Notiuni Introductive In Masurarea de Temperatura, Ph, Conductivitate, Rezistivitate Si Do

Cap.1. Introducere în LabView

LabVIEW este un limbaj grafic de programare care ne permite dezvoltarea aplicațiilor care utilizând o pictograme. Spre deosebire, limbajele de programare textuale, în cadrul cărora instrucțiunile sunt cele care determină execuția programului, LabVIEW-ul în locul acestora folosește, fluxul de date evidențiat printr-o prezentare grafică adecvată.

Pe de altă parte, în mod asemănător cu celelalte limbaje de programare, LabVIEW-ul conține biblioteci extinse de funcții și subrutine care pot fi utilizate în numeroase aplicații, precum achiziția, prelucrarea, analiza, prezentarea și stocarea datelor. Cu ajutorul unor echipamente de achiziție de semnale de la diverse tipuri de traductoare, LabVIEW-ul permite utilizarea performantă a calculatorului pentru măsurarea diverselor mărimi fizice, precum și controlul anumitor procese.

În cele ce urmeazâ vom lucra cu LabVIEW 2014 care ne ajută la simplificarea lucrurilor atăt la nivelul creării unui nou fishier cat și pentru folosirea softului. Aplicațiile pot fi transferate atât pe circuite FPGA cât și PDA-uri care rulează unul din sistemele de operare Palm OS sau Microsoft Pocket PC 2002.

Numele provine din faptul că National Instruments, corporația care a introdus programele LabVIEW, a denumit generic aplicațiile Instrumente Virtuale, prescurtat VI (din limba engleză Virtual Instruments).

Un VI în LabVIEW este constituit cu ajutorul următoarelor trei componente:

• Panoul frontal, servește cu utilizatorul o interfață;

• Diagrama bloc, conține sub formă grafică codurile de sursă care realizează funcționarea VI- ului;

• Pictograma (icon) și panoul conector, prin intermediul cărora este identificat VI-ul și se asigură posibilitatea ierahizării, adică a interconectării în cadrul altui VI, constituind un subVI (asemănător cu o subrutină).

LabVIEW dispune de numeroase instrumente care asigură o configurare ușoară a unui anumit tip de VI. De asemenea see utilizează sute de exemple de VI-uri corespunzătoare unor variate domeni de aplicații. Utilizatorul poate folosi ca atare se poate încorpora în VI cu o mare complexitate. Le poate modific pentru a le adapta particularităților aplicației.

Utilizarea completă și eficientă a multiplerol resureselor și facilitățiilor pe care le oferă necesită o studiere mai atentă. Se poate accesa direct din meniul HELP, dintre acestea, pentru început ne interesează doar: LabVIEW TUTORIAL și LabVIEW User Manual.

Deschiderea unei aplicații in LabVIEW.

Accesănd din lista de programe LabVIEW, apare pe ecranul monitorului caseta de dialog introductiv din fig.1.1. după care apasand pe butonul ”Create Project” fig.1.2. În My Computer se crează folderul ”Project Explorer” fig.1.3.

Fig1.1. Caseta introductivă de de lansarea programului LabVIEW 2014.

Fig. 1.2. Panoul crearea unui proiect nou.

Fig. 1.3. Fereastra ” Project Explorer”.

Accesăm pe butonul File selectăm New VI fig.1.4. se deschid ferestrele de lucru Panoul frontal și Diagrama bloc fig.1.5. care ne permite dezvoltarea unui nou aplicații.

Fig.1.4. Crearea unui nou VI.

Fig. 1.5. Fereastra ”Panoul frontal” și ”Blocul de diagrama”.

În cazul în care vrem să deschidem un VI realizat anterior se apasă pe butonul ”Open Existing” se caută fisierul în care afost salvat VI-ul anterior.

Panoul frontal

În figura urmatoare se poate vedea fereatra care afișează Panoul frontal al unui VI care, așa cum se va arăta ulterior va conține componentele folosite către utilizator.

După cum se vede se poate observa de figura 1.6 structuta ferestrei panoului frontal cuprinde următoarele componente:

Bara de nume, aflată la partea superioară, este destinată să afișeze numele atribuit VI-ului, de obicei la salvarea acestuia. Inițial programul din start se denumește Untitled 1.

Bara cu meniurile principale, se găsește sub bara de nume și conține meniurile principale ale panoului frontal, cu denumiri în mare parte similare cu celelalte programare utilizate;

Fig.1.6. Panoul Frontal al unui VI.

Bara de comenzi, conține butoanele de comandă a execuției programului VI-ului și de aranjare a obiectelor din panoul frontal;

Spațiul de lucru, se află sub bara de comenzi, ocupă cea mai mare parte a panoului frontal întrucât în acest cadru vor fi plasate obiectele de lucru ale VI-ului;

Barele cu cursoare, dispuse în partea de jos, respectiv în partea dreaptă a spațiului de lucru, servesc pentru navigarea în fereastra noastră.

Pe spațiul de lucru al Panoului Frontal se poate depune dispozitive de control/controale dispozitive de afișare (Display-uri) etc, folosit ulterior de către utilizator.

Pe spațiul de lucru al panoului frontal se pot dispune dispozitive de control (controale) – de exemplu butoane, taste, cursoare etc – și dispozitive de afișare (indicatoare) de diverse tipuri – LED-uri, scale de instrumente de măsurat, display-uri grafice. Prin intermediul acestora se asigură interfața interactivă cu utilizatorul, controalele simulează intrările aplicate VI-ului și introduc date în diagrama bloc, iar indicatoarele simulează ieșirile VI-ului și afișează datele furnizate de către diagrama bloc rezultate din execuția programului aferent. Atât controalele cât și indicatoarele imită, de regulă, forma și modul de acționare corespunzătoare unor instrumente reale, diferența constând în aceea că ele sunt manipulate cu ajutorul mouse-ului sau a tastaturii.

Diagrama Bloc

Fereastra de lucru care afișează diagrama bloc corespunzătoare VI-ului, al cărui panou frontal a fost redat anterior, este reprezentată în fig.1.7.

Fig.1.7. Fereastra ”Diagrama Bloc”

În figura 1.6. și 1.7 au fost descrise separat panourile de lucru in LabVIEW ele la lansarea programului apar deodată, astfel panoul frontal este panoul principal iar diagrams bloc este cel secundar. Cu o singură apăsare de click se poate schimba panourile inte ele, astfel din secundar devine panoul primar și din panoul primar devine cel seecundar.

Pictograma (icon-ul) este o reprezentare grafică semnificativă a VI-ului, constând din imagine sa text, ori combinația ale ambelor. Fiecare VI se identifică astfel printr-o asemenea pictogramă de mici dimensiuni, care este afișată într-o casetă dispusă în colțul din dreapta sus în ferestrele panoului frontal și diagramei bloc. Această pictogramă servește și pentru reprezentarea sintetică ca subVI în diagrama bloc a altui VI. În același scop, al utilizării ca subVI, servește și panoul conector, care conține un set de terminale prin care se definesc intrările și ieșirile care se interconectează, de regulă câte un terminal pentru fiecare control și indicator aflat pe panoul frontal.

Paletele

LabVIEW dispune de 3 palete grafice care servesc la crearea și operarea cu VI-uri. Afișarea paletelor se face din meniu Windows, care conține opșiuni de afișare cu denumirile lor.

Paleta Tools (Unelte) este reprezentată în fig.1.8. și este comună ambelor ferestre. Semnificația subpaletelor reprezentate pe fig.1.8. este următoarea:

Fig. 1.8. Paleta de unelte (Tools)

operare, utilizată în panou mai ales pentru a modifica valorile unor controale;

selectare (poziționare, dimensionare), utilizată atât în panou căt și în diagram.

editare a textelor (în panou și în diagramă);

conectare, utilizată în special în diagramă;

afișare a meniurilor proprii;

deplasare a imaginii într-o fereastră (scroll)

inserarea de puncte de oprire a rulării (breakpoint);

in serarea de puncte de probă;

selectarea de culori;

colorare.

După cum rezultă din prezentarea de mai sus, uneltele permit executarea de ii necesare pentru crearea, modificarea și corectarea VI-urilor. Este de observat că în momentul în care se execută click pe una dintre unelte pointerul mouse-ului ia forma acesteia.

Paleta Controls (Controale) se poate afișa numai atât timp cât este deschisă fereastra panoului frontal (este aferentă numai acesteia). În fig.1.9. este reprezentată această paletă într-o formă puțin diferită de aceea sub care apare pe ecran, în sensul că liniile cu butoane sunt distanțate pentru a li se putea tipări titlurile în limba engleză.

Fig.1.9. Paleta de conroale (Controls)

După cum se poate vedea, această paletă conține un număr de 15 butoane principale, care de fapt reprezintă subpalete în cadrul cărora se asigură accesul la obiectele din categoria respectivă, ce pot fi de două feluri: controale și indicatoar. Subpaletele se accesează executând click lui pe butonul dorit pe butonul corespunzător categoriei dorite și la partea superioară a paletei aparepointerul mouse-lui.

Paleta Controls poate fi accesată și executând click cu tasta dreapta a mouse-ului pe suprafața de lucru a panoului. În acest caz subpaletele se deschid prin poziționarea pointeru pe butonul dorit.

Fig.1.10. Subpaleta Boolean Fig.1.11. Subpaleta Numeric

La partea de sus, sub denumirea paletei, se află 3 butoane care servesc pentru naviggarea încadrul paletei.

Pentru a exemplifica modul în care se prezintă o subpaletă atunci cănd este accesată, în figura următoare sunt redate elementele de control și identificatoarele pentru valori scalare conținuteîn subpaletele Boolean și Numeric.

Pe fig 1.10. și fig 1.11. se pot observa obiectele de tip control, respectiv de tip indicator, care sunt utilizate pentru crearea de noi VI- uri, sau pentru modificarea unora existente. Fiecare subpaletă conține astfel de elemente adecate categoriei pe care o reprezintă. Unele subpalete au în partea dreapta sus butoane sub formă de vârf de săgeată prin intermediul cărora se pot deschide, la rândul lor, alte subpalete secundare din care se pot alege alte tipuri de controale și indicatoare. Obiectele necesare se selectează din subpalete cu ajutorul mouse-lui și se trag în spațiul de lucru cu tasta stângă apăsată până în poziția dorită.

Paleta Functions (Funcții) se poate afișa numai atât timp cât este deschisă fereastra diagramei bloc (este aferentă numai acesteia). În fig.1.12. este reprezentată această paletă într-o formă puțin diferită de aceea sub care apare pe ecran, în sensul că liniile cu butoane sunt distanțate pentru a li se putea tipări titlurile în limba engleză.

Fig.1.12 Paleta de fucții (Functions)

După cum se poate vedea, această paletă conține un număr de 23 de butoane, care de fapt reprezintă subpalete în cadrul cărora se asigură accesul la funcțiile și aplicațiile din categoria respectivă și 3 butoane de navigație. Subpaletele se accesează executând click pe butonul corespunzător categoriei dorite, și la partea superioară a paletei, apare numele subpaletei deasupra căreia s-a aflat pointerul mouse-lui.

Paleta Functions poate fi accesată și executând click cu tasta dreaptă a mouse-ului pe suprafața de lucru a panoului. În acest caz subpaletele se deschid prin poziționarea pointerului pe butonul dorit.

Fig.1.13. Subpaleta Numeric Constant Fig.1.14. Subpaleta Boolean

Pentru a exemplifica modul în care se prezintă o subpaletă atunci când este accesată, în fig.1.13 și fig.1.14 sunt redate funcțiile pentru valori scalare conținute în subpaletele Numeric Constant și Boolean.

Pe fig.1.13 și fig.1.1.4 se pot observa funcțiile numerice, respectiv cele booleene, care sunt utilizate pentru crearea de noi VI-uri, sau pentru modificarea unora existente. Fiecare subpaletă conține asemenea elemente adecvate unei game largi de funcții și aplicații, de la operații aritmetice simple până la deschiderea/închiderea de fișiere, organizarea coloanelor etc. Unele subpalete au în partea dreaptă sus butoane sub formă de vârf de săgeată, prin intermediul cărora se pot deschide, la răndul lor subpalete secundare din care se pot alege alte funcții și aplicații. Funcțiile necesare se selectează din subpalete cu ajutorul mouse-lui și se trag in spațiul de lucru al diagramei cu tasta stănga apăsată pănă în poziția dorită (la fel ca în cazul controalelor).

Cap.2. Noțiuni introductive în măsurarea de Temperatură, pH, Conductivitate, Rezistivitate și DO.

2.1. Introducere în pH

pH (HYDROGEN PRODUCE), noțiunea a fost introdusă de către omul de stiință danez S.P.L. Sorensen, în anul 1909, se folosește de a exprima concentrații mici de ioni de hidrogen și a fost definiți ca logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentrației ionilor de hidrogen.

Majoritatea reacțiilor chimice și biologice sunt însă guvernate de activitatea ionior de hidrogen pH-ului s-a modificat:

(2.1.)

Definiția este în stransă legatură cu definiția operațională a pH-ului, exprimă în mod curent prin folosirea unui electrod normal de hidrogen și a soluțiilor tampon standardizate, conform recomandarilor IUPAC.

2.1.1. Legarea electrodului

pH-ul este măsurat cu ajutorul cu un electrod de lucru (indicator) si un electrod de referință , sau un electrod combinat ce poate îndeplini ambele funcții.

Cănd cei doi electrozi sunt introduși în soluție se formează o mică celulă galvanică, potențialul este dependent de ambii electrozi.

Condiția ideale de masură este îndeplinit atunci cănd numai potentialul electrodului de lucru variază la modificarea pH-ului, in timp ce potențialul electrodului de referință rămăne nemodificat (constant).

Diferențialul de potențial masurat poate fi exprimat cu ajutorul ecuației lui Nernst:

E = E ind – E ref = E' T + R • T/F • ln a H+ (2.2.)

Unde:

E = potențialul măsurat (mV)

E ind = potențialul electrodului indicator (mV)

E ref = potențialul electrodului de referință (mV)

E' T = constanta dependentă de temperatură (mV)

R = constanta universală a gazelor (8.3144 J/K)

T = temperatură absolută (K)

F = constanta lui Faraday (96485 C)

Dacă folosim logaritmul zecimal formula devine:

E = E' T + 2.303 • R • T/F • log a H+ (2.3.)

Introducănd definiția pH-ului care este exprimat în funcție de temperatură:

(2.4.)

Unde:

R' = constanta = 0.1984 mV/K

S = sensibilitatea, un factor de corecție ce ia în considerare faptul că răspunsul electrodului poate fi diferit de valoarea teoretică.

pH° = valoarea pH-ului pentru care potențialul măsurat este zero.

În figura 2.1. se gasește dependența pH-ului față de temperatură.

Fig. 2.1. Relația mV/pH la două temperaturi diferit

2.1.2. Constructia electrodului

În figura 2.2.  se prezintă electrodul de sticlă tipic și un electrod de referintă de calomel.

Fig. 2.2. Schema construcției clasice pentru electrozi.

Structura membranei de sticlă a electrodului de sticlă este sensibil la variațiile pH, căt și compoziția soluției tampon interne au influența asupra potențialului dezvoltat.

Răspunsul electrodului constă în diferența de potențial dintre suprafața interioară și cea exterioară a membranei de sticlă, acest tensiune este proporțională cu diferența de pH dintre soluția internă și cea a probei de măsurat. Potențialul electrodului este determinat de schimbul de ioni de H+ între membrană de sticlă și proba, schimb ce este dependent de concentrațiia ionilor de H+ din cele două soluții. Dacă structura membranei de sticla nu este uniform se poate dezvolta un potențial asimetric chiar dacă pH-ul este același la ambele suprafețe.

Electrodul de referință poate sa fie: un electrod argint/clorură de argint -Ag/AgCl reversibil în raport cu Cl-, format din Ag aflat în contact cu sarea sa greu solubilă AgCl și imersat în soluție saturată de KCl. Joncțiunea lichidă, contactul cu soluția de măsurat, este realizată prin materialul ceramic poros. Deoarece expunerea prelungită la lumina intensă poate deteriora electrodul prin reducerea AgCl la Ag, acesta se introduce într-o mantă de sticlă roșie. Activitatea ionilor de argint intr-o soluție saturată de AgCl este dictată de solubilitatea acestui compus ce poate fi caracterizată cantitativ prin constanța produsului de solubilitate. Potențialul electrodului este determinat de produsul de solubilitate al clorurii de argint si concentrația soluției de KCl și din acestă cauză este constant.

Un electrod de referintă similar este electrodul de mercur/clorura mercuroasa (calomel), un astfel de electrod nu este potrivit atunci cand are loc variața de temperatură sau la temperaturi care depășesc 60° C.

Potențialul electrodului de referință trebuie sa fie constant, indiferent de soluția in care este imersat. Situație ideală apare dacă transportul prin porii materialului ceramic implică numai ionii K+ si Cl- și dacă aceștia au aceeași mobilitate. Acesta este cazul majoritații probelor, în domeniul de pH 1-13 si dacă se folosește o punte de sare ce contine KCl 3M. în cazul în care nu se indeplinește acesta situație optimă se crează așa numitul potențial de joncțiune lichidă.

În tabelul 1 se poate găsi diferența de potențial de joncțiune pentru diferite probe, obținute cu o punte de sare ce conține soluție saturată de KCl. Este evident dependența potențialului de joncțiune de compoziția probei și, în special, de pH.

Tabelul 2.1. Potențialul de joncțiune lichidă în diferite probe.

În tabelul de mai jos sunt date conductivitațiile echivalente, la diluție infinită, a unor soluții uzuale folosite în puntea de sare. Conductivitațiile egale ale anionilor și cationilor, folosite ca masură a mobilitații lor, rezultă la cele mai scăzute potențiale de joncțiune.

Tabelul 2.2. Conductivitațile echivalente ale unor ioni la diluție infinită (S • cm2/equivalent) la 25°C

2.3. pH-metrul

Un pH-metru măsoară diferența de potențial între doi electrozi (în mV) și apoi convertește în unitați de pH.

Pentru a obține o măsurare corectă, semnalul de intrare al amplificatorului și circuitul convertorului trebuie să îndeplinească anumite cerințe. În figura de mai jos se găsește un pH metru simplu.

Fig. 2.3. Schema simplificată a unui pH-metru.

Diferența de potențial între electrodul de referință și electrodul de sticlă este amplificat cu ajutorul unui amplificator de mV, înainte de a se converti cu ajutorul unui convertor A/D care transmite semnalul unui microprocesor ce calculeaza rezultatul.

Un electrod tipic de sticlă are o rezistență internă de ordinul 108Ohmi, amplificatorul trebuie să aibă o rezistență de intrare, Ri, mult mai mare (1012Ohm). Din același motiv este foarte important ca amplificatorul să nu trimită nici un fel de curent prin electrodul de sticlă deoarece s-ar înregistra un potențial eronat și chiar s-ar putea strica electrodul. Așa numitul curent terminal sau curent de polarizare, Iterm, ar trebui să fie sub 10-12A.

Cănd Ri>>Rg, Iterm= 10-12A si Rg= 108Ohm, eroarea introdusă poate fi calculată, conform legii lui Ohm:

Veroare= 10-12A · 108Ohm= 10-4V= 0.1mV (2.5.)

Pentu un reultat căt mai corect și convingator amplificatorul și circuitele trebuie să aibă un coeficient termic cătmai mic, influența variațiilor de temperatură trebuie să fie sub control. Afișajul este numeric dar încă se poate găsi pe piață pH+metre cu ac indicator aceste aparate se numesc analog si digital. De asemenea, circuit analog sau digital de control/conversie.

În pH metre analogice stabilirea valori de zero pH și sensibilitatea se ajustează cu ajutorul unor rezistențe ajustabile, amplificarea semnalului este efectuat manual, iar semnalul este apoi trecut printr-un convertor A/D. Semnalul astfel la ieșire este digital și este afișat în forma numerică.

În pH-metrul digital amplificatorul lucreară in aceleași condiții și este direct conectat la un A/D, semnalul de ieșire din convertor este manipulat cu ajutorul unui circuit digital și apoi este afișată valoarea calculată a pH-ului.

De obicei pentru sistemele cu microprocesor vor fii furnizate soft+uri de recunoaștere automată a soluțiilor de tampon de calibrare și chiar de control automat al stabilității semnalului electrodului.

Pentru a se controla interferențele trebuie verificate urmatoarele:

O împamantare adecvata a pH-metrului poate reduce problemele legate de zgomotul pe semnal

Daca pH-metrul face parte dintr-un sistem de masură mai complex atunci toate instrumentele trebuie conectate în acelasi punct.

Daca priza de la care se alimenteaza pH-metrul nu are împamatare adecvată atunci trebuie să se realizeze o legare la pamănt separată pentru acesta.

Cablurile electrodului nu trebuie sa fie paralele cu liniile de camp deoarece s-ar putea produce zgomot pe semnal

Daca exista contact electric între soluția de măsură și masa (de exemplu prin tuburi sau agitatoare), circuitul pH-metrului trebuie să fie izolat fată de masă, iar conectarea la alte instrumente (de exemplu aparate de înregistrare sau imprimante) trebuie realizată cu multă grija (este necesară o izolare galvanică). În caz contrar există riscul de a trece curent prin electrodul de referintă și astfel se pot cauza avarii ireparabile.

2.2. Conductivitatea și Rezistivitatea

Solutii de electroliti. Din punct de vedere al comportarii substantei dizolvate, solutiile se pot clasifica in solutii de neelectroliti si solutii de electroliti. In solutie, neelectrolitii se gasesc sub forma de molecule sau asociatii de molecule.

Electrolitii sau conductorii de ordinul II sunt substante care in stare topita sau prin dizolvare intr-un solvent polar conduc curentul electric cu transport de materie, deoarece se desfac in particule cu sarcini electrice pozitive sau negative, numite ioni. Procesul de desfacere sub forma de ioni mobili a electrolitilor poarta numele de disociere electrolitica si are loc anterior si independent de trecerea curentului electric.

Proprietatea unui electrolit de a conduce curentul electric se numeste conductibilitate electrica, iar marimea fizica asociata fenomenului se numeste conductivitate.

Tipuri de electroliti:

Reali

Potentiali

Electrolitii reali sau ionofori in stare solida cristalizeaza in retea ionica (de exemplu: NaCl, KCl) si deci, ionii preexista in reteaua cristalina. Legatura ionica din cristale poate fi stabilizata fie prin topirea substantei si astfel, rezulta o topitura ionica conductoare, fie prin dizolvarea intr-un solvent polar adecvat, cand ionii trec in solutie, ca urmare a interactiunii lor cu moleculele dipolare din solvent, prin formare de legaturi ion-dipol, rezultand ioni solvatati (hidratati, daca solventul este apa).

De exemplu:

(4.1)

            Electrolitii potentiali sau ionogeni, in stare solida cristalizeaza in retele moleculare. In nodurile retelei cristaline sunt moleculele polare, formate din atomi legati covalent. Ionii apar la dizolvarea electrolitului in apa sau in alt solvent polar, ca urmare a accentuarii polaritatii legaturii covalente si a ruperii ei, sub ac 959j98j tiunea moleculelor polare de solvent.

De exemplu: 

(4.2)

legatura covalenta polara

Electrolitii ionofori disociaza complet in ioni atunci cand sunt dizolvati in solventi polari. Cei ionogeni disociaza complet cand polaritatea legaturii covalente este mare si partial, cand polaritatea legaturii este mica.

Proprietatea solutiilor de electrolit de a conduce curentul electric poate fi caracterizata si evaluata cantitativ prin conductivitatea lor electrica.

Solutiile de electrolit sunt conductori ionici (de ordin II) si la fel ca in cazul  conductorilor de ordin I li se aplica legea lui Ohm :

E=R∙I (4.3)

unde, E – tensiunea exprimata in volti, [V];

          R – rezistenta exprimata in Ohm, [W];

          I – intensitatea curentului exprimata in amperi [A].

Rezistenta conductorilor de ordin I (conductori electronici sau metalici) este data de relatia:

(4.4)

unde, r – rezistivitatea sau rezistenta specifica, [W*cm] ;

          l – lungimea conductorului sau distanta dintre electrozi, [cm];

         S – sectiunea conductorului, [cm2].

Din relatia (4.4) se obtine :

(4.5)

Conductanta, G este marimea inversa rezistentei, R si se exprima in [W-1] sau Siemens [S].

(4.6)

Conductivitate, l este marimea inversa rezistivitatii, r si se exprima in [W-1cm-1] sau [Scm-1] si reprezinta conductanta unui cm3 de solutie de electrolit ce se gaseste intre electrozii inerti avand aceeasi suprafata de 1cm2 si aflati la distanta de 1cm.

(4.7)

Pentru a masura conductivitatea electrica a solutiilor de electrolit se folosesc celule de conductivitate. Masurarea se efecueaza montand celula de conductivitate la aparate numite conductometre. Conductometrul este legat de o celula de conductivitate, formata dintr-un vas de sticla, in interiorul caruia sunt montati in pozitie fixa doi electrozi din metal inert (Pt), avand suprafete egale.

Celulele de conductivitate sunt caracterizate de o marime numita constanta celulei, K.

(4.8)

unde, l – distanta dintre electrozi, [cm];

         S – suprafata electrozilor, [cm2].

Conductivitatea solutiilor de electroliti variaza cu concentratia , crescand odata cu cresterea concentratiei, atingand un maxim si apoi scazand cu cresterea in continuare a concentratiei.

Pozitia maximului depinde de natura electrolitului si de temperatura. Variatia este mai mare pentru electrolitii tari decat pentru cei slabi. In general, in solutii diluate, λ creste cu concentratia, deoarece creste numarul unitatilor conductoare, iar in solutii concentrate, λ scade cu concentratia, deoarece intervine procesul de asociere a ionilor de sarcini opuse in compusi neconductori.

BIBLIOGRAFIE

http://www.tankonyvtar.hu/hu/tartalom/tamop412A/2010-0017_44_informatika_2/ch01.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/LabVIEW

Bishop, R., Learning with Labview 6i, Prentice Hall, 2001.

Cottet, F., Ciobanu, O., Bazele programării în Labview, Editura Matrix Rom, București, 1998.

Hedeșiu H., Munteanu R. Jr., Introducere în programare grafică instrumentală, Ed.Mediamira, Cluj-N.,2003.

Johnson, G., Labview Power Programming, McGraw-Hill, NY, 1998.

Lupea I., Lupea, M., Limbajul C, teorie și aplicații, Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca, 1998.

Lupea I., Măsurători de vibrații și zgomote prin programare cu Labview, Casa Cărții de Stiință, Cluj-N., 2005

Cursuri de programare autori din Catedra Mecanică Programare

LabVIEW for Windows, User Manual, National Instruments.

LabVIEW Analysis VI Reference Manual, National Instruments.

LabVIEW for Windows, Measurements Manual, National Instruments.

Getting Starting with SCXI, National Instruments,1998,…,2008

Bogdan Mihai -Instrumentație virtuală cu LabVIEW, Note de curs

* * LabVIEW Basics I: Introduction Course Manual -Course Software Version 8.6, October 2008, Edition Part Number 320628T-01, National Instruments.

Douglas Stamps, Ph.D. -Learn LabVIEW 2012 Fast, A Primer for Automatic Data Acquisition.

R.G. Bates, Determination of pH, Wiley, New York, 1965.

Hans Bjarne Christensen, Arne Salomon and Gert Kokholm, International pH Scales and Certification of pH, Anal. Chem. vol. 63, no. 18, 885A – 891A , 1991.

http://www.scritub.com/stiinta/chimie/ELECTROCHIMIE75995.php