruri cu conotații sexuale, atingerea fizică a diferitelor părti ale

corpului).

3. SCURT ISTORIC PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE

În epoca foarte veche romanii cunoșteau familia patriarhală ca forma de comunitate umană proprie societății gentilice aflată în ultimul stadiu de descompunere. Familia patriarhală își avea temeiul în puterea exercitată de pater familias (șeful familiei) asupra bunurilor, precum și asupra unui grup de persoane în care intrau : soția, copiii și nepoții din fii.

In epoca fondării statului puterea exercitată de pater familias asupra persoanelor și bunurilor era desemnată prin cuvântul „manus".

Cu timpul, în procesul diversificării relațiilor sociale și al evoluției ideilor juridice, puterea lui pater familias s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte fiind desemnate prin anumiti termeni tehnici astfel: „manus" își pierde vechiul înțeles desemnând numai puterea bărbatului asupra femeii, iar puterea asupra descendentilor era numită „patria potestas"6.

Toți cei aflați sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanelor „alieni juris'" (soția, copiii, nepoții din fii) această putere a stăpanului familiei era nelimitată. El putea să-i vândă, abandoneze, închirieze și chiar să-i omoare (jus vitae necisque)7.

Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin pater familias față de persoanele „alieni juris" demonstrează caracterul extrem de individualist al dreptului roman.

În dreptul românesc în secolele IV-IX e.n. familia mică devine celula de baza a societății8. Munca ambilor soți și a copiilor în gospodăria casnică era temeiul drepturilor lor egale asupra patrimoniului familial, ceea ce determină o puternică solidaritate între membrii familiei.

Ea se manifestă în îndatorirea de întretinere reciprocă între soți și între părinți și copii. Aceste principii tradiționale sunt întărite de influența perceptelor religiei creștine răspandită în lumea daco-romană încă din secolul III e.n..

Tradiția geto-dacă a transmis familiei românești unele trăsături apreciate ca democratice în comparație cu familia romana socotită aristocratică: ambii soți exercitau puterea părintească asupra copiilor, soția supraviețuitoare putea deține singură tutela asupra copiilor minori, egalitatea între soți iar în ce privește puterea absolută asupra copiilor aceasta nu exista neputându-i vinde. Căsătoria era monogamă încheindu-se pe baza consimțământului liber al tinerilor9.

Aceste principii erau înscrise în străvechiul drept nescris românesc numit Legea Țării.

Astfel începe să dispară practica învechită a legii Talionului (răzbunarea privată) prin apariția primelor instanțe de judecată: oamenii buni și bătrâni; șoltuzii, vornicii; pârcălabii etc10. Se pedepsea cu moartea uciderea unui copil de către părinte și invers, iar rănirile și lovirile se pedepseau cu gloabe11 sau închisoare.

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate cele mai importante izvoare ale dreptului nostru scris din epoca feudalismului: Carte românească de învătături și îndreptarea legii. Conform celor două legiuiri căsătoria era precedată de logodnă bărbatul având dreptul de a administra bunurile donate și de a exercita puterea maritală asupra soției, inclusiv un drept foarte larg de corecție. Același drept de corecție putea fi aplicat și asupra copiilor iar cei condamnați pentru infracțiuni contra moralei ca și asasinii celor care urmau a fi moșteniți nu mai putea veni la moștenire.

Alte prevederi privind familia, rudenia, căsătoria au fost reglementate de codurile adoptate în cea de-a doua fază a rcgimului turco-fanariot: Pravilniceasca Condică, Legiuirea Caragea, Codul Calimach. Elemente noi apar in materia răspunderilor civile și penale, la baza căreia se așează principiul răspunderii personale12.

Se arată că soția nu răspunde pentru faptele soțului, nici părinții pentru faptele copiilor lor majori. Se reglementa adopțiunea (înfiala), tutela (epitropia) și curatela (curatoria) după modelul celor mai noi legiuiri europene.

Adulterul soției avea ca efect pierderea zestrei care trecea în proprietatea bărbatului, iar penal, alături de pruncucidere, viol, omor, incest, erau considerate acte criminale grav pedepsite.

Toate aceste legiuiri scrise sau nescrise apărute de-a lungul timpului vin să întărească rolul familiei în societate, funcțiile ei și influența asupra altor medii de la apariția primelor comunități arhaice și până în prezent.

CAPITOLUL II – ETIOLOGIA VIOLENTEI ÎN RELAȚIILE

PĂRINȚI – COPII

În societatea contemporană familia cunoaște o transformare extrem de rapidă numai în ultimele două decenii cunoscând schimbări deosebit de neașteptate. Formele agresivității intrafamiliale sunt nu numai numeroase, dar și foarte diferite, corespunzătoare diversificării situațiilor familiale înseși. Foarte multă vreme s-a pus accentul pe copiii maltratați. Apar cu mare frecvență comportamentele agresive cu manifestări de brutalizare fizică, sexuală, morală între frați, surori, adolescenți și batrâni. Voi aborda pe rând factorii de bază care generează agresivitatea în familie.

1. ROLUL FACTORILOR SOCIO-CULTURALILA GENERAREA AGRESIVITĂTII ÎN FAMILIE

În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de societatea omeneasca de-a lungul istoriei. Ne interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant in geneza comportamentului violent intrafamilial.

Familia

Celula de baza a societății, familia, are valențe multiple. Ea are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum și atitudini de aderare ori lipsa de cooperare față de anumite valori sociale13.

Familia asigură copilului o siguranță indispensabilă atingerii maturității intelectuale, sociale și culturale, precum și o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social.

Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adoptării sale în societate, cât și asupra structurii sale de personalitate. Structura familială este afectată de numărul membrilor, de capacitatea educativă a părinților și de mobilizarea socială și geografică a familiei. Rolul de socializare deținul de familie se reduce tot mai mult, mai ales în privința adolescenților, datorită școlarizării prelungite, precum și a altor factori cum sunt: presa, televiziunea, filmele și microgrupurile la care aderă.

@ 1. O importanță deosebită în apariția comportamentului violent intrafamilial, o deține familia dezorganizată. Aceasta este familia care își pierde integritatea ca urmare a separării părinților datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia dintre părinți. Se cunosc mai multe tipuri de astfel de familii14:

Familia incomplet unită sau nelegitimă;

Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a anulării, separării, divorțului;

Familia tip „cămin gol" în cadrııl căreia partenerii trăiesc împreună însă intercomunicarea este realizată minimal, fără să constituie, unul pentru celălalt un suport moral.

Familia în criză caracterizată prin absență temporară sau permanentă a unuia dintre soți : război, deces, închisoare.

Numeroase studii au arătat că, în mare măsură atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului și afecțiunii acestora, ca urmare a divorțului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte violente asupra unuia sau ambilor părinți. Tot atât de posibilă este și viceversa, maltratarea copiilor reprezentând un adevărat mijloc de descărcare pentru părintii în cauză.

@ 2. Climat familial conflictual

Deseori sunt întâlnite familii, care deși sunt organizate se caractenzează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe perioade diferite de timp, plecând de la forme mai simple cum ar fi cearta, neînțelegerile, contrazicerile și ajungând la forme mai grave: agresivitate fizică, alungarea de la domiciliu etc15.

Dacă în principiu aceste disfuncții apar la familiile în care, unul dintre părinți sau ambii sunt anormali din punct de vedere psihic, sunt întâlnite și cazuri când ambii parteneri sunt perfect normali psihic.

I. F. Cuber diferențiază tipul căsniciei celor obișnuiți cu conflictele16, caracterizat prin frecvența conflictelor, tensiunea devenind o obișnuința a relației și tipul căsniciei devitalizate caracterizat prin iubire, ințelegere, comunicare în primii ani, treptat aceste elemente dispărând. Pe parteneri îi mai leagă doar interesul pentru creșterea și educarea copilului ori pentru evoluția profesionala a celuilalt.

Nu trebuie uitați nici copii „nedoriți"17 care au semnificația unor dușmani ai libertații și fericirii părinților a căror frustrare se manifestă prin violență. Partenerii percep atitudinile copilului lor ca pe o revolta împotriva lor; au o atitudine educativă rigidă, riguroasă și punitivă. Agresivitatea este generată de diverse situații: plânsul copilului, pasiunea pentru joc, neglijarea îndeplinirii unor funcții fiziologice elementare etc.

Toate acestea sunt considerate de părinti drept opoziție sau comportament agresiv cărora le răspund prin pedepse, maltratări, violențe.

O familie conflictualizată, in care agresivitatea cunoaște o cotă ridicată de manifestare, devine un focar de producere și răspândire sociala a agresivității. Familia cu manifestări agresive, numai între membrii acesteia, la care copilul nu participă ca actor, nu este victimă directă, ci asistă ca spectator la descărcările agresive fie morale, fie fizice, organizează și declanșeaza în structura afectivă a copilului, în mod indirect un comportament agresiv.

@ 3. Strategii educaționale necorespunzătoare

Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața socială. Părinții în cadrul grupului familial, exercită influențe educațional-formative asupra propriilor lor copii, cuplul conjugal constituind un veritabil model social, care are o influentă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Pe de altă parte părinții exercită influențe educational-modelatorii în cadrul familiei și în mod direct, în baza unei anumite strategii educaționale, folosind mai mult sau mai puțin sistematic anumite metode și tehnici educaționale. Însă aceste strategii educaționale nu duc întotdeauna la realizarea acelui optimum educațional care să favorizeze „rodirea” fructuoasă la nivelul personalității a influențelor educaționale exercitate. Mai mult unele strategii pot să se soldeze cu o serie de consecințe negative asupra procesului formării unor comportamente de personalitate. In cele ce urmează voi trata câteva dintre aceste strategii:

a) Severitatea excesivă18, cu unele rigidități, comenzi ferme pline de
amenintări își lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a
personalității. Părinții hiperseveri impun un regim de munca pentru copiii lor,
care depășește limitele de toleranță psihologică și psihofiziologică ale acestora.
Copiii sunt practic lipsiți de bucuriile oferite de copilărie și tinerețea timpurie,
instalându-se foarte curând fenomenul de oboseală cronică ca urmare a epuizării
neraționale a resurselor lor de energie.

Pe de altă parte, menținerea unui asemenea regim de muncă și într-un asemenea climat hipersever, determină treptat modificări în una dintre cele mai importante dimensiuni ale personalitătii – cea atitudinal relatională – traduse in fenomene de apatie, indiferență față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce privește relaționarea cu cei din jur, atitudini de protest și revolta chiar față de noile influențe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite frustrații acumulate în timp.

b) Altă strategie necorespunzătoare este cea superprotectoare19.

Părintii depun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja exagerat acesta neputând să iasă singur în lume pentru a-și încerca forțele propni. Acești părinti îi consideră pe proprii copii cu totul aparte decât alții (că știu totul, că sunt extraordinari de aceea, ei trebuie menajați, protejați de uzura travaliului curent solicitat de familie, scoală, alte grupuri de apartenență, pentru a da totul mai tarziu. În consecință, programul lor de muncă este lejer, necontrolat, timpul de odihnă ocupând o suprafață însemnată din timpul total petrecut în afara programului școlii. Una din consecințele imediate este detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor. Ei devin încrezuți, îngâmfați chiar și față de proprii părinți. În momentul în care sunt puși în fața unui program mai încărcat, mai riguros, cu sarcini complete la acești copii se instaleaza foarte repede sentimentul de oboseală, neliniște, nesatisfacție.

c) „Formarea libera"20, influența și controlul educativ, limitându-se la maxim, uneori pană la neglijența totală a copilului. Unii părinți deliberat sau nu reușesc foarte puțin să se ocupe de educația copiilor lor, pentru ei copiii au o libertate deplină în ceea ce privește organizarea programului de lucru cât și a alegerii activităților recreative.

Tratați însă într-o asemenea maniera, copiii se înstrăinează de părinți, de așteptările lor, rămânând la dispoziția valurilor de influențe educative exercitate din alte directii, ducând în final la conturarea unor efecte negative asupra personalității acestora.

În literatura de specialitate s-au conturat anumite profile hipologice ale comportamentului parental: părinți rigizi (impun copiilor ideile, opiniile, modul de a trăi și a vedea), părinți boemi (lasă copiii în seama altor persoane sau în voia lor), părinți anxioși (fac ca asupra copilului să apese o presiune considerabilă, întrucât se simte spionat, supraneglijat), părinți infantili (care refuză să se autodefinească în calitate de părinți, retrăgându-se din fața oricăror responsabilități), părinți prea indulgenți (acordă copilului fără limite tot ce acesta își dorește) etc..

R. Vincent în lucrarea sa „Buletin de Psihologie" a conturat câteva profile, printre care:

Tatăl dominator. Este tipul de tată care pretinde ascultare și respect, în ochii căruia soția și copii sunt ființe slabe care trebuie conduse și protejate. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi și inhibați dar se pot prezenta și ca ființe rebele și autoritare. Conflictele dintre asemenea personalități pot duce la rupturi brutale ale raporturilor tată-fiu.

Tatăl tiran are o autoritate care operează în compensație și prin salturi, fiind în fond o fire timidă, adesea slabă. Izbucnirile sporadice și aberante duc la deteriorarea figurii paterne de acest tip, copilul reacționând la asemenea moduri de comportare prin stari de inhibiție, frică, instabilitate. Tatăl prieten își întemeiază ascendentul mai puțin pe autoritate, cât pe sentimentul de stimă pe care tinde să-l formeze în copii. Are însă dezavantajul că neavând limite precise se pretează la confuzii dăunătoare în cele din urmă pentru copii.

Tatăl bomboană. Copiii crescuți fără nici o constrângere, avându-i pe amândoi parinții întotdeauna la dispoziție, pentru a le satisface cea mai mică dorință, nu vor putea mai târziu să suporte nici o frustrare, nici un cadru unde se cere disciplina.

Tatăl demisionar, este tatăl care renunță, tatăl veșnic plecat de acasă, care e mereu ocupat. El nu se simte capabil să-și controleze, să-și îndrume copiii. Lipsa controlului favorizează apariția atitudinilor, formând la copii deprinderea de a nu se conforma cerințelor școlare, morale sau sociale.

Bineînteles că asemenea profile pot fi întâlnite și în rândul mamelor.

Intrucât cei doi soți și părinți nu manifestă în toate grupurile familiale coerență pe linia comportamentului parental, prin combinarea tipurilor de conduită maternă șı paternă, se pot contura profile combinate de influența emoțională a cuplului conjugal: tatăl demisionar – mama tiran, tatăl bomboană -mama prietenă, tatăl prieten – mama dominatoare.

1.2. Impactul mijloacelor de informare în masa. Anturajul. Grupurile. Bandele

Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă. Psihologii occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass-media și în special video-violența.

Violența pe micul sau marele ecran furnizează modele de comportament negative. Aceste filme comerciale făcute pentru a se obține cât mai mulți bani abordează fără nici o reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconștientului uman. Influența este mai puternică asupra spectatorıılui tânăr.

Programele violente determină o „dezinhibare"21 a privitorului și îl scot din real, determinându-1 să săvarsească, pe calea imitației, fapte violente, spontane și neplanificate.

Totodată se relevă faptııl că receptarea mesajelor mass-media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel încât video-violența va produce efecte doar asupra acelora care au înclinații, predispoziție spre violență, fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masă in desensibilizarea generală și formarea unor atitudini nedorite și neconforme cu interesele societății. În același plan și cu implicații asemănătoare, mai ales asupra tinerilor, se află pornografia.

Ca și mass-media, bandele, anturajul, grupurile au un rol important în apariția comportamentului violent intrafamilial. Majoritatea cercetătorilor care au abordat acest subiect nu au facut o distincție clară între grupurile de copii și bandele de adolescenți22.

Prin grup se întelege o asociere de persoane care își subordonează comportamentele unei contribuții și interacțiuni comune în timp ce o bandă se caracterizează printr-o similitudine psihologică.

Natura funcțională a grupurilor se poate determina prin următoarele caracteristici23:

Satisfacerea diferențiată a nevoilor. Datorită faptului că grupurile presupun o organizare ierarhică căreia unii membrii au o mai mare autoritate în luarea deciziilor comune, ele nu pot satisface in mod egal toate dorințele și nevoile membrilor, in primul rând pentru că acestea sunt foarte diverse și de multe ori in contradicție, iar în al doilea rând pentru că nevoile individuale trebuie subordonate nevoilor colective, țelurilor comune;

Nevoia de încorporare sociala și de dominare. Orice grup distribuie roluri și permite afirmarea capacităților membrilor. De aici și faptul că în acest mod, grupul satisface nevoia unora dintre indivizi, de a conduce, de a comanda, de a-și exersa influența și autoritatea, în timp ce nevoia de dominare se găsește doar la unii indivizi, nevoia de participare la activitățile comune, se găsește la toți membrii. Individul simte nevoia sa fie acceptat, să fie admis ca făcând parte din colectivitate, iar de aici nu mai există decât un pas până la săvârșirea de acte și fapte care să-1 ridice in ochii conducătorilor.

În masura în care grupul și-l apropie și îl adoptă, adolescentul încearcă să-și dovedească sieși și celorlalți că nu s-a înșelat, că nu au fost înșelați. El caută să dovedească lumii (lumea sunt părintii, profesorii, maturii în general) că reprezintă ceva. Prin comportamentul lor ei vor să dovedească că sunt maturi, că au detașarea și stăpanirea de sine a adulților, că reprezintă individualități forte și independente.

Afirmarea, însă, socializarea adolescentului, parcurge un drum sinuos, un „drum al extremelor”24. Este momentul în care se definește pe sine opunându-se celorlalți, cu deosebire parinților, profesorilor, printr-o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă, independența și imitație, autoconformism și integrare în același timp.

Banda, în cazul copiilor și adolescenților, este forma în care își gasește expresia refuzul sau inaptitudinea organică de a se adapta universului, adulților și regulilor lor de conduită25.

Prezența în grup a mai multor indivizi care împărtășesc în mod explicit sau implicit acest refuz și prezintă același „sincretism" sau amestec mintal și afectiv, permite fiecăruia să se simtă în siguranță datorită spijinului afectiv al celorlalți.

Există bande care se formează în funcție de un scop infracțional predefinit. Indivizii se reunesc în funcție de abilitatea și posibilitățile lor de a contribui la realizarea acestor scopuri.

Aceste bande sunt în general bine structurate, cu o coeziune determinată de necesitățile funcționale de realizare a scopului în virtutea căruia s-au format.

In cadrul acestor bande infracționale întâlnim orientări concomitente:

recunoaștere exclusivă și supraevaluare a valorilor materiale ca simboluri ale reușitei și prestigiului social;

ignorarea voită a valorilor morale și juridice consacrate în societate și asociate valorilor materiale;

respingerea normelor licite de conduită ca mijloace legitime de raportare și de realizare a valorilor și a reușitei sociale;

adoptarea unor conduite ilegale și folosirea unor mijloace ilicite în vederea realizării valorilor materiale și a reușitei sociale.

2. ROLUL FACTORILOR ECONOMICI LA GENERAREA AGRESIVITAȚII ÎN FAMILIE

Șomajul

Nivelul de Trai.

Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura sociala, politică, culturală, instituțională. In consecință este de așteptat ca situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul violent intrafamilial.

Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea economică și criminalitate, studiile efectuate au evidentiat că fenomenul infracțional este atat de complex încât el poate fi generat în aceeași măsură, dar în tipuri diferite, atât de prosperitate, cât și de sărăcie.

2.1. Șomajul – dacă industrializarea este un factor de progres economic și
social, oferind locuri de muncă, posibilitățile superioare de instruire și
specializare, creșterea nivelului de trai al oamenilor, șomajul explică un anumit
procent de acțiuni infracționale.

Influența sa se exercită nu numai prin scădere bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emotională pe care o ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale aspirațiile sale.

El atinge greu structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorința de revanșă împotriva societății. Tensiunile din interiorul familiei cresc, apar reproșurile, iar membrii acesteia devin de multe ori vinovați sau obiecte de revărsare a nereușitei.

2.2. Nivelul de trai – trebuie evidențiat mai întâi faptul că sărăcia nu are
doar o dimensiune economică, obiectivă ci și o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate ori epocă precizată, dimensiunea subiectivă se referă la percepția individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului său economic, situației financiare într-un mediu social și în epoca în care trăiește.

În funcție de nevoi, aspirații și obligații unii își vor considera nivelul de trai satisfacător, alții de-a dreptul mizer. Același salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot considera jenant sau insuficient pentru un trai onest.

Deci pe lânga sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni (abandon de familii, uciderea unor membrii din familie pentru a-i deposeda de bunuri sau valori) se adaugă și dorința de îmbogățire sau de un trai mai bun, care, la rândul ei impinge spre delicvență un număr mare de persoane.

3. ROLUL FACTORILOR NEURO-PSIHICI LA GENERAREA AGRESIVITĂȚII ÎN FAMILIE

3.1. Deficiențe intelectuale și tulburări ale afectivității

În cadrul familiilor cu un pronunțat climat violent regăsim indivizi (indiferent dacă este vorba de copii sau părinți) ce prezintă carențe în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacitățile intelectuale reduse îi împiedică mai ales în anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse. Nivelul mintal scăzut reprezintă o premisă a comportamentului violent mai ales dacă este asociat cu perturbări emotiv-afective ale personalității.

Nu înseamnă însă că persoanele ce prezintă asemenea caracteristici (criticismul redus al gândirii, dificultățile de anticipare pe plan mintal a urmărilor inevitabile a actului violent, slabă inhibiție, sugestibilitatea mărită, etc.) vor comite toate acte agresive. Prezența unor capacități intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanție sigură a reținerii individului de la astfel de acte.

La rândul său afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viata și activitatea individului uman și orice abatere de la normal creeaza probleme serioase pe linie adoptivă26. Cei problematici se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității.

Insuficienta maturizare afectivă se caracterizează prin lipsa unei autonomii afective; insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficienta cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale, slaba dezvoltare a emoțiilor. Aceste caracteristici psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevoluare și de evoluare adecvată, la lipsa obiectivității față de sine și față de altul.

În categoria stărilor de dereglare a afectivității sunt incluse: stările de frustrație afectivă și sentimentele de frustrație, conflictele afective, instabilitatea afectivă, indiferența afectivă, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruistę.

Teodor Bogdan27 arată că una dintre cele mai frecvente caracteristici psihice ale indivizilor violenți – în special a celor minori – este instabilitatea emotiv-acțională, care este diferită de stabilitatea emotiv-activă a omului obișnuit. Instabilul se prezintă ca un element care în reacțiile lui trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli, inconstanță de origine endogena specifică.

La rândul ei, instabilitatea emotivă, se asociază frecvent cu agresivitatea, ducând la savârșirea unor infracțiuni prin acte de violență a căror victime sunt membrii familiei. T. Bogdan precizează că fenomenul de agresivitate rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan acțional sau verbal, care obișnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară28.

3.2.TuIburări neuro-psihiatrice

Starea de sănătate psihică se constituie prin adoptarea adecvată a personalității integrale la condițiile mediului social, în așa fel încât între structurile psihofiziologice ale organismului, resursele sale și circumstanțele ambientale să se poată stabili un echilibru armonios29. Acest echilibru este însă deosebit de fragil și vulnerabil în raport cu diferitele influențe exercitate de mediul extern (de pildă stresul) și intern (patologic).

Intervenind în convergența dintre factorii interni și externi și în structura de echilibru, boala psihică impune adoptarea unui nou tip de comportament, care constituie în unele cazuri o forma de substituție a comportamentului pe care obișnuim să-l denumim normal.

Bolile mentale, cu precădere psihozele, care înlătură de obicei răspunderea penală a faptuitorilor, au fost enumerate drept cauză a comportamentului violent intrafamilial îndeosebi de către specialiștii în medicină care au efectuat primele cercetări în domeniu30. Aceștia au scos în evidență că faptele bolnavilor mintali prezintă, prin efectul lor un pericol social deosebit, care impune anumite forme de reacție socială (măsuri de siguranță) cu caracter medical și preventive, deși nu întrunesc, sub aspect subiectiv, toate elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Schizofrenia sau „demența precoce" este și ea un factor criminogen. Simptomatologia schizofreniei și caracterul polimorf al acestei boli mentale conduce la concluzia că săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală și care implică răspunderea penală a făptuitorilor au caracter de excepție. Schizofrenicii de regulă săvârșesc infracțiuni cu pericol social ridicat îndeosebi prin violență (omucideri, vătămări corporale) dar și infracțiuni care privesc viața sexuală.

Epilepsia este de asemenea un factor criminogen. Se remarcă în acest sens teoria lui C. Lombrosso despre relația dintre epilepsie și caracteristicile criminalului înnăscut. În aceste cazuri întâlnim, de obicei, infracțiuni comise prin violență, unele săvârșite cu ferocitate, datorate așa-numitelor „stări crepusculare" (stări confuzionale cu alterarea conștiinței dar cu păstrarea unei activități relativ coordonate) care dacă sunt probate înlălură răspunderea penală a făptuitorului. Ca și la alte cauze care înlătură răspunderea pentru propriile fapte, se pune problema existenței discernământului.

Tulburările de comportament în urma leziunilor postencefalitice sunt un factor criminogen. Persoanele care au suferit asemenea traume au un comportament disocial și prezintă dificultăți educative, ele săvârșind cu predilecție, infractiuni împotriva bunelor moravuri, tulburarea ordinii publice, la viata sexuală, etc.

Alte boli considerate de către criminologi cauze în săvârșirea unor acte de violență intrafamilială sunt: paranoia și stările paranoide, psihozele maniacale, depresiune, psihozele alcoolice, demența senilă etc.

Un exemplu elocvent rezultă din declarațiile lui Stanciu Claudiu de 15
ani, elev din municipiul Târgoviște care a hotărât pentru tatăl său „Moarte prin
electrocutare": „De mult am plănuit să-1 ucid, mă jignea, nu mă băga în seamă.
Nu mă bătea, dar mi se părea că mă persiflează. Am luat cărti polițiste de la
bibliotecă sa văd cum se poate comite o crimă perfectă. Le-am citit și am ales
să-1 omor prin electrocutare. În timp ce dormea, l-am legat cu sârme de mâini,
am facut pământarea de calorifer și 1-am băgat în priză". Șocul l-a azvârlit pe
Anghel Stanciu pe covor. Omul era amețit dar nu mort. Claudiu a fugit în
bucătărie, a luat un cuțit și a început să-1 măcelărească. „După ce l-am omorât, m-am calmat, m-am dus la o vecină și am rugat-o să cheme poliția".

3.3. Tulburări generate de toxicomanie

Una din cauzele cu implicații deosebite în apariția și favorizarea climatului familial violent o reprezintă toxicomania care include consemnul de droguri și alcoolismul. Întrucât în România, până în prezent, nu există o stare conflictuală intrafamilială ridicată, în cele ce urmează mă voi referi la alcoolism.

Alcoolismul reprezintă o problema importantă de sănătate mintală atât prin frecvența îmbolnăvirilor, cât și prin implicațiile grave pentru individ, familie, colectivitate. Pentru proprietățile sale anxiologice, alcoolul este folosit ca psihotrop universal, și în funcție de cantitate și personalitatea celui care îl consumă, devine psihoanaleptic sau psihodisleptic31.

Astfel alcoolul rămane unul din principalii cauzatori ai comportamentului antisocial, agresiunii, vagabondajului, crimei, sinuciderii, prin aceasta devenind o problema sociala extrem de serioasă.

Pot fi descrise două stări fundamentale de alcoolism:

a) alcoolismul acut32 poate fi evidențiat într-o formă ușoară, cât și într-o formă mai gravă;

beția ușoară însoțită de o diminuare a atenției și o lungire a timpului de reacție, cauzând un număr considerabil de agresiuni comise prin imprudență și neglijență.

beția gravă care provoacă o stare de confuzie mentală, exagerează nevoile sexuale și conduce la o stare de delir și agresivitate căreia i se atribuie o parte importantă a infracțiunilor săvârșite cu violență.

b) alcoolismul cronic, modifică mentalitatea fundamentală a individului și dezvoltă agresivitatea și impulsivitatea.

Este însoțit de o pierdere a sensurilor eticii și moralei. Acest tip de alcoolism determină adulterul, abandonul de familie, provoacă gelozia și violențe având această bază. De mare importanță pentru evaluarea alcoolismului este distincția între consumator de alcool și alcoolic propriu-zis. Consumul de alcool este mult mai răspândit însă mulți dintre consumatorii de alcool devin alcoolici și prin aceasta bolnavi mintali. Uzul duce cu timpul la deces iar granița dintre aceste etape este caracterizată prin pierderea autocontrolului și instalarea unei dependențe fizice și psihice, de tip toxicomanie.

Printre factorii favorizanți, relevați de cercetătorii din țările cu mare experiență în materie se numără: distribuirea băuturilor alcoolice pe piață în cantități exagerate, accesibilitatea nelimitată a procurării lor, transmiterea directă sau prin diferite mijloace de popularizare a obiceiurilor, adesea din interese economice, insuccesul profesional, social, familial, anturajul, depresiile, etc.

Un exemplu din practica judiciară este și cazul unui băimărean care și-a ucis tatăl lovindu-1 de mai multe ori în cap și apoi cuprins de remușcări s-a spânzurat lânga cadavrul acestuia. „Seara de duminică i-a prins pe Ilie Ghergheș, de 61 de ani, și fiul său Gheorghe în fața unui pahar de palincă. Cei doi au băut până spre dimineață când beți morți au început să se certe. Cu mintea întunecată de alcool G. Ghergheș și-a lovit părintele cu un corp dur pâna l-a omorât, a învelit cadavrul cu o plapumă și l-a așezat pe canapeaua din sufragerie. Cuprins de remușcări, el s-a spânzurat cu o funie de un bolț înfipt în perete".

Această întâmplare pune în evidență o alta forma de violență și anume suicidul.

CAPITOLUL III – MANIFESTĂRI COMPORTAMENTALE SUB CARE SE POATE ÎNFĂȚIȘA VIOLENȚA ÎN RELAȚIILE

PĂRINȚI-COPII

În zilele noastre, datorită multiplilor factori cauzatori, formele agresivității intrafamiliale sunt foarte numeroase și diferite, dintre cele mai cunoscute fiind: lovirile, omorurile, incestul, abandonul, divorțul, infacticidul, adulterul. Voi analiza pe scurt în ceea ce urmează principalele manifestări comportamentale violente.

1. VIOLENȚE FIZICE

1.1. Loviturile, maltratările, omorurile

Reprezintă formele primitive ale comportamentului familial violent. Copilul ca și vârstnicii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută.

Loviturile (bătaia) după unii teoreticieni are o dubla valoare: retroactivă -durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită și provocativă, adică, inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale. Bătaia poate fi aplicată, de la caz la caz, accidental, sistematic, rar sau mai des folosindu-se diferite obiecte, curele, nuiele, linguri de lemn, lemne, etc. sau chiar mâna goală. Nu de puține ori victime pot fi și părinții, ajunși la bătrânețe, copiii profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra. Printre cele mai frecvente motive se numără jaful, pentru deposedarea bunurilor și valorilor pe care le posedă unii bătrani, păstrate pentru asigurarea traiului în ultimii ani de viață.

Sindromul polifactorial al copilului maltratat constituie o cauză frecventă de invaliditate permanentă și de moarte prin fracturi, hemoragii, hematoame multiple, tulburări atipice de creștere, leziuni buco-nazale, oculare, otite, etc.

Brutalizarea fizică considerată mai ales în cadrul familiilor de nivel mediu sau slab dezvoltate cultural, ca fiind nu numai permisă, dar chiar indicată pentru obținerea unor rezultate educaționale bune. Cifrele statistice în această direcție nu par a indica realitatea deoarece la instituția de asistența medicală nu ajung decât cazurile care necesită îngrijire de specialitate. (Maltratarea mută, „fără urme" rămâne o taină a familiei.)

De cele mai multe ori agresorul din familie este mama. După N. Lukianovicz în 80% din cazurile fără urmări fatale apare ca agresor mama, iar când este vorba de cazuri letale tatăl este agresor în 53% din cazuri. Uciderea unui ascendent sau descendent se mai numește și paricid.

Printre cauzele aparente ale paricidului se află ura, răzbunarea pentru sancțiunile și reproșurile făcute adolescentului, frica de pedeapsă sau de brutalizare. Dar de cele mai multe ori adolescenții și copiii își ucid tatăl pentru a se apăra sau pentru a o feri pe mama de brutalizările și amenințările tatălui.

Înfăptuirea actului criminal are loc prin folosirea unor metode simple ca strangularea, lovirea cu bări, topoare, cuțite dar și cu ajutorul unor arme și mijloace diabolice ceea ce demonstrează că actul criminal este bine gândit și premeditat.

Multi dintre paricizi märturisesc că în timpul actului criminal au încercat un sentiment nou – al realizării, care face casă comună cu fenomenul depersonalizării. „Trecerea la act, oricare ar fi durata sa reală, se situează în afara timpului. Moartea celuilalt duce la pierderea noțiunii de realitate carnală înspăimântătoare ea nefiind altceva decât o realizare magică a dorinței de moarte"33.

Pentru paricid a omorî nu înseamnă numai a ucide o ființă ci și a o anula, a o șterge de pe fața pământului. Astfel, omorându-și tatăl, paricidul își capătă dreptul de a „exista", deși în același timp, această moarte îi pune în pericol propria viață. Iata spre exemplu mărturisirile lui Salka Ioan, din revista Poliția Româna (12-18 Decembrie 1996), în legătură cu uciderea mamei sale: „Băutura și anturajul m-au făcut să ajung în această situație. Nu aveam serviciu, trăiam din pensia bătrânei care era de 165000 lei. Ura împotriva ei a pornit când am aflat că a făcut acte pe apartament fratelui meu Tompos Alexandru și nu mie care o îngrijeam. O loveam cu palmele sau pumnii. Duminică 24 noiembne încă în cursul dimineții, am consumat vodcă și rom. Pe tot parcursul zilei, m-am certat cu mama pe tema apartamentului. Seara i-am aplicat mai multe lovituri de karate, apoi, cu un baston am continuat să o lovesc. Eram pornit să mă răzbun pe ea. Dimineața când m-am trezit mi-am dat seama că murise…"

Pe lângă maltratările la care era supusă mama și apoi decesul acesteia rezultă clar și principalele motivații ale agresivității lui Solka loan: alcoolul, anturajul, refuzul mamei de a-i da bani.

l.2.Infanticidul

Infanticidul este actul de suprimare totală a nou născutului. Cauzele care duc la acest act incalificabil sunt multiple. Frecvența acestuia diferă, de la comunitate la comunitate, în funcție de mentalitate, credință, stare economică sau condiția socială a femeii.

Ceea ce interesează in mod deosebit este infacticidul cauzat de mame adulterine, care este generat de nevoia de suprimare a rezultatului faptei. Cele mai multe crime din această categorie sunt comise de femeile concubine, pentru care păstrarea rezultatului legăturilor cu un bărbat căsătorit înseamnă o condamnare socială gravă atât a copilului cât și a femeii.

In mediu rural unde fapta poate fi mai greu tăinuiăä, infacticidul este în proportie mai mare decât în orașe. Oricare ar fi locul săvârșirii acestei fapte, s-a constatat că la femeia infacticidă există o modificare esențiala de conștiiță care oferă agresivității latente posibilitatea de manifestare. S-a constatat că autoarele sunt persoane cu o constiință morbidă.

Există o multitudine de modalități faptice în săvârșirea acestui act criminal începând cu părăsirea noului născut în diferite locııri și lăsarea lui fără ajutor și hrană și pâna la lovirea, strangularea, tăierea și ciopârțirea acestuia.

Deși este o faptă gravă constituind o variantă a omorului, pruncuciderea este supusă unui tratament special mai puțin sever, considerând că uciderea copilului s-a datorat unei stări de tulburare pricinuită de naștere.

1.3. Incestul și violul

Forme foarte grave de victimizare a copilului (dar și a părintelui) se întâlnesc în cadrul familiei, cum ar fi incestul și violul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psiho-comportamentală a acestuia.

Deși sunt fapte incriminate distinct în Codul Penal (respectiv art. 197 și art. 203 din Codul Penal) ele se întrepătrund și se condiționează una pe alta, deseori fiind inseparabile.

Incestul (raportul sexual între rude în linie directă) are urmări deosebit de grave asupra personalității copilului (fetiței), asemenea cazuri fiind foarte frecvente. De altfel, abuzurile sexuale comise de tată asupra fiicei minore fac parte din categoria mai largă a molestării sexuale a copilului care poate fi considerată ca o forma a violului deoarece victimele sunt foarte tinere și legal nu sunt capabile să-și dea consimțământul.

În cazul violului calitatea făptuitorului îi oferă posibılitatea acestuia să preseze psihologic asupra victimei spre a o determina la raport sexual.

De cele mai multe ori însă, aceste fapte rămân nedescoperite datorită amenințărilor, bătăilor și presiunilor ceea ce duce la continuitatea și durabilitatea lor în timp.

Exemplul este cazul minorei Pleșa Felicia care timp de doi ani a fost violată de propriul tata. Amenințările acestuia a facut-o să păstreze tăcerea și fapta ar fi rămas nedescoperită dacă mama acesteia nu ar fi observat schimbarea ce se petrecea în sufletuł copilei. Observând într-o noapte lipsa soțului din pat și părându-i-se ca aude niște zgomote neobișnuite în dormitorul fetiței, Pleșa Mariana a plecat să verifice ce se întâmpla. (Politia Română, 29 ianuarie-6 februarie 1995).

Mama fetiței se află și acum internata într-un spital de boli nervoase iar Pleșa Dumitru la închisoare. Poate cândva va încerca să-i explice faptele sale.

2. VIOLENȚE MORALE

În cadrul violențelor morale mă voi opri asupra acelora provocate de abandon, divorț, adulter, concubinaj și violența verbală.

2.1. Violența prin abandon

In esență actul de abandonare a unui copil – mai ales de către mama – este un act de mare agresivitate de un tip special: agresivitatea prin demisie. Abandonul se prezintă sub mai multe forme:

abandonul total practicat de mame prostituate, delicvente, divorțate sau fete tinere cu copii proveniți dintr-o întâlnire întâmplătoare etc. semiabandonul practicat de unul dintre părinți prin divorț;

abandonul criptic când mai ales mama prezintă o lipsă de interes manifestată prin neimplicarea acesteia în îngrijirea copilului, prin necomunicare afectivă, prin brutalitate, indiferență.

După Gesell, Spitz, Wolf două sunt caracteristicile agresive, ale comportamentului de abandon: carențele în îngrijirile materne și carențele afective. Importanța și consecințele lor sunt în raport de vârsta la care intervine abandonul.

Abandonul intervenit prin introducerea copilului într-o instituție specializată, înainte de un an are următoarele consecințe: prezintă un comportament inert, apatie, trist, fără dorință de comunicare, indiferență, inactivitate etc.

Copilul abandonat care suferă în permanență insecuritatea afectivă, mai este supus și unei tulburări morale și caracteristice, și anume dezorientarea moral-socială. La rândul lor și părinții pot fi abandonați, în sensul lăsării lor fără sprijin și ajutor la bătrânețe, privarea de hrana, medicamente.

Un exemplu din practica judiciară.

„Locatarii unui imobil de pe strada Titan din Brașov, au anuntat poliția că în podul casei se află trupul fara viață a unui nou-născut, informează Mediafax. Cercetările au stabilit că pruncul a fost abandonat și lăsat să moară de foame de mama lui, tânăra Mihaela Afrasinei Dascălu. Imediat ce a ieșit de la maternitate, criminala a pus băiețelul într-o cutie de carton și l-a dus în pod. Părinții tinerei au declarat, că n-au știut de existența copilului, deoarece locuia de un an de zile la altă adresă."

Din acest exemplu rezultă clar dorința tinerei de a scăpa de copilul nedorit, de frica părinților și rezultat dintr-o legătură întâmplătoare. Însă datorită faptului că pruncul a murit fiind lăsat cu bună stiință fără hrană și ajutor, fapta se încadrează la infracțiunea de omor calificat și nu la pruncucidere.

2.2. Violențele agresive ale divorțului

Se consideră că pe toate scalele factorilor de risc al traumatizării psihoafective, divorțul ocupă al doilea loc după moartea unei persoane iubite. Deși pare un eveniment obișnuit, el este un proces mult mai profund. Dacă partenerii suportă greu divortul, copiii devin în mod sigur, adevărate victime, întrucât asupra lor el actionează ca o puternică și inexplicabilă agresiune.

Având în vedere că divorțul emoțional începe cu mult înainte de desfășurarea divorțului juridic, copilul este supus rând pe rând, tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre părinți, abandonului episodic, exceselor de sentimentalism din partea mamei sau a exceselor de răzbunare, întrucât copilul îl reprezintă pe adversar. Deci copilul se conflictualizează profund înainte de a trăí evenimentul ruperii de fapt (despărțirea), motivele invocate fiind mai întotdeauna circumstanțiale.

Reacțiile copilului la forța de agresivitate a divorțului sunt atât de ordin general, cât și de ordin particular, în funcție de vârsta la care survine divorțul și de relațiile părinților după divorț.

Vârsta cea mai vulnerabilă ar fi între 3 și 7 ani. În masura în care el întelege și acceptă unele situații și își poate explica motivele divorțului, consecințele acestuia nu mai sunt acute, dar ele modifică aspectele relațional-sociale ale comportamentului acestuia.

În primele faze ale conștientizării divorțului copilul poate reacționa prin două tipuri de comportamente: – fie printr-o atitudine de agresivitate și ostilitate față de unul din părinți sau față de amândoi, aceasta putându-se extinde și asupra altor persoane – fie printr-o inhibiție afectiv-profundă, cu refuz de participare chiar și la actele simple (alimentație, somn) sau prin trairea unui sentiment profund de culpabilitate care se transformă în anxietate, frică patologică, perturbări ale proceselor intelectuale, inadaptare.

2.3. Adulterul și concubinajul

Pentru definirea adulterului și concubinajului, trebuie menționate două coordonate principale: ambele sunt atitudini agresive față de legile morale, familial-sociale și, totodată, constituie comportamente sexuale deviante. Pe lângă aceste două direcții de manifestare a consecințelor negative, mai există una, mult mai importantă, și anume agresiunea moral afectivă asupra copiilor.

Guerry prin lucrarea sa „Eseuri asupra statisticii morale în Franța" constată că o mare parte a atentatelor asupra vieții sunt rezultatul devianței sexuale. Cauzele sunt multiple, dar putem sublinia că: „cu cât se vizionează mai multe filme având drept subiect relațiile sexuale în afara familiei, cu atât crește apetitul indus prin aceste filme de a le practica în realitate"34.

Rolul femeii în aceste modalități de violență este mai mare decât în toate celelalte tipuri de agresivitate. Dacă, de regula, femeia este implicată într-o omucidere din zece, în mai mult de o treime în paricide, ea apare în infacticide în proportie de 14% iar în otrăviri în proporție de 50%.

Criminalitatea familială este, în cea mai mare parte opera femeii. Când ea nu este autoarea „de facto" a crimei, este de cele mai multe ori instigatoarea.

În ceea ce privește copii, ei sunt victime sub multe aspecte. Un loc periculos, sub raportul agresiunii, îl ocupă și complicii care cad victime. Faptul că cei vizați sunt complicii, tăinuitorii sau mediatorii, se datorează nevoii de a șterge urmele și a ascunde „crimele adulterului"35.

De obicei relațiile adulterine transformă atmosfera familială într-ım
veritabil iad, în care crima își găsește ușor locul.

2.4. O forma foarte des întâlnită a agresivității intrafamiliale o reprezintă violența verbală

Deși poate fi considerată o forma mai atenuantă a violenței, violența verbală, utilizată în mod frecvent de unii părinți poate avea urmări negative în ceea ce privește personalitatea copilului a eului său și perpetuarea sentimentului de inferioritate.

Violența verbală poate avea următoarele forme de manifestare: certuri, brutalizări verbale, jigniri, insulte, injurii etc.

Pe de altă parte strategiile educaționale pe care le utilizează unii părinți (ex. severitatea excesivă) nu duc întotdeauna acelui optimum educațional care să favorizeze „rodirea" fructuoasă la nivelul personalității, a influențelor educaționale exercitate, fiind percepute de copii ca manifestări violente.

Copiii victimizați în acest fel devin apatici, stresați, fricoși și vor încerca să se îndepărteze cât mai mult față de proprii părinți apropiindu-se de alte persoane cum ar fi prietenii, bunicii etc.

Această formă de manifestare a violenței duce în primul rând la răcirea relațiilor afective dintre părinti și copii și nu rareori copilul, ajungând la pragul maximal al rezistenței, reacționează violent.

CAPITOLUL IV – ANALIZA FENOMENULUl

Deși multe cupluri apar în exterior ca familii fericite, ideale, cu parteneri satisfăcuți de mariajul lor și solidari, în realitate însă, în spatele ușilor închise se ascund multe tragedii. Ceea ce uneori este în ochii lumii o dovadă de tandrețe poate fi, în fapt, controlul asupra victimei și prohibirea independenței sale.

Violența în familie este o infracțiune, prevăzută și sancționată ca atare de Codul penal român începând cu anul 2000 (Legea nr. 197/2000).

Ea se manifesta fără deosebire, indiferent de vârstă, sex, nivel de educație sau clasă socială, deopotrivă la populația majoritară și la minoritățile etnice sau sexuale.

Amploarea și gravitatea fenomenului sunt date de numărul mare al telefoanelor primite la poliție (peste 50% sunt solicitări ca urmare a violențelor în familie), de numărul mare al femeilor-victime întâlnite pe holurile camerei de urgență a spitalelor (25-35%), precum și de incidența crescută a malformațiilor congenitale ale nou-născutilor cu mame bătute în perioada de graviditate36.

Violența în familie este un fenomen negativ, reprobabil, indiferent cine este agresorul și cine este victima: femeie, bărbat, copil, tânăr, vârstnic.

Cauzele violenței în familie sunt de ordin social, economic, politic, individual. Studiul fenomenului presupune o analiză multifactorială aprofundată. Tranziția, cu efectele ei imediate (situarea a mai mult de jumătate dintre familii sub pragul de subzistență) duce la amplificarea stresului cotidian. Un individ frustrat, fără loc de muncă sau nemotivat suficient, apăsat de grija traiului de mâine, cu copii, aflat permanent sub impactul mediatic al economicului și politicului și, uneori, sub influența băuturilor alcoolice ajunge să nu se mai controleze și să-si reverse agresivitatea în familie. Mai întotdeauna în astfel de cazuri, cel puternic își descarcă agresivitatea asupra celui slab: bărbatul asupra femeii, femeia asupra copiilor, copiii mari asupra celor mici, tinerii asupra vârstnicilor, iar când lanțul nu mai are o veriga mai slabă, victime ale ostilității cad animalele sau se recurge la sinucidere ca ultima rezolvare a situației. Gelozia, de asemenea, rămâne o cauza principală a agresivității în familie în 2001 reprezentând 15,42% din totalul infracțiunilor domestice. De asemenea, la acest ansamblu de cauze se mai adaugă deficiențele existente în sistemul educațional, criza de autoritate în familie și școala, existenta unor medii de subcultură violentă și multele imperfecțiuni ale legislației in vigoare, aflată de altfel la primii ei pași.

Ar mai fi de adăugat faptul că 83,69% (2001 – Politia Judiciară) dintre infracțiunile de acest tip au fost comise spontan, în urma unor discuții conflictuale.

Statisticile au arătat că 95% dintre victimele înregistrate ale violentelor în familie sunt femeile. Acestea nu sunt retardate psihic și nici handicapate fizic. Situatia violențelor domestice cu victime femei, pe anii (1997-2001) se prezintă astfel37:

Sursa: Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalitätii – I.G.P.

Tratamentul inuman la care au fost supuse multe femei in propria familie a condus, adeseori, la transformarea acestora din victime în agresori. Alteori, deținând puterea și controlul, chiar ele, femeile, au ucis, lovit, vătămat membrii ai familiei. Astfel, în 1999 numărul femeilor autori ai violențelor în familie a fost de 7.528, iar în 2000 de 7.41138.

O serie de violențe apar în acele familii în care soțul se consideră „lider instrumental" și unicul cap de familie, refuzând ca soția să lucreze sau să se instruiască în afara căminului. Dorința femeii de a-și căuta o slujbă sau de a-și ridica statusul educațional este adeseori privită ca un atentat la adresa bărbatului, a valorilor tradiționale stabilite în societate. Sentimentul acut al geloziei manifestat în cupluri, uneori pe fondul consumului de alcool, accentuează agresivitatea. Sărăcia, deși nu este prin ea însăși o cauză a violenței, poate precipita și întreține fenomenul. O mare parte dintre conflicte se datorează și modului în care este admmistrat și cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri.

De cele mai multe ori, violențele sunt ciclice, între două pusee violente pot apărea momente de calm și tandrețe din partea agresorului, punctate cu cadouri și cu promisiuni că „nu se mai întâmplă". Adeseori, victimele doresc ca violențele să înceteze, nu însă și relația lor cu agresorul. Motivele țin de aspecte financiare, sentimentale, de existența copiilor și teama de „gura lumii".

Trebuie stiut faptul că victima comportă cel mai mare risc atıınci când pleacă sau când agresorul crede că pleacă. Un studiu realizat de Wilson și Daly (1993) arată că victimele sunt mai supuse riscului de a fi omorâte atunci când vor să părăsească agresorul decât atıınci când trăiesc alături de el. Riscul de omucidere este, de asemenea, maxim în primele două luni după separare. Ideea PĂRĂSIRII agresorului este urmată de ideea ÎNTOARCERII la agresor, situatie care poate deveni extrem de periculoasă.

Victima încearcă să scape de abuz părăsind o situație care escaladează în violență, teroare, rănire, în multe cazuri, agresorul este gata să-și omoare soția și copiii când aceștia vor să plece. Victimei, care a încercat o dată să plece și a simțit răzbunarea agresorului, îi va fi frică să încerce din nou. În plus, față de frica de răzbunare, o victimă poate crede că violența mai mare poate fi evitată dacă rămâne alături de agresor când, în fapt, nimic din ceea ce face victima nu cauzează violență, așa cum nimic din ceea ce face nu o poate opri.

Avocații, polițiștii, cei care înregistrează violențele în familie se simt întotdeauna frustrați în așteptări deoarece multe victime se întorc la aceeași relație violentă. Cei care lucrează în acest domeniu trebuie să înțeleagă că indivizii au nevoie să ia propriile decizii, iar victimele iau decizii pe baza propriei percepții asupra realității. Victimele, de regula, părăsesc soțul violent și încep procesul de divorț înainte de a fi emoțional pregătite să-i părăsească definitiv.

Părăsirea, ca și alte schimbări ale vieții, este un proces. Victima trebuie să treacă nenumărate bariere de ordin, fizic, psihic, emoțional. Ea poate să nu fie capabilă să ia o decizie de schimbare a vieții în ideea părăsirii agresorului într-un moment particular de criză. Victima poate să creadă că nu poate găsi un punct de sprijin în lume, că îi lipsesc cunoștintele de bază pentru o viață independentă, deoarece chiar agresorul îi spune mereu acest lucru. În plus, frecvent, ea își pierde respectul de sine ca urmare a abuzului. Plecarea este un proces și nici o intervenție nu poate să prevină reîntoarcerea. Victima poate avea nevoie de „picătura chinezească", să treacă prin procesul despărțirii de mai multe ori până a fi capabilă să ia decizia finală. Fiecare plecare succesivă face ca victima să pregătească ruptura definitivă.

În plus, victima se poate simți obligată să țină familia unită dacă agresorul nu este violent cu copiii.

Deși datele culese în ultımii ani relevă un potențial de agresivitate crescut în concubinaje față de familiile legal constituite, atât statisticile din ultimul an, cât și Legea nr. 197/2000 nu fac referire directă la acestea, infracțiunile comise de concubin/concubină în cuplu fiind tratate (atât de statistici, cât și de lege) ca o violență în afara familiei. Netratarea unora dintre cuplurile atipice ca familii este periculoasă, deoarece, așa cum spunea Huxley, „Faptele care nu se văd și sunt ignorate continuă să existe", ori un fenomen tratat cu indiferență se poate acutiza în timp, cu atât mai mult cu cât numărul concubinajelor pe plan mondial, dar și în țara noastră, este în continuă creștere.

În plus, sunt excluse din sfera violenței intrafamiliale și cazurile în care soții sunt separați, având locuințe diferite și negospodărind împreună, precum și cazurile în care, copiii adulți fiind și locuind separat de părinți ajung să-i maltrateze pe aceștia. Această carență a Legii nr. 197/2000 a condus la existența unui număr artificial de mic al violențelor în familie înregistrate în 2000 și 2001: 3.424 și respectiv, 3.046. Astfel, ponderea violențelor intrafamiliale în totalul infracțiunilor, credem noi, depășește cifra de 26,27% (în 2001) înregistrată.39

Dacă ne referim la minori-victime ale violenței în familie, fenomenul se prezintă astfel40:

Sursa: Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Crimnalității – I.G.P.

Dragostea asociată consangvinității și eforturilor de îngrijiie a copilului justifică, în accepțiunea unor părinți, orice formă de intervenție educativă: de la forme tandre (grijă, mângâieri, sărutări, joacă, povestiri) se ajunge repede la forme violente (lovituri, bătăi, ciupituri, arsuri), culminând cu forme grave de tortură și chiar omor. Copiii abuzați în familie sunt normali, în sensul că nu sunt retardați, nu au probleme emoționale și nu sunt handicapați fizic. Deși mulți dintre copiii abuzați necesită îngrijire medicală și tratament în spital, studiile au arătat că numai pentru circa 5% dintre aceștia se solicită spitalizare și atunci pentru forme grave de fracturi și arsuri. Abuzurile împotriva copiilor sunt asociate cu părinti care au dese manifestări de furie, sunt rigizi și dominatori, dependent de alcool (24,22% dintre autorii infracțiunilor înregistrate de Poliția Judiciară) sau droguri, au o slabă stimă de sine și dificultăți în autocontrol și controlul stresului. Alte cauze ale abuzului, sunt, după Herrenhohl (1983) mediul stresant, insatisfacția mariajului, sentimentul apăsător al singurătății, o muncă epuizantă sau lipsa locului de muncă.

Dacă ne referim numai la infractiunile de natura sexuală cu victime minori, produse în familie, situația 1998-2000 se prezintă astfel41:

Sursa: institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalitații – I.G.P.

Abuzurile sexuale îndreptate împotriva copiilor există în toate straturile sociale, ele nu sunt determinate de considerente rasiale, etnice sau economice. Tabu-urile sociale și culturale tind să determine o subapreciere a numărului incesturilor și abuzurilor sexuale și să le considere „probleme rare". În anii ‘70, dr. Green de la Spitalul de copii din Washington făcea remarca potrivit căreia, cazurile de copii internați ca urmare a infracțiunilor de natură sexuală sunt mai frecvente decât fracturile osoase sau operațiile de amigdale. Tot americanii sunt cei care au constatat zece ani mai tarziu, că molestarea fetelor mici este tot la fel de des întâlnită ca și violul. Incestul nu este însă, din păcate, specific numai culturii americane. În anul 2001, au rost înregistrate 82 de infracțiuni de incest, din care 46 în mediul rural. Minorii și tinerii cu vârsta sub 29 de ani s-au regăsit ca autori în 24 astfel de infracțiuni.

În pofida credinței populare că bărbații-violatori sunt bolnavi, unele studii întreprinse au demonstrat că majoritatea acestora nu au un trecut de bolnavi mintal iar contactele lor cu sistemde medicale din domeniul sănătății mintale nu sunt mai extinse decât ale altor persoane. Mai mult chiar, pedofilii consideră că inițierea copilului în ritualurile sexuale este benefică acestora deoarece fiind făcută de oameni cu experiență previne apariția unor angoase generate de eșecul primului contact. Cu alte cuvinte, pedofilii consideră că ceea ce fac este normal și necondamnabil, relația sexuală cu copilul fiind considerată de aceștia o relație ca oricare alta, iar atunci când are loc în familie, un drept de viață și de moarte al parintelui asupra creației sale. In unele familii dezorganizate, în care soția lipsește de acasă, fata ia locul acesteia, inclusiv în relațiile sexuale cu părintele de sex opus. Departe de a fi benefică, inițializarea sexuală de către tată sau o rudă apropiată este de natura a perturba buna dezvoltare fizică și psihică a copilului, constituind un handicap care îl va urmări toată viața.

Pruncuciderile sunt alt flagel al societății moderne. De mai bine de un secol interesul familiei s-a deplasat de la copii asupra indivizilor, sistemul marital se întemeiază mai mult pe valori expresive (afecțiune, confort psihologic) decât instrumentale (creșterea copiilor, presiunile familiei extinse, cei ce se căsătoresc asteaptă în prımul rând obținerea fericirii personale. Toate acestea se traduc în ceea ce spunea Tocqueville: „Astăzi, oamenii își sunt suficienti lor înșiși, fapt care îi face să uite cu ușurința de cei care i-au precedat și să nu mai aibă nici o idee despre cei care vor urma"42. Starea economică precară a multor familii din România și precocitatea sexuală a generației tinere are efecte directe: graviditatea adolescentină, nașteri premature, abandonarea copiilor în maternității și chiar creșterea numărului pruncuciderılor, în 2002 numărul pruncuciderilor s-a ridicat la 37.

Bătranii au ajuns să fie priviți ca o povară de către familie în societate. O forma aparte de violență în cadrul familiei o constituie cea îndreptată împotriva vârstnicilor, constând în neglijarea, abuzul sau maltratarea din partea propriilor copii sau a rudelor apropiate. În majoritatea cazurilor, arată Sorin M. Rădulescu (2001)43 cel care maltratează este un fiu sau o fiică care are o serie de probleme financiare, dificultăți cu propria parteneră sau propriul partener, consumă alcool și este obligat(ă) atât moral, cât și legal să-și întrețină părintele sau părinții. Comparativ cu violența îndreptată împotriva partenerei/partenerului, „acești vârstnici preferă, unei situații necunoscute, una cunoscută (familiară), chiar dacă ea include maltratarea" (Steinmetz, 1978)44.

În funcție de relațiile dintre victimă și agresor, violențele în familie înregistrate de Poliție în 2001 se prezintă astfel:

Sursa: Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității – I.G.P. (2001)

Județele cu cele mai multe violențe domestice înregistrate (Poliția Judiciară) sunt: Galați, Bacău, Argeș, Constanța, Giurgiu, Timiș, Dolj, Mehedinți și București.

Efectele violenței în familie sunt dintre cele mai grave. Violența în familie afectează buna dezvoltare psihomotorie a copiilor (greutăți de limbaj, motricitate redusă, autoculpabilizare, rezultate slabe la învățătură, timiditate excesivă sau, la extremă, agresivitate, prohibiție în propria căsnicie prin reiterarea violențelor cunoscute în „prima copilărie" etc.), precum și viața normală a adulților (scăderea stimei de sine, a încrederıi în forțele proprii, scăderea autocontrolului, depresii mergând până la crimă sau la sinucidere).

Costurile violențelor în familie, pentru societate și pentru individ sunt tot mai mari. Ca efecte imediate și dureroase ale violenței domestice sunt familii dezbinate, copii ajunși în orfelinate, pierderi de vieți omenești. Pentru societate, costurile economice sunt traduse în cifre la aproximativ 20 Euro/zi spitalizare, copii crescuți în orfelinate și adulți în detenție, a căror forță de muncă nu mai este exploatată în folosul comunității ani de zile.

Din păcate, cifra neagră a violențelor intrafamiliale este greu de aflat, datorită nereclamării acestora. Din aceasta cauză, numărul incidentelor în care este implicată violența maritală și care sunt raportate politici constituie numai vârful icebergului. Raportul Comisiei Naționale a Femeilor din Marea Britanie a arătat (1985) că numai 2% din incidentele de violența maritală sunt raportate poliției. La nivel internațional se consideră că numai 17% din cazuri sunt reclamate poliției.

Horley a arătat că unul din motivele oferite de femei pentru nereclamarea la poliție a fost acela că ele nu au simtit că aceasta ar putea fi receptivă la problemele lor individuale. Totodată, s-a constatat că dintre femeile care au primit tratament medical, doar jumătate din ele au spus doctorului cum au suferit acele vătămări.

1. LOCUL COMITERII FAPTEI

Datele privind violența intrafamilială sunt insuficiente, în principal din cauza puținelor studii care există în domeniu, în țara noastră. Majoritatea informațiilor sunt obținute din studiile americane realizate în sec. al XX-lea.

Sociologul J.P. Martin (1978), în „Violența și familia" arăta că violența intrafamilială are loc, în principal, în:

Locuinta comună – 85%;

Stradă- 12%;

Locuri de distracție – 1,4%;

Magazine, birouri – 1,3%;

Mașina familiei – 0,3%.

2. CONSECINȚELE ABUZULUI

Personalitatea copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale. Dacă unul dintre părinți absentează din camin sau între ei există conflicte, copilul va fi supus la motivații, tendințe și norme contradictorii care vor împiedica dezvoltarea sa corespunzătoare. Copilul minte în permanență, săvârșește acte de furt, demonstrează exaltare sau agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numește un „copil dificil".

Pe de altă parte, copiii abuzați în familie tind, la rândul lor, ca adulți, să-și abuzeze proprii copii.

2.1. Efectele violenței intrafamiliale asupra copiilor.

copiii devin mai agresivi / mai retrași decât alți copii;

abilitațile cognitive sunt depreciate;

se constată încetinire în dezvoltarea vorbirii;

abilitațile motrice sunt reduse;

anxietate;

frecvente dureri de stomac, probleme digestive, ulcer;

insomnii, somn agitat, coșmaruri;

prezența unor ticuri: clipitul, rosul unghiilor, senzații olfactive obsedante;

lipsa încrederii în forțele proprii;

lipsa controlului micțiunii la copiii sub 3 ani;

note proaste la școală, absențe culminând cu abandonul școlar;

stimă de sine scăzută;

adaptabilitate socială redusă (refuză să aducă prieteni acasă de teamă că aceștia vor vedea situația familială în care se află);

reacții violente la supărare;

mereu dependenți de altcineva;

sunt mai tot timpul plecați de acasă sau, dimpotrivă, se simt responsabili să aibă grijă de casă și mamă;

fug de acasă;

mint adeseori;

ajung să consume alcool și droguri;

au reacții violente fața de vârstnici, reacții distructive față de proprietate;

judecata le este săracă, iresponsabilitate în luarea deciziilor;

incapacitatea de a comunica sentimentele;

imaturitate;

prieteni puțini sau deloc;

băieții își lovesc prietenele;

fetele sunt lovite adeseori de prieteni;

iau parte, alături de agresor, la bătaia mamei;

au un comportament sexual necorespunzător vârstei.

2.2. Reacții emoționale ale copiilor la violențele intrafamiliale.

se simt responsabili de ceea ce se întamplă;

anxietate constantă;

mâhnire;

se simt vinovați că abuzul nu sfârșește;

ambivalenți;

frica de abandon;

simt nevoia unei atenții deosebite din partea adulților;

manifesta frică de rănire;

jenă, sfială;

manifestă griji pentru viitor;

comportament autodistructiv, tentative de suicid.

2.3. Efectele violenței intrafamiliale asupra victimelor-femei

stimă de sine scăzută;

autoblamare și autoacuzare;

autoizolare (pentru ca ceilalți să nu vadă vânătăile de pe corp);

dependența de agresor;

imposibilitate de a contracta, în viitor, alte relații;

boli digestive, ulcer;

dureri de cap;

consum de alcool, droguri, tranchilizante;

tentative de suicid.

2.4. Efectele violenței intrafamiliale asupra vârstnicilor

dependența de agresor;

autoînvinovățire;

frica de abandon;

slabă stimă de sine;

mâhnire mergând până la depresii severe;

boli digestive, crize cardiace, ulcer;

tentative de suicid.

CAPITOLUL V – LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

1. LEGISLAȚIA INTERNĂ

Constituția României, revizuită în 2003 art. 44, pct. 3 și art. 22 și 23;

Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal;

Ordonanța Guvemului nr. 137 din 31 august 2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare;

Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991, modificată prin Legea nr. 132 din 28 octombrıe 1996 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice;

Codul penal și Codul de procedură penală;

Codul familiei;

Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001 privind sistemul național de asistență socială în România (anexa 1);

Concepția Poliției Române privind Prevenirea și Combaterea Criminalității Comisă prin Violență, februarie 2000;

Legea nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea și combaterea vıolenței în familie.

Scurt comentariu asupra Legii nr. 197/2000, pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și a Legii 217/22 mai 2003.

În România, în anul 2000 a fost promulgată Legea nr. 197 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal, lege care introduce în Codul penal violența intrafamilială ca infracțiune distinctă, stabilind și cuantumul pedepselor. În această lege, în art. 149-1 se definește noțiunea de „membru de familie" ca fiind „soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește sau gospodărește împreună cu făptuitoru". Această definiție are o serie de limite: nu consideră concubinajul ca fiind o formă de familie și ca urmare nu-l pedepsește ca atare, nu ia în considerare situația în care soții sunt despărțiți, ci formând o familie chiar dacă nu mai locuiesc împreună și nu ia în considerare cazul în care rude apropiate, precum copiii etc. își păstrează calitatea de membru al familiei chiar dacă nu mai locuiesc împreună cu părinții, în prezent se încearcă corectarea acestor lacune prin redefinirea termenului în elaborarea unei Legi de prevenire și combatere a violenței intrafamiliale.

Pe lângă agravarea pedepselor în cazul infracțiunilor comise în familie, legea aduce un nou art. 118-1 „interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată" care prevede posibilitatea interzicerii agresorului de a reveni în locuința familiei, la cererea părții vătămate, pe o durată de până la 2 ani, atunci când acesta a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puțin un an pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice, săvarșite asupra membrilor familiei, dacă instanța constată că prezența acesteia în locuință constituie un pericol grav pentru ceilalți membrii ai familiei.

Această prevedere a legii, departe de a rezolva situația, transferă problema individuală societății. Izolarea victimă-agresor, chiar dacă temporar rezolvă situația conflictuală, aduce încă un om în stradă (în special bărbatul) care nu are posibilitatea (în condițiile socio-economice actuale) achiziționării unei locuințe și pe care îi obligă ia găsirea unor noi forme de agresiune pentru a supraviețui: sparge ușa locuinței și își omoară soția, tâlhărește sau ucide alti indivizi, în afara familiei.

De asemenea, potrivit art. 180 CP, art. 181 CP acțiunea penală în cazurile enumerate se poate pune în mișcare și din oficiu. Codul penal păstrează însă prevederea de încetare a actiunii penale la împăcarea părților aflate în conflict, ceea ce duce la reiterarea violențelor, de multe ori mai puternice decât în trecııt.

Ceea ce mai aduce nou Legea nr. 197/2000 este pedepsirea violului comis în familie (art. 197 CP), de altfel greu de probat în instanța datorită persistenței mentale a așa-zisei obligații de supunere a femeii față de bărbat.

Potrivit Legii nr. 217/22 mai 2003 violență în familie reprezintă „orice acțiune fizică sau verbaăä savârșită cu intenție de către un membru de familie, împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

Prevederile legii se aplică și asupra relațiilor de concubinaj, precum și asupra relațiilor dintre părinți și copii, dovedite pe baza anchetei sociale.

Potrivit Inspectoratului General al Poliției române, orice persoană care consideră că este victimă a violenței sau se simte amenințată, trebuie să știe că violența în familie este o infracțiune prevăzută și sancționată de Codul Penal.

În același timp, violul comis în familie este pedepsit.

Dacă violența fizică s-a produs, victima trebuie să meargă la Serviciul Medico-Legal în cel mult 24 de ore de la comiterea agresiunii, pentru constatarea acesteia și eliberarea unui certificat medico-legal (care costă aproximativ 300.000 lei).

În plus trebuie anunțată cea mai apropiată secție de poliție, în cel mult două luni de la producerea agresiunii.

Pentru ca Poliția să poată preveni repetarea violențelor, este bine să se facă o plângere care să fie înregistrată la secție.

Dacă numărul de zile de îngrijiri medicale este sub 60, chiar dacă Poliția începe urmărirea penală, victima se poate împăca în orice moment cu agresorul, iar împăcarea înlătură răspunderea penală a autorului. Specialiștii spun că după împăcare, violența va deveni și mai mare.

Pentru ca împăcarea să însemne și oprirea violențelor, din luna august 2003 a început instruirea unor specialiști în medierea conflictelor, ce își vor desfășura activitatea oriunde va fi nevoie.

Dacă pericolul de agresare persistă, Poliția poate îndruma victimele violenței în familie spre adăpostul cel mai apropiat. Acolo, victimele agresiunii și copiii acestora vor beneficia de cazare pe o perioadă determinată, masă, asistență psihologică, juridică, medicală și chiar asistare în instanță.

În cursul urmăririi penale sau al judecății, instanța de judecată, la cererea victimei sau din oficiu, poate dispune, în mod provizoriu, măsura de a interzice agresorului să revină în locuința familiei, dacă există probe sau indicii temeinice că respectivul membru al familiei a săvârșit un act de violență cauzator de suferință fizică sau psihică asupra unui alt membru.

Polițiștii au dreptul și obligația să intervină în orice caz de violență în familie sesizat, chiar dacă ușa locuinței din care se aud țipetele nu este deschisă.

Cei care sosesc la fața locului trebuie să întocmească un proces-verbal de constatare, să asculte părțile implicate în conflict, să ia declarații ale martorilor și să îndrume victima către Serviciul Medico-Legal și spre adăpostul cel mai apropiat. Ei nu vor pleca de la locul conflictului fără a se asigura că violența nu se va repeta.

2. LEGISLAȚIA INTERNAȚIONALĂ

Declarația de la Beijing adoptată în cadrul Conferinței mondiale asupra femeilor, septembrie 1995 Platforma de acțiune;

Convenția asupra Drepturilor Copilului, 1989;

Declarația privind eliminarea violenței împotriva femeilor, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la 23 februarie 1994;

Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW) 1979;

CAPITOLUL VI- CINE ACȚIONEAZĂ ATUNCI CÂND SE PRODUCE O VIOLENȚĂ ÎN FAMILIE?

1. CINE SEMNALEAZĂ CAZUL?

Serviciile medicale de urgența / camerele de gardă;

Compartimentele specializate ale poliției;

Vecinii;

Victima;

Alți membri ai familiei;

Direcțiile specializate ale statului: Agenția Națională de Protecția

Copilului etc.;

Organizațiile neguvernamentale.

2. CINE PREVINE?

Școala;

Mass-media;

Biserica;

Compartimentele specializate ale poliției;

Organizațiile neguvernamentale;

Comunitatea.

3. CINE INTERVINE PROPRIU-ZIS?

Compartimentele specializate ale poliției;

Spitalele;

Instanțele judecatorești;

Organizațiile neguvernamentale prin:

Servicii de consiliere (psihologică, juridică);

Servicii de asistență a victimelor violențelor domestice (adăposturi de urgența).

CAPITOLUL VII – MIJLOACE DE INTERVENȚIE

Nu trebuie uitat nici un moment că violența în familie este o infracțiune, prevăzută și sancționată de Codul penal român începând cu anul 2000. Ca urmare, poliția are DREPTUL și OBLIGATIVITATEA să intervină pentru soluționarea cazurilor de violența domestică. În intervențiile lor, polițiștii trebuie să cunoască “faptul că obiectivul principal al acțiunii lor îl constituie reinstaurarea păcii în familie și nu disoluția acesteia. Tergiversarea intervenției, amânarea ei sau blamarea victimei reprezintă modalități prin care este sporită acceptabilitatea violenței domestice, fiind întărită credința că oricum „nu se poate face nimic".

De asemenea, nu trebuie uitat faptul că, de regula, violențele în familie sunt ciclice, urmând mai multe faze:

Faza 1: Escaladarea tensiunii.

Agresoruł inițiază incidente minore, fizice, sexuale sau de abuz emoțional. Faza 1 poate dura de la minute, la zile, săptămâni, luni.

Faza 2: Incident acut de lovire.

Poate dura ore, zile sau o perioadă mai lungă de timp.

Faza 3: Starea de dragoste (Honeymoon = luna de miere). Agresoruł striga, pledează pentru sine, face cadouri, trimite flori, spune că se schimbă, imploră femeia să nu plece. Partenerii se împacă și ciclul continuă.

În acest sens:

Poliția trebuie să intervină în disputele familiale numai dacă există motive să creadă în iminența unor acte de violență.

Intervenția în cazurile de violență în familie se face de către 2-3 polițiști, de preferință cu experientă în domeniu, și cu reale abilități de comunicare. Experiența internă și internațională a arătat faptul că se obțin rezultate mai bune dacă din grupul de intervenție face parte și o femeie-polițist.

Polițistul poate intra oriunde și chiar prin efracție în scopul de a preveni o infracțiune sau o serioasă tulburare a ordinii publice, dacă, spre exemplu, se aude strigându-se „crimă" sau „viol" ori ceva asemănător sau dacă se aud zgomote care conduc la concluzia că o luptă este în plină desfășurare.

Polițistul trebuie să fie foarte atent atunci când se implică în rezolvarea unui caz de violență familială deoarece, adesea oamenii țipă înainte de a fi răniți și dacă intervine când nu este nevoie, mai ales între soți și soții, amândoi se pot întoarce împotriva acestuia.

Polițiștii trebuie să cunoască multiplii factori care se găsesc în spatele violenței maritale și să aibă tactul necesar în rezolvarea situațiilor complexe ce pot apărea.

Discreția polițiștilor în cazurile de violență intrafamilială nu trebuie confundată cu neimplicarea. Cu atât mai mult, această „discreție", uneori greșit înțeleasă, nu trebuie să determine polițistul să nu înregistreze toate cazurile care-i sunt semnalate.

Este știut că nu întotdeauna este posibil ca polițiștii să știe cu exactitate unde s-au produs astfel de atacuri sau este posibil să se producă pentru ca să le poată preveni prin implementarea și dezvoltarea unor servicii speciale sau a unei poliții de prevenire în domeniu. Totuși, polițistul (și în special ne referim la agentul de zonă) trebuie:

să cunoască fenomenul în zona sa de competență;

să înregistreze toate cazurile semnalate, indiferent de gravitatea lor;

să intervină cu profesionalism și prudență acolo unde situația o implică.

Polițistul nu trebuie să fraternizeze cu agresorul și să-și împărtășească date din propria experiență violentă cu acesta. Acest lucru se realizează, din păcate, de multe ori chiar sub ochii victimei.

Polițistul trebuie să cunoască legea, să acționeze potrivit acesteia, ceea ce nu presupune rigiditate în aplicarea legii, ci eficiență. Ofițerul trebuie să poată oferi oricând informații legate de legislație și să sublinieze drepturile de care se poate bucura victima prin lege dar și obligațiile sale.

1. MIJLOACE DE INTERVENȚIE PENTRU VICTIMĂ

Prima întrebare care se pune, în mod normal, este: De ce mai stă o femeie agresată, în continuare, cu agresorul?

Femeile speră că agresorul își va schimba comportamentul;

Nu au unde să se ducă;

Din cauza copiilor;

Din cauză „că-1 iubesc";

„În alte privințe era OK";

Vor să-l ajute să depășească situația;

Frica de consecințe;

Mândria (nu doresc ca oamenii să afle);

Dependența fmanciară.

Întotdeauna trebuie asigurată protecția victimei, indiferent cine este aceasta: femeie, bărbat, copil, vârstnic.

Măsurile ce trebuie luate de poliție în acest sens sunt:

Izolarea victimei de agresor;

Îndrumarea victimei către Institutul Medico-Legal pentru obținerea unui certificat medical de constatare a agresiunii; în cazul în care victima este în imposibilitatea de a se deplasa, dar numai cu acceptul acesteia, polițiștii o pot conduce ei înșiși la Institut; în cazul în care victima este minor și dacă există presupunerea că, în continuare, sănătatea și viața acestuia ar putea fi în pericol, va fi anunțată Direcția Județeană de Protecție a copilului. Victima va fi condusă la Institutul Medico-Legal fără ca ea să șteargă – în prealabil -urmele agresiunii, fără a se spăla și cu hainele pe care le purta atunci când s-a produs agresiunea;

Îndrumarea victimei către un adăpost special constituit sau în cazul în care acesta nu se află în apropiere, îndrumarea victimei către o rudă, prieten sau organizație neguvernamentală;

Atunci când victima este minor:

Înregistrarea cât mai detaliată a rapoartelor de investigație constituie un prim pas în descurajarea abuzului îndreptat împotriva copiilor;

Polițistul nu trebuie să uite un moment că victima este un copil, acesta trebuind a fi tratat cu cea mai mare atenție în vederea descrierii cât mai fidele a abuzului fără a revictimiza copilul printr-un interogatoriu neadecvat și incorect structurat;

Polițistul trebuie să folosească cele mai moderne mijloace pentru înregistrarea abuzului:

înregistrarea audio-video a declarațiilor copilului, părintelui care depııne plângerea, vecinilor etc.;

prelevarea urmelor care atesta abuzul, prin metode criminalistice (lichid seminal, urme de sânge prezente pe corpul copilului sau agresorului, dovadă a unei violențe fizice, etc.);

folosirea de păpuși anatomice care să ajute la identificarea agresorului și la conturarea modului în care s-a produs violența (copilul nu are un limbaj dezvoltat prin care să exprime actul de violență și, ca urmare, va trebui ajutat în descrierea abuzului);

apelarea la specialiști care să ofere alte mijloace de investigație (psiholog, psihiatru, asistent social, medic pediatru etc.), cu ajutorul cărora copilul să fie inclus într-un program de recuperare post-traumă. În acest sens, polițistul trebuie să posede abilitatea de a crea relații cu instituții cu rol în protecția copilului;

în orice moment, copilul traumatizat în familie trebuie să beneficieze de un mediu de primire prietenos, cald, care să-i câștige încrederea, polițistul exercitând un rol protector în relația cu copilul:

copilul va fi încredințat părintelui care nu a participat la agresiune iar, în situația în care acest lucru nu este posibil sau în care se presupune că minorul ar fi in continuare în pericol, el va fi încredințat unei instituții specializate în ocrotirea

minorului aflat în dificultate;

va fi solicitat sprijinul persoanelor care se află în vecinătatea copilului pentru susținerea fizică și psihică a acestuia: vecini, rude, cadre didactice, pentru acordarea unei atenții speciale minorului și mediului familial de origine.

2. MIJLOACE DE INTERVENȚIE PENTRU AUTOR

Dacă agresorul este într-o vădită stare de ebrietate, dacă a amenințat victima sau a utilizat împotriva acesteia o armă, sau chiar atunci când se consideră că prezența acestuia în locuința familiei constituie un grav pericol pentru ceilalți membrii ai săi, polițistul poate lua față de această persoană măsura arestării, în condițiile legii:

În cazul în care polițistul consideră că agresorul este într-o vădită stare de ebrietate sau că acesta a consumat droguri, poate lua măsura internării agresorului într-un centru medical, dar numai cu acceptul persoanei în cauză;

Agresorul trebuie îndrumat spre instituții specializate de tratament și recuperare socială, să fie ajutat să înțeleagă consecințele faptelor sale și să deprindă un comportament nonviolent;

În cazul în care s-au constituit elementele prevăzute în Codul penal (pentru ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare din oficiu) se constituie dosarul de urmărire penală pentru autor;

În cazurile în care împăcarea părților înlătură răspundereă penală, polițistul trebuie să se asigure că acest fapt nu se finalizează cu noi violențe îndreptate împotriva membrilor familiei; în acest sens, cazul rămane monitorizat în baza de date a poliției, iar agentul de zonă se va interesa permanent de relațiile de familie nou institute.

CAPITOLUL VIII – METODE ȘI MIJLOACE DE PROTECȚIE

VICTIMALĂ

1. DREPTUL LA INTIMITATE AL VICTIMEI

Primul ofițer de poliție care va lua contact cu victima este cel care va imprima victimei o anumită imagine despre calitatea muncii de poliție. Tocmai de aceea este necesar să existe instrucțiuni precise pentru ofițeri: cum să se apropie de victime pentru a le calma, cum să asculte și să discute cu victimele.

Astfel:

♦ De regulă, atunci când o femeie care a suferit abuzuri fizice, psihice
sau sexuale se prezintă la poliție, ea este încă nehotărâtă: nu știe cum să
procedeze și nici dacă este bine ceea ce face. Polițistului îi revine sarcina de a-i spune că nu este o rușine faptul că a fost victima unui abuz și de a o asigura de
deplinul său sprijin în rezolvarea problemelor sale;

♦ O atenție deosebită trebuie acordată confidențialității. Din momentul în care se prezintă în fața polițistului, victima trebuie să fie asigurată de confidențialitate și implicit, de siguranța sa personală, siguranță care i-ar putea fi periclitată dacă regula confidențialității nu ar fi respectată;

♦ Camera în care are loc discuția trebuie să fie luminoasă, ferită de zgomote sau de intrarea neașteptată a altor persoane;

♦ Polițistul trebuie să asculte cu atenție victima, fără exteriorizarea
unor manifestări de simpatie sau de antipatie față de aceasta. Ofițerul trebuie să
încerce să comunice cu victima în limbajul folosit de aceasta, datorită faptului că
acest lucru contribuie mult la destinderea conversației, victima simțindu-se
înțeleasă;

♦ Polițistul trebuie să fie amabil, politicos, să lase victima să-și expună cazul, fără a interveni cu expresii de intimidare (de exemplu: „și eu îmi bat nevasta", „și dacă ti-a dat o palma, doar nu te-a omorât", „poate că și tu ai făcut ceva de te-a bătut" etc.) sau de culpabilizare („comportamentul dumneavoastră a fost total greșit, nici că se putea mai rău", „l-ai enervat atunci când a venit beat?" etc.). De asemenea, polițistul nu trebuie să facă remarci negative la adresa partenerulııi violent (de exemplu „este într-adevăr un mare ticălos" etc);

♦ Polițistul nu trebuie să-și manifeste în vreun fel compasiunea pentru victimă, ci s-o ajute pe aceasta să depășească momentul și să conștientizeze situații și probleme care pot ajuta în rezolvarea cazului;

♦ Polițistul trebuie să poată oferi informații suplimentare în legătură cu diferite lucruri care vin în discuție (locuri de muncă, chirii, mijloace de transport, diverse instituții sociale care i-ar putea oferi sprijin);

♦ Dacă victima face aluzie la o eventuală sinucidere, polițistul nu trebuie să-și exprime niciodată dubiile în ceea ce privește intenția femeii și nu trebuie să glumească pe seama ei sau a celor întâmplate ei. În acest caz trebuie să recurgă la următoarea strategie.

Să încerce să o facă să promită că va face ceva în ziua următoare, de preferință ceva care o poate ajuta să îndrepte lucrurile;

să o convingă să cheme pe cineva să stea cu ea sau chiar să meargă ea la o prietenă;

numai în situații de maximă urgență, vor fi contactate persoane care o cunosc pentru a le cere să intervină (rude, prieteni).

♦ Polițistul trebuie să îndrume victimele către o rezolvare legală a situației și, acolo unde nu există posibilitatea unei împăcări, să arate că divorțul este probabil principalul răspuns pentru violența maritală. Victima trebuie convinsă că uciderea partenerului este varianta cea mai puțin indicată datorită consecințelor grave și riscurilor la care se expune.

2. DREPTUL VICTIMEI LA PROTECȚIA IDENTITĂȚII

♦ Nu se dă publicității numele victimei; se dă un nume fals, se folosesc inițiale sau porecla;

♦ Istoricul despre viața victimei nu este făcut public;

În cazul prezentării în mass-media a cazurilor de violență în familie, accentul se pune pe măsuri educativ-preventive și de descurajare a potențialilor agresori prin medierea sancțiunilor, a consecințelor individuale și sociale la care abuzatorul se expune prin practicarea unui comportament violent.

3. TRATAMENTUL SPECIAL AL MINORILOR

Protejarea intimității copilului:

– nu se dă publicității numele copilului-victimă. Se dă un nume
fals, se folosesc inițialele sau porecla;

– istoricul despre viața victimei nu este făcut public;

relațiile sexuale trecute a unei persoane victimă nu au relevanță pentru instanță;

atunci când victima este minor, instanța se închide;

minorul este asistat de consilieri specializați în victimologie juvenilă.

Metode speciale de intervievare a minorului-victimă:

copilul nu trebuie interogat decât o singură data de întreaga echipă (poliție, procuratură etc.) și nu de fiecare în parte;

la interogare adulții trebuie să pună întrebări care să fie pe înțelesul copilului;

minorul să poată să nu fie prezent în instanță ci depoziția sa să fie luată pe un video sau informația să fie vizualizată în sistem închis (numai cu hotarâre judecătorească);

imediat după depoziție, copilul să fıe încredințat unui psiholog.

CAPITOLUL IX – FORME DE PREVENIRE A VIOLENȚELOR

ÎN FAMILIE

Prevenirea violențelor în familie este „ansamblul de politici, măsuri și tehnici care, în afara cadrului justiției penale, vizează reducerea incidenței diferitelor tipuri de comportamente agresive ce antrenează prejudicii – familiei și societății – considerate de stat ca fiind ilicite".

Prevenirea este complementară cu formele de control și integrare socială și are ca scop mobilizarea mai rațională și mai eficientă a resurselor de combatere a comportamentelor deviante.

Prevenirea se realizează în parteneriat social poliție-comunitate, prin acțiuni informativ-educative continue, în teritoriu determinat, la nivelul grupurilor-țintă identificate anterior.

Prevenirea are ca scop, pe lângă ajutorarea victimei prin consiliere juridică și psihologică și măsuri de protecție antiviolență adresate agresorilor, precum și măsuri la nivel macrosocial și macroeconomic.

Prevenirea violențelor în familie este realizată de:

poliție, prin compartimentele specializate;

școală;

biserică;

mass-media;

ONG-uri;

Comunitate.

Prevenirea violențelor domestice se realizează antefactum (înainte de producerea lor) prin acțiuni în medii cunoscute ca fiind violente, prin măsuri de protecție socială a familiilor cu risc crescut de victimizare și postfactum (după producerea violențelor) prin evitarea reiterării actelor violente (programe de protecție pentru victime și agresori).

Prevenirea violențelor în familie se realizează în școli, în comunități identificate ca fiind violente, în mass-media, prin medierea unor cazuri punându-se accent nu pe spectaculos ci pe efectele sociale, economice ale violențelor domestice și pe descurajarea potențialilor agresori, prin mediatizarea consecintelor penale pe care le au aceste acte pentru individ.

Pentru polițist, prevenirea violențelor în familie înseamnă:

identificarea familiilor cu grad ridicat de conflictualitate și menținerea unei legături permanente și directe între agentul de zonă și acestea pentru a preveni posibilele abuzuri fizice, psihice și sexuale din aceste familii;

ținerea sub observație a grupurilor familiale incomplete (familii monoparentale, concubinaje etc.) despre care s-au primit informații că ar dezvolta un climat tensionat, în special când în aceste familii există copii; ținerea sub observație a familiilor în care unul sau mai mulți membri au mai fost sancționați penal pentru fapte de natura a aduce atingere sănătății și vieții altor persoane, inclusiv acelora din propria familie (Legea nr. 197/2000);

descoperirea în cazurile de perturbare a liniștii și ordinii publice a semnelor unor abuzuri produse asupra minorilor;

depistarea părinților care au mari probleme de sănătate, fizică și psihică; evaluarea impactului acestor probleme asupra copiilor;

colaborarea cu instituții specializate ale statului și organizații neguvernamentale (în special cu cele care au ca domeniu de activitate protectia și ocrotirea minorului aflat în dificultate), informarea lor atunci când există date certe despre abuzurile îndreptate împotriva copiilor; formarea de echipe pluridisciplinare care să acționeze în cazurile de abuz (fizic, psihic, sexual) îndreptat împotriva minorului;

colaborarea cu mass-media pentru ilustrarea cât mai obiectivă a cazurilor de violența în familie, pentru protejarea intimității și a identității victimelor și pentru descurajarea agresorilor (potențiali sau manifești).

BIBLIOGRAFIE

Alexis de Tocqueville – „Despre democrație în America", Editura Humanitas, 1995, Vol I;

Biberii I. – „Principii de psihologie antropologică". Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971;

Brânzei P. – „Adolescență și adaptare", Centrul de cercetare pentru problemele tineretului, Iași, 1974;

Butoi T., Mitrofan Nicolae, Zdrenghea V. – „Psihologie juridică", Editura Șansa S.R.L., București, 1992;

Cernea Emil – „Istoria statului și dreptului românesc", Editura Universal;

„ Constituția României", revizuită 2003;

Grațiela Văduva – „Analiza și prevenirea violențelor în familie", Editura M.I., 2002.

Iorga Nicolae – „Ancients Documents", Vol.I;

Mitrofan Nicolae – „Dragostea și căsătoria", Editura Științifică și Enciclopedică;

Molcuț Emil, Oancea Dan – „Drept roman", Editura Universal;

Nistoreanu G., Păun C. – „Criminologie", Editura Didactică și Pedagogică;

Păunescu Constantin – „Agresiunea și condiția umană", Editura Tehnică;

Piticariu M. – „Devianța comportamentală, o boală psihică", Editura Academiei Române;

Pitulescu I. – „Delincvența juvenilă", Editura Ministerului de Interne;

„Pravelniceasca Condică XVII", „Legiuirea Caragea",

Predescu V., Turculescu V.M., Oancea C. – „Sănătatea mintală în lumea contemporană", Editura Medicală;

Tomulescu C.S. – „Justiția nouă".