Masuratori Topo Cadastrale Pentru Comasarea, Dezmembrarea Si Notarea Unui Ansamblu de Constructii din Zona Rezidentiala Santandrei
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Prevederi legislative și reglementări tehnice
Capitolul II. Cadastrul general
2.1 Definiție, caracteristici
2.2 Rolul cadastrului general
2.3 Scopul realizării cadastrului
2.4 Legătura cadastrului cu alte discipline
2.5 Clasificarea cadastrului
2.5.1 Clasificarea cadastrului după obiectul de studiu
2.5.2 Tipuri de cadastre de specialitate
2.6 Întocmirea documentațiilor de cadastru
2.6.1 Materializarea limitelor imobilelor masurate.
Ridicarea detaliilor
2.6.2 Erorile admise în cadrul măsurătorilor
2.7 Conținutul documentațiilor de cadastru
2.7.1 Documentațiile necesare înscrierii alipirii a două sau
mai multe imobile cu limite comune
2.7.2 Conținutul documentațiilor necesare înscrierii dezlipirii unui imobil
2.7.3 Conținutul documentațiilor necesare înscrierii unei
construcții definitive pe un teren înscris în cartea funciară
2.8 Reglementări generale pentru documentațiile de cadastru
Capitolul III. Fondul funciar al României
3.1 Definiție. Date generale
3.2 Structura fonduluifunciar al României
3.3 Categorii de terenuri
3.4 Categorii de folosință ale terenurilor
Capitolul IV. Metode geotopografice
4.1 Metoda intersecției unghiulare
4.2 Metoda intersecției înapoi
4.3 Metoda drumuirii
4.3.1 Drumuiri cu stația totală
4.4 Metoda radierii
4.4.1 Radierea cu stații totale
4.5 Proiecția „Stereografică 1970”
Capitolul V. Culegerea datelor din teren
5.1 Etapele de lucru pentru ridicarea dataliilor
5.1.1 Recunoașterea terenului
5.1.2 Materializarea și verificarea rețelei de ridicare
5.1.3 Ridicarea detaliilor
5.2 Stații totale …
5.2.1 Stația totală Trimble 5503 DR
5.3 Prisma reflectoare
Capitolul VI. Studiu de caz
Comasarea, dezmembrarea și noterea unui ansamblu de construcții
6.1 Lucrări executate la birou
6.1.1 Transferul datelor și calcularea măsurătorilor
6.1.2 Întocmirea documentațiilor
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Măsurarea terenurilor a apărut din cele mai vechi timpuri ca o știință aplicată, inginerească. Prin diverse metode de măsurători s-au construit în antichitate edificii care impresionează și astăzi prin splendoarea, măreția și exactitatea execuției. Construcțiile acestea sunt o mărturie a nivelului ridicat al lucrărilor de trasare din acele vremuri.
Primele măsuratori cu caracter de topografie inginerească din țara noastră au fost legate de inventarierea moșiilor boierimii. În secolul al XIX-lea, determinarea hotarelor și a suprafețelor de teren a necesitat pregătirea unui personal tehnic numit "inginer hotarnic" în școlile superioare de la Iași, de către Gh.Asachi (începând cu anul 1813) și la București de către Gh.Lazăr (începând cu anul 1818).
După anul 1918, topografia s-a axat mai ales pe probleme de "parcelare" și pe trasări de curbe la drumuri și căi ferate. După anul 1930 au început să se afirme lucrările topografice necesare la elaborarea și aplicarea proiectelor de sistematizare a orașelor.
În ultimii ani, începând de la caderea comunismului și până în prezent, topografia a contribuit cu lucrări de specialitate:la întocmirea documentațiilor topografice pentru elaborarea proiectelor de sistematizare a centrelor populate și pentru proiectarea investițiilor (planuri topografice la scară mare cu curbe de nivel, profile, obținute în prezent, prin mijloace fotogrammetrice); la aplicarea pe teren a proiectelor de construcții; în timpul montajului prefabricatelor din beton și al utilajului tehnologic; la determinarea, terasamentelor și terenurilor alunecătoare, atât în faza de execuție a lucrărilor de consolidare cât și în timpul exploatării investiției.
În decursul veacurilor, pământul a constituit, prin natura sa, obiect al muncii și în același timp mijloc de producție, fiind diferit de toate celelalte, limitat ca și întindere, de neînlocuit, stabil, indestructibil și o sursă de producere a hranei. Deoarece nu poate spori după dorință, pe parcursul anilor, oamenii l-au transformat într-un bun propriu a cărui valoare a crescut continuu odată cu trecerea anilor. Ca obiect al proprietății private a devenit încă de la început o posibilitate de acumulare de capital, fiind o sursă sigură de investiție și garant al creditului, întrucât, conform unei expresii din tradiționale: „pământul nu îl arde focul, nu îl duce apa și nu cere de mâncare”.
În paralel cu dezvoltarea economică a pămîntului, și construcțiile la rândul lor s-au extins și s-au diversificat mai întâi ca locuințe ale oamenilor, dar și ca edificii social-culturale, industriale, instalații de transport ocupând o parte însemnată din cele mai bune terenuri. Ca mijloace de mare valoare, menite să satisfacă nevoile omenești tot mai pretențioase, sunt și ele limitate ca extindere, nemișcate în decursul anilor, dar supuse, din păcate, unor eroziuni sau distrugeri prin calamități naturale, cutremure, incendii și chiar și războaie.
Ca bunuri imobile, terenurile și construcțiile, indiferent de structura lor, de mărimea lor, de natură sau proprietate, a fost necesară înregistrarea lor pentru stabilirea unor impozite și taxe echitabile, asigurarea dreptului de proprietate și transmiterea acestuia, garantarea creditului. Realizarea unei evidențe pentru un anumit teritoriu administrativ presupune, în prezent, executarea a două categorii de lucrări complexe, legate între ele.
Prima categorie de lucrări ar fi lucrările de cadastru, care urmăresc atât determinări cantitative, prin măsurători specifice, cât și calitative asupra imobilelor, inclusiv evaluarea lor.
A doua categorie de lucrări ar fi lucrările de publicitate mobiliară, respectiv înscrierea în registre publice a bunurilor imobiliare precum și a unor drepturi, acte și fapte juridice legate de constituirea, transmiterea sau stingerea acestor drepturi.
În același timp, statul a căutat întotdeauna să cunoască și să se informeze bine asupra întinderii, caracteristicilor și repartizării proprietăților private sau publice, de pe teritoriul său. Ca urmare, s-a simțit foarte repede necesitatea de a reprezenta pe planuri și de a descrie și consemna în registre, limitele și proprietățile membrilor societății.
Pentru a asigura proprietarilor garanția drepturilor lor, pentru a avea o eviidență clară și a le controla sau limita, cât și pentru a permite o stabilire echitabilă a impozitului pe teren, și pe construcții, statul a creat noțiunea de “Cadastru”, care este o instituție care arcstat sub diferite forme, din cele mai vechi timpuri, în foarte multe state.
La originea cuvântului cadastru stă, după unii autori, cuvântul grec katastikon,care este format din prefixul kata, care înseamnă de sus în jos și cuvântul neo-grec stikon, care îeamnă registru de impunere, sau carte de însemnări.
După alți autori, cuvântul cadastru, derivă din cuvântul vechi, medieval, capitastrum aflat în strânsă legătură cu capitionis registrum, și care la început însemna impozitul pe capul familiei.
În anul 1185 apare pentru prima dată într-un document venețian denumirea catastico, până în secolul XVII impunându-se în toată Italia sub denumirea de catastro. Din Italia a trecut în Franța sub denumirea de le cadastre și în Germania și Austria sub denumirea de der kataster. In țara noastră, denumirea de cadastru apare abia la începutul secolului al XIX-lea.
Din punctul de vedere al dreptului de proprietate se pot distinge două tipuri de cadastru, cel care a fost stabilit într-un scop fiscal și cel care a fost stabilit atât în scop fiscal cât și în scop juridic.
Diferența dintre ele se bazează, în esență, pe conceptul de drept de proprietate și pe rolul statului față de probarea acestui drept.
In țările unde cadastrul este de tip fiscal nu este recunoscută capacitatea statului de a aduce proba dreptului de proprietate. Adică, documentele nu constituie o probă de drept, ci numai de simplă constatare, lăsând în seama proprietarului sarcina de a demonstra acest drept.
In cadastrul de tip juridic statul intervine direct în determinarea probei dreptului de proprietate, prin atașarea documentelor cadastrale la un titlu de proprietate, garantat de stat. Acest tip de cadastru conferă rezultatelor măsurătorilor pentru determinarea limitelor valoarea unui titlu autentic și planul cadastral sau rezultatele măsurătorilor sunt considerate exacte, în cazuri de divergențe.
Pentru o lungă perioadă de timp, cadastrul din multe țări a constituit un sistem utilizat numai în scop fiscal și juridic. Mai târziu, cadastrul a fost dezvoltat pentru a deveni un cadastru polivalent, cu alte cuvinte, fiind un cadastru capabil să furnizeze date și informații privind și alte aspecte ale teritoriului, nu numai cele privind terenul sau construcția. Astfel, s-au adăugat informații privind utilizarea solului și calitatea acestuia, referitor la rețelele edilitare aeriene sau subterane, calitatea lor și materialele din care sunt formate, privind starea și dotările construcțiilor, numărul de nivele și materialul de construcție.
În zilele noastre, cadastrul polivalent evoluează spre un sistem de informații referențiate spațial, fiind nucleul sistemelor de informații ale teritoriului, precum și al sistemelor informatice urbane, care oferă și elementele de georeferențiere, instrumente indispensabile în planificarea și gestiunea modernă a activităților din toate sectoarele economiei naționale.
Necesitatea activității de cadastru are ca obiect terenurile și construcțiile din întreaga țară ca cele mai importante componente ale avuției naționale. Succesul reformelor, realizarea economiei de piață liberă și concurențială, consolidarea structurilor democratice, organizarea societății în ansamblul ei și stabilirea unor raporturi sociale normale, presupune existența unei evidențe clare și eficiente asupra proprietăților funciare privind atât starea materială (mărimea, calitatea) cât și cea juridică a imobilelor din întregul fond funciar.
În România, primele lucrări de hotărnicie sunt semnalate pe teritoriul vechii Dacii, aflate sub ocupație Romană. Aceste lucrări au fost efectuate de către specialiștii din acea vreme, care faceau parte din numitul „corpus agrimensorum nomcmorum” , care a funcționat temporar și în spațiul românesc.
Hotărnicii din acea vreme întocmeau o ocolniță sau carte de alegerea hotavelor, în care erau menționate punctele de hotar, pe baza actelor și mărturiilor de la fața locului, însoțite uneori de schițe cu poziția acestor puncte, materializate prin movile, sau chiar borne de piatră. Totodată, exista obiceiul ca să se facă înscrierea proprietății în catastiful târgului, așa cum reiese dintr-un act din 1671, în care după vânzarea unei vii se menționa să fie volnic a o înscrie în catastiful orașului precum obiceiul de veac. Dezvoltarea ulterioară a cadastrului în România a urmat calea celui din țările europene, fiind marcat și de particularitățile evoluției istorice a Principatelor Române. Astfel, instituția cadastrului, cu caracteristici apropiate de cadastrul modem din Europa acelor timpuri, a fost mai întâi introdusă în Transilvania și Banat, printr-un decret imperial, în 1849. În Bucovina, lucrările de cadastru au avut practic aceeași evoluție. Lucrările efective au început în 1850 sub forma așa numitului cadastru concretual, executat de către inginerii hotărnici, iar din 1864 s-a trecut la întocmirea de către Ministerul de Justiție a cărților funciare, în care au fost trecute toate drepturile juridice ale proprietarilor. În Dobrogea, s-a realizat în 1878 prima hartă topografică la scara 1:10.000, pe care au fost reprezentate limitele proprietăților și folosințele terenurilor. Ea a fost folosită la schimbul de proprietăți între cetățenii români care s-au stabilit aici și turcii, bulgarii sau tătarii care au părăsit provincia.
Lucrările de cadastru general sunt direcționate și coordonate de catre Oficiul National de Cadastru, Geodezie si Cartografie, care are în subordine directă o instituție centrală de specialitate (Institutul de Cadastru, Geodezie și Caste lucrări au fost efectuate de către specialiștii din acea vreme, care faceau parte din numitul „corpus agrimensorum nomcmorum” , care a funcționat temporar și în spațiul românesc.
Hotărnicii din acea vreme întocmeau o ocolniță sau carte de alegerea hotavelor, în care erau menționate punctele de hotar, pe baza actelor și mărturiilor de la fața locului, însoțite uneori de schițe cu poziția acestor puncte, materializate prin movile, sau chiar borne de piatră. Totodată, exista obiceiul ca să se facă înscrierea proprietății în catastiful târgului, așa cum reiese dintr-un act din 1671, în care după vânzarea unei vii se menționa să fie volnic a o înscrie în catastiful orașului precum obiceiul de veac. Dezvoltarea ulterioară a cadastrului în România a urmat calea celui din țările europene, fiind marcat și de particularitățile evoluției istorice a Principatelor Române. Astfel, instituția cadastrului, cu caracteristici apropiate de cadastrul modem din Europa acelor timpuri, a fost mai întâi introdusă în Transilvania și Banat, printr-un decret imperial, în 1849. În Bucovina, lucrările de cadastru au avut practic aceeași evoluție. Lucrările efective au început în 1850 sub forma așa numitului cadastru concretual, executat de către inginerii hotărnici, iar din 1864 s-a trecut la întocmirea de către Ministerul de Justiție a cărților funciare, în care au fost trecute toate drepturile juridice ale proprietarilor. În Dobrogea, s-a realizat în 1878 prima hartă topografică la scara 1:10.000, pe care au fost reprezentate limitele proprietăților și folosințele terenurilor. Ea a fost folosită la schimbul de proprietăți între cetățenii români care s-au stabilit aici și turcii, bulgarii sau tătarii care au părăsit provincia.
Lucrările de cadastru general sunt direcționate și coordonate de catre Oficiul National de Cadastru, Geodezie si Cartografie, care are în subordine directă o instituție centrală de specialitate (Institutul de Cadastru, Geodezie și Cartografie) și instituțiile de specialitate la nivel de județ.
După decembrie 1989, s-a produs o schimbare și în țara noastră referitor la cadastru. Această schimbare s-a produs lent și cu tatonările specifice transformărilor din toate domeniile de activitate. După perioada de 50 de ani de comunism se înțelege cu greutate că „nu există democrație acolo unde nu există dreptul de proprietate și nu poate să existe dreptul de proprietate fără instituțiile care să-l apere”. Necesitatea unei evidenșțe moderne a bunurilor imobiliare a fost recunoscută din timp prin „Legea cadastrului și a fondului funciar” din anul 1991.
În acea perioadă a apărut doar „Legea Nr. 18/91 a fondului funciar”, legea cadastrului amânându-se până în anul 1996.
Capitolul I
PREVEDERI LEGISLATIVE ȘI REGLEMENTĂRI TEHNICE
Lucrările necesare întocmirii documentațiilor pentru evidența, inventarierea, comasarea, dezmembrarea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilelor, sunt reglementate de o serie de legi, normative și standarde dintre care amintim:
Legea 18/1996 „Legea fondului funciar” care a fost actualizată în anul 1997
prin Legea 169/1997- modurile de recuperare sau redobândire de către proprietari a propriilor terenuri s-a făcut prin constituire sau reconstituire, în practica judiciară reconstituirea confundându-se cu revendicarea; Prin constituirea dreptului de proprietate particulară, în sensul Legii nr. 18/1991, se înțelege împroprietărirea unor categorii de persoane care nu au avut și nu au în proprietate alte terenuri sau au adus în cooperativă terenuri sub limita minimă de 0,5 ha;
Legea 7/1996 „Legea Cadastrului și a Publicității Imobiliare”- este reglementată prin Ordinul Ministerului de Justiție nr.2371/1997 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor, fiind destinată să pună bazele juridice ale unui cadru funciar național modern, încă nerealizat, precum și pe cele ale unui sistem unic de publicitate imobiliară de carte funciară, destinat să înlocuiască toate sistemele de publicitate existente; Conform acestei legi, fiecărui imobil (teren cu sau fără construcție) i se va atribui un număr cadastral pe baza căruia se va face în viitor identificarea lui. Orice intabulare a unui contract de vânzare-cumpărare (echivalentul transcrierii în Registrul de inscripțiuni și transcripțiuni imobiliare) trebuie precedată de deschiderea Cărții funciare. Deschiderea cărții funciare nu este condiționată de o vânzare, dar se realizează cel mai adesea în această situație. Atribuirea numărului cadastral se face pe baza unor planuri întocmite de proiectanți autorizați
Ordinul 633/13.10.2006 -pentru aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a birourilor de cadastru si publicitate imobiliara ;
Ordinul 634/13.10.2006 pentru aprobarea Regulamentului privind conținutul și modul de întocmire a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, fiind publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1048 din 29/12/2006, actul intrând în vigoare la data de 28 ianuarie 2007
Ordinul 134/2009 – pentru modificarea și completarea Regulamentului privind conținutul și modul de întocmire a documentatiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciara, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliara nr. 634/2006
Ordinul 785/11.05.2011 – pentru modificarea si completarea Regulamentului privind continutul si modul de intocmire a documentatiilor cadastrale in vederea inscrierii in cartea funciara, aprobat prin Ordinul directorului general al Agentiei Nationale de Cadastru si Publicitate Imobiliara nr. 634/2006
Legea 1/2000 –pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere
Legea 54/1998 –privind circulația juridică a terenurilor
Capitolul II
CADASTRUL GENERAL
Cadastrul a apărut din necesitatea inventarierii suprafețelor de teren dintr-un anumit teritoriu, precum și pe proprietarii acestora pentru a se stabilii impozitele. Cele mai vechi dovezi le constitue tăblițele de lut din Caldeea și Mesopotamia datate de aproximativ 4000 de ani, ce reprezintă planul orașului Nippur din anii 1500 a. Chr. În Grecia veche existența cadastrului, introdus pentru împărțirea pământurilor, este semnalată din sec. III a. Chr. prin tăblița descoperită la Pylos din vechiul stat-cetate Micene, ce cuprinde proprietarii și parcelele pe care le posedau. Mai târziu, în Roma antică, "agrimensorii" – predecesorii topografilor profesioniști – au măsurat terenurile și au introdus "Cărți de impunere" chiar în sec. I a. Chr. Adevărata reformă s-a întreprins însă sub Dominițian (284-305), împărat care a inițiat lucrări de cadastru pentru întregul imperiu roman.
2.1 Definiție, caracteristici.
Sunt cunoscute mai multe definiții pentru cadastru, mai mult sau mai puțin complete sau complexe, date de diferiți specialiști în cărțile de specialitate sau cuprinse în dicționare. Definițiile cadastrului, precum și comentariile care adesea însoțesc aceste definiții, sunt practic date în funcție de tipul cadastrului și de organizarea sa la un moment dat într-o țară. Astfel, la noi în țară, conform Legii cadastrului și Publicității imobiliare (Legea nr. 7/1996) s-a adoptat următoarea definiție: „Cadastrul general este sistemul unitar și obligatoriu de evidență tehnică economică și juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul țării.”
Entitățile de bază ale acestui sistem sunt parcela, construcția și proprietarul.
Prin imobil, în sensul prezentei legi, se înțelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcții, aparținând aceluiași proprietar.
Prin parcelă se înțelege suprafața de teren cu aceeași categorie de folosință.
Cadastrul general are următoarele caracteristici:
-este obiectiv, exprimând realitatea din teren;
-este unitar, deoarece se execută după instrucțiuni și normative unice folosind un limbaj unic, atât pentru utilizator, cât și pentru beneficiar;
-este dinamic, pentru că exprimă realitatea naturală în continuă schimbare ceea ce impune necesitatea unei întrețineri permanente ;
-este general, deoarece satisface cerințele de bază pentru toate sectoarele economiei naționale;
– este obligatoriu, se realizează pe întreg teritoriul țării, pentru proprietarii de bunuri imobile și pentru toate instituțiile care gestionează bunurile imobile ;
– are un caracter istoric, ținând seama de legitățile sociale, mai ales prin caracterul proprietății, care se diferențiază de la o societate la alta ;
– este perfectibil, deoarece oferă posibilitatea folosirii mijloacelor de automatizare a proceselor de culegere și prelucrare a datelor, de obținere a documentelor finale și de întreținere, prin crearea sistemului informatic cadastral.
2.2 Rolul cadastrului general
Caracterul istoric al cadastrului este evidențiat prin evoluarea de la o epocă la alta, de la o societate la alta, în funcție de obiectivele stabilite. Astfel, la început cadastrul a avut doar un rol de inventariere a bunurilor imobile ca întindere, pentru stabilirea impozitelor fiscale, sau ulterior pentru colectivizarea agricultorii. In prezent, rolul și conținutul său trebuie să corespundă etapei actuale și de perspectivă a dezvoltării economiei naționale și deci, să furnizeze date reale cu privire la:
– proprietarii de bunuri imobile și înscrierea lor în registrele cadastrale și cărțile funciare;
– configurația, întinderea și poziția bunului imobil, precum și a folosinței lui, raportată la destinația inițială;
– calitatea terenurilor, ținând seama de procesele mari pedogenetice, de lucrările de amenajare existente sau necesare, de bonitarea solurilor și a categoriilor de folosință, de posibilitățile de mecanizare oferite pentru lucrările specifice;
– resursele funciare și materialul documentar necesar introducerii, sau scoaterii din circuitul agricol a terenurilor ;
2.3 Scopul realizării cadastrului
Lucrările de cadastru sunt executate cu scopul de a pune la dispoziția celor interesați, în orice moment, date complete și reale referitoare la bunurile imobile, pentru a contribui la o bună reglementare a situației juridice a bunurilor imobile și înscrierea lor în cartea funciară, în vederea realizării publicității imobiliare.
Lucrăeile de cadastru contribuie și la:
-crearea unei baze juste pentru stabilirea impozitului fiscal;
-identificarea juridică a resurselor funciare ;
– furnizarea elementelor necesare pentru întocmirea studiilor și proiectelor privind sistematizarea teritoriului și a localităților, precum și pentru alegerea amplasamentelor diferitelor obiective industriale și sociol-culturale;
– întocmirea documentației pentru scoaterea terenurilor din circuitul agricol;
– cunoașterea terenurilor aflate în administrarea ministerelor sau departamentelor din diferite sectoare ale economiei naționale, precum și a modului de folosire a acestora în raport cu destinația lor inițială;
– obținerea de date reale cu privire la starea fondului căilor de comunicații drumuri, căi ferate, străzi, necesare pentru planificarea lucrărilor de întreținere ;
-cunoașterea și inventarierea fondului imobiliar-edilitar și a stării acestuia;
– cunoașterea și inventarierea fondului silvic, pentru amenajarea și exploatarea rațională a pădurilor;
– cunoașterea și inventarierea fondului apelor, pentru amenajarea și regularizarea cursurilor de apă, pentru cunoașterea zonelor supuse pericolului inundațiilor, precum și pentru folosirea eficientă a potențialului apelor ;
– cunoașterea inventarierea și evidența terenurilor cu subsoluri care conțin diverse bogății minerale sau petrolifere ;
– protecția mediului înconjurător ;
-realizarea de baze de date cadastrale necesare băncilor de date urbane și sistemelor informaționale ale teritoriului.
2.4 Legătura cadastrului cu alte discipline
Execuția lucrărilor de cadastru, cu caracter tehnic, economic și juridic, se bazează și se dezvoltă în strânsă legătură cu o serie de discipline: geodezia, fotogrametria, topografia, cartografia, tehnica calculului și programarea, construcții, organizarea teritoriului, pedologia, geobotanica geomorfologia, îmbunățiri funciare, dreptul funciar, economia agrară.
Pregătirea geodezică, fotogrametrică, topografică și cartografică este necesară pentru realizarea lucrărilor tehnice ale cadastrului general, respectiv executarea măsurătorilor, prelucrarea datelor, întocmirea documentației cadastrale (planuri, hărți și registre cadastrale).
Cunoștințele în domeniul agricol sunt necesare pentru a se putea face încadrarea corectă a terenurilor în categorii și subcategorii de folosință, precum și pentru evaluarea lor.
Cunoștințele de pedologie, geobotanică și geomorfologie folosesc pentru fundamentarea lucrărilor cu caracter economic și recunoașterea elementelor calitative ale terenurilor. Ele furnizează specialiștilor din cadastru cunoștințe despre soluri și fertilitatea lor, despre factorii ecologici și climatici, le completează cunoștințele despre relief cu noțiuni despre dinamica acestuia, ajutându-i să aprecieze just fenomenele geomorfologice în curs de desfășurare, să determine bine formele de relief care constituie folosințe cadastrale, să stabilească just stadiul de degradare a terenului, să identifice și să marcheze corect pe plan terenurile neproductive și pe cele care au nevoie de lucrări de amenajare sau de ameliorare, în vederea reintegrării lor în circuitul agricol.
Executarea lucrărilor de cdastru general presupune și cunoștințe de drept funciar pentru a putea identifica și stabili în mod corect proprietarii, în baza drepturilor reale pe care aceștia își întemeiază proprietatea.
Cunoștimțele legate de programare și tehnica de calcul permit specialiștilor în cadastru să beneficieze de posibilitățile puse la dispoziție de sistemul informatic, în cadrul procesului de prelucrare și gestionare a datelor cadastrale, pentru a obține automat registrele cadastrale, planurile cadastrale precum și situațiile de sinteză.
2.5 Clasificarea cadastrului
2.5.1 Clasificarea cadastrului după obiectul de studiu
Cadastrul după obiectul de studiu se poate spune că se clasifică după două criterii:
-cadastrul general – ce are ca obiect de studiu bunurile imobile de pe întreg teritoriul țării;
– cadastrele de specialitate – care au ca obiect de studiu terenurile și construcțiile cu o destinație economică bine stabilită. În funcție de nevoile specifice anumitor ramuri ale economiei naționale, de interesele generale ale statului, de ministerele, departamentele sau alte organisme centrale care administrează sau dețin terenuri și construcții, își pot organiza evidențe cadastrale specifice, cu obligația de a folosi date de bază referitoere la suprafețe, categorii de folosință, proprietari.
2.5.2 Tipuri de cadastre de specialitate
Cadastrele de specialitate sunt orientate practic pe cele două grupe de folosințe ale fondului funciar, respectiv, grupa folosințelor agricole și grupa folosințelor neagricole, precum și pe principalele categorii de folosință. Se întâlnesc următoarele cadastre de specialitate: cadastrul fondului agricol, cadastrul fondului forestier, cadastrul fondului apelor, cadastrul fondului imobiliar-edilitar și cadastrul terenurilor cu destinație specială. Numărul acestor cadastre de specialitate, este mai mare, sau mai mic, în funcție de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei societăți.
Cadastrul fondului agricol- are ca ca obiect de studiu terenurile cu folosințe agricole, care sunt terenuri arabile, fânețe, pășuni, vii, precum și construcțiile care le deservesc. Acest tip de cadastru se ocupă cu evidența și inventarierea terenurilor agricole pe categorii și subcategorii de folosință, a construcțiilor ce deservesc aceste terenuri precum și a proprietarilor acestora.
Cdastrul fondului forestier – acest tip de cadastru are ca obiect de studiu terenurile acoperite cu păduri și cu vegetație forestieră, precum și construcțiile aferente acestora. Cadastrul forestier se ocupă cu evidențe și inventarierea acestor terenuri cu vegetație forestieră și a construcțiilor care le deservesc, pentru o exploatare rațională a pădurilor precum și consolidarea și dezvoltarea pădurilor tinere.
Cadastrul fndului apelor – are ca obiect de studiu totalitatea terenurilor din țara noastră acoperite cu ape și ape cu stuf, precum și construcțiile care le deservesc. Acest tip de cadastru se ocupă cu evidența și inventarierea sistematică calitativă și cantitativă a construcțiilor, a apelor precum și a lucrărilor de amenajare ce se execută în acest domeniu. Lucrările la acest tip de cadastru sunt coordonate de Compania Națională Apele Române din cadrul Ministerului Apelor și Protecției Mediului, prin lucrări de specialitate din direcțiile sucursalelor bazinale și sunt executate de firme sau persoane de specialitate.
Cadastrul fondului imobiliar – acest tip de cadastru mai este denumit uneori ca și Cadastrul fondului urban și rural. Obiectul de studiu al acestui cadastru îl constitue terenurile cu construcții, construcțiile, curțile, precum și toate celelalte folosințe care se încadrează în categoria curți construcții. Cdastrul fondului imobiliar se ocupă cu evidența și inventarierea terenurilor și a imobilelor din localități, proprietarilor precum și instalațiilor și rețelelor edilitare din punct de vedere calitativ dar și cantitativ.
Cadastrul terenurilor cu destinație specială- are ca obiect de studiu evidența și inventarierea terenurilor care se găsesc în administrarea sau folosința anumitor ministere sau ântreprinderi de stat, fiind puse la dispoziția acestora de către stat pentru anumite scopuri. Astfel de terenuri sunt cele destinate căilor de comunicații (drumuri, căi ferate, aeroporturi), terenuri destinate exploatărilor miniere, exploatărilor petroliere și gaze naturale.
2.6 Întocmirea documentațiilor de cadastru
Documentațiile cadastrale se execută conform Ordinului 634/2006 cu modificările și completările ulterioare survenite la unele paragrafe prin Ordinul 785/2001.
Documentațiile cadastrale, care vor fi denumite și documentații, stau la baza notării în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la:
-imobile la care trebuie executată documentație pentru prima înscriere;
– imobile la care trebuie executată documentație pentru dezlipire;
– imobile la care trebuie executată documentație pentru alipire;
– imobile la care trebuie executată documentație pentru înscrierea unei construcții definitive, pe o suprafață de teren înscrisă în cartea funciară;
– imobile la care trebuie executată documentație pentru modificarea limitei de proprietate;
– imobile la care trebuie executată documentație pentru modificarea suprafeței;
– imobile la care trebuie executată documentație pentru descrierea dezmembrămintelor dreptului de proprietate;
Prin aceste documentații sunt realizate diferite operații de identificare, măsurare și descriere a imobilelor, la data întocmirii lor asigurându-se înregistrarea actelor și faptelor juridice referitoare la acestea.
Documentațiile se întocmesc într-un dosar unic, ce include atât partea tehnică necesară recepției cadastrale cât și actele juridice necesare înscrierii în cartea funciară.
După recepția cadastrală și înscrierea documentațiilor în cartea funciară beneficiarului i se eliberează încheierea de carte funciară, extrasul de carte funciară pentru informare și planul de amplasament și delimitare a imobilului.
Executarea documentațiilor pentru înscrierea în cartea funciară a actelor sau faptelor juridice cu privire la imobilele care necesită anumite operațiuni de cadastru presupune parcurgerea următoarelor etape:
se stabilește amplasamentul imobilului;
se realizează lucrării de către persoană autorizată, lucrări care presupun documentare tehnică, execuția lucrărilor de teren și birou, întocmirea documentațiilor;
documentațiile întocmite se depun la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară denumit și oficiu teritorial sau la biroul de cadastru și publicitate imobiliară și se înregistrează în Registrul General de Intrare;
documentațiile se recepționează, prin înregistrarea lor în registrul cadastral al imobilelor, denumit și index cadastral, recepția cadastrală, iar apoi se transmit documentațiile asistentului-registrator;
în cele din urmă se înscriu în cartea funciară.
Întocmirea și înscrierea documentațiilor în cartea funciară, a actelor și faptelor juridice presupune parcurgerea etapelor descrise anterior cu deosebirea că recepția documentațiilor se finalizează cu transmiterea lor persoanei autorizate sau beneficiarului, iar înscrierea în cartea funciară a dezlipirii sau alipirii se efectuează după întocmirea actului autentic la notar.
Operația de identificare a amplasamentului imobilului se realizează înaintea execuției lucrărilor. Aceasta se face în funcție de tipul operațiunii de cadastru care urmează a fi executată.
Pentru imobilele care fac obiectul unor acte și fapte juridice aflate la prima înscriere, proprietarul imobilului împreună cu persoana autorizată trec la identificarea amplasamentului imobilului pe limite naturale, dacă se pot distinge, sau convenționale, în vederea efectuării măsurătorilor. Înainte de efectuarea măsurătorilor este obligatorie materializarea punctelor ce definesc limitele imobilului de către persoana autorizată în prezența proprietarului, cu țăruși de metal, țăruși de lemn sau prin marcare cu vopsea. Materializarea limitelor cu borne de beton se efectuează doar la solicitarea proprietarului imobilului.
Pentru imobilele care fac obiectul unor acte și fapte juridice ulterioare primei înscrieri care necesită întocmirea unei documentații, proprietarul împreună cu persoana fizică sau juridică autorizată, în baza documentelor existente cum sunt documentații cadastrale, cărți funciare pentru informare, planuri de amplasament și delimitare, verifică și validează amplasamentul conform datelor tehnice. Rematerializarea punctelor de pe conturul imobilului se efectuează doar la solicitarea proprietarului.
Pentru imobilele aflate la prima înregistrare la care nu se poate realiza identificarea amplasamentului și limitele acestuia, în conformitate cu actele de proprietate, puse la dispoziție de proprietar, persoana autorizată, nu realizează documentația.
Proprietarul va suporta costurile aferente materialului și manoperei operațiunilor de materializare a limitelor imobilului.
2.6.1 Materializarea limitelor imobilelor masurate. Ridicarea detaliilor.
Materializarea limitelor bunului imobil se face conform actelor de proprietate prezentate de proprietar fiind în responsabilitatea persoanei autorizate care execută lucrarea.
Proprietarul va suporta costurile aferente materialului și manoperei operațiunilor de materializare a limitelor imobilului.
Documentarea tehnică de materializare a bunului imobil constă în:
-analizarea situației existente, conform datelor și documentelor deținute de
proprietar;
-solicitarea de informații aflate în baza de date a oficiului teritorial sau biroului
teritorial referitoare la inventare de coordonate, planuri de încadrare în zonă, plan parcelar, ortofotoplan, coordonatele punctelor de vecinătate, extras de carte funciară pentru informare, copii ale proceselor verbale de punere în posesie și schițele anexe ale acestora în cazul imobilelor dobândite în baza legilor proprietății;
-stabilirea termenului de realizare a lucrărilor.
Execuția lucrărilor de materializare a limitelor unui imobil constă în:
-măsurători executate pentru realizarea rețelelor geodezice de îndesire și
ridicare în sistem de proiecție Stereografic 1970, ridicarea detaliilor planimetrice cadastrale aflate pe limita și în interiorul imobilului, culegerea atributelor, verificări și validări ale datelor existente. Punctele rețelei de ridicare se materializează, conform normelor tehnice în vigoare pentru introducerea cadastrului general, prin țăruși metalici în intravilan și țăruși de lemn în extravilan, a căror descriere topografică trebuie să se regăsească în documentația cadstrală. Punctele de ridicare vor fi vopsite cu vopsea de culoare roșie.
La ridicarea detaliilor planimetrice trebuie să se țină cont de următoarele asecte:
limitele imobilelor trebuiesc determinate la jumătatea grosimii gardului, cu
excepția cazurilor în care cei doi proprietari vecini indică altceva;
în cazul construcțiilor situate în interiorul imobilelor se determină limitele
construcțiilor permanente la nivelul solului.
Se calculează suprafața construită desfășurată, stabilită conform prevederilor Codului fiscal, prin adunarea suprafețelor secțiunilor tuturor nivelelor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, excepție făcând suprafețele podurilor care nu sunt utilizate ca locuință și suprafețele scărilor și teraselor neacoperite.
Se trece apoi la procesul de prelucrare a datelor, precedat de întocmirea documentațiilor, prin redactarea și întocmirea dosarului lucrării în format analogic și digital.
2.6.2 Erorile admise în cadrul măsurătorilor
Erorile admise în cadrul procesului de măsurare sunt:
-eroarea de identificare a punctului de contur:
– în cazul imobilelor împrejmuite ± 10 cm
– în cazul imobilelor neîmprejmuite ± 30 cm.
-eroarea poziției reciproce a punctelor de contur ale imobilelor ± 10 cm.
Eroarea de poziție absolută a punctelor, incluzând erorile menționate anterior și erorile punctelor rețelei geodezice de sprijin, nu va depăși:
– în cazul imobilelor împrejmuite ± 20 cm
– în cazul imobilelor neîmprejmuite ± 40 cm.
În cazul realizării măsurătorilor într-un sistem local de coordonate, cu integrarea în sistemul național de proiecție Stereografic 1970 cu ajutorul unor puncte determinate grafic, eroarea de poziție absolută a punctelor nu va depăși ± 1,50 m.
2.7 Conținutul documentațiilor de cadastru
2.7.1 Documentațiile necesare înscrierii alipirii a două sau mai multe imobile cu limite comune
Documentația pentru alipirea a două sau mai multe imobile cu limite comune înscrise în cartea funciară, va cuprinde:
a) anexa nr. 1 “Documentație cadastrală”;
b) cerere de solicitare informații și convenție;
c) cerere de recepție a documentației pentru alipire;
d) extras de carte funciară pentru informare;
e) declarație pe propria răspundere referitor la înstrăinarea și identificarea imobilului măsurat;
f) memoriu tehnic;
g) planul de amplasament și delimitare a imobilului sc. 1:200 – 1:5000 cu propunerea de alipire, în două exemplare;
h) plan de amplasament și delimitare pentru imobilul rezultat după alipire, în două
exemplare;
i) măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice, pentru fiecare imobil ce rezultă după alipire, prin metode clasice, sau prin tehnologie GPS.
j) calculul suprafețelor;
k) descrierile topografice ale punctelor noi;
l) dovada plății tarifelor pentru recepție și înscriere în cartea funciară.
Operațiunea de alipire a imobilelor este considerată finalizată în momentul în care persoana care a verificat documentația validează operațiunea în baza de date grafică și textuală pe baza încheierii de înscriere în cartea funciară.
Documentația se întocmește, pe suport analogic și pe suport digital, în formate standardizate care să permită tipizarea și în formate care permit accesul și transferul de date.
2.7.2 Conținutul documentațiilor necesare înscrierii dezlipirii unui imobil
Din punct de vedere tehnic, dezlipirea este operația tehnică de împărțire a unei suprafețe de teren înscrisă în cartea funciară în mai multe suprafețe egale sau inegale.
Toate imobilele rezultate în urma dezlipirii trebuie să aibă acces la un drum sau să aibă îndeplinită condiția de servitute, dacă este cazul.
Documentația pentru dezlipire conține:
a) anexa nr. 1 “Documentație cadastrală”;
b) cererea de solicitare informații și convenție;
c) cerere de recepție a documentației pentru dezlipire;
d) declarație pe propria răspundere referitoare la înstrăinarea și identificarea imobilului măsurat;
e) extras de carte funciară pentru informare;
f) memoriu tehnic;
g) planul de amplasament și delimitare a imobilului sc. 1:200 – 1:5000 cu propunerea de dezlipire în două exemplare;
h) planurile de amplasament și delimitare pentru fiecare imobil care rezultă din dezlipire, în două exemplare;
i) măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice, pentru fiecare imobil ce rezultă din dezmembrare, prin metode clasice, sau prin tehnologie GPS;
j) calculul suprafețelor;
k) descrierile topografice ale punctelor noi din rețeaua de îndesire și ridicare;
l) dovada plății tarifelor pentru recepție și înscriere în cartea funciară.
Operațiunea de dezmembrare a unui imobil este considerată finalizată în momentul în care persoana care a verificat documentația validează operațiunea în baza de date grafică și textuală pe baza încheierii de înscriere în cartea funciară.
Documentația se întocmește pe suport analogic și pe suport digital, în formate standardizate care să permită tipizarea și în formate care permit accesul și transferul de date.
2.7.3 Conținutul documentațiilor necesare înscrierii unei construcții definitive pe un teren înscris în cartea funciară
Documentația pentru înscrierea unei construcții noi sau a unei extinderi de construcții pe un imobil înscris în cartea funciară cuprinde:
a) anexa nr. 1 “Documentație cadastrală”;
b) cerere de solicitare informații și convenție;
c) cererea de recepție și înscriere;
d) memoriu tehnic;
e) copie xerox după planul de amplasament și delimitarea imobilului existent pe care se edifică o construcție definitivă nouă sau se extinde o construcție;
f) plan de amplasament și delimitare a imobilului sc. 1:200 – 1:5000, întocmit pe baza planului de amplasament inițial, pe care s-a extins noua construcție, în două exemplare;
g) măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice, prin metode clasice, sau prin tehnologie GPS;
h) calculul suprafețelor;
i) descrierile topografice ale punctelor noi din rețeaua de îndesire și ridicare;
j) extrasul de carte funciară pentru informare;
k) dovada plății tarifelor pentru recepție și înscriere în cartea funciară;
l) autorizație de construire și proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor sau, după caz, certificat de atestare a edificării sau a extinderii construcției, eliberat de primăria localității unde este situat imobilul, în condițiile art. 55 alin. (1) din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată.
Documentația se întocmește pe suport analogic și pe suport digital, în formate standardizate care să permită tipizarea și în formate care permit accesul și transferul de date.
2.8 Reglementări generale pentru documentațiile de cadastru
În cazul în care imobilul care face obiectul întocmirii documentației este limitrof cu unul sau mai multe imobile deja înscrise în cartea funciară, persoana autorizată solicită, iar biroul teritorial pune la dispoziție, conform tarifelor în vigoare, toate punctele din rețeaua de ridicare, și gratuit, punctele determinate pe limita comună a acestora, consultativ, în acest caz, persoana autorizată are obligația să utilizeze punctele din rețea, să verifice punctele de pe limita comună și să confirme corectitudinea acestora. Dacă se constată neconcordanțe, erori sau greșeli ori se impun unele concluzii cu privire la utilizarea acestor date, ele vor fi explicitate și argumentate în descrierea lucrărilor topografice și geodezice. Dacă punctele din rețeaua de ridicare și de pe limita comună sunt determinate în sistem local, coordonatele vor fi calculate în sistemul național de proiecție Stereografic 1970. Măsurătorile pentru întocmirea documentațiilor se efectuează în sistemul național de proiecție Stereografic 1970. În situații extreme, prezentate și argumentate în scris de persoana autorizată, lucrările se pot încadra în
sistemul național de proiecție Stereografic 1970 pe bază de coordonate aproximative, determinate grafic prin identificarea și extragerea coordonatelor planimetrice ale punctelor de detaliu (minim 3 puncte comune între plan și teren) pe bază de planuri/hărți/ortofotoplanuri existente. În acest caz, cele trei puncte sunt reprezentate prin borne sau detalii topografice de mici dimensiuni (stâlpi, capace canal, colțuri de bazin, stânci, etc.) și vor avea descrierile topografice corespunzătoare.
Capitolul III
FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI
3.1 Definiție. Date generale
Totalitatea terenurilor cuprinse între granițele țării indiferent de categoria de folosință și de proprietar constitue fondul funciar al României. Conform Legii Fondului funciar 18/1991, fondul funciar se definește ca fiind "Terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlu pe baza căruia sunt deținute sau de doineniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României".
Datele statistice de bază în România legate de cadastru și publicitatea imobiliară se prezintă la începutul anului 2012 în felul următor:
populația României este de 19,00 milioane locuitori, Din totalul populației stabile a României 10.054 mii persoane au domiciliul/reședința în municipii și orașe (52,8%), iar 8.989 mii persoane locuiesc în comune (47,2%);
suprafața țării noastre are peste 23,8 milioane ha., din care 2,3 milioane reprezintă zonele urbane, 14,8 milioane terenuri agricole și cca. 6,7 milioane fond forestier;
împărțirea administrativă a teritoriului național cuprinde 41 de județe la care se adaugă municipiul București. Localitățile sunt grupate după numărul de locuitori și potența lor economică în 78 de municipii, 184 de orașe, 2686 de comune cu 13121 de sate.
Unitățile administrativ-teritoriale pentru care se întocmesc documentații cadastrale, respectiv municipii, orașe sau comune, se ridică în total la 2948. Fiecare din aceste teritorii cadastrale are două componente distincte:
-intravilanul sau intravilanele (în cazul comunelor cu două sau mai multe sate), fiind definit de zona construită inclusiv cea extinsă conform planului urbanistic general (PUG) avizat;
– extravilanul, restul terenului inclus în perimetrul delimitării cadastrale.
Administrația publică este condusă la nivel central prin guvern iar la nivel județean și local prin consilii locale alese. Ca reprezentant în teritoriu guvernul numește un prefect ce coordonează activitatea primarilor; la rândul lor primarii îndeplinesc hotărârile consiliilor locale, iar Consiliul Județean ales urmărește respectarea normelor legale și constituționale de către acestea.
Activitatea juridică se desfășoară la nivel național organizată în cadrul a 179 de competențe teritoriale în fiecare funcționând o judecătorie cu un Birou de Carte Funciară și Birouri notariale publice; 41 de tribunale, respectiv câte unul în fiecare județ; 15 Curți de Apel, la câte una fiind arondate mai multe județe; Curtea Supremă de Justiție.
3.2 Structura fondului funciar al României
Distribuția terenurilor în țara noastră precum și clasificarea acestora, se poate face după mai multe criterii. Din punctul de vedere al cadastrului general ne interesează în mod deosebit doar anumite structuri ale fondului funciar.
Clasificarea terenurilor din România în funcție de formele de relief – din suprafața totală a țării, 31% reprezintă munți peste 800 m. înălțime, 36% dealuri și podișuri între 200-800 m. și 33% câmpii sub 250 m. altitudine;
Arabil
Pășuni
Fânețe
Vii și livezi
Fond forestier
Alte suprafețe
Fig.1 Strucrura fondului funciar după destinația terenurilor în anul 1980
Clasificarea terenurilor după utilizarea terenului- din întreg teritoriului țării, fondul agrico ocupă 63 %, fondul forestier 26,7 % iar terenurile cu alte destinații 10,3 %, conform figurii anterioare.
După forma de proprietate în fondul funciar al României se disting terenuri cu regimuri juridice proprii, cum ar fi proprietate publică ce aparține numai statului și unităților administrativ teritoriale, aceste suprafețe constituind în ansamblu domeniul public de interes național; proprietatea privată care este deținută de persoane fizice sau persoane juridice, precum și unităților administrativ-teritoriale.
Categoriile de folosință ale terenurilor din România sunt distribuite în funcție de condițiile naturale, fiind definite în general de altitudinea și în mică măsură de latitudine și longitudine.
Aceste structuri ale cadastrului sunt în continuă schimbare, fiind actualizate periodic pe baza datelor furnizate de cadastrul general, date cere sunt primite la rândul lor de la cadastrele de specialitate.
Fig. 2 Repartiția pe zone de relief a categoriilor de folosință
3.3 Categorii de terenuri
În decursul timpului, terenurile s-au diferențiat prin termeni care încearcă să arate destinația acestora adică maiprecis tern agricol, pădure, drum, construcție; sau să arate modul de folosință a acestora pe sectoare de activitate.
În momentul de față la noi în țară se disting cinci categorii de terenuri în care sunt incluse mai multe categorii de folosință. Aceasi categorie de folosință poate regăsi în două sau chiar în mai multe categorii de terenuri.
Fig. 3 Categorii de terenuri și categorii de folosință ale terenurilor
Terenurile cu destinație agricolă (TDA)sunt suprafețele de teren angajate în procesul de producție, respectiv acea categorie de terenuri agricole care sunt direct productive cum ar fi arabil, vii, livezi, pepiniere agricole, plantații de hamei și duzi, fânețe, pășuni, sere, solarii; precum și acea categorie de terenuri cu vegetație forestieră neincluse în amenajamentele silvice, terenurile acoperite cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajările piscicole și îmbunătățirile funciare, drumuri tehnologice, depozite și platforme, terenurile neproductive ce urmează a fi incluse în cadastrul agricol.
În cadrul sistemului agricol pământul este în același timp mijloc de producție și obiect al muncii, proprietatea de bază a solului fiind fertilitatea lui, respectiv capacitatea de a produce mai mult sau mai puțin pe unitatea de suprafață.
Introducerea cadastrului agricol presupune o organizare teritorială de perspectivă, care să-i asigure o mai mare stabilitate chiar în condițiile proprietății private, iar documentația cadastrală ar cuprinde informații generale care sunt utile cadastrului general respectiv posesorul, sectorul cadastral, nr. topografic al parcelei, categoria de folosință, suprafața, clasa de calitate, venitul net cadastral, și informații speciale, necesare conducerii procesului de producție referitoare la clima, relief, sol, a lucrărilor agrotehnice și date economice referitoare la accesibilitatea, starea drumurilor, productivitatea medie, cheltuieli, venituri.
Terenurile cu destinație forestieră (TDF) cuprinde totalitatea pădurilor și terenurilor afectate împăduririlor, suprafețele respective pot fi proprietate de stat care sunt majoritare sau particulare dar care sunt supuse regimului silvic. Regimul silvic se definește, la rândul său, ca "sistem unitar de norme tehnice, economice și juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza pădurilor" conform Legii 26/96. Regimul silvic se aplică obligatoriu întregului fond forestier național indiferent de natura dreptului de proprietate și de calitatea proprietarului.
Cadastrul fondului forestier, are ca punct de plecare datele din amenajamentele silvice, care cuprind: planuri și hărți amenajistice, descrierea stațiunii și arboretului în cadrul unui sistem de clasificare propriu, descrierea hotarelor, dreptul de administrare operativă a ocolului. Documentațiile se revizuiesc din 10 în 10 ani, când se reactualizează cea mai mare parte a elementelor componente. Cadastrul fondului forestier preia doar o parte din aceste date complexe și le pregătește în vederea furnizării lor cadastrului general.
Terenuri aflate permanent sub ape (TDH) sunt acele suprafețe de teren acoperite, în permanență sau în cea mai mare parte a anului de ape stătătoare cum sunt lacurile, bălțile, marea teritorială, sau curgătoare ca și fluviile, râurile, pâraiele. În cadrul legii fondului funciar aceste terenuri, care se află permanent sub ape, sunt nominalizate prin albiile minore ale cursurilor de apă, cuvele lacurilor la nivelul maxim de retenție, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale.
Terenurile aflate în intravilan (TDI) în această categorie intră toate terenurile situate în apropierea localităților urbane și rurale indiferent de categoria de folosință pe care o au, limite rezultate în urma stabilirii limitei de hotar a intravilanului.
Terenurile cu construcții cuprind, în mod evident, intravilanele localităților în ansamblu deci inclusiv suprafețele folosite actualmente în scopuri agricole sau silvice. Construcțiile situate în extravilan fac parte din fondul agricol, fondul forestier sau al altor terenuri cu destinație specială. Regimul juridic al terenurilor cu construcții este diferit de cel ocupat de construcțiile agricole, silvice, sau destinate altor activități, deoarece ele sunt sortite locuințelor, construcțiilor administrative și social – culturale. Construcțiile industriale incluse și ele în această categorie, urmează a fi scoase în afara perimetrelor ce cuprind zonele de locuit.
Intravilanul comunelor sau al satelor se consideră ca un sector cadastral și se numerotează întotdeauna la început. Orașele la rândul lor, care se extind pe suprafețe mari, având un număr mare de unități elementare, se constituie ca teritorii cadastrale separate, ca și un fel de enclavă în teritoriul general al lor.
Construcțiile se inventariază în același timp cu terenurile, cere le determină la rândul lor situația juridică. Ca și mărime se are în vedere doar suprafața ocupată de construcție, valoarea ce interesează cadastrul general și cartea funciară.
Terenuri cu destinație specială (TDS) cuprinde acea categorie de terenuri utilizate pentru transporturi, pentru construcții și instalații, pentru exploatările miniere și petroliere, pentru nevoile de apărare precum și plajele, rezervațiile, monumentele naturii, siturile arheologice.
3.4 Categorii de folosință ale terenurilor
Categoria de folosință a terenurilor este o caracteristică a acestora definită de utilizarea concretă a ternului. Categoria de folosință este un atribut al parcelei, individualizat printr-un cod, ce servește implicit nevoilor cadastrului general, asigurând o înregistrare ordonată a tuturor suprafețelor, contribuind la întocmirea cărții funciare.
Categoriile de folosință au apărut și s-au diversificat în decursul timpului în funcție de cerințele oamenilor. Dacă pământul a fost folosit inițial ca pășune, ulterior s-a trecut la cultivarea terenurilor cu mâl adus de ape și apoi la desțelenirea unora noi, constituind astfel o categorie de folosință aparte denumită „arabil”. Cu timpul, pe baza unor cereri tot mai variate, au apărut și alte categorii de folosință cum ar fi: vii, livezi.
În momentul de față, fondul funciar al României cuprinde 10 categorii de folosință cu aproximativ 56 de subcategorii.
Principalele categorii de folosință ale terenurilor din țara noastră sunt:
-categorii de folosință agricole (A) –sunt terenurile cu destinație agricolă și cuprind în această categorie terenurile arabile, pășunile, fânețele, viile, livezile;
-categorii de folosință forestiere (F) –sunt terenurile cuprinse în întreg fondul forestier. Această categorie de terenuri cuprinde pădurile, perdelele de protecție, tufărișurile;
– categorii de terenuri cu ape și stuf (H)- sunt suprafețele de teren ocupate permanent sau temporar cu ape. În această categorie intră apele curgătoare, apele stătătoare, apele amenajate piscicol, marea teritorială;
-categorii de drumuri (DR) și căi ferate (CF)- în această categorie intră terenurile ocupate de căile de comunicație terestre, cu zonele legal definite de ampriza lor, inclusiv cele ocupate de cantoane, depozite și gări;
-categorii de terenuri cu construcții (C)- terenurile din această categorie sunt numeroase, fiind ocupate cu construcții sau curți și construcții, cariere și exploatări miniere, amenajările contra eroziunii malurilor;
Capitolul IV
METODE GEOTOPOGRAFICE
Ridicarea topografică presupune, în principiu, executarea unui complex de lucrări finalizate cu un plan al unei suprafețe de teren sau cu profile ale acestuia, întocmite pe anumite direcții. În topografia modernă aceste produse trebuie prezentate obligatoriu în format digital, ale cărui date numerice sunt culese, introduse, depozitate și prelucrate pe calculator sau chiar și direct în aparat. Evident că un plan sau un profil digital poate fi redactat și vizualizat pe displayul calculatorului, dar și listat sub formă grafică sau analogică în scopuri lucrative.
Problema de bază a ridicărilor numerice, corespunzătoare acestui concept, o constituie determinarea, într-o anumită succesiune, a poziției punctelor topografice caracteristice, poziție exprimată prin coordonatele lor, date într-un sistem sau sisteme de referință. Pentru realizarea acestui obiectiv se apelează la un anumit mod de lucru, la o metodă topografică sau geodezică adecvată unei situații date.
Metodele și procedeele de lucru sunt numeroase. Fiecare metodă necesită măsurători și calcule având, în același timp, unele trăsături și aspecte proprii, specifice, cum ar fi:
-principiul de determinare – definit de elementele geometrice necesare, de măsurat (unghiuri, distanțe, înălțimi), culese cu aparatură corespunzătoare și folosite individual sau combinate;
-modul de rezolvare – specific, direct sau indirect și baza matematică, respectiv analitică sau trigonometrică;
-precizia teoretică ce o poate realiza, condiționată evident și de instrumentele folosite și numărul de măsurători;
-poziția ocupată – respectiv etapa rezervată în ansamblu lucrărilor, ca un corolar al acestor trăsături, poziție ce devine și criteriu practic de clasificare;
-randamentul și eficiența economică de ansamblu a lucrărilor, care nu pot fi neglijate.
Metodele topografice moderne sunt în principiu aceleași din topografia clasică, doar cu puține modificări de fond. Schimbarea spectaculoasă a intervenit doar în modul de lucru, provocată fiind de apariția instrumentelor moderne prin facilitățile remarcabile de măsurare și gestionare a datelor, inclusiv de prelucrarea lor pe teren.
4.1 Metoda intersecției unghiulare
Intersecțiile unghiulare au jucat un rol important în relaizarea rețelelor geodezice clasice de ordin II – IV. Plecând de la triangulația de ordin I aceste puncte ale rețelei de stat s-au obținut prin intersecții combinate și compensare riguroasă prin MCMP – metoda observațiilor indirecte – variația coordonatelor. Rețeaua de îndesire, respectiv punctele de ordin V, s-au determinat prin intersecții înainte sau înapoi și uneori combinate, compensate, la nevoie, prin procedee riguroase.
În ridicările moderne metoda își pierde din importanță prin apariția sistemului GPS, care are același obiect al muncii, dar a cărui utilitate nu poate fi pusă la îndoială. Intersecțiile rămân, totuși, ca o rezervă pentru îndesirea rețelei de sprijin, la care se apelează în determinarea 2D respectiv a poziției planimetrice a semnalelor nestaționabile, la încadrarea ridicărilor în sistemul național de referință.
Intersecțiile liniare, bazate pe măsurarea distanțelor, s-au dezvoltat odată cu apariția stațiilor totale, reprezentând o oportunitate în plus la poziționarea unor puncte a căror necesitate a apărut în decursul măsurătorilor topografice după realizarea rețelei de îndesire.
Fig. 4
Geometric, coordonatele punctului de intersecție a două drepte neparalele, conținute într-un plan, se deduc cu ușurință dacă pozițiile acestora sunt cunoscute. Considerăm o dreaptă, definită de un punct cunoscut l(x1, y1) și direcția ei θ dată în raport cu nordul geografic. Folosind punctul ajutător P(x, y), rezultă succesiv (fig. 4):
(1)
unde tgθ reprezintă coeficientul unghiular. Ecuațiile a două drepte, definite fiecare de câte un punct l(x1, y1), 2(x2, y2) și câte o direcție (θ1P, θ2P), care se intersectează în punctul P(x, y), vor fi (fig. 4):
y – y, = (x – xI)tgθ1P ; y-y2 = (x- x2) tgθ2P (2)
Soluția comună sistemului reprezintă coordonatele (x,y) ale punctului P, obținute prin desfacerea parantezelor și substituție:
(3)
Din această categorie rezultă singura necunoscută
(4)
Care introdusă în ecuațiile (2) va rezulta:
(5)
Dacă în relațiile (4) și (5) se înlocuiește tgθ=1/ctgθ, va rezulta
și
Sub raport topografic, dreptele considerate anterior sunt direcții în planul de proiecție, cu elementele ce le definesc cunoscute, iar punctul de concurență este un punct nou, de intersecție. Determinarea coordonatelor plane x și y ale unui asemenea punct presupune măsurarea în teren a unor unghiuri orizontale, necesare orientării vizelor și calculul lor, nu din una, ci din mai multe combinații de câte două vize. în acest mod se face un control de ansamblu al determinării punctului nou și se obține o valoare mai bună, prin media rezultatelor ce se includ în toleranță.
4.2 Metoda intersecției înapoi
Poziția unui punct nou P se poate determina prin intersecție înapoi sau retrointersecție dacă pe teren se măsoară doar unghiurile orizontale α, β, γ formate de direcțiile duse spre cel puțin patru puncte vechi, de coordonate cunoscute. Calculul efectiv se poate face în mai multe variante.
La determinarea prin retrointersecție se apelează cu precădere când în zonă apare necesitatea unui număr limitat de puncte noi (1 – 2) și nu dispunem de o stație GPS. Este cazul unor ridicări topografice ce urmează a fi încadrate în rețeaua geodezică, când în zona de interes nu există decât puncte cunoscute nestaționabile (turle de biserică, antene).
Procedeul Delambre de calcul este caracterizat de modul prin care se orientează direcțiile spre punctul nou P (xP, yP), având ca punct de plecare ecuațiile primelor trei (fig. 5):
Fig. 5 Intersecția înapoi
Pentru ca acest sistem să devină compatibil se introduc notațiile
tgθP1=tgθ tgθP2=tg(θ+α) tgθP3=tg(θ+β)
după înocuire rezultă
iar prin rezolvarea sistemulu se obține în final
Prin înlocuirea valorii θ în relațiile inițiale, inclusiv θ P4 = θ+ γ, se obțin orientările celor patru direcții care se schimbă cu 200g spre a deveni punct vechi – punct nou respectiv θ 1P, θ 2P pentru care tangentele sunt aceleași, tg θ 1P = tg θP1 spre exemplu.
Coordonatele plane ale punctului P rezultă, în continuare, prin intersecții înainte, respectând recomandările privitoare la alegerea și combinarea vizelor date la subcapitolul anterior.
4.3 Metoda drumuirii
La metoda drumuirii punctele se consideră înlănțuite, legate între ele prin elemente geometrice respectiv unghiuri orizontale și/sau verticale, distanțe și/sau diferențe de nivel. Dacă aceste date sunt obținute prin măsurători topografice specifice, este posibilă determinarea succesivă a poziției lor în cadrul unui sistem de referință, exprimată prin coordonatele x, y, z. Totodată metoda trebuie să asigure controale parțiale și o verificare finală a lucrărilor.
Clasificarea drumuirilor este dificilă, întrucât ele sunt numeroase, iar criteriile ce se pot avea în vedere variate. Dacă se ia în considerare spre exemplu, numai aparatura modernă respectiv stațiile totale, drumuirile pot fi grupate în mai multe tipuri și ordine în cadrul cărora se disting și alte variante.
Fig. 6 Drumuiri de diferite ordine
4.3.1 Drumuiri cu stația totală
Metoda drumuirii ocupă o poziție centrală în ansamblul ridicărilor în plan prin volumul și frecvența lucrărilor în care este solicitată. Locul primordial îl deține în determinarea rețelei de ridicare și poziționarea detaliilor, dar la ea se poate apela și pentru îndesirea rețelei geodezice.
Stația totală, prin structura și posibilitățile oferite, a devenit instrumentul reprezentativ, utilizat azi în exclusivitate în măsurarea drumuirilor, fiind, în același timp, singurul concurent serios al sistemului GPS. Principalele argumente în sprijinul acestei opțiuni sunt următoarele:
-permite măsurarea automată, la comandă, a elementelor geometrice, afișarea și înregistrarea lor în memorie, prelucrarea parțială în funcție de meniul de programe incorporat și transferul lor în calculator;
-softurile de lucru pe teren sunt diferențiate de la unul simplu, ce vizează doar aceste elemente, la altele complexe, care prelucrează și afișează rezultatele pe care le și rețin. Indiferent de program, datele de bază măsurate se păstrează în memorie;
-programe care permit determinarea pe teren a poziției spațiale a unui punct, radiat dintr-o stație cunoscută, pe baza unei vize de referință, posibilitate valorificată în cadrul multor aplicații topografice.
În principiu, în cazul general al unei drumuiri încadrate, traseul poate fi considerat ca o înlănțuire de radieri succesive: în funcție de coordonatele cunoscute ale stației, a unei vize de orientare și a datelor obținute din măsurători, rezultă și se afișează valorile x, y, z ale punctului vizat.
Fig.7 Drumuire cu stația totală
Măsurătorile în teren urmăresc elementele definitorii pentru cazul general al drumuirii 3D, acre este considerat cel mai reprezentativ, respectiv unghiuri orizontale și verticale, înălțimea aparatului și a prismei în momentul vizări. La acestea se adaugă coordonatele cunoscute ale punctelor de sprijin A și B și cele ale punctului C folosit ca viză de orientare. Aceste coordonate sunt necesare poziționării stațiilor de drumuire și pentru control.
Etapele de lucru pentru realizarea unei drumuiri cu o stație totală prin programul ce furnizează coordonatele drumuirii direct pe teren sunt următoarele:
-instalarea aparatului în punctul A cunoscut, pornirea, inițializarea și trecerea pe programul coordonate;
-orientarea în stație prin introducerea în memorie a coordonatelor punctului pe care se staționează și cele ale punctului de orientare C;
-vizarea semnalului de orientare, trecerea pe programul special destinat pentru afișarea coordonatelor, introducerea cotei, înălțimii paratului și a prismei;
-vizarea prismei din punctul 1, declanșarea măsurătorilor și drept urmare afișarea coordonatelor x1, y1, z1 ale acestuia, trecute în memorie. Operația se repetă în punctele următoare (1, 2, …n) ale drumuirii, cu următoarele mențiuni:
orientarea în fiecare punct se face prin viza înapoi, ca punct cunoscut.
coordonatele punctului staționat și ale celui din urmă se recheamă din
memorie;
controlul operației de orientare se face prin radierea punctului precedent, când
trebuie să se obțină coordonatele cu diferențe de 1-2 mm. Verificarea finală se realizează pe ultima viză de determinare dusă spre punctul B: pe displayul stației trebuie să apară coordonatele acestuia lejer diferite și în limitele toleranței față de cele cunoscute, preluate din inventarul rețelei de sprijin.
4.4 Metoda radierii
Poziția unui punct în plan orizontal sau în plan vertical este dată prin coordonatele sale în cadrul unui sistem de referință acceptat, și se poate obține și prin metoda radierii. Denumită și metoda coordonatelor polare, se poate aplica oricând, dintr-un punct cunoscut se poate duce o viză de referință spre un alt punct cunoscut, o viză de determinare spre cel nou până la care se poate măsura și distanța. Efectiv, radierea se execută din stațiile rețelei de ridicare și urmărește sutele, miile sau zecile de mii de puncte caracteristice care definesc detaliile topografice de pe suprafața pe care se extind lucrările. Unele puncte de detaliu importante sau din altă categorie (punctele din rețeaua de îndesire, de ridicare sau reperi fotogrammetrici) se determină prin dublă radiere, ce asigură un control și o valoare mai bună a coordonatelor.
Coordonatele spațiale x1, y1, z1 ale unui punct radiat 1 se calculează în funcție de:
-coordonatele cunoscute ale stației A (xA, yA, zA) și ale punctului de orientare B (xB, yB), ambele din rețeaua de ridicare;
-elementele geometrice care definesc poziția punctului 1, denumite și coordonate polare, respectiv distanța lA1 (dA1), unghiul orizontal α precum și unghiul zenitul zA1, toate măsurabile pe teren.
Radierea planimétrica 2D, prin care se obțin coordonatele x, y, se folosește de aceleași elemente de bază, unghiul zenital folosind la reducerea distanțelor la orizont, iar cea de nivelment trigonometric sau geometric apelează la diferențele de nivel Δzij dintre puncte, care se determină în funcție de aceleași elemente, respectiv direct.
Fig. 8 Metoda radierii
Succesiunea calculelor pentru obținerea coordonatelor spațiale ale punctului 1 presupune teoretic:
-reducerea la orizont a distanței înclinate lA1, în funcție de unghiul zenital
zA1: dA1 = lA1 sin zA1
-stabilirea poziției planimetrice, deducând succesiv orientarea θA1 din coordonatele punctelor A și B, unghiul orizontal α măsurat și creșterile pe cele două axe
în final coordinatele plane în sistemul de referință al punctelor A și B
-stabilirea poziției altimetrice a punctului 1 folosind cota zA a punctului de stație și diferența de nivel ΔzA1
4.4.1 Radierea cu stații totale
Instrumentul specific, destinat pentru cazul general al radierii combinate 3D, a fost și rămâne tahimetrul, ce permite ca din aceeași staționare, să se culeagă elementele necesare poziționării miilor de puncte ale unei ridicări în plan. Din păcate, toate modelele realizate după decenii de încercări sunt puțin corespunzătoare din cauza preciziei reduse a măsurării optice a distanțelor. La cele performante în schimb, procedeele cu stadii orizontale și perpendiculare pe direcția de viză nu pot fi luate în considerare din cauza modului de lucru greoi, lipsit de randament și uneori imposibil de aplicat.
Stația totală, prin caracteristicile constructive și programele încorporate, rezolvă integral ambele aspecte deficitare ale tahimetrelor clasice: precizie ridicată și randament superior în culegerea datelor. Reamintim că prisma poate fi vizată prin spații înguste, la înălțimi convenabile, poate să lipsească în unele condiții, iar măsurătorile și înregistrarea elementelor se face automat.
Metodele de lucru în executarea radierilor pot fi diferite:
-varianta clasică, cu programul standard de măsurare a unghiurilor orizontale, zenitale și a distanțelor, date care se prelucrează ulterior pe calculator, spre a obține coordonatele x, y, z ale punctelor radiate;
-programul coordonate polare, care prin intermediul softului din memorie și pe baza elementelor măsurate, afișează direct coordonatele spațiale x, y, z ale punctelor vizate, după ce instrumentul a fost orientat. În aceste condiții culegerea datelor din teren se face sistematic, cu siguranță și precizie, depășind uneori cerințele practicii, rapid, în maxim 10 secunde pentru fiecare punct radiat.
Greșelile prin această metodă sunt practic excluse având în vedere automatizarea procesului de măsurare, preluare și transfer a datelor. Este posibil însă ca înălțimea prismei, variabilă de multe ori după nevoi, să nu fie pusă de acord cu cea înregistrată inițial în aparat, ceea ce modifică evident cota punctului vizat.
Erorile de măsurare sunt reduse, având în vedere preciziile ridicate, cu care sunt acreditate respectiv ±l-2cm în cazul distanțelor și minim ±lc pentru unghiuri. Pot rămâne periculoase, cel puțin teoretic, erorile datorate centrării în stație a instrumentului și a jalonului prismei reflectoare cu atât mai mult cu cât punctele radiate sunt situate, de regulă, la distanțe mici.
Radierile cu stații totale satisfac așadar pe deplin cele mai pretențioase exigențe în ridicarea detaliilor. Precizia de măsurare și poziționare a punctelor depășește cerințele metodei, apropiindu-se de cele ale drumuirii, iar randamentul în cazul folosirii programului coordonate apare incredibil de avantajos, mai ales în comparație cu tahimetrele clasice.
4.5 Proiecția „Stereografică 1970”
Sistemul de proiecție „Stereografic ’70” a fost introdus și oficializat la noi în țară de aproape trei decenii, iar în prezent este general și obligatoriu. Toate ridicările efectuate trebuie facute în rețeaua geodezică națională determinantă pentru coordonatele plane în proiecție stereografică 70 și pentru cote în planul de referinta „Marea Neagra 1975”.
Introducerea cadastrului general pe întreg fondul funciar al țării presupune lucrări care se sprijină pe rețeaua geodezică națională, care trebuie proiectată și determinată în condiții specifice de precizie și de densitate.
Proiecția stereografică este o proiecțe perspectivă, conformă ce păstrează nealterate unghiurile și deformează distanțele. Un punnct P de pe suprafața elipsoidului, substituit cu sfera de raza Gauss R=, se trece pe planul de proiecție T, considerat tangent în centrul regiunii de ridicat, în Pt. Dreptele proiectate pleacă din punctul de vedere S diametral opus celui de tangență. În varianta actuală planul de proiecție T este coborât cu cantitatea i=1389,478 m devenind secant (S), astfel încât punctul P de pe elipsoid este proiectat în Ps, ca și în figura următoare.
Fig.9 Proiecța stereografică
Sistemul axelor de coordonate rectangulare, plane, are următoarele caracteristici:
Fig. 10 Poiecția stereografică 70:
sistemul de axe și cercul de deformație nulă (întrerupt).
– originea sistemului „O” se găsește în centrul țării, la nord de Făgăraș, la intersecția paralelei de 46º cu meridianul de 25º. Coordonatele geografice și plane devin :
B0=46º L0=25º X0=0 Y0=0
-sensul pozitiv al axei Ox este pe direcția N geografic iar cel al axei Oy este spre E
– teritoriul național reprezentat integral în acest sistem, are zone cuprinse în toate cele patru cadrane cu puncte ce pot avea coordonate pozitive sau negative;
– pozitivarea coordonatelor punctelor se impune în acest caz pentru simplificarea calculelor. În cazul acesta, originea axelor se consideră translatată spre sud-vest, atât pe X cât și pe Y cu câte 500000 m, în așa fel încât întreg teritoriul național devine situat în cadranul 1.
Deformația distanțelor prin trecerea lor de pe suprafața sferei pe planul de preiecție, se face după legi specifice variantei adoptate:
la proiecția stereografică pe plan tangent se constată următoarele:
deformația unei distanțe oarecare ∆t fiind dată de diferenșa dintre mărimea ei pe sferă (d=OP) și corespondența în proiecție (d’=OPt)
∆t tg=d′-d=2Rtgω-R2ω=2R(tgω- ω)
unde
d=OP – distanța pe sferă,
d′=OPt – distanța proiectată
R – rază
Fig. 11 Deformația în “stereo 70” pe plan tangent
deformația unității de lungime pe plan tangent în regiunea de lucru
Ca mărime, deformațiile cresc rapid, cu pătratul distanței la care se găsește punctul P, considerat în centrul zonei de lucru, față de originea O.
în noul system “stereographic 70” pe plan secant unic, deformația distanțelor are următoarele caracteristici:
-deformația kilometrică se calculează cu relația următoare:
Fig. 12 Poiecția stereografică 70:
poziția planului de proiecție
Deformațiile sunt nule pe un cerc de rază (d=201,72km), negative în interiorul acestuia, pozitive în afara lui .
Distribuția deformațiilor este mai convenabilă ca în planul secant, cu cercul de deformație nulă de rază 285 Km. Valorile din centrul țării de -0,33 m/km și de +0,98 m/km la periferie au fost considerate puțin satisfăcătoare pe ansamblul teritoriului național.
Capitolul V
CULEGEREA DATELOR DIN TEREN
Operațiunea de culegere a datelor din teren presupune în primul rând cunoașterea copului pentru care se execută lucrarea, respectiv la ce trebuie să servească documentația care va fi executată. Pe această bază se pot stabili obiectivele de realizat, formulate într-o temă de proiectare, care alături de termenul de predare, contravaloarea lucrărilor, condițiile de recepție și altele, constituie elementele de bază ale contractului ce se va încheia între executant și beneficiar. Procurarea informațiilor și a materialelor necesare ridicării detaliilor din teren, ce se referă la procurarea coordonatelor punctelor rețelei de sprijin din preajmă, a schiței de încadrare în zonă de la OCPI, precum și cele necesare marcării corespunzătoare a punctelor de îndesire a rețelei de ridicare a detaliilor.
5.1 Etapele de lucru pentru ridicarea detaliilor
5.1.1 Recunoașterea terenului
Primul pas care trebuie făcut pentru opearția de ridicare a detaliilor din teren este recunoașterea generală a terenului. Această operațiune necesită parcurgerea câtorva etape de lucru:
– delimitarea imobilului în cauză prin parcurgerea granițelor împreună cu beneficiarul și verificarea materializării lor prin împrejmuiri și semne vizibile de hotar (garduri, stâlpi, răzoare, movile). După caz, executantul lucrării poate solicita, pentru edificare și prezența vecinilor;
– identificarea punctelor vechi ale rețelei de sprijin, cunoscute ce vor folosi la încadrarea ridicării în rețeaua geodezică, prin căutarea marcajului la sol, operație care poate deveni dificilă din cauza unor descrieri topografice superficiale și a dispariției mărcilor. În extravilan, unde reperele lipsesc, se poate folosi pentru identificarea punctelor vechi un GPS de buzunar, care deși nu are o precizie așa de mare, este suficient pentru a ne duce în apropierea punctului vechi cautat, de cele mai multe ori, în zone ne acoperite de pomi la o distanță de 1-2 m față de punctul căutat.
Informațiile și datele culese stau la baza proiectării lucrărilor, operațiune ce presupune legarea de rețeaua geodezică a ridicărilor, alegerea traseelor și a stațiilor de drumuire ce constituie rețeaua de ridicare. Aceste noțiuni sunt hotărâtoare pentru desfășurarea etapelor ulterioare, definind calitatea și mai ales randamentul lucrărilor, motiv pentru care ele caracterizează competența și profesionalismul operatorului topograf.
5.1.2 Materializarea și verificarea rețelei de ridicare
Rețeaua de ridicare se execută în primă etapă pe un plan existent, de ansamblu, pe care se raportează punctele cunoscute ale rețelei de sprijin, între care se aleg și se marchează succesiv traseele drumuirilor principale, secundare și terțiare, desfășurate în lungul căilor de comunicație, a rețelei hidrologice și a celei stradale în intravilan.
În continuare se aleg efectiv stațiile drumuirilor, cu respectarea celor două condiții de bază:
-să poată fi determinate, prin asigurarea vizibilităților reciproce între punctele vecine;
-să servească la ridicarea detaliilor din zona de interes.
La o ridicare topografică se măsoară nu numai suprafața efectivă, respectiv parcela
proprietarului, ci și o zonă periferică acesteia, cu reprezentarea detaliilor din împrejurimi absolut necesară ulterior, unui proiectant, spre exemplu, pentru a cunoaște accesul, dotările din zonă, eventualele restricții. Proiectarea rețelei de ridicare inclusiv completarea cu puncte aruncate capătă o importanță hotărâtoare și caracterizează personalitatea și competența operatorului. În fond ridicarea topografică a unei suprafețe, obținute de zece operatori, ar trebui să fie identică; ele se pot diferenția eventual ca precizie, dar cu siguranță prin conținut, redat mai mult sau mai puțin corect și mai ales prin timpul necesar obținerii datelor.
Materializarea punctelor se realizează cu materiale corespunzătoare, în funcție de locul și natura terenului, astfel încât să dureze în timp pentru a servi aplicării ulterioare a proiectelor de parcelare, pentru amplasarea construcțiilor, instalații de transport.
Drumuirile pentru determinarea rețelei de ridicare se parcurg în succesiunea lor normală, dată de ordinul lor și se măsoară folosind programele stațiilor totale, eventual cel prin care se înregistrează direct coordonatele x,y,z ale stațiilor. Ca etapă topografică de bază, pentru reușita deplină se recomandă următoarele:
dotarea necesară să cuprindă stația totală cu baterie de rezervă, două prisme,
echipament de emisie-recepție, mijloc de transport;
formația de lucru să fie constituită dintr-un operator, ca șef, un secretar și doi
purtători de prismă, fiecare membru fiind instruit asupra sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească;
atenția mărită în timpul măsurătorilor; operatorul trebuie să se concentreze pe
centrarea aparatului și a prismei pe punctul matematic al stației, verticalizarea suportului prismei în momentul declanșării măsurătorii și corespondența dintre înălțimea efectivă a acesteia și valoarea din memorie.
Măsurătorile pot fi controlate cu stația totală, prin determinarea erorilor de închidere. Operațiunea se poate face direct pe teren. În ordinea verificărilor și a importanței se poate trece la:
-redeterminarea punctului precedent al drumuirii prin radierea înapoi, când trebuie să se obțină valori cu diferențe milimetrice între coordonate, doar ca un control parțial, care nu rezolvă însă problema unei orientări greșite;
-verificarea pe traseu efectuată în stații din care există o viză spre un semnal cunoscut (biserică, antenă sau chiar pe un punct precedent al drumuirii). Dintr- o astfel de stație, pe baza coordonatelor ei deduse prin drumuire și cele ale punctului vizat, se radiază normal un alt punct de pe traseu determinat anterior și se compară rezultatele ;
-verificarea finală pe coordonatele unui punct de încadrare sau ale celui de plecare, când diferențele între valorile citite și cele cunoscute din inventarul de puncte vechi nu trebuie să depășească toleranțele.
5.1.3 Ridicarea detaliilor
Punctele radiate se culeg cu stația totală dublată de două prisme folosind programul corespunzător și valorile definitive x, y, z compensate ale punctelor rețelei de ridicare sau drumuirii. În cazul general al ridicărilor 3D se urmăresc în primul rând detaliile de planimetrie respectiv tot ce se găsește pe suprafața terenului, cum ar fi hotarele proprietăților, construcții edilitare publice și private, căi ferate și drumuri cu detaliile aferente, rețele subterane. În continuare se iau detaliile de nivelment, pentru redarea reliefului prin curbe de nivel, elemente care nu interesează reprezentările 2D. De la caz la caz se obțin coordonatele spațiale x, y, z sau numai cele plane x, y ale detaliilor topografice ce se trec automat în memoria aparatului.
Măsurătorile propriu-zise pentru ridicarea detaliilor din teren trebuie să parcurgă următorii pași:
-stabilirea detaliilor, respectiv a punctelor care vor fi radiate din fiecare stație de către operator împreună cu întreaga echipă;
– parcurgerea ordonat a întregului tur de orizont și determinarea succesiv și până la epuizarea tuturor punctelor ce definesc un detaliu. Au prioritate cele ce definesc hotarele, iar la sfârșit se iau cele specifice numai de nivelment, care pot să nu apară pe schiță;
-deplasarea prismelor în teren este organizată și dirijată de secretar, care însoțește pe purtătorii lor, întocmește schița și comunică cu operatorul de la aparat;
-legătura permanentă între cei doi trebuie să asigure corespondența dintre numărul punctului radiat, afișat pe display, cu cel de pe schiță, modificarea înălțimii instrumentului sau a prismei.
În finalul măsurătorii se înregistrează vecinii suprafeței urmărite, direcția aproximativă a nordului, beneficiarul lucrării cu adresa exactă și se solicită acestuia actele necesare documentației privind dreptul de proprietate, certificatul de urbanism, autorizație de construcție și a lte documente necesare întocmirii documentației cadastrale.
Modul de organizare în culegerea datelor, referitor la miile de puncte ce pot fi necesare unei ridicări, poartă amprenta și este specific fiecărui operator și echipe, definind totodată corectitudinea și randamentul lucrărilor.
În acest sens apreciem că factorii hotărâtori sunt:
– dotarea minimă amintită și omogenitatea inclusiv instruirea fiecărui membru al echipei, care trebuie să știe ce are de făcut. Fiecare purtător de prismă trebuie să se instaleze singur în punctele caracteristice, să verifice și să se asigure de vizibilitatea necesară, să modifice înălțimea prismei dacă este nevoie și să revină apoi la cea standard stabiliă inițial pentru stație. Aceste modificări ale înălțimii prismei trebuie să le comunice operatorului prin secretar;
-organizarea deplasărilor pentru fiecare purtător de prismă și vizarea succesivă a celor doi într-o anumită ordine, inclusiv eliberarea lor;
-verificarea schiței care servește ca ghid iar uneori ca și planșă de control, deoarece punctele radiate nu au verificare. Ca și schiță de verificare se poate folosi un plan vechi, care este scos la o scară convențională, plan care poate fi mărit la nevoie.
Prin urmare, măsurătorile topografice efectuate pentru ridicarea detaliilor din teren cu stații totale se constituie ca o activitate de rutină, de durată, ce poate deveni în multe situații anevoioasă și plictisitoare.
Stații totale
Stația totală este unul dintre instrumentele moderne de măsurare, care face parte din generația nouă a instrumentelor topografice și are, în principiu, funcționalitatea unui tahimetru clasic. Apariția stațiilor totale, perfecționarea continuă, răspândirea și folosirea lor aproape în exclusivitate deoarece au o precizie de măsurare foarte mare,un confort sporit în manevrare și randament, au făcut din stațiile totale simbolul activității topografului modern. Stațiile totale sunt instrumente electronice performante capabile să determine în teren majoritatea elementelor topografice (unghiuri, distanțe, diferențe de nivel, suprafețe), să efectueze prin intermediul unor softuri integrate numeroase calcule topografice și să stocheze datele din teren în memorii electronice de capacități mari. Acestă denumire caracteristică de stații totale sau inteligente s-a impus din literatura străină, prin publicațiile de specialitate editate în limbile engleză sau germană, în funcție de proveniența firmei producătoare de instrumente.
O stație totală are în structura sa aceleași axe, aceleași organe princicipale și aceleași mișcări ale instrumentelor clasice cunoscute, la care se mai adaugă și o parte electronică incorporată în aceeași carcasă.
Fig. 13 Axele stațiilor totale
Axele stației totale, reprezentate ca niște linii imaginare, de referință, concurente într-un punctct sunt:
-axa principală, VV’, care trebuie să fie verticală și perpendiculară în poziția de lucru, prin construcție, pe cercul orizontal (limb) în centrul lui, fiind materializată printr-o lunetă optică, prin firul cu plumb sau fascicolul laser;
-axa secundară, H-H’, este axa în jurul căreia basculează luneta, perpendiculară pe axa principală și pe cercul vertical (eclimetru) în centrul lui, axă care devine orizontală în timpul măsurătorilor. Unul dintre capetele axei secundare este marcat pe carcasa aparetului, servind astfel la determinarea înălțimii aparatului.
-axa lunetei, LL' este perpendiculară pe axa secundară, reunind centrele optice și focarele lentilelor care compun luneta. Punctul de intersecție a firului reticular orizontal cu cel vertical, ca și punct material, trebuie să se găsească, pe această axă.
Pe parcursul unei sesiuni de masurători, luneta aparatului execută atât mișcări pe plan orizontal, de rotație în jurul axului principal, cât și mișcări pe plan vertical în jurul axului secundar al aparatului, mișcări necesare vizării spre orice semnal indiferent de poziția lui în spațiu.
Luneta stației totale se găsește în poziția I în momentul în care dacă privim rin ocular, eclimetrul se găsește în partea stângă; iar în poziția a II-a a lunetei, când eclimetrul se găsește în partea dreaptă.
Mișcările în plan orizontal și vertical sunt controlate prin dispozitive electrice (butoane) și prin dispozitive mecanice (pârghii de blocare și șuruburi de mișcare fină), care permit mșcarea precisă a aparatului în scopul vizării precise a unei direcții sau punctării unui semnal. La unele modele de aparate, pârghiile de blocare lipsesc și pentru a roti luneta în cele două plane de vizare, trebuie învinsă o ușoară rezistență.
În general, o stație totală are un aspect asemănător cu al unui instrument optic, având puține diferențe vizibile. Diferența majoră între cele două aparate este la structura internă, deoarece stațiile totale au în structura lor internă, într-un procent foarte mare, doar componente electronice.
5.2.1 Stația totală Trimble 5503 DR
Stația totală Trimble 5503 DR (Direct Reflex) este o stație totală cu servomotor care oferă productivitate în măsurare, pentru fiecare tip de măsurătoare la care este supusă. Trimble 5503 DR este construită pe tehnologia Trimble, tehnologie care a stabilit un mare succes cu varianta 5600. Varianta 5503 este o soluție tehnologică productivă și de încredere pentru toate aplicațiile convenționale.
Cu o funcționare servo avansată, Trimble 5503 crește productivitatea generală cu peste 30% în raport cu instrumentele mecanice și o îmbunătățește chiar mult mai semnificativ în activitatea de trasare.
Trimble 5503 combină toate caracteristicile oferite de sistemul Servo pentru a oferi o creștere uriașă în productivitate. Timpul este prețios atunci când se măsoară o serie de obiective, după primul set de măsurători ce au fost executate, instrumentul se rotește automat pentru a măsura obiectivelor din nou. Este nevoie de intervenția operatorului doar pentru a face reglaje fine înainte de măsurare.
La operațiunea de trasare a unui punct, pentru a crește viteza de execuție a măsurătorii, după procedura de introducere a coordonatei punctului de trasat în aparat și efectuarea operațiunilor de calare și orientare, aparatul se va orienta pe direcția punctului de trasat printr-o simplă apăsare a unui buton.
Caracteristica cea mai importantă a stației totale Trimble 5503DR o constituie numărul mare de programe încorporate în aceasta, ce oferă specialistului topograf o deplină liberate de operare.
Trimble 5503 DR este dotat cu o memorie internă de aproximativ 10.000 de puncte. Pe lângă programele uzuale de care dispune aparatul, mai conține și unele programe speciale ce permit realizarea de măsurători automatizate ce nu necesită intervenția permanentă a operatorului.
Stația totală Trimble 5503 DR dschide o nouă eră în evoluția aplicațiilor de măsurare. Obiectele care până acum au fost dificil sau chiar imposibilde măsurat cu o prismă, pot fi acum măsurate cu un efort minim. Colțurile clădirilor sau alte puncte de ridicare la care este dificil sau chiar imposibil accesul, pot fi măsurate prin setarea aparatului la sistemul de măsurare fără prismă (no reflector). Cabluri aeriene, tuneluri, poduri, fete de cariera, depozitele, clădiri și elevații, toate pot fi măsurate rapid, ușor și în condiții de siguranță.
DR 5503 oferă posibilitatea masurătorilor fără prismă până la o distanță de 70 m, în condițiile încare suprafața măsurată are un grad de reflexie de aproximativ 90%.
Caracteristici tehnice ale Stației Totale Trimble 5503 DR:
Măsurarea unghiurilor orizontale și verticale:
-măsurarea în modul Standard are o precizie de 1″ (0.1 mgon)
-măsurarea în modul Fast Standard are o precizie de 1″ (0.1 mgon)
-măsurarea în modul Tracking are o precizie de 2″ (0.5 mgon)
Măsurarea distanțelor cu prisma:
-măsurarea în modul Standard ±(2 mm + 2 ppm) ±(0.007 ft + 2 ppm)
-măsurarea în modul Fast Standard ±(3 mm + 2 ppm) ±(0.01 ft + 2 ppm)
-măsurarea în modul Tracking ±(5 mm + 2 ppm) ±(0.016 ft + 2 ppm)
Măsurarea distanțelor cu folia reflectorizantă:
-măsurarea în modul Standard ±(3 mm + 2 ppm) ±(0.01 ft + 2 ppm)
-măsurarea în modul Fast Standard ±(3 mm + 2 ppm) ±(0.01 ft + 2 ppm)
-măsurarea în modul Tracking ±(5 mm + 2 ppm) ±(0.016 ft + 2 ppm)
Măsurarea distanțelor în modul Direct Reflex:
-măsurarea în modul Standard ±(3 mm + 2 ppm) ±(0.01 ft + 2 ppm)
-măsurarea în modul Fast Standard ±(5 mm + 2 ppm) ±(0.016 ft + 2 ppm)
-măsurarea în modul Tracking ±(10 mm + 2 ppm) ±(0.032 ft + 2 ppm)
Timpii de măsurare:
-cu prisma – modul Standard 2 s
– modul Fast 1.8 s
– modul Tracking 0.5 s
-Direct Reflex – modul Standard 3 s până la 30 m
– modul Fast Standard 2 s până 30 m
– modul Tracking 0.8 s până la 3 m
Distanța de măsurare:
-cu prisma până la 3000 m în modul Standard și până la 5000 m în modul Long Range
– cu folia reflectorizantă de 20 mm până la 100 m în modul Standard și până la 200 m în modul Long Range
– prin opțiunea Direct Reflex până la 50 m în cazul în care suprafața măsurată are un coeficient de reflexie de 18% și până la 70 m dacă coeficientul de reflexie al suprafeței este de 90%.
5.3 Prisma reflectoare
Prisma este dispozitivul de masurare specific stațiilor totale, ce se instalează în poziție verticală pe punctele de detaliu ale imobilului ce trebuie măsurat, contribuind la măsurarea unghiurilor și a distanțelor.
Ca tipuri de prisme se disting prisme simple fixate într-o montură metalică și cu colimator pe partea superioară și prisme de construcție specială care pot fi vizate simultan din orice poziție.
Prisma propriu-zisă se obține tăind colțurile unui cub din sticlă, calitatea ei depinzând de planeitatea și perpendicularitatea reciprocă a planelor rezultate. În acest fel, ea concentrează și reflectă radiațiile emise de dispozitivul EDM chiar și când nu este îndreptată precis spre stația totală. În momentul vizării, prisma trebuie îndreptată spre aparat, prin răsucire în plan orizontal și înclinare în plan vertical, pentru a permite recepționarea semnalelor trimise din poziții mai joase sau mai înalte, în special la distanțe mici.
Prisma în timpul procesului de măsurare poate fi susținută de:
-o tijă metalică telescopică gradată centimetric, care indică înălțimea hp a ei, prevăzută cu un sabot, șurub de fixare a prismei și o nivelă sferică atașată ce permite verticalizarea manuală după instalarea pe punctul matematic;
– un trepied special, mic și ușor de manevrat, pentru puncte mai importante, de exemplu din rețeaua topogeodezică sau de ridicare;
– un trepied plus ambază interșanjabilă cu stația totală, șurub de fixare și fir cu plumb ce permite centrarea optică, ansamblu folosit doar în cazul unor determinări de precizie.
Pentru o măsurătoare eficientă se recomandă o utilizare diferențiată a prismelor astfel:
la distanțe mici, pentru radierea detaliilor, în orașe, se folosesc prisme simple,
ce se recunosc ușor și pot fi plasate în locuri înguste;
la distanțe mari, datorită divergenței fascicolului emis de EDM, se apelează la
panouri de vizare cu 3, 5, 7 sau 9 prisme, care din cauza dimensiunii lor mărite se identifică mai ușor;
la vizarea simultană a unui punct din mai multe stații se folossc prismele 360°,
care reflectă undele venite mai multe direcții;
în punctele importante ale rețelei de îndesire sau de ridicare se recomandă
folosirea trepiedului cu ambază interșanjabilă sau a suportului metalic cu trepied, iar în lucrări pe suprafețe mici se preferă susținerea manuală, cu supravegherea centrării pe punct și a
nivelei sferice.
Constanta prismei o reprezintă distanța c de la centrul prismei, ca punct unde se concentrează radiațiile interceptate de la stația totală, până la verticala punctului viza. Valoarea ei este constantă, de obicei de 30 sau 40mm, în funcție de modul de prindere a prismei.
Capitolul VI
STUDIU DE CAZ
Comasarea, dezmembrarea și noterea unui ansamblu de construcții.
Măsurătorile la teren au fost executate cu o stație totală Trimble 5503 DR, a cărei caracteristici le-am descris amănunțit în capitolul anterior.
Masurătorile topografice precum și întocmirea documentațiilor cadastrale necesare acestor operațiuni, presupune parcurgerea amănunțită a mai multor etape într-o ordine bine stabilită.
În primul rând trebuie verificate documentațiile cadastrale existente pentru cele trei parcele care trebuie comasate, se verifică schițele cadastrale existente, se verifică Cărțile Funciare. Condiția obligatorie ca cele trei numere cadastrale să pată fi comasate este ca să aibă același proprietar trecut în Cartea Funciară.
După verificarea documentelor se trece la o verificare a terenului. Pentru efectuarea măsurătorilor topografice, trebuie să se facă o recunoaștere amănunțită a terenului, stabilindu-se unele detalii ncesare ridicării topografice. Se verifică existența materializării punctelor de pe conturul celor trei numere cadastrale care trebuiesc comasate, se verifică existența rețelei de ridicare din zonă. Dacă nu există puncte din rețeaua geodezică de sprijin în zonă, va trebui să se determine câteva puncte de îndesire necesare măsurătorii.
Punctele de îndesire se determină prin metoda intersecției înapoi, sau sub o denumire mai cunoscută retrointersecție. În cadrul acestei metode se caută în apropierea imobilului care trebuie măsurat un loc din care să se poată vedea cât mai multe puncte de coordonate cunoscute cum sunt turnuri de biserici, turnuri de apă, coșuri de fum, relee de televiziune.
În cazul acestei măsurători, s-a stabilit amplasamentul punctului de stație 1 (punctul de retrointersecție), ca situat în teren arabil, într-un loc deschis, cu o vizibilitate foarte mare. Din acest punct s-au vizat succesiv punctele: Biserica Catolică Sântandrei, Cet I Mare, Cet I mic, Stația Meteo, Releu TV, Cet II, Betfia, Biserica Cordău, Turn IAS Nojorid, Biserica Palota, Castel apa campl. Cînepă Sântandrei. După determinarea punctului de stație 1 se continuă măsurătoarea cu ridicarea detaliilor din teren care pot fi măsurate din acest punct, prin metoda radierii.
Se continuă măsurătoarea cu determinarea unui al doilea punct de stație necesar ridicării, determinat prin metoda intersecției înainte. Din acest punct de stație, ca și din primul de măsoară detaliile caracteristice ale terenului, se măsoară totodată și toate construcțiile edificate pe aceste parcele, prin metoda radierii, în vederea executării ulterioare și a documentației de notare a construcțiilor.
La finalul măsurătorii se vizează din ultimul punct de stație un punct de coordonate cunoscute, din rețeaua geodezică, punct pe care se face închiderea măsurătorii.
6.1 Lucrări executate la birou
Lucrările de birou necesare întocmirii documentației trebuie să parcurgă și acestea câteva etape bine stabilite, la fel ca și în cazul măsurătorii din teren.
6.1.1 Transferul datelor și calcularea măsurătorilor
Transferul datelor măsurate din aparat este prima etapă de birou în procesul de întocmire a documentațiilor. Această etapă s-a efectuat cu programul Terramodel, care este un soft specializat.
După transferarea datelor într-un job nou al programului Terramodel, se cută în baza de date coordonatele punctelor vechi de sprijin folosite în teren și se trec în fișierul de măsurători. Se calculează apoi lucrarea, calculându-se retrointersecția, intersecția înainte și punctele radiate. Trebuie o atenție sporită în în cadrul procedurii de calcul a măsurătorilor, deoarece nu toate punctele vechi folosite pot să fie și bune. Aceasta se datorează aportului mai multor factori care au influențat măsurătoarea în momentul execuției sale, cum ar fi o vizibilitate scăzută a punctelor de reper, distanța punctelor de reper sau încadrarea punctelor de reper în cadranele cercului topografic.
Calculul retrointersecției trebuie să dea o eroare cât mai mică, de câțiva centimetri, deoarece dacă eroarea este mai mare, coordonatele punctului de stație 1 vor fi greșite, fiind deplasat chiar și cu câțiva zeci de centimetri față de valoarea sa reală.
Rezultatul final al calculului măsurătorilor va fi afișarea coordonatelor X, Y și Z dacă este nevoie, ale tuturor punctelor radiate măsurate în teren.
Toate aceste rezultate se exportă într-un fișier cu extensia DXF, care se deschide apoi în programele MapSys sau AutoCAD pentru prelucrarea datelor măsurate.
6.1.2 Întocmirea documentațiilor
În cadrul acestei măsurători, documentația a fost executată în programul AutoCAD.
Fîșierul DXF a fost deschis în programul AutoCAD, iar în pasul următor s-au unit toate punctele de detaliu ridicate din teren. Aceste puncte au fost unite în așa fel încât să rezulte în cele din urmă exact forma terenului sau a construcțiilor ce există pe teren.
Prima documentație a fost cea pentru comasarea celor trei parcele. Documentația de comasare cuprinde următoarele documente:
-anexa 1 „Documentație cadastrală”;
-cerere de recepție și înscriere pentru alipire;
-cerere de solicitare informații;
-anexa 3 -memoriu tehnic;
-declarație pe propria răspundere cu privire la înstrăinarea și identificarea imobilului măsurat, conform anexei 5;
– extras de carte funciară pentru informare;
– planul de amplasament și delimitare a imobilului sc. 1:200 – 1:5000 cu propunerea de alipire, conform anexei 16;
– plan de amplasament și delimitare pentru imobilul rezultat din alipire, conform anexei 11;
– măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice;
– calculul suprafețelor;
– dovada plății tarifelor pentru recepție și înscriere în cartea funciară.
A doua documentație este cea pentru dezmembrarea numărului cadastral nou format. Documentația de dezmembrare cuprinde:
-anexa 1 „Documentație cadastrală”;
-cerere de recepție și înscriere pentru dezlipire;
-cerere de solicitare informații;
-anexa 3 -memoriu tehnic;
-declarație pe propria răspundere cu privire la înstrăinarea și identificarea imobilului măsurat, conform anexei 5;
– extras de carte funciară pentru informare;
– planul de amplasament și delimitare a imobilului sc. 1:200 – 1:5000 cu propunerea de dezlipire, conform anexei 16;
– plan de amplasament și delimitare pentru imobilul rezultat din alipire, conform anexei 11;
– măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice;
– calculul suprafețelor;
– dovada plății tarifelor pentru recepție și înscriere în cartea funciară.
Cea de a treia documentație este cea pentru notarea unei construcții edificate pe unul dintre numerele cadastrale obținute după dezmembrare. Documentația de notare cuprinde:
-anexa 1 „Documentație cadastrală”;
-cerere de recepție și înscriere;
-cerere de solicitare informații;
-anexa 3 -memoriu tehnic;
-declarație pe propria răspundere cu privire la înstrăinarea și identificarea imobilului măsurat, conform anexei 5;
– extras de carte funciară pentru informare;
– planul de amplasament și delimitare a imobilului sc. 1:200 – 1:5000, conform anexei 11;
– măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice;
– calculul suprafețelor;
– dovada plății tarifelor pentru recepție și înscriere în cartea funciară.
-autorizație de construire și proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor sau, după caz, certificat de atestare a edificării/extinderii construcției, eliberat de primăria localității unde este situat imobilul;
Concluzii
Redactarea documentațiilor cadastrale necesare întocmirii celor trei tipuri de operațiuni descrise în lucrare (comasare, dezmembrare și notare de construcție), sunt operații de birou, care prin volumul și natura lor au practic, în cadrul unei ridicări topografice, aceeași importanță ca și măsurătorile din teren. Altfel spus, cele două categorii de lucrări, teren și birou, au ponderi asemănătoare și trebuie realizate în condiții de echivalență.
Operațiile topografice de comasare, dar în special cele de dezmembrare și notare de construcții sunt frecvent întâlnite în zilele noastre, din cauza înstrăinării imobilelor și ieșirii din indiviziune, prevăzute în acte notariale încheiate între părți sau în sentințe judecătorești.
Comasarea parcelelor se realizează cu scopul de a forma din mai multe parcele mici o parcelă mai mare. În lucrarea de față, comasarea celor trei parcele se face cu scopul de a se putea dezmembra ulterior, parcela mare nou formată, în mai multe parcele de suprafețe mici egale între ele.
Orice operație de dezmembrare sau parcelare are la bază o ridicare numerică, finalizată printr-un plan digital, iar calculele inclusiv verificările s-au făcut și se fac analitic, din coordonate.
Cu ajutorul unui computer obișnuit, care să aibă instalat pe el un soft general, spre exemplu AutoCAD, se poate rezolva mai ușor problemele de dezmembrare și parcelare.
BIBLIOGRAFIE
Boș N., (2003) „Cadastru general”, Editura ALL Beck, București
Boș N., Iacobescu O., (2007). „Topografie modernă”, Editura C.H. Beck, București
Tamaioagă Gh., Tamaioagă D., (2005) „Cadastrul general și cadastrele de specialitate”, Editura MATRIX ROM, București
***, (2002) „Măsurători terestre –Fundamente-”, Editura MATRIX ROM, București
Miclea M., (1995) „Cadastrul și cartea funciară”, Ed. ALL, București
Botez M., (1969) „Geodezie”, Editura Didactică și Pedagogică, București
Vorovencii I., (2006) „Topografie”, Editura Universității Transilvania, Brașov
Mihăilă M., Corcodel Gh., Chirilov I., (1995) „Cadastru general și publicitate imobiliară”, Editura Ceres, București
http://www.dsclex.ro/legislatie/2006/decembrie2006/mo2006_1048.htm
http://www.ocpimm.ro/ocpi_web/ordin/ORDIN_634_actualizat_cu_134_415.doc
BIBLIOGRAFIE
Boș N., (2003) „Cadastru general”, Editura ALL Beck, București
Boș N., Iacobescu O., (2007). „Topografie modernă”, Editura C.H. Beck, București
Tamaioagă Gh., Tamaioagă D., (2005) „Cadastrul general și cadastrele de specialitate”, Editura MATRIX ROM, București
***, (2002) „Măsurători terestre –Fundamente-”, Editura MATRIX ROM, București
Miclea M., (1995) „Cadastrul și cartea funciară”, Ed. ALL, București
Botez M., (1969) „Geodezie”, Editura Didactică și Pedagogică, București
Vorovencii I., (2006) „Topografie”, Editura Universității Transilvania, Brașov
Mihăilă M., Corcodel Gh., Chirilov I., (1995) „Cadastru general și publicitate imobiliară”, Editura Ceres, București
http://www.dsclex.ro/legislatie/2006/decembrie2006/mo2006_1048.htm
http://www.ocpimm.ro/ocpi_web/ordin/ORDIN_634_actualizat_cu_134_415.doc
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masuratori Topo Cadastrale Pentru Comasarea, Dezmembrarea Si Notarea Unui Ansamblu de Constructii din Zona Rezidentiala Santandrei (ID: 162737)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.