Insecte Si Ciuperci Parazite Care Ataca Lemnul Prelucrat din Cadrul Constructiilor Traditionale de Lemn

Politehnica

Insecte Si Ciuperci Parazite Care Ataca Lemnul Prelucrat din Cadrul Constructiilor Traditionale de Lemn

Byadmin ianuarie 1, 2024

PROIECT DE DIPLOMĂ

INSECTE ȘI CIUPERCI PARAZITE CARE ATACA LEMNUL PRELUCRAT DIN CADRUL CONSTRUCȚIILOR TRADIȚIONALE DIN LEMN

CUPRINS

CAPITOLUL I INTRODUCERE

Nivelul actual al cunoștințelor asupra organismelor care atacă lemnul prelucrat din componența construcțiilor tradiționale din lemn

Clasificarea tipurilor de agenți biologici dăunători lemnului de construcție

Descrierea agenților biologici dăunători lemnului

Ciupercile care degradează lemnul: mecanismele biochimice ale degradării lemnului

Insectele xilofage

Condiții ambientale favorabile care ajută la dezvoltarea dăunătorilor

Degradarea clădirilor

Scopul și obiectivele proiectului

CAPITOLUL II MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Descrierea localității unde s-a efectuat studiul

2.1.1. Vecinități, limite și hotare

2.1.2. Climatologie

2.1.3. Tipuri de stațiune

2.1.4. Tipuri de pădure

2.2. Metode de eșantionare și de prelucrare în laborator a materialelor

CAPITOLUL III REZULTATE

3.1.Descrierea speciilor xilobionte identificate în studiu

3.2. Rezultatele prelucrării cantitative a datelor

CAPITOLUL IV DISCUȚII, CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

4.1. Compararea rezultatelor obținute cu rezultate din studii similare

4.2. Protecția lemnului împotriva ciupercilor și a insectelor xilobionte și biodegradatoare

4.3. Concluzii și contribuții personale

4.4. Recomandări asupra condițiilor de depozitare și întreținere a lemnului pentru construcți.

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Construcțiile traditonale din lemn sunt tot mai dorite de oameni, fie că este vorba de case, cabane, sau obiecte de mobilier, aceste construcții conferă aspectul natural și un ambient sănatos și plăcut care nu se întâlnește la construcțiile moderne. Totodată în țara noastră se pot găsi adevărate comori, acestea fiind biserici, mănastiri, case tradiționale construite din lemn pe care trebuie să le conservăm si să le protejăm. În țară avem 1250 de biserici din lemn declarate monumente istorice, iar 8 dintre ele sunt incluse în patrimoniul UNESCO( Bucșa și Bucșa, 2010).

Lemnul este un material natural care provine din plante lemnoase și a fost folosit la construcții încă din cele mai vechi timpuri. Acesta poate fi considerat primul material de construcție, fiind apreciat în mod universal și folosit la construcții din preistorie până astăzi, datorită lucrabilității sale, greutății reduse dar și proprietăților mecanice. Dată fiind originea sa organică și deoarece interacționează permanent cu mediul înconjurător, lemnul este atacabil de o multitudine de organisme. Omul a fost întodeauna interesat în cunoașterea și descoperirea a celor mai bune metode de protejare a lemnului și a prelungirii vieții acestuia. Încă din antichitate se regăsesc scrieri, ebraice, indiene sau lucrări a unor filozofi romani și greci despre anumite ciuperci care produc boli la plantele lemnoase. În a doua jumătate al secolului al XIX-lea a apărut ca stiință de sine stătătoare fitopatologia. Această stiință este relativ noua față de celelalte stiințe ale biologiei vegetale (Wikipedia).

Fitopatologia este stiința care studiază bolile plantelor, ecologia și biologia agenților fitopatogeni și implementează metodele de prevenire și combatere (Grundnicki, 2003). Denumirea acestei științe își are originea din limba greacă (phyton – plantă; phatos – boală; logos – stiință, vorbire). La noi în țară se cunoșteau numeroase boli încă din timpuri mai îndepărtate cărora li sau dat diferite denumiri populare de către locuitori țări noastre cum ar fi: tăciune, malură, arsură, rugină, mană, făinare. În secolul al XIX-lea în Transilvania au apărut primele informații despre boli, ciuperci, atac de insecte asupra plantelor lemnoase în lucrările unor botaniști și micologi străini (Grundnicku, 2003).

Pentru a identifica măsurile preventive și curative în vederea înlăturării riscurilor în activitatea de proiectare inițială sau pentru reabilitarea structurilor din lemn, un rol important revine evaluării factorilor care pot produce, respectiv au produs degradări (totale sau parțiale) cu

efecte asupra structurii. Astfel după identificarea agenților biologici dăunători lemnului prezenți pe sau în structura lemnului, se pot aplica corect anumite măsuri de prevenire sau de combatere.

Observarea mediului de dezvoltare al agenților este si ea importantă, întrucât ne ajută la identificarea speciilor, unii dăunători preferând mediile uscate, iar alții cele cu umiditate ridicată sau lipsite de ventilație, cu temperaturi mai ridicate sau mai scăzute.

NIVELUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR ASUPRA ORGANISMELOR BIODEGRADATOARE CARE ATACĂ LEMNUL PRELUCRAT DIN CADRUL CONSTRUCȚIILOR TRADIȚIONALE DIN LEMN.

Clasificarea tipurilor de agenți biologici dăunători lemnului de construcție.

Lemnul este predispus de a fi atacat în general de două tipuri de agenți biologici,și anume: ciuperci, insecte xilofage, bacterii, alge și lichieni. Insectele atacă orice tip de lemn pe când apariția ciupercilor este favorizată în cea mai mare parte de umiditatea ridicată al lemnului sau al mediului.

Atunci când mediul este favorabil, caracterizat în general de prezența apei și al oxigenului există o gamă foarte largă de ciuperci capabile să atace lemnul. Mediul cel mai favorabil pentru acestea este cel alcalin, dar și acela în care ventilația este foarte slabă, lumina este absentă iar umiditatea lemnului depașește 20% (Grundnicku, 2003).

Condițiile apariției agențiilor biologici Tabelul 1.2.1

(http://ro.scribd.com/doc/13423774/CONSOLIDARE-LEMN)

Descrierea agenților biologici dăunători lemnului

Agenții biologici reprezintă totalitatea organismelor vii, microorganisme și macroorganisme, bacterii, ciuperci parazite, mucegaiuri, insecte care acționează asupra materiei organice moarte, fie în încercarea de a descompune componentele materialului respectiv care apoi să fie reciclat în noi plante și animale, fie pentru a se hrăni sau înnmulți. Dacă acest proces nu ar avea loc, suprafața solului s-ar acoperi foarte repede cu plante și animale moarte, iar viața nu ar mai fi posibilă (Gașmet, 1952 ). Lemnul doborât este defapt o plantă moartă și în condiții naturale este atacat și descompus de acești agenți biologici. Acesta este atacat de două mari clase de organisme și anume: ciupercile saprotrofe sau saproparazite și insectele xilofage.

1.3.1 Ciupercile care degradează lemnul: mecanismele biochimice ale degradării lemnului

Acest grup funcțional de ciuperci parazite și patogene este cel care caracterizează ecosistemele forestiere intrând în alcătuirea unor patosisteme unice aflate la interferență cu o altă componentă a pădurii, sistemele degradative ale celulozei, hemicelulozelor și ligninei dar sunt implicate și în procesele de biodegradare a lemnului din componența lemnului depozitat sau prelucrat. Acești compuși greu degradabili intră în componența lemnului iar procesul prin care are loc degradarea este secvențial, realizat de o succesiune de ciuperci degradative din care unele sunt sapro-patogene. Arborii acumulează cantități uriașe de carbon care sunt blocate în celuloze și în lignină astfel încât reciclarea acestor compuși devine critică. Aceste ciuperci sunt considerate parazite în situația în care atacă lemnul viu și saprotrofe în situația în care colonizează lemnul mort. De altfel lemnul este un substrat complex care reprezintă o resursă pentru un spectru amplu de organisme, de la strict patogene până la degradatori și transformatori.

Ciupercile care degradează lemnul viu sau mort fac parte cu preponderență din grupele superioare de ciuperci, Basidiomycota și Ascomycota. Organismele degradatoare formează consorții în componența cărora intră bacterii, ciuperci, nematode, chilopode și diferite grupe de insecte (Fodor și Șesan, 2013).

Celuloza reprezintă 30-40% din greutatea uscată a necromasei vegetale: este de natură glucidică, are o structură microfibrilară, din lanțuri de β 1-4 glucan ce conțin în jur de 10000 molecule de glucoză între care se stabilesc legături β 1-4 glucozidice care generează molecule dizaharidice de celobioză, unitățile structurale al macromoleculei de celuloză. O macromoleculă de celuloză este de 5-10 μm lungime și conține 4000-8000 molecule de celobioză. Macromoleculele se grupează în fascicule de celuloză (câte 40) și apoi în microfibrile. În fascicule, macromoleculele sunt ordonate și au o structură cristalină. Microfibrilele de celuloză sunt legate prin punți de hidrogen și legături van de Waals. Așezarea acestor microfibrile în peretele celular primar este întâmplătoare, în timp ce în peretele celular secundar microfibrilele sunt înglobate într-o matrice de lignină și hemiceluloză în mod asemănător structurii betonului armat și în mod stratificat. În lemn, straturile lamelare S1, S2 și S3 rezultă din aranjamentul diferit al microfibrilelor de celuloză. Lignificarea se produce în S1 și S2.

Fig 1.Structura macromoleculei de celuloză, structura principaliilor compuși ai hemicelulozei

Hemicelulozele sunt polimeri alcătuiți din resturi de glucide simple precum manan, xilan și galactan, legate prin legături β 1-4 glucozidice.

Microfibrilele de celuloză sunt învelite în hemiceluloze iar acestea la rândul lor sunt legate covalent cu matricea de lignină. Reprezintă 20-30% din greutatea uscată a lemnului. Moleculele de hemiceluloze sunt mai scurte decât cele de celuloză și conțin 150-200 de resturi glucidice. O altă caracteristică este prezența unor grupări laterale reprezentate de resturi de glucide, acizi și esteri. Datorită prezenței acestor grupări laterale, hemicelulozele nu au o structură cristalină și se prezintă ca gel. Lemnul de foioase conține 15-30% hemiceluloze ca O-acetilglucomonoxilan iar lemnul de conifere conține 20% hemiceluloze ca O- acetilglucomanan (Kirk și Cullen, 1998).

Lignina este un polimer complex cu o structură tridimensională și ramificată. Este alcătuit din unități de fenil-propan rezultate din alcool cumarilic, alcool coniferilic și alcool sinapilic. Cum structura sa este eterogenă, este dificil de degradat și numai specii din Basidiomycota conțin enzimele necesare degradării acestui compus. Ea reprezintă 30% din greutatea uscată a plantelor (25-30% din greutatea uscată a lemnului de esențe tari și 18-24% din greutatea uscată a lemnului de esențe moi).

Peretele celular al celulei vegetale conține și proteine ca hidrolaze, sintetaze și oxidaze implicate în procesele de lignificare și de creștere a peretelui celular secundar. O altă modalitate de apărare împotriva patogenilor în afara acestor bariere reprezentate de compuși greu degradabili, este prezența în lemn a compușilor toxici de tipul taninurilor la foioase și terpenelor, stilbenelor și flavonoizilor la conifere (Deacon, 1997).

Lemnul ca substrat are un conținut scăzut de azot (raportul C/N poate ajunge în lemn la 1600:1) și de fosfor, elemente necesare nutriției organismelor degradatoare.

Fig. 2 Structura macromoleculei de lignină cu cele trei unități de fenil-propan și trei din tipurile importante de legături. Molecula este tridimensională cu mii de unități de fenil-propan (după Deacon, 1997)

Ca atare, factorii limitativi pentru aceste organisme sunt: compușii greu degradabili sau toxici din compoziția lemnului și conținutul scăzut în elemente ca azotul și fosforul, temperatura ambiantă, umiditatea lemnului și nivelul de aprovizionare cu oxigen, aceste organisme fiind obligat aerobe.

Ciupercile care degradează lemnul sunt grupate în funcție de diferite criterii:

după criteriul enzimelor implicate în degradare: ciuperci care produc un putregai alb (degradează atât celuloza, hemicelulozele și lignina) exemple fiind Armillaria mellea, Trametes versicolor, Pleurotus ostreatus, Ganoderma lucidum, Ganoderma applanatum, Polyporus squamosus, Porodaedalea pini, putregai brun (degradează numai celuloza și hemicelulozele, doar parțial, lignina), exemple fiind Fomitopsis pinicola și Coniophora puteana, Laetiporus sulphureus, Piptoporus betulinus. Putregai moale apare în situațzilor la conifere (Deacon, 1997).

Lemnul ca substrat are un conținut scăzut de azot (raportul C/N poate ajunge în lemn la 1600:1) și de fosfor, elemente necesare nutriției organismelor degradatoare.

Fig. 2 Structura macromoleculei de lignină cu cele trei unități de fenil-propan și trei din tipurile importante de legături. Molecula este tridimensională cu mii de unități de fenil-propan (după Deacon, 1997)

Ca atare, factorii limitativi pentru aceste organisme sunt: compușii greu degradabili sau toxici din compoziția lemnului și conținutul scăzut în elemente ca azotul și fosforul, temperatura ambiantă, umiditatea lemnului și nivelul de aprovizionare cu oxigen, aceste organisme fiind obligat aerobe.

Ciupercile care degradează lemnul sunt grupate în funcție de diferite criterii:

după criteriul enzimelor implicate în degradare: ciuperci care produc un putregai alb (degradează atât celuloza, hemicelulozele și lignina) exemple fiind Armillaria mellea, Trametes versicolor, Pleurotus ostreatus, Ganoderma lucidum, Ganoderma applanatum, Polyporus squamosus, Porodaedalea pini, putregai brun (degradează numai celuloza și hemicelulozele, doar parțial, lignina), exemple fiind Fomitopsis pinicola și Coniophora puteana, Laetiporus sulphureus, Piptoporus betulinus. Putregai moale apare în situațiile în care se degradează celuloza și hemicelulozele în lemnul cu un conținut ridicat de apă: ca urmare, apar mici cavități care determină textura particulară a putregaiurilor moi (exemple de ciuperci care produc putregaiuri moi sunt din genul Chaetomium, Ceratocystis și specia Kretzchmaria deusta). Bacteriile sunt de asemenea organisme degradatoare ale lemnului care generează putregai moale și care afectează lemnul prelucrat și expus intemperiilor alături de alte ciuperci, generic numite micromicete precum Stachybotrys chartarum, Aureobasidium pullulans, Trichoderma sp, Paecylomyces variotii etc.

după criteriul biologiei speciilor de ciuperci implicate în degradare: ciuperci patogene care atacă arborii vii, ciuperci sapro-patogene care sunt oportuniste atacând arbori debilitați sau muribunzi, ciuperci saprotrofe care atacă materialul lemnos mort.

după strategiile de supraviețuire ciupercile xilobionte se împart în colonizatori primari, specii pioniere cu o strategie de tip R și colonizatori secundari care sunt specii combative de strategie K. Speciile de ciuperci degradatoare atacă un spectru larg de gazde (generaliste), asociate cu o singură specie gazdă, sau atacă gazde mai puțin înrudite taxonomic (specialiste).

După conținutul în apă, există putregaiuri umede (bacteriile produc frecvent acest tip de putregai) și putregaiuri uscate (un exemplu este putregaiul produs de buretele de dușumea, Serpula lacrymans).

După textura lemnului modificat prin procesul de degradare, putregaiurile brune pot fi cubice sau prismatice (putregaiul prismatic produs de Laetiporus sulphureus) iar cele albe pot fi fibroase, spongioase, laminate sau pestrițe (un mozaic de zone cu putregai alb și zone nedegradate). Degradarea cu formare de putregai alb este simultană sau succesivă, în acest caz unele zone din lemn sunt degradate mai repede, alternând astfel cu celelalte zone nedegradate. Un exemplu de putregai brun cubic este cel produs de Serpula lacrymans, buretele de dușumea, iar un exemplu de putregai alb pestriț este produs prin degradare succesivă de Ganoderma applanatum în lemnul de foioase și de Phellinus pini în lemnul de pin. Putregaiul alb fibros este produs de Polyporus squamosus care atacă duramenul la foioase (Fodor și Șesan, 2013).

Celuloza și hemicelulozele sunt degradate de trei categorii de enzime:

celobiohidrolazele atacă capătul moleculei de celuloză și o scindează astfel în 4 molecule de celobioză care este un dizaharid.

endo-beta-1.4 glucanazele acționează în interiorul lanțurilor moleculare și le scindează în unități mai mici.

beta-glicozidazele (celobiaza) scindează molecula de celobioză în unități de glucoză.

Lignina este degradată printr-un proces numit combustie enzimatică; este o oxidare mediată enzimatic. Aceasta presupune un transfer inițial de electroni la moleculele intacte de lignină. Are loc un transfer controlat de electroni care degradează polimerul. Enzimele ligninolitice generează peroxid (H2O2) care este un oxidant puternic sau sunt implicate în transferul de electroni. De altfel, legăturile C-O-C din polimerul de lignină sunt greu de atacat enzimatic:

lignin-peroxidaza este o enzimă ce conține atomi de fier cu rolul de a accepta 2 electroni de la molecula de peroxid, din care este apoi cedat un electron către polimerul de lignină. Sub acțiunea acestei enzime este generată o substanță cu greutate moleculară mică (venatril-alcool) care difuzează în molecula de lignină și oxidează, dar și scindează inelul fenolic mangan-peroxidaza care conține un atom de Mn cu același rol de transfer de electroni către lignină. Acționează corelat cu lignin-peroxidaza.

laccaza sau fenol-oxidaza oxidează direct macromolecula de lignină

enzime care generează peroxid prin oxidarea glucozei.

Ciupercile care produc un putregai brun secretă glucozoxidază care generează peroxid din glucoza derivată din hemiceloloze. Peroxidul oxidează celuloza și modifică lignina difuzând în mod liber în lemn. Procesul de degradare determină modificarea structurii lemnului care începe să crape după un model cubic în lungul planurilor de slăbire a rezistenței unde au avut loc atacurile enzimatice. Culoarea brună a lemnului se datorează formării de pigmenți bruni – compuși pe bază de chinone (produși finali în descompunerea polifenolilor cu ajutorul polifenoloxidazelor care difuzează în lemn).

Rețeaua alcătuită de celuloză și hemiceluloze poate fi slăbită prin ruperea doar a câtorva din legăturile din moleculele de xiloglucan (endo-beta-1,4 glucanaze). Celuloza având o structură microcristalină este greu de atacat enzimatic și ca atare, prima componentă atacată este rețeaua proteică din peretele celular primar. Colorația albă a putregaiurilor albe se datorează acțiunii peroxidului și descompunerii ligninei. Degradarea este limitată la celulele colonizate de hifele ciupercilor iar rezistența mecanică a lemnului se păstrează timp îndelungat. De exemplu, Porodaedalea pini produce o degradare selectivă a ligninei și hemicelulozei iar Ganoderma applanatum combină un proces de delignificare (distrugerea lamelei mijlocii din structura peretelui celular) cu un atac ce produce putregai alb, ducând la aspectul marmorat al lemnului atacat. Ariile de culoare albă ce conțin depuneri negre de magneziu secretat de ciupercă alternează cu zonele brune (Eriksson și al., 1990).

Alte tipuri de ciuperci mai puțin cunoscute ce atacă lemnul sunt ciupercile de albăstreală care sunt patogeni propriu-ziși. Acestui tip de ciuperci îi este caracteristic faptul că blochează vasele de xilem iar miceliul dă o colorație specifică printr-un fenomen de difracție a luminii. Produce daune doar de natură estetică datorită alterării culorii din cauza colorației pigmenților miceliului, secretată de hifele sau sporii ciupercilor. Această albastreală este foarte greu de îndepartat. Ciupercile responsabile de sindromul numit albăstreala lemnului fac parte din grupul Ceratocystis-Ophiostoma și sunt implicate în unele din cele mai grave epidemii la nivel mondial, cum este cazul bolii olandeze a ulmului, provocată de speciile Ophiostoma ulmi și Ophiostoma novo-ulmi.

Mucegaiurile care se instalează pe suprafața lemnului produc spori pigmentați de diferite culori, cum ar fi: verde, negru, galben, portocaliu, ș.a., colorare ce se limitează deobicei la suprafața lemnului. Numele generic de mucegaiuri este atribuit ciupercilor saprotrofe sau patogene ale căror fructificații nu se văd cu ochiul liber. Mucegaiurile care se instalează la suprafața pieselor de lemn sau a lemnului depozitat fac parte din genurile Alternaria, Botrytis, Penicillium, Aspergillus, Trichoderma, Fusarium, Paecylomyces, Stemphyllum, Chaetomium, Trichothecium, Arthrobotrys, Monacosporium,etc.

Insectele xilofage.

Riscul ca lemnul să fie atacat de insecte variază foarte mult de condițiile de temperatură. Cele mai multe insecte preferă să atace lemnul uscat dar există și insecte care tolerează anumite grade de umiditate. Temperaturile ridicate favorizează atacul de insecte deoarece permite dezvoltarea și reproducerea lor (Fodor și Hâruța, 2006). Acestea contribuie la degradarea lemnului mort în condițiile pădurilor naturale. Au devenit oportuniste colonizând și lemnul parțial prelucrat din depozite sau lemnul din cadrul orcărui tip de construcție, dacă acestuia nu i s-a aplicat nici o metodă de protecție împotriva lor. Formează ectosimbioze cu ciupercile saproxilice și endosimbioze cu bacterii și ciuperci care contribuie la degradarea celulozei, componentă principală din hrana acestor insecte. Prezintă un pericol considerabil pentru industria lemnului deorece produc o degradare tehnică a lemnului (Fodor și Hâruța, 2006).

Fac parte din diferite grupe taxonomice:

Ord. Coleoptera; fam. Anobiidae, Lyctidae, Lymexilonidae, Platypodidae, Cerambycidae, Buprestidae. În general sunt colonizatori secundari ai lemnului.

Ord. Hymenoptera; fam. Formicidae, Siricidae, Anthophoridae. Furnicile din genul Camponotus sunt cele mai des întâlnite insecte din familia Formicide, cunoscute și sub numele generic de furnici tâmplar (carpenter ants) (Ebeling. 2002). Din fam. Antophoridae, subfam. Xylocopidae, fac parte albinele tâmplar din genul Xylocopa, cunoscute pentru faptul că își clădesc cuiburile în lemn mort dar și în lemn prelucrat. În zona noastră este cunoscută Xylocopa violacea. Este de remarcat faptul că în pofida daunelor considerate minore, aceste insecte sunt importante fiind polenizatoare.

Ord. Isoptera. Din acest ordin fac parte termitele care reprezintă principalii degradatori ai lemnului în zonele calde ale globului. La noi în țară, Reticulitermes lucifugus atacă lemnul gardurilor, traversele de lemn și stâlpii de lemn.

Infestarea lemnului de construcții cu insecte xilofage se poate produce în următoarele situații: odată în cazul în care lemnul a fost atacat încă din pădure de insecte, tipurile care atacă duramenul și alburnul. Apoi există situația în care lemnul este atacat în depozite unde nu există ventilație corespunzătoare și unde i se asigură un mediu favorabil în care insectele se pot reproduce și hrăni. Infestarea se mai poate produce în construcții unde sunt utilizați bușteni cu coajă sau cherestea, nezvântată sau uscată, și care prezintă incipiente de atac de insecte. (Fodor și Hâruța, 2006).

Condiții ambientale favorabile care ajută la dezvoltarea dăunătorilor

Umezeala

Pentru a se produce degradarea este necesar ca lemnul să fie suficient de umed. Întradevăr, cantitatea de umezeală conținută de lemn este de obicei factorul cel mai critic în procesul de fixare și evoluție al degradării lemnului din clădiri și poate avea influență asupra tipului de degradare ce se dezvoltă. Conținutul de umiditate al lemnului este strâns legat de umezeala mediului înconjurător. Astfel, lemnul aflat în contact cu solul- cum ar fi un stâlp de gard- se va degrada dacă nu se iau anumite măsuri corespunzătoare, deoarece conținutul de umezeală va crește până la cel puțin 40%. Dar la clădirile care au fost corect proiectate, construite și întreținute, umezeala lemnului va fi sub 20%, el fiind prea uscat pentru a se degrada.

Temperatura

Limitele între care se dezvoltă ciuperca variază între temperatura corpului uman și punctul la care îngheață apa. La temperaturi joase dezvoltarea este redusă sau poate să înceteze definitiv. Totuși multe ciuperci pot supraviețui în urma expunerii la temperaturi scăzute pe perioade îndelungate. Temperaturile înalte distrug orice ciupercă, dar sterilizarea lemnului infestat este un proces de durată deoarece temperatura ridicată trebuie menținută suficient de mult astfel încât căldura să pătrundă în toată masa lemnului (Malschi,2009).

Aerul

Ciupercile au nevoie de aer pentru dezvoltare și respirație, fiind organisme aerobe. Dacă aerul este exclus, așa cum se întâmplă în cazul lemnului cufundat în apă proaspătă, în mare, sol umed sau turbă, degradarea nu are loc. Chiar atunci când degradarea s-a instalat într-o bucată de lemn, o schimbare a condițiilor poate determina o schimbare a conținutului de umezeală sau a temperaturii, care nedistrugând imediat ciuperca, o poate determina să se retragă rămânând în stare latentă (Malschi,2009). Dacă aceste condiții rămân în continuare nefavorabile, ciuperca va muri în cele din urmă dar dacă schimbarea este numai temporară, ea își va relua atacul atunci când condițiile devin favorabile.

Dăunătorii biotici și efectele acestora Tabelul 1.4.1

(http://www.acoperismagazin.ro/solutii-pe-termen-lung-impotriva-degradarii-lemnului-produsele-bochemit-401.htm)

Degradarea clădirilor

Ciuperca folosește substanța peretelui celular drept sursă de hrană, iar acest lucru are efecte directe asupra lemnului. Pe măsură ce degradarea înaintează, lemnul își pierde rezistența, se înmoaie, fragilizează iar în stadiile avansate se zdrobește la atingere. În acest fel structura unei clădiri din lemn slăbește, devenind un pericol. Lemnul depozitat sau din cadrul construcțiilor, poate suferi pierderi în greutate datorită distrugerii substanței lemnoase de către ciupercă, totuși deoarece lemnul variază în greutate, aceasta nu poate fi un indiciu, al prezenței degradării. Schimbarea culori lemnului este și ea un semn, care poate însemna atacul unei ciuperci. Apariția unor pete brune mai deschise sau mai închise la culoare poate indica o degradare incipientă. În stare avansată de degradare lemnul capătă culori din ce în ce mai evidențiate, de la alb până la maroniu închis.

Scopul și obiectivele proiectului

Această lucrare are ca scop identificarea și studierea tipurilor de dăunatori care atacă construcțiile tradiționale din lemn și materialul prelucrat sau depozitat. Obiectivele lucrării sunt cunoașterea mediului favorabil de dezvoltare al acestora, dar și cercetarea metodelor de conservare și protecție a construcțiilor și a materialelor lemnoase. Din nivelul actual de cunostințe dobândite la diferite discipline și cercetări în laborator, cât și prin studii individuale efectuate, am învațat că există o gamă foarte largă de dăunători ai lemnului. Am ales această temă pentru lucrarea de diplomă deoarece consider că trebuie să acordăm o atenție deosebită acestor agenți biologici care pot provoca stricăciuni sau distrugerea totală a monumentelor sau a diferitelor construcții tradiționale, pe care le consider importante pentru țara noastră. Un alt motiv este faptul că trebuie să prevenim degradarea și distrugerea clădirilor. Aceste construcții au o importanță mare pentru patrimoniul țării noastre și trebuie să facem tot posibilul să le pastrăm în stare cât mai bună.

Rezultatele studiului au fost prezentate în cadrul ……………………………….

CAPITOLUL II MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Descrierea localității unde s-a efectuat studiul

Foto 2.1.1

Localitatea Lunca Bradului (Google Maps)

Studiul a fost efectuat în comuna Lunca Bradului, județul Mureș (46°57’00”N / 25°06’00”E). Preponderența pădurilor și existența unui cadru specific montan conferă regiunii un caracter predominant forestier, pădurile fiind resursa de bază a fondului funciar. Suprafețele relativ restrânse de teren sunt utilizate ca pășuni sau fânețe, terenurile arabile fiind practic de întindereri restrânse. Existența fabricii de cherestea de la Lunca Bradului și mai ales apariția după 1989 a numeroaselor societăți ce se ocupă cu exploatarea și prelucrarea lemnului, face ca forța de muncă să graviteze cu precădere spre aceste activități. O mică parte din forța de muncă ocupată este solicitată să exploateze zăcăminte de ape minerale de la Stânceni. Forța de muncă necesară lucrărilor silvice se găsește în aceste condiții relativ greu, fiind în general mai slab reatribuită (anonim, 2010).

Zona cunoaște o mare afluență turistică generată de pitorescul culoar al Mureșului, accesibil prin drumul național și calea ferată ce-l străbate de-a lungul. De un pitoresc deosebit

se bucură și principalele văi ce drenează teritoriul, cum sunt Sălard și Ilva, ultima facilitând și accesul spre principalele vărfuri ale masivului vulcanic Călimani: Negoiu și Pietrosul. Un interes deosebit este acordat acestei zone montane datorită constituirii Parcului Național Călimani cât și a Parcului Natural Defileul Mureșului Superior. În cea ce privește dotările de ordin turistic acestea au fost destul de reduse înainte de 1989, în zonă exista numai cabana turistică Sălard, actualmente luând amploare construcțiile de „case de vacanță” (anonim, 2010).

Lemnul folosit la constructii provine din fondul forestier de stat al Ocolului Silvic Lunca Bradului care e administrat de Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin organele sale teritoriale, respectiv Direcția Silvică Mureș și Ocolul Silvic Lunca Bradului. În tabelul ce urmează se poate observa repartizarea teritorială a padurilor. Pădurile Ocolului Silvic (O.S.) Lunca Bradului sunt situate în extremitatea nord-estică a județului Mures,în cursul superior al râului cu același nume și au o suprafață de 24591,32 ha, arondată în cadrul a șase unități de producție (anonim, 2010).

Repartizarea teritorială a pădurilor Tabelul 2.1.1

2.1.1. Vecinătăți, limite și hotare

Vecinătățile Ocolului Silvic Lunca Bradului Tabelul 2.1.1.1

2.1.2. Climatologie

Sub aspect climatic, după „Monografia Geografică a R.P.R.”, teritoriul ocolului este situat în sectorul de climă de munte, clima munților mijlocii, favorabilă pădurilor (IVC), caracterizată printr-un regim mai moderat al oscilațiilor temperaturii aerului, umiditate relativ ridicata în timpul verii și precipitații abundente, repartizate însă diferit pe pantele opuse ale munților. Provincia climatică după Koppen este Dfbk, unde:

D – temperatura lunii cele mai reci este sub 3°C, iar în luna cea mai calda este mai mare de 10°C;

f – zonă permanent umedă;

b – temperatura în cea mai caldă lună <22°C, în cel puțin 4 luni >10°C;

k – iarnă rece, temperatura medie anuală < 8°C, cea mai caldă lună > 18° C. Încadrarea climatică după Koppen, are un caracter general, aceasta necaracterizând în totalitate particularitățile locale ale regimului climatic (anonim, 2010). Întreaga regiune se înscrie în aria topoclimatelor de munte în care se individualizează topoclimate de culme, de culoare, de vale. În regiunea înaltă a Munților Călimani, la altitudini de peste 1700m, condițiile climatice sunt foarte aspre. Aici se înregistrează temperaturile medii anuale cele mai scăzute din întregul lanț vulcanic(0…-2°C), ierni lungi, precipitații bogate(1000-1400mm), sub 40 zile senine pe an și vânturi puternice cu viteze medii de 5-10m/s, dar care pot depăși 40m/s. în aceste condiții s-a format aici un etaj subalpin.

Masivele muntoase determină mișcarea ascendentă a maselor de aer oceanic în calea cărora se interpune și o nebulozitate accentuată cu valori de 6-7 zecimi și chiar peste 7 zecimi în regiunea înaltă a Călimanilor. Din această cauză durata de strălucire a soarelui este de numai 1800-1900ore/an, coborând sub aceste valori pe vârfurile înalte. La altitudini sub 1700m temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 2-6°C. Amplitudinile dintre temperaturile temperaturile medii ale lunilor celor mai calde(8… 15°C) și a celor mai reci(-6…-10 °C) se mențin în acești munți la 18…21 °C (anonim, 2010). Durata intervalului fară îngheț scade o dată cu altitudinea, ajungând de la 140-160 zile la sub 100 zile pe culmile cele mai înalte. Umezeala relativă prezintă valori ridicate, 84-88%, care cresc o dată cu altitudinea.

Aceste valori sunt mai mari pe versanții vestici și cresc de asemenea cu altitudinea ajungând la 1200-1400 mm pe culmile cele mai înalte. Din cauza altitudinii joase Defileul Mureșului constituie din punct de vedere termic un tentacul al regiunii deluroase din vest, temperaturile medii anuale de 6-8 °C menținându-se până la Lunca Bradului. În defileu masele de aer din vest se ridică, dar se accelerează din cauza îngustării treptate a văii, determinând precipitații mai bogate și o scurgere medie ridicată(575mm/an). Direcția predominantă a vânturilor este cea din sectoarele NE și NV, dar și din SE, unde sunt vânturi destul de frecvente mai ales primăvara. Datorită fragmentării mari a reliefului, direcțiile principale sunt modificate local. De obicei vânturile periculoase- care provoacă doborâturi și rupturi se semnalează la intervale diferite, mai scurte în ultima vreme. De obicei, vânturile cu intensități mari provoacă daune fondului forestier mai ales dacă sunt asociate și cu alte fenomene meteorologice: ploi de lungă durată, căderi abundente de zăpadă într-un interval scurt și altele(anonim, 2010).

2.1.3. Tipuri de stațiune

Variabilitatea în spațiu a condițiilor fizico-geografice și a factorilor ecologici determinați de acestea creează o diversitate stațională atât sub raportul fizico-geografic cât și cel ecologic. Criteriile de grupare a unităților staționale în tipuri de stațiune sunt indicate de definția tipului de stațiune. Deoarece tipul de stațiune se caracterizează în rezultanta generală, printr-un anumit specific ecologic și un anumit potențial productiv realizat într-un anumit cadru fizico-geografic, pentru stabilirea tipului de stațiune s-au avut în vedere rezultatele ecologice echivalente (echivalența climatică, trofică și hidrică). În stațiunile în care condițiile de vegetație nu s-au degradat s-a luat în considerare natura vegetației lemnoase (formația forestieră) și tipul de pătură vie (anonim, 2010).

Tipurile de stațiune s-au înscris cu indicativul de clasificare după sistematica din anul 1972 și diagnoza lor s-a redat după lucrarea “Stațiuni forestiere” (Chiriță și colaboratorii – 1977). În tabelul . . este prezentată evidența etajelor fitoclimatice, pe unități de producție.

Descrierea tipurilor de stațiune reprezintă o sinteză a celor prezentate la fiecare unitate de producție în parte. Condițiile fizico-geografice și factorii ecologici determinanți sunt oarecum diferite în cadrul acestui ocol fapt ce determină distribuirea vegetației forestiere în cadrul a două etaje de vegetație:

Etaje de vegetație Tabelul 2.1.3.1

Etajul montan de molidișuri , destul de puțin reprezentat, este situat spre obârșia bazinelelor principale Ilva, în Călimani, și Sălard în Munții Gurghiului, fiind întrerupt uneori de către etajul montan de amestecuri, un rol decisiv în acest sens având-o expoziția. Factorii climatici au o importanță deosebită în modul de distribuire a molidișurilor. Climatul este destul de aspru cu temperaturi medii anuale de 2-4°C, temperatura medie a lunii iulie 12-15°C, și amplitudini termice anuale de 18-20°C.

Lungimea perioadei de vegetație este de 100 zile pentru limita superioară și 130 – 150 zile pentru limita inferioară, precipitațiile sunt destul de abundente ajungând până la 1400mm anual. În ceea ce privesc solurile, caracteristice acestui etaj sunt districambosolurile, prepodzolurile și podzolurile. Vegetala forestieră este alcătuită aproape în totalitate din molid, a cărui productivitate este influențată și de distribuția altitudinală. În acest sens datorită inversiunilor termice, molidișurile coboară altitudinal în etajul amestecurilor unde se întâlnesc, în general, pe culoarul văilor înguste și au diferite productivități. Tipul de stațiune cel mai răspândit este 2.3.1.2.- Montan de molidișuri Bm, K podzolic, edafic submijlociu-mijlociu, cu Hylo-comium, oligomezotrofic, eu și mezotudric, estival jilav. Stațiunile de bonitate mijlocie și inferioară ocupă mai bine de 44% din suprafața aferentă etajului, această situație fiind rezultatul volumului edafic jedus al solurilor datorat în principal scheletului(anonim, 2010).

Etajul montan de amestecuri este etajul predominant în cadrul acestui ocol. Interesant este faptul că amestecurile urcă în Călimani până aproape de 1600m altitudine, fapt determinat de expoziția generală sudică a versanților acestor munți. De subliniat este faptul că în cadrul etajului se remarcă și inversiuni termice identificate astfel pe molidișuri pure și pe versanții din apropierea Defileului Mureșului. Clima este mai moderată față de etajul anterior. Temperatura medie anuală este de 3-6 °C, temperatura medie a lunii ianuarie este de -3,5 I -5°C, iar temperatura medie a lunii iulie de 13-15°C. Suma precipitațiilor anuale este de 850-1000mm. Indicele de ariditate de Martonne este de 33-77, iar provincia climatică în sistemul Koppen Dfbk. Zilele de vegetație activă sunt 170-200. Solurile caracteristice sunt districambosolurile, eutricambosolurile, mai rar prepodzolurile. Cel mai răspândit tip de stațiune este 3.3.3.3.- Montan de amestecuri Bs, brun edafic mijlociu cu Asperula Dentaria (anonim, 2010).

2.1.4. Tipuri de pădure

Cele mai răspândite tipuri de pădure sunt: amestec normal de rășinoase și fag, cu floră de mull (s) -43% și amestec de rășinoase și fag pe soluri schelete (m) -35 %.

Tipurile de pădure se repartizează în spațiul ocolului în funcție de condițiile oferite de complexul de factori staționali. Stațiunile de bonitate superioară reprezintă 48 % din suprafață, corespunzător tipului de pădure încadrate la același nivel de productivitate – 48 %, ceea ce determină în final o bună concordanță bonitate-productivitate. Arboretele sunt în general închise, consistența redusă înregistrandu-se numai în cele parcurse cu tăieri sau afectate de doborâturi de vânt. Forma arborilor e bună sau foarte bună, cu trunchiurile drepte, cilindrice, bine elagate. Subarboretul lipsește sau este puțin reprezentat mai ales din alun. Regenerarea naturală este activă, semințișurile de molid, brad și fag instalându-se mai ales în ochiuri, în funcție de gradul de înierbare al solului. Pe măsură ce ne apropiem de limita superioară a versanților, pătura vie e dominată de Vaccinium m., consecință a climatului ce devine din ce în ce mai aspru, regenerarea naturală e mai dificilă datorită faptului că semințele ajung cu greu la stratul subțire și rece și pâslos format din rădăcini de afin, muschi și humus (anonim, 2010).

2.2. Metode de eșantionare și de prelucrare în laborator a materialelor

Studiul a fost efectuat pe lemn depozitat, construcții, stâlpi și poduri din lemn de cherestea, mese din lemn și pereți exteriori din lemn. Cele mai multe probe au provenit din categoria lem de foc, de Picia abies (Molid) și Fagus sylvatica ( Fag). Fotografiile au fost luate la in situ iar identificarea agenților biologici a fost făcută atât pe baza probelor aduse în laborator cât și pe baza acestor imagini. Câteva probe de lemn de construcție au fost incubate în camere umede, unde organismele care s-au dezvoltat pe lemn au fost identificate. Înafară de ciuperci și mixomicete în camerele umede s-au dezvoltat și populații dense de oribatide care se hrănesc folosind micelii și conide, nematozi și larve de sciaride ( Diptera : Sciaridae) . Larvele de sciaride sunt cunoscute pentru faptul că ele consumă miceliul ce se dezvoltă pe restul de plante, sau pe alt material descompus sau în curs de descompunere. Frecvent, larvele transparente consumau toate materialele din interiorul camerelor umede experimentale. Toate identificările s-au făcut pe materialul incubat și pe fotografii.

CAPITOLUL III REZULTATE

Descrierea speciilor xilobionte identificate în studiu

În urma studiului efectuat pe teren și în urma incubării în camere umede a unor eșantioane de lemn de foc în condiții de laborator, am identificat 26 de specii de ciuperci, licheni, bacterii, alge și insecte care sunt responsabile pentru degradarea construcțiilor tradiționale din lemn, cât și a lemnului prelucrat și depozitat din suprafața de studiu. Organismele identificate în studiu sunt prezentate în tabelul 6.

Specile de ciuperci identificate în studiu Tabelul 3.1.1

Antrodia serialis.

Face parte din ordinul Aphylophorales, Basidiomycota, este o specie care produce un putregai brun și atacă lemnul de construcții, în special lemnul de exterior dar și lemnul din pivnițe sau coridoare (Adan și Samson, 2011).

Foto 3.1.2.

Antrodia serialis pe lemnărie exterioară.

Chaetomium homopilatum.

Se întalnește pe lemnul prelucrat și crește solitar. Poate apărea sub diferite culori: maro alb sau gri. Are o rata de creștere de aproximativ 2,5-3,5 mm pe zi. De cele mai multe ori apare cu micelul aerian de culoare albă și care formează clamidospori sferici incolori sau de culoare maro. Receptaculul este elipsoidal, bine dezvoltat, în formă de vas, gât maro acoperit cu pori terminali ondulați. Pori terminali de culoare maroniu- gălbui. Spori elipsoidali colorați măsliniu, apiculați la ambele capete. Receptaculul de 100–225 × 80–90 μm, pori terminali de 2.2–4 μm. Chaetomium homopilatum poate fi găsită în mai multe substraturi cum ar fi : gunoi, frunze, lemn și sol, în habitatul terestru.

Calyptella sp.

Speciile din genul Calyptella sunt saprotrofe și se dezvoltă pe material vegetal în descompunere, atât plante ierboase cât și plante lemnoase, fiind incluse între basidiomicete, familia Marasmiaceae. A fost identificată o specie care se dezvoltă pe lemn de construcții. Se caracterizează prin basidiomul (fructificația) de mici dimensiuni, fragilă, campanulată, albicioasă, cu un picior pubescent.

Foto 3.1.3.

Calyptella sp. pe lemn de construcții

Coniophora puteana

Acest putregai brun este probabil cea mai obișnuită cauză a mucegaiului umed al lemnăriei clădirilor, care apare de asemenea la lemnăria exterioară. Atacul este în mod obișnuit asociat cu un lemn complet umed și apare în băi, pe acoperișuri în pivnițe și în alte locuri din clădiri unde au loc scurgeri frecvente de apă sau condens, precum și la lemnul exterior umed. De obicei lemnul degradat prezintă crăpături longitudinale de-a lungul fibrei lemnoase, deși pot apărea și crăpături perpendiculare mai ales dacă degradarea este internă și mascată de un strat de lemn de suprafață nefisurat. Lemnul devine brun închis sau chiar negru și prezintă în lemnul degradat zone brun- gălbui.Genul Coniophora cuprinde aproximativ 20 de specii care apar la nivel mondial, cu o gamă largă de gazde în primul rând la conifer( Ginns 1982 ).

Coniophora putanea este frecvent asociată cu putregaiul maro gasit în clădirile europene. Ciuperca a fost estimata ca fiind de două ori mai comună ca ciuperca putregaiului uscat în Marea Britanie ( Eaton și Hale 1993). Aceasta a fost folosită aproape 70 de ani ca o ciupercă test pentru conservarea lemnului din Europa. Mai este numită și “putregaiul pivnițelor”. Este foarte frecventă, fiind a doua specie de ciupercă care provoacă putregaiul maro după S. Lacrymans. Această ciupercă se instalează pe lemnul umed, dezvoltarea îi este favorizată dacă este în contact cu un material lemnos umed. Aceasta germinează pe lemn și aboarbe apa din substratul umed pe care o transferă în miceliu pentru a se dezvolta în continuare. Receptaculul anual este resupinant, maro deschis și cu timpul mai închis. La început este alb- gălbui iar mai apoi roșcat, marginile fibroase avand grosimea de până la 4 mm. Este foarte fragilă când este uscată. Pălăria este de obicei neuniformă(Adan și Robert ,2011).

Dacrymyces stillatus

A mai fost numită și “gelatină portocalie” datorită aspectului gelatinos portocaliu, dar apare și sub diferite alte culori cum ar fi galben, roșu, portocaliu de asemenea alb- portocaliu atunci când este uscată. Are forma unui buton leticular, plat, cu înălțimea de la 1 la 15 mm, foarte gelatinos și elastic. Devine lipicios odată cu trecerea timpului, iar ajuns la vârste mai înaintate dă senzația că se topește. De multe ori se gasesc două forme de Dacrymyces în același loc, o formă mai deschisă la culoare cu basidiospori și o formă mai închisa cu
arthrospori. Se găsește solitar dar și în grupuri mai mari. Provoacă un putregai alb. Atacă atât rășinoasele cât și foioasele, degradează deobicei neuniform, provocând pete de putregai. A fost găsit pe cherestea, pe cadre de uși, ferestre, în aer liber pe fațadele caselor de lemn, terase etc. (Alfredsen și al. 2005).

Foto 3.1.4.

Dacrymyces stillatus pe lemnărie exterioară

Fomitopsis pinicola

Sunt ciuperci lemnoase din familia Polyporaceae. Fomes din latină se traduce iască, adică substanță care poate fi utilizată pentru aprinderea unui foc foarte ușor. Apare în formă de copite, dar devine neregulată, convexă cum înaintează în vârstă. Suprafațta superioară este dungată, culorile varează maroniu, portocaliu, roșu, gri spre negru, în funcție de umiditate, vârstă și de viteza de creștere. O trăsătură deosebită a ciuperci este o “centură” ruginie vizibilă pe suprafața superioară. Tot pe suprafața superioară este acoperită cu un strat de ceară care se topește atunci când este incălzită cu o flacără. Suprafața inferioară (poremouths, hymenium sau stratul de reproducere) este cremoasă, de obicei, transformânduse în într-o pastă gălbuie atunci când este zdrobită. Porii sunt rotunzi de 3- 4 mm (Schmidt, 2006).

Deoarece Fomintopis pinicola este o plantă perenă și în fiecare an se depune cate un strat nou peste cel precedent, acoperind creșterea din anul trecut. Un fapt interesant despre această ciupercă este că de multe ori se regăsește cu picături de apă pe ea. Aceste picături sunt des confundate cu apa de ploaie dar defapt, fomitopis elimină excesul de sevă (Schmidt, 2006).. Studiile au arătat că Fomintopis pinicola este o specie complexă din punct de vedere morfologic și că derivă din cel puțin trei specii, una din Europa și două din America de Nord.

Foto 3.1.5.

Foto. 5. Fomitopsis pinicola pe lemnărie exterioară

Gliocladium virens

Este o ciupercă saproparazită care atacă atât foioasele cât și rășinoasele. Receptaculul este simplu sau ramnificat, vertical, sporii sunt hialini cristalini, puțin ramnificați dispuși verticali de 62.5 – 158 microni. Suprafața pălăriei este elipsoidală, de culoare verde închis. Morfologic se aseamănă foarte bine cu G. penicilloides.

Gloeophyllum sepiarium.

Această ciupercă este saproparazită și se întalnește pe cioatele și trunchiurile de conifere, de molid și brad dar totodată și pe lemnul prelucrat, depozitat sau în cadrul construcțiilor din lemn. Se recunoaște usor după receptaculul reprezentat prin pălării, largi de 1-5 cm, sesile, izolate sau confluente lateral. Receptaculele care cresc în absența lumini își modifică aspectul, de aceea această ciupercă prezintă mai multe forme:

– resupiniata Pilat; receptaculul este întins și fixat pe dos în întregime de substrat. Lamelele sunt radiale.

– monstrosa Pilat; Formează strome miceliene, cotonos-suberoase, de forme neregulate, pe care se dezvoltă forme monstruoase, foarte ramificate, coraloide, sau pălării care diferă de tip prin lamelele modificate, scurte și linguiforme.

Suprafața pălăriei este colorată în ruginiu-gălbui, striat zonată iar către bază zonele sunt glabrescente. Marginea pălăriei este mai deschisă la culoare în tinerețe și devine concoloră odată cu trecerea timpului. Lamelele sunt mai groase în tinerețe și au înalțimea de 4-7 mm, mai tarziu se subțiază. Sunt dispuse serat, 16-24 cm la margine, dentate, ramificate, anastomozate. Uneori formează pori mari, neregulați care sunt colorați în ruginiu-deschis, brun-roșcat, brun-aprins sau galben-murdar și au între 0,5 și 1 mm în diametru (V. Gașmet, 1952).

Foto 3.1.6.

Gloeophyllum sepiarium pe gard de lemn

Gloeophyllum abietinum

Speciile de Glerophyllum se întalnesc în general în interiorul pădurilor. Este larg răspândită în Europa, America de Nord, Nordul Africii și în Asia. Atacă de obicei lemnul de conifere. Se dezvoltă foarte bine în lipsa luminii. Este o ciupercă saprotrofă, dar în cazuri excepționale se găsește și pe arborii vii. Preferă locurile umede și se poate dezvolta pe garduri, mese, lemn depozitat, unde umezeala este ridicată.

Ciuperca are forma de evantai, de până la 5- 8 cm lățime și grosime de 1 cm, partea de sus este plată, zonată. La început, este ușor poroasă dar mai târziu devine fină. Este de culoare roșcată sau gri – maronie, se închide la culoare cu trecerea timpului. Frecvent când este tânără marginile sunt gălbui, pe partea inferioară, lamelate, colorată în gri- maroniu, membrana până la 1 cm, sinouasă cu marginea dințată. Marginea este de 8-12 cm, cărnoasă colorată în maroniu închis, fibroasă, înegrită cu trecerea timpului. Hifele scheletice, cu pereți groși, galbeni sau roșcat- maroniu. Sporii sunt cilindrici, uneori ușor curbați 8-12 x 3-4. Se găsește pe arbori căzuți, depozitați, în special pe lemnul de conifere (Martin Beazor Ellis, J.P. Ellis, 1990).

Foto 3.1.7.

Gloeophyllum abietinum pe lemnărie exterioară

Ophiostoma piceae

Ordinul Ophiostomatales a fost separat de ordinul Sphaeriales pe baza unor considerente, precum asocierea cu insecte xiliobionte pentru dispersarea sporilor (Benny și Kimbrough, 1981). Este o specie răspândită în Europa și America de nord, produce albăstreala lemnului. Este o specie agresivă răspândită ușor de gândacii de scoarță (Coleoptera), S. Multistriatus (Webber, 1990). Apar la începutul primăverii și provoacă uscări și defolieri în treimea superioară a coroanei în mod asimetric.

Lenzites betulina

Este o specie de ciupercă care este confundată de multe ori cu Trametes versicolor sau Tramentes hirsuta deoarece se aseamănă foarte mult cu acestea. Crește solitar sau în grupuri, este saproparazitară și produce un putregai alb.

Morfologie: – receptaculul este etalat, formând adevărate pălării de până la 10 cm în lățime și 2 cm grosime. Are forma semicirculară, neregulată, asemănânduse foarte bine cu forma unui rinichi. Suprafața pălăriei este tomentoasă de culoare cenușiu roșcat, uneori zonată și cu zonele diferit colorate sau azonată. Tuburile se unesc în lamele perfecte, ramificate, se unesc catre margine și prezintă creste subțiri, alb – gălbui, întregi sau dentate, albe-gălbui de 3 – 10 mm, în număr de 11 – 14 cm. Sporii sunt puțin arcuiți și cilindrici.

Trama este albă, coriacee, suculentă, la exemplarele proaspete și suberoasă la cele uscate, groasă de 0,5 – 1,5 mm.

Schizophyllum commune

Aceasta se mai numește și ciuperca cenușie de scoarță. Este un parazit foarte răspândit la speciile de foioase, fiind considerat unul din agenții încigerii lemnului de fag. Se gasește și la rășinoase, cel mai frecvent pe arbori doborâți, sau lemnul prelucrat. Ciuperca pătrunde foarte ușor în alburn producând uscarea acestuia.

În urma unor studii efectuate s-a constatat că lemnul de rășinoase doborât a fost colonizat rapid de Schizophyllum commune. Această specie poate fi consierată utilă uneori deoarece s-a constatat că înlătură ciupercile de alterare cromatică (albăstreala lemnului) și a gândacilor de scoarță. Micelul ciupercii se dezvoltă între scoarță și lemn și distruge cambiul, liberul și lemnul. Corpurile sporifere apar toamna și ies prin crăpăturile scoarței, în formă de scoică sau de evantai. Au dimensiunea de 2-4 cm lățime, sunt sesile, cu pălăria simplă sau lobată, răsfrântă. Trama este subțire,elastică și albă.

Este imposibil de combătut deoarece micelul ciupercilor xilofage intră în lemn, foarte adanc până în duramen. Injectările cu fungicide și subtanțe biologice limitează extinderea putregaiului.

Schizospora paradoxa

Schizopora paradoxa este o ciuperca putregaiul alb frecvent confundată cu S. flavipora. Caracteristici distincte, inclusiv dimensiunile basidiosporilor precum și forma hymenophorală face ca Schizopora paradoxa să difere față de S. Flavipora. Ea cauzează un putregai alb asupra sistemelor enzimatice lignoase care permite să se degradeze toate componentele pereților celulei lemnoase (Alexopoulos și al, 1996; Gilbertson și Ryvarden, 1986). Receptaculul este resupinat sau în formă de pălării anuale, grosimea pereților variază între 1 și 5 mm. Porii variază ca și formă și mărime, au culoarea crem și se închid la culoare cu trecerea timpului, devenind gri- maronii. Se întâlnește pe toate tipurile de lemn de foioase atât în padure cât și pe lemnul prelucrat din depozite sau chiar și pe construcții din lemn. Apare anual și cauzează un putregai alb fărâmicios. Este larg răspândită în America de Nord iar în Coreea, Schizopora apare pe toate tipurile de lemn de esenta tare, fiind considerată a fi responsabilă pentru aproape toată dezintegrarea pădurii de Quercus care domină Munții coreeni (Gilbertson,1974).

Trametes hirsute

Este comună în Europa, a fost găsită în general pe lemnul de esență tare, pe specia Fagus sylvatica ( Fag ), de asemenea și pe Betula , nu s-au înregistrat atacuri pe specile de Castanea și Robinia (Jacquiot 1981) , rar întâlnită pe conifere. Această ciupercă este foarte răspândită în țara noastră, este saprozită, atacă trunchiurile vii, dar se dezvoltă și pe cioate.

Receptaculul este sesil, alcătuit din pălării coriacee cu diametrul de 1-6 cm și groase de 1-3 mm, mai înguste către bază, semicirculare, izolate sau foarte adesea îmbaricadate.

Suprafața pălăriei este concentric zonată și viloasă. Porii cu diametrul de 0,12- 0,3 mm albi sau albi-gălbui, foarte rari bruni, rotunjiți, angulari. Tuburile sunt lungi de 1- 2 mm, albicioase, mai rar alb-gălbui. Trama este coriacee și de culoare albă. Sporii sunt cilindrici, ușor arcuiți. Cresc de până la 10 cm înălțime în grupuri mari, rareori solitare, de la poroase la fine, cu o varietate mare de culori, cu zone bine evidențiate maronii, roșcate sau culori albăstrui. De multe ori sunt verzi de la algele depuse pe suprafața superioară. Suprafața inferioară este albă spre crem până la gălbuie. La întuneric pălăria se albește, până ce toată suprafața superioară devine albă. Putregaiul provocat este de culoare albă, cu linii de demarcație negre, numit și putregai marmură. A fost gasită pe arbori în picioare muribunzi, răniți, sau pe arbori doborâți. Se instalează pe tulpini sau pe buturugi vechi din lemn masiv de 4-5 ani, rar pe tranverse, garduri, lemn de grădină, lemn folosit la construcțile din mine, folosit după al doilea război mondial în fosta Germanie de Est pentru producerea de "mico-lemn" pentru creioane, rigle, etc. (Luthardt 1963).

Foto 3.1.8.

Trametes hirsute pe bancă de lemn

Thricoderma viridae

Se dezvoltă foarte repede, este o ciupercă saprotrofă care se găsește atât pe lemn cât și pe sol. Foarte frecvent a fost găsită ca fiind parazită pe alte specii de ciuperci. Thricoderma viridae variază foarte mult morfologic și poate duce cu ușurință la identificări eronate de către oameni care nu au experiența necesară. Este o ciupercă septată și produce conidofori foarte ramificați, cu un contur conic sau piramidal. Aceasta formează colonii de diferite culori cum ar fi alb, galben, verde, prin care se pot identifica diferitele specii din genul Tricoderma. Se mai caracterizează prin faptul că aceasta produce pigmenți galben- verzui sau roșii, dar și incolori. A fost descoperită frecvent în aproape toate zonele climatice, și se adaptează foarte ușor în diferite medi. Colonizează atât lemnul cat și solul, se găsește și în mlaștini, soluri deșerte etc.

Coloniile au caracteristici cheie prin care se pot identifica tipurile de Trichoderma. Se poate observa modelul de creștere, viteza, mirosul și culoarea. Acestă tehnică nu este foarte precisă însă, pentru o identificare cât mai corectă fiind necesară folosirea microscopului pentru determinarea speciilor individuale. La microscop se pot observa modelul de ramificare al codiphorelor, forma și alugirea apexului.

Foto 3.1.9.

Foto. 9. Trichoderma viride dezvoltată pe lemn incubat

Lichieni

Datorită trăsăturilor lor unice talurile licheniene au fost considerate adesea plante. Unii autori (Pop și colaboratori, 1983) includ lichenii în încrengătura Lichenophyta, ca sistematice independente. Alți autori consideră că aceștia nu sunt indivizi, consorții heterogene alcătuite din mai multe tipuri de ciuperci și fotobionți. Lichenii analizați ca și grup prezintă stadii de evoluție de la parazitism spre mutualism, la cei primitivi, ciupercile pătruzând în celulele algei, parazitându-le. La speciile mai evoluate, hifele ciupercii vin în contact strâns cu hifele algei. Lichiienii sunt considerați cel mai tipic exemplu de simbioză, deoarece ambii parteneri, atât fotobionți (algele) cât și ciupercile beneficiază de anumite avantaje în urma vieți duse în comun. Hifele ciupercilor se fixează doar la suprafață și înconjuară celulele asimilatoare și trimit în interiorul lor formațtiuni parazitare care absorb hrana.

Morfologie : – un lichean este alcătuit din punct de vedere anatomic dintr-un strat cortical superior, măduvă și un strat cortical inferior. Numărul ciupercilor conținute în simbioza licheiană este foarte mare, estimate la 13500, repartizat pe 523 de genuri.

Lichienii suportă condiții termice extreme, atât la temperaturi negative de pâna la – 273°C, cât și positive de până la + 101°C. Longivitatea acestora este și ea impresionantă, unii lichieni crustoși având vârsta cuprinsă între 1000 – 4800 de ani.

Urocerus gigas – Viespea lemnului

Este o specie xilobiontă. Este considerat un dăunător de o importanță mică. Larvele sapă galerii în cambiu și în lemn. Provine din emisfera nordică, fiind prezentă în Europa, Federația Rusă și Asia. Preferă să atace lemnul de conifere precum molidul, pinii, bradul și în mică măsură laricele și plopii. De obicei atacă lemnul doborât sau slăbit fiziologic, dar se găsește și în lemnul debitat sau lemnul de construcție prelucrat.

Morfologie – Adulții: sunt viespi de 10 – 50 mm cu o colorație neagră și dungi galbene pe abdomen. Aripile membranoase sunt de culoarea chilimbarului. Femelele prezintă un ovopozitor lung, până la 20 mm.

Larvele: Împuparea are loc în lemn iar la dezvoltare completă ajung sa măsoare până la 25 de mm lungime. Sunt oligopode, albe – crem, capsula cefalică este brună, abdomenul se termină cu un spin brun. Ouăle: sunt depuse cu ajutorul ovopozitorului lung sub scoarță. Ciclul de viață : – este specie monovolotină, larvele se dezvoltă destul de greu, dezvoltarea lor depinde într-o anumită măsură și de umiditatea lemnului. Lemnul cu cât este mai umed cu atât dezvoltarea este mai ușoară. În general dezvoltarea larvală ține în jur de 2 – 3 ani. Adulții ajung la suprafață prin orificii de ieșire de 5 – 8 mm în diametru. Ouăle sunt depuse în iulie – august, iar după eclozare, larvele sapă galerii verticale, prima dată în cambiu iar mai apoi în lemn. Aceste galerii ajung să măsoare 15 – 17 cm în lungime. Tototdată în galerie se găsește rumeguș presat lăsat în urmă după săpături. Pentru ca împuparea să aibă loc, Uroceras gigas sapă o camera la o distanță de aproximativ 13 mm de suprafața scoarței, în cambiu și durează 5 – 6 săptămani.

Foto. 10 Secțiuni prin galerii larvare de Urocerus gigas in cherestea aflată în depozit

Buprestidae

Familia Buprestidae face parte din ordinal Coleoptera și subordinul Polyphaga. Ordinul Coleoptera este foarte complex și grupează numeroase specii de insecte. Dimensiunile insectelor variază foarte mult, de la sub-milimetrice cele mai mici, până la câțiva centimetri speciile mai mari. Capul este prevăzut cu ochi bine reprezentați și cu aparat bucal conformat pentru mestecat, numeroase grupe fiind adaptate și la lingerea hranei lichide. Abdomenul este întotdeauna bine delimitat de torace, la majoritatea speciilor acesta fiind pedunculat sau pețiolat. Aripile sunt subțiri și membranoase, cu aspectul alungit. În familia Buprestidae se găsesc insectele coleoptere cu corpul scorțos și alungit, iar majoritatea speciilor au luciul metalic. Trăiesc exclusiv pe plante, dar majoritatea larvelor preferă lemnul mort. Unele specii sunt atrase de pădurile recent incendiate. În țările asiatice elitrele lor reprezintă bijuterii.

Foto 3.1.11.

Galerii de Buprestidae

Tetropium castaneum

Adulți sunt plați, masuară de la 8 la 18 mm lungime, cu antene, care sunt jumătate din lungimea corpului. Adulți au de obicei corpul negru, elitra maro, picioarele și antenele maro sau roșii. Ochii sunt separați în jumătate și există o canelură longitudinală, evidențiată între antenele de pe cap. Atacă de obicei rășinoasele, Picia abies (molid) în Europa, Pinus în Siberia, Abies și Larix. Larvele se dezvoltă sub scoarță și în exteriorul alburnului. La arborii vii, preferă trunchiul inferior. Preferă arbori proaspăt tăiați, cioate și arbori slăbiți de alte insecte sau ciuperci, dar atacă și arbori sănătoși. Este foarte întâlnit în Europa și Asia (Siberia, Coreea de Sud și de Nord, Mongolia, China, Japonia).

Ouăle sunt depuse individual, sau uneori în grupuri de până la 10 ouă, în scoarță sau sub scoarța copacilor gazdă. În stadiul timpuriu, larvele se hrănesc din interiorul scoarței. Larvele sapă galerii largi, pline cu un rumeguș dens, granulat. Larvele mature sapă galerii perpendiculare cu cele existente, încă 2-5 cm, după care le unesc cu cele existente formând un „L”. La sfârșitul acestor galerii se formează camera unde larvele încep dezvoltarea. Adulții ies la suprafață prin orificii care măsoară 5 mm în diametru. Populațiile de Tetropium castaneum se pot dezvolta la un așa nivel încât copacii vi care sunt atacați sunt uciși. Activitatea larvelor poate cauza daune structurale asupra arborelui.

3.2. Rezultatele prelucrării cantitative a datelor

Pe parcursul studiului, pe teren, din probele analizate și din fotografiile efectuate au fost identificate 24 taxomi de ciuperci și lichieni cu trei speci de insecte, prezentate în tabelul 6. Pe lemnul expus de construcții au dominat ciupercile care produc putregai alb și putregai brun din basidiomicete dar și lichieni în timp ce pe lemnul depozitat au dominat speciile pioniere sau putregaiul brun.

Specia de Antrodia identificată este o specie comună,aflată pe pereții exteriori a multor locuri (Irbe și al., 2010). A fost găsită pe pereți magaziilor de lemn pentru foc și pe case vechi cu construcție din lemn. Gloeophyllum sepiarium, Schizophyllum commune și Coniophora Putanea au fost găsite pe lemn de construcții, în construții cu rol cultural,și în alte părți din România (Cojocariu și Tănase, 2010). Un alt tip de ciupercă, care provoacă putregaiul brun a fost identificată des, aceasta fiind Fomintopsis pinicola, care este o ciupercă medicinală importantă, exploatată pentru efectele benefice asupra sănătății umane. Între ciupercile oportuniste colonizatoare în primele faze, degradatoare lemnului au fost identificate specii din genul penicilium caracterizate saprotrofice, cu activitate celulotică și xylanolytică. Câteva specii cosmopolite sunt cunoscute ca fiind patogene în cadrul relevant față de sănătatea umană. Aceste specii sunt alergeni și provoacă infecții ale plămânilor.

Dintre cele mai frecvent observate specii de micromicete, cel mai des a fost întâlnită Trichoderma viride care produce o colorație specială roșie în lemn. Aceasta este cunoscută pentru activitatea celulotică puternică și activitatea sa microparazită(Li et al., 2010). Bacterile din grupul larg al actinomicetelor s-au dezvoltat în timpul primelor săptămâni de incubare, fiind responsabile pentru producerea degradării lemnului asa cum au arătat studiile în cazul iconostaselor din lemn de tei a unor biserci din Moldova (Popescu , 2005). În tipul perioadei de studio, în toate camerele umede s-a dezvoltat Ophiostoma piceae. Acest patogen este cunoscut pentru că determină declinul pinilor prin blocarea vaselor de xilen, care poate fi găsită de asemenea și în faună. Prezența unui patogen în lemnul de construcție și de foc, este îngrijorătoare, datorită faptului că generează un inoculum foarte abundent și de aceea reprezită o amenințare pentru ecosistemele forestiere din zona investigată.

Cercetările în ceea ce privește atacul de insecte au revelat ca ele sunt anterioare procesului de prelucrare al lemnului. Cea mai spectaculoasă infestare în masă a fost produsă de specia Urocerus gigas (Viespea lemnului). Atacul a avut loc într-un depozit de material prelucrat, la care s-a observant materialul cu perforări abundente, datorită galeriilor larvale ale

speciei. Pe mulți stâlpi și pe lemnul depozitat s-au găsit amprente ale galeriilor de hrănire, a larvelor produse de insecte din ordinul Buprestidae. Din familia Buprestidae fac parte insectele care sunt invadatori secundari ai lemnului arborilor vii. Rețelele trofice apărute în lemn, în care lemnul este un substrat de hrănire sunt complexe și puțin documentate. Consumatorii de biomasă al ciupercilor sunt în același timp agenți de dispersie pentru sporii lor, așa cum sunt larvele de scimaride sau nematode, și unele din acestea sunt capcane pentru ciupercile carnivore. Organismele identificate în lemnul de construcții s-au dovedit a fi diverse și conectate între ele, printr-o rețea trofică complexă, bazată pe descompunerea lemnului. Pentru a preveni dezvoltarea organismelor dăunătoare se recomandă protejarea mai bună a lemnului, și păstrarea celui de construcții în condiții mai bune. De luat în considerare e faptul că între organismele care exploatează lemnul, unele sunt deosebit de folositoare în control, sau în biotehnologie, așa cum este Trichoderma viride, Gliocladium viridis, Schizophyllum commune sau alte ciuperci care induc putrezirea lemnului. Unele sunt importante ca remedii medicale, asa cum este Fomitopsis pinicola, recomandată pentru proprietățile sale antihiperglicemice (Lee et al., 2008).

CAPITOLUL IV DISCUȚII, CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

4.1. Compararea rezultatelor obținute cu rezultate din studii similare

Un studiu similar a fost efectuat de Livia și Corneliu Bucșa în cadrul Departamentului de istorie și știință a Universități „Lucian Blaga” din Sibiu Romania pe bisericile din lemn, din Moldova. În acest studiu au fost găsite specii degradatoare de ciuperci, Coniphora putanea, Dacrymyces stillatus, Gloeophyllium abietinu, Gloeophyllium sepiarium și Schizophora paradox, pe care le-am găsit și în studiul meu, efectuat în comuna Lunca Bradului. Aceste ciuperci au fost principalii agenți patogeni care degradau clădirile din lemn și lemnul depozitat. Pe lângă aceste specii, în studiu efectuat în Lunca Bradului, am mai identificat o serie de patogeni care nu au fost găsiți pe bisericile de lemn din Moldova cum ar fii: Antrodia serialis, Chaetomium homopilatum, Calyptella sp, Fomitopsis pinicola, Gliocladium virens, Ophiostoma piceae, Xanthoria parietina, Schizophyllum commune, Trametes hirsute, Thricoderma viridae. Ophiostoma piceae fiind patogenul cel mai frecvent întâlnit, atât în fotografiile efectuate, cat și în camerele umede, unde au fost incubate probele de lemn de pe teren. Acest patogen s-a dezvoltat aproape în toate probele incubate.

Insectele găsite în ambele studii, diferă. Am obervat că pe bisericile din Moldova, principalele specii predominante au fost Anobium punctatum, Ptilinus pectinicoris și Xestobium rufivillosum iar în comuna Lunca Bradului au predominat speciile: Burestidae,Uroceras Gigas și Tetropium castaneum.

4.2. Protecția lemnului împotriva ciupercilor și a insectelor xilobionte și biodegradatoare

Prima măsură care trebuie luată, pentru a preveni sau pentru a combate dăunătorii lemnului, este identificarea tipului de dăunător prezent. Dacă este vorba de ciuperci, este recomandat sa se recolteze probe din lemnul respectiv pentru o identificare cat mai corectă. În cazul insectelor ne putem da seama mai ușor nefiind întodeauna necesară recoltarea de probe. Protecția lemnului împotriva ciupercilor se bazează în practica curentă pe diferite tratamente chimice. Ele se clasifică astfel: tratamente preventive (aplicate materialului lemnos nou) și tratamente curative (aplicate pentru stoparea atacurilor active). Pătrunderea în profunzime a soluțiilor în lemn depinde de esența sa, de umiditatea sa și de diferitele metode de tratament folosite.

Stejarul, arborore cunoscut pentru duritatea lui ridicată, prezintă o permeabilitate mai mică față de alte specii cu duritate scăzută. Umiditatea lemnului, maxim permisă pentru a avea un tratament adecvat este de 28%. Substanțele chimice folosite în protecția lemnului se grupează în funcție de natura lor și al caracteristicilor fizico-chimice, astfel:

substanțe de natură uleioasă.

substanțe solubile în apă.

substanțe solubile în solvenți organici.

În cadrul protecției monumentelor istorice, există câteva condiții pe care substanțele

chimice trebuie să le îndeplinească:

să posede eficacitate ridicată față de agenții biologici (bacterii, ciuperci,

insecte);

să-și păstreze eficacitatea timp îndelungat (să aibă remanență mare);

să aibă o toxicitate redusă față de om și de mediul ambiant;

să nu aibă efecte negative asupra proprietăților fizice și chimice ale lemnului;

să nu modifice culoarea lemnului;

să nu mărească pericolul de foc;

să nu aibă un cost ridicat.

Din punct de vedere al tehnologiilor de aplicare al tratamentelor le putem împărți astfel:

a) Tratamente de profunzime.

b) Tratamente de suprafață.

Tratamentele de profunzime sunt următoarele:

imersie de lungă durată, se utilizează în special în cazul produselor uleioase,

dar și la cele apoase; acest procedeu se aplică în general la speciile de lemn ușor

permeabile sau de dimensiuni reduse.

difuziunea, se practică în cazul materialelor lemnoase cu umiditate ridicată și se

utilizează soluții concentrate și cu o solubilitate ridicată.

băile calde și băile calde – reci se bazează pe mărirea volumului aerului din

lemn în timpul încălzirii la 40-50 Cº; procedeul se aplică în general pentru

produsele solubile în apă.

impregnarea se realizează industrial cu sau fără presiune și se practică la

elemente din lemn care urmează a fi utilizate în condiții de exterior.

Tratamentele de suprafață sunt următoarele:

pensularea, constă în aplicarea unui strat sau a două straturi de substanță

fungicidă;

pulverizarea, se face în două reprize pentru a se asigura continuitatea peliculei

de protecție;

imersie simplă, constă în imersarea lemnului o perioadă de câteva minute,

câteva ore sau câteva zile;

imersia dublă, constă în repetarea imersării după o perioadă de uscare a

lemnului, metoda fiind utilizată în cazul produselor solubile în apă.

Foto 4.2.1.

Protecția lemnului realizată cu substanță pe bază de ulei

4.3. Concluzii și contribuții personale.

În urma studiului efectuat, în cadrul acestei lucrări, am observat că specia Calyptella sp. este o specie de ciupercă degradatoare, rar întâlnită și despre care nu există documentație suficient de multă. În zona în care am efectuat studiul, nu s-au înregistrat studii similare, asupra ciuperciilor care degradează, lemnul de construcție și lemnul depozitat.

O constatare importantă, este că lemnul depozitat cum este cheresteaua, prezintă dăunări tehnice care compromit rezistența lui mecanică. Urocerus gigas (Viespea lemnului) a determinat un atac masiv în lemnul din depozitul de lemn prelucrat, al fabricii de prelucrare a lemnului din comuna Lunca Bradului. O observație importantă, constatată pe teren, a fost că procesul de degradare al lemnului, începe încă din timpul vieții arborelui prin atacul ciupercilor patogene și sapropatogene. Ophiostoma piceae este un patogen primar care în probele incubate arată un atac existent încă din timpul vieți arborilor.

Lemnul ca material de construcție, mai ales în piesele exterioare este expus la procese degradative, de care este legată o rețea trofică complexă. Această rețea include specii direct degradatoare, specii oportuniste, specii care se hrănesc cu primele două categorii și specii care folosesc lemnul numai ca substrat de fixare, acestea fiind algele și lichieni.

4.4. Recomandări asupra condițiilor de depozitare și întreținere a lemnului pentru construcții.

Pentru ca lemnul de construcții să nu mai fie expus atacurilor agenților biologici, se recomandă o serie de condiți, care îndeplinite, vor ajuta la păstrarea lui, într-o stare mai bună, ferită de daunători biologici. În condiții favorabile de temperatură și umiditate insectele și microorganismele se dezvoltă rapid, conducând la degradarea lemnului. De aceea este important ca în depozitele de păstrare a materialului lemnos, temperatura să fie controlată, iar ventilația să nu fie absentă, astfel ca microorganismele și insectele să nu aibă condiți favorabile de dezvoltare. Oșcilațiile temperaturii aerului din depozit sunt influențate de anotimp și chiar de perioada din timpul unei zile, dar nu există identitate între temperatura din interior cu cea din exterior, deoarece iarna se practică încalzirea depozitului iar vara se realizează ventilația sau condiționarea aerului (Stanciu, Paraianu, Schileru, 1997). Ventilația este considerată normală dacă diferența dintre temperatura aerului introdus și cel evacuat nu este mai mare de 20 C. Măsurarea temperaturii se face cu termometre obișnuite de cameră, cu termografe care înregistrează variațiile de temperatură o anumită durată de timp (o zi sau o săptămână), cu termometre protejate metalic (pentru a putea fi introduse în interiorul unor mărfuri) sau cu teletermometre (Stanciu, Paraianu și Schileru, 1997).

Umiditatea trebuie să fie păstrată sub 20 % iar materialul lemnos nu trebuie să aibă contact cu solul, deoarece solul ajută la creșterea umidității și în plus face ca agenții biologici să ajungă mai usor la materialul lemnos. Este important ca depozitul să fie acoperit și bine izolat, pentru ca apa să nu pătrundă în interiorul lui. Creșterea temperaturii atrage după sine scăderea umidității aerului și creșterea presiunii vaporilor de apă. Faptul că umiditatea ridicată din spațiile de depozitare provoacă dezvoltarea microorganismelor și umidificarea produselor.De altfel este necesară menținerea acesteia la un anumit nivel care să asigure condițiile optime de păstrare. Nici scăderea umidității (temperaturii ridicate) sub anumite limite nu este avantajoasă deoarece provoacă uscarea pronunțată, în limite nedorite.

Pentru o mai bună protecție, este recomandat să se acționeze cu soluții de combatere sau prevenire a dăunătorilor (aplicarea de fungicide sau dioxid de sulf) sau prin iradiere. Păstrarea materialului lemnos trebuie făcută în condiții, de igienă extremă ținând cont de mediul exterior și de locația depozitului, pentru ca acesta să nu permită contaminarea sau degradarea materialelor (Stanciu, Paraianu, Schileru, 1997).

BIBLIOGRAFIE

Adan, O.C.G., Samson, R.A., 2011, Fundamentals of mold growth in indoor environments and strategies for healthy living, Wageningen Academic Publishers, Netherlands

Alfredsen G, Solheim H, Jenssen K.M.,2005, Evaluation of decay fungi in Norwegian buildings.

Anonym, 2010, Amenajament Ocolul Silvic Lunca Bradului, județul Mureș.

Dana Malschi, 2009, Elemente de biologie, ecofiziologie și microbiologie, Editura Bioflux, Cluj-Napoca

Deacon, J.W. 1997, Modern Mycology. Blackwell Scientific, Oxford.

Ebeling, W., 2002, Urban Entomology, Ch. 5. U.C. Riverside Entomology, USA, www.http//insects ucr.edu.

Eriksson, K.-E.L., Blanchette, R.A. Ander P., 1990, Microbial and enzymatic degradation of wood and wood components. Springer, Berlin.

Fodor E., Șesan T., 2013, Fitopatogeni în ecosistemele forestiere, Editura Universității din București, București.

Ginns, J. H. 1982, A monograph of the genus Coniophora (Aphyllophorales, Basidiomycetes), Opera Botanica.

I. Young, R. A. Akhtar, M., John Wiley & sons,1998, Environmentaly friendly technologies for the pulp and paper industry, Tokyo UNI Publishers, New York

Katia Fodor si Ovidu Hâruța, 2006, Entomologie forestieră, Editura Universității din Oradea, Oradea

Kirk T.K., Cullen, D., 1998, Enzymology and molecular genetics of wood degradation by whie-rot fungi, USA.

M. B. Ellis, J.P. Ellis. 1990, Fungi Whitout Gills (Hymenomycetes and Gasteromycetes): An Identification handbook, Chapman & Hall,USA.

Margareta Grundnicki,2003 Fitopatologie forestieră, editura universități din Suceava, Suceava.

O. Schmidt, 2006, Wood and Tree Fungi: Biology, Damage, Protection, and Use, Springer-Verlag, Berlin, Germany.

R. A. Eaton, M. D. C. Hale. 1993, Wood: Decay, Pests, and Protection, Chapman & Hall, USA

S. și E. Paraianu, I. Schileru,1997, Merceologie. Calitatea și sortimentul marfurilor nealimentare, Ed Oscar Print, Bucuresti.

T. Watanabe, 2002, Pictorial Atlas of Soil and Seed Fungi Morphologies of Cultured Fungi and Key to Species Second Edition, CRC Press LLC, USA.

V. Gașmet.1952,Ciupercile xilofage la molid și la brad, Editura de stat redacția Agronomie.