Izotopi Stabili DE C Si N In Estimarea Alimentatie Populatiilor Medievale

Introducere

Dieta și nutriția reprezintă un segment important al istoriei vieții cotidiene, al cărui reconstituire a atras o atenție deosebită, mai ales în ultimele decenii, din partea unor cercetători de seamă ai istoriografiei europene, precum Lucien Febvre, Norbert Elias, Fernand Braudel, Maria Dembińska, Robert Fossier, Jean-Louis Flandrin, Massimo Montanari, Michel Pastoureau, Bruno Laurioux, Alban Gautier, F. Audoin-Rouzeau, Benoît Clavel ș.a., istorici, arheologi și arheozoologi, care au contribuit prin cercetări constante la o cunoaștere și înțelegere mai bună a istoriei și culturii alimentației medievale și premoderne.

Subiectul alimentației tradiționale în genere face parte dintr-un câmp al cercetării și interpretării istorice promovat de către curentul de abordare al Școlii Analelor ce a culminat cu apariția revistei Annales d`histoire economique et sociale la Strasbourg în 1929. Alimentația alături de alte subiecte până atunci obscure – precum îmbrăcămintea, hrana, locuința, epidemiile, foametea sau conjuncura meteorologică și impactul ei asupra evoluției vieții în general, au început a fi tratate din perspective interdisciplinare.

Pentru a cuprinde cât mai multe aspecte legate de viața omului, istoricul nu se poate limita doar la simpla cronologie a marilor evenimente istorice ci trebuie să interfereze cu alte științe complementare ce prin demersul lor întregesc informația istorică și o umanizeză.

Bioarheologia reprezintă disciplina care subliniază componenta biologică a descoperirilor arheologice. Aceasta are ca obiectiv analiza oaselor umane din contextele arheologice prin interpretarea comportamentului uman după schelet pe următoarele direcții: stresul fiziologic, expunerea la agenții patogeni, traume și violență, activitate fizică, folosirea pentru dietă sau nu a maxilarului și a mandibulei, reconstrucția dietei și procesul nutrițional (Larsen 1997, p. 2 – 5).

Bioarheologia este un domeniu relativ nou al antropologiei, primele concepte apărând în Marea Britanie în anii ‘70 pentru ca ulterior să aibă o dezvoltare deosebită mai ales în Statele Unite, iar în prezent în întreaga lume (Buikstra & Beck 2006: XVII – XX).

În aceste condiții, nu este ceva neobișnuit că majoritatea studiilor de bioarheologie s-au desfășurat în Marea Britanie.

Cercetarea materialului bioarheologic al populațiilor vechi ne permite să înțelegm comportamentul de subzistență în asociere cu adaptarea la mediu. Obiceiurile alimentare au fost esențiale pentru supraviețuirea și creșterea populațiilor vechi. Analiza izotopilor stabili este o unealtă acceptată în studiile de paleo-dietă și paleo-ambientale. În plus izotopii stabili sunt utili nu doar în investigarea obiceiurilro alimentare, ci și în descrierea structurii sociale și culturale din trecut.

Primele studii făcute în România au loc abia în campania 2000, o astfel de analiză fiind efectuată asupra descoperirilor din necropola romano – bizantină de la Callatis (M. Ionescu, N. Alexandru, R. Constantin, Noi cercetări în necropola paleocreștină callatiană, Pontica 35 – 36 (2002 – 2003), p. 225 – 277).

Cercetarea evoluției regimului alimentar din spațiul românesc în perioada evului mediu se caracterizează prin rezultate încă destul de modeste, fără a putea avansa în ritmul altor sectoare ale istoriei privilegiate prin existența unor surse mai numeroase și mai coerente.

Premisa arheologiei bazată pe analiza izotopică este aceea de a pune la un loc dieta, mișcările geografice și proveniența indivizilor și este un adevărat câmp de lucru. Referindu-se în lucrările sale la acest fel de tehnici cruciale, Sealy et al. (1995) a concluzionat că "Sper sincer ca în viitor astfel de tehnici să poată fi aplicate anumitor persoane al căror istoric să permită corelarea istoriile dietetice cu constatările chimice".

În ultimii ani a crescut numărul analizelor izotopice efectuate în cimitire romane și medievale. Cu toate acestea, multe probleme conceptuale și metodologice nu au fost încă rezolvate. Înțelegerea potențialului și limitărilor acestor metode de analiză este foarte importantă pentru a putea beneficia complet de avantajele sale.

Studiile de paleo-dietă pot crește ca ca acuitate prin compararea diferitelor tipuri de țesut (de ex. colagen și apatit din smalț) și prin utilizarea de metode statistice, pentru a urmări diferite componente ale unui regim alimentar.

Pentru a maximiza potențialul acestor studii ar fi ideală coroborarea acestora cu alte surse de date (de ex. osteologie, arheo-botanică).

Capitolul I

Principiile analizei izotopice privind reconstituirea dietei

Toate tehnicile care folosesc analizele chimice pentru a reconstrui dieta pornind de la schelet se bazează pe același principiu de bază, cunoscută ca "Ești ceea ce mănânci". Conform acestuia, scheletul nostru, ca toate țesuturile organismului, este format și întreținut de la componentele de bază prin hrana moleculară consumată.

De aceea, pentru a obține informațiile dietetice semnificative incriptate în oase, chimia trebuie să caute să identifice modalități care să ne permită să "citim" cee este "scris". În acest scop, ele se concentrează pe anumite "semnături chimice" care sunt caracteristice pentru diferite tipuri de alimente și care, dacă sunt depistate în țesutul scheletic, permit elaborarea unor concluzii despre dieta consumată de persoana în cauză.

Numărul studiilor izotopice ale populației medievale timpurii a crescut exponențial în ultimii zece ani. Analiza izotopă a populațiilor umane se împarte în două mari zone de cercetare: studiile paleo-dieta și studii ale mobilității. Studiile de paleo-dietă sunt utilizate frecvent pentru a examina dacă structura socială, cum ar fi sexul sau diferențele de statut, este reflectată în diferite regimuri alimentare.

Spre deosebire de alte forme de dovezi, cum ar fi artefactele, care pot fi mutate prin comerț sau prin dăruire, analiza izotopică poate furniza informații directe despre mobilittatea unei persoane în trecut. De aceea, această metodă este văzută ca o modalitate de reconstituire a migrațiilor începând cu originile.

Cu toate acestea, deși studiile izotopice devin din ce în ce mai mult o parte a portofoliului de analiză standard a cimitirelor, există pericolul a ceea ce Wolfram a numit "folosirea exagerată a tehnicii", adică posibilitatea ca dovezile științifice să poată oferi noi interpretări ale trecutului fără a ține cont de bazele teoretice ale acestor interpretări (Wolfram, 2000).

Analiza izotopică este într-adevar un instrument puternic. Deoarece se utilizează persoane fizice ca unitate primară de analiză, aceasta ne permite să obținem date extrem de apropiate de circumstanțele reale ale vieții popoarelor din trecut. Totuși, acumularea exagerată de date sau o aplicare nechibzuită a prejudecăților existente despre evenimentele trecute nu permite utilizarea ei la potențial maxim.

Chiar daca studiile izotopice, în special studiile privind paleo-dieta, au o metodologie clară de aplicare, din moment ce au fost folosite încă din 1980 (Krueger, Sullivan 1984; Longinelli 1984; Schoeninger, DeNiro 1984; DeNiro 1985; Ambrose 1986; Schwarcz 1991; Schwarcz, Schoeninger 1991) noi complexități și limitări sunt identificate în mod constant.

Aceste provocări fac metoda mai robustă, dar aceasta înseamnă, de asemenea, că multe din concluziile studiilor precedente pot fi reevaluate.

În următoarele, voi încerca să atrag atentia asupra unor aspecte metodologice care pot fi de o importanță deosebită pentru populațiile medievale europene.

Colagenul este componenta principală a țesutului conjunctiv. Acesta formează structura în jurul care osul mineralizează ulterior. Colagenul este o proteină și aminoacizii necesari formării acestuia provin în principal din dietă. Rata la care osul este remodelat este crucială pentru compararea mostrelor din cadrul unei populații.

Încă de la primele studii izotopice din anii 1970, s-a realizat că osul are o rată lentă de transformare a colagenului, cel puțin la adulți, astfel încât rezultatele obținute prin analiză ar reprezenta dieta medie cel puțin în ultimii câțiva ani de viață a unui individ. Deși rata exactă a transformare este încă necunoscut, ea este estimată a fi de cel puțin 5 la 7 ani, dacă nu mai mult și variază în funcție de densitatea fiecărui os.

Este evident că o analiză izotopică poate fi efectuată în general pe orice rămășiță umană, deși micro-probele din părțile interioare și exterioare ale oase lungi ar putea produce valori diferite dacă dieta s-a schimbat în mod semnificativ în timpul producerii colagenului.

În mod frecvent, se presupune că rezultatele analizei izotopice a colagenului se refera la o perioadă de aproximativ zece ani înainte de moarte. Cu toate acestea, un studiu asupra ratei de transformare a colagenului în femurul uman modern (Hedges et al., 2007) a arătat ca valorile izotopilor reprezintă dieta pentru o perioadă mai mare de zece ani și include o parte substanțială a dietei ingerată în timpul adolescenței. Acest studiu a demonstrat “chiar și la vârsta de 50 de ani, 40% din colagen este sintetizat la o vârstă sub de 25 ani (Hedges et al., 2007, p. 81 5).

Ratele de transformare pentru smalțul dinților, rădăcinile dentare (dentina), păr, unghii, carne sunt diferite.

Rata de transformare cea mai mare este probabil în coaste, comparativ cu un femur. Pe de altă parte, oasele craniului au cea mai scăzută rată de transformare dintre toate oasele scheletului.

Dentina, component al rădăcinilor dentare, nu mai este remodelată o dată ce dinții sunt complet formați în timpul copilăriei și adolescenței (Nanci 2003). De aceea, analiza izotopilor din dentină furnizează informații specifice despre intervalul de timp în care s-a format rădăcina dintelui. Analiza izotopilor din dentină poate fi utilizată și pentru a studia variația izotopilor în funcție de sezon. Când sunt conservate, mostrele de păr și unghii pot fi de asemenea folosite pentru a evalua schimbările dietetice pe termen scurt.

Osul și lichidul sunt bogate în material organic (>20%) și au puțin material cristalin, în timp ce smalțul dinților este aproape anorganic (2%) și au un conținut cristalin foarte bogat, cu câteva defecte și subtituienți, (LeGeros, 1981). Componenta minerală a oaselor și dinților este apatitul, un mineral fosfat (cum ar fi Ca10(PO4)6(OH)2) care permite existența unor substituții în matricea cristalină (de ex. Sr2+ pentru Ca2+ sau carbonatul de sodiu (CO32-) pentru fosfat , LeGeros et al., 1969).

Datorită structurii cristaline slabe, apatitul din os este supus modificărilor diagenetice în mediul de înmormântare, deoarece aceleași procese care cauzează substituția ionică în timpul vieții pot continua și după moarte. Astfel, s-a demonstrat ca apatitul din os se poate îmbogăți în izotopi de stronțiu raportat la mediul de înmormântare, până la un asemenea grad că este folosit ca marker semnatura izotopică locală (Brettell et al., 201 2a).

Deoarece structura cristalină a apatitului din smalț este calitativ mai bună decât cea a osului, este rezistentă și la astfel de modificări. S-a încercat realizarea unui profil al modificărilor diagenetice ale apatitului din os din concentrațiile izotopice pre-mortem (Shin, Hedges 2012). Dar aceste încercări sunt doar experimentale și încă nu au fost testate pe scară largă. Aceasta înseamnă că smalțul dinților este un țesut util pentru analiza izotopica, în timp ce studiile care implică apatitul osos trebuie privite cu mare atenție.

Studiul paleo-dietei investighează în general raporturile dintre izotopii de azot și carbon în colagenul din os. Raporturile dintre izotopii de azot și de carbon sunt importante în determinarea proporțiilor de proteină animală și de plante cu fotosinteză tip C3 și cu fotosinteză tip C4 în dietă (Lee-Thorpe 2008). În ultimii ani un număr de studii au reevaluat unele ipoteze timpurii și au dezvoltat abordări care furnizează mai multe detalii.

La plantele cu fotosinteză de tip C3, fotorespirația repre pentru analiza izotopica, în timp ce studiile care implică apatitul osos trebuie privite cu mare atenție.

Studiul paleo-dietei investighează în general raporturile dintre izotopii de azot și carbon în colagenul din os. Raporturile dintre izotopii de azot și de carbon sunt importante în determinarea proporțiilor de proteină animală și de plante cu fotosinteză tip C3 și cu fotosinteză tip C4 în dietă (Lee-Thorpe 2008). În ultimii ani un număr de studii au reevaluat unele ipoteze timpurii și au dezvoltat abordări care furnizează mai multe detalii.

La plantele cu fotosinteză de tip C3, fotorespirația reprezentă 20-50% din fotosinteza reală. Fotorespirația este de 3-5 ori mai mare decât respirația la întuneric sau mitocondrială. O plantă de tip C3 (grâu, floarea-soarelui, spanac) expusă la lumină într-un sistem închis absoarbe CO2 până când concentrația acestuia scade de la nivelul normal (0,03%) până la aproximativ 1/6 din concentrația inițială. La concentrații sub acest nivel, planta cu fotosinteză tip C3 nu mai absoarbe CO2 la lumină.

La plantele cu fotosinteză tip C4 nu se observă procesul de fotorespirație întrucât CO2 eliberat nu poate părăsi țesuturile, din cauza reținerii lui în citoplasma celulelor mezofilului care înconjoară tecile perivasculare. Lumina de saturație la speciile cu fotosinteză de tip C4 nu este atinsă nici în lumina solarătotală iar față de creșterea concentrației CO2 în atmosferă, aceste plante reacționează relativ slab. Asemănător, concentrația O2 din atmosferă nu afectează intensitatea fixării CO2 la speciile cu fotosinteză de tip C4.

Viteza transportului asimilatelor din frunze este mai mare la speciile cu fotosinteză de tip C4. Se evaluează că transportul asimilatelor din frunze este de trei ori mai rapid la o plantă cu fotosinteză de tip C4 decât la o plantă cu fotosinteză de tip C3. Structura foliară de tip Kranz a plantelor cu fotosinteză de tip C4 favorizează o reducere a transpirației, comparativ cu dispoziția dorsoventrală a frunzelor cu fotosinteză de tip C3. Coeficientul transpirației fiind mai redus, aceasta presupune că plantele cu fotosinteză de tip C4 consumă de 2-3 ori mai puțină apă, pentru a produce aceeași cantitate de substanță uscată.

Diferența între plantele cu fotosinteză de tip C3 și C4 poate fi exemplificată cel mai bine prin cantitatea de substanță solidă sintetizată. Astfel, o plantă de nap (C3) produce aproximativ 6 g/m2/zi, în timp ce trestia de zahăr (C4) produce între 32 și 37 g, deci de 5-6 ori mai mult.

Speciile cu fotosinteză de tip C4 populează, în general, regiunile subtropicale sau tropicale, fie calde și umede, fie semideșertice și aride. Numeroase specii cu fotosinteză de tip C4 sunt halofite și xerofite. Producțiile mai mari ale speciilor cu fotosinteză de tip C4 se explică numai prin aceea că ele și-au ales un climat care le-a permis să crească un timp mai îndelungat (Gifford, 1971).

Deoarece rațiile de izotopi din colagen sunt derivate în primul rând din proteine, contribuția proteinelor animale la dietă este ușor de supraestimat. Îmbogățirea cu izotopi de azot la fiecare nivel al lanțului trofic este în general considerată a fi de +3-4%o. Cu toate acestea, studiile arată că, în funcție de specia și ecosistemul specific (Caut et al., 2009), aceste diferențe sunt între +1,5 și 6%. O'Connell et al. (2012) sugerează că pentru oameni balanța colangenului din dietă este de aproximativ 6%, ceea ce însemnă că aportul de proteină animală a fost supraestimat în multe studii ale populațiilor istorice și preistorice.

Folosirea îngrășămintelor poate modifica raportul izotopilor de azot atât la plante, cât și la consumatorii lor (animale sau om). Prin urmare, populațiile umane care au mâncat cereale cultivate pe soluri unde s-au aplicat îngrășăminte pentru fertilizare au consumat mai multe proteine de animale decât era de fapt cazul (Bogaard et al. 2007). Acest efect poate fi controlat prin “calibrarea” valorilor umane ale izotopul cu cele ale animalelor care au consumat probabil plante din același sol (Czermak et al., 2006; Strott et al., 2008; Lightfoot et al. 2012).

Trebuie atrasă atenția asupra limitărilor impuse de raporturile dintre izotopii de carbon și azot, deoarece există riscul supraestimării contribuțiilor proteinei animale la dietă. Modelul amestecului liniar dezvoltat de Philips et al. (Philips, Gregg 2001; Philips, Koh 2002; Philips, Gregg 2003; Philips et al. 2005) permite determinarea proporțiilor celor 3 componente ale dietei atunci când datele izotopice ale C și N sunt disponibile.

Analiza izotopilor de carbon poate oferi informații suplimentare despre dietă. Spre deosebire de colagen, apatitul este format prin contribuția întregii diete (Schoeninger Kellner, 2007).

Comparând valorile de carbon din colagen și dentină, diferențele dintre valorile izotopice ale diferitelor componente ale dietei pot fi ușor deosebite (de exemplu o dietă este compusă din proteine marine și plante cu fotosinteză tip C3 va avea o reprezentare diferită față de o dietă care este compusă din proteină provenită din animale hrănite cu plante cu fotosinteză C3 și plante cu fotosinteză C4) (Schoeninger Kellner, 2007).

Aceasta ne permite să identificăm într-o dietă contributiile mai mici ale plantelor cu fotosinteză C4. Acest lucru are o importanță deosebită pentru Europa pre-modernă, unde meiul, singura plantă C4 cultivată aici, aduce o contributie mult mai mică la dietă, comparativ cu porumbul în America de Nord.

Dacă comparăm diferiți dinți, o astfel de abordare ne permite de asemenea să investigăm modificările dietetice pe termen mai scurt în timpul copilăriei.

Toate studiile izotopice cer utilizarea unor probe suficient de numeroase, astfel încat să poată fi făcute aproximări rezonabile. Probele obținute de la populații mici pot apărea ca având o distribuție normală și variabilele pot fi simplificate.

Acest lucru poate ridica unele probleme dacă datele sunt investigate în funcție de o serie de variabile sociale (de ex. sex, vârsta, tipul de mormânt și statut). Spectrometrele de masa pot da erori de măsurare, de exemplu mai puțin de ±0,2 pentru δ13C și δ15N. Dacă media diferențelor dintre datele obținute pentru fiecare sub-categorie sunt aproape de eroare de măsurare, acest lucru poate genera rezultate semnificative statistic care ar putea fi destul de diferite dacă probe prelevate de la populație era mai mari.

Metodele statistice standard nu dau rezultate corecte pe probe izolate. Totuși, în studii arheologice aceste valori pot avea un interes special, de exemplu în identificarea persoanelor fizice ca migranți. Adesea, aceste valori sunt definite ca deviații standard de la medie. Așa se poate ajunge la concluzia ca 5% din populație este formată din migranți, Aceasta poate fi o ipoteză statistică practică, dar discutabilă din punct de vedere arheologic.

Ca o ultima problemă privind studiile izotopice de migrare, trebuie luată în considerare posibilitatea că migranții pot rămâne nedetectați, deoarece rezultatele probelor “locale” și “non-locale” nu sunt diferite din punct de vedere izotopic.

Informațiile despre dietă pot oferi informații în cazul unei investigații amănunțite a societăților din trecut. Acestea pot fi coroborate cu probleme economice mult mai cuprinzătoare, cum ar fi statutul, sexul, religia și mobilitatea.

Acest lucru este exemplificat de un număr de studii izotopice ale cimitirelor britanice din Epoca Fierului până la perioada anglo-saxonă, care ne permit să urmărim cum diferă dieta ca forma de distincție socială. În cimitirul de la Poundbury, Richards et al. (1998) au identificat o schimbare a dietei de la sfârșitul Epocii Fierului până în perioada Romană. Persoane din Epoca Fierului și perioada timpurie Romană au consumat o dietă omogenă, bazată în mare parte pe plante și animale terestre (Jay, Richards 2006). Deosebiri de statut apar abia în perioada Romană târzie, când unii indivizi sunt înmormântați în mausolee, iar alții în sicrie de lemn.

Hrana indivizilor cu statut superior înmormântați în mausolee era mai omogenă și pare să includă în proporție mai mare resurse marine. Un studiu asupra 22 cimitire anglo-saxone din sudul și estul din Anglia a arătat că dieta a fost extrem de variabilă (Hull, O'Connell 2012).

Acest lucru a fost evidențiat în special de valorile izotopului de azot uman, care variau între 6‰ la 14‰. Aceste diferențe izotopice pot fi parțial explicate prin asocierea cu fauna locală. S-a evidențiat astfel că în locații diferite valorile δ 15N ale aceleiași specii pot varia cu până la 4% și cele de δ 13C cu până la 2,5%. De asemenea, analizele datelor în funcție de sex și avere au arătat diferențe între site-uri.

Comparănd dieta anglo-saxonă cu cea din perioada Romană timpurie, aceasta are un conținut mai mic în δ13C, sugerând că în timpurile Romane era disponibilă o gamă mai largă de alimente. Abia de la mijlocul perioadei saxone resursele marine încep să fie încorporate din ce în ce mai mult în dieta, cel mai probabil fiind legate de apariția unor comunități monahale (Hull, O'Connell 2012).

Pe la sfârșitul secolului VII AD putem vedea stratificarea socială în multe părți din Europa centrală și Europa de nord (Strein 1967; Geake 1997; Burzler 2000). Studii izotopice privind populațiile secolelor V-VI-VII din sudul și centrul Germaniei nu au identificat diferențe ale dietei în funcție de statut (Hakenbeck și ații 2010; Knipper et al. 2013).

Cu toate acestea, începând cu secolul VIII, dieta se schimbă considerabil. O examinare izotopică și osteologică a mai multor cimitire mici de statut din Bavaria a arătat că indivizii din mormintele de statut înalt au fost privilegiați în ceea ce privește sănătatea și nutriția (Czermak et al. 2006; Strott et al. 2008; Czermak 2011). Bolile degenerative au o incidență scăzută, sugerând un stil de viață mai puțin stresant și, în unele cimitire, un acces mai mare la proteina animală. Dovezile izotopice sugerează de asemenea că aceste elite erau mult mai mobile.

Putem vedea aici de aparitia unei nobilimi care se distinge de rangurile inferioare ale populatiei prin accesul la diferite alimente, diferite activități, o mai mare mobilitate și locuri separare de înmormântare.

În nici unul dintre aceste studii nu apar diferențe consistente de dietă între bărbați și femei. Acestea se observă numai în perioade mult mai târzii.

O cercetare ssupra schimbărilor de dietă în Orkney din perioada Picților (secolele IV-IX AD) până în perioada medievală târzie (secolele XI-XVI AD) arată o creștere semnificativă în perioada Vikingă a componentei marine a dietei (secolele IX-XI AD), mai ales printre bărbați (Barrett, Richards 2004; Richards et al. 2006). Aparent, pescuitul devine un element important al strategiei economice al acelei perioade. În același timp consumul de resurse marine pare să se dezvolte ca o practică legată de sex, posibil datorită diviziunii muncii. Autorii au pus aceste rezultate în contextul schimbărilor economice în Anglia medievală, care duc la o expansiune a pescuitului la sfârșitul primului mileniu.

Aceste studii evidențiază valoarea rezultatelor izotopice și necesitatea de a vedea aceste rezultate într-un context mai larg, atât prin examinarea alături de alte dovezi bio-arheologice, cât și de interpretarea lor, totul privit la o scară mult mai mare.

Capitolul II

Analiza izotopilor stabili și arheologia medievală

În ultimii 20 ani, analiza izotopilor stabili de analiza unor schelete din perioada Evului Mediu timpuriu și târziu din diverse țări europene, inclusiv Anglia (Mays 1997; Mays et al., 2002; Privat et al. 2002; Richards et al., 2002; Bayliss et al., 2004; Muldner și Richards 2005; 2007b; 2007a; Lakin în presă), Scoția (Barrett et al., 2000; 2001; Barrett și Richards 2005; Richards et al., 2006; Muldner et al. în presă), Franța (Bocherens et al., 1991; Herrscher et al., 2001), Belgia (Ervynck et al. 1999/2000; Polet și Katzenberg 2003; van Strydonck et al., 2006), Germania (Schutkowski et al., 1999; Dittmann și grupe 2000), Italia (Salamon et al. 2007), Spania (Mundee în presă), Grecia (Bourbou și Richards 2007) și Scandinavia (Johansen et al. 1986; Kosiba et al. 2007; Linderholm et al., 2008).

Această listă nu este exhaustivă și este probabil ca în prezent să fie în curs de apariție și alte studii.

Multe din publicațiile disponibile în prezent sunt concentrate pe situri individuale sau cimitire. Numărul de persoane fizice analizate, în special în studiile anterioare, relativ mic și reflectă greutățile întâmpinate, până când destul de curând, de a prelucra un număr mare de probe. Deși este prea devreme pentru a încerca generalizări pornind de la dovezile disponibile, există încă unele paralele interesante între datele izotopice din locuri și regiuni diferite care pot sugera existența unor tendințele dietetice generale.

Trebuie observat că, deocamdată, cele mai multe date disponibile legate de analiza izotopilor stabili au fost produse pe materialul de pe Insulele Britanice.

Cheia pentru reconstrucția dietelor pe baza analizei izotopilor stabili este aceea că diferite tipuri de alimente pot fi caracterizate prin diferite semnături ale unor izotopi stabili. Cum este ilustrat în Figura 2.1 (care servește de asemenea ca un exemplu de afișare a datelor izotopice), alimente produse pe teren au de obicei un conținut scăzut de izotopi stabili de carbon – conțin, de obicei, mai puțini izotopi grei de C13 izotopilor – față de alimentele obținute din mare.

Raporturile de izotop stabil de azot (menționate ca δ15N valori, consultați figura 2.1), crește în linie cu nivelul organismului în lanțul trofic.

Carnivorele, de exemplu, au în țesut valori ale δ15N care sunt de la trei la cinci ‰ mai mari decât cele ale ierbivorelor cu care se hrănesc; mamifere marine, care sunt în partea de sus a lanțului trofic, au valori ale δ15N care sunt de cateva ori mai mari (vezi figura 1).

Fig 2.1

Grafic tipic al izotopilor stabili, cu afișarea raportului de izotop stabil de carbon (δ13C) pe orizontală și de izotop stabil de azot (δ15N) pe axa verticală. Simbolurile triunghiulare indică valorile izotopilor stabili caracteristici colagenului din oase (±1, abaterea standard) pentru locurile de hrănire terestre și marine temperate din Europa de Vest (după Richards 2000). Notați diferența mare de δ13C între alimentele terestre și marine și diferența mică de δ15N între animalele din diferite niveluri trofice. Cercurile de solide reprezinta valorile de izotop uman în care ar putea fi obținute de la populațiile europene în diferite momente.

Obiceiurile alimentare umane sunt conservatoare și modificările dietetice majore sunt prin urmare semnul unor evenimente semnificative sau al unor schimbări socio-culturale sau economice care afecteaza indivizi sau populații întregi (Beardsworth și Keil 1997; Mintz și Du Bois 2002, 104). Folosirea unei perspective istorice în studiul modelelor de consum alimentar este o abordare extrem de valoroasă, pe care mai mulți mediavaliști au adoptat-o folosind metodologii diferite (de ex. Mennell 1985; Dyer 1988; Sykes 2004).

Proporțiile de izotopi stabili de carbon (δ13C) și azot (δ15N) din colagenul din oase indică principalele tipuri de proteine consumate.

În arheologia europeană, valorile δ13C sunt utilizate pentru a face diferențierea între consumul de mâncare marină sau terestră, în timp ce valorile δ15N cresc sistematic o dată cu lanțul trofic și servesc ca indicator al diferențelor dintre alimentația bazată pe plante și proteină animală. Cu toate acestea, nu se poate face diferența între carne și produse lactate de la aceleași animale.

Dieta este intim conectat cu identitatea socială și numeroase studii antropologice de caz au demonstrat că factorii sociali precum vârsta, sexul, grup social, etnia sau religia sunt cel puțin la fel de importanți în conturarea consumul personal de alimente ca și aspectele legate de mediu sau de gust (Mintz individuale și DU BOIS 2002; Beardsworth și Keil 1997; Counihan 1999).

Analiza de izotopilor stabili ne permite să corelăm informațiile dietetice direct cu cele antropologice, arheologice și datele specifice pentru persoane fizice, cum ar fi vârstă, sex sau starea de sănătate, așa cum rezultă din evaluarea osteologică a scheletului sau cu statutul social și uneori chiar cu etnia sau religia, reflectate în ritualurile de înmormântare.

Investigarea trecutului structurilor sociale prin variația dietetică este prin urmare o altă aplicație cheie a analizei izotopilor în arheologie medievală.

Diversele studii de caz au investigat sexul și vârsta în perioadele medievale prin analiza de izotop stabil și a comentat diferențele izotopice – sau lipsa acestora – dintre femei și bărbați sau persoane fizice din diferite grupe de vârstă (Dittmann și grup 2000; Herrscher et al., 2001; Privat et al. 2002; Richards et al., 2002; Polet și Katzenberg 2003; Richards et al. 2006; Muldner și Richards 2007a; Lakin în presă).

2.1. Fishergate, Marea Britanie

Un exemplu de abordare este investigarea dinamicii sociale a consumului de pește în York de la perioada Romană la perioada postmedievală (Muldner 2005).

Comparând datele cu cele din nordul Europei, setul de date din York ilustrează o schimbare majora în dietă prin introducerea consumului de pește ca fond dietetic principal după perioada anglo-saxonă.

Totusi, la unul din cele șase cimitire cercetate în cadrul acestui proiect, biserica sfântului Andrei, Fishergate, cercetătorii au fost norocoși să găsească traseul direct. Mormintele cel mai timpurii din sire datează din secolul XI sau de la începutul secolului al XII-lea, iar datele izotopice ilustrează faptul că majoritatea populației consuma aproape exclusiv dietă terestră, ceea ce e tipic perioadei anglo saxone.

Totuși, un mic grup de indivizi încalcă acest model, raporturile de izotopi de carbon și azot semnificativ mai mari indicând că dieta lor includea cantități semnificative de pește (Muldner și Richards 2007b).

Aruncând o privire de aproape asupra componenței demografice a ambelor grupuri, acela care consuma pește în mod regulat și acela care nu consuma, observăm că aceasta nu este întâmplătoare (vezi figura 2.2).

Figura 2.2

Date privind izotopii stabili din rămășițele umane (după Muldner și Richards 2007b), biserica parohială a St Andrew, Fishergate în York, datate mijlocul secolului XI – mijlocul secolului 12, în comparație cu oase de animale din York. Rezultatele umane apar cumva mai mari decât cele ale carnivorelor (pisici/câini) și sugerează, în general, o dietă bogată în produse animale. Observați diferența clară în distribuția datelor între femei, bărbați tineri și bătrâni, care indică diferențe clare în dieta lor.

Coralând datele izotopice cu informațiile osteologice asupra sexului și vârstei scheletelor, se observă cî femeile aveau dieta cea mai „conservatoare”, indicând o dietă mai degrabă omogenă, constând din plante terestre și în special din proteină animală.

În schimb, datele izotopice pentru bărbați arată mai multe variații și sugerează o mai mare varietate (sau o origine diferită) a hranei consumate. incluzând resurse marine.

Un grup de bărbați tineri (cu vârste între 18-28 ani) prezintă o „semnătură” marină clară, demonstrând ca aceștia consumau proteine de origine marină în cantități considerabile, ca dietă de bază.

Există mai puține date în ceea ce privește a doua fază a cimitirului parohiei, care poate fi datat ca fiind din secolul 12 (figura 2.3). Totuși, aceste date sunt suficiente pentru a arăta ca nu se mai aplică diferențe demografice în consumul de pește. Datele izotopice obținute de la un grup de bărbați cu vârsta mai mare de 28 de ani, și cel puțin de la o femeie indică faptul ca aceștia aveau acces la resurse marine.

Figura 2.3

Date izotopice umane de la parohia St Andrew, Fishergate, datate secolul XII.

Se observă dispariția diferențelor dintre sexe și vârste văzute în perioada anterioară; câțiva bărbați și o femeie prezintă un nivel relativ ridicat al valorilor izotopilor stabili de carbon și azot, ceea ce sugerează consumul de proteină marină.

Datele izotopice de la Fishergate oferă o înțelegere a dinamica socială a schimbării dietei între secolelel 11 și 12 în York.

Analiza depozitelor de oase de pește a arătat că importul de pește marin, și în special de hering a crescut dramatic în jurul anului 1000, fiind urmat și de alte specii cum ar fi codul (sfârșitul secolului XI și secolul XII) (Barrett et al., 2004; Harland 2008). Datele zoo-arheologice oferă doar dovezi indirecte ale consumului; cu toate acestea, datele izotopice sunt cele care, în acest caz, demostrează că noua materie primă nu era la dispoziția tuturor (sau nu era acceptată) the new staple was not equally available (or acceptable?) grupurilor sociale până la sfârșitul secolului XII.

Mobilitatea mai mare a bărbaților, care le permitea acestora accesul la o gamă mai mare de hrană, ar putea fi singura explicație a diferențelor remarcate între femei și bărbați. În acest context, poate fi semnificativ faptul că locul care se numea “Fishergate”, o combinație a termenului din engleza veche “fishermen” și cuvântul scandinav pentru “street”, poate fi urmărit până în secolul XI, atunci când este semnalată prezența unei piețe de pește la Foss Bridge, în proximitatea site-ului. (Kemp and Graves 1996, 95–96). Este posibil ca bărbații care erau direct implicați în pescuit să fi fost înmormântați în parohia St Andrew.

Deși s-a considerat că femeile aveau o atitudine mai conservatoare în ceea ce privește noile componente ale alimentației, se poate să fie vorba doar de diferențe ocupaționale. Bărbații petreceau cea mai mare parte a timpului fiind plecați pe mare, în timp ce femeile erau angajate în activități domestice, aceste diferențesunt ilustrate de înregistrările izotopice.

Site-ul Fishergate a fost transformat în mănăstire catolică în 1195; cu toate acestea, cimitirul mănăstirii a continuat să fie un loc de înmormântare preferat de clasa mijlocie din York, până în 1538 (Kemp and Graves 1996). Datele izotopilor stabili obținute ne arată că în secolul XIII alimentația se schimbase complet. În opoziție totală cu situația existentă cu 100 de ani mai devreme, peștele marin făcea parte din alimentația majorității populației.

Diferențele sociale și în special cele de sex în ceea ce privește consumul de pește nu mai existau. În contrast cu faza timpurie a cimitirului parohial, majoritatea femeilor înmormântate consumau pește în mod regulat. Cu toate acestea, ele consumau mai puțin pește decât bărbații sau, mai degrabă, nici una din femeile studiate nu consumau tot atțta proteină marină ca unii dintre bărbați.

Observarea unei variații bărbat-femeie a dietei în evul mediu târziu nu este chiar surprinzătoare, dat fiind rolul în societate și sfera de activitate diferit. În realitate, există puține înregistrări istorice care să indice existența unor diferențe reale în alimentația sexelor diferite.

La prima vedere, situația poate părea simplă: conform tradiției antice a celor 4 „umori”, motivul diferențelor alimentare se datorează diferențelor de temperament dintre bărbați și femei, fiindu-le necesare alimente diferite pentru a-și putea echilibra complexele și a-și asigura bunăstarea. De obicei, bărbații erau considerați ca fiind „fiebinți” și „uscați”, în timp ce femeile erau „reci” și „umede” (Woolgar 2007), de aceea consumul de pește, care este rece și umed, nu era considerat benefic pentru temperamentul feminin.

În timp ce aceasta pare să fie o explicație a diferențelor observate la Fishergate, teoria dietei medievale este mult mai complexă de atât.

Diferențele de dietă nu luau în considerare doar diferențele de sex, ci și pe cele de vârstă și stil de viață.

În același timp, calitățile „umorale” care erau atribuite diferitelor alimente depindeau de numeroșii factori de mediu și puteau fi schimbate semnificativ de modul de preparare, care era recomandat pentru contracararea efectelor „vătămătoare” ale anumitor preparate (Scully 1995, 40).

Se pare că diferența dintre dietele pentru bărbați și femei, care părea destul de simple la prima vedere, e mult mai neclară. În plus, nu este clar dacă majoritatea extinsă a populației avea acces sau luase la cunoștință despre acest tip de sfaturi „științifice” în alegerea dietei.

Acolo unde există înregistrări istorice detaliate asupra tainului pentru bărbați și femei, cum sunt registrele spitalelor sau mănăstirilor, nu se observă asemenea diferențe (Woolgar 2007).

Motivul existenței unei dietei diferențiate în funcție de sex la Fishergate trebuie căutat în altă parte. Trebuie să reamintim că peștele în dieta medivală avea 2 funcții diferite: una nutrițională, ca sursă de proteină animală, și una spirituală, ca hrană de post care putea fi consumată, conform regulilor Sf. Benedict, în zilele când biserica cerea abstinență de la carmea patrupedelor (vezi Harvey 1993;Woolgar 2006).

În timpul sarcinii, femeile erau exceptate de la regula postului (Woolgar 2007); cu toate acestea, există numeroase exemple de femei credincioase care posteau mai mult decât bărbații, refuzând aproape orice hrană în afară de pâine și apă și, în unele cazuri extreme, înfometându-se până la moarte (Bynum 1997).

Cu toate că este tentant să vedem o legătură între spiritualitatea feminină și datele izotopice, nu există dovezi care să sugereze că femeile studiate s-au auto-privat de hrană.

Datele izotopice, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, sugerează o dietă bogată în proteină animală (care putea proveni, de altfel, din carne sau produse lactate).

Suprapunerea datelor pentru cele două sexe, ca și compararea mormintelor duble bărbat – femeie din cimitirul parohial arată că nu existau diferențe măsurabile ale alimentației acolo unde se presupune că e vorba de cupluri soț-soție care trăiau în aceeași casă (Muldner and Richards 2007a).

În loc să ne întrebăm de ce femeile consumau mai puțin pește, mai interesant ar fi de știut unde consumau bărbații pește în cantități mult mai mari decât contemporanele lor.

S-a scris mult despre festinele și consumul ostentativ din perioada medivală și despre cantitățile mari de alimente consumate în diferite ocazii (a se vedea, de exemplu, Mead 1931; Dyer 1998; Woolgar 2001).

Este mult mai probabil că bărbații, nefiind legați de sfera domestică, participau mult mai mult la aceste practici. Observația antropologică a inegalității sexuale și relațiilor de putere poate fi explicată prin accesul diferențiat la mâncare (Counihan 1997; Mintz and Du Bois 2002; Hastorf 1991).

Cu toate acestea, există o explicație mult mai simplă a diferențelor de dietă, și anume că e vorba de grupuri laice și monastice de oameni.

Datele izotopice pentru bărbați pot explica o dietă înclinată mai mult spre consumul de pește datorită prezenței unui grup de călugări în grup (Muldner and Richards 2007a).

Pentru validarea acestor interpretări, sunt necesare studii viitoare asupra diferitelor site-uri – cimitire laice, ale unor mănăstiri de călugări și călugărițe – pentru a valida aceste date.

Cu toate acestea, cercetările au demonstrat rodnicia unei analize izotopice în investigarea sexelor în perioada medievală.

2.2. Whithorn, Scoția

Un alt studiu a fost efectuat în zonă Catedralei și orașului Whithorn, care sunt situate în peninsula Machars, în comitatul istoric Wigtownshire, sud-vestul Scoției. Conform tradiției, orașul a fost fondat de Ninian, primul misionar la picți, la începutul secolului 5 AD.

Excavațiile au arătat prezența unei așezări monastice cel puțin din secolul 6. În secolele 11 și 12, Whithorn a devenit unul din primele centre urbane din Scoția. Până la Reformă, a fost un important centru eclesiastic, din 1177 AD având atașat o parohie de canonici.

Este considerat sacru datorită altarului Sf. Ninian, care atrăgea un număr mare de pelerini din insulele Britanice, Irlanda și Europa continentală.

Episcopii de Whithorn conducea provincia Galloway din sud-vestul Scoției care, în perioada medievală, făcea parte din arhidioceza de York (Yeoman 1999; Oram in Lowe 2009).

În încercarea de a investiga aspecte ale stilului de viață al unui senior clerical al uneia dintre cele mai importante catedrale din Scoția medievală, au fost supuse analizei izotopice probe de oase și dinți de la 6 presupuși episcopi și preoți pentru reconstituirea dietei și mobilității.

Aceste date au fost comparate cu un grup de control de 8 indivizi care au fost aleși din celelalte morminte din jurul altarului, precum și dintr-un cimitir în aer liber care a fost înființat în secolul 13. Probabil că aceștia reprezintă rămășițele unor binefăcători laici, precum și alți indivizi cu rang necunoscut.

Datarea cu radiocarbon făcută pe toate probele, indică faptul că indivizii au trăit într’o perioadă de aproximativ 400 de ani, din secolul 11 până la sfârșitul secolului 14 (Lowe 2009).

Compoziția izotopică a țesutului osos reflectă alimentația individuală consumată în timpul formării țesutului, timp de câteva decade, pentru os, și pe o perioadă de câțiva ani în copilărie pentru dinți.

În timp ce proporțiile izotopilor unelor elemente variază în special datorită diferitelor alimente, și de accea sunt utile în reconstrucția dietei, altele se datorează schimbărilor geografice și de aceea oferă informații asupra locului de origine al indivizilor.

Analiza probelor umane reflectă o dietă bazată în special pe plante produse într-un ecosistem cu fotosinteză tip C3, așa cum era de așteptat pentru Britania.

Cu toate acestea, există o corelație între δ13C and δ15N, iar valorile îmbogățite în 13C sunt mai mari decât cele normale pentru un singur nivel al lanțului trofic.

Date ca acestea caracterizează multe site-ri medivale din Anglia și indică încorporarea alimentelor marine într-o dietă preponderent terestră.

Importanța peștilor marini ca parte a dietei medivale britanice este bine documentată și oasele de pește recuperate în excavațiile de la Whithorn atestă consumul acestora în parohie.

Atunci când se compară datele izotopice cu dovezile arheologice, se constată, cu o singură excepție, că indivizii din presbiteriu (seniori clerici, ca și o femeie și un adolescent de aproximativ 12 ani, despre care se crede că erau binefăcători laici importanți) prezintă probele cele mai imbogățite în izotopi de carbon și azot.

Aceasta sugerează că aceștia consumau semnificativ mai multă proteină marină decât persoanele cu statut inferior, la care componenta marină a dietei nu proate fi detectată.

Este posibil ca diferențele alimentare la catedrala Whithorn Cathedral să fie parțial cronologice. Patru dintre indivizii cu statut social inferior sunt dintr-un cimitir construit după 1200 AD. Totuși, datarea cu radiocarbon plasează cel puțin 2 din aceste morminte la sfârșitul secolului 12 sau mai târziu, deci dintr-o perioadă în care pescăriile marine sunt bine documentate.

Doar schimbările cronologice nu sunt suficiente pentru a explica diferențele izotopice observate între cele 2 grupuri.

Societatea medievală era foarte ierarhizată și diferențele dintre clase erau frecvent exprimate prin accesul diferit la hrană și consumul ostentativ.

Peștele avea o semnificație specială ca mâncare de post, consumat în special de clasele superioare atunci când calendarul bisericesc impunea abstinența de la carne ca semn al austerității religioase (de obicei în fiecare vineri și sâmbătă, ca și în săptămânile Postului Mare și Învierii).

Superiorii ecleziastici și mănăstirești luau de obicei masa separat, unde se serveau mâncăruri mai elaborate, incluzând mai mult pește decât mesele obișnuite.

Dat fiind contextul istoric, descoperirea faptului că senorii clerici și alți indivizi de rang înalt de la Whithorn consumau în mod evident mai mult pește marin decât contemporanii lor de rang inferior nu este ceva surprinzător.

Cu toate acestea, diferențe de statut ca acestea sunt rar exprimate atât de clar în datele izotopice, care dau de obicei doar o imagine extrem de generală a dietei.

De accea datele izotopilor de carbon și azot de la Whithorn sunt o listrare excelentî a diferențelor substanțiale între standardurile de viață ale diferitelor grupuri în societatea medievală.

Datele izotopice de la catedrala Whithorn au separat clar indivizii de-a lungul liniei trasate de dovezile arheologice. În termeni de dietă, există un grup de rang înalt, care sunt înmormântați în presbiteriu și indivizi de rang inferior înmormântați în altă parte.

Se vede rar un asemenea grad de corelare între dovezile arheologice și izotopice.

Deși numărul de probe analizate poate părea mic, diferențele observate foarte clare și cu atât mai sigure.

Pentru aplicațiile analizei izotopice în arheologia medievală, rezultatele sunt semnificative.

S-a demonstrat că un grup cu statut bine definit a consumat o dieta distinctă din punct de vedere izotopic, apropiată de aceea a seniorilor clerici; includea mult pește care avea o semnificație spirituală ca mâncare de post.

Compararea datelor de la Whithorn cu acelea de la stăreția de la Fishergate în York sugerează existența unei diete de rang mai înalt pe coasta sud-vestică a Scoției, în termeni de pește consumat, decât în Yorkul medieval.

Analizele viitoare vor trebui să investigheze nu doar relația dintre dietă și stratificarea socială în Evul Mediu. Ele vor trebui să verifice și variațiile regionale ale dietei de-a lungul Regatului Unit.

2.3. Gandia, Spania

Trecând în zona sudică a continentului european, voi prezenta în continuare date despre populația medievală și voi examina dieetele musulmanilor și creștinilor care locuiau în regatul Valencia în secolele 13-16 AD.

Amestecul de credințe în Spania medievală poate fi explorat din multe unghiuri, prin literatură, arhitectură, dezvoltarea științei și studiul obiectelor arheologice.

Studiul dietei folosind analiza izotopilor stabili este remarcabilă în mod particular, deoarece oferă o imagine asupra preferințelor alimentare ale diferitelor credințe care trăiau una lângă alta în aceeași comunitate.

Pe scurt, creștinii, musulmanii și evreii au trăit în comun în Evul Mediu în peninsula Iberică, mai întâi sub control Islamic în Andaluzia secolului 8 și, mai târziu, sub control creștin, în urma Reconquistei, secolele 12 și 13. Convietuirea lor a lăsat influențe culturale surprinzătoare.

Studierea dietei în Spania medievală se bazează pe o gamă largă de dovezi istorice. Puse la un loc, acestea sugerează o dietă bazată pe cereale, cu diferențe regionale privind tipul de cereale consumat, și de asemenea cu diferențe ca urmare a statutului social.

Pâinea se făcea din grâu ordinar, în timp ce orzul și secara erau consumate de persoane ci nivel ierarhic scăzut, împreună cu grâne cu fotosinteză C4, cum ar fi meiul și sorgul. Textele islamice menționează și ele o listă lungă de grâne pentru producerea pâinii. Câteva din aceste plante sunt folosite și ca hrană pentru animale iar dovezile arheo-botanice confirmă prezența meiului (plantă cu fotosinteză C4) în site-urile medievale situate în nordul Cataloniei, deși în cantități mai mici comparativ cu celelalte cereale.

Cu toate că aceste cereale formau într-o oarecare proporție o parte a dietei populațiie medievale, dovezile actuale sunt insuficiente în ceea ce privește contribuția efectivă.

Porumbul, o altă cereală cu fotosinteză C4, poate fi considerată o sursă potențială de proteine C4. Porumbul a fost introdus în Europa după 1492, dar dovezile sugerează că nu a fost crescut în mod obișnuit în regiunea Valencia până în secolele 17-18.

Grădinele furnizau bucătăriilor alte ingrediente, ca ceapa, usturoiul și legume ca fasolea, năutul, lintea și mazărea. La acestea trebuie adăugate o mare varietate de fructe, ca portocalele și rodiile, mierea, ouă și produse lactate ca laptele și brânză care ofereau proteine suplimentare.

Carnea era utilizată pe scară largă, dar tipul, calitatea și cantitatea depindeau de statut, geografie și credință.

De obicei se consuma oaie și miel, urmate de ied, pui, porc (în case creștine), vită și iepure. Pește proaspăt era un supliment alimentar important în zonele de coastă și riverane care ofereau locuri de pescuit.

Sunt înregistrate 27 de feluri de pește, de la țipari la sardele și ton, încluzând caracatiță, în timp de peștele marin sărat, uscat, conservat și afumat era consumat și vândut până departe în interiorul țării. Sardelele, de exemplu, erau importate în regiunea Valencia din Galicia (nordul Spaniei). Resturi de sepie și probabil crab sau raci găsite în site-uri lângă Alicante confirmp facptul că cefalopodele și crustaceele formau probabil o parte a dietei islamice.

Peștele îndeplinea o cerință liturgică pentru creștini: zilele de post (de obicei miercuri și vineri) și Postul Mare, care aveau la un loc peste 150 de zile în calendarul creștin, cu toate că se foloseau și alte alimente ca substituent pentru carne, cum ar fi brânza, ouăle, legume, nuci sau zarzavaturi.

Musulmanii nu aveau voie să consume carne de porc sau nici un alt anumai care nu fusese omorât într-un mod considerat „halal” dar, în ceea ce privește restricțiile în perioada postului, dieta islamică este mai puțin restrictivă decât regimurile dietetice impuse de creștinism și iudaism.

Dovezile zoo-arheologice descoperite la Benipeixcar indică prezența porcilor, care nu sunt ceva obișnuit într-un site musulman. Acestea sunt atribuite unui număr mic de creștini care vânau porci sălbatici. .

Aceasta ne amintește că, deși există o corelare între alimente și credință, o mare parte a dietei medievale era influențată de prețurile accesibile și disponibilitate pe plan local, demonstrând astfel afinitățile culturale și sociale, ca și practicile religioase..

Cu toate acestea, putem spune prea puțin despre ce a fost consumat, de către cine și în ce proporții și aceasta complică orice examinare mai detaliată a diferențelor de dietă între comunitățile religioase.

Pe de altă parte, analiza izotopilor stabili oferă exact această oprtunitate, deoarece examinează dieta individuală, iar metoda este aplicabilă în regiuni unde plantele C4 au fost cultivate.

Nu se poate face diferența între diferitele surse de proteină animală, cum ar fi carnea și laptele. Este semnificativ faptul ca izotopii de carbon pot face diferențierea între plantele care foolosesc diferite tipuri de fotosinteză. Plantele cu fotosinteză C3 includ plante comune cum ar fi grâul, orz și ovăz, majoritatea fructelor, legumelor și zarzavaturilor care cresc în climatul temperat, în timp ce plantele cu fotosinteză C4 sunt mai bine adaptate la mediile mai calde și uscate, încluzând gramineel tropicale și culturi precum sorgul, meiul, porumb și trestia de zahăr. Plantele cu fotosinteză C4 prezintă valori mult mai mari ale δ13C decât plantele cu fotosinteză C3. Pot apare confuzii datorate prezenței hranei marine, care este mult mai bogată în 13C decât sursele terestre de plante cu fotosinteză C3.

În concluzie, carbonul poate fi utilizatpentru a distinge componenta de proteină marină într-o dietă bazată pe plante cu fotosinteză C3, dar atunci când dieta include plante cu fotosinteză C4, valorile carbonului de origine marină și terestră pot fi suprapuse.

Cu toate acestea, proporțiile de izotopi stabili de azot pot ajuta în stabilirea diferențelor între consumul de proteină marină sau cel de plante cu fotosinteză C4, deoarece valorile de δ15N din țesuturi furnizează informații adupra nivelului trofic la care un organism se hrănește.

Lanțul trofic marin tinde să fie mai lung decât cel terestru și resursele de apă dulce prezintă de obicei valori mai mari de δ15N decât resursele terestre datorită îmbogățirii în azot.

Cu toate acestea, situația poate fi diferită în yonele mediteraneene, unde gama de valori ale δ15N provenit de la animale marine și terestre se pot suprapune destul de mult. Plantele terestre pot prezenta și ele nivele ridicate de δ15N ca urmare a condițiilor de mediu, cum ar fi salinitatea și ariditatea sau factori antropogenici, cum ar fi folosirea bălegarului ca fertilizator.

Există un anumit grad de incertitudine în reconstituirea fracțiunii proteinice a unui individ din colagen folosind δ13C și δ15N. Studiile asupra obiceiurilor alimentare arată faptul că este posibil să se subestimeze compensarea dietă – țesut cu fiecare nivel al lanțului trofic (Δ15Ndietă-colagen), care poate fi de până la +6‰. În plus, datorită parcursului macro-nutrienților, diferite surse de hrană pot avea contribuții inegale în carbon, ceea ce ar putea duce la inexactități în estimarea valorii anumitor produse alimentare, cum ar fi proteinele marine, pentru populațiile arheologice.

În timp ce reconstrucția exactă a dietei unui individ este mai problematică, analiza izotopilor stabili de carbon și azot din colagen osos rămâne un instrument puternic și informativ în ceea ce privește investigarea diferențelor relative între fracțiunile de proteine din dietele populațiillor și persoanelor fizice din trecut.

Pentru acest studiu au fost prelevate probe de os uman de la 20 de morminte „mudejar” (musulmane) dintr-un cimitir islamic datând din secolele 15 – 16, asociat cu localitatea Benipeixcar, excavat de J. Cardona în 1993-1994 (nepublicat). Toate au fost îngropate SW-NE, cu capul cu fața spre est spre Mecca, în conformitate cu Tradiție islamică. Pentru comparație, au fost prelevate probe de la 24 schelete creștine din trei puțuri de înmormântare descoperite în timpul săpăturilor de la Colegiata de Santa Mar în apropiere de Gandia, înainte de restaurarea clădirii (Vidal, 2006).

Aceste schelete sunt în, linii mari, datate între secolele 13 și 16, astfel încât există o ușoară discrepanță în ceea ce privește datele oferite de probele creștine și cele musulmane, care nu poate fi rezolvate. Cel mai important, pentru acest studiu, este faptul că ele reprezintă două grupări religioase din aceeași locație geografică.

În ciuda incertitudinilor inevitabile în determinarea dietei, și a gamei largi de date disponibile pentru probele selectate pentru acest studiu din morminte creștine, diferențele observate între creștini și mudejari, între valorile δ15N și δ13C, reflectă accesul lor contrastant la produsele alimentare pe perioade lungi de viață.

În particlura, valorile îmbogățite de δ13C din probele mudejares ar implica faptul că această comunitate "cripto-musulmană" sau musulmană s-a bazat în propria lor dieta și / sau a animalelor mai mult pe plantele cu fotosinteză C4.

Acest rezultat poate avea mai multe interpretări posibile.

Populația Mudejar de Gandia a fost strâns implicată în cultivarea și prelucrarea trestiei de zahăr și este probabil ca lucrătorii de pe plantațiile de trestie de zahar mestecau tulpinile crude pentru a extrage sucul dulce; într-adevăr, înregistrările inchizitoriale indică în mod expres că acest lucru a fost o practică comună în rândul mudejarilor în secolul al 16.

Acest obicei, însă, nu poate fi explicația pentru nivelele mari de plante cu fotosinteză C4; trestia de zahăr are un conținut extrem de scăzut de proteine și va rămâne sub-reprezentată în colagenul osos, cu condiția ca dieta să fi conținut cantități adecvate de alimente bogate în proteine, cum ar fi carnea. Este mult mai probabil atunci că adulții cu valori de carbon îmbogățit au obținut nivele de plante cu fotosinteză C4 indirect, prin consumul de animale furajate cu deșeuri fibroase rezultate din zdrobirea trestiei de zahăr și din vârfurile verzi.

Trebuie menționat că plantele cu fotosinteză C4 erau privite, în general, ca alimente pentru cei cu statut inferior. Sorgul și meiul erau consumate doar când nu se putea face aprovizionarea cu alte cereale, în special în așezările rurale, așa că diferențele observate în dietă ar putea refecta disparitățile între rural (Benipeixcar) și urban (Gandia) sau între populațiile mudejar și creștină.

Surse istorice arată că ducele de Gandia a instruit muncitorii musulmani să cultive trestie de zahăr datorită profitabilității ei, și acest fapt a dus la penuria de alte culturi, cum ar fi grâul, care atrebuit să fie importat din Valencia.

O interpretare convențională ar fi aceea ca că rezultatele ar indica faptul că locuitorii creștini din Gandia aveau un acces privilegiat la grâul importat, în timp ce populația rurală de mudejar se rezuma la cultivarea și consumarea de culturi cu fotosinteză C4.

Fig 2.4

Nivelurile de δ13C (A) and δ15N (B) la mudejari și creștini. Graficele au o marjă de eroare de 5%, cercurile indică valorile extreme

Un accent similar asupra culturilor cu fotosinteză C4 a fost observat și în randul populațiilor Mudejar din Sierra de Espadan, în partea de nord a Regatului Valencia, în secolele 14-16 (Butzer et al, 1986: 372). Înregistrările scrise și probe arheo-botanice indică faptul că comunitățile de acolo s-au bazat pe cultivarea meiului și sorgului, iar acest lucru a fost legat de "segregarea socială" a musulmanilor și, în special, la o deteriorare a poziției lor sociale după reconquista creștină.

Trebuie să ne amintim, de asemenea, că diferențele dintre dietele cripto-musulmanilor și creștinilor ar fi devenit mai acute în timpul secolului al 16-lea, atunci când carnea „halal” a devenit indisponibilă din cauza interzicerii practicilor de măcelărie musulmane (Vincent și Ortiz, 1978; Ehlers 2006 ).

Alternativ, este de asemenea posibil ca variația izotopică atât a δ13C și δ15N să se explice printr-o preferință puternică pentru pește marin în dieta Mudejar. Există unele dovezi istorice care sugerează că prețul cărnii a crescut în Regatul Valencia în timpul secolului al 16-lea, când regele a interzis sacrificarea animalelor de mai multe ori după 1525 (Garcia Carcel 1977: 100) și acest lucru poate să fi dus la o preferință pentru pești, pui și ouă în rândul celor de statutul socio-economic inferior.

Înainte de acceptarea fără critici a acestor interpretări socio-economice este nevoie de precauție.

Potrivit unor surse islamice, meiul (o cultură cu fotosinteză C4) a fost foarte apreciat de musulmani; este menționat, împreună cu sorg, în tratate agricole islamice și a fost cultivat împreună cu grâu și orz în regiuni ale peninsulei care erau în afara controlului politic creștin, cum ar fi în Granada secolului 13. Meiul este, de asemenea, prezentat în mod specific în tratate islamice ca un produs licit al comerțului (Constable, 1994: 161) și aceasta sugerează că diferitele tradițiii ale gătitului și alimentației pot avea rolul lor în diferențele izotopice observate.

Fig 2.5

Comparație între valorile δ13C (A) și δ15N (B), diferențiate pe populația feminină mudejar și creștină. Marja de eroare este de 5%, cercurile îndică valori extreme

Rezultatele prezentate aici sugerează puternic faptul că diferențele evidente dintre dietele mudejar și creștină își au originea în casă. O comparație între femeile musulmane și femeile creștine arată că îmbogățirea în 13C, în special, este mai pronunțată în rândul populației Mudejar (Mann-Whitney U521.5, P50.001; figura 2.5), deși diferențele între valorile δ15N corespunzătoare între femeile Mudejar comparativ cu femeile creștine nu sunt semnificative statistic (Mann-Whitney U548.5, P50.067). Dacă se poate presupune că sarcina preparării produselor alimentare a fost, în cea mai mare parte, o activitate feminină în societățile creștine și musulmane medievale (Bynum, 1987: 192; García IA Marsilla 1993: 152, Boone și Benco, 1999: 67, Insoll 1999: 62-63), atunci acest lucru poate să fi influențat puternic diferențele din dietă.

Din păcate, au existat prea puține bărbați (n=5) în eșantionul Mudejar pentru a putea face o comparație între bărbații de diferite credințe. Întrebarea ar putea fi rezolvată în viitor folosind eșantioane mai mari și mai bine-echilibrate.

În final, pentru a discuta despre dieta în interiorul celor 2 grupuri, analizele statistice indicp faptul că nu există diferențe ale valorilor de δ13C și δ15N între bărbații (n=12) și femeile (n=12) creștine (Mann–Whitney U561.5, P50.544 pentru δ13C și U562.5, P50.583 pentru δ15N). Acesta nu înseamnă că toți creștinii mâncau acasă tot timpul, ci doar că dieta acestora nu era foarte diferită sau, cel puțin, nu există diferențe izotopice sesizabile ale probelor.

De asemenea, nu existp dovezi scrise care să sugereze că femeile și bărbații mudejari aveau diete diferite; totuși, se făceau aranjamente speciale pentru femeile gravide și care alăptau (Aubaile-Sallenave, 1997; Garcia Sanchez, 2006). Din nou, numărul insificient de probe nu a permis o comparare semnificativă între sexe printre mudejari.

2.4. Sigtuna, Suedia

În Suedia au fost analizați izotopii stabili (δ13C, δ15N) din resturi umane provenind din cimitirele orașului medieval Sigtuna.

Au fost analizate modelele alimentare a 80 de indivizi din 3 cimitire, reprezentând fazele de întemeiere, creștere și declin ale orașului. Toate rămășițele au fost datate cu radiocarbon. Unul dintre cimitire, notat Church 1, reprezintă o populație cu statut social superior decât celelalte 2 cimitire.

Valorile δ13C sunt omogene și arată că întreaga populație consuma proteină de origine majoritar terestră. Valorile δ15N variază mai mult și ar putea indica consumul mai mare de vegetale în unul din cimitire.

Încă de la începuturile orașului Sigtuna a fost stabulită o ierarhie socială, fapt reflectat în modelele alimentare. Se pare ca populația cu statut superior consuma mai multă proteină animală. Mai mult, au fost observate diferențe în modelele alimentare între bărbați și femei. În toate fazele, probele au indicat că femeile aveau o dietă mult mai omogenă decât cea masculină.

Sigtuna a fost întemeiat la sfârșitul secolului 10 în estul Suediei. Sigtuna avea o societate ierarhizată și s-a dezvoltat într-un adevărat centru urban cu câteva instituții religioase și stratificare socială în creștere unică în Suedia acelor ani (Hyenstrand, 1996; Zachrisson, 1998; Tesch, 2000).

Perioada secolelor 12-14 reprezintă o perioadă de prosperitate și întreg secolul 12 Sigtuna a fost unica așezare urbană din estul Suediei. La începutul secolului 12 au fost construite câteva biserici de piatră și la începutul secolului 13 orașul încă înflorea cu o puternică poziție religioasă și socială.

Sfârșitul evului Mediu (secolul 14 – Reforma) este caracterizat de stagnarea și declinul dezvoltării orașului. Stagnarea a fost cauzată, cel mai probabil, de fondarea în apropiere a orașului Stockholm și se pare că a început la sfârșitul secolului 13, când populația a început să scadă și orașul și-a pierdut statutul de centru urban. Cu toate acestea, declinul pare să fi fost un proces lent și nu există semnele unui dezastru, cum ar fi un incendiu masiv sau epidemii.

În ultimii ani au fost desfășurate cercetări arheologice în 7 cimitire, descoperindu-se un mare număr de schelete umane. Aproximativ 775 de schelete au fost supuse unui studiu osteologic. Mormintele au fost grupate în 3 subdiviziuni, corepunzând fazelor de fondare, prosperitate și declin ale Sigtunei. Câteva cimitire conțineau morminte din toate cele 3 faze, în timp ce altele au fost folosite doar pentru perioad escurte și reprezintă una sau 2 faze.

În Sigtuna se poate urmări populația umană în timpul procesului de urbanizare și dezvoltarea ei într-o societate stratificată. Investigațiile bioarheologice au arătat o tendință de declin a sănătății de-a lungul timpului și că acest declin era mai evident pentru femei decât pentru bărbați.

Izvoarele disponibile (faunistice) osteo-arheologice și istorice dau câteva indicii directe asupra obiceiurilor alimentare în Sigtuna. Dincolo de o cunoaștere generală a utilizării animalelor, dieta în oraș este în mare parte necunoscută.

Cu toate acestea, erau de așteptat diferențe între gospodării din cauza condițiilor sociale și economice. Mai multe observații arheologice indică diferențele de statut social dintre cimitirele și cimitirul de la Church 1 iese în evidență ca fiind excepțional. La sfârșitul secolului al 10-lea aici se găsea un conac regal care a găzduit primii regi creștini suedeze (Tesch, 2001a, Tesch și Vincent, 2003).

Mai târziu, probabil la începutul sau la mijlocul secolului 11, în zona Mälaren a fost fondată o biserică de lemn împreună cu primul cimitirul creștin (Tesch, 2001a, 9ff, Tesch și Vincent, 2003). Câteva decenii mai târziu, aproximativ 1080 AD, a fost construită prima biserică de piatră din regiune. Biserica de 28 de m lungime și 12,4 m lățime a avut o absidă și, eventual, o cripta (Kjellstrom et al., 2005). În 1993, rămășițele unui bărbat îngropat cu o cârjă episcopală realizată dintr-un fildeș de morse (morsă-Tusk) au fost găsite aproape de peretele de sud al Church 1 printre morminte datând din faza a doua.

Cârja episcopală, cea mai veche descoperire cu o conexiune liturgică din Suedia, implică faptul că omul a fost cel mult arhiepiscop sau cel puțin stareț (O'Meadhra, 2001). În plus, resturile unei cristelnițe de botez, realizate probabil de meșteri de origine engleză sau nord-germană, au fost recuperate în curtea bisericii. Descoperirile trebuie considerate obiecte excepționale și de prestigiu și denotă prezența unei familii regală (Karlsson, 1989). În 995 AD primul rege creștin, Olof Eriksson, a fondat prima monetărie suedeză în aceeași locație cu cimitirul bisericii. Acesta este un indiciu puternic, care indică existența unei elite conducătoare (cf. Hed Jakobsson, 2003).

Prin comparație, alte cimitire din Sigtuna par să fie mult mai comune cu o locație marginală și fără descoperiri echivalente celor de la Church 1.

Pentru o mai bună înțelegere a datelor izotopice este prevăzută o prezentare generală a posibilelor resursel alimentare. În timpul săpăturilor din Sigtuna nu au fost identificate semne cu caracter agrar, cum ar fi grajduri sau hambare, fapt care arată că cetățenii au fost dependenți de fermele suburbane (Kjellstrom et al., 2005).

În general, orzul a fost cea mai importantă cereală între Eopca de fier și Evul Mediu în Suedia (Myrdal, 1999). Legile provinciei și literatura scandinavă contemporană menționează mazare, fasole, napi, cânepă, ceapa, mere, varza și inul și o varietate de alte plante (cf. Hjelmqvist, 1961, 1965, Lange, 1965). Astfel, se poate presupune că, în plus față de cereale, s-au consumat diverse rădăcini, ierburi, fructe, ciuperci, nuci și fructe de padure (Hjelmqvist 1966, Lange, 1959, 1966).

În conformitate cu cele mai multe ansambluri zoo-arheologice medievale, resturile osoase din straturile orașului indică faptul că animalele cel mai frecvent sacrificate au fost bovine, ovine și porcine (Harding, 1990). Contactele cu arhipelagul sunt reflectate într-o frecvență destul de mare de oase de la păsări sălbatice. Spre deosebire de orașele dezvoltate mai târziu, cantitatea de păsări sălbatice în Sigtuna depășește frecvența păsărilor domestice (Vretemark, 1997). Importanța resurselor marine se reflectă în cantități mari de pește de apă dulce locale, cum ar fi știuca (Esox lucius), bibanul știucă (Sander lucioperca) și plătica (Abramis brama) (Ericson, 1989). Este interesant că au fost identificate cantități mici de oase de hering (Clupea harengus) și cod (Gadus morhua), indicând un import minor de pește din zona Mării Baltice (de exemplu, Harding, raport nepublicat).

Sigtuna este situat într-un golf îngust al lacului Mälaren, care a fost conectat la Marea Baltică până în secolul al 13-lea. Acest lucru sugerează că zona a avut un caracter maritim mult mai pronunțat în primele secole (fazele 1 și 2). Totuși, diferențele izotopice dintre peștele din lacul Mälaren în primele două faze, comparativ cu pești de apă dulce din ultima fază nu sunt considerate a fi foarte diferite (Westman, 1999 colab.). În plus, după cum s-a menționat mai sus, resturile de oase de animale indică faptul că consumul de pește din Marea Baltică trebuie să fi fost limitat.

Factorii care contribuie la variabilitatea valorilor de δ15N din colagenul de oase umane sunt multe, diverse și puțin înțelese.

Exceptând faptul că poate fi un indicator al consumului de proteine animale, rapoarte izotopice ale azotului poe fi, de asemenea, afectate de un aport de vegetale leguminoase sau neleguminoase, produse lactate specifice (Minagawa, 1992), animale care alăptează (Jay & Richards, 2006), păsări migratoare (Rubenstein & Hobson, 2004), ariditate (Schwarcz et al., 1999) și diferite tipuri de carne sau pește de apă dulce (de exemplu Katzenberg, 2000).

Acest lucru sugerează că interpretările bazate pe nivelul izotopilor de azot trebuie să fie realizate cu precauție. În plus, lanțurile alimentare în apă sunt mai lungi decât pe uscat și afectează astfel valoarea δ15N pentru diferite specii de pești (Eriksson et al., 2008). Prin urmare, pești carnivori, cum ar fi știuca vor avea foarte mari de δ15N și chiar un aport scazut poate afecta colagenul din osul uman. Într-o anumită măsură, este posibil să se facă distincția între peștele de apă dulce și cel marin din cauza nivelurilor izotopice (Eriksson și Zagorska, 2003); cu toate acestea, ambele grupuri arată o variație mare în funcție de specii și habitate.

O dietă cu un aport mare de alimente terestre și fără contribuții acvatice ar duce la valori izotopice ale δ13C mai mici cu până la 19‰. Ca referință pentru analiza de față, studiile anterioare efectuate în Birka, așezată în apropiere (AD 750-950), localizată de asemenea în zona lacului Mälaren, au arătat că valorile pentru δ13C pentru bovine variază între 22.0-21.8‰ și pentru δ15N între 4.0-5.1‰. La porci, valorile pentru δ13C între 21.3-19.9‰ și între 9.7-13.8‰ și pentru δ15N. La Birka nu au fost analizate oase de carnivore terestre sau oase de pește.

Folosirea unor eșantioane de referință diferite ca data și context, în special din cauza ecologiei, nu este de dorit, totuși, poate ajuta la stabilirea nivelelor izotopice aproximative pentru fauna din regiune.

Studiile efectuate în ultimii ani, utilizarea datelor izotopilor stabili și analiza oligo-elementelor din rămășițele umane, precum și analiza chimică a reziduurilor organice pe ceramică au aruncat o nouă lumină asupra obiceiurilor alimentare umane din Suedia în perioada de dinaintea fondării orașului Sigtuna.

Rezultatele indică o dietă care cuprinde în principal proteine ​​de origine terestră, însă, cu o aport aparent mare de elemente vegetale (Isaksson, 2000). Interesant, în perioada Vikingă Târzie, alimentele alimentele de origine animală par să fi fost consumate mai ales în situații și contexte rituale (Isaksson, 2000).

De interes pentru studiul de față a fost evaluarea nivelul de alimente de origine animală în diete, pentru a putea fi utilizate ca marker pentru statutul superior în Sigtuna. Relația dintre alimentație și chimia osului s-a dovedit a fi un indiciu valoros în studiul obiceiurilor alimentare, dezvăluind informații altfel indisponibile.

Multe studii au urmărit obiceiurile alimentare în relație cu ierarhia socială. Cercetările din 2008-2009 au urmărit stabilirea obiceiurilor alimentare în Sigtuna prin analiza chimică a rămășițelor umane folosind izotopii stabili.

Au fost examinate schimbările de dietă legate de timp și, pentru fiecare perioadă de timp, schimbările de dieta legate de sex și, dacă este posibil, de statutul social. Mormintele analizate au fost alese inițial din criterii arheologice (Wikström, 2006), dar, în scopul de a confirma cronologia, toate probele au fost datale cu radiocarbon.

Materialul pentru analize a fost ales din 3 cimitire reprezentând 3 faze cronologice. Probele ințiale au cuprins 80 de indivizi, 31 femei și 49 bărbați.

În plus față de posibilitatea de a estima sexul și vârsta indivizilor, selectarea scheletelor umane s-a bazat pe conservarea, în multe cazuri, a rămășițelor slab conservate. În ansamblurile analizate nu au fost identificate tendințe de împărțire pe grupuri specifice de persoane (ecleziaști contra laici), sugerând că scheletele reprezintă „cetățeni obișnuiți” ai fiecărui cimitir.

Cimitirul de la blocul Nunnan nu este asociat cu o biserică și aparține celei mai vechi faze a orașului. Cimitirul nu are semne de delimitare fizică și înmormântările sunt toate înhumări în morminte simple, care sunt slab distribuite.

Biserica cunoscută sub numele de Church 1 a fost situată în centrul orașului Sigtuna, pe una dintre cele mai vechi parcele ale orașului. Biserica de piatra a fost, cel mai probabil, fondată la sfârșitul primei etape de locuire și a înlocuit, probabil, o biserică timpurie de lemn. Cimitirul bisericii este Bisericii este gandit pentru a primi mii de morminte, dintre care aproximativ 165 de schelete din morminte simple au fost excavate (Kjellstro M et al., 2005).

Bisericii Sf Laurence este o biserică de piatră, construită la începutul secolului al 12-lea (Bonnier, 1987). Mormintele excavate se găsesc în partea de sud-est și de sud a bisericii, în imediata ei apropiere. Înmormântările eșantionate aparțin unei perioade în care St Laurence a fost o biserică de parohie urbană. Astfel, eșantionul reprezintă, probabil, cetățenii obișnuiți din Sigtuna din timpul fazei finale a ocupării orașului.

Valorile izotopilor stabili din eșantioane indică o variație a obiceiurilor alimentare în timp și între site-urile din Sigtuna. Deși în general nu au fost observate diferențe semnificative ale valorilor δ13C între faze, valorile δ13C la Church 1 ale fazei 1 sunt superioare atât valorilor blocului Nunnan și cât și celor de la Church 1, faza 2.

Azotul prezintă un model mai variat. Valorile δ15N în faza 1 sunt semnificativ mai mici decât în faza 2. Probele de la Nunnan prezintă valori semnificativ mai mici de δ15N decât celelalte site-uri (Church 1, faza 1 și 2 și St Laurence). În plus, valorile δ15N Church 1, faza 1 sunt semnificativ mai mici decât cele ale Church 1, faza 2, indicând astfel o diferență în timp în același loc.

Privind la diferențele de sex la fiecare site-ul, nu au fost găsite diferențe semnificative în niciunul dintre site-uri în faza 1 sau la St Laurence în faza 3. Cu toate acestea, la Church 1 în faza 2, atât valorile δ13C cât și δ15N sunt semnificativ mai mari pentru femei.

Investigând diferențele în timp și în site pentru fiecare sex separat, se constată diferențe semnificative doar pentru femei. Valorile δ15N pentru femei în blocul Nunnan sunt mai mici decât cele ale contemporanilor din Church1, faza 1 și ale femeilor din biserica 1, faza 2. De fapt, în general, femeile de la faza 1 prezintă valori mai mici decât δ15N feminin din faza 2.

Fig. 2.6

Diagrame prezentând diferențele δ15N (A) și δ13C (B), funcție de datarea cu radiocarbon pentru femei. Valorile medii cu o deviație standard sunt trasate la dreapta.

Datele δ13C obținute din toate cimitirele indică o dependență similară a dietei față de proteinele de origine terestră. În acest sens, populația Sigtuna poate fi caracterizată ca fiind omogenă. S-au observat unele diferențe, dar trebuie remarcat faptul că în nici o comparație diferența dintre valorile medii nu depășește nivelul estimat al lanțului trofic. Cu toate acestea, rezultatele sunt în concordanță cu alte studii de materiale medievale din Suedia, care au indicat diete în care proteina este de „origine predominant terestră”' (Johanssen et al, 1986;. Lide'n și Nelson, 1994; Iregren colab., 2000).

Valorile δ15N indică diferențe alimentare între cimitire ca și între sexe în același cimitir și pentru același sex în diferite cimitire. Diferențele au fost cel mai evidente pentru femei, în cazul în care Nunnan arătat valori mai mici decât Church 1, eventual indicând un aport mai mare de legume în dietă decât celelalte cimitire.

Fig 2.7

Diagrame prezentând diferențele δ15N (A) și δ13C (B), funcție de datarea cu radiocarbon pentru bărbați. Valorile medii cu o deviație standard sunt trasate la dreapta.

Femeile de la Church 1, faza 2 prezintă valori deosebit de ridicate de azot, care ar putea indica o sursă diferentă de proteine față de celelalte grupuri. Diferențele nivelurilor de δ15N pot fi rezultatul mai multor factori diferiți. Alimente leguminoase sunt menționate în înregistrările istorice, (deși nu există date scrise disponibile din Sigtuna). Animale pentru lapte, păsări migratoare, carne de la animale diferite, precum și mai multe specii de pești de apă dulce sunt prezente în resturile de oase, ceea ce sugerează că acești factori afectează raporturile izotopice. Ariditatea nu este considerat a fi un factor important, deoarece în timpul Evului Mediu timpuriu nu sunt înregistrate schimbările climatice majore și, în plus, aceasta ar putea afecta populația uniform. Cu toate acestea, raporturile diferite de δ15N arată în mod clar o diferență de regim între grupuri contemporane.

Înregistrările scrise privind meniurile medievale amintesc diferite feluri de carne roșie folosită în gătit, cum ar fi vită, porc și oaie dintre animalele domestice, alături de specii sălbatice, cum ar fi iepure, căprioară, veveriță, urs și chiar castor (Olsson, 1965). Cu toate acestea, regulile creștine privind postul erau stricte și reglementau consumul de carne de mamifere. Deși unele resturi osoase arată că în Sigtuna se consumau proteine marine, acest consum nu apare în valorile δ13C ale prezentului studiu. Valorile ridicate de δ15N împreună cu valorile mici ale δ13C indică faptul că majoritatea peștelui s-a consumat în Sigtuna în apropiere de fostul Mälaren, o admisie de apă salmastră a Mării Baltice în timpul fazelor 1 și 2, dar bazin de apă dulce izolat în a treia fază, în timp ce consumul de pește din Marea Baltică a scăzut.

Este probabil ca, în etapele inițiale ale dezvoltării orașului Sigtuna, diferențele sociale observate să fi fost, de asemenea, reflectate în obiceiurile alimentare. O comparație între blocul Nunnan și Church 1 în timpul primei faze relevă diferențe. Populația înmormântată la Nunnan a inclus o cantitate mai mare de legume în dieta lor decât cea înmormântată în părțile centrale ale orașului.

Rezultatele de la Nunnan aruncă o lumină interesantă asupra urbanizării timpurii în Suedia. Modelul dietetic observat în acest site este în concordanță cu analizele chimice ale reziduurilor organice din vase de ceramică din estul Suediei, datând perioada AD 500-1000 (Isaksson, 2000). Isaksson (2000) a constatat că o mare parte a reziduului recuperat a fost de origine vegetală, punând astfel sub semnul întrebării dependența de carne în dieta acestei perioade de timp. Mult mai multe reziduuri găsite în locuri de înmormântare și alte contexte rituale, indicând surse de alimentare de origine animală, sugerează că animalele au fost consumate la ocazii speciale. Modelul general de alimentare la Nunnan incluzând legume – după cum se reflectă prin chimia osului – este în acord cu aceste observații. În plus, rezultatele sunt în conformitate cu modelul dietetic de la cimitirul rural Westerhus, unde analizele chimice au indicat surse bogate de cereale și legume (Iregren et al., 2000).

Populația înmormântată la Church 1, faza 1 prezintă o compoziție diferită a dietei. Valorile δ15N sunt mai mari decât cele de la Nunnan. Pentru femei, diferența medie de δ15N între Nunnan și Church 1, etapa 1 este 1.94‰. În timpul perioadei timpurii a fazei 1, populația de Church 1 prezintă un model de regim alimentar diferit de cel la Nunnan și se pare că au consumat proteine ​​de origine marină mult mai regulat. Dacă proteine ​​animale sunt cauza principală a acestor diferențe, avem de-a face cu o evoluție interesantă a obiceiurilor alimentare, comparativ comparativ cu perioadele anterioare, în care carnea a fost consumată ocazional (Isaksson, 2000). În stadiile incipiente ale Sigtunei, statutul superior poate fi legat de un raport mai mare de proteine ​​animale din dieta, un model destul de frecvent observat (Montanari, 1994; cf. Isaksson, 2000).

Evident, stratificarea socială s-a instaurat destul de devreme în istoria Sigtunei și persoanele înmormântate în partea centrală a orașului prezintă un model alimentar diferit față de cei înmormânatați în alte cimitire ale orasului.

2.5. Kaldus și Gruczno, Polonia

Pentru analize au fost selectate probe din 3 site-uri din zona nord-centrală a văii poloneze a fluviului Vistula. Alegerea probelor s-a făcut pe baza a 4 factori. Primul ar fi acela că site-urile sunt situate unul în apropierea celuilalt, că variațiile regionale ale dietei pot fi controlate ușor.

Al doilea ar fi acela că site-urile reprezintă cronologic o perioadă lungă de tim, care poate fi împărțită în faze distincte de timp mai scurte.

În al treilea rănd, site-urile sunt siuate între granițele originale ale Poloniei, hird, the sites are located within the original borders of Poland, dar într-o "zonă de conflict", în care s-au simtit tensiunile cu păgânii vecine și influențe germanice. Este important să reamintim ca în secolele 13 – 15, această parte nord-centrală a Poloniei (alături de Prussia și Pomerania) erau sub controlul Ordinului Teutonic și supus unor puternice influențe germanice.

La final, aceste colecții au fost excavate complet și bine studiate, ceea ce arată că profilul biologic și detaliile privind îmnormântările sunt valabile pentru toate persoanele.

Cimitirele se încadrează într-o secvență cronologică ce acoperă o perioadă cuprinsă între 100-1400 AD. S-a făcut efortul de a se colecta probe de la cel puțin 15 bărbați și 15 femei din fiecare site.

S-a controlat și vârsta, alegându-se, pe cât posibil, perosane adulte, în particular maximizând numărul de indivizi care au decedat la vârste cuprinse între 25-55ani.

Au fost incluse în mod intenționat reprezentanți ai tuturor ritualurilor de înmormântare. În total s-a colectat, tratat chimic și analizat colagen provenind de la 164 persoane.

Dintre acestea, a fost analizat carbonatul provenit de la 151 indivizi. Au fost analizate și probele de colagen osos de la 16 pești și 16 animale..

Două din aceste eșantioane sunt din Kaldus, o așezare medievală ocalizată lângă localitatea Chelmno pe malul estic al fluviului Vistula. Kaldus a fost excavat sistemativ încă din 1997, dar excavații anterioare au dus la găsirea a aproximativ 500 schelete. Se estimează ca în Kaldus locuiau 100 până la 500 oameni, și arheologii sunt de părere ca în fazele timpurii, Kaldus era mai degrabă un centru comercial decât unul agricol (Chudziak 1997).

Kaldus este format din 4 site-uri: o fortărează, o colonie și 2 cimitire datând din perioade diferite de timp (Chudziak 1997; Chudziak 2010).

Fortăreața este localizată pe vârful Muntele St. Larențiu, o movilă naturală mărită artificial. În secolul 11, lângă turn a început construcția unei bazilici Romanice, dar a fost întreruptă de revoltele păgâne din 1030.

Scheletele au fost excavate din site-urile medievale 1, 2 și 4, localizate la baza dealului.

Studiile efectuate s-au focalizat pe site-urile 1 și 4

Complexul Kaldus este localizat în estul lacului Starogrodzkie, o fostă meandră a Vistulei. Lacul Starogrodzkie este puțin adânc, cu o adâncime maximă de 5.2 metri și este posibil ca în trecut să fi fost mai cald. Lacul exista în timpul ocupației medievale și întreaga regiune este caracterizată de meandre și întrânduri asociate cu Vistula. Complexul Kaldus este de partea cealaltă a fluviului Vistula de Gruczno, cealaltă așezare medievală examinată în studiu.

Site-ul 4 Kaldus este un cimitir care a fost folosit în special în secolul 11, o perioadă imediat după formarea statului și creștinerea Poloniei. Din 1997, au fost excavatae aproximativ 130 de morminte. Majoritatea acestora erau orientate est-vest, o caracteristică a ritualului creștin de înmormântare. Zece morminte prezentau elemente păgâne sau „vampirice”, inclusiv poziții mortuare neobișnuite, dezmembrări și/sau pietre mari așezate deasupra scheletului, pentru a putea ține corpul în mormânt. Tot în Kaldus 4, patru morminte prezentau elemente de înmormântare scandinave. De exemplu, scheletele 13A (bărbat) and 13B (femeie) au fost înmormânate în mormânt dublu, într-o cameră de lemn, cu boluri de lemn și bronz plasate la picioarele lor.

Se crede că elementele care nu sunt locale sunt de origine scandinavă. Aproximativ jumătate din morminte conțineau bunuri.

Două eșantioane au fost colectate din Gruczno, un sat medieval localizat de cealaltă parte a Vistulei.

Satul este localizat langă un complex care cuprinde o fortăreață, o colonie nefortificată în jurul acesteia și 2 cimitire. Gruczno a fost excavat prima dată între 1869 – 1899, și din nou între 1964 – 1973 de către Muzeul Arheologic din Grudziądz și departamentul de antropologie de la Universitatea Nicolaus Copernicus din Toruń. Cea mai timpurie așezare de la Gruczno datează din secolele 7-8, și în secolele 9-10 s-a construit fortăreața. În timpul secolului 12 Gruczno a fost un centru agricol, dar în secolele 13-14 așezarea a crescut ca importanță economică. Această creștere este legată, probabil, de declinul Kaldus. Se poate ca sănătatea în Gruczno să fi fost mai rea decât în alte site-uri medievale contemporane, așa cum rezultă din prevalența ameniei la adolescenți.

Site-ul 1 Gruczno este un cimitir din secolul 12 localizat langă fortăreață, din care au fost recuperate 489. Site-ul 2 Gruczno este un cimitir din secolelel 13-14, localiza în afara fortăreței, în colonia nefortificată.

Eșantioanele faunistice găsite includ pești de apă dulce (crap, somn, lin, știucă, biban și asp), pește anadrom (sturioni), și animale terestre domestice și sălbatice.

Site-urile studiate prezintă o valoare medie pentru δ15N de 9,8±0,8 ‰, și o valoare medie pentru δ13C de -19.1±1,0 ‰. În general, valorile δ15N variază de la 7.6 ‰ la 11,9 ‰ și valorile δ13C variază de la -20.6 ‰ la -16.3 ‰ . Aceste date sunt în concordanță cu o dietă bazată în principal pe resursele terestre cu fotosinteză C3 și cantități substanțiale de proteine animale, cu intrări variabile, fie de resurse vegetale marine, fie de plante cu fotosinteză C4.

În general, siturile anterioare se caracterizează prin variabilitate mai mare decât siturile ulterioare. Există o scădere generală în timp a valorilor δ13C, în timp ce valorile δ15N rămân relativ constante.

Distribuția valorilor fiecărui izotop stabil demonstrează variații mai mari ale valorilor de colagen decât ale valorilor de carbonat (apatit). Acest lucru sugerează că sursele de proteine sunt mai variabile decât sursele de energie. Majoritatea plantelor din Europa de Nord au fost plante medievale cu fotosinteză C3, deși cel puțin o plantă cu fotosinteză C4 (mei) a fost consumată de populații slave. Meiul este sursa probabilă a acestei semnături izotopice de C4 stabil în oase umane.

O gamă largă a valorilor izotopilor stabili la Kaldus site 4 face reconstrucția dietei de aici mai complexă. Pești de apă dulce, pește marin, plante cu fotosinteză C4 și C3 și proteină omnivoră se regăsesc în mediu.

Datorită variabilității individuale mari, se pot face câteva afirmații radicale cu privire la dieta site-ul Kaldus 4, și anume că persoanele ar fi putut avea oportunități de a alege ce alimente să consume. Persoanele cu δ15N inferior au consumat probabil mai mult resurse terestre. Persoanele cu valori mari ale δ13C au consumat probabil mei, pește anadrom (ex: sturioni) și / sau pește marin (ex: hering). Gama largă de valori ale δ13C indică faptul că unele persoane consuma diete compuse din până la 40% mei, sau nu consumau mei deloc. Valoarea medie a δ13C -11.87 ± 1,32‰, sugerează că meiul a contribuit o medie de 18% la dieta (fie direct, fie prin intermediul animalelor furajată). Aceasta corespunde bine cu înregistrarea arheobotanică: 17% din cerealele recuperate din Kaldus site-4 au fost mei. Aici se află un exemplu excelent al modului în care date arheobotanice pot fi coroborate cu datele privind izotopi stabili (estimările privind consumul meiului ambele valori sunt similare), precum și, de asemenea, completate cu datele individuale privind izotopi stabili (pot fi studiate diferențele individuale în consumul de mei). Persoanele cu δ13C scăzut probabil au consumat mai mult pești de apă dulce și / sau plante cu fotosinteză tip C3.

Sturionii au avut un rol important în dieta mai multor locuitori ai site-ului Kaldus 4. Sturioni sunt pești mari care se găsesc în Marea Baltică și afluenții săi majore, inclusiv râul Vistula (Makowiecki 2001). Resturile de sturioni sunt comune în ansamblele arheologice din secolul 10 (4% din descoperiri). Începând cu secolul 11 sunt tot mai rari și din secolul 12 doar 12% din oasele de pește găsite în săpăturile arheologice sunt sturioni (Makowiecki 2001: 240). Pescuitul excesiv și poluarea duc la scăderea populațiilor de sturioni în perioada medievală. Ca răspuns la această scădere s-au instituit restricții stricte privind captarea și comerciale, care au dus la o creștere ulterioară a valorii. Sturioni în acest studiu prezintă rapoarte stabile de izotopi de carbon de aproximativ -15 la -17, ceea ce le face candidați pentru îmbogățirea izotopică în perioada timpurie a site-ul Kaldus 4.

Poziția trofică a peștilor nu este reflectată de valorile proprii ale δ15N. De exemplu, știuca nu prezintă valorile ridicate δ15N care erau de așteptat pentru pești prădători.

Deoarece vârsta influențează mărimea unei pește și tipul de pește pe care il prinde, variația δ15N poate fi legată de vârstă. Pețtii de apă dulce și anadromi sunt separați de valorile δ13C, cu sturionii prezentând valori mai mari, așa cum era de așteptat pentru pești car eîși petrec majoritaea vieții în apă sărată.

Cel mai important este faptul că majoritatea valorilor izotopilor stabili a peștilor analizați, incluzând peștii de apă dulce și anadromi, sunt apropiate de valorile obținute de la animalelle terestre. Peștii „camuflați” ca animale terestre pot produce confuzii în interpretarea procentajului de izotopi umani.

Deși una dintre cele 2 specii de cyprinidae studiate aici (plătica comună) prezintă o valoare δ13C anormal de scăzută (-27,1‰), cealaltă prezintă o valoare δ13C (-23,0‰) similară unui animal sălbatic. Ambele cyprinidae prezintă semnături δ15N similare puiului.

Variabilitatea valorilor izotopilor stabili din pește reflectă variabilitatea izotopică a diferitelor nișe în apele dulci, ceea ce înseamnă că se poate determina dacă oamenii au vizat anumite zone ale cursurilor de apă, ca parte a strategiilor de pescuit. Chiar dacă o mare varietate de taxoni sunt reprezentați, aceasta nu înseamnă neapărat că oamenii utilizau strategii de pescuit diferite pentru a le prinde: mai multe specii de pești ar putea să provină din aceeași regiune a unui corp de apă, în ciuda habitatului lor normal.

Valorile δ13C de la animale sălbatice și vaci, ca și cele obținute de la porcine și ovine sunt în concordanță cu un regim alimentar bazat pe resurse cu fotosinteză C3, cu excepția unui schelet de vacă, care prezintă valori ușor mai ridicate. Se poate ca acest animal poate fi furajat cu mei, care este o plantă cu fotosinteză C4, lucru obișnuit în Polonia în acest moment.

Diferitele nișe ecologice de animale sălbatice și domestice în Polonia medievală sunt indicate prin analiza izotopilor stabili a resturilor faunistice rămase. Diferențele clare între animale domestice și sălbatice din site-ul Kaldus indică activitățile antropice specifice oamenilor: în mod specific, posibilitatea ca domeniile să fi fost gunoite, arate, și/sau eliminate resturile prin foc în trecut. Trebuie să se țină seama de valorile potențial ridicat de δ15N provenite de la animalele domestice atunci când se interpretează semnăturile izotopilor stabili umani. Aceasta oferă o pisibilă explicație pentru "problema" valorilor mari de δ15N cuplate cu valori scăzute raportate periodic de D13C în studiile paleodietetice.

Aceste aspecte variabile subliniază necesitatea unui studiu de bază cuprinzător de paleodietă care să include taxoni atât sălbatici cât și domestici pentru a cuprinde totalitatea variațiilor ecologice antropice.

2.6. Richard al III-lea

Descoperirea rămășițelor pământești ale regelui Richard al III a oferit oportunitatea de a afla mai multe despre stilul său de viață, inclusiv originile și mișcările sale și istoria lui dietetică, concentrându-se în special asupra schimbărilor aduse de Regalitate.

În luna august 2012, săpăturile la locația documentată istoric ca fiind locul de înmormântare al regelui Richard al III au dus la descoperirea unor rămășițe umane. Acestea aparțin unui tânăr delicat cu scolioză a coloanei vertebrale care a avut răni severe la cap, în conformitate cu răni de luptă (Appleby și alții, 2014).. Scheletul a fost datat în intervalul de viață al lui Richard III și Buckley și colab. (2013) a concluzionat că "toate [dovezi] indică în mod clar identificarea acestei persoane ca regele Richard III."

Richard s-a născut în Northamptonshire în 1452 și a devenit rege al Angliei în 1483, la vârsta de 30, conducând Anglia 26 luni înainte de a fi ucis în Bătălia de la Bosworth în 1485.

Descoperirea unică a oferit o oportunitate de a aplica tehnici izotopice la scheletul său pentru a reconstrui istoria de viață a acestui rege din Evul Mediu târziu, inclusiv originile sale din copilărie, nivelul de contaminare la care a fost expus, și o recreere a istoriei sale dietetice, inclusiv impactul de a deveni rege.

Din scheletul au fost analizate succesiv bioapatitul și colagenul din doi dinți (un al doilea premolar cu rădăcină intact și un al doilea molar coroană), care s-au format în timpul copilăriei lui Richard și al adolescenței timpurie, și de la două oase: femur (care prezintă condițiile de viață pe termen lung) și nervura (care remodelează mai repede și reprezintă ultimii ani de viață).

Fig. 2.8

Date privind izotopii de carbon din colagen și azot și izotopii de oxigen din mostrele luate de la Richard al III-lea. Simbolurile au următoarea semnificație: A – dentină, C – smalț, ■ – femur; rib. Pe axa X este reprezentată vârsta estimată a lui Richard III la timpul formării mostrelor de schelet. Precizia este de peste ±0.15 (1 s)

Variațiile dietei lui Richard al III-lea pot fi urmărite de-a lungul vieții sale folosind analiza izotopilor de carbon și azot. Felii de dentină și mostre de dentină din coroana dentară au oferit date de calitate despre copilăria lui Richard de la 3 la 14 ani.

Tendința generală de-a lungul vieții lui Richard este aceea de creștere a valorilor de δ13C and δ15N. Valoarea cea mai timpurie a δ13C este de -18.9‰ ( în jurul vârstei de 3 ani); urmează o scădere considerabilă a δ13C până la valoarea de -20.‰, în jurul vârstei de 5 ani, apoi valorile cresc iar atingând un platou de între -18.5 and -19‰.

Valorile azotului arată și ele o scădere timpurie, în jurul vârstei de 5 ani, de la 13.5‰ to 13‰ și o creștere sistematică până la 14.4‰ la aproximativ 14 ani. . Valorile izotopilor de azot, scăderea valorilor de la copilărie la valoarea medie a adultului sunt înregistrate pe termen lung în femur. Spre deosebire de datele δ13C, există apoi o schimbare mare a valorii δ15N între femur (13,5‰) și nervură (14,9‰). Scăderile concurente de δ13C și δ15N la vârste cuprinse între 4 și 6 ani coincid în linii mari cu o creștere a valorilor δ18O, și împreună ar putea sugera că mutarea lui de la Northamptonshire a fost asociată cu o schimbare dietetică majoră, cu o dietă bazată mai mult pe cereale, cu mai puțină carne și pește.

Dieta în Evul Mediu târziu a unui aristocrat consta în pâine, bere, carne, pește, vin și condimente, cu o corelație puternică între bogăție și proporțiile relative ale acestora, cu mai vin și mirodenii și proporțional mai puțin bere și cereale cu o dată creșterea bogăției (Dyer, 1989). Cu cât erai mai bogat, cu atât mai mare e varietatea de carne și pește pe care le-ai consumat. Reconstruirea istoriei dietetice a lui Richard III este neobișnuită, deoarece pe de o parte se cunosc o mulțime de lucruri despre el ca individ și există unele înregistrări care descriu ce fel de mâncare consuma

Pe de altă parte, fiind vorba de un schelet izolat, nu există probe contemporane de oase de animale și înțelegerea istoriei dietetice Richard are nevoie de termeni de comparație cu datele izotopice de la alți contemporani și sursele lor alimentare. Este disponibilă o varietate mare de materiale faunistice din Evul Mediu Târziu, majoritatea din estul Angliei (Muldner și Richards, 2005; 2007b, Woolgar, 2001; Hamilton și Thomas, 2012) și rapoartele izotopice sunt în concordanță cu probele similare din sudul Angliei. Acestea demonstrează că nu pare a exista o variație regională semnificativă în datele izotopilor din perioadă și acest lucru poate fi utilizat cu îbcredere în interpretarea datelor obținute.

Luat în ansamblu, valorile izotopilor δ13C și δ15N obținuți de la Richard sunt în zona mai mare nivel trofic al datelor din perioada medievală târzie, corepunzătoare aristocrației contemporane și clerului superior, care, ca proprietarii de terenuri, au avut diete de același fel cu cea mai bogată casă.

Capitolul III

Studii în România

Primele studii efectuate în România care tratează descoperirile de oseminte umane cu ajutorul bioarheologiei au fost efectuate asupra descoperirilor din necropola romano – bizantină de la Callatis, ce au avut loc în campania 2000 (IONESCU et alii 2002 – 2003, p. 225 – 277).

3.1. Situl arheologic Suplacu de Barcău

Situl arheologic Suplacu de Barcău – Corău a fost excavat începând cu anul 1973 de D. Ignat, iar în ultimii zece ani de G. Fazecaș. Punctul central al săpăturilor arheologice a fost așezarea care aparține grupului Suplacu, datat în perioada Neoliticului Mijlociu. Campania arheologică din 2012 a utilizat metode geofizice, ceea ce a dus la identificarea a 60 de complexe arheologice, dintre care 53 au fost investigate. Printre acestea, a fost identificat un schelet înhumat în poziție chircită. Pe baza stratigrafiei sitului, acest complex a fost datat la aproximativ 5000 î. Hr.

Impactul pe care l-a avut adoptarea agriculturii asupra comunităților umane a fost major și a afectat mobilitatea, comportamentul, dieta, dinamica populațiilor etc.

Evoluția tehnologică și surplusul de hrană a dus la o explozie demografică prin creșterea fertilității și scăderea timpului dintre nașteri (Wells & Stock, 2007).

În același timp, efectul asupra stării de sănătate a fost unul negativ. Trecerea de la o dietă diversă (carne de vânat, fructe, rădăcini, semințe etc.) la o dietă bazată în cea mai pare parte pe carbohidrați (amidon din cerealele cultivate, lactoza din produsele lactate ale animalelor domesticite) duce la o serie de rezultate negative pentru sănătate care se reflectă în frecvența cu care se observă deficiențele nutritive și cariile dentare la astfel de populații. În plus, traiul în așezări permanente sau semi-peremanente alături de animale domestice crește prevalența zoonozelor (Pinhasi & Stock, 2011).

Apariția unor modificări ale metabolismului par a fi rezultatul presiunii selective asociate cu domesticirea animalelor și plantelor. În Neolitic, după trecerea la agricultură, are loc selecția legată de persistența lactazei (Burger et al.,2007) și de numărul de copii ale genei pentru amilază (Perry et al., 2007).

De aceea, și apariția patologiilor metabolice poate fi explicată prin selecția anumitor variante genetice ca răspuns la stresul nutrițional asociat cu trecerea la agricultură.

3.1.1. Analiza izotopică

Pentru reconstrucția dietei/ nutriției s-a folosit analiza izotopilor stabili de carbon și azot din colagenul din oase.

Se poate stabili dacă sursa primară de proteine din dietă era de origine animală, vegetală sau o combinație din cele două. Proporția izotopilor 15N la 14N indică nivelul trofic al unui organism. Animalele încorporează preferențial 15N din surse alimentare. Așadar, raportul 15N la 14N crește pe niveluri trofice succesive.

Cantitatea de 13C raportat la 12C este o măsură a dependenței alimentare de plante cu metabolism C3 sau C4. Atât planete C3 cât și plantele C4 sunt mai sărace în 13C decât sursa lor de carbon, CO2 atmosferic. Datorită diferențelor din fotosinteză, plantele C3 încorporează mai puțin 13C decât plantele C4 (Leatherdale, 2013).

Analiza a fost facută extern, de către Beta Analytic Inc (Florida, SUA).

Vârsta scheletului, determinată prin metoda datării cu radiocarbon este 5890 ± 30 ani.

Raportul 13C/12C în colagenul din oasele scheletului de la Suplacu este -20,7. Pentru plantele C3, raportul este -27,1, iar pentru plantele C4, -13,1. De aici rezultă ca ponderea plantelor C3 și a celor C4 era echilibrată în dieta acestui individ.

Raportul 15N/14N este +10,1. În lipsa unor rămășițe scheletice din același sit, raportul acesta poate fi interpretat prin comparație cu o populație de vechime asemănătoare (Richards et al., 2003). Raportul 15N/14N este mai mare decât al animalelor ierbivore, ceea ce indică o dietă a acestui individ bogată în proteine animale.

3.2. Feleac, Cluj

În cadrul proiectului „Genetic Evolution: New Evidences for the Study of Interconnected Structures. A Biomolecular Journey around the Carpathians from Ancient to Medieval Times” au fost efectuate studii asupra necropolei I BC – I AC din Hunedoara, Gradina Castelului Platou și asupra osemintelor găsite sub pavimentul Bisericii Ortodoxe din Feleac, Cluj.

Interes pentru lucrarea mea prezintă resturile umane arheologice provenite de sub pavimentul Bisericii Ortodoxe din Feleac, Cluj.

Acest lot experimental conține exclusiv resturi umane inhumate din intervalul sec 13 – secol 18. În acest grup au fost descoperite și resturi de copii și adolescenti, dar starea proastă de conservare a resturilor umane din acest sit a reprezentat o provocare pentru investigațiile prin metode de antropologie fizică.

Din cadrul acestui lot experimental au fost datate cu radiocarbon 5 probe. Concomitent cu datarea cu radiocarbon au fost efectuate și măsurători pentru izotopii stabili de C și N în vederea reconstructiilor dietare pentru indivizii analizati. Datele furnizate de analiza izotopilor stabili sugerează atât distincția dintre dieta copiilor și adulților, dar și cea dintre alimentatia femeilor și bărbaților și a indivizilor din perioade istorice diferite.

3.2.1. Datarea cu 14C și reconstructia dietei cu ajutorul analizelor de fractionare a izotopilor stabili de C și N

Tabel 2.1

Probele analizate:

Rezultatele analizelor de izotopi stabili de C și N permit estimarea dietei indivizilor analizați.

Fracționarea izotopilor stabili de C indică ponderea de sursă vegetală cu fotosinteza de tip C3 și C4 în alimentatie, în timp ce valoarea raportului dintre izotopii stabili de N indică nivelul trofic al individului pentru care au fost obținute măsuratori.

Se observa aportul mai scăzut de carne la copii (M7, M9, M11) comparativ cu adulții și la femei (M10) comparativ cu bărbații (M15). Indivizii mai vechi din punct de vedere istoric prezintă un aport crescut de plante cu fotosinteza de tip C4 (mei) comparativ cu adulții mai recenți și copiii.

Fig 3.1.

Tipare alimentare pentru probele analizate

Bibliografie

Susanne Hakenbeck, Potentials and limitations of isotope analysis in early Medieval archaeology, PCA 3 (2013) ISSN:2039-7895.

Gundula Muldner, Investigating medieval diet and society by stable isotope analysis of human bone, Reflections: 50 years of medieval archaeology, 1957–328, 2007

Gundula Muldner, Janet Montgomery, Gordon Cook, Rob Ellam, Andrew Gledhill și Chris Lowe, Isotopes and individuals: diet and mobility among the medieval Bishops of Whithorn, Durham Research Online, Durham University Library, http://antiquity.ac.uk/ant/083/ant0831119.htm

Michelle M. Alexander, Christopher M. Gerrard, Alejandra Gutierrez, and Andrew R. Millard, Diet, Society, and Economy in Late Medieval Spain: Stable Isotope Evidence From Muslims and Christians From Gandia, Valencia, American Journal of Physical Anthropology 156:263–273 (2015)

5. Sealy, J., Armstrong, R., Schrire, C., 1995. Beyond lifetime averages — tracing life-histories through isotopic analysis of different tissues from archaeological human skeletons. Antiquity 69

6. L.J. Reitsema, T. Koz1owski, D. Makowiecki, Human-environment interactions in medieval Poland: a perspective from the analysis of faunal stable isotope ratios, Journal of Archaeological Science 40 (2013) 3636-3646

7. Laurie Jean Reitsema, Stable Carbon and Nitrogen Isotope Analysis of Human Diet Change in Prehistoric and Historic Poland, The Ohio State University, 2012

8. *** „Genetic Evolution: New Evidences for the Study of Interconnected Structures. A Biomolecular Journey around the Carpathians from Ancient to Medieval Times” – PCCA_1153/2011, proiect tip 1, Perioada: 01.10.2012-15.12.2012

9. Andrei Dorian Soficaru, un studiu de bioarheologie asupra necropolei romano – bizantine de la Callatis, Revista Pontica nr 42

10. Angela L. Lamb, Jane E. Evans, Richard Buckley, Jo Appleby, Multi-isotope analysis demonstrates significant lifestyle changes in King Richard III, Journal of Archaeological Science 50 (2014) 1-565

Bibliografie

Susanne Hakenbeck, Potentials and limitations of isotope analysis in early Medieval archaeology, PCA 3 (2013) ISSN:2039-7895.

Gundula Muldner, Investigating medieval diet and society by stable isotope analysis of human bone, Reflections: 50 years of medieval archaeology, 1957–328, 2007

Gundula Muldner, Janet Montgomery, Gordon Cook, Rob Ellam, Andrew Gledhill și Chris Lowe, Isotopes and individuals: diet and mobility among the medieval Bishops of Whithorn, Durham Research Online, Durham University Library, http://antiquity.ac.uk/ant/083/ant0831119.htm

Michelle M. Alexander, Christopher M. Gerrard, Alejandra Gutierrez, and Andrew R. Millard, Diet, Society, and Economy in Late Medieval Spain: Stable Isotope Evidence From Muslims and Christians From Gandia, Valencia, American Journal of Physical Anthropology 156:263–273 (2015)

5. Sealy, J., Armstrong, R., Schrire, C., 1995. Beyond lifetime averages — tracing life-histories through isotopic analysis of different tissues from archaeological human skeletons. Antiquity 69

6. L.J. Reitsema, T. Koz1owski, D. Makowiecki, Human-environment interactions in medieval Poland: a perspectivefrom the analysis of faunal stable isotope ratios, Journal of Archaeological Science 40 (2013) 3636-3646

7. Laurie Jean Reitsema,Stable Carbon and Nitrogen Isotope Analysis of Human Diet Change in Prehistoric and Historic Poland, The Ohio State University, 2012

8. *** „Genetic Evolution: New Evidences for the Study of Interconnected Structures. A Biomolecular Journey around the Carpathians from Ancient to Medieval Times” – PCCA_1153/2011, proiect tip 1, Perioada: 01.10.2012-15.12.2012

9. Andrei Dorian Soficaru, un studiu de bioarheologie asupranecropolei romano – bizantine de la Callatis, Revista Pontica nr 42

10. Angela L. Lamb, Jane E. Evans, Richard Buckley, Jo Appleby, Multi-isotope analysis demonstrates significant lifestyle changes in King Richard III, Journal of Archaeological Science 50 (2014) 1-565