Tehnici de Prelucrare a Metalelor
Considerații introductive
Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.” spunea Nicolae Iorga.
Istoria metalelor este strâns legată de dezvoltarea societății omenești. De multe ori, obiectele din aur, argint, fier, cupru, etc., cu mii de ani vechime, au fost dovezi ale istoriei, ajutându-ne să ne descoperim trecutul.
Se știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”.
Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în “Getica”.
Vechii greci le mai ziceau dacilor și geți, pe când romanii le ziceau daci, numele dacus și daca fiind de origine romană. Alți istorici fac o deosebire, numindu-i daci pe cei care stăpâneau ținuturile Tisei, ale Ardealului, Munteniei și Moldovei, până la Marea Neagră, și geți pe cei din partea vestică. Alex. D. Xenopol susține că dacii și geții erau două ramuri ale aceluiași popor, căci Strabo afirma că “Geții și cu dacii vorbeau aceeași limbă”, iar Justin arată că “Dacii sunt sămânța geților”. Dio Cassius cuprinde sub numele de daci popoarele care locuiau pe ambele maluri ale Istrului sau Dunării, arătând apoi că în special ar purta numele de daci aceia care locuiesc pe malul nordic al fluviului, fie că au fi fost geți sau traci. Astfel, se poate ajunge la concluzia că ambele popoare poartă numele date și unuia și celuilalt dintre ele.
După ediția din 1929 a marelui dicționar Brockhaus, dacii ar face parte din rasa indo-germană a tracilor. Locuitorii Daciei s-au numit la început geți, și au luat denumirea de daci abia sub regele Filip V al Macedoniei.
Când la nord de Dunăre s-a întemeiat statul dacilor, puterea regilor daci s-a sprijinit în mare parte pe aurul extras din apele și pământul de pe teritoriul țării lor. Despre asta au lăsat mărturii scrise istoricii greci, care spun despre Dromichetes și Burebista (secolele III – I î.Hr.) că erau suverani puternici și bogați deoarece „posedau mult aur”.
Meșteșugurile strămoșilor noștri, dacii, care, după cum am arătat, făceau parte din marele neam al tracilor, erau numeroase și rezultau din prelucrarea materiilor prime, produselor agricole, animaliere, vegetale. În acest context, punerea în valoare a depozitelor metalifere, argint, aur, arama, dar mai cu seama a fierului, a cunoscut la geto-daci o sensibila dezvoltare atestată de numerose vestigii. Era practicată si prelucrarea metalelor prețioase, în special a argintului, în vederea confecționării de unelte, podoabe, arme, piese de harnașament si obiecte metalice de uz casnic, gospodăresc.
Pamîntul Daciei a fost bogat în minereuri (fier, aramă, argint și aur). Datorită acestui fapt, metalurgia fierului s-a dezvoltat înca din jurul anului 800 î. Hr. Au existat numeroase ateliere de metalurgie care nu au fost depășite decît de romani.
În atelierele geto-dacilor se confecționau ustensilele de care aveau nevoie meșterii în prelucrarea fierului: nicovale, baroase, pile, clești și ciocane de forjă. Erau produse unelte din fier necesare agriculturii (plugul cu brazdar de fier, seceri, greble, coase).
In atelierele daco-geților se fabricau și marile cantități de arme necesare unei armate numeroase: lănci si sulițe, săbii drepte si curbate, pumnale, scuturi. Au urmat diferite alte articole: lanțuri, compase, sule, cârlige de undiță, foarfeci, lame de brici, cuțite, s.a.m.d.
Din fier se confecționau și podoabe sau accesorii pentru îmbrăcăminte.: catarame, paftale, nasturi, fibule, brățări, etc. Dar podoabele erau mai ales din argint. În atelierele argintarilor daci se lucrau coliere, brățări, inele, broșe, catarame și piese de harnașament.
Existau adevărate centre meșteșugărești, grupând mai multe genuri de ateliere, printre care era și un atelier de orfevrărie; dar existau și meșteri argintari ambulanți care se stabileau temporar în diferite localități mai mici. Măiestria acestora se arăta în piesele lucrate cu o fantezie și finețe deosebită: cunoaștem încă din secolele IV-III i.en. podoabe reproducând imagini de ființe umane și animale, lanțuri ornamentale obținute prin împletire de fire sau îmbinari de inele, brățări spiralice, palmete și capete de animale stilizate, brățări cu capete de șarpe de tip elenistic din tezaurele de la Pecica, Costeși, Căpâlna.
Această extraordinară activitate de prelucrare a metalelor, care a născut, precum am vazut, ocupații colaterale diverse și impresionante ca amploare și măiestrie, îi determină pe foarte mulți autori să vorbească de o adevarată civilizație a metalului la geto-dacii din epoca clasică a statului lor.
Dacă foarte multe aspecte ce țin de tehnica producerii si de produsul în sine nu sunt invenții ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea deosebită și meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili să asimileze și să convertească în fapte de civilizație unele dintre cele mai avansate tehnici și produse ale antichității.
În aceste condiții și adăugând faptul că există o probabilitatea foarte mare ca anume exploatarea metalelor să fie motivul principal care a grăbit procesul de formare a Daciei ca stat, se certifică motivația alegerii cercetării prelucrăii metalelor în epoca geto-dacică și,totdată, importanța temei în peisajul genezei statutului românesc. Titlul ales al lucrării, respectiv ”Prelucrarea metalelor în perioada clasică a geto-dacilor”, dorește să sublinieze, în primul rând, modul de exploatare a minereurilor metalifere și, evident, importanța lor. În al doilea rând prezenta lucrare își propune descrierea amănunțită și în detaliu a modului de prelucrare a metalelor prin menționarea cupoarelor descoperite, a instalațiilor și uneltelor confecționate, precum și tratamentele termice la care erau supuse metalele. În al treilea rând, lucrarea dată încearcă să analizeze influențele străine manifestate în metalurgie, dar mai ales accentuează elementele de originalitate în acest sens. Nu în ultimul rând, prin tratarea acestei teme, dorim să evidențiem cultura destul de avansată a geto-dacilor în ceea ce priveste metalurgia și dibăcia lor, cu ajutorul căreia suntem astăzi unde suntem.
Capitolul I
Exploatarea minereurilor metalifere
Multe obiecte antice stârnesc astazi, admirația unui public larg atras de creația în sine, de calitatea ei sau de talentul artistic, neglijâdu-se de multe ori dificultățile tehnice ce au trebuit invinse pentru a permite aceste realizări. Dacă astăzi se poate recompune un tablou destul de fidel în ceea ce privește operațiunile efectuate în atelierele metalurgice sau de orfevrăvie datorită cercetării lor pe cale arheologică, nu același lucru se poate afirma și despre exploatarea minereurilor utile, care este o etapă premergătoare și obligatorie, fiind materia prima indispensabilă a acelor ateliere.
Exploatarea resurselor minerale, mineritul a precedat descoperirea metalurgiei și a utilizării metalelor native. Încă din mezolitic se cunosc urme ale exploatării silexului, este adevărat că nu putem vorbi, totuși, de mine în înțelesul de azi al cuvântului, pentru ca în neolitic, ocupația să capete amploare, resturile unor exploatări fiind descoperite în Anglia, Sicilia, Belgia, Franța, dar mai ales în Egipt. Astăzi, urmele exploatăriloe se prezintă sub forma unor gropi ce corespund puțurilor din neolitic. Aceste gropi sunt într-un număr destul de mare (250 la Grime’s Grove), se întind pe suprafețe importante
(cîteva zeci de hectare la Spiennes în Belgia), și sunt datorate surpării puțurilor și galeriilor scurte săpate la o adâncime relativ mică. Galeriile aveau o înălțime cuprinsă între jumătate de metru și doi metri și o lărgime între un metru și doi jumătate de metri. La Grime’s Grove s-a remarcat existența galeriilor pe două nivele, corespunzând traseului urmat de doua filoane de silex, precum și scările săpate în piatră pentru a se putea ajunge la zăcământ. Tot aici au fost descoperite ciocane și dălți, unele de piatră altele din corn de cerb, precum și mici vase. Astfel putem observa că omaneii din neolitic au dobândit cunoștințe deloc neglijabile în ceea ce privește tehnica minieră. Acestea fiin prelucrate fără dificultate de cei care urmau a le aplica în extracția minereurilor. Pe teritoriul României există, în mai multe locuri, zăcăminte de silex exploatabile cu ușurință în neolitic, măcar unele dintre ele.
Dacă e sa ne referim la utilizarea metalelor în preistorie, specialiștii sunt unanimi de acord că primele obiecte au fost confecționate încă din neolitic, dar la producerea lor nu s-a utilizat decât metalul nativ descoperit la suprafață, depistarea de noi resurse s-a facut abia duce ce resursele de la suprafață au fost epuizate. Putem afirma că nu doar hazardul se află al originea metalurgiei, ci și curiozitatea spiritului uman a jucat un rol important. De esență ni se pare în acest sens remarca făcută de Plinius, încă în sec. I, care vorbind despre minele de argint spaniole constată că “ pretutindeni unde este descoperit un filon, este sigur că un altul se găsește în apropiere. Această particularitate se potrivește și celorlalte metale și, probabil că de aici derivă la greci cuvântul metal (unul lângă altul)”.
În încercarea de a depista urmele unei exploatări antice, trebuie, mai întâi, sa ne debarasăm de mentalitatea, dobândită involuntar, că pentru a fi rentbil, exploatabil, un zăcământ trebuia să aibă o anumită extindere sau o concentrație în metal util. Cantitatea extrasă, uneori, era foarte redusă, prezentând importanță doar pentru omul preistoric , însă nu trebuie să uităm că zăcămintele doarte ici fară nic un interes economic pentru zilele nostre au putut juca un rol destul de important altădată .
Anumite minereuri au fost extrase fără a lăsa urme cum ar fi spre exemplu, zăcămintele aluvionare. De asemenea, concentrații importante puteau exista la suprafață fără, însă, a se extinde în profunzime, minereul odată ridicat nepermițând stabilirea trecutei sale existențe. Acest lucru fiind posibil și în zilele noastre, un exemplu fiind descoperirea la Tabrincout, Mauritania la suprafața solului a câtorva sute de kolograme de wolfram ( minereu de tungsten) în bucăti de minereu, practic pur. Lucrările făcute pentru recuperarea întregului zăcământ au dus la o decepție mare, deoarece zăcământul nu era mai adânc decât cu câteva zici de cm. Astfel este evident că în cazul exploatarii în antichitate a unor depozite de suprafață, de cositor, aramă sau fier nu a lăsat nici un fel de urmă. Oricum ar fi, trebuie sa remarcăm că anticii acumulau, fără îndoială, mereu experință, astfel depistau noi mijloace în descoperirea zăcămintelor nevizibile la suprafață. Criterii precum mirosul, culoarea, greutatea, influența asupra vegetației țineau locul unui embrion al geologiei.
Cantitatea de minereu poate fi estimată destul de vag prin cercetarea zonei, însă presupune o estimare destul de exactă în cazul calității acesteia. Astfel, aceasta se face prin compararea rocii inconjurătoare cu roci din zone deja exploatate și prin analizarea rezultatelor spălării și a fuziunii produsului obținut.
Deși astăzi avem puține dovezi directe în ceea ce privește exploatarea zăcămintelor de metale în epoci anterioare cucerii romane, avem în schimb una indirectă dar destul de importantă și anume, extracția și tratarea minereurilor pe scară largă în epoca romană, imediat după cucerirea Daciei. S-a putut trece la o asemenea exploatarea grație cunoașterii locului zăcământului de către localnici, minele și exploatările la suprafață fiind deja în uz, astfel romanilor nemairevenindu-le sarcina, destul de costisitoare și îndelungată în timp, de evaluare a zăcămintelor. Această exploatare rapidă și pe scară largă a fost ușurată și de calitățile minereurilor complexe conținute mai ales de subsolul Transilvaniei. Aici ne referim, în special, la cele din zona Munților Apuseni care conțin atât metale nobile, precum aurul și argintul, cât și alte metale neferoase și feroase. În comparație cu zăcămintele maramureșene, care sunt deasemenea cunoscute și folosite de localnici, cele din Apuseni se prezintă cu un conținut mai redus de sulf astfel pretându-se la o ușoară prelucrare.
Cele mai căutate metale în timpurile străvechi au fost aurul, argintul și arama, primele două dorite pentru stabilitatea și strălucirea lor, fiind utilizate mai ales la confecționarea pieselor de podoabă. Arama era întrebuințată atât pentru piese de podoabă cât mai ales pentru confecționarea uneltelor și armelor, la început singur, iar mai apoi obținându-se bronz prin amestec cu alte metale.
Datorită bogăției subsolului țării noastre metalurgia acestor metale nu a fost doar timpurie ci și foarte dezvoltată. Potrivită ni se pare aici remarca lui M. Rusu care constatând că în repetate rânduri zăcămintele de cupru sunt confundate cu metale prețioase lansează ideea că nu ar fi exclus ca acolo unde sunt semnalate spălătorii de aur antice, să fi fost cules și cuprul nativ . La fel se întâmplă și în cazul argintului,care apare foarte des sub forma unor granule mici, totuși aceste granule sau filamente sunt extrem de fine pentru a putea fi prelucrate fără o fuziune prealabilă.
1. 1. Cuprul
Prezența cuprului în stare nativă nu este rară în zilele noastre, ea este semnalată în Franța, Cornawall, Germania centrală, în Irlanda, Alaska, Spania, Iran, de asemenea în mai multe puncte din Transilvania. O bogată colecție de cupru nativ se află la muzeul geologic din cadrul Universității clujene, provenind din intreg arealul transilvănean și zonele învecinate.
În urma unor recente analize efectuate pe eșantioane din bucăți de cupru, s-a ajuns la concluzia că nu exista practic metal pur deoarece în oricare dintre analizele făcute s-a descoperit unul sau mai multe elemente străine, adevărat că în cantități infime. În ceea ce privște obținerea cuprului din minereu, nu este chiar atât de ușoară pe cât s-ar crede. Tocmai și în zilele noastre, dintre toate metalele comune, obținute pe cale industrială, arama din minereu prezintă procesul cel mai complicat. Putem afirma că teoria precum că metalurgia aramei este datorată unei întâmplări fericite, când la un foc de tabără câteva dintre pietrele ce înconjurau focul au început datorită căldurii să se topească eliminând arama fluidă. Asta deoarece, astăzi, se știe cu precizie că arama începe să intre în procesul de reduce încă la 450 de grade, la 800 de grade reducerea fiind deja destul de avansată, iar la 1083 de grade metalul intră în fuziune. Iar cum la focul de tabără se pot obține cu ușurință 750 – 800 de grade, această teorie este perfect veridică. H.H. Coghlan a încercat în reptate rânduri să verifice această teorie, însă de fiecare dată încercările lui s-au soldat cu eșec. Asta până să pună o bucată de malachit și un pic de mangal sub un vas de ceramică și să-l înconjoare cu jar, fară a mai folosi nici un fel de ventilație, obținând astfel aramă după ce o bucată de minereu de aramă a ajuns accidental într-un cuptor ceramic. Astfel a ajuns la concluzia că excesul de aer conduce la oxidarea minereului și nu la reducerea sa. Dacă ermeticitatea unui cuptor nu este perfectă, permițând reducerea accesului CO sau CO2, reacția se produce destul de ușor, permițând reducerea minereului cuprifer. Această teorie conform căreia prima arama din minereu s-a obținut în cuptoare ceramice fixează prioritatea în cronologia relativă a confecționării ceramicii asupra metalurgiei.
Deși începută mult înainte, exploatarea aramei pe teritoriul țării noastre ia amploare în Hallstatt A, stabilindu-se chiar o proporție de 1/ 20 între intensitatea exploatării în Bronz D în comparație cu Hallstatt A. Cu părere de rău, urmele exploatării antice, după cum am și menționat anterior, nu pot fi dinstinse de cele ale epocii romane sau ale evului mediu. Această cu atât mai mult cu cât dimensiunile extrem de reduse ale galeriilor de mină sunt păstrate până târziu în epoca modern, cu un traseu schimbător datorită necesității urmăriri filonului de cupru. Un bun exemplu în dovedirea acestei afirmații o constituie descoperirea făcută la Moldova Noua de către Ovidiu Bozu și Doina Benea. Aici un întreg deal este traversat în toate direcțiile de sute de mentri de galerii întortocheate, care urcă și coboară și iau diferite direcții în urmărirea metalului dorit. Cele romane sunt ușor de deosebit, ele având o înalțime de aproximativ un metru și un profil trepezoidal. În peretele galeriei sunt săpate, din loc în loc, lăcașuri în care se așeza opaițul oferindu-i minereului lumina trebuincioasă. În schimb, celelalte galerii prezintă un contur neregulat, sinuos și nu pot fi exact datate. Unele, în număr cel mai mare, aparțin exploatărilor medievale și moderne, totuși nu e exclus ca altele să fie anterioare epocii romane. Prezența, atestată arheologic pentru toate epocile, a comunităților umane în apropierea acestui loc poate fi determinată, pe lângă facilitățile create de Dunăre și de bogăția sobsolului.
Una dintre operațiunile de preparare a aramei înainte de fi predată atelierilor de bronzieri, era afinarea, aceasta constând în înlăturarea într-o măsură cât mai mare a altor elemente cu care se asocia și care îi influențau proprietățile ( de exemplu plumbul, bismutul și antimoniul îi dă modelare, iar arseniul, duritate).
Arama in stare lichidă reține mult oxigen, iar dacă oxigenul nu este eliminat, arma nu este ductibilă și nu poate fi mulată cu ușurință. Introducerea unui lemn verde în aramă în timpul fuziunii este o moldalitate de a scăpa de oxigen, ea fiind utilizată și până astazi. Totodată, anticii au descoperit că prin topirea matelului în atmosferă oxidantă, arseniul și antimoniul se oxidează și se volatizează, în timp ce fierul, cobaltul și fierul se silecatizează.
1. 2. Aurul
Dacă e să ne referim la exploatarea aurului, datele statistice, exact ca și în cazul aramei, relevă o dezvoltare mare în Bronz D și Hallstatt A.Specialiștii consideră că acest lucru este posibil grație obținerii unei părți din cele două metale în spălătoriile comune. Constatarea că spălătoriile de aur antice suprapun din punct de vedere geografic cone cuprifere, este oarecum șocantă. Sunt semnalate spălătorii de aur în Banat la: Borlova, valea Mare, Bocșa Montană, Turnu, Bolșavnița și Oravița ( aici sunt descoperite și mine antice de cupru). În Munții Apuseni și Maramureș numărul localităților în care se spăla aur este mult mai mare: Petrila, Sălciua, Găina, Baia de Criș, Ruda, Lupșa, Vidra, Câmpeni, Bistra etc. Alte spălătorii antice sunt indicate la: Băița, Botez, Atid, Baiuț, Brad, Cavnic, Lupeni, Căraci, Lucșoara, Lupoaia, Roșia Montană, Mălăiești, Somesul rece, Procura, Crișcior, zona Sebeșului etc. Desigur, acestora li se pot adăuga si altele, una dintre spălătoriile care ne atrag în special atenția, posibil să fi existat în antichitate chiar pe Valea Orașului, în zona cetăților dacice. Spălarea nisipului aurifer este semnalată și la Costești într-un raport ce datează din 1805.
Cu părere de rău este greu de stabilit vechimea haldelor de nisip rămase în urma activității de spălare,probabil deoarece unele dintre ele au fost acoperite de vegetație, altele au fost înlăturate de activitățile omului modern, iar cele mai multe dintre ele au dispărut datorită eroziunii apei. Relatând despre exploatarea aurului în Latene, V. Pârvan era de părere că „…extragerea aurului nu a avut loc în Dacia prin procedee tehnnice în adevăr sistematice, spărgându-se minereul aurifer, din stâncă vie și apoi măcinându-se în praf pentru spălarea aurului. Ci e mai probabil că aurul era „spălat” din nisipul aurifer al râurilor, sau ales, ca pepite din quartzul aurifer dezagregat de intemperii în conurile de dejecție ale văilor. De abia după venirea romanilor se va fi organizat prepararea mecanică a aurului chiar în Munții Apuseni și romanii au adus atunci specialiști mineri din Dalmația, pe acei Baridustae și Sardeates, Pirustae, semn că dacii nu erau altceva decât „culegători” de aur și din placers ori din nisipul râurilor. Nu vom repeta… știrile precise ale lui Diodor și Strabon despre procedeele aurileguli-lor celtici din a doua vârstă a fierului, destul să spunem că ele privesc exploatarea din placers și râuri, respectiv căutarea de pepite prin mici puțuri… iar nu exploatarea prin cariere… „.
Și D. Popescu când scria în opera sa denumita Prelucrarea aurului înainte de cucerirea romană, nu credea că se poate vorbi despre un minerit al aurului – „nu avem până acumn nici o dovadă despre felul cum se obținea aurul în acele vremuri. Tot ce putem ști sunt simple supoziții, care pot avea valoare mai mult pentru teoria „spălatului”, decât pentru teoria mineritului” .
Desigur, nu putem decât să ne raliem la constatările cu privire la lipsa indiciilor despre minele de aur propriu-zise. Totuși cantitatea marea de aur menționată încă de la Herodot, concretizată în cifre date de Ioannes Lydus, este puțin probabil că putea proveni doar din spălarea nisipului aurifer. E adevărat că dacii nu au desfășurat lucrări miniere de proporții, nu au construit acumulări mari și aducțiuni de apă ca cele a romanilor, însă este mai mult ca sigur că dacii au construit și săpat galerii mai scurte și înguste sau puțuri pe direcția filonului aurifer, însă urmele acestora nu au fost descoperite ca atare, anume datorita aspectului lor nemonumental.
Dacă e să ne referim la aurul transilvănean și la lucrările pe care le necesită, nu credem că erau în număr foarte mare, mai ales deoarece el era obținut fie din spălarea nisipului, fie din filoane, rezultând în ambele cazuri aur cu o puritate suficient de mare.T Totuși, în caz ca era nevoie, se apela la o operațiune simplă ce nu avea nevoie de vreo instalație specială. Plinius susținea că „pentru purificare acetsa era prjiit împreună cu plumb”. Deasemenea, mai este menționat de către Agricola, un mod de afinare cu ajutorul sării și al plumbului, folosind și urina ca agent reducător. Strabon relatează despre o coacere dublă a minereului. În prima coacere se dobândește o zgură de electrum, iar în a doua, argintul se ardea complet.
Pentru a se produce fuziunea micilor pepite sau granule de aur era necesar, mai întâi, ca ele să se coacă, astfel evitându-se pierderile de transport nedorite.
1. 3. Argintul
Încă din epoca Latene se practica, la scară largă, obținerea argintului. Acest lucru este dovedit nu numai de tezaurul mare de argint ce a fost prădat de romani ( peste 331.000 kg) ci și de numeroasele descoperiri de bijuterii, vase și monede confecționate din prețiosul metal.
Este foarte probabil ca principala sursă de argint să fi fost minereul din sudul Munților Apuseni cât și din Munții Maramureșului, în apropiere a unui minereu înrudit, numit galena, asta deorece seprarea argintului de aur reprezintă o operațiune destul de complicată. În legătură cu acest minereu, Plinius spunea că minereul de argint era un pâmânt roșcat sau cenușiu și că nu se putea topi decât în amestec cu gint. Filioanele de argint, reprezentau și ele o sursă de aprovizionare pentru daci, exploatarea lor făcându-se ca și în cazul celor aurifere, prin puțuri și galerii. În majoritate, operațiunile de afinare a argintului se făceau în apropierea zăcământului și ele se soldau cu obținerea unui argint de o calitate bună, așa cum o certifică piesele de argint ce s-au păstrat până în ziua de astăzi. Insăși anticii aveau posibilitatea de a verifica puritatea metalelor, chiar dacă nu este dovedit că anume dacii aveau această posibilitate, este foarte probabil să o fi avut. Citând opere mai vechi ce apartineau lui Herodot, theophrast sau Pidar, Plinius aduce aminte de piatra heracliană sau lidianăcare permitea aprecierea titlului metalului după culoarea semnelor lăsate prin frecarea metalului, eficient nu numai pentru aur , dar și pentru argint și aramă.
În atelierele renumite din marile așezări dacice se făceau unele operațiuni de epurare a galenei cu conținut de argint, astfel, în 1804 între niște ruine de la Gradiștea Muncelului s-au găsit peste 1700 kg de galenă în bulgăro ce atingeau greutăți de până la 44 kg. Aceste cantități importante de minereu ca, dealtfel, și alte metale neferoase precum aramă, zinc etc, erau aduse la atelierele din capitală pentru operațiunile de preparare în urma cărora se obțineau două produse, aici ne referim la plub și argint, la fel de necesare capitalei.
Trebuie să menționăm că operațiunile de preparare a argintului și, în general, a tuturor minereurilor, necesită o mare cantitate de combustibil. Iar cum primul combustibil folosit în antichitate a fost lemnul, este foarte normal ca tocmai în zonele montane să ia o amploare mai mare, acolo unde natura imbină armonios vegentația abudentă și prezența minereurilor prețioase.
1. 4. Fierul
Metalurgia fierului și obținerea fierului din minereu rod al unei experiențe lungi și destul de anevoioase, era cu totul diferită de aceea a cuprului, astfel explicându-se de ce a apărut atât de târziu. Odată stabilită însă, ea a avut nevoie doar de un utilaj simplu pututând fi destul de repede învățată și însușită. În acest fel, oriunde se găsea lemn si minereu de fier, se putea produce fier din momentul în care se știa cum trebuie produs.
Nu se poate stabili exact care a fost momentul începutului epocii fierului pe meleagul țării noastre, dar se cunoaște că cele mai vechi piese de fier sunt databile în sec. XII – XI î.e.n. Se referă la un celt aflat într-unul din tumulii necopolei de la Lăpuș, mânerul unui cuțit descoperit la Rozavlea, o brățară descoperită la Bobda, un pumnal de bronz cu miez de fier, provenind de la Tirol, o sabie de fier și un ac de bronz cu miez de fier , descoperite în Banat. Specialiștii consideră că epoca fierului la noi a început în Hallstatt A, deoarece se merge pe premisa că epoca fierului nu începe din momentul când se constată o generalizare a făurii uneltelor și armelor de fier, ci de la data când este cunoscută tehnologia fierului.
Belșugul de produse și de unelte de fier, specific mai ales fazei târzii a statului dac, presupune localizarea, cunoașterea și explotarea zăcămintelor de fier în proporții mari. Totuși, în literatura de specialitate foarte puțin s-a menționat despre sursele de procurare a minereului de fier și despre locurile exacte în care el se exploata. Se indicau de obicei minereurile de la Teliuc și Ghelari a căror exploatare era considerată probabilă în epoca dacică, singura fiind doar aceea de epocă romană. Studiul făcut în zona capitalei statutului dac relevă bogăția în minereuri a zonei și denotă exploatarea unora dintre ele, aducând drept dovezi descoperirile de minereu de fier, zgură, ateliere de prelucrare a fierului și mai multe produse din acest metal.
Locul de extracție a fierului, ca și în cazul celorlate metale, este mai degrabă presupus decât cunoscut cu siguranță. Aceasta grație faptului că minereul de fier se găsește în numeroase locuri, în cantități suficiente pentru nevoile acele timpuri, nefiind necesar să se sape galerii adânci pentru a-l aduce la suprafață. Astfel erau de ajuns simplele gropi pe direcția concentrațiilor de mineru, pentru a indestula nevoile epocii. În același timp, romanii tocmai veniți au exploatat carierele și minele deja în uz, în felul acesta urmele de dinaintea exploatării lor în minele transilvanene, au dispărut sau nu mai pot fi deosebite.
În ajutorul unei încercări de reconstituire a realităților din antichitatea dacică vin anologiile cu situația existentă în alte zone ale Europei, dar mai ales rezultatele cercetărilor arheologice din ultimii ani.
Dintre toate constatările cercetărilor arheologice din alte zone ale Europei, trei ni se par esențiale de amintit. Prima presupune exploatarea, pe durata epocii Latene, doar a minereurilor de fier vizibile la suprafață. După cum am relatat mai sus, la începutul exploatării , extragerea minereului se făcea prin gropi plate și câmpuri deschise. Există însă și o excepție care se referă la exploatarea în subteran, relatată de Caesar pentru unele triburi din Galia. În Comentariile sale referitoare la războaile cu galii, Caesar menționează galeriile cunoscute de aquitani de la minele de aramă și galeriile folosite la minele de fier, care erau folosite de celți și pentru a ieși înconjurarea armatelor romane în bătălii. O altă mențiune cu privire la exploatarea fierului este făcută de Tacitus și se referă la teritoriul de astăzi al Ungariei fară a se preciza, însă, dacă se făcea la suprafață sau în subteran.
A doua constatare se referă la exploatarea cu precădere a minereurilor sărace în fier, datorită avantajelor de ordin tehnic pe care le prezentau în procesul reducerii (limonit, calcopirit, hematit).
Într-un final, a treia privește observația potrivit căreia de cele mai multe ori reducerea minereului pe scară largă, în proporții mari, se făcea cu predilecție în apropierea locurilor de exploatare. Acest lucru se explică, în primul rând, de volumul și greutatea minereurilor și, în al doilea rând, prin dezvoltarea infimă a mijloacelor de transport, care i se alătură starea căilor de comunicații. Mai ales că majoritatea zăcămintelor se aflau în zonele de deal și de munte, cu relief dificil si vălurit.
Dacă ne referim la primele doua constatări, toate zonele de pe teritoriul României unde se cunoaște existența minereurilor de fier intră în discuție. Minereurile cele mai importante de la noi sunt cele ce conțin oxizi, acestea fiind următoarele: magnetitul (71,4%), hematitul (70%), oxidul hidratat, linomitul ( 63%), sideritul (48,3 %) și calcopiritul ( 46,6 %). Aceste minereuri apar în asociere în cadrul acelorași zăcăminte iar numarul lor depășește 100 de localități pe teritoriul cărora au fost descoperite, unele zăcăminte găsindu-se chiar și în 2 – 6 puncte de pe teritoriul localităților din ziua de astăzi. E. Stoicovici a întomit o listă a celor mai bogate 32 de zăcăminte, care cuprinde: Avrig, Baia de Aries, Baia de Aramă, Băița Bihorului, Baia de Fier, Botiza, Băiuț, Budești, Călugări, Cavinic, Căpuș Corbești, Ciclova, Ghelari, Lueta, Lăpușna, Moneasa, Moldova Nouă, Ocna de Fuer, Obirșia, Oravița, Petril, Păltiniș, Roșia Nouă, Rodna, Sasca Montană, Șinca Nouă, Sălciua, Șercaia, Teliuc, Tăuț, Zlatna. Teoretic vorbind, oricare dintre aceste zăcăminte au putut fi exploatate în epoca dacică, preferate fiind zăcămintele de hematit, limonit și cele oxidate de siderit. Totuși, este greu de apreciat exploatarea lor, având în vedere că este o cale lungă de parcurs de la existența acestor zăcăminte și exploatarea lor. Mai ales că au fost șterse de epocile ulterioare urmele tuturor posibilelor exploatări dacice.
Singura dovadă certă în susținerea exploatării a unui zăcământ constă în existența acolo, sau în imediata apropiere, a cuptoarelor de redus sau a cuptoarelor de prăjit minereu de fier. Totuși prezența reală a minereului extras în ruinele cuptoarelor de redus este foarte rară, iar în fericitul caz în care a existat, nu s-a putut stabili efectiv locul de proveniență a minereului datorită efectuării deficitare a analizelor compoziției minereului. Aici ne referim la descoperirile de la Grădiștea Muncelului și la cele de la Cozmeni în care s-a menționat doar prezența limonitului împreună cu zgura rezultată din reducere.
Cu toate acestea, există și anumite exploatări sigure, și anume cele de la Doboșeni, Șercaia, Cireșu, Mădăraș și câteva puncte din zona capitalei statului dac. Astfel, la Cireșu, în zona Olteniei, este indicată prezența zăcămintelor de fier ,dar și prezența a două cuptoare de prăjit minereul.
În estul Transilvaniei, la Doboșeni și Mădăraș s-au descoperit și resturile unor cuptoare de redus, o dovadă certă a exploatărilor menționate. S-au mai găsit zăcăminte de fier și un cuptor de redus minereu și în Țara Făgărașului, la Șercaia. În munții Orăștiei, s-au identificat patru locuri sigure de exploatare a minereului de fier. Și anume, în puctul „Dosul Vîrtoapelor” – „Sub Cununi” , în punctul „Dealul Strâmbu”, „Tîmpu” și în muntele „Bătrâna”. Astfel, la Dosul Vîrtoapelor s-au înregistrat resturi de reducere a minereului, la Tîmpu s-a semnalat existența zăcămintelor de fier, o zgură de fier, mult pământ ars și lupe mari de fier, iar în muntele Bătrâna s-a descoperit de unde provenea minereul găsit la Grădiștea Muncelui. Construcțiile cercetate pe Dealul Rudele, la Meleia și cele identificate pe Tîmpu au caracter sezonier, deoarece pereții lor din lemn nu erau lipiți cu lut așa cum se practica la casele dacilor. Astfel, s-a ajuns la concluzia că ele reprezentau stâni, asta și pentru că o altă destinație pe acea vreme era oarecum imposibilă. Totuși găsirea vaselor de ceramică în cantități mari a făcut această concluzie să fie indoilenică, deoarece inventarul obișnuit al stânilor din acele timpuri era constituit cu precădere din vase de lemn și câteva de metal. Cunoscând toate aceste lucruri s-a pus întrebarea dacă nu cumva aceste construcții sezoniere au legătură cu exploatarea minereurilor de fier, ele fiind locuințe ale lucrătorilor. Ceea ce poate fi foarte poisbil având în vedere caracterul lor sezonier, concentrarea acestora pe spații relativ restânse, invetarul lor și existența , în unele dintre ele, a unor mici „depozite” de unelte de fier ( ciocane și clești).
Una din regiunile care s-a bucurat de o cercetare sistematică a resurselor de fier, utilizate înaintea cucerii romane, este Dobrogea. E. Zah a descoperit în urma unor cercetări amănunțite mai multe puncte în care se găsește fier dintre care cu siguranță reprezentat unitți mici „siderurgice” cele de la Dervent ( sec. IX – VIII î.e.n.), Babadag (sec. IX – VI î.e.n.), Telița sec. II – I î.e.n.), Histria ( sec. III – II î.e.n.), Păcuiul lui Soare ( sec. X – XIV e.n.) Capidava ( sec. X e.n.), Ulmetum ( sec. III e.n.), Troesmis (sec. II – III e.n.), Dinogeția ( sec. X – XIII).
Astfel, zăcământul de la Dervent se constituie din nisipuri ferungioase conținând concrețiuni de până la 10 cm având o formă sferoidală sau din cruste de 1 – cm frosime. Conținutul de fier mediu este de 22 – 40 %.
Locuitorii așezarilor halstattiene de la Babadag, făceau rost de minereul necesar de la Altan- Tepe, din zona de oxidare a cuprului (numită și pălărie), ce se exploata în antichitate. În ziua de astăzi, datorită lucrărilor efectuate pe dealul Ceamurlia, se mai găsesc foarte rar bucăti de minereu la suprafață. Totuși, cu multe decenii în urmă, înaintea dezlănțuirii acestor lucrări, geologii au măsurat acele pălării, ajungând la concluzia că cea mai mare dintre ele avea o lungime de peste 600 m și o lățime oscilând între 30 și 120 m. Procentul de fier conținut în aceste pălării era de 54 – 60 %. La Histria au fost găsite blocuri și plăci de minereu, iar o nișă de 25 – 30 m este considerată a fi fost o carieră din care s-a extras fier. La Telița, în mai multe, au fost identificate blocuri de magnetit și oligist amorf, plăci de dimensiuni impunătoare, groase de 5 – 6 cm, precum și filoane cu un conținut de 60 % de fier. Și în epoca romană au fost exploatate intens zăcăminte bogate, dar și ușor accesbilie, pe Valea Teliței fiind descoperite unele dintre cele mai mari cuptoare din epocă, săpate în pantele malului.
În ceea ce privește exploatările probabile, considerate ca atare datorită prezenței minereului de fier , ne referim, mai întâi, la zona de est a Transilvaniei, asta deoarece ea este renumită prin numeroase așezări, fortificații și tezaure monetare, care duc la ideea unei prosperități a zonei care nu putea exista numai din practicarea agriculturii și a creșterii vitelor. Vorbim, mai exact, de așezările și fortificațiile de la Lueta, Turia, Bălan și Covasna, în apropierea cărora se găsesc zăcăminte mari de fier.
Conchidem lista localităților pe teritoriul cărora cu siguranța sau cu probabilitate s-au exploatat minereurile de fier, făcând o mică precizare și anume, considerăm prezența cuptoarelor în apropierea zăcămintelor drept dovezi certe ale exploatărilor minereurilor de fier, iar existența cuptoarelor și a zgurii în alte așezări dacice nu le considerăm numaidecât probe convingătoare ale unei exploatări miniere. Prin urmare, hotărârile rămân la discreția și studiul geologilor.
Datorită dispariții vechilor urme de exploatare menționate, se știu foarte puține amănunte de ordin tehnic despre metodele si sistemele de exploatare a minereurilor. În ajutorul reconstituirii acestora pot veni descoperirile de ordin general, adică analogiile cu alte zone europene și consemnările insuficiente de ordin etnografic privitoare la mineritul țărănesc, mai ales, în evul mediu.
Totuși ne imaginăm că majoritatea exploatărilor trebuie să fi fost la zi și executate prin săparea de gropi sau de puțuri nu foarte adânci. Este posibil că înaintau în masivul galeriilor cu fronturi scurte, dispuse pe înclinarea stratului de minereu. Fără îndoială, atât depistarea cât și exploatarea minereurilor de fier presupunea cunoștințe deosebite de ordin tehnic, astfel încât extracția minereurilor a fost posibilă numai sub directa îndrumare a unor specialiști în acest domeniu.
Nu putem determina „rentabilitatea” exploatărilor, însă ne putem contura o imagine cu ajutorul numeroaselor lupe de fier, unelte de tot felul, arme și obiecte cu diferite întrebuințări. Totuși în urma unor calcule, s-a determinat că este necesar aproximativ 50 de tone de minereu asemănător cu cel existent în muntele Bătrâna, pentru obținerea unor lupe de fier ce au fost descoperite într-un singur atelier de la Grădiștea Muncelului.
Deasemenea, nu putem cu exactitate spune dacă exploatarea zăcămintelor de fier se făcea sub monopolul regilor daci sau, pur si simplu, din proprie inițiativă. Credem, totusi, că este foarte probabil să fi existat ambele forme.
În ceea ce privește îmbogățirea minereurilor, evident celor sărace, se știe că mai peste tot fierul era redus în cuptoare de dimensiuni mici, unde se amesteca minereul de fier cu cărbune de lemn (mangal) și anumite roci destinate să ușureze operațiunea, adică fondați. Înainte de a fi introdus în cuptoarele de redus, minereul parcurgea anumite operațiuni, cum ar fi: spargerea, mărunțirea, separarea gravimetrică, spălarea primară, zdrobirea în particul cât mai mici, spălarea secundară și prăjirea.
Primele doua operațiuni, adică spargerea și mărunțirea cred că nu este necesar să intrăm în detalii având în vedere că lucrurile sunt cât se poate de simple. Cea de a treia operațiune se făcea folosindu-se instalații făcute din lemn prin care era posibilă trecerea unor bucăților de dimensiuni egale, probabil niște ciururi, piepteni sau greble care sunt pomenite de izoarele antice, dar care, cu părere de rău, nu s-au mai păstrat.
În cadrul spălării primare erau înlăturate cît mai mult posibil adaosurile nedorite de rocă și pământ, iar în cadrul spălării secundare bucățile de minereu fiind mai mici se obținea un rezultat mai bun.
Prăjirea reprezenta cea mai importantă operațiune la care era supus minereul înainte de a fi introdus în cuptoarele de redus. Ea ducând la indepărtarea atât a apei cât și a multor compuși pământoși, inclusiv, și al sulfului. Prăjirea era întrebuințată peste tot în spațiul european, mai exact în lumea etruscă, dar și în mediul celtic sau germanic.
Descoperirea celor două instalații la Cireșu, Oltenia, atestă prăjirea și pe teritoriul României, iar mai târziu datorita lui Lucian Roșu și cercetărilor sale în zona au mai fost descoperite 12, asemenea instalații. Le vom detaila pe primele două, deoarece despre cele 12 , L. Roșu se limitează a spune că sunt asemănătoare cu celelalte. Astfel, prima reprezenta o vatră ovală, cu diametrul de 5 m, încinsă cu o bordură de pământ ars, impregnat cu partciule de zgură. Vatra era situată în pantă având două straturi succesive din lutuială, iar în mijlocul ei se afla o adâncitură lutuită. O mare cantita de zgură de fier și bucăți de lipitură arsă s-au găsit pe vatră. Cât privește cea de-a doua construcție era cât se poate de similară cu prima și se afla în apropierea ei. Vatra ei era rotundă și era înconjurată de două rânduri de cărămizi având mai multe sănțulețe adâncite, toate pornite din camera de ardere centrală și dispuse în formă de evantai. Camera de ardere era puțin mai adâncite decât restul vetrei, iar pe marginele ei erau poziționate în picioare cărămizi, la o anumită distană una de cealaltă. În aceeași cameră de ardere pătrundea o conductă de lut care străbătea peretele de cărămizi.
S-a presupus că toate aceste instalații reprezintă, nu altceva decât, cuptoare primitive, asemănătoare bocșelor unde se aduna minereul de fier și deasupra caruia se punea un strat gros de pământ moale. Acest pământ era destinat să astupe spațiile ce ar fi lăsat aerul să iasă din interior. Arderea în cuptoare se iniția în focarul sau în camera de ardere și era întreținută de tirajul creat de o deschizătură în capătul de jos al pantei și un horn în partea superioră.
Minereul, astfel îmbogățit, probabil, era din nou zdrobit în bucăți mai mici, amestecat cu mangal și introdus în cuptoarele de redus, de unde, la sfârșit se scotea o lupă cu o puritate considerabilă, conținând un fier moale, care intra pe mâinile fierarilor.
Capitolul II
Tehnici de prelucrare de prelucrare a metalelor
În secțiunea trecut am tratat expoatarea metalelor în Dacia și am descris și ce mijloace erau folosite pentru a îmbogăți minereurile, altfel spus pentru ameliorarea calității lor cu scopul de a fi introduse în cuptorele metalurgiștilor.
Astfel, în continuare vom aminti restul operațiunilor la care este supus minereul îmbogățit până în momentul transformării sale în diferite unelte, podoabe, arme și obiecte de uz cotidian.
2. 1. Cuptoarele
Progresele făcute de metalurgiștii antici de la descoperirea metalurgiei și până-n epoca de care ne ocupăm sunt remarcabile, pașii făcuți înainte au fost rapizi, performanțele îmbogățindu-se mereu cu trecerea timpului. Analizele efectuate în laboratoare asupra zgurilor au evidențiat cunoașterea unor metode mereu îmbunătățite a operațiunilor de fuziune, cele asupra obiectelor de bronz-experiența proporționării ce asigură aliajelor caracteristicile specifice întrebuințării ce urma să li se dea, cele asupra metalelor în general-cunoașterea unor procedee de rafinare eficace. Datorită analizelor metalografice asupra uneltelor și a armelor de fier s-au remarcat abilitățile făurarilor în a le impune un grad superior de maleabilitate dar și de duritate în același timp. La baza întregii metalurgii a stat desigur cuptoarele, destinate a alimenta atelierele de prelucrare cu o gamă diversă de metale: aur, cupru, argint, cositor, mercur, plumb, zinc, fier, etc.
Lipsesc cu desăvârșire atât pe teritoriul țării noastre cât și în general izvoarele scrise a modului de construcție și funcționare a cuptoarelor metalurgice. Deși descrierile exploatării de minereu sunt destul de numeroase și chiar exacte, descrierile despre cuptoare sunt mult mai discrete și limitate. Probabil această omisiune se datorează simplității instlațiilor și a modului de folosire.
Lipsa izvoarelor scrise este suplinită de descoperirile arheologice în număr mare iar în ceea ce privește modul de întrebuințare, se recurge la analogii cu instalații primitive utilizate în anumite zone chiar și până în zilele noastre.
În aproape toate zonele locuite de daci s-au descoperit cuptoare de redus, cele mai numeroase fiind cele predestinate producției de fier. Deși păstrarea lor este destul de proastă totuși unele resturi descoperite au făcut posibilă recostituirea integrală a formei și dimensiunii inițiale.
În continuare vom enumera descoperirile cuptoarelor. Descoperirea de pe teritoriul comunei Craiva sa bucurat de un interes special constând din resturile unui cuptor de redus minereul de fier. Vatra era bine păstrată, însă pereții cuptorului erau distruși. În jur se aflau cantități mari de zgură, mangal și o lupă de fier.
La Grădiștea Muncelui au fost descoperite cu ocazia săpăturilor destinate recuperării monedelor de aur și a altor obiecte de metal prețios, opt adâncituri în formă de crater, conținând zgură și mangal. Arheologii au ajuns la concluzia că ceste cratere reprezină resturile unor cuptoare de redus. Tot aici s-a găsit și un așa zis depozit metalurgic și două blocuri mari, perforate la mijloc, asemănătoare cu pietrele de moară, considerate a fi necesare metalurgiei. În urmă unor investigaii mai amănunțite, s-au descoperit pe terasa cu “atelierul pntru prelucrarea fierului și bronzului” returile a opt cuptoare, unele menite reducerii minereului, altele prelucrării bronzului și fierului. Ele erau în formă rectungulară, iar materialul perețior varia între piatră și lut. În jur s-a găsit multă zgură de fier și cupru, stropi de cupru, mangal, minereu fier. S-a concluzionat că cuptorele rectungulare se întrebuințau la prelucrarea bronzului, în timp ce acele cu pereții de lut și bază rotundă se foloseau la reducerea fierului.
Zăcămintele din apropierea Sarmizegetusei au fost întrebuițate, printre altele, și pentru alimentarea cuptoarelor de pe Valea Tâmpului, acolo producându-se lupele cu cele mai mari dimensiuni descoperite până acum – 40 kg. Alte urme de reducere a minereului de fier sunt menționate la Sub Cununi și la Vârtoape, însoțite de ceramică dacică, care se pare că au continuat să producă și în timpul romanilor.
S-au descoperit, în urmă unor periegheze efectuate în satele Ohaba Ponor, Federi și Ponorici, grămezi de zgură ce provenea de la reducerea minereului de fier, deducându-se că și aici s-au aflat cuptoare de redus minereu. La Șercaia s-a descoperit un atelier în care împreuă cu zgura de fier și o cantitate impresionantă de mangal s-au găsit și resturile cuptorului. Acesta deținea o bază cvasipatrată iar pereții aveua o formă tronconică. Vatra cuptorului era albiată și era plină de zgură păstrând lupa ovală de fier. Pereții aveau o înălțime de 20 – 25 cm și erau ridicați din lut, ars puternic în interior.
Cel mai probabil este că dacilor le erau cunoscute cele două localități în care se extrăgerea minereul de fier și care a făcut posibilă ridicare unor cuptoare de mici dimensiuni. Aic ne referim la localitățile Teliuc și Cinciș.
Și la Cristian II în județul Brasov s-au descoperit restrile unui cuptor de redus minereu, ele contând nu doar din zgură ci și din tubul, lung de 25 cm, prin care se insufla aerul.
Tot în județul Brașov, puțin mai la răsărit, s-au descoperit urmele unor cuptoare la Hărman și Copăcel. Se menționează că instalația de la Copăcel era una asemănătoare cu cea descoperită la Șercaia.
La Doboșeni, partea de est a Transilvaniei, s-au găsit două cuptoare, ambele circulare, cu fundul plat având pereți săpăți parțial în panta unui deal. În imediata apropierea a cuptoarelor s-au descoperit două plăci de lut ars, în formă de semidisc, perforate la mijloc pentru a permite să treacă tubul de lut cu ajutrul căruia se sufla aerul necesar. Alături se afla, mangal, piatră de var, zguă, în timp ce terenul din ur se cotituia din straturi cu conținut de roci de fier, servind la alimentarea cuptoarelor.
Pe valea pârăului Tolgys, în satul Herculian, județul Covasna, în anul 1980 a avut loc surparea malului care a dezvelit mai multe cuptoare, siderit, zgură, țevi de lut, mangal, etc. Aceste cuptoare au fost categorizate în două tipuri, unele de dimensiuni asemănătoare celor descrise anterior servind la reducerea de minereu iar celelalte folosind cel mai probabil la prăjirea preliminară a minereului.
Un alt cuptor similar, confrom decriererii, cu cele două descoperite la Doboșeni, este cel de la Sândominic, județul Harghita. În interior se afla o lupă , iar alături placi ceramice pentru gura cuptorului ce susțineau tubul suflant al foalelor.
Sunt consemnate într-o bibliografie mai veche și alte cuptore în sate aflate în apropiere cum ar fi Pădureni, Augustin, Biborțeni, iar puțin mai la nord se afla o adevărată zonă siderurgică ce era constitută din satele Cârța, Delnița, Tomești, Cosmeni, Mădăraș și Cașinu Nou.
La Tomești s-au identificat resturi rezultate din reducerea minereului de fier în două puncte diferite. Anume în ,,Grădin Scurtă”, aici resturile de reducere al minereului au apărut împreună cu ceramica dacică lucrată cu mâna și la roată, iar celălalt, situat în apropierea pârâului ,,Ceții”, datorită lucrărilor agricole s-au descoperit o mulțime de bulgări de zgură de fier, având forma unui cașcaval. De asemenea s-au gasit fragmente de vase de tuburi și altele folosite în parte la reducerea minereului.
Referindu-ne la primul punct de la Tomești, ceramica dacică lucrată cu mâna și la roată ar putea fi un indiciu pentru datarea cuptoarelor începând din sec III î.e.n. În ceea ce privește descoperirile din cel de-al doilea punct forma și greutatea bulgărilor de zgură par potrivite unor lupe de fier decât zgurii.
Lucrările agricole din satul Cârța, au scos la iveală bulgări de zgură de fier și, pe o suprafață mare, fragmente numeroase de ceramică dacică. Se crede că ceramica data din epoca Latene.
Pe teritoriul satului Mădăraș la est de localitatea modernă, s-au găsit în arătură zgură de fier, bucăți de lipitură de perete arsă și ceramică dacică. Aceste trei fragmente nu sunt relevante pentru încararea cronologică a așezării, însă aspectul lor ar putea indica perioada Latene-ul mijlociu.
Puțin mai spre sud-est la Delnița s-au descoperit bulgări de zgură, și la veste de această localitate, fragmete ceramice ce datau din epoca Latene.
Aceleiași epoci Latene îi aparțin și materialele arheologice semnalate la Cozmeni. Aici descoperindu-se bulgări de zgură limonit și fragmente ceramice.
Rămâne incertă totuși epoca în care sunt încadrate materialele de pe teritoriul satului vecin, anume Casinu Nou. Acolo s-a aflat ceramică hallstattiană și dacică alături de alte materiale care certifică o activitate intensă de reducere a minereului de fier.
În aceași zonă de est a Transilvaniei la Bezid, s-au descoperit resturile uni atelier pentru reducerea și prelucrarea fierului. Prezența fragmentelor ceramice dacice a stabilit datarea cu probabiliate a atelierului în Latene, însă pentru epoca când a funcționat atelierul ni se par concludente fragmentele ceramice datate din sec. IV găsite în interiorul lui.
Deși în puncte amintite din zona de est a Transilvaniei nu există niște cercetări sistematice, constatăm că prezența minereurilor și a urmelor de reducere ne dovedesc că acolo s-a dezvoltat considerabil metalurgia fierului și în epoca ce ne preocupă.
În apropierea Bucureștiului, la Bragadiru s-au găsit resturile unui cuptor tronconic, săpat parțial într-o pantă, remarcându-se fățuirea în interior a pereților. În jur se aflau câteva lupe, zgură , un tub pentru suflat aerul.
Lista așezărilor în care se practica reducerea minereului ete mult mai largă. Din ea fac parte așezări dacice ca Ulmetum, Teiu, Poiana, Arpașu de Sus, Răcătău, Sâncrăieni, Costești, Barboși precum și alte așezări cu dimensiuni mai mici, numărul lor destul de mare este dovada nu doar a intensificării practicării acestei ocupații dar și a ariei vaste pe care s-a extins.
O categorie aparte o formează instalațiile dezvelite de cercetările întreprinse la Cireșu, în Oltenia. Prima dintre ele era o vatră ovală, cu diametrul de 5 m, încinsă cu o bordură de pământ ars impregnat cu particule de zgură. Vatra era amenajată în pantă și avea două straturi succesive de lutuială iar în mijlocul ei se afla o adâcitură lutuită. S-au descoperit pe vatră o cantitate mare de zgură de fier și bucăți de lipitură arsă. Asemănătoare era și cea de-a doua construcție, vatra ei fiind aproape rotundă, înconjurată de două rânduri de cărămizi, având mai multe șănțulețe dispuse în evantai. Camera de ardere era mai adâncită decât restul vetrei iar pe marginile ei fuseseră puse în picioare cărămizi. În camera de ardere străbătea o conductă de lut care pătrundea în peretele de cărămizi.
S-a presupus că aceste instalații constituie cuptoare primitive unde se aduna minereul de fier și peste el se punea un strat gros de pământ moale. Pământul de deasupra era destinat să astupe spațiile ce ar fi permis ieșirea aerului din interior. Arderea în cuptoare începea în camera de ardere aflată în centrul vetrelor și era întreținută de tirajul creat de o deschizătură în capătul de jos al pantei și un horn în partea superioară.
Nu au fost descoperite sau nu au fost expres denumite cuptoarele în care se obținea arama de minereu, deși se știe că metalurgia cuprului a fost una destul de timpurie și dezoltată. Analizele efectate în utlima vreme asupra unor unelte de aramă a certificat calitățile acestora și măiestria celorcare le-au confecționat, măiestrie amplificată în epoca bronzului și cea hallstattiană. Singurele locuri în care resturile conservate denotă o atare activitate au fost descoperite ceva mai departe de zonele cuprifere. Aici ne referim la Săvârțin, așezare pe Mureșul mijlociu, și la Copăcel, iar cu un grad mai mic de probabilitate la Grădiștea Muncelui și Pecica. Se prezită în numar mult mai mare ateliererele de prelucrare a bronzului, menționând că este posibil ca în multe dintre acestea să fi existat și istalații pentru obținerea aramei sau a altor metale.
Referindu-se la toate cuptoarele în care se obțineau și se prelucrau metalele sau aliaje ale acestora, specialiștii le-au grupat în două categorii, prima cuprinzându-le pe cele în care minereul se amesteca cu combustibilul și a doua în care cele două elemente nu erau în contact, minereul fiind depus într-un creuzet.
Prima categorie poate fi împărțita și ea în două , anume în cuptoarele la care înălțimea este mai micp decât diametrul, numite cuptoare joase, și a doua în care dimensiunile secțiunii orizontale sunt inferioare înălțimii.
În ambele cazuri, combustibilu și eventualii fondați erauintroduși pe la partea suprioară. Era permisă insuflarea aerului și extragerea zguri prin intermediul unor șănțulețe practicate la partea inferioară. Metalul era format la fundul cuptorului și pentru a-l recupra era necsar să se oprească lucrul și demolată instalația sau cel puțin partea ei inferioară. Un mare progres a reprezentat amenajarea de ieșiri suprapuse, una pentru zgură , alta pentru metal. Astfel, în măsura în care metalul se găsea în stare lichidă funcționarea cuptorului putea dura mai mult timp, atâta vreme cât îmbrăcăminte a nu era deteriorată.
Cuptoarele joase erau întrebuințate la reducerea minereurilor de fier și de staniu, dar și la prăjirea miereurilor sulfurate precum și a celor sărace în fier. Ele u fost folosite, de asemenea, timp îndelugat la producerea arame și a plumbului. Realizarea cea mai siplă a unor cuptor jos consta în săpareaunei gropi puțin adânci în sol, model utilizat în Japonia, Africa centrală și în Malacca. Dimensiunile lor erau relativ mici, ce nu depășeau 60-70 cm în diametru și înălțime. Un asemenea cuptor fost descoperit la Carintia, la Huttemberg și consta din două adâncituri în pământ, la o dinstamță de 3 m. În primul se efectua projirea minereului, în el fiin găsite fragmente pe umătate aglomerate de minereu, înar cel de-al doilea servea la reducerea propriu-zisă. În el se afla o lupă de fier și zgură cu un procent de 60 % de fier.
Dacă e să ne referim la cuptoarele înalte, ceste sunt de tipuri diferite, unele cruțate în pământ , altele contruite parțial sau în totalitate. Probabil cel mai vechi este cuptorul reprezentând un smplu șanț, săpat într-un teren în pantă orientat astfel ăncât vânturile să permită un tiraj ntural. O primă perfecținare a reprezentat săparea a două șanțuri, ce se întâțlneau în unghi drept, primul fiind cuptorul propriu-zis, al doilea servind suflării aerului și evacuării metalului și a zgurei. După care a apărut ideea ridicării unui perete pentru a forma una din laturile cuptorului. În epoca romană dimensiunile cuptarele sunt mult mai mari, la Rio Tinto ele aveau înălțime de 2,10 m și un diametru de 0,76 . Amplasamentele de cuptoare înalte de la Laurium denotă că acestea erau ridicate dintr-un mterial refrctar, adosate unui zid, cu nișe ce aveau 1,50 m lărgime și 0,70 m profunzime. Înălțimea cuptoarelor era de 2-3 m iar orificiile suprapuse în număr de două făceau posibilă scoaterea metalului și a zgurii. Mai apoi cuptoarele vor avea forma finalp a două truchiuri de con adosate, amintind profilul furnalelor înalte moderne.
Cuptoarelor le sunt adăugate hornuri în anumite locuri, prezența lor nefiind însă obligatorie, rostul lor fiind îndepărtarea cât mai mult a atmosferii aproape irespirabilă. Această atmosferă fiind destul de periculoasă mai ales acolo unde se prelucrau minereuri cu un conținut ridicat de plumb și sulf.
Materialele pereților cuptoarelor erau destul de variate și depindeau de compoziția terenului. S-a observat că în unele cuptoare, alături de pământ erau folosite diferite pietre. Nu se știe însă exact dacă aceste pietre erau alese special pentru acest scop sau erau evitate celelalte care nu erau rezistente la foc. Elementul principal al cuptoarelor dacice pentru redus minereul de fier îl reprezenta pământul, pietrele cuprinde uneori în pereți fiind destul de puține și, cel mai probabil, introduse accidental.
Când vorbim despre fondații, este necesar să menționăm că utilizarea lor făcea posibilă permiterea zgurificării gangăii minereului atunci când operațiunile de îmbogățiere nu erau suficiente pentru a o elimina complet. Deasemenea fondații permiteau o coborâre mai usoară a temperaturii la care începea procesul de reducere. În anumite cazuri utilizarea unor minereuri autofondate nu mai era nevoie asemenenea adaosuri, altori fiind căutate rocile potrivite. În zona centrală a Europei se folosea, cel mi probabil, drept fondant zgura veche, zdrobită și amestecată cu minereu. Astfel, este posibil ca și dacii să fi folosit zgura ca fondant cum foarte probabil, în zona din estul Transilvanei, piatra de calcar să fi fost aleasă conștient drept fondant.
Primul combustibil ce a fst utiizat în preistorie este lemnul, acesta însă oricât de uscat ar fi fost nu era la fel de eficient ca și cărbuele care se prepara din el, adică mangalul. A însemnat un progres mare utilizarea mangalului, însă este greu de precizat momentul în care a început prepararea inențonata a sa, asta deoarece, în paralel, a cotinuat să se folosească și lemnul uscat. Se știe că în alte zonel și pentru tratatrea unor metale cu punct de topire coborât se mi utilizau paiele, papirului, bambusul, turba, etc. Cea care impunea utilizarea uui anumit combustibil sau o anumită proporție minereu-magal era natura metalului ce urma a fi obținut, cu punct de topire diferit. Mangalul, dintre toți combustibilii, are puterea calorică cea mai mare. Totuși, chiar și atunci când era utilizat mangalul ca combustibil principal, lemnul era utilizat într-o cantitate limitată pentru a iniția arderea la partea inferioară.
2. 2. Insuflarea aerului
Utilizarea văntului nu era intotdeauna suficientă, deoarece era probabil sa nu bată cu intensitatea dorită sau chiar dacă bătea dintr-o direcție cunoscută de ce-i ce își amplasau cumpoarele, aceasta se putea oricând schimba. Tocmai de aceea se necesita folosirea unui curent de aer artificial. În antichitate insuflarea aerului se făcea cu ajutorul unor evantaie, mai exact niște crengi simple de frunze, acestă operațiune fiind ilustrată pe unele vase grecești. În vremurile care urmează și despre care noi discutăm au fost utilizate foalele care se împart în două categorii și anume, prima rezida din compresia aerului într-un recipient suplu, iar a doua se întemeia pe pe acțiunea unui piston într-un cilindru rigid. Aerul era condus printr-un tub cu o gura îngustă astfel mărind presiunea cu care ieșea.
Un alt tip utilizat în Orientul Extrem nu a fost menționat în Europa, însă cele ce se compuneau dintr-un recipient elastic, facut dintr-un schelet de lemn și o învelitoare de piele, erau întrebuințate pe un spațiu foarte larg ce cuprindea Egiptul, Orietul Apropiat și toata Europa. Cele mai eficiente erau foalele de dimensiuni mari, iar în cazul în care nu era posibilă confecționarea unoar foale mari se utilizau mai mule foale de dimensiui mai mici. Acțiunea foaleleor conducea totododata la eliminarea impurităților nedorite cu scopul de a nu altera calitatea metalului prelucrat din lupă. În uruma observațiilor făcute lupelor obținute în cuptoarele dacice, se utiliza, de regula, un singur tub suflant.
Întrebuințarea foalelor de către daci este un lucru cert, chiar dacă nu s-a găsit nicăieri o intalație completă. Acest lucru este dovedit de existența tuburilor ceramice dar și de felul în care ele și-au modificat structura. Tubul suflant era orientat oblic față de peretele cuptorului , formând un unghi ascuțit cu el, cel puțin asta ne indică depunerile de zgură de la capătulul cuptorului, coloritul zgurii și înclinația orificiului din perete. În urma unor cercetări practice făcute în Cehoslovacia și Polinia s-a determinat că fixarea oblică a tubului suflant dezvoltă temperaturi din cele mai ridicate la baza cuptorului, temperaturile obținute fiind de 1300 – 1450 oC.
Cu ajutorul analizelor metalografice, specialiștii au reușit să stabilească etapele ce le parcurge minereul în procesul de reducere. Astfel, în prima etapa are loc aglomerarea minereului, în cea de a doua începe procesul de reducere treptată când apar mici granule în minereu, în cea dea treia reducere este mai avansată, declanșându-se topirea și zgurificarea componenților pământești, iar în ultima are loc contopirea picăturilor și granulelor de fier metalic formându-se lupa. Tot în utima fază se sfârșește și procesul de topirea a substanțelor pământoase, care se scurg în partea inferioară a cuptorului împreună cu o bună parte de mtal,formând zgura.
Lupa de fier avea o puritate excepțională, totuși zgurile mai conțineau destul de mult fier, care astăzi sunt valorificate în furnale moderne. Cantitatea de minereu necesară producerii cât și gradul excepțional de îmbogățire a minereului în momentul introducerii lui în cuptor este estimată în conformitate cu lupele acestea , astfel comparându-se dimensiunile cuptoarelor și cantitatea de zgură adică conținutul ei în fier. În momentul introducerii în cuptor minereul posedă calități excepționale dacă e să comparăm cu ceea ce era în momentul scoaterii sale din pământ, asta datorită operațiunilor de zdrobire și cernare reptată cât și spalării minuțioase și a prăjirii.
2. 3. Ateliere
Societatea dacică a atins în sec. I î.e.n – I e.n. un nivel general de dezvoltare destul de înalt, astfel și atelierele în această epocă sunt prezente într-un numar considerabil.Datorită tuturor descoperirilor făute atât în zona capitalei dacice cât și în restul teritoriului stăpânit de daci s-au găsit nu doar unelte spcecifice meșterilor fierari, orfevrari, bronzieri dar și produsele acestora care se compuneau din unelte agricole, de tâmplărie, are, obiecte de uz curent, podoabe din metale prețioase, monede și multe altele. Totuși cercetările arheologice nu sunt foarte explicite, astfel că multe date necesare în reconstituirea în detaliu a unui atelier lipsesc. Totuși asocierea existenței urmelor cuptoarelor , reziduuri și unelte permite localizarea unui atelier.
Vom detaila in cele ce urmează descoperirile de ateliere începând cu cele ale “bronzierilor”, deși în aceastea se lucrau și metale nobile precum aurul și argintul și uneori chiar și fierul.
Atelierul de la „Grădiștea Muncelui” este cel mai cunoscut atelier, în el având loc atât prelucrarea metalelor cât și reducerea minereului de fier. Aici au fost descoperite 8 cuptoare, cuptoarele care au servit la producere și prelucrarea bronzului sunt acele cu formă rectangulară și pereții din piatră și pământ, deoarece anume în ele s-au găsit o mulțime de stropi de aliaj topit. Tot aici se produceau și alte metale, cum ar fi plumbul și argintul și erau amestecate în proprrtțiile dorite cuprul cu staniul sau cu zincul pentru a se forma bronzul sau alama. Nu se poate spune sigur dacă toata suprafața pe care s-au găsit resturile atelierului era acoperită. Este foarte probabil ca o parte din cuptoare, mai ales cele de redus, să se fi aflat sub cerul liber, dar totuși se presupune că instalația de forjă presupunea un acoperiș. Acoperișul propriu-zis cât și scheletul ce îl susținea au fost ridicate din lemn asta deoarece s-au găsit bucăți din bârne carbonizate. Indică că și până în zilele noastre s-a păstrat caracterul deschis al cladirilor pentru a permite evacuarea fumului și a vaporilor nocivi.
În partea de sud a zidului cetății de la Grădistea Muncelului intr-un atelier destinat cel mai probabil monedelor s-au descoperit resturile unui cuptor, o bucată de cositor, picături de metal, zgură și câteva stanțe monetare de bronz.
La poalele dealului pe care se află cetatea de la Bănița, pentru a construi calea ferata Simeri – Petroșani a fost distrusă o așezare dacică care era destul de întinsă. Astfel, în procesul construirii caii ferate s-au găsit ciocane, clești, dălți, adică unelte de fier împreună cu creuzete, tipare pentru turnat inele, specifice meșterilor orfevrari. Cu părere de rău, însă, nu s-a putut indica exact conturul atelierului.
Nici la Costești, nu s-a putut indica exact atelierul și nu s-au găsit vase specifice, unelte sau alte asemenea, însă datorită urmelor de zgură și picurilor de aliaj ce au aparut fregvent în urma săpăturilor, s-a putut defini așezarea ca una în care se practica și acest meșteșug.
La Craiva este mai mult ca sigur că a existat un atelier de prelucrare a bronzului , argintului și fierului, aceasta conținea podoabe fine dar și fragmente de argint și de bronz, o bară – ligou, nicovale , ciocane.
Construcția aflată în Pecica care adăpostea atelierul era una destul de simplă, ridicată din nuiele peste care s-a lipit lut și era acoperită cu trestie. Înăuntrul acestui atelier s-au descoperit tipare în care se puteau turna bare de mai multe forme și dimensiuni, valve pentru turnat inele, o nicovală de fier, creuzete, dăltițe, piese în curs de prelucrare , boabe de argint dar și de bronz. Obținerea și prepararea aliajelor metalelor neferoase se făcea cel mai probabil în cele două gropi îngemănate descoperite, asta datorită faptului că s-au găsit în ele resturi metalurgice.
La Piatra Roșie s-au descoperit valve pentru turnat inele, nicovale și zgură de bronz.
S-au găsit câteva bare de bronz și creuzete și la Sighișoara, iar puțin mai departe la Arpașul de Sus, de asemenea niște creuzete. La Tilișca se fală binecunoscuteșe stanțe monetare și manșoanele în care erau prinse, dar și un tipar de piatră ăn care se turnau podoabe și alte unelte specifie. La Căpâlna, sunt semnalate de asemenea creuzute și unelte.
În sudul Carpaților s-a semnalat existența a nouă localități în care s-au prelucrat metalele neferoase. Acestea fiind: Cetățeni, jud. Dâmbovița; Bâzdâna, jud. Dolj; Popești, Cățelu Nou, Radovanu, jud. Călărași; Ocnița , jud. Vâlcea, Spâncenata, jud. Olt; Grădiștea, jud. Brăila și Barboși, jud. Galați. În majoritatea s-au descoperit creuzete, nicovale, bare de bronz, intrumente de fier, lingouri de argint și diferite uelte specifice.
În parte de răsărit a Carpaților, în Modova s-au descoperit ateliere de prelucrare a metalelor neferoase la : Poiana, jud. Vrancea, unde s-au găsit creuzete, tipare, zgură, unelte, stanță monetară, pastilă de argint, piese semifinite și multe altele, la Răcătău, jud. Bacău, la Brad, jud. Neamț, Cândești, jud. Vrancea, Cozla, jud. Neamț, Piatra Șoimului, jud. Neamț, Bunești – Averești, jud. Vaslui și la Dumbrava, jud. Iași.
Alături de aceste descoperiri de ateliere pot fi amintite și cele în care se prelucra argintul și aurul, în majoritatea cazurilor de către meșterii ambulanți, definite ca atare doar pe baza uneltelor de bijutier sau a barelor de argint, adică lingouri.
Adăugăm că nu am luat în considerație descoperirile de bijuterii sau monede din metal prețios, asta deoarece ele puteau fi lucrate și bătute oriunde. Totuși trebuie să subliniem descoperirea de la Stăncuța, unde s-a demonstrat că meșterul bijutier folosea drept amterie primă pentru lucrarea unor bijuterii, monede și bare de argint obținute din topirea acelorași monede.
Este ușor de remarcat că descoperirile arheologice amintite despre prelucrarea în ateliere a pieelor de bronz, argint și aur se găsesc pe un teritoriu larg, incusiv în zone care nu dispun de minereuri din care acestea se preparau. Acest lucru nu trebuie să ridice semne de întrebare deoarece materia primă necesară atelierelor putea fi transportată cu mult mai multă ușurință decât cea necesară fierarilor. Era suficientă o cantitatea destul de mică pentru obținerea de bijuterii sau alte piese de îmbrăcăminte, veselă etc., și o putea ducea cu sine însăși meșterul intinerant împreună cu alte unelte.
Răsoândite pe întreg teritoriul dac sunt și atelierele de făurărie. Desigur unele se evidențiază în mod deosebit, prin producție și dimensiuni, altele find mai simple, destinate mai ales reparațiilor decât producției în serie. Le vom înșira doar pe cele care se evidențiazăm, celelalte fiind sugerate mai cu seamă de semnalarea adesea a zgurii.
Cel puțin trei ateliere au funcționat la Grădiștea Muncelui, primul fiind menționat mai sus, în el prelucrându-se bronzul. Al doilea atelier se găsea între zidurile cetății și zona sacră și a fost ridicar în totalitate din lemn iar acoperișul era din șindrilă sau paie. În teier s-au descoperit 15 lupe de fier și o întreagă gamă de unelte specifice cum ar fi, baroase, clești, ciocane, dălți, dornuri, pile, punctatoare etc., toate având urme clare de întrebuințare. Acest atelier a ars într-un incendiu puternic în războaiele daco-romane. Faptul că atelierul era amplasat orecum neobișnuit ne sugerează faptul că el a fost ridicat cu mult timp înaintea acestor războaie.
Un alt atelier de făurărie considerat mare este cel descoperit la Căprăreața situată în panta dealului. Construcția a fost deranjată de exploatarea forestieră care a prilejuit descoperirirea rămășițelor, însă s-a putut stabili că aceasta a fost ridicată din lemn cu o intrare mare compusă din două porți masive iar în interior avea o vatră de forjă ămprejmuită de două cruste concentrice de pământ vitrificat. Pămîntul se sub vatră era înroșit de focul puternic ce a ars deasupra, efectele temperaturii înalte resimțindu-se până la o adâncime de 1 m. În atelier au fost descoperite clești, baroase, ciocane, o nicovală, apărători de la gura foalelor, dălți, punctatoare, o filieră, precum și multe alte piese în curs de prelucrare și piese finite. S-a observat că spre deosebire de piesele specifice altor meserii, piesele meșterului faur purtau, toate, urme de întrebuințare. În apropiere s-a găsit un adevărat depozit de atrie primă – lupe în formă de cașcaval cu despicătură specifică, care cântăreau peste o tonă. Și acest atelier a fost incendiat, din anumite constatări s-a concuzionat că aceste atelier a funcționat, cel mai probabil, pe durata întregului sec. I.
În atelierele de la Bănița, Poiana, Craiva și Cățelu Nou e le-am descis anterior, se prelucra alături de bronz și fier. O contrucție ce a fost descoperită la Tilișca avea la bază atât fragmente din stâncă locală cât și piatră de râu acoperită cu țigle. Faptul că s-a găsit în apropierea acestei construcții un depozit de unelte și obiecte de fier ne certifică presupunerea că ne aflăm în fața resturilor unui atelier de făurărie.
Argumente în favoarea existențe unor meșteri fierari sunt și descoperirile de unelte izolate în mai multe așezări dacice precum, Luncani, Cucuiuș, Ocnița, Pecica, Moigrad, Căpâlnam și Bâtca Doamnei, însă aceste descoperire nu sunt tocmai suficiente pnetru a putea vorbi de ateliere în adevăratul sens al cuvântului.
Inventarul bogat al atelierelor de la Sarmizegetusa dacică, cantitatea de fier brut flată în apropierea lor, mulțimea și diversitatea unelteor de făurărie și cantitatea de produse finite destinate altor meșteșuguri ne duce la concluzia că în capitala dacică au funcționat cele mai mari ateliere de forjă cunsocute până acum în zona sud-este europeană în epoca Latene. Drept mărturie a unor producții susținute și de mare volum a atelierelor în ajunul războaielor cu romanii stau zecile de unelte de făurărie și sutele de produse finite. Este absolut clar că în timpul războaielor producția acestor ateliere era profilată, mai ales, pe confecționarea armelor, ceea ce este firesc ca ele să lipsească din inventarul atelierelor tocmai grație necesităților strigente și zilnice de asemenea produse. Însumând aceste lucruri și faptul că totuși în inventarul atelierelor se aflau o mulțime de unelte și alte obiecte destinate întrebuințării obișnuite se conturează imaginea a ceea ce a reprezentat, ca volum și diversitatea, producția lor.
Putem constata ca și în cazul atelierelor destinate prelucrării metalelor neferoase, caracterul nestatuar al acestora, uneori da impresia de improvizație, de costrucție menita a avea o existență efemeră.Totuși, trebuie sa precizăm ca acest caracter este impus de specificul activității ce se desfășura în aceste ateliere și nu de existența lor trecătoare. Astfel pereții ce erau ridicați din bârne sau scânduri de lemn, nelutuiți, permiteau evacuarea rapidă a fumului ce se dezvolta în interior, în cz contrat atmosfera ar fi devenit de nesuportat, iar din alt punct de vedere, grație căldurii dezvoltate de cuptorul de forjă activitatea meșterului putea fi desfășurată și în sezonul rece.
2. 4. Instalații
Meșterii metalurgi, bronzieri, fie fierari sau orfevrari au utilizat unelte care în general sunt binecunoscute. În primul rând aceasta s-a datorat descoperirii lor în cadrul atelierelor unde erau prelucrate, dar si datorită formei caracteristice,care s-a păstrat aproape nemodificată până astăzi.
În atelierele meșterilor fierari sunt întâlnite o serie de unelte utilizate la prelucrarea argintului,bronzului sau aurului, altele sunt caracteristice prelucrării doar unora dintre aliaje sau metale. În marile ateliere specializate erau folosite aceleasi unelte ca și în cele de mai mici dimensiuni concepute pentru reparatii minore sau chiar făceau parte din inventarul mobil al meșterilor calatori.
Cuptorul a fost instalația de bază, utilă prelucrării tuturor tipurilor de metale, menit spre a asigura topirea metalelor pentru a putea fi turnate, fie pentru a putea fi forjate prin atingerea unor temperaturi suficient de ridicate. În continuare menționăm rezultatele cercetărilor efectuate asupra unor monede dacice de argint și bronz.
Cercetând curbele de presare ale monedelor regretatul profesor Eugen Stoicovici admite că forțele folosite la baterea monedelor de argint ar fi variat între 6,2 și 20 tone pe cm2 și între 8,3 si 20 de tone pe cm2 pentru cele de bronz, la temperatura camerei. Valorile acestea sunt prea mari pentru realizarea si aplicare lor în antichitate. Forța de comprimare a metalelor despre care discutăm crește impresionant cu temperatura, forțele aplicate efectiv pentru realizarea fețelor monedelor de bronz și de argint au fost de 10 ori mai mici, după ce pastilele de aliaj au fost destul de încălzite. Deci cuptoarele de forjă erau necesare.
Înafara datelor relatate ceva mai înainte, n-ar fi de spus prea multe despre cuptoarele de forjă. Alimetarea lor se făcea cu carbune de lemn, cu o putere calorică destul de ridicată iar temperatura utilă se atingea si era păstrată datorită suflării aerului cu ajutorul foalelor. Acestea din păcate nu s-au păstrat deoarece erau făcute din materiale perisabile. O dovadă a utilizării foalelor, pe lânga semnele insuflării sunt piesele de fier care protejau gura foalelor. Erau confecționate dintr-o placă groasă de fier, aplatizată la unul din capete sub formă de aripioare. Aripioarele au fost îndoite, obținându-se un manșon conic,care adăpostea si proteja gura foalelor. Existau două variante ale acestor piese, prima având cele două aripioare doar apropiate, iar cea de-a doua avându-le petrecute, dar nesudate. Lungimea lor era între 16-22 cm și era pe măsura tubului de la capătul foiului iar deschiderea de la capătul manșonului (3,5-5 cm) vorbește despre diametrul redus al acelorași tuburi. Au fost descoperite până astăzi doar în două mari ateliere de făurire din capitala dacilor ( două pe terasa a VIII-a, două la ,,Căprăreața”) ne gândim că ele puteau fi folosite și în alte locuri inclusiv în ateliere care se ocupau cu prelucrarea altor metale. Odată cu apărătoarele metalice ale gurii foalelor s-au gasit desfundătoare masive care erau folosite la curățarea depunerilor de zgură și impurități de la gurile foalelor. În atelierul de la ,,Căprăreața”, s-a găsit introdus în apărătoarea gurii foalelor un asemenea desfundător. Puteau fi folosite în același timp și la aranjarea combustibilului incandescent în cuptor. Aceste desfundătore erau confecționate dintr-o bară masivă, cu secțiunea dreptunghiulară terminată la un capăt cu un tub longitudinal pentru coada de lemn. Deseori în acest tub se afla un orificiu mic prin care se băga cuiul de fixare. Diametrul maxim al masonului este de 4-5 cm, iar lugimea desfundătorului este cuprinsă între 48 si 69 cm. Piese similare s-au găsit la Grădiștea Muncelului, în atelierele deja amintite și la Luncani.
O serie dintre uneltele întrebuințate în ateliere, fie destinate susținerii metalului (nicovale) fie deformării (baroase, ciocane), apucării (clești), sau altor operațiuni de tăia, trasat, nituit, verificat (dălți, dornuri, puctatoare, compase) le găsim în toate tipurile de ateliere, deosebindu-se câteodată doar prin dimensiuni.
Există anumite piese, specifice doar metalurgiei neferoaselor, a metalelor care se putea topi, și care deci nu erau necesare si meșterilor fauri. În continuare le vom enumera.
2. 5. Unelte
Creuzete
Creuzetele sunt acele vase mici de lut, în care se puneau în proporțiile dorite elementele ce urmau a fi amestecate în stare fluidă, sau doar unul dintre metale, în caz că se dorea topirea și remodelarea sa. De altfel se puteau introduce în creuzet cantități de bronz preparat înainte și păstrate sub formă de lupe sau lingouri. Din cauza valorii deosebite pe care o aveau metalele în antichitate, ideea recuperării uneltelor și a armelor deteriorate s-a impus încă de foarte devreme ca o necesitate, retopirea și remodelarea lor constituind o resursă la fel de importantă ca cea oferită de mineritul propriu-zis. După opinia noastră, în creuzetele meșterilor daci se introduceau bucăți de bronz preparate înainte, dimensiunile lor reduse fiind mai puțin potrivite pentru producere unor aliaje, mai cu seamă în caz că se dorea respectarea unei anumite rețete. Topirea doar a aramei, fără vreun adaos, nu credem că s-a făcut cu ajutorul creuzetelor. Din cauza vâscozității sale era aproape imposibil de turnat în forme. Temperatura mărindu-se gradul ei de fluiditate creștea, dar nu trebuie uitat că punctul de topire al aramei era destul de ridicat (1083oC) dar pentru a o face și mai fluidă era nevoie de aproximativ 1200oC. Chiar și în zilele de astăzi în industrie turnarea aramei pure este o problemă, vâscozitatea si aderența ei la vasul în care se topește fiind înlăturate prin mărirea temperaturii și a cantității de metal topit. Se consideră că pentru a fi executată ,,o turnare optimă sunt necesare minimum 10 kg de aramă lichidă la temperatura de 1150-1230o C. O cantitate mai mică de cupru nu poate fi turnată deoarece ingheață în oala sau lingura de turnare in timpul manipulării.
Acestea sunt motivele pentru care credem că în creuzete se topeau doar bronzul sau metalele nobile. Amestecul de aramă (bronz) avea nevoie de o temperatură mult mai mică spre a se topi, lichefierea ideală se obținea fără probleme și putea fi turnat și în cantități mici. Între descoperirile resturilor atelierelor de bronzieri, creuzetele sunt aproape nelipsite.
Aceasta și datorită rolului important pe care îl aveau dar si din cauza fragilității lor, ceea ce ducea la destul de rapida lor deteriorare urmată de abandonarea si confecționarea altora. Lucrul nu era complicat, materia primă consituind-o pământul. Nu putem spune dacă se căuta un anumit tip de pământ, cu caracterisitici refractare, și analizele pe care, probabil, le vom face în curând, ne vor spune mai degrabă ce metal s-a topit în ele, ce temperaturi s-au obținut și mai puțin despre pământul vitrificat, compoziția sa fiind afectată de metalele absorbite.
Amintim că dimensiunile creuzetelor găsite până acum nu depășesc 12 cm înalțime (cele mai multe având între 6-8 cm) și 4-5 cm diametru. Pereții sunt groși în comparație cu celelalte dimensiuni iar forma este de regulă conică, ceea ce presupune susținerea lor în timpul expunerii la foc cu ajutorul unor suporți. Numai la Căpâlna sunt semnalate creuzete care au fundul aplatizat dar si acolo situația nu este generalizată.
Tipare
În ateliere, înafară de creuzete, se găsesc și tiparele pentru turnat ingouri sau piese de podoabă. Aceste tipare sunt confecționate mai ales din lut, exisând doar o sigură localitate în care este meționat un tipar din piatră, acestă localitate fiind Tilișca. Tiparele pentru turnat podobe au o caracteristică și anume că sunt bivalve, cele două părți reproducând simetric câte jumătate din forma piesei, în timp ce tiparele menite obținerii lingourilor, indiferent de formă, erau monovalve. Tiparele bivalve posedă p netezire aproape perfectă a fețelor ce intrau în contact pentru a nu permite metalului lichid să urmeze și alte trasee. În anumite cazuri pe una din fețele tiparului se bservă o adâncitură în care urma să intre proeminența aflată pe cealaltă jumătate, ceea ce urmărea fixarea precisă a elor două valve. Metalul lichid era turnat printr-un canal practicat într-una din laturile tiparelor, canal care era mărit în formă de pâlnie în zona în care urma să fie alimentat.
Dacă e să discutăm despre localitățile atelierelor în care s-au găsit tipaerele amintite mai sus această sunt, după cum urmează: Pecica, Cețășeni, Bănița, Piatra Roșie, Radovanu, Popești și Poiana.
Ce ține de modelul imprimat în aceste tipare, accentuăm că ele reproduc mai ales piese destinate a fi realizate în bronz. Obiectele de podoabă dacice de argint și cele de aur au fost de foarte multe ori ilustrate, comparate, comentate, fie ele brățări, inele, colane, lanțuri cu pandative, cercei sau orice altceva, decorate cu motive animalice sau geometrice. Astfel, forma lor finală și decorul sunt mai degrabă urmare a prelucrării prin martelare cu ajutorul uneltelor pe care o sa le prezentăm în cntinuare și nu a urmării unui proces de turnare. Este evident că unele din aceste unelte au fost întrebuințate și pentru finisarea pieselor de bronz.
Unelte de orfevrărie
Uneltele meșterilor orfevrari nu s-au descoperit, de regulă, împreună cu produsele atelierele lor. Totuși, există și anumite excepții și anume, descoperirile de la Surcea și Pecica. Acest lucru nu este unu anormal ci cât se poate de firesc datorită faptului că odată executate piesele ele erau îndrumate spre cei care le-au comandat.
Datorită marilor asemănări, este oarecum dificilă separarea uneltor de orfevrărie de cele de fierărie. În mod obișnuit în orfevrărie se confecționau piese mici, delicate, fine, ceea ce duce la ideea că și uneltele produse aveau dimensiuni mici, adecvate. Nu se impunea aplicarea unor lovituri puternice cu ciocane masive datorită faptului că metalul era definit de o duritate scăzută și de o plasticitatea mare. Cu tote acestea este greu că apreciem cu certitudine în toate cazurile care dintre unelte erau întrebuințate doar de către o categorie de meșteri. Anume de aceea în enumerarea urmărtoare com specifica la început uneltele de orfevrărie, cu mențiunea că unele puteau fi utile și făurarilor.
Nicovalele fac parte din uneltele de susținut având diferite dimensiuni și forme și sunt confecționate din fier sau din bronz. În cele ce urmează ne vom rezuma să le prezentăm pe scurt.
Tipul I era utilizat atât în atelierele de orfevrărie cât și în cele de fierărie. Este în forma de trunchi de piramidă în patru muchii, iar partea pe care se așezau piesele pentru a fi prelucrate era cea mai lată. Capătul îngust se înfingea până la o anumită înălțime într-un trunchi de lemn cel mai probabil pentru a fi mai stabile. Dimensiunile lor oscilează între 1 cm înălțime și 7–8 cm lățimea părții superioare, până șa 18 cm înălțime și cam tot atâta lățime. Mai multe exemplerare au fost găsite în diverse locuri la Grădiștea Muncelui, Bâtca Doamnei, Craiva, Moigrad, Pecica și Tilișca. Toate exemplarele sunt datate la sfârșitul sec. I e.n. conform cotextului arheologic în care au fost descoperite, însă tipul este cunoscut în alte părți ale Europei încă în sec. I. î.e.n.
Tipul II este reprezentat de o nicovala impunătoare ca mărime, cu corpul paralelipipedic rotunjit și îngustat la capătul ce constituie suprafața de batere, cun un diametru de doar 3,5 cm. Lugimea sa totală este de 30 cm, ceea ce îi oferă masivitatea și ne mai fiind obligatorie fixarea pe un suport de lemn. Piesa a fost descoperită în Grădiștea Muncelui și se datează la sfârșitul sec. I e.n. – începutul sec. II.
Tipul III este constituit din nicovale în forma literei T. Corpul mare al acestora e îngustează în partea inferioară ce intră în suportul de lemn, iar în partea superioară este lățit asimetric. Lungimea suprafeței de batere are 17 cm iar înălțimea lor atinge 20 – 22 cm. Este permisă efectuarea a diferitor operații de aplatizare, rulare, crestare, îndoire anume datorită formei părții active. Au fost găsite cinci exemplare de același tip toate în aceeași așezare, și anume Grădștea Muncelui. Este un tip destul de des întâlnit în luea celtică și romană, ceea ce trădează originea lor vestică, probabil italică, de unde a pătruns până în Dacia.
Tipul IV este reprezentat de nicovalele cu partea activă în forma uui dreptunghi cu colțurile rontunjite, foarte gros, deținând în centrul părții inferioare un cui scurt ce se înfingea în suportul de lemn. Partea superioară are muchiile rotunjite, ceea ce face posibilă executarea unor îndoiri a metalului prelucrat. O variantă a acestui tip a fost decoperită la Piatra Roșie ce avea partea superioară în fora unui pișcot îngust la mijloc pentru a permite obținerea a mai multor feluri de îndoiri din diferite arce de cerc. Acest tip de nicovale este întâlnit la sfârșitul epocii Latene și în mediul celtic.
Tipul V cuprinde nicovalele cu corp tronconic, partea care se bătea fiind cea superioară, capătul celălalt putând fi înfipt în lemn. Lungimea variază între 4 cm și 9,8 cm. Au fost descoperite șase asemenea piese la Surcea la sîșitul sec. II și începutul sec I î.e.n.
Tipul VI este o dezvoltare ba chiar o perfecționare a tipului V. Corpul este în patru muchii și se termină la partea superioară într-un capăt dreptuncghiular. Lungimea maximă a celor trei exemplare găsite la Craiva este de 8,6 cm.
Tipul VII este reprezentat de nicovalele din bronz, aceeastea fiind caracterizate printr-o calitate excelentă a bronzului, duritate dar și prin dimensiuile modeste pe care le aveau. Sunt întâlnite trei variante ale acestui tip. Prima varianta având formă de rondea, ușor tronconică, perforată la mijloc și multiple urme de lovire, a doua varianta re partea actică în formă de dreptunghi, îngustă, prinsă de un suport oval ce îi oferea o anumită stabilitate. Și în sfârșit ultima varianta cuprinde două nicovale ce aveau bază rectungulară cu laturile concave.
Dimensiunile sumare ale nicovalelor din bronz le face perfecte pentru prelucrarea metalelor nobile, precum aurul și argintul, pentru obținerea pieselor de podoabă mici.
Ciocanele fac parte din uneltele de deformat și pot fi de dimensiuni variate. Ele au o caracteristică comună și anume modul de fixare în coada de lemn, toate având orificiul de fixare perpendiular pe directți piesei ți în toate cazurile el a fost obținut prin perforare, ceea ce îi conferă piesei o rezistență sporită.
Tipul I este constituit din ciocanele cu două brațe, unul rotund în secțiune, celălat aplatizat, fără a fi tăios la capăt iar în jurul orificiului pentru coadă este puțin îngroșat. Toate exemplarele cunoscute au fost găsite la Grădiștea Muncelui în ateliere mari metalurgice, ceea ce denota faptul că ele erau întrebuințate și de către fierari.
Tipul II era compus din ciocanele având ambele capete lățite și puțin curbate în direcția cozii. Într-o varianta s-a constata că ambele capete erau trminate într-o suprafata dreptunghiulară, iar în altă variantă tipul avea un capăt ascuțit și conținea o literă grecească gravată pe fața laterală.
Tipul III are cele două brațe curbate spre direcția cozii, ănsă fiin inegale ca lungime.
Tipul IV are unul din brațe patrulater cu marginile rontujite iar celălat curbat în direcța cozii. S-a descoperit un singur exemplar, acesta găsindu-se în Tilișca.
Tipul V se asemănă foarte mult cu precedentul, însă se deosebește prin îngustarea bruscă a părții inferioare, aplatizarea mai evidentă a celei superioare și orificiul cozii ușor rectungular. Dimensiunile reduse ale piesei descoperite la Căpâlna fac oarecum imposibilă utilizarea sa și de către fierari.
Tipul VI conținea cele mai mici ciocane, toate provenind de la Craiva având o înălțime cuprină între 7 și 10 cm și era compusă din două capete. În două variante găsite un capăt este rotunjit, celălalt fiind aplatizat , iar în a treia variantă, ambele capete fiind rotunjite.
Cleștii, unelte de prins metalul în stare încinsă, nu sunt prea numeroși. Deocamdată cunoaștem doar patru exemplare ale căror mărimi sugerează utilizarea în atelierele de bijutier. Nici unul dintre exemplare nu este identic cu altul, deosebindu-se prin lățimea si lungimea deosebită a brațelor care în toate cazurile sunt articulate printr-un nit. Unul dintre clești se deosebește de celelalte având unul din brațe subțiat și îndoit sub formă de verigă la vârf. De această verigă este prinsă o plăcuță dreptungiulară care prezintă în partea mediană trei orificii în care se putea prinde celălalt braț al cleștelui, fixând deschiderea cleștelui la mărimea dorită. Această plăcuță distanțatoare pare a fi o inovație a dacilor menită să asigure priza cleștelui și a înlocui efortul meșterului. În atelierele din apus exista un sistem de imobilizare a mânerelor cu ajutorul unor verigi.
Filierele erau instrumente ce serveau la producerea firuli de sârmă prin trecerea forțată a materialului încins prin orificiile lor. Mai erau numite și ,,trăgătoare de sârmă’’. Teoretic vorbind, s-ar putea trage și fier, totuși este puțin probabil dacă e să ne luăm după dimensiunile pieselor discutate anterior. Se cunosc două tipuri de filiere. Primul tip are formă alungită, corpul este în patru muchii având aceasi grosime de sus până jos, pe când lățimea scade treptat spre partea inferioară care se înfigea intr-un lemn. La partea superioară sunt practicate orificiile,cel mai mare fiind situat deasupra, iar celelalte două urmând sub el. Al doilea tip este prezentat în partea centrală de o gaură în care s-au practicat orificiile. Cel mai mare orificiu este de 8 mm, însă acestea de regula erau mult mai mici. Menționăm totuși că dimensiunile actuale sunt denaturate de rugină ce le-a atacat de-a lungul timpului. Cea mai mare filieră descoperită la ,,Căprăreața’’ s-a observat o duritate deosebită a metalului în zona orificiilor. Cu toate că anumite deosebiri pot fi făcute, același principiu de confecționare a filierelor a fost practicat în toate zonele antice.
Menghinele sunt instrumente menite fixării perfecte a piesei în curs de prelucrare, ele au fost semnalate la Pecica si Lozna. Ele erau confecționate dintr-o bară de fier în patru muchii, îndoită sub formă de buclă la mijloc, iar capetele erau fixate prin baterea forțată a unor inele de fier.
Dălțile sunt unelte folosite de meșterii bronzieri și orfevrari. Totuși, anumite tipuri, de dimensiuni mai mici, confecționate din bronz erau exclusiv destinate prelucrării metalelor neferoase. Sunt cunoscute opt dăltițe găsite în atelierul de la Pecica. Acestea sunt confecționate dintr-un bronz de calitate superioară și au o lungime ce variază între 9,8 și 12.4 cm, grosimea oscilând între 0,3 – 0,8 cm. Partea activă a uneltelor se datorează mai degrabă destinației pe care o aveau de a creea diverse decoruri decât uzurii.
Dălțile de fier cu tub de prindere a mânerului de lemn credem că nu putea servi meșterilor orfevrari, chiar dacă metalul ce urma a fi prelucrat nu avea o duritate mare.
Unelte de fierărie
Nicovalele sunt unele din cele mai răspândite unelte de fierărie cu care orice atelier era dotat, ele descoperindu-se în două tipuri.
Tipul I a fost deja menționat, el find același cu tipl I din cadrul nicovalelor de orfevrărie, sigură deosebire fiind că dimensiunile sale sunt mult mai mari.
Tipul II este constituit din trei exemplare masive, de formă cubică, având partea superiară netezită bine iar muchiile ușor coborâte și rotunjite. Cele patru laturi sunt arcuite în centru la partea inferioară formând astfel la colțuri piciorușe ce îii conferă o fixare foarte bună. Această fixare este datorată și greutății lor considerabile. Acest tp de nicovală pare a fi orignar din lumea romană.
Baroasele reprezintă niște unelte forte folositoare atât la operațiuile de zdrobire a minererilor cât și la operațiunile de epurare și modelare a lupeor scoase din cuptorul de redus, dar și operațiunilor de forjare propriu-zisă, executate în ateliere.
Tipul I reprezintă un exemplar masiv, cu copr patrulater, muchiile rotujite, având două capete simetrice separate de orificiul de coadă. Acest exemplar a fost descoperit la Căprăreața și avea o înălțime de 13,2 cm . Se cuosc analogii și în mediul grecesc dar și n cel roman.
Tipul II îl constituie baroaele cu capete ce au formă deosebită.Înălțimea lor oscilează între 19 și 26 cm , iar greutatea este în jurul a 3 kg. Au fost descoperite 3 variante în funcție de felul celor două capete. Astfel prima varianta are un capăt cvasicilindrc iar celălalt aplatizat, cu extremitatea ovală. Cea de-a doua variantă are un capăt cilindric iar celălalt, aplatizat ce se termină cu o porțiune dreptughiulară. Ultima variantă are ambele capete cu secțiune dreptunghiulară, lățimea lor fiind perpendiculară pe direcția cozii. A fost găsit un asemenea baros, înafară de ateliere din capitală, și la Craiva un exemplar fiind publicat și în aelierul celtic de la Szalacska.
Ciocanele necesare prelucrării la cald a unor piese cu o greutate mult mai inferioară celei a baroaselor si de dimesiuni mai mici.
Tipul I are corpul cilindric, masiv sau patrulater, cu muchiile rotunjite, puțin lățit în dreptul orificiului pentru coadă. Lungimea sa nu depășește 12 cm. Muchia sa foarte înaltă amintește oarecum de baroasele de tipul I. Îl întâlnim în mediul celtic.
Tipul II are corp prelung îngustându-se treptat spre vîrf si ceafa înaltă. Analogiile, nu prea numeroase, se găsesc tot în vest.
Tipul III este format dintr-un singur exemplar (din păcate pierdut) care a fost descoperit la Căpâlna având două brațe egale ca lungime: unul mai subțiat, cu o analogie la Manching.
Tipul IV este reprezentat de ciocanele cu latură dreaptă si alta curbată, subțiate spre unul din capete si gaura dispusă asimetric. Se cunoaste doar un singur exemplar la Tilișca însă în Europa analogiile abundă.
Tipul V este asemănător cu toparele având muchia masivă, patrată iar brațul se îngustează treptat spre capăt. Astfel de piese se întâlnesc în lumea romană.
Cleștii sunt uneltele necesare pentru a apuca și manipula fierul încins și în cadrul lor identificăm diferite tipuri și variante. Determinarea tipurilor s-a făcut în funcție de felul prizei și nu de dimensiuni.
Tipul I are gura scurtă în comparație cu lungimea mânerelor. În momentul când mânerele se apropie cele două capete ale gurii se închid complet. Are o lungime de 66 de cm. Au fost descoperite exemplare la Grădiștea Muncelului care sunt asemănătoare unora întâlnite la Manching, ceea ce nu înseamnă neapărat preluarea din mediul celtic, datorită formei simple, obișnuite.
Tipul II are gura lungă cu o priză potrivită pentru prinderea unor piese fără grosimea prea mare. Are o lungime maximă de 82 cm. Există trei exemplare care provin de la Grădiștea Muncelului si au asemănări în mediul celtic.
Tipul III, un exemplar ajunge la o lungme de 1,20 m, și se deosebește de cel precedent prin curbura mai amplă a brațelor gurii. Se cunosc exemplare și în mediul celtic dar și în cel grecesc.
Tipul IV este cu gura scurtă, dreaptă cu priză înainte de apropierea mânerelor. Un exemplar găsit la Cetățeni măsurând doar 30 cm lungime însă cele din atelierele din capitală depășesc 65 cm.
Tipul V are unul din brațele gurii curb iar celălalt drept, drept urmare ele nu se întâlnesc la apropierea mânerelor. Se știu două variante, a doua mult mai masivă, ajungând la 126 cm lungime. Sunt două exemplare care provin de la Meleia și Grădiștea Muncelului, însă este amintit un exemplar si la Căpâlna.
Tipul VI cu brațele gurii scurte, inegale ca lungime și curbate puternic, priza lor făcându-se înainte de apropierea ânerelor. Are asemănări în mediul roman.
Tipul VII este masiv, având gura scurtă cu cele două părți puternic curbate spre a se îndrepta din nou în locul unde se întâlnesc. Prezintă două variante, cea de-a doua având zimți la capătul unuia din brațele gurii. Ambele exemplare provin de la Meleia si au analogii în apusul Europei.
Tipul VIII, brațele gurii fiind deosebite ca formă. Unul din brațe este mult lățit și apoi îndoit în așa fel încât să facă loc pentru capătul celui de-al doilea, aplatizat, creînd astfel o priză în formă de ,, cioc de rață’’. În mod cert este un clește creat pentru a apuca piese plate și înguste dar lungi. Analogii doar în lumea romană.
Tipul IX este diferit față de precedentul prin curbura mai puțin accentuată a brațelor gurii și prin lățimea mare a capătului brațului care la închidere intra în cel cu aripioare. Are o lungime maximă de 68 cm. Sunt patru exemplare cunoscute si toate provin din capitala dacilor.
Tipul X cu brațele gurii puțin arcuite și lățite la capete în frma unor lopățele dretunghiulare. Mânerele au la capăt un buton sferic cu rol decorativ. De-a lungul brațelor si pe gură sunt incizate decoruri geometrice. Atât exemplarul provenit de la Cuciuș cât și exemplarul provenit de la Grădiștea Muncelului, au brațele articulate cu ajutorul unor nituri masive cu evident rol decorativ. Exmplarele care s-au descoperit în mediul roman, nu erau decorate. Datorită acestui interes de decorare a pieselor a ridicat întrebări daca nu cumva, înafara utilizării obișnuite, nu mai aveau una specială.
Ca urmare cele zece tipuri de clești întâlniți în lumea dacică constituie unul dintre cele mai importante exemple pentru ilustrarea specializării la care s-a ajuns în efectuarea unor operațiuni.
Dălțile sunt utilizate în atelierele de făurire, se distingeau de cele ale tâmplarilor pentru că nu aveau o prelungire din lemn, deoarece tubul de prindere nu ar fi rezistat la loviturile puternice ce s-ar fi aplicat. Gura lor nu este obținută printr-o îngustare treptată, ca în cazul dălților menite a prelucra lemnul, ci printr-una destul de bruscă, pentru a preveni posibilitatea îndoirii în timpul lucrului. Călirea, aplicat- la partea activă a piesei, îi sporea duritatea.
Lugimea lor varia între 7 și 42 cm, la majoritatea putând fi remarcată aplatizarea cefii, câteodată chiar crăparea acesteia datorită folosirii.
Sunt remarcate în foarte multe așezări de pe întreg cuprinsul țării, cum la fel de numeroase sunt si analogiile cunoscute și la alte popoare.
Tăietoarele cu coadă de obicei au formă asemănătoare dălților dar în plus prezintă pe partea superioară un orificiu pentru coada de lemn, direcția tăișului fiind uneori perpendiculară pe cea a cozii, alteori în continuarea ei. Cele trei exemplare cunoscute provin din atelierele Sarmizegetusei regia.
Punctatoarele instrumente utilizate la trasat sau marcat, găsite atât la Costești cât si la Grădiștea Muncelului.
Se cunosc patru tipuri, primul având și un orificiu pentru o coadă de lemn iar celelalte deosebindu-se doar prin partea diferită a corpului plin. De regula, vârful s-a păstrat bine, nefiind rupt sau îndoit, în ciuda îndelungatei folosiri, aratată de ,,înflorirea’’ și crăparea părții superioare.
Dornurile sunt unelte importante în operațiuni de nituire,aplatizare, sudare la cald, întâlnite în alte zone cât și în atelierele Sarmizegetusei. În general înălțimea lor este între 12-16 cm, uneori depășind 20 cm.
Tipul I prezintă un corp cu secțiunea circulară și extremitatea interioară dreptunghiulară; tipul II, are extremitatea inferioară ovală sau rotundă, dar corpul este tot circular în secțiune; tipul III având corpul si extremitatea inferioară dreptunghiulară în secțiune. Se găsesc în multe așezări dacice aflate pe întregul cuprinsul țării, dar nu putem stabili care tip era preponderent răspândit din cauza nemenționării lor.
La Sarmizegetusa regia, s-a gasit o unealtă în atelierul de pe terasa a VIII-a care era utilă la practicarea orificiilor din unele piese.
Unealta avea forma unei bre masive iar la unul din capete avea o porțiune mai lată, rotunjită, usor albiată si perforată în centru. Astfel de piese sunt cunoscute ți în lumea romana.
Pilele ,destinate înlăturării surplusului de metal, sunt confecționate dintr-un oțel dur, puteau fi folosite atât de meșterii bijutieri cât și de fierari. În comparație cu cele ale tâmplarilor, care erau mari și cu dinții proeminenți, cele de fierărie si orfevrărie au dimensiuni mai mici și dinții foarte mărunți.
Deoarece au stat foarte mult timp în pământ, dinții s-au păstrat foarte prost, rugina înlăturându-i aproape în întregime.
Cele mai des întâlnite pile, au corpul cu secțiunea dreptunghiulară, îngustat la limba de fixare în lemn și cu dinții pe toate patru laturile. Se cunoaște si o variantă mai lată și subțire, cu dinți doar pe cele două fețe. Există asemănări atât în lumea celtică cât și în cea romană.
La fel de utile în anumite lucrări de făurărie și orfevrărie puteau servi ca intrumente pentru trasat decorul, compasele. Acestea erau folositoare atât tâmplarilor cât și olarilor. Se presupune că existau și compase prelucrate din lemn având doar anumite adaosuri metalice, însă în continuare le vom descrie sumar doar pe cele cunoscute.
Tipul I, în partea superioară avea brațele aplatizate și subțiate spre vârf. Articularea se făcea cu ajutorul unui nit care după o folosire îndelungată nu mai asigura stabilitatea deschiderii.
Tipul II, brațele erau asemănătoare primului tip, dar sistemul de unire ea diferit. În orificiile din partea superioară se băga o bară cilindrică care avea un cap lățit și celălalt perforat pentru a permite fixarea unei pene triunhiulare tot din fier. Prin batere pana susținea stabilitatea deschiderii iar scoaterea ei permitea demontarea instrumentului. Se cunoaște un exemplar decorat cu linii incizate.
Cel mai mare exemplar are o lungime de 34,6 cm.
Tipul III arată ameliorarea celui de-al doilea. Era confecționat din bronz, având sistemul de articulare și fixare a brațelor identic, deosebirea făcându-se doar în partea inferioară a brațelor. Acestea puteau fi prelungite prin prinderea unor bucăți mai scurte sau mai lungi, din bronz, fier sau lemn. Compasul de tip ,,pantograf’’ întâlnit doar într-un singur exemplar, putea fi folosit și în alte scopuri, chiar și în executarea unor studii asupra mișcării aștrilor. Compasele, cunoscute atât în mediul roman, cât și în mediul grecesc încheie lista uneltelor meșterilor metalurgiști.
Este posibil să mai fi fost utilizate și altele, care nu ne sunt cunoscute nouă, sau care încă nu sunt descoperite. Următoarele cercetări s-ar putea sa elucideze pe deplin problematica atelierelor dacice cu toate utilitățile lor. În continuare vrem să punem accentul pe caracterul superior al uneltelor dacice sub aspectul formei.
Este cunoscut că forma oricărui obiect produs de om este rezultatul mai multor factori, cei mai importanți fiind funcția ce urma să o îndeplinească, materialul din care s-a produs și tehnologia folosită. În orice epocă meșterii tindeau spre o înțelegere mai completă a funcției obiectelor pe care le confecționau, care se baza pe cunoasterea calităților și defectelor materialelor cu care lucrau. Prin tradiție se transmitea din generașie în generație această experiență asupra obiectelor confecționate, exact ca o selecție naturală, acționează fenomenul de optimizare într-o legătură strânsă cu perfecționarea tehnologiilor folosite. Sa constatat că la început materialul descoperit este pus în tiparele formei tradiționale. Este necesar să treacă un anumit timp de cunoaștere a calităților noului material pentru a da startul unui nou ciclu de optimizarea tehnologiei aplicate acestuia cu scopul de a obține anumite forme care să corespundă cât mai bine cerințelor.
La daci se observă o dezvoltare foarte rapidă a metalurgiei neferoaselor și fierului. Destul de rapid este aleasă forma care corespundea cel mai bine destinației sale, aceasta fiind multiplicată în mai multe exemplare.
Continuarea existeței la începuturile fierului a unor forme hallstattiene, este de durată scurtă și ulterior abandonată, odată cu dezvoltarea cunoștințelor în domeniul reducerii și a obținerii a unor cantități suficiente de metal.
Odată descoperită forma ideală a uneltei, ea nu mai era modificată continuându-se peste veacuri și ajungând până în zilele de astăzi. Datorită acestui fapt uneltele dacilor, când sunt găsite de către arheologi, pot fi numite fără ezitare și doar deosebirile de compoziție ale metalului ar putea face distincția între anumite topoare, clesti, dornuri, sape dacice și actuale.
Concomitent cu căutarea și găsirea formei ideale a uneltelor sau a altor obiecte, erau ameliorate și calitățile metalului utilizat, acesta putând fi tratat spre a i se mării maleabilitatea sau duritatea, spre ai da o anumită nuanță de culoare, sau spre al proteja de acțiunea corozivă a agenților externi.
2.5.5. Tratamente termice și metode de prelucrare
Am vobit deja despre vechimea folosirii diverselor metale, așadar nu vom reveni. Trebuie remarcat că aceastp vechime înseamnă în același timp și o îmbogățire a cunoștințelor metalurgiștilor privitor la ameliorarea calității diverselor metale. Dacă uneltele de bronz sau fier trebuiau să fie cât mai dure, pieselor de argint și de aur nu li se cereau acestea, ele trebuiau să încânte ochiul cu strălucirea și cu decorul imprimat pe ele.
În funcție de destinația lor, piesele erau supuse unor acțiuni diferite, altfel metalul era tratat diferit încă din prima etapă – obținerea sa.
Continuăm cu descrierea altor operațiuni așadar vom începe cu neferoasele.
Arama este metalul cu ajutorul căruia s-au confecționat primele arme și unelte. A fost de asemenea și materia primă în confecționarea bronzului a cărui întrebuințare s-a prelungt mult timp după începere epocii fierului.
Nu avem o evidență clară a pieselor de aramă din epoca Latene, chiar dacă în rapoartele arheologice s-au pomenit adesea, este foarte posibil ca anumite piese numite drept ,,aramă” să fie în realitate de bronz și invers, deoarece simplul aspect nu era suficient pentru recunoaștere.
Este de preupus că marea parte a pieselor întâlnite în așezările dacice să fi fost din bronz, doar pentru faptul că modelarea acestui aliaj era mai simplă. Arama este un metal destul de răspândit, resursele fiind recunoscute încă din eneolitic. Așa cum am mai menționat, turnarea aramei era o acțiune dificilă, datorită marii sale vâscozități și chiar dacă, în mod excepțional, se remarcă piese de aramă turnată pentru epoci preistorice, nu credem că se poate vorbi despre păstrarea acestei tehnologii. Presupunem că piesele din aramă au fost prelucrate prin martelare, la început metalul este încălzit destul de bine pentru a deveni mai maleabil.
Cositorul, este un alt component de bază a bronzului, este unul dintre metalele destul de puțin răspândite în natură. Zonele cu adevărat bogate nu sunt prea numeroase nici în alte părți ale Europei, ca principale surse fiind cunoscute Cornwal – Anglia, Munții Metalici ai Boemiei – Saxoniei, Bretagne – Franța. Cercetătorii spun că atelierele transilvănene, s-au aprovizionat dintr-o asemenea sursă, probabil Boemia, încă din epoca bronzului. Există diferite opinii potrivit căreia acest important element a fost produs pe loc utilizându-se minereuri din țară și anume zăcăminte aluvioanre, unde se puteau strânge cantități nu prea mari de cositor dar de o mare puritate. Indiferent de provienența locală sau străină a cositorului, trebuie să amintim câteva caracteristici ale sale care au influențat în mare măsură tehnologiile de prelucrare. Cea mai serioasă problemă o constituia faptul că deși metalul se topește la 232oC, care era o temperatură foarte usor de obținut, reducerea minereului necesita o temperatură cuprinsă între 1110o și 1400oC, cu mult mai mare celei la care sunt reduse minereurile de aramă, plumb sau chiar fier.
Cea de-a doua caracteristică a acestui metal este că în stare pură staniul nu este foarte maleabil. În operațiuni de cositorie-spoire sau pentru lipire se utilizează sub numele de cositor de aliaj 2/1 Pb-Sn. Sub această formă el captătă și luciul necesar pentru producerea oglinzilor, sau pentru ,,spoirea” unor obiecte, înfațișarea lucioasă putând crea iluzia că sunt din argint.
În privința fabricării oglinzilor, acestea presupun două tipuri de tratament, și anume unul termic care necesită topirea și turnarea într-un tipar al aliajului de cositor și plumb, iar al doilea este unul mecanic constând din netezirea și lustruirea suprafețelor. Un aliaj având 2/3 Pb și 1/3 Sn se topește șa 188oC, în timp ce staniul și plumbul se topesc la 327 respectiv 232oC.
Datorită temperaturii de topire, care era inferioară celei de reducere, metalurgia primară a cositorului nu solicită instalații deosebite, putându-se realiza și în simple alveolări ale solului, astăzi instalațiile fiind imposibil de identificat. Cu ajutorul lemnului verde, metalul era turnat în bare ce aveau în secțiune forma literei ,,D”, dându-ne seama despre tipul (monovalv) și despre dimensiunile tiparelor. Este amintită și eventualitatea ca uneori, asemeni plumbului, staniul să fi fost livrat ,,sub formă de benzi”. Gradul de puritate a cositorului care urma să intre în structura bronzurilor va influența și calitatea aliajului. Oricum obținerea bronzului înainte de cunoașterea cositorului-metal n-ar trebui să surprindă, ea fiind atestată și arheologic. În topitoria antică de la Foraxi Nioi (Sardinia) s-a găsit aramă zgurificată conținând fragmente de casiterită neredusă.
Plumbul, este un element cu o greutate mare dar și extrem de maleabil. Acest material era cunosut de timpuriu iar prezența sa în depozitul de la Uioara de Sus, sub forma unor benzi înfășurate, reprezintă o mărturie clară că i se cunoștea tehnologia obținerii și capacitatea sa de a exercita o anumită influneță asupra calității bronzului în care era introdus, făcându-l mai ușor de modelat și turnat. Dacii utilizau plumbul în cantităși mari pentru fixarea perfectă a scoabelor de fier în lăcașurile practicate în blocurile de calcar. De asemenea, era întrebuințat în instalația de captare-decantare a apei de la ,,Tău”, iar la Sarmizegetusa s-a găsit jumătatea superioară a unei râșnițe unde plumbul fixa partea metalică a instalației. După ce era topit, plumbul era utilizat, profitându-se de calitatea sa de a se lichefi la o temperatură mică și de a se întări foarte repede, penetrând ușor în spații înguste.
Bronzul ce era doândit în atelierele dacilor avea pe lângă o largă răspândire și o mare varietate de compoziții. Existența în ateliere a creuzetelor, a barelor de cupru și de cositor precum și a celor de bronz reprezintă un indiciu că se putea dobândi aliajul cu compoziția dorită prin topirea celor doi compuși în proporțiile dorite, cum este clar și faptul că bronzul se producea în instalații termice de mari dimensiuni turnat în lingouri, și acestea erau fragmentate și retopite în creuzete.
O importantă resursă de materie primă, fiind și atestată de timpuriu, este practica recuperării uneltelor și armelor deteriorate și retopirea acestora.
Făcând o comparație a bronzurilor găsite în așezările dacice observăm că ele au un aspect neobișnuit, fapt datorat compoziției lor diferite. Observăm, eliminând piesele trecute prin foc ale căror caracteristici sunt modificate, că în cazul celorlalte sunt acoperite datorită aflării îndelungate în pământ, cu o patină deținând consistență, culoare și luciu diferit. Arheologii denumesc patina ,,nobilă” aceea care are o consistență pronunțată și un luciu metalic și ,,nenobilă” pe cea care se fărămițează lipsită de strălucire, și atribuie aceste deosebiri anume compoziției speciale a solului în care s-a format.
Arheologii români constată că umiditatea și bioxidul de carbon influențează și ele aspectul patinei, totuși acesta este într-o strânsă dependență, în primul rând, de compoziția și de structura bronzului.
Când este vorba despre aspectul bronzurilor dacice se remarcă o paletă mare de culori pentru patina, în general ,,nobilă”, care le acoperă, de unde tragem concluzia că acestea nu aveau un conținut statornic de staniu, dar totuși destul de mare pentru a conduce la formarea unui atare acoperământ.
Turnarea bronzului se realiza în condiții foarte bune și în tipare de dimensiuni mici, spre deosebire de aramă, ultima dovadă în acest sens fiind descoperirea de la Șimleul Silvaniei. Datorită cercetărilor de laborator s-a descoperit că pînă și vase de dimensiuni mari având însă pereți de câțiva milimetrii, erau obținute prin turnare în tipare. Calitatea extraordinară a tiparelor făcea ca munca de finisare a pieselor să fie suficient de simplă și rapidă. Cea mai mare parte a operațiunilor de prelucrare și decorare a pieselor se realizau prin martelare cu ajutorul uneltelor descrise anterior. Putem presupune că ștanțele monetare folosite de daci aveau în compoziție un bronz de o calitate excepțională. Indiferent de duritatea lui era necesară o încălzire prealabilă a rondelelor și a matrițelor pentru a se putea efectua o batere corectă.
Argintul era în antichitate metalul căutat pentru producerea atât a bijuteriilor cât și a veselei de lux precum și a unor piese de îmbrăcăminte sau de harnașament și a monedelor.
Faptul că era mult mai răspândit și mai simplu de obținut decât aurul, la făcut accesibil și persoanelor mai puțin avute. Anume din această cauză piesele din argint descoperite în Dacia sunt mult mai numeroase decât piesele din aur, aria lor de răspândire incluzând întreg teritoriul geto-dac. Daca obținerea și afinarea argintului s-au făcut în imediate apropiere a zăcămintelor polimetalice din interiorul arcului carpatic, urmele prelucrării metalelor au fost semnalate în număr egal și în restul teritoriului.
I . Nestor a constatat în urma analizării tezaurului de la Perșinari că modul de extragere și afinare a argintului era destul de cunoscut încă din epoca bronzului. La aceași concluzie au ajuns și E. Stoicovici și I. Winkler, adăugând că tehnica prelucrării argintului atinsese un înalt grad la daci în epoca Latene. În acea perioadă dacii posedau o tehnică de prelucrare perfectă în comparație cu tehnica popoarelor din bazinul mediteranean. Însă în cea de-a doua jumătate a sec. I î.e.n s-a remarcat o degradare a calității argintului atât din bijuteriile dacice cât și în monedele locale. Este cunoscut faptul că monedele bătute de daci copiau mai mult sau mai puțin fidel pe cele din lumea clasică greco-romană. Trebuie remarcat că piesele care căutat să imite un anume prototip oricât de mult se îndepărtau de el își mențineau un anumit grad de puritate a aliajului, asta datorită faptului că un procent mai mare de 60% de metal ieftin influențau culoare monedei ceea ce atrăgea mai degrabă atenția decât deosebirile stilistice. Schimbarea aliajului afecta de altfel greutatea monedei și mărimea ei ceea ce putea să aducă și anumite prejudicii la acceptarea lor în circulație.
Monedele cunoscute ale daco-geților din Trasilvania fac parte din categoria bifazic și trifazică. Există un raport direct între degenerarea stilului și a metalului la tipuril ,,bănățene”- monofazice și la cele ,,năsăudene” bifazice și trifazic. Există așa numitele piese schyphate sau plane cu rondel mare, unde se constată o unitate în structura metalografică, toate fiind trifazice, așadar se poate spune că monedele de acest tip au fost mult timp prelucrate cu un aliaj de calitate slabă. Este greu de admis că, triburile de pe Someș și din Banat topeau argint de înaltă calitate, în timp ce triburilor din regiunea Hunedoara să le fi fost străine aceste cunoștințe. Cauzele trebuie să fi fost doar de ordin economic.
Specialiștii sunt unanimi în ceea ce privește întreg spațiul dacic și nu doar porțiuni ale acestuia, cu privire la lipsa argintului, și anume că nu a dus la dispariția meșteșugului prelucrării, chiar vitregia vremurilor punând în evidența îndemânarea și talentul meșterilor daci în a găsi resurse pentru a suplini aceste nejunsuri.
Martelarea metalului încălzit este prima dintre soluții, și consta din acoperirea cu un strat de argint bun a unui miez cu conținut inferior. Au fost efectuate analize asupra a 5 monede din tezaurul de la Vișea care au dus la sesizarea că două din ele aparțin tipului cu miez de cupru și cu înveliș format din aliaj Cu-Ag.
Experiența bijutierilor daci este pusă în evidență și în cazul tezaurului de la Lupu. Privitor la operațiunile metalurgice de creare a diferitelor amestecuri a argintului cu metale mai ieftine (în special cupru) atât analizele chimice cât și cele metalografice au scos în evidență această procedură nu doar în ceea ce privește monedele dar și alte obiecte. Chiar dacă după pararea specialiștilor numărul analizelor este încă neîndestulător pentru a putea fi trase concluzii clare, mai multe observații au fost făcute și ele ni se par foarte judicioase.
S-a observat ca și în cazul monedelor că toate bijuteriile de argint dacice conțin și aur. Conținutul în aur variază între 0,63 și 6,35%. Odată cu creșsterea conținutului de cupru al argintului își face apariția aurul coloidal-roșu.
Există trei grade de finețe distincte în ceea ce privește raportul de argint și de cupru utilizate în aliaj de argint ale metalurgiei dacice;
– Calitatea I-a cu 85,76-98,72% Ag sau sub 1/8 părți cupru;
– Calitatea II-a cu 66,89-74,15 Ag sau între 1/3 și ¼ cupru;
– Calitatea a III-a, cu 52,53-55,88% Ag sau cu mai puțin de ½ cupru.
După obținerea rezultatelor se poate spune că metalurgia dacică a argintului a folosit același aliaj de Ag atât la producerea bijuteriilor cât și la baterea monedelor. Se confirmă încă o dată că nu era cunoscută o metodă eficientă de separare a aurului de argint, în schimb, adaosul de cupru la monedele de Ag era perfect controlat.
După studierea monedelor dacice din punct de vedere chimic s-a ajuns la concluzia că aliajul este mai complex decât la cele grecești sau romane. Un element nou, staniul este prezent tot timpul în compoziția acestor monede, la fel și aurul este prezent într-o proporție mai mare.
Nichelul, la fel ca staiul, se găsește uneori în minereurie cuprifere din țara noastră și a fost descoperit și în câteva monede dacice, precum și într-o bară de argint analizată.
Mercurul apare constant în urme datorându-se cel mai prbabil metodelor de extragere a argitului, respectv a aurului din minereu.
Nu putem spune precis cât a durat prioada de recesiune în producția de argint, aceasta și datorită faptului că numarul de descoperiri databile în sec. I e.n. este foarte redus. Însă, tezaurul capturt de romani certifică faptul în Dacia a avut loc o exploatare – prelucrare de proporții mari a metalelor nobile.
Aurul este unul dintre cele mai maleabile și ductibile metale și are o strălucire specifică. El a fost considerat încă din timpuri străvechi ca fiind cel mai prețios și destinat, mai ales, confecționării pieselor de podoabă și a veselei de lux.
Aurul era obținut prin 2 metode, anume din spălarea aluviunilor și din exploatarea filioanelor, în ambele cazuri rezulat un produs de calitate, care se turna în lingouri, facându-l ușor de transportat și de prelucrat. S-a ajuns la concluzia că în cea mai mare parte aurul era de origine aluvionară. Oricare ar fi modul de obținere rezultatul era un aur nativ, amestecat cu argint, și avea o culoare palidă ce era numit de antici elektron. Trebuie să specificăm că operațiunea de separarea a aurului de argint nu a fost aproape niciodată pefect realizată, fiecare dintre metale conținând urmele celuilalt.
Numărul mic a obiectelor dacice de aur datae în sec. II î.e.n. – I e.n. cât și dispariția lor este adesea discutat, mult mai numeroase fiind exemplarele de piese aurite, argint, bronz sau fier.
Ca tehnică de prelucrare aurul nu ridică probleme, datorită maleabilității sale deosebite, el putând fi modelat ușor prin simplă martelare la rece, utilizându-se uneltele amintite anterior. În zilele de astăzi pentru ai mări duritatea și ai da diverse nuanțe se obișnuiește amestecarea aurului cu alte metale ca argintul, cuprul etc.
Este greu de spus cum procedau dacii în lipsa unor piese de aur. Însă cu siguranță putem spune că foloseau procedeul poleirii unor piese de argint cu aur, operațiune care presupune și folosirea mercurului.
Mercurul este un metal de culoare alb-argintie, lichid, cu luciu puternic, volativ, care se găsesște în natură în starea nativă în cantități relativ mici, sau sub forma unei sulfuri. Existau două zone cu conținut bogat pe teritoriul locuit de daci, prima fiind în Apuseni- la Izvorul Ampoiului, cea de-a doua fiind în Harghita- la Sântimbru.
Exploatarea zăcămintelor din Apuseni în timpul romanilor este un lucru cert, însă aceasta poate fi datorată atât exploatării mercurului cât și a aurului încă din Latene.
Metoda de exploatare a mercurului era una simplă printr-o simplă izbire cu barosul, picăturile de mercur sărind și putând fi culese. Așa cum ne relatează Vitruvius extragerea mercurului din cinabru avea loc în cuptoare pe a căror boltă se depuneau picăturile evaporate din minereu. Acestea erau măturate într-un vas cu apă de unde erau apoi scoase. Mercuru era cunoscut ca fiind argint viu, hydrargyrum, minium, cinabru, precum și propietatea acestuia de a roade și străpunge vasele metalice.
Prin încălzire avea loc o distilare completă a mercurului, impuritățiile de aur din mercur puteau fi eliminate doar printr-un procedeu de afinare, lucru pe care dacii îl făceau, însă rezultatul nu era pe măsura așteptărilor, o parte de argint rămânea mereu în aur și invers.
Faptul că mercurul era utilizat în operațiunile de purificare a aurului și a argintului este dovedit de prezența sa în structura pieselor analizate. Nu este încă clar modul în care se folosea la aderarea bucățelelor de aur pe obiectele de argint sau la poleirea acestora, totuși se știe clar că această operațiune se desfășura sub acțiunea căldurii, rezultatele fiind remarcabile.
Fierul este metalul care era obținut în instalații speciale, adică cuptoare, prin procesul reducerii la temperaturi inferioare celei de topire. Rezultatul unirii granulelor de fier era o masă de metal (lupă) care urma calea atelierelor de făurărie. Analizele efectuate asupra lupelor și a barelor au relevat un grad mare de puritate a fierului obținut, până la 99,96%.
O operațiune la care era supus fierul pentru ai mări duritatea, era carburarea. Precizăm că în anumite zone existau minereuri cu mangan, lipsite în schimb de sulf, fosfor sau arsen și care produceau oțel încă în cuptoarele de redus. Acesta este cazul minereurilor din Noricum, însă este un caz singular și relativ târziu. Minereurile din teritoriile locuite de daci, conțin pe lângă fier și alte elemente în cantități variabile, toate întâlnite astăzi în compoziția oțelurilor aleate sau în alte aleate. Totuși simpla lor prezență, neînsoțită de cea a carbonului nu conduc la o modificare a structurii fierului menit ai da duritatea dorită.
Cel mai utilizat procedeu de carburare era bazat pe principiul cementației. Fierul era încălzit în prezența carbonului și absorbea un pic din acesta, devenid ușor oțel. Efectul era mai bun când accesul aerului era limitat evitând astfel reacția carbonului cu oxigenul înainte de a fi absorbit de fier. Dacă oțeul era lăsat să se răcească natural, într-o atmosferă oxidantă, carbonul scăpa rămânând fierul moale. Răcirea bruscă, prin scufundarea într-un lichid, înlătura posibilitatea pierderii carbonului și îi dădea metalului duritate.
Operațiunea destinată a prelucra un metal sau un aliaj prin deformare plastică, avea denumirea de forjare și se derula sub acțiunea unei forțe exercitate prin folosirea unor baroase sau ciocane.
Această operațiune avea loc la temperaturi înalte, metalul fiind mai ușor prelucrat după ce era încălzit prealabil în cuptoarele de forjă. Aceste instalații utilizau mangalul ca și combustibil, a cărui putere calorică era valorificată printr-un acces controlat al aerului cu ajutorul foalelor. Faptul că metalul încins era bătut pe nicovale permitea și epurarea suplimentară a acestuia, fiind eliminați o parte din oxizi și silicați.
Călirea reprezintă tratamentul termic al oțelului ce constă în încălzirea piesei la o termperatură mai înaltă decât punctul de transformare, urmând răcirea ei bruscă. Ea se efectua cu scopul de ai mări duritatea mai ales a stratului superficial.
Nu se pretindea întotdeauna aceleași proprietăți oțelurilor, uneori se necesita un oțel foarte dur, alteori era nevoie de unul mai moale sau unul cu miez mai moale. R.J. Forbes menționează două metode de obținere a oțelului moale. Prima era reîncălzirea oțelului dur și lăsarea lui să se răcească lent, a doua metodă era reîncălzirea până la obținerea unei anumite culori a metalului când el era din nou răcit brusc ceea ce îi dădea oțelului o structură corespunzătoare temperaturii de recoacere. Dintr-un oțel care era supus recarburării doar în porțiunea dorită erau fabricate obiectele din oțel moale în interior dar cu tăiș foarte dur.
În cazul în care se dorea pătrunderea în profunzime a carbonului tripla operațiune de încălzire, martelare și răcire bruscă se repeta de mai multe ori. Trebuie să specificăm că elaborarea oțelului reprezenta o adevărată artă, atribuindu-se un caracter cvasi-divin.
Un alt procedeu de obținere a oțelului este acela care nu presupunea amestecarea minereului îmbogățit cu combustibil. Minereul și substanțele reducătoare erau ținute la un loc, dar nu erau amestecate, într-un creuzet închis și încălzit destul de tare. O parte de carbon reducea minereuliar alta era absorbită de metal. Cementația nu se producea decât la partea superioară a fierului, în cazul în care temperatura nu era suficient de înaltă.
Astăzi este demonstrată clar de duritatea remarcabilă a pieselor dacice în special în porțiunea lor activă, calitatea superioară a călirii lor. Foarte des, când era nevoie să se preleveze mici cantități de metal pentru anumite analize burghiile moderne din oțeluri superioare erau neputincioase. Această călire era făcută cu apă, dar nu înlăturăm posibilitatea ca dacii să fi utilizat și alte lichide precum uleiul.
Se crede că în timpul șederii în pământ compoziția neuniformă a metalului determină neatacarea oțelului de rugină la fel de intens ca porțiunile neoțelite. Astfel, acțiunea de forjare era menită a înlătura rugină și a suda porțiunile de oțel care rămân. Totuși această idee este doar parțial valabilă deoarece elementele ce însoțesc adesea fierul au un rol anticoroziv mare.
În continuare vom relata câteva concluzii asupra fierului dacic, desprinse din diverse metode.
Lupele de fier au un conținut în fier ce depășesc 99,96%. Duritatea metalului nu este afectată, asta datorită conținutului infim de carbon.
Majoritatea materialelor de construcții, precum cuiele, piroanele, scoabele, au fost făcute din fierul conținut de lupe, adică fierul pur, nesupus operațiunilor de carburare și călire. Elementele însoțitoare nu au asupra fierului o influență semnificativă. Conținutul de carbon sub 0,03% nu permite încadrarea metalului în categoria oțelurilor. Specifică fierului pur este și structura internă a materialelor de construcție, constituită dn cristale de ferită alungite pe direcția de forjare. Materialul nu poate fi durificat prin călire dacă nu este supus anterior unei operațiuni de carburare. Materialul este compact fără suprapunei sau arsuri. Duritatea fierului necălit este specifică fierului moale, neecruisat și poate rezulta în urma a două procedee tehnologice: de formarea la rece urmată de recoacere la 720-800o C și forjarea la cald urmată de răcire în aer sau nisip.
Aceleași elemente însoțitoare pe care le posedă lupele, barele bipiramidale și materialul de construcție îl cuprinde și compoziția uneltelor și armelor dacice. Unica deosebire este cantitatea mare de carbon care este pătruns în fier în urma operațiunilor de carburare la care era supus metalul. Însumate, elementele metalice însoțitoare împreună cu carbonul ocupa două procente din total, ceea ce determina includerea în rândul oțelurilor. Cu ochiul liber se poate observa forma alungită a cristalelor ca rezultat al prelucrării prin martelare. Tot cu ochiul liber se văd și anumite porțiuni intens colorate aflate la partea activă a uneltelor. Aceasta reprezintă o urmare a unui proces suplimentar de carburare și călire menite ai oferi o duritate sporită.
Toate produsele de fier dacice erau exclusiv lucrate prin martelare, dar ea era posibilă numai după încălzirea lingoului care trebuia să fie uniformă și de durată suficientă pentru ca el să aibă aceași temperatură în interior și în exterior. Spre ai da în final forma dorită piesei, metalul era uniform încălzit, era întins, lățit, crestat, sudat și netezit. Măiestria făurarilor daci era certificată de calitatea pieselor confecționate. Nu se regăsesc nici piese executate stângaci, nici defecte în structura metalului.
S-au descoperit niște piese desebite la Sarmizegetusa regia, Fețele Albe și Costești, acestea fiind deosebite nu prin compoziția internă a fierului sau a formei lor ci prin aspectul lor exterior. La suprafața acestor piese sau observat un strat de culoare roșu violet, cu luciu mai puternic sau mai slab, ce acoperea aproape în întregime piesele. Pelicula aceasta a protejat obiectele de fier, nepermițând agenților externi să pătrundă și să afecteze structura metalului. Concluzia la care au ajuns specialiștii metalurgiști care au analizat aceste piese este că această peliculă este o glazură sau un email primitiv, aplicat în scopul aplicării piesei de coroziune.
Procedura de emailare reprezintă obținerea prin topire a unei mase sticloase constituită din oxizi, care se aplică la suprafața unor obiecte metalice cu scopul de a le proteja împotriva coroziunii sau în scop decorativ.
Stratul protector de pe piesele investigate avea o grosime uniformă și o bună aderența la metalul de bază. Tehnologia preparării și aplicării emailului era următoarea:
Se măcina și se amesteca cu materialele minerale și fondantul.
Se prepara cu pastă folosind apa.
Se încălzește piesa la 650-800o C.
Cuiul cald se scufundă în pasta de email.
Apa se evaporă și rămâne pasta uscată.
Cuiul acoperit cu pastă este introdus în foc la aproximativ 900o C, stratul depus topindu-se și formându-se glazura cu aspect sticlos.
Datorită compatibilității emailului cu oxidul de fier format pe piesă la încăzire, aderența emailului la metalul de bază este foarte bună.
Formarea glazurii pe obiectle de fier rezultă din grosimea uniformă, aderența perfectă și nivelare excelenta, atât pe suprafețe întinse cât și la muchii.
Cu părere de rău prezența acestor emailuri nu a fost remarcată întotdeauna la momentul potrivit, așa că unele piese au fost trimise la restaurare și în procesul de stopare a degradării s-a eliminat partea superioară, parțial ruginită, acoperită cu email.
Se pare că această folie protectoare nu a fost aplicată uneltelor sau obiectelor de uz curent ci doar pieselor care, odată introduse în lemn, nu mai trebuiau scoase niciodată.
Încheind acest capitol, concluzionăm că metalurgia dacică a fost una dintre cele mai evoluate, dovadă stând realizările remarcabile ale meșterilor fauri sau orifevrari care s-au transmis peste milenii. Deși nu impresionează prin măreție, atelierele dacilor nu sunt mai prejos nici sub aspectul organizării dar mai ales sub cel al dotărilor cu instalații și unelte, față de cele existente la acea dată din lumea antică.
Dotările asimilate sau originale făcute de mâini iscusite, au înlesnit obținerea unor produse de calitate superioară. Cu toate că sub aspect cantitativ producția atelierelor greco-romane era greu de egalat în afara graniței Imperiului Roman, privite sub aspectul calității, piesele produse de daci pot face concurență celor mai reușite produse de același fel. Putem reafirma așa cum s-a spus cu multe vreme în urmă despre civilizația dacilor, că tehnica de prelucrare a metalelor ,,… prin toate manifestările sale se dovedește a fi una dintre cele mai avansate civilizații europene ale vremii, comparabilă, sub anumite aspecte, doar cu a lumii clasice greco-romane”.
Capitolul III
Elemente locale și influențe străine manifestate în metalurgie
Caracterul civilizației dacice este o realitate constatată de cercetători de pe întreg cuprinsul țării. Această originalitate s-a manifestat în viața de zi cu zi, de a trece peste anumite obstacole și astfel a progresat continuu, uneori lent dar altădată mult mai alert.
Cu timpul, mintea oamenilor, a ajuns să descopere și să perfecționeze tehnici, fără de care omenia nu ar fi putut progresa până la stadiul din ziua de astăzi.
Datorită unor condiții favorabile s-a ajuns la o excepțională prosperitate a civilizației într-o anumită zonă, urmată de expansiunea acesteia în altele, apoi de lăsare a locului unor civilizații superioare. În acest mod au apaărut civilizaîii în Orient, în nordul Africii sau pe bătrânul nostru continent. Dacă ne referim la cea mai cunoscută civilizație, învecinată Daciei – cea grecească – se știe că ea continuă, doar că în alte forme ceea ce construiseră micenienii și minoenii în epoca bronzului. Totodată civilizația greacă a influențat puternic populația din Latium ducând la ceea ce astăzi este cultura romană.
Cultura elenistică este tributară celei grecești, așa cum civilizația celtică a suferit influența benefică, concertată a grecilor și a etruscilor.
Datorită aflării sale la răspântia drumurilor a unor celebre civilizații, Dacia a fost influențată în bună măsură de acestea.
Caracterul original al civilizației dacice nu a fost înlăturat de asimilările multiple din cultura altor popoare, ba din contră ele îl subliniază, marcând locul pe care ea îl ocupă în cadrul marilor civilizații ale vremii. Citândul pe H. Daicoviciu ,,… civilizația oppidană dacică nu se poate măsura ca nivel, ca grad de dezvoltare, cu civilizația greacă din sec. V î.e.n., cu cea elenistică sau cu cea romană imperială, dar ea le este asemanătoare prin natura ei. Și dacă civilizația dacilor, mai puțin evoluată a fost înfrântă și distrusă în ciocnirea militară cu cuvilizația Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în inlesnirea romanizării populației autohtone”.
Amploarea pe care au luat-o în ultimul timp studiile interdiscipliare, dau speranță că cercetarea stiințifică va scoate la lumină tot maimulte porțiuni aflate în ceață.
Ne-am propus să abordăm o parte a acestui tablou, cu referire la tehnicile extractive și prelucrative a metalelor la daci, comparând cele știute cu ceea ce este mult mai în amănunt știut la alte popoare.
În ceea ce privește exploatarea metalelor pe teritoriul Daciei, se constată că numărul celor utilizate și celor cunoscute nu era foarte mare. Alături de fier, metalul cu care se prelucrau uneltele și armele se mai exploatau argintul, aurul, plmbul și arama și, foarte probabil mercurul și cositorul.
Urmele exploatării de metale prețioase din epoca dacică au fost distruse de cercetările din epoca medievală sau romană, existența lor nu este pusă la îndoială. Amploarea exploatărilor romane în dată după cucerire nu ar fi fost posibilă fără cunoașterea zăcământului de către localnici. Exploatările la suprafață și minele erau în folosință, romanilor fiindu-le arătate de către localnici, unii dintre ei au continuat să muncească și pentru noile autorități. Urmele exploatării aurifiere din Zlatna se prezintă sub forma unei excavații imense, executate atât cu ajutorul uneltelor cât și cu a focului au fost de mult timp remarcate. G. Teglas a apreciat volumul extracției la cca. 30.000 m3 ajungând la concluzia că această exploatere ca și altele din zonă, nu putea avea un astfel de aspect în cei 165 de ani de stăpânire romană, lucrările fiind deci începute de către daci. Se pune întrebarea câte dintre zecile de grote antropogene săpate în coasta munților metaliferi și mulțimea haldelor rezultate din spălarea nisipurilor aparțin perioadei dacice. Cu părere de rău atribuirea lor este imposibilă în lipsa unor elemente de datare, astfel este foarte greu de făcut deosebirea între urmele lăsate de daci și cele aparținând romanilor, deoarece ambii foloseau aceași tip de exploatare, perpetuat și în vremurile ulterioare, atât în ceea ce privește aurul cât și argintul sau cuprul.
Dacii preferau folosirea resurselor de suprafață, la fel ca toate popoarele antice, făcând efortul de a săpa roca dură în urmărirea metalului doar când acesta era suficient de bogat.
Același lucru este valabil și pentru exploatările cuprifere sau de altă natură, în mai multe regiuni ale Daciei putând fi procurate din resurse de suprafață fără mari eforturi cantitățile necesare.
Lucrurile stau asemănător și în privința fierului. Minereul de fier se putea reculta în aproape toate regiunile țării, sub o formă anumită, mai bogat sau mai sărac, este evident că era mai ușor de găsit în zona demunte și de deal, însă, având în vedere necesitățile care nu erau întotdeauna mari, erau suficiente uneori și lentilele feruginoase din albia unor râuri de câmpie. De exemplu, cuptorul de redus descoperit la Bragadiru, putea fi alimentat cu minereul relativ puțin din albia râului Sabar. Acolo fierul aflorează sub forma unor căciuli deasupra minereurilor complexe, el fiind exploatat în paralele cu celelalte metale. Lupa obținută în acest caz, în urma procesului de reducere are un conținut cei de notă originea. Interesante sunt și rezultatele unor analize făcute în uzinele siderurgice din Reșița, asupra unor zguri provenind de la Ogașul Băieșului.
Deși zgurile provin din ateliere de epocă romană, ele demonstrează utilizarea zăcămintelor și în epoci anterioare. Zgurile s-au format ca efect a prelucrării unor mineruri din căciula zăcământului, dovadă stând procentele însemnate de aluminiu, titan, magneziu, nichel, mangan, cupru, zinc și plumb. Tot astfel se petreceau și lucrurile în alte civilizații europene. Etruscii au lăsat în urma lor sute de tone de zguri ce proveneau din zona cu minerale complexe, dintre cele mai cunoscute sunt cele de pe insula Elba, din Campigliese, de la Populonia și Follonica. Celții utilizau cu prefernță resursele ușor accesibile, uneori aceleași cu cele folosite și de daci.
Lucrurile nu stăteau altfel nici în mediul germanic. S-a putut constata că cuptoarele de dimensiuni mai mari de la Dunaumoos cât și cele de la Ieisenberg din Siegerland sau de la Geratinz, se aprovizionau cu minereuri culese de la suprafață sau exploatate în cariere cub cerul liber, din imediata apropiere.
Astfel, concluzionăm că în ceea ce privește metalele neferoase cât și fierul, în epoca Latene au fost utilizate cu preferință resursele de suprafață, care erau accesibile ușor și nu necesitau eforturi mari de amenajare a locului de extracție și a căilor rutiere. Doar atunci când minereul era foarte bogat în conținut și promitea acoperirea rapidă a cheltuielilor de amenajare și extracție erau exploatate și resurse de adâncime.
Asemeni celorlalte popoare din Europa, dacii știau să-și utilizeze resursele locale ale solului și subsolului și să-și confecționeze pe loc cea mai mare parte a pieselor metalice. Lucru care este destul de util în determinarea originii etnice a celor ce utilizau anumite artefacte.
În ceea ce privește operațiunile de îmbogățire la care erau supuse înaintea topirii metalele neferoase și care erau în general foarte simple, mecanice, subliniem că și aici tehnologiile dacice nu se deosebesc de celelalte întâlnite în spațiul european.
În schimb, există anumite deosebiri în ceea ce privește cuptoarele de prăjit minereul de fier pregătit spre a fi redus. Aceste instalații sunt remarcate în numeroase locuri din Europ și este clar faptul că era practicată pretutindeni prăjirea minereului, ea fiind ultima verigă în lanțul de operațiuni la care este supus minereul după spălări, zdrobiri și cerneri repetate.
În mod normal prăjirea minerului avea loc în cuptoare de dimensiuni puțin mai mari decât cele de redus și aflate în apropierea acestora, uneori chiar în cadrul aceluiași atelier.
Cuptoarele de prăjit dacice se deosebesc de cele celtice sau germanice mai ales prin dimensiunile lor sporite dar și în modul de construcție. Cele 14 cuptoare găsite la Cireșu, în Oltenia nu sunt unicele, ci doar cele mai bine păstrate.
Cuptoarele de la Cireșu, rotunde sau ovale, cu diametrul în jur de 5 m, aveau o adâncitură în centru și la bază o vatră cu straturi succesive de lutuială. Câteva dintre ele aveai de jur-împrejur un șir de cărămizi de unde porneau spre camera centrală mai multe sănțuleșe aranjate în evantai. Camera centrală era înconjurată de cărămizi distanțate între ele și în interior pătrundea o conductă de lut ars.
Un astfel de cuptor este atestat doar în lumea dacică, părând a fi o creație originală a acestora. Părerea noastră este că ea ducea la un randament superior al instalației. Lutuirile succesive care acoperă vatra demonstrează faptul că aceste cuptoare au fost folosite pentru mai multe operațiuni succesive de prăjire.
Cu părere de rău, nu sunt suficiente dovez arheologice despre cuptoarele în care se topeu minereurile de metale prețioase. Cu siguranță însă acestea au existat, un argument suficient fiind cantitatea mare de aur și argint capturată de romani în Dacia, iar picurii de bronz și zgurile cu conținut de aramă ne demonstrează că bronzul se prelucra în numeroase așezări dacice.
Despre cuptoarele de redus minereuri de fier din Dacia se știe că erau de două tipuri. Primul tip fiind și cel mai răspândit în afara arcului carpatic, în zonele e câmpie sau de podiș. Cuptoarele de acest tip au o parte inferioară adâncită în pământ iar cea superioară este ridicată din pământ care în urma arderii a căpătat o duritate mare. Aveau o formă tronconică, înălțimea de până la 1 m iar diametrul de maxim 70 cm. Aerul era introdus în cuptor cu ajutorul foalelor ce se continuau cu tuburi de lut ars, plasate la jumătatea înălțimii cuptorului.
Cel de-al doile tip de cuptor, era săpat în panta dealului, pereții fiind din pământ cruțat. Înălțimea lor, până la suprafața solului era de pâna la 100 cm iar diametrul era mai mare decât la primul tip ajungând la 90 de cm.
La ambele tipuri de cuptoare erau utilizate minereuri recoltate sau extrase din imediata apropiere. Operația de reducere se desfășura la temperaturi ce depășesc 1000o C și se realizau prin arderea mangalului. Acesta rezulta din distilarea uscată a lemnului obținându-se în gropi ce erau acoperite la partea superioară, pentru a tempera arderea. Cu părere de rău aceste gropi nu sunt semnalate cu claritate de arheologii români. Acest lucru este explicabil deoarece nu se știa care le este rostul până la descoperirea lor în așezări din Cehoslovacia, Polonia sau Germania, simpla prezență pe fundul lor a prafului de cărbune fiind insuficientă.
Odată inițiată arderea la partea de jos a cuptorului ea era întreținută și amplificată cu ajutorul foalelor. Tuburile de suflat din Dacia au o formă cilindrică, o lungime de 10-12 cm și o grosime de aproximativ 4-5 cm. Ca formă și dimensiune nu se deosebesc de cele din Europa centrală, totuși acolo alături de acestea sunt semnalate și duze de formă rectangulată, acestea având analogii în lumea romană.
Aceași poziție oblică a tuburilor față de peretele cuptorului o au și cuptoarele din alte părți ale Europei, fapt ce duce la dezvoltarea temperaturii maxime la bază și diminuarea ei spre partea superioară.
În urma analizelor metalografice efectuate asupra unei lupe de fier de la Tâmpu s-a concluzionat că conținutul de fier era în jur de 99 %. Această puritate datorându-se temperaturii din cuptor ce nu permitea topirea fierului și cuprinderea în acesta a carbonului care i-ar fi dat o duritate mai mare. Aceste neajuns era înlăturat de către meșterii daciprin operațiuni de carburare executate la cald cu ajutorul forjelor. Există părerea că un anumit tip de cuptor cu tira natural din alte părți ale Europei oferea posibiltatea carburării lupei înainte de a o scoate din cuptor. În caz că totuși se obținea în cuptor o lupă de oțel, acesta nu se datora tipului de cuptor ci caracteristicile minereului. Aici ne referim la minereurile din Noricum, foarte bogate în magneziu, lipsite de arsenic și de sulf.
La cuptoarele din primul tip lupa era scoasă prin dărâmarea peretului sau a unei părți din acesta, pentru reluarea operațiunii construindu-se un alt cuptor. În schimb cuptoarele din cel de-al doilea tip descoperite la Doboșeni și Herculian prezentau o inovație importantă, și anume ele aveau o ușă formată dintr-un semidisc de lut care se găsea la partea inferioară a cuptorului. Aceasta permitea ca la sfârșitul procesului de reducere ușasă fie înlătrată și scoasă lupa. Credem că dacii au cunoscut un tip de cuptor asemănător răspândit în Boemia și Moravia. Acolo pentru construirea unui număr mai mare de instalații se săpa o groapă și în pereții ei se excavau cuptoarele. Probabil, dacii s-au inspirat din mediul celtic și cel germanic aducând cuptoarelor semidiscul de lut, fapt cel făcea net superior celorlalte.
La finalul prezentării cuptoarelor de redus specificăm că dacii foloseau instalații asemănătoare celor romane, celtice sau germanice, cu un randament apropiat și obținând produse cu proprietăți superioare.
În ceea ce privește atelierele de bijuterii, unele determinate clar, altele doar bănuite, acestea sunt răspândite pe întreg spațiul daco getic, fiind totuși mai numeroase în Transilvania. Majoritatea descoperirilor vorbesc despre existența unor meșteri ce se ocupau cu prelucrarea metalelor neferoase și mai puțin despre atelierele propriu- zise, stabile, numărul lor fiind mai mic iar localizarea lor fiind cu precădere în așezările mari. Meșterii ambulanți, în schimb, erau foarte mulți, materia primă și uneltele pe care le făceau fiind descoperite în numeroase locuri. Spre a fi mai ușor transportată, materia primă necesară confecționării pieselor de podoabă era turnată în bare de diverse dimensiuni, de regula paralelipipedice. Chiar și atunci când materia primă se obținea din retopirea unor piese se prefera turnarea în forme de bare-baghete. Trebuie să constatăm că deși unele piese dacice de argint ar putea fi confecționate din metal provenit din afara Daciei, ponderea o constituie resursele interne.
În ceea ce privește confecționarea propriu-zisă în ateliere a diverselor podoabe, monede, vase sau alte obiecte de aur, argint sau bronz amintim că dotările dispuse de meșterii daci, deși nu foarte numeroase, erau de calitate superioară, conparabile cu cele ale meșterilor din Grecia, Imperiului Roman sau din lumea celtică.
În continuare ne vom opri puțin asupra transformării fierului în bare.Astfel, odată ce lupa era extrasă din cuptor, ea era înmânată fierarilor daci. La început ea avea forma unui cașcaval, cu partea inferioară, convexă iar cea superioară concavă. Zona în care se unea cu tubul ce introducea aerul în cuptor era plină de impurități pe care le andrena curentul de aer. Aici dacii practicau o tăietură, eliminând partea cu impurtăți, după care lupa era din nou încălzită și prin bateri reptate cu barosul pe nicovală dacii o transformau în lingou. Datorită acestei operațiuni impuritățile conținute de lupă erau în mare parte eliminate, conferindu-i metalului o formă mai ușor de manipulat și de transportat.
Aceste lingouri erau modelate în formă a doua trunchiuri de piramidă, având patru laturi. Greutatea lor, ceva mai mică decât a lupelor de notă faptul că fiecare lingou este rezultatul prelucrării prin martelare a unei singure lupe de fier.
Obiceiul de a transforma lupele în lingouri nu este specific dacilor, specific fiind doar forma și dimensiunile acestora, care erau mult mai mari decât în alte părți.
Pe teritoriul Europei lingourile aveau o arie de răspândire foarte mare, ele se întâlneau, fie izolat fie în depozite, uneori erau asociate și cu alte obiecte de fier.
O altă formă în care fierul semifabricat circula în Europa apuseană e aceea ce se aseamănă cu niște spade neterminate. Termenul de ,, taleae fereae” este denumirea sub care sunt cunoscute, el fiind extras dintr-un pasaj alb al relatărilor lui Caesar din timpul războaielor cu galii. Inițial s-a crezut că aceste bare, descoperite în număr foarte mare își au originea celtică. De asemenea, se credea că aceste bare erau folosite în comerț, jucând rolul unor monede. Însă această teorie este negată de Paul Wierschaufen care susține că nu se poate vorbi nici de un etalon de bază celtic, nici de funcția de monede a barelor, acesta fiind după părerea sa niște născociri. Asemenea bare au fost descoperite și pe teritoriul țării noastre în comuna Negri din Moldova în numar de 315 bucăți. Credem că ele reprezintă atât la Negri cât și oriunde în altă parte a Europei un produs semifinit și o materie primă destinată atelierelor metalurgice.
Subliniem încă o dată ralierea dacilor la obiceiul general răspândit din Orient până la Atlantic de transformare a lupelor, operație făcută pentru a purifica metalul și ai da o formă mai potrivită la transport. Totuși modul prin care a facut-o este unul deosebit, lingourile dacilor având atât formă cat și dimensiuni deosebite. Aceste lucru nu îi face pe daci mai superiori, cert este lucrul că lingourile lor sunt mai mari, iar fierul conținut în ele este de o puritate excepțională.
Ulterior lingourile erau decupate în ateliere specializate, în bucăți de mărimi diferite, care erau prelucrate prin forjare într-o gamă largă de arme, unelte, obiecte de întrebuințare zilnică, materiale de construcție.
În ceea ce privește uneltele remarcăm că unele din acestea, cum ar fi apărătoarele de la gura foalelor și desfundătoarele uriașe, nu sunt întâlnite decât în lumea dacică. Posibil deci ca ele să reprezinte o creație originală a dacilor. De asemene se poate afirma că în capitala regilor daci au funcționat cele mai mari ateliere de forjă cunoscute până acum în zona sud-este europeană a epocii Latene, asta judecând după cantitatea uneltelor de făurărie a produselor finite și a diversităților.
Subliniem că dacii, la fel ca și celelalte popoare ale antichității prelucrau fierul exclusiv prin martelare. Cunoștințele lor în acest domeniu sunt excepționale, tratamentele termice ducând la obținerea unor oțeluri cu o duritate extraordinară. Acest lucru este fără îndoială rodul unor multiple experienșe și a numeroaselor încercări ce au adus succese remarcabile. S-a dovedit, datorită analizelor metalografice făcute asupra uneltelor dacice că duritatea mare a uneltelor pe anumite porțiuni se datorează în mod special tratărilor prin călire. Anume acest lucru îi situează pe faurii daci mai presus decât pe cei cellți care nu reușeau asemenea performanțe, fiind nevoiți să recurgă la sudarea a două bucăți de metal cu caracteristici deosebite pentru a obține duritatea dorită.
Închiem cu reafirmarea ideei că tehnicile dacice de extracție a metalelor neferoase și a fierului și de prelucrare a acestora se înscriu armonios în civilizațiile europene și orientale ale antichității, că aceste cunoștințe nu aparțin în exclusivitate unui sau unor anumite popoare, ele fiind adoptate, atunci când societățile respective ajunseseră la un anumit nivel de maturitate pentru a se bucura de avantajele lor. Anumite dezvoltări ale tehnicilor și procedeelor transpuse în lucrare s-au făcut mereu, ele marcând drumul unui progres continuu la care au participat cu contribuții originale și dacii.
Considerații finale
Istoria are un rol foarte important in dezvoltarea unui popor, deoarece ea constituie premiza principala care accelereaza progresul economic. Baza vietii unei societatii este regasita in paginile istoriei. Ea da dovada de o experienta nemaipomenita si de dezvoltarea multilaterala a stramosilor.
Se spune ca fara trecut nu poate exista nici viitor, deci trebuie sa acordam atentie acelui testament scris care s-a format de-a lungul anilor si pe care noi il continuam. Dezvoltarea este un ansamblu de actiuni care conditioneaza aparitia unor conditii mai favorabile existentei umane. Nu poti face un pas inainte atunci cind pasii anteriori se transforma in vid, deoarece asta inseamna ca toate succesele si performantele obtinute anterior pur si simplu inceteaza sa mai existe.
Istoria este o carte a vietii, a intelepciunii pe care daca o recitim ne imbogatim bagajul intelectual cu o experienta deosebita. Nu trebuie sa ignoram trecutul, deoarece el ne deschide ochii pentru a lumina drumul spre viitor.
Societatea umană a cunoscut multe schimbări de-a lungul timpului. Civilizațiile s-au format, au înflorit, au dorit mai mult, au luptat, au decăzut. Acest proces de naștere-moarte a civilizațiilor stă sub semnul istoriei, cuprinzând evenimente ce au dus la întâmplări fericite sau nefaste.
Ca o primă premisă, istoria înseamnă cunoaștere. Dintr-un eveniment major sau mai puțin petrecut acum câteva sute de ani omul modern poate învăța – căci se presupune că din greșeli învață. Astfel, cunoscând istoria pot fi evitate anumite evenimente similare din prezent sau o gestionare mai bună a unor conflicte care au avut exemple și în trecut.
Pe de altă parte, istoria ne învață să ne cunoaștem natura noastră umană. Cunoscând personalități istorice și acțiunile acestora din trecut, ajungem să ne explorăm propriile adâncimi ale conștiinței, depistând aceleași ambiții, defecte, calități și gânduri. Datorită acestor comparații cu omenirea de ieri și omenirea de azi, putem influiența anumite lucruri astfel încât să aducem pace și să facem doar bine pentru noi și lumea înconjurătoare.
În aceste condiții și privind expres tema tratată în paginile anterioare dorim să relatăm cele mai importante referințe din perioada clasică a geto – dacilor în ceea ce privește metalurgia.
Astfel, în secolele I a.Chr. – I p.Chr. la scara intregii Dacii, se constata o dezvoltare deosebita a metalurgiei fierului, sesizabila in numarul mare de ateliere si in cantitatea impresionanta de obiecte de fier. Este sufucient sa amintim faptul ca din punct de vedere cantitativ, fierul descoperit numai in capitala Sarmizagetusa Regia este mai mult decat tot metalul de acest fel din Europa Centrala si de Sud-Est luat la un loc. Faptul mentionat ilustreaza ca Sarmisegetusa Regia a constituit cel mai mare centru metalurgic din Europa „barbara”.
In Dacia, ca si in alte parti, reducerea minereurilor de fier se facea in apropierea locului de unde a fost extras. In extragerea si reducerea minereului de fier exceleaza zona capitalei statului dac si zona Transilvaniei estice, dar ele nu lipsesc si din alte parti locuite de daci. Pentru reducerea minereului se foloseau doua tipuri de cuptoare: monosarja si plurisarja, in care se obtinea fierul brut sub forma de lupe. Confectionarea produselor de fier se facea in ateliere (constructii de lemn simple, uneori cu baza de piatra) ce contineau vatra de forja si uneltele necesare mestesugului: nicovale, clesti, baroase si ciocane, dalti, pile, dornuri, punctatoare etc., majoritatea fiind specializate pe anumite operatiuni. Se adauga procedeele de prelucrare la cald a produselor, cu rezultate remarcabile. Toate produsele de fier dacice, cunoscute pana in prezent, au fost lucrate exclusiv prin martelare. Dupa ce fierul brut era incalzi tuniform, timp mai indelungat, pentru a atinge aceeasi temperatura in interior, cat si la suprafata, se batea cu ciocanul bucata de metal, se intindea, se cresta sau se suda pana la obtinerea formei dorite. Compozitia materialului descoperit in asezarile dacice este de buna calitate, omogena. Se cunosteau mai multe procedee de calire a produselor pentru a le spori duritatea si rezistenta, ajungandu-se la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea diferentiata a orificiilor tragatoarelor de sarma sau fortificarea prin acest procedeu doar a partii active (gura topoarelor, a teslelor sau a cutitelor de plug).
Desi destul de rara, plastica in fier este deosebit de reprezentativa. Exemplare sunt tintele de fier descoperite in Zona Sacra a Sarmisegetusei Regia, sau aplicele de fier descoperite la Piatra Rosie. De asemeni, multe din uneltele descoperite, precum si piese de armament (sica, falx), erau incrustate cu diferite motive decorative.
Trecând la prelucrarea metalelor neferoase, menționăm că contribuția cercetărilor arheologice este mai consistentă in ceea ce privește reconstituirea activităților metalurgice din ateliere. Urmele de prelucrare a bronzului, aramei, aurului, etc. sunt prezente in numeroase cetăți și așezări dacice. În unele cazuri au fost descoperite și edificiile propriu-zise în care și-au desfășurat activitatea meșterii daco-geti. Inventarele acestor ateliere permit sesizarea – în linii generale – a tehnologiei de obtinere a aliajelor de metale neferoase, precum și a etapelor de fabricare a produselor din acestea.
Pe baza acelorași informații de natură arheologică pot fi avansate o serie de ipoteze in legătură cu caracterul producției atelierelor daco-getice. Astfel așa cum s-a constatat, atelierele metalurgice au avut un caracter mixt, prelucrându-se atât fierul , cat și metalele prețioase.
Caracterul atelierelor din Dacia evidențiază existența a două categorii de meșteri. Este vorba, pe de o parte, de orfevrieri, care s-au bucurat probabil de o pozitie socială mai ridicată, produsele lor fiind destinate in mare măsură aristocrației daco-getice. Pe de altă parte, meșterii ce prelucrau exclusiv fierul, productia lor fiind solicitată de un număr mai mare de “consumatori”, constituiti de marea majoritate a membrilor comunitătilor daco-getice.
Alături de aceștia, in Dacia au activat probabil și meșteri romani veniți din Imperiu, după cum par să sugereze unele piese în curs de prelucrare și mai ales ștantele monetare cu ajutorul cărora erau confectionati denari republicani romani. Meșterii orfevrieri au cunoscut o mobilitate mai mare, fiind nevoiti să se deplaseze în căutarea unor persoane dispuse să comande produsele realizate de ei.
Cunoștințele tehnologice și uneltele erau transmise de la o generatie la alta in cadrul aceluiași grup de meșteri. Argumentele acestei ipoteze sunt constituite de o serie de unelte databile in secolele anterioare și care au fost descoperite in contexte mai târzii. precum și de unele procedee tehnologice atestate o perioadă mai indelungată de timp.
Uneltele destinate prelucrării metalelor neferoase, datorită functionalitălii lor, au cunoscut, cu mici exceptii , perioade largi de utilizare și de aceea nu pot fi incadrate in intervale de timp mai restrânse. De asemenea, ele au fost specifice unor zone intinse. Repertoriul uneltelor de orfevrarie din Dacia Preromana a fost completat cu piesele de bronz, aur, argint, cupru descoperite in ateliere sau izolat in diferite cetati si asezari in care au activat mesterii daci-geti.
Produsele din metale si mai ales podoabele si piesele vestimentare ilustreaza existenta mai multor etape in evolutia lor. De asemenea, ele permit sesizarea unor influente straine care s-au manifestat in unele zone ale Daciei si care s-au adaugat elementelor locale. Etapele de evolutie a acestor produselor din Dacia sunt sincrone cu unele subfaze cronologice definite pentru zona Europei Centrale. Ele corespund Latene-ului tarziu si asa-numitei perioade romane imperial timpurii.
Spre deosebire de alte zone europene situate in afara frontierelor romane, in Dacia s-au manifestat insă și o serie de aspecte specifice numai acestui spațiu. Este vorba în special de activitatea unor meșteri originari din Imperiul Roman care au realizat produse identice cu obiectele ajunse in Dacia pe calea schimburilor comerciale. Atelierele monetare in care erau emiși denari republicani romani constituie probabil exemplul cel mai elocvent.
Prezenta meșterilor străini documentează, pe de o parte cererea pe piața Daciei a unei cantităli mari de produse care nu putea fi acoperită numai prin comert. Pe de altă parte, câștigurile realizate prin vânzarea produselor metaele prelucrate erau suficient de mari pentru a-i atrage pe meșterii străini.
Metalurgia fierului și – in general – a metalelor neferoase constituie o trăsătură semnificativă a civilizaliei daco-getice. Ea completează imaginea general asupra activităților metalurgice desfășurate în perioada de apogeu a Daciei preromane.
Perioada de evervescenta a orfevrariei dacice poate fi plasata intre inceputul secolului I a.Chr. (90/80) si primele decenii ale secolului urmator (30/50). Putine sunt piesele (tipurile) care ar putea fi datate mai devreme sau mai tarziu. Din punct de vedere istoric, mai précis din perspective expansiunii romane in peninsula Balcanica, perioada corespunde, poate nu intamplator, intre momentul primelor campanii in bazinul Dunarii Inferioare si momentul instalarii ferme a legiunilor de-a lungul cursului inferior al Dunarii. Cu alte cuvinte, orfevraria dacica a fost fecunda atata timp cat puterea romana se afla inca departe de granitele Daciei.
Incheiem, deocamdata, aici cele ce ne-am propus sa spunem despre prelucrarea metalelor în epoca geto-dacică, convinsi ca multe altele au ramas pe afara si ca asupra multora se pot oferi pareri contrare.
Incheiem, pentru concluzii, cu ideile lui H. Daicoviciu de acum aproape trei decenii: civilizatia geto-dacica ''ne apare ca o civilizatie avansata de tip Latene tardiv, cao civilizatie originala. Spunand aceasta, nu dam termenului ''original'' un inteles ingust. Nu pretindem, si nimeni nu pretinde, ca dacii nu au invatat nimic de la alte popoare. Dimpotriva, au facut-o intotdeauna bucuros. Ei au luat de la greci si de la celti roataolarului, faurii de la Sarmizegetusa au batut pe nicovala cutitoaie dupa modelul celei fabricate de Herennius, olarii de la Popesti au imitat bolurile deliene, mesteriiconstructori din Muntii Orastiei au sorbit din izvorul fecund al arhitecturii elenistice…Dar aceste imprejurari incontestabile nu rapesc culturii materiale dacice caracterul ei original. Caci original in civilizatie nu inseamna a refuza cu incapatanare sa inveti dela altii, nu inseamna a face totul, a inventa totul singur. O civilizatie originala nu secreaza respingand elementele straine, ci transformandu-le, adaptandu-le, imbogatindu-le. E tocmai ceea ce au facut daco-getii. Populatie nepomenit de veche a cestui pamant,ei au stiut sa-i asimileze pe navalitori (sciti, celti), adoptand de la dansii elementeleavansate de cultura materiala. Ei au stiu sa invete de la vecini, in primul rand de la greci si de la traci. Dar ei au stiut mai cu seama sa topeasca impreuna elementelecivilizatiilor straine, sa le toarne in tipare noi, specifice numai lor, sa si le insuseasca. Nu e greu de gasit originea unor vase dacice in ceramica greceasca si totusi, de la prima privire, se vede ca aceste vase sunt dacice , nu grecesti. In tehnica de constructie, daciiau invatat multe de la greci, dar cetatile din Muntii Orastiei nu sunt grecesti, ci dacice. In Grecia au existat cetati mai puternice, mai frumoase, mai mari, dar nu asa, nu ca aledacilor; in felul sau, complexul din Muntii Orastiei e unic in lume.
Invatand, muncind, adoptand elemente straine in mod creator si creand ei insisi, au faurit daco-getii infloritoarea civilizatie oppidana care caracterizeaza perioada statului dac”.
Bibliografie
I. Tratate, monografii, cursuri universitare, articole și alte lucrări de Specialitate
ANDRONOVICI, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor românești începând cu Dacia precreștină, București, 2009.
IAROSLAVSCHI, Eugen, Tehnica la Daci, Cluj-Napoca, 1997
BUSUIOCEANU, Alexandru, Zamolxis, editura Dacica, 2009.
MINULESCU, Nicolae, Dacia – țara zeilor, editura Zamolxis, Cluj Napoca, 2009.
GRIDAN, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982
NICOLAESCU, Corina, Arta metalelor prețioase în România, Editura Meridiane, București, 1973
BURDA, Ștefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, București, 1979.
BERBELEAC, Ion , Zăcăminte de aur, București, editura Tehnică, 1985.
II. Surse Internet
http://www.vatra-daciei.ro
http://www.ipedia.ro
http://www.istoriiregasite.wordpress.com
http://www.culturasicivilizatiadacica.wordpress.com
http://www.sarmizegetusa.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tehnici de Prelucrare a Metalelor (ID: 163905)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.