Etica Geoingineriei
LUCRARE DE LICENȚĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Etica geoingineriei
Simion Radu-Dan
Cuprins
I. Introducere
II. Ce este geoingineria?
1. Caracterizarea sumară a celor două clase de inginerie climatică 8
2. Cinci tipuri de dreptate
3. De ce o etică a ingineriei climatice?
III. Trăsături generale ale metodei injectării de sulfați în stratosfera inferioară
1. Efectul injectării de sulfați asupra răcirii uniforme a planetei
2. Efectul injectării de sulfați asupra precipitațiilor
3. Impactul injectării asupra stratului de ozon
4. Impactul injectării de sulfați asupra ecosistemelor
5. Efectele stopării bruște a metodei de injectare de aerosoli de sulfați
6. O sinteză a efectelor utilizării metodei de injectare a aerosolilor de sulfați
IV. Aspecte generale ale teoriilor morale clasice (utilitarismul și deontologismul)
1. Utilitarismul: John Stuart Mill
2. Oportun sau moral?
3. Deontologismul: Immanuel Kant
V. Valori și paradigme ale cercetării științifice în geoinginerie
1. Reducționismul
2. Instrumentalismul științific
3. Antinormativismul
VI. Evaluarea morală a procedurii injectării aerosolilor de sulfați în stratosferă
VII. Spre o etică a geoingineriei
1. Identificarea destinației practice a geoingineriei
2. Dialog interdisciplinar
3. Comunicare la nivel internațional
4. Promovarea beneficiilor colective
5. Îmbunătățirea politicilor publice legate de protejarea mediului înconjurător (sustenabilitate, dezvoltare durabilă)
6. Intensificarea și îmbunătățirea studiilor de laborator
7. Omologarea socială. Responsabilitatea intergenerațională
8. Luarea deciziilor în mod democratic (consultare, deliberare, transparență, decizie)
9. Modificări prin tehnoștiință versus transformări prin educație și comportament ecologic
10. Preîntâmpinarea „șocului viitorului”
VIII. Concluziile generale ale lucrării
Bibliografie
I. Introducere
În această lucrare îmi propun să abordez un subiect nou din zona cercetării științifice a noilor tehnologii, anume etica geoingineriei (sau ingineriei climatice). Am ales să tratez această temă deoarece peisajul discursiv din jurul problemei modificărilor climatice se extinde și cunoaște noi forme, geoingineria devenind din acest punct de vedere un subiect actual, de interes și provocator prin conținutul și propunerile sale. Cercetarea pe care o voi realiza urmărește să pună în evidență anumite componente-cheie specifice geoingineriei, elemente teoretice pe care le consider esențiale în vederea fundamentării unei etici a acestui domeniu. Tema geoingineriei se află într-un stadiu incipient de examinare în mediul academic european, astfel că prin această lucrare intenționez să construiesc un cadru de gândire prin care ea poate fi evaluată. Abordarea mea nu are pretenția de a cuprinde toate posibilele optici cu privire la examinarea acestui subiect; în domeniul geoingineriei, ajustările teoretice au o contribuție semnificativă în vederea depășirii insuficiențelor sale, iar un dialog deschis și argumentat reprezintă mereu un ideal dezirabil și necesar.
Înainte de a fixa in mod punctual obiectivele teoretice pe care intenționez să le îndeplinesc, aș începe prin descrierea sumară a contextului care a facilitat apariția geoingineriei. Faptul că este considerată fie o tehnoștiință salvatoare și revoluționară, fie având o destinație practică îndoielnică se datorează într-o mare măsură disputei privind cauzele reale ale problemei încălzirii globale. Mai exact, perioada post-industrială și boom-ul tehnologic din secolul XX au reconfigurat semnificația muncii, a bunurilor, a valorilor și a calității vieții umane în general. Totodată, îmbunătățirea condițiilor de trai și „îmblânzirea naturii” prin apariția hidrocentralelor, a motoarelor cu abur și mai târziu, a utilajelor și vehiculelor care folosesc combustibili fosili a condus la fenomenul des pomenit astăzi, poluarea. Aflându-ne în situația în care încercăm să reparăm un sistem complex, marcat de interdependență și schimb, cel al vieții pe Pământ, suntem puși în fața unei duble dileme, iar un răspuns întârzie să apară: fie gândim în termeni de strategii pe termen lung (de dezvoltare durabilă), fie alegem să utilizăm produsele științei pentru a „repara” daunele produse de exploatare și consum. Geoingineria, propunând metode de tehno-stabilizare a climei, este considerată ca fiind soluția viitorului pentru incapacitatea lumii antropice de a formula politici de mediu aplicabile prezentului.
Teste care au arătat disponibilitatea științei de a interveni pentru modificarea unor fenomene naturale au avut loc începând cu mijlocul secolului trecut; ceea ce a făcut din ideile cercetătorilor sursa unor discuții reale a fost apariția testelor de laborator care utilizează simulări computerizate, permițând oamenilor de știință să compare date și să afle răspunsuri la care în urmă cu câteva decenii nu aveau acces. Geoingineria prin două practici distincte, managementul radiației solare și managementul dioxidului de carbon (prezentate în capitolul Ce este geoingineria?) – reprezintă concretizarea încercărilor de structurare a unei tehnoștiințe capabile să „corecteze” efectele negative ale antropizării accelerate din ultimele două secole.
Obiectivele pe care le voi urmări în textul acestei lucrări vizează, în primul rând, identificarea valorilor și paradigmei de gândire care circumscriu cercetarea științifică a ingineriei climatice. Din lecturarea unui număr important de articole dedicate geoingineriei am constatat lipsa acestui obiectiv pe care îl consider imperios necesar, acela al stabilirii clare a tradiției teoretice pe urmele căreia această tehnoștiință își afirmă principiile. În capitolul Valori și paradigme ale cercetării științifice în geoinginerie voi prezenta particularitățile reducționismului, instrumentalismului științific (accentul pus pe utilitate) și ale tendinței de antinormativitate, analiza reprezentând una din contribuțiile personale și originale aduse eticii geoingineriei. Critica acestor valori ale lumii științifice ajută la înțelegerea modului în care acestea tind să încalce principii ale moralității (principiul respectului demnității umane, principiul dreptății, principiul egalității, principiul vulnerabilității, principiul subsidiarității) sau să conducă la fenomenul de hazard moral, în numele unui „bine” de altfel chestionabil.
Al doilea obiectiv important pe care îmi propun să îl îndeplinesc este conturarea unui set de recomandări teoretice și practice care să satisfacă principiile morale specificate mai sus, urmărind ca prin acest deziderat să conturez imaginea unitară a unei etici interdisciplinare, așa cum este cea propusă în textul de față. În acest sens, capitolul Spre o etică a geoingineriei prezintă nouă recomandări (aflate în raporturi de relație mutuală) care contribuie la depășirea neajunsurilor formei actuale a acestei tehnoștiințe; ele pot suporta modificări sau adăugiri, în funcție de particularitățile proceselor studiate. Aceste recomandări privesc: stabilirea clară a „pentru-ce”-ului geoingineriei, obținerea unui dialog interdisciplinar la nivelul științelor apropiate geoingineriei, promovarea beneficiilor colective (adică satisfacerea principiilor dreptății, egalității și vulnerabilității), îmbunătățirea politicilor publice legate de mediul înconjurător (protejarea creației sensibile fiind un obiectiv des menționat în această lucrare), comunicare la nivel internațional (pentru evitarea conflictelor legate de costuri, beneficii și pierderi), intensificarea și îmbunătățirea studiilor de laborator (problema incomensurabilității și ireversibilității efectelor necesitând a fi rezolvată), existența unui proces de omologare socială prin luarea deciziilor în mod democratic (indivizii având acces la date corecte) și nu în ultimul rând, încurajarea implicării societății umane prin indivizii ei în procesul de dezvoltare durabilă (prin promovarea comportamentelor ecologice, mai puțin dăunătoare mediului pe termen lung, în acord cu responsabilitatea de a minimiza impactul negativ al ingineriei climatice asupra generațiilor viitoare).
Structura lucrării este stabilită în așa fel încât să faciliteze pătrunderea în sfera acestui sector de cercetare considerat de mulți ca fiind pe cât de ambițios și futurist, pe atât de nesigur și incomplet. Al doilea capitol (Ce este geoingineria?) prezintă contextul în care se discuta astăzi din ce în ce mai vocal despre ingineria climatică și cu ce propuneri este ea însoțită. În subcapitolul De ce o etică a geoingineriei? se stabilește imperativul unei abordări filosofice a domeniului, referindu-mă la necesitatea chestionării valorilor care însoțesc această tehnoștiință, la analizarea paradigmei științifice în care este gândită și care sunt efectele unei posibile puneri în practică și în definitiv, la necesitatea conturării unui set de principii în vederea unei mai bune dezvoltări a domeniului.
Al treilea capitol, Trăsături generale ale metodei injectării de sulfați în stratosfera inferioară reprezintă studiul de caz asupra căruia voi aplica evaluarea morală; am ales procedura injectării de sulfați în stratosferă fiindcă însumează trăsăturile regăsite și în celelalte proceduri ale geoingineriei, fiind totodată facil de înțeles. Voi puncta succint principalele caracteristici ale injectării de sulfați urmând ca în continuare să prezint efectele acestei geoinginerii asupra lumii naturale pe care intenționează să o modifice.
Al patrulea capitol, Aspecte generale ale teoriilor morale clasice (utilitarismul și deontologismul) este dedicat identificării specificului teoretic al utilitarismului lui John Stuart Mill și deontologismului filosofului german Immanuel Kant. După cum se va putea observa, am alăturat acestor teorii anumite principii morale care permit înțelegerea mai clară a presupozițiilor cu care lucrează, aspect important pentru evaluarea morală pe care intenționez să o întocmesc. Am apelat la principiism fiindcă face mai ușoară evaluarea morală și permite eticii aplicate să se distanțeze de rigorile teoriilor morale clasice, care pe alocuri trebuie explicitate și adaptate provocărilor prezentului studiu de caz. Apoi, capitolul Valori și paradigme ale cercetării științifice în geoinginerie propune ilustrarea vulnerabilităților paradigmei și valorilor împărtășite de comunitatea științifică care se ocupă cu promovarea ingineriei climatice. Evaluarea morală a procedurii injectării aerosolilor de sulfați în stratosferă reprezintă încercarea de a stabili, pe baza valorilor științifice și a impactului pe termen lung specificate în capitolele anterioare, dacă geoingineria respectă sau nu exigențele teoriilor etice clasice și ale principiilor morale (considerate de mine ca fiind indispensabile evaluării tehnoștiințelor climatice propuse la ora actuală). Capitolul Spre o etică a geoingineriei (al cărui conținut l-am prezentat succint anterior) își propune să completeze evaluarea morală prin specificarea unui număr de „recomandări” prin care geoingineria se poate îmbunătăți ca cercetare, urmând ca în final, în capitolul Concluzii generale, să evidențiez importanța continuării cercetării în ingineria climatică și relevanța unei etici în contextul unor linii de demarcație tot mai consistente între pretențiile societății umane și lumea naturală (asupra căreia exista o tendință de intruziune necontrolată și instrumentalizare).
II. Ce este geoingineria?
Necesitatea apariției unor tehnologii care să reducă nivelul dioxidului de carbon din atmosferă pornește de la premisa că o creștere a temperaturii globale cu mai mult de două grade Celsius ar duce la scenarii climatice indezirabile pentru viitor; totodată, reducerea volumului de dioxid de carbon până la o limită de siguranță este greu realizabilă, dacă analizăm progresele efectuate până în momentul prezent în această direcție. De altfel, într-o prelegere susținută la conferința din 2011 a Academiei Australiene de Știință din Canberra, profesorul de etică pui, capitolul Valori și paradigme ale cercetării științifice în geoinginerie propune ilustrarea vulnerabilităților paradigmei și valorilor împărtășite de comunitatea științifică care se ocupă cu promovarea ingineriei climatice. Evaluarea morală a procedurii injectării aerosolilor de sulfați în stratosferă reprezintă încercarea de a stabili, pe baza valorilor științifice și a impactului pe termen lung specificate în capitolele anterioare, dacă geoingineria respectă sau nu exigențele teoriilor etice clasice și ale principiilor morale (considerate de mine ca fiind indispensabile evaluării tehnoștiințelor climatice propuse la ora actuală). Capitolul Spre o etică a geoingineriei (al cărui conținut l-am prezentat succint anterior) își propune să completeze evaluarea morală prin specificarea unui număr de „recomandări” prin care geoingineria se poate îmbunătăți ca cercetare, urmând ca în final, în capitolul Concluzii generale, să evidențiez importanța continuării cercetării în ingineria climatică și relevanța unei etici în contextul unor linii de demarcație tot mai consistente între pretențiile societății umane și lumea naturală (asupra căreia exista o tendință de intruziune necontrolată și instrumentalizare).
II. Ce este geoingineria?
Necesitatea apariției unor tehnologii care să reducă nivelul dioxidului de carbon din atmosferă pornește de la premisa că o creștere a temperaturii globale cu mai mult de două grade Celsius ar duce la scenarii climatice indezirabile pentru viitor; totodată, reducerea volumului de dioxid de carbon până la o limită de siguranță este greu realizabilă, dacă analizăm progresele efectuate până în momentul prezent în această direcție. De altfel, într-o prelegere susținută la conferința din 2011 a Academiei Australiene de Știință din Canberra, profesorul de etică publică Clive Hamilton a punctat lipsa de reacție venită din partea reprezentanților statelor de pe mapamond în ceea ce privește adoptarea de măsuri pentru îmbunătățirea calității mediului, afirmând că „punctul estențial de pornire a oricărei considerații cu privire la etica geoingineriei reprezintă eșecul comunității globale de a răspunde avertismentelor științifice cu privire la pericolele încălzirii globale datorată reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră”. Această incapacitate de a ajunge la un consens în ceea ce privește o politică de mediu care să traseze opțiuni aplicabile în domeniul securității energetice și a administrării resurselor, precum și o negare tacită a faptului că există o responsabilitate socială a poluatorilor au dus la o popularizare a ingineriei climatice, așa cum observă și Cristopher Preston: „În ultimii ani ingineria climatică și-a asigurat un loc proeminent în lista discuțiilor cu privire la încălzirea climatică provocată de factorul antropic. […] În absența unor planuri efective în vederea reducerii carbonului atmosferic, întrebarea cu privire la ce ar trebui să facă comunitatea globală pentru a reduce răul iminent provocat de încălzirea globală devine din ce în ce mai urgentă. Interesul în ceea ce privește geoingineria a crescut.”
Într-un raport publicat în anul 2009 de către Royal Society, intitulat Geoengineering the climate: Science, Governance and Uncertainty, se atrage atenția asupra ineficienței și insuficienței impactului pe care politicile de reducere a gazelor cu efect de seră l-au avut până în prezent, mai exact că „eforturile globale de a reduce emisiile (poluante) nu au fost încă suficient de mult încununate de succes astfel încât să confere încredere că măsurile de diminuare necesare pentru a evita schimbări climatice periculoase vor fi îndeplinite”. Luată în calcul ca variantă de urgență cu posibilitatea de a fi pusă în practică, în special în contextul actual dominat de nesiguranță și de soluții incapabile de a genera modificări substanțiale ale temperaturii globale, geoingineria captează din ce in ce mai mult interesul lumii științifice. Oferind o definiție de lucru, geoingineria reprezintă manipularea intenționată la scară globală a climei prin intermediul a două clase de tehnologii (care privesc stocarea dioxidului de carbon și managementul radiației solare) cu scopul de a reduce efectul încălzirii globale provocat de factorul uman.
1. Caracterizarea sumară a celor două clase de inginerie climatică
Primei clase de tehnologii i se subsumează o serie de intervenții menite să reducă volumul de dioxid de carbon din atmosferă (așadar tratează cauza încălzirii globale) dintre care am să prezint succint variantele cele mai dezbătute. Este important de reținut faptul că datorită creșterii alarmante a nivelului de gaze care au ca efect încălzirea globală din ultimele decenii, metodele trebuie să poată fi implementate rapid, până când scenariul climatic preconizat nu va deveni ireversibil. Soluția împăduririi, deși relativ accesibilă din punct de vedere al costurilor implicate, poate fi considerată ineficientă datorită suprafețelor mari de pământ care necesită a fi împădurite, deoarce ar produce efecte necontrolabile precum incendiile și, totodată, ar duce la scăderea suprefeței destinată agriculturii. În acest sens, propunerile geoingineriei se referă mai degrabă la metode de captare a dioxidului de carbon din atmosferă cu ajutorul unor aparate dar și la fertilizarea oceanelor cu nutrienți, astfel încât cantitatea de fitoplancton din apă să crească, reducându-se prin absorbție mărimea valorii carbonului din atmosferă. Similară cu scenariul împăduririi, fertilizarea oceanelor nu duce lipsă de riscuri și factori de nesiguranță, „unii sugerând că fertilizarea oceanelor ar crește stocul de pește și ar mări cantitatea de dimetilsulfit, un chimical care ar putea răci atmosfera, dar care are caracter indezirabil în concentrații ridicate”. Se poate observa deci ambivalența pe care o au procedurile propuse de geoinginerie pentru a oferi o nouă perspectivă asupra managementului schimbărilor climatice: pe de o parte se vorbește despre scenariile plauzibile, cercetate și considerate ca fiind posibil de pus în practică („geoingineria climei Pământului este foarte probabil de a fi din punct de vedere tehnologic posibilă”) însă lipsa procedurilor de aproximare a riscurilor (temă căreia am să îi acord subcapitolul Efectul injectării de sulfați asupra răcirii uniforme a planetei) duce la nesiguranță și temeri justificate.
Al doilea tip de geoinginerie propus face referire la managementul energiei solare care ajunge pe suprafața Pământului și urmărește răcirea planetei, adică diminuarea procesului de încălzire globală; specificitatea acestor metode stă în capacitatea lor de a reduce cantitatea de lumină și caldură solară (radiație solară) pentru a contracara creșterea cantității de emisii poluante.
2. Cinci tipuri de dreptate
Printre propunerile prezentate de ingineri se numără creșterea albedoului suprafeței planetare prin vopsirea în culori deschide a suprefețelor aflate în exteriorul clădirilor, uriașe panouri poziționate în atmosfera superioară astfel încât lumina solară să nu ajungă pe suprafața planetei dar și pulverizarea de sulfați în stratosferă (metodă care va constitui studiul de caz al lucrării). Cu privire la procedura de eliberare a particulelor de sulfați în stratosfera inferioară, Nancy Tuana, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania a redactat o lucrare intitulată The Ethical Dimensions of Geoengineering: Solar Radiation Management through Sulphate Particle Injection, în care susține că există cinci tipuri importante de dreptate care trebuie puse în relație cu procedura de pompare a sulfaților: „dreptatea distributivă, dreptatea intergenerațională, dreptatea corectivă, cea ecologică și dreptatea procedurală”.
Recunoașterea necesității de a respecta aceste direcții de gândire face trecerea de la maniera de justificare utilizată de oamenii de știință (una incompletă și limitativă față de complexitatea abordării temei geoingineriei) la justificarea etică și la nevoia de integrare a teoriilor despre bine, corectitudine, ce este echitabil, distribuție și beneficii reciproce, precauții și valori morale în cadrul subiectul propus. Acest deziderat propune angajarea mai multor perspective și este necesar pentru o teză care propune modificări la nivel climatic, cu repercusiuni la scara întregului ansamblu de elemente care compun biosfera, adică viața pe planetă. Revenind la textul lui Tuana și punctând dezideratele dreptății distributive, aceasta reclamă faptul că atât prejudiciile cât și beneficiile rezultate în urma aplicării unui scenariu geoingineresc trebuie să fie distribuite în mod egal și corect la nivelul întregii planete, astfel încât să nu existe zone defavorizate și arii privilegiate (detalii despre acest aspect se regăsesc în capitolul Spre o etică a geoingineriei).
Tipul de dreptate intergenerațională ridică întrebări cu privire la răul sau binele pe care îl vor suporta generațiile viitoare, temă care vine ca o consecință a dreptății distributive, fiindcă „o analiză etică adecvată trebuie să acorde atenție impactului asupra generațiilor viitoare cu grija pentru dimensiunea spațială a impactului (de mediu, n.m.)”.
Dreptatea corectivă susține că împărțirea avantajelor și dezavantajelor trebuie realizată urmărind care sunt poluatorii și care sunt cei ce suferă de pe urma poluării, diferențiere întemeiată pe baza cantității de emisii de gaze poluante corespunzătoare fiecărui stat. Consider că această teză trebuie respinsă fiindcă modalitatea de calcul a valorii de poluare a mediului ține atât de nivelul de industrializare al statului, cât și de politicile de mediu stabilite arbitrar. De asemenea, statele în curs de dezvoltare (India, China, Brazilia) produc cantități mari de emisii de mai puțin timp decât națiunile prin excelență industriale, iar procesul tragerii la răspundere a celor care au decis să utilizeze metode de lucru poluante ar fi nejustificat din punct de vedere normativ. Dreptatea de tip ecologic (asupra căreia voi stărui în subcapitolul Impactul injectării de sulfați asupra ecosistemelor) propune o imagine a impactului geoingineriei asupra animalelor, plantelor și tuturor formelor de viață ale ecosistemului, o viziune care nu se mai concentrează asupra antropocentrismului, ci urmărește protejarea tuturor speciilor de pe planetă; valorile centrale ale acestei viziuni se coagulează în jurul termenilor de responsabilitate morală și grijă. În cele din urmă, dreptatea procedurală se instituie ca provocare pentru parcursul ulterior al lucrării, focalizându-se pe necesitatea ca procedurile de decizie din domeniul geoingineriei să ia în considerare îngrijorările legate de riscuri și probabilități, întrebarea cu privire la tipurile de proceduri, metode de decizie și justificare morală necesare a fi abordate constituind punctul arhimedric în jurul căruia se va desfășura mare parte din argumentația lucrării de față.
Urmărind Raportul Societății Regale (apărut în 2009) privind implementarea tehnologiilor de inginerie climatică la scară largă se pot trasa în mod succint dar edificator principalele obiective ale celor două metode (îndepărtarea dioxidului de carbon din atmosferă și managementul radiației solare) propuse de cercetătorii din domeniu. Metodele „colectării” dioxidului de carbon din atmosferă „tratează cauza schimbărilor climatice prin îndepărtarea gazelor cu efect de seră, vor deveni cu adevărat eficiente de-alungul unei perioade mai mari de timp (câteva decenii), nu vor reduce acidificarea oceanelor, vor conduce la o productivitate agricolă redusă” și mai mult, pentru a evidenția caracterul ei discutabil în privința fezabilității ( și a carenței în ceea ce privește expertiza etică), se notează o incapacitate de testare a metodei la o scară mare (ceea ce conduce la o discutabilă aproximare a efectelor pentru comunitățile umane, ecosistem și aproximarea zonelor care pot avea de suferit). În privința procedurilor de control a radiațiilor solare, raportul mai sus menționat identifică o posibilitate imediată de punere în practică cu rezultate vizibile în timp scurt, producând totodată „un echilibru artificial între încălzirea datorată gazelor cu efect de seră și radiația solară redusă, care ar trebui să fie menținută potențial timp de mai multe secole”. Unul din principalele motive de îngrijorare în privința modelării climei prin intervenția tehnologiilor care să reducă volumul de radiații solare este așa numita „problemă a încheierii”, teoretizată ca „un risc de încalzire globală rapidă și severă dacă și când operațiunile de management al radiației solare încetează brusc”; în joc fiind implicat ca miză directă viitorul planetei cu toate sistemele și subsistemele componente, necesitatea unei justificări etice nu poate fi omisă, ba chiar mai mult, este cea dintâi certificare a siguranței implementării unui „cum” nou de viață (gândit în termeni de sustenabilitate și dezvoltare durabilă).
3. De ce o etică a ingineriei climatice?
Cu privire la chestiunea imperativului necesității unei etici care să analizeze care este impactul pe care îl exercită tehnologiile menite să influențeze clima se pot trasa o pluralitate de justificări, fiecare vizând o parte componentă a imaginii de ansamblu pe care o identificăm atunci când facem referire la sistemul complex în care ne trăim viețile. Articolele scrise de filosofi eticieni și oameni de știință atrag atenția asupra destinației pe care geoingineria o are în conturarea unor coordonate cu totul noi în ceea ce privește modul în care înțelegem utilizarea resurselor, riscurile aferente și implementarea de tehnologii cu efect imediat însă nesigure din punct de vedere al predictibilității fenomenelor colaterale. Dale Jamieson, profesor la Universitatea din Colorado, a redactat un articol intitulat „Ethics and Intentional Climate Change” destinat înțelegerii implicării intenționate a omului în modificările climatice, apărut cu câțiva ani înainte ca progresul tehnologiei să permită apariția domeniului geoingineriei ca tip de cercetare de luat în considerare de către lumea științifică și nu numai.
Acesta nota în articolul menționat că, odată cu conștientizarea realității de necontestat că poluarea a atins deja câteva puncte critice în ceea ce privește anvergura efectelor sale la nivel planetar, gânditorii încep să își pună întrebări cu privire la vinovăția omului pentru situația creată și mai important, dacă intervenția prin intermediul tehnologiei nu ar constitui un rău în plus, pe lângă cele existente deja. Pentru a simplifica argumentul, Jamieson afirmă că „unii oameni cred că există o problem, dar că nu geoingineria este soluția ei; alții cred că geoingineria este soluția, dar că nu există nicio problemă.” În disputa din jurul acestei afirmații, etica ingineriei climatice vine nu doar să stabilească principii morale și justificări necesare înțelegerii cercetării din domeniu, ci să identifice un cadru teoretic pentru o veritabilă abordare interdisciplinară la nivelul științelor naturale și sociale.
În mod uzual, atunci când intenționăm să schițăm prin tușe fine rețeaua de opinii, politici și precauții care vizează un domeniu anume începem cu noi, specia umană. Se observă din capul locului că această abordare este incompletă și conduce la o imagine antropocentrică asupra unui ansamblu care, în virtutea faptului că este alcătuit din specii aflate în relații de interdependență și schimb, trebuie luat în considerare ca purtător de viață și maximizator de utilitate, având interese (concretizate în termeni precum sustenabilitate, conservare și prezervare) și care instituie obligații dacă nu directe, atunci măcar la nivelul unor precauții asumate de către umanitate în întregul ei. Ingineria climatică trebuie, în acest sens, să țină seama de multidisciplinaritatea compusului teoretic al spațiului în care pătrude și să nu ascundă în spatele unor proceduri aparent inofensive metode care dăunează pe termen lung și ireversibil echilibrului necesar speciilor pentru a-și conserva viața). Se identifica astfel necesitatea unui spațiu de dialog între omul de știință (cercetătorul din domeniul ingineriei mediului) și etician, schimb de idei necesar asigurării unui climat sigur și durabil în domeniul valorificării potențialului uman raportat la nevoile societății contemporane.
Tipul de cercetare care orientează omul de știință în direcția producerii de tehnologii menite să intervină în situații limită pentru ameliorarea efectelor poluării este unul chestionabil, după opinia mea, dacă analizăm cu atenție direcția imprimată la nivelul procedurilor de inovare și implementare. Introducerea la scara globală a unor forme de contrabalansare a efectelor creșterii cantității de gaze cu efect de seră nu tratează cauzele producerii acestor consecințe indezirabile, ci mai degrabă disimulează responsabilitatea pe care o au oamenii față de mediul în care trăiesc. Urmând această direcție de argumentare, nu este greu de intuit de ce efectul hazardului moral pare prezent de la sine, odată cu dezvoltarea geoingineriei. Instrumentalismul științific pe linia căruia ingineria climatică dorește să aducă inovație la nivelul pieței de tehnologii „curate” este evident unul chestionabil, din moment ce urmărirea unor consecințe dezirabile (reducerea fenomenului de încălzire globală) este un ideal mai degrabă inconsistent și incomplet decât unul fezabil. Omul de știință al cărui demers subiectiv în cheie instrumentalistă este orientat în direcția generării unei cantități de plăcere (sau fericire) pentru un număr cât mai mare de subiecți este privit astăzi ca Om de Știință, o entitate ale cărei rezultate în cercetare sunt incontestabile și care pare, la prima vedere, infailibil. Dimpotrivă, necesitatea unei etici a ingineriei climatice vine să scoată la lumină inconsistențele specifice abordării științifice curente (reducționism, utilitarism, instrumentalism și antinormativism), analiză dezvoltată în subcapitolul Valori și paradigme ale cercetării științifice în geoinginerie.
Apoi, a considera că o scădere a cantității de dioxid de carbon din atmosferă reprezintă tratarea cauzei încălzirii globale este o trecere cu vederea a faptului că dioxidul de carbon este produs ca urmare a impactului modului în care omul alege să își procure bunurile. Ingineria climatică apare ca soluție pentru a diminua impactul efectelor poluării, în timp ce cauzele rămân intacte. În acest sens, avem de a face cu două lumi total separate, cea a tehnologiilor a căror prezență și acțiune nu este chestionată și analizată și lumea omului care neresponsabilizat, continuă să creadă că indiferent de ceea ce alege să întreprindă, rezultatele faptelor sale nu depind de mijloacele utilizate (tehnologia urmând să „aibă în grijă” ca imoralul să devină fenomen uzual în chestiunea satisfacerii preferințelor individuale). De asemenea, etica ingineriei climatice își propune prin această cercetare să stabilească linia de demarcație dintre agent moral și pacient moral în contextul intervenției omului prin intermediul tehnologiei în natură, cea din urmă cuprinzând o multitidine de specii care nu pot interveni în mod direct pentru a răspunde eventualelor riscuri neanticipate cu rezultate nefaste. În lucrarea Etica Aplicată, apărută în 1995 și editată de către Adrian Miroiu, distincția dintre agent moral și pacient moral se regăsește într-o formă ușor de înțeles publicului nefamliarizat cu limbajul filosofiei morale; astfel, agenții morali „sunt indivizii care dețin o varietate de capacități complexe, în special capacitatea de a formula principii morale imparțiale pe baza cărora pot să decidă, ținând cont de toate aspectele relevante, ce trebuie făcut din punct de vedere moral”(p. 161). În schimb, pacientului moral „îi lipsește capacitatea de a formula principii morale pe baza cărora să decidă care dintre numeroasele acte posibile ar fi just sau adecvat să le îndeplinească” (p. 162-163). Această diferențiere va fi necesară atunci când instituim o etică a datoriilor directe sau indirecte față de speciile susceptibile a suferi de pe urma efectelor produse de ingineria climatice.
Etica geoingineriei vine să identifice care ar fi principiile prin care se pot aproxima în mod corect riscurile și care este impactul la nivelul generațiilor viitoare, în contextul în care efectul pe care utilizarea tehnologiilor din ingineria climatică îl dobândește nu atinge doar sfera lumii naturale, ci în prelungirea acesteia, lumea socială, economică, politicile publice și de guvernământ, totodată modificând dinamica internă a comportamentului social (de la neîncredere și acceptare tacită, la panică și hazard moral, o deresponsabilizare a individului ca agent moral). Punerea în practică a tehnologiilor care să provoace modificări la nivel planetar aduce după sine o îndreptățită îngrijorare în ceea ce privește distribuția zonelor avantajate și dezavantajate, a beneficiilor și costurilor și, mai mult, a compensării celor situați în zone dezavantajate pentru neajunsurile pe care le suportă; totodată, costurile suportate de comunitatea globală ar putea trece dincolo de cele financiare( impredictibile în mare parte), peste ele fiind juxtapuse costuri pentru distrugerile cauzate naturii. În articolul Re-thinking the Unithinkable: Environmental Ethics and the Presumptive Argument Against Geoengineering, Cristopher Preston subliniază faptul că „aplicarea anumitor tehnologii, chiar și însoțite de cele mai bune condiții, vine laolaltă cu aceste costuri mai profunde. Acesta nu este doar un impact superficial […] ci unul mult mai adânc care ajunge până la cel dintâi înțeles al naturii.” În acest caz, scenariile care prezintă traiectorii ale modificărilor climatice sunt deseori incomplete în ceea ce privește conținutul lor și nu iau în considerare specii de plante și animale, ecosistemul care compune natura ca întreg.
Nu se păcălesc inginerii din domeniul tehnologiilor climatice într-un concept prea restrâns de natură și drepturi, din moment ce impactul ingineriei climatice ar presupune o cercetare mai minuțioasă a lumii din punct de vedere al biologiei, geologiei și geografiei și nu în ultimul rând a chimiei? (impact la nivel biogeochimic, așa cum explică din punct de vedere științific Stephen Schneider intruziunea geoingineriei la nivel global). În acest sens, etica geoingineriei analizează sistemul de valori în numele cărora cercetarea științifică lucrează, lucrarea de față propunând o abordare interdisciplinară, însoțită de un proces de omologare socială (care să respecte autonomia indivizilor).
Nevoia de proceduri care să confere ingineriei climatice siguranța aplicării la scară mare ține de domeniul eticii acestui domeniu, odată cu posibilitatea implementării lor și a certificării că sursa problemei poluării este direct implicată în elaborarea acestor proceduri. O etică a cercetării științifice în general și a ingineriei climatice în particular încearcă de asemenea să obiectiveze necesitatea instituirii de datorii morale, obligații și principii ale precauției care să asigure un climat propice dezvoltării durabile la nivelul societății al echilibrului natural, profund afectat în ultimele decenii. Este adevărat că pretenția de a acorda naturii ca întreg o valoare intrinsecă pare astăzi aproape imposibilă (și nu neaparat datorită lipsei unei teoretizări care să dea seama de toate criticile care pot surveni ci mai degrabă datorita antropocentrismului și punerii la dispoziție a naturii ca resursă pentru satisfacerea necesităților), însă o redimensionare a valorilor care alcătuiesc raportul dintre om și lumea naturală constituie, în virtutea complexitatii fenomenului de manipulare climatică, o necesitate.
Când descriptivul devine normativ (adică atunci când explicația intră în sfera justificării „Lumea este în acest fel, prin urmare aproape orice este permis sau se justifică”) este necesară o etică a datoriei, dreptății, prudenței și grijii, fiindcă nu tot ceea ce este inerent naturii umane este și bun pentru natura umană, cu atât mai puțin mediului înconjurator, iar ingineria climatică e capabilă în potențialitate să producă (sub anumite auspicii) un bine pentru specia umană, dar să instituie colateral un evident pericol la adresa echilibrului ecosistemelor. Etica ingineriei climatice intervine nu atât în discursul despre specificul tehnic, ingineresc al tehnologiilor și a capacității lor de a se dovedi utile scopului pentru care au fost create (analiză incapabilă să furnizeze date exacte din moment ce simulările impactului global lipsesc), cât în identificarea justificărilor pe care le promovează cercetătorii, în analizarea impactului pe care manipularea mediului îl are asupra lumii naturale și în stabilirea contextului etic aplicabil soluțiilor la problemele climatice care, inevitabil, se vor accentua și vor căpăta dimensiuni noi.
III. Trăsături generale ale metodei injectării de sulfați în stratosfera inferioară
Procedurile legate de managementul radiației solare (en. Solar Radiation Management) reprezintă, alături de Managementul Volumului de CO2, cele două clase de propuneri în vederea manipulării climatice (aspect detaliat, de altfel, în Introducere). Metodele asertate prin acest tip de geoinginerie urmăresc, în ansamblul lor, creșterea albedoului (a capacității de reflexie a luminii) planetar prin tehnologii sau metode menite de a dispersa sau reduce volumul de radiație solară care trece prin straturile superioare ale atmosferei și ajunge pe suprafața Pământului. Efectul rezultat în urma acestor tehnici este cel de răcire a atmosferei. Absorbția radiației solare depinde de o multitudine de factori geofizici, spre exemplu de altitudinea la care sunt plasate tehnologiile geoinginerești, de zona geografică (suprafețele planetare au caracteristica de a fi în general neuniforme) sau de trăsăturile climatice particulare. În Royal Society Report se specifică faptul că „volumul de reducere a radiației solare care ar fi necesar pentru a echilibra o dublare a conținutului atmosferic de CO2 nu este încă cunoscut cu precizie […], dar se situează în jurul a 2%, estimat la un calcul simplu”. Pe scurt, acest tip de geoinginerie climatică propune o modificare la nivelul absorbției și distribuției planetare a radiației solare, efectele așteptate implicând o răcire a atmosferei dintr-un areal determinat sau, în cazul unei crize climatice, având un impact de răcire la nivel global.
Mai multe metode de management al radiației solare (notat „MRS” în continuare) au fost propuse până în prezent, dintre care aș aminti cele legate de creșterea albedoului suprafeței planetare (vopsirea acoperișurilor în alb, acoperirea deșerturilor cu o suprafață de material din polietilenă-aluminiu, modificarea albedoului norilor situați deasupra oceanelor, metode de pulverizare de apă oceanică sărată în atmosferă, „sprayerea” de particule de sulfați în stratosferă) dar și aplicații tehnologice care păreau greu de pus în practică până acum, de felul reflectorilor spațiali de lumină sau oglinzilor uriașe care să orbiteze în jurul planetei.
Eu voi supune spre analiză metoda injectării cu aerosoli de sulfați în stratosferă, fiindcă sub aspectul ei tehnic, dar și al impactului menit să îl producă, reprezintă un tip de geoinginerie pe cât de eficient și rapid implementabil, pe atât de abordabil și problematic dintr-o multitudine de perspective. Ceea ce îmi propun prin această examinare este să ilustrez într-un mod inteligibil procesul de funcționare a metodei, îndepărtându-mă de exemplificările greoaie care asumă termeni din sfera chimiei și fizicii; odată fixat și îndeplinit acest obiectiv, voi cerceta metoda după o schemă pe care o voi detalia ulterior, utilizand instrumentele furnizate de utilitarismul lui John Stuart Mill și deontologismul kantian.
Prin ce se caracterizează metoda injectării de sulfați în stratosferă? Pentru a răspunde acestei întrebări, cea mai potrivită metodă este sesizarea similarităților pe care le are prin comparație cu efectele erupției unui vulcan. În timpul manifestării acestui fenomen natural, un volum foarte mare de aerosoli de sulfați este eliberat în atmosferă, răcind arealul geografic pe suprafața căruia cantitatea de aerosoli este distribuită sau, în funcție de circulația maselor de aer, afectând suprafețe mai mari. Într-un mod similar acționează injectarea de sulfați în stratosferă; procedura se comportă precum o barieră pentru pătrunderea radiației solare prin stratosferă și contribuie la creșterea albedoului planetar. O diferență specifică între injectarea de sulfați și fenomenul de erupție vulcanică este cea referitoare la durata manifestării acesteia; în timp ce erupția vulcanică își diminuează sau stopează activitatea, injectarea de sulfati, pentru a fi eficientă, va fi permanentă. Metoda de implementare practică a injectării poate utiliza aparate de zbor care să elibereze cantitatea necesară de sulfați sau dispozitive permanente plasate în atmosferă, urmând a fi alimentate în mod constant.
Putem deduce așadar că această procedură de geoinginerie propune o schimbare a chimiei atmosferice, nepermițând căldurii solare să amplifice efectul de seră, efectele încălzirii globale astfel încetinindu-se. Sub aspectul efectelor așteptate, injectarea de sulfați nu ridică probleme și s-ar dovedi o eficientă metodă în contracararea unei avalanșe de dezastre naturale asociate creșterii constante a volumului de noxe. Aceasta tehnoștiință nu aduce însă numai promisiunea unui viitor în care am putea înlătura efectele fenomenelor biogeofizice, ci poate declanșa un întreg val de schimbări la nivelul micro și macroformelor de manifestare a legilor naturale pe care astazi avem pretenția că putem să le prezicem și controlăm. O cunoaștere a tuturor relațiilor de interdependență și influențare reciprocă a formelor de manifestare a vieții este însă o pretenție de a cărei realizare suntem încă departe. Progresele din interiorul științelor naturale sunt evidente, dacă analizăm istoricul acestui domeniu, însă conexiunile care se stabilesc în mod natural în interiorul biosferei nu sunt deocamdată obiectul unei științe despre care am putea spune că o stapânim în integralitate; dovezi ale acestei considerații vor fi prezentate în cuprinsul prezentului capitol.
Biologul american Barry Commoner a susținut încă din anii ’70 ai secolului trecut faptul că a încerca să manipulezi un sistem caracterizat de o dinamică internă extrem de complexă este riscant. Referindu-se la îngrijorările legate de o eventuală criză ecologică, acesta a intuit faptul că va veni un moment în istoria umanității în care oamenii vor încerca să controleze prin intermediul tehnicii un sistem natural al cărui structură poate fi destabilizată, producând reacții de necontrolat. Acesta afirma următoarele: „Confruntați cu o situație de complexitate a mediului ambiant și a mulțimii de vietăți ce îl populează, vom fi, probabil, ispitiți- unii mai mult, alții mai puțin- să o reducem în mintea noastră la o serie de fenomene simple, separate, în speranța că suma lor va reprezenta cumva întregul. Existența crizei ambientale ne previne că aceasta este doar o iluzie.” Viziunea reducționistă asupra modului în care credem că putem controla fenomene naturale de o amploare foarte mare conduce, așa cum se va observa în continuare, la o serie de efecte neintenționate care depășesc, prin manifestarea lor, așteptările celor ce au speranța unor modele climatice tehnic controlabile. A produce un bine în raport cu un set de consecințe așteptate devine astfel un mod de abordare criticabil, în special în cazul manipulării climatice, care instituie schimbări în mediul natural la nivel global și reprezintă un potențial pericol pentru stabilitatea sistemelor vii.
Voi prezenta în subcapitolele următoare principalele efecte asociate injectării de sulfați, deduse pe baza unor simulări computerizate precum și ca urmare a analizării magnitudinii impactului erupțiilor vulcanice (Dutton E.G. & Christy J.R 1992, Trenberht K.E & Dai A, 2007) asupra funcționării sistemelor naturale și a relațiilor dintre acestea.
1. Efectul injectării de sulfați asupra răcirii uniforme a planetei
În principiu, pe baza unor modele climatice analizate de către oamenii de știință, se constată că tehnicile de manipulare a energiei solare pot contracara o dublare sau chiar cvadruplare a volumului de CO2. În Geoengineering in Relation to the Convention on Biological Diversity: Tehnical and Regulatory Matters (2012) se specifică faptul că „este teoretic posibil de a contracara, la scară globală, forța radioactivă datorată creșterii volumului de gaze cu efect de seră” și că „schimbările de temperatură datorate gazelor cu efect de seră pot fi cu succes reduse la nivelul întregii planete”. Însă, în același raport, se afirmă că este totuși greu de îndeplinit obiectivul geoinginerilor, acela de a restabili un model climatic similar celui pre-industrial la nivel regional, datorită în mare măsură interferenței unor mase de aer cu caracteristici diferite. Ceea ce se poate produce în urma manipulării chimice a stratosferei este fie o răcire excesivă la tropice, fie o încălzire a zonelor în care acest fenomen produce efecte periculoase.
Sandia Report- Unintended Consequences of Atmospheric Injection of Suphate Aerosols (2010) menționează, pe baza rezultatelor obținute în laboratoarele de cercetare, faptul că „dacă injectarea aerosolilor de sulfați nu este uniform distribuită în atmosferă, fie prin plasament inadecvat sau datorită interacțiunilor neuniforme ale vânturilor […], unele regiuni ale planetei vor experimenta o secetă extremă iar altele ar putea avea parte de inundații”. Chiar dacă distribuția materialului chimic se realizează uniform, stabilizarea temperaturii la nivel global nu poate fi integral obținută, datorită unor pattern-uri non-liniare ale climei (fenomene naturale care nu pot fi preconizate, mase de aer care la un anumit interval își modifică traiectoria). În plus, modelele climatice propuse de cercetători nu pot reprezenta în mod integral însăși complexitatea sistemului climatic planetar, punând împreună manifestări biogeochimice și fenomene fizice regionale pentru a reda un sistem predictibil, controlabil. Totodată, raportul ETC Group-Geopiracy: The Case against Geoengineering specifică faptul că instabilitatea modelelor climatice precum și imprevizibilitatea producerii de schimbări climatice temporare conduce la un eventual caz dilematic, acela în care „abilitatea de a plasa particulele în zone specifice, acolo unde energia solară necesită a fi redusă (zona Arctică sau Groenlanda) este mai degrabă una speculativă și este posibil ca particulele să fie difuzate apoi în alte areale”.
2. Efectul injectării de sulfați asupra precipitațiilor
La nivelul precipitațiilor, rezultatele observate de cercetători (Feichter & Leisner 2009, Eliseev & Chernokulsky, 2009) demonstrează faptul că o injectare de sulfați realizată la nivel global duce la o diminuare cu 10% a volumului precipitațiilor datorită reduceri efectului de insolație solară și, în general, la o distribuție neuniformă a precipitațiilor pe uscat în raport cu cele care au loc deasupra oceanelor. Pentru biodiversitate (ecosisteme și relațiile care se stabilesc în interiorul lor) schimbările în cantitatea de precipitații au un efect foarte puternic. Mai mult decât atât, raportul precipitații-evaporare reprezintă un proces natural mai important chiar și decât cantitatea de precipitații în sine, fiindcă stomatele (adica porii din frunze, tulpină, rădăcină și flori, care au rolul schimbul de umiditate și gaze dintre plante și mediul lor) nu mai răspund în aceeași manieră la noile condiții climatice (schimbul de dioxid de carbon și oxigen are de suferit).
Modificările în raportul precipitații- evaporare duc la scenarii periculoase legate de calitatea și cantitatea apei potabile, la schimbări produse în procesul de umiditate a solului și implicit, la afectarea producției agricole. Totodată, aciditatea precipitațiilor va creste, ceea ce conduce la apariția fenomenului de ploaie acidă.
3. Impactul injectării asupra stratului de ozon
Paul Crutzen (2006) a realizat un material științific adeseori citat în lucrarile de specialitate din domeniul geoingineriei, Albedo Enahncement by Stratospheric Sulfur Injections: A Contribution to Resolve a Policy Dilemma?, în care analiza, printre altele, volumul de sulfat necesar pentru a contracara efectele încălzirii datorate radiației solare precum și dimensiunea particulelor chimice care ar satisface așteptările cercetătorilor. S-a ajuns la concluzia că aerosolii de mărime mai mică contribuie mai eficient decat cei de mărime mare la creșterea albedoului atmosferic. Dispersarea energiei solare prin particule de mărimea potrivită nu va contribui însă la refacerea stratului de ozon situat deasupra zonei arctice, ba mai mult decât atât, o va întârzia cu o valoare cuprinsă între 30 și 70 de ani (după erupția vulcanului Pinatubo în anul 1991 s-a constatat o subțiere a stratului de ozon cu 2%). Afectarea stratului de ozon are ca efect secundar pătrunderea unui volum mai mare de raze UV la suprafața pământului, ceea ce conduce la un pericol pentru faună și implicit, ridică semne de întrebare cu privire la securitatea în domeniul agriculturii.
4. Impactul injectării de sulfați asupra ecosistemelor
O scădere globală a temperaturilor (survenită în urma celui mai bun scenariu posibil pe care cercetătorii îl pot furniza) poate fi în beneficiul speciilor care suferă astazi din cauza accelerării procesului de încălzire globală și în special al speciilor aflate în zone montane sau cele a căror adaptabilitate la schimbări este mai ridicată. În principiu, cel mai bun scenariu posibil construit de către geoingineri și cercetători are trei caracteristici principale : „sistemul se comportă similar cu cele mai multe modele climatice dezvoltate până în prezent, […] diminuarea uniformă sau aproape uniformă a intensității radiației solare poate fi îndeplinită și nu există posibile efecte adverse serioase”. Dacă aceste trei condiții sunt îndeplinite, atunci injectarea de sulfați este dezirabilă în raport cu scenariile climatice în care geoingineria nu este prezentă (cele actuale, care țin seama de volumul în creștere de noxe și gaze cu efect de încălzire accelerată a climei).
În general, cu cât schimbările sunt mai rapide, cu atât speciile se adaptează mai greu și devin mai vulnerabile, iar injectarea de sulfați este capabilă de a accelera sau încetini procesul de modificare climatică (poate fi controlată, ceea ce este un avantaj dar și un dezavantaj, fiindcă ar putea deveni armă geofizica). Inevitabil, problema incapacității de a elabora (până în prezent) o metodă de injectare a sulfatului care să satisfacă măcar cele trei criterii enunțate mai sus aduce după sine riscuri neanticipate și noi dificultăți. Aceste riscuri derivă din pătrunderea în interiorul sistemelor naturale a unei tehnologii proiectată să realizeze ceea ce natura nu este capabilă. Barry Commoner atrăgea atenția asupra acestui fapt devenit lege în geoinginerie, cel al intervenției pentru a repara un mecanism care, prin constructul său, nu poate face față unei provocări cum este cea a încălzirii globale; acesta afirma că „un organism viu obligat să suporte o schimbare accidentală în structura sa va avea aproape sigur de suferit, nu de câștigat”. Intergovernmental Panel on Climate Change: IPCC Expert Meeting on Geoengineering (Peru, 2011), raport al unor experți aparținând domeniilor implicate direct sau indirect în geoinginerie, prezintă câteva din impacturile injectării asupra ecosistemelor și speciilor: disproporționalitatea distribuției precipitațiilor Musonului Indian, spre exemplu, conduce la dispariția multor specii din arealele afectate, acidificarea oceanelor contribuie la reducerea bogăției marine, albinele și insectele care utilizează lumina polarizată pentru a se orienta pot fi afectate și odată cu asta, producerea unui dezechilibru la nivelul florei.
5. Efectele stopării bruște a metodei de injectare de aerosoli de sulfați
Rata schimbărilor climatice sub aspectul utilizării procedurii de injectare este în principiu ridicată, fiindcă avantajul acestei tehnologii este dat de timpul necesar implementării practice și capacitatea de a produce rezultate într-un tip scurt. Spre deosebire de metoda împăduririi sau de cea a diminuării treptate a consumului de combustibil fosil și trecerea la un tip de energie nepoluantă (energie „verde”), proceduri ale căror efecte sunt observabile pe termen lung (dar care reduc riscul producerii de pericole la scară globală), MRS este o tehnoștiință rapid implementabilă. Acest lucru nu constituie cu necesitate un avantaj lipsit de riscuri secundare, în lumea naturală capacitatea de adaptare a sistemelor vii fiind diferită de la o specie la alta. Modificarea condițiilor de mediu implică un dublu risc: fie sistemul răspunde rapid, producând o schimbare accelerată la nivelul relațiilor de supraviețuire și coexistență, fie se produce un nou model de climă cu un set nou de reguli de ordonare și funcționare a legilor acestuia. Stoparea bruscă a utilizării procedurii de injectare de sulfat (sau un reglaj la nivelul „termostatului natural” al planetei) aduce după sine un scenariu indezirabil, în condițiile în care „rapida încălzire ca urmare a stopării procedurilor de MRS vor conduce cu cea mai mare certitudine la impacturi negative pe scară largă la nivelul biodiversității și funcționării ecosistemelor, cu potențiale implicații la nivel socio-economic, iar aceste efecte vor fi mult mai severe decât cele rezultate în urma schimbărilor climatice graduale”. Dificultățile la nivel socio-economic ca urmare a stopării procedurii de injectare sunt numeroase și comportă o multitudine de forme, în funcție de gravitatea situației și de modul în care clima va reacționa unei lipse de asistență tehnologică permanentă; raportul Sandia Report- Unintended Consequences of Atmospheric Injection of Suphate Aerosols specifică una din problemele cu care societatea s-ar putea confrunta ca urmare a unei eventuale stopări a geochimizării atmosferei: „Cineva și-ar putea imagina multe scenarii care ar deriva din aceasta stopare abruptă, incluzând depresiuni economice, războaie, utilizare puternică a fondurilor aerosolilor de sulfur derivate în direcția pandemiilor, și multe altele.” Dificultatea de care se izbește MRS este așadar nu numai cea referitoare la existența unor politici publice care să continue eforturile de îmbunătățire a calității aerului prin tehnologii nepoluante ci, după cum se întrevede din afirmațiile anterioare, faptul că principala sursă a poluării nu este înlăturată prin acest tip de geoinginerie, ci îi sunt minimizate cauzele care o fac să se manifeste (căldura solară). „Termination effect” (efectul stopării) apare ca rezultat al faptului că sursa care întreține alterarea chimică a atmosferei (volumul mare de noxe, CO2) nu este eradicată. ETC Group susține că „încetinirea sau stoparea ratei incălzirii globale via managementul radiației solare nu face nimic pentru a schimba nivelurile de dioxid de carbon din atmosferă, astfel că ea se adreseaza simptomelor ci nu cauzelor.” Acest aspect a mai fost menționat în decursul lucrării, însă însemnătatea sa este importantă în contextul în care prima problemă cu care MRS se confruntă este tocmai aceasta. Mai mult, la nivelul ecosistemelor, posibilitatea de a răci planeta prin injectarea de sulfați este un potențial avantaj care, datorită lipsei de responsabilizare a societății poluatoare, se vede diminuat și plasat în fața dilemei dublului efect. Creșterea albedoului planetar și manipularea chimică a stratului atmosferic nu fac nimic pentru încetinirea sau anularea efectului de acidificare a oceanelor. Ca un rezultat, biodiversitatea marină va fi expusa unor impacturi adverse cauzate de scăderea pH-ului apei.
6. O sinteză a efectelor utilizării metodei de injectare a aerosolilor de sulfați
Sintetizând implicațiile aplicării procedurii de injectare cu aerosoli de sulfați în stratosferă inferioară, avem următoarele date asupra cărora putem aplica ulterior cadrul de evaluare morală:
Modificări în distribuția precipitațiilor atât la nivel regional cât și global (cu impact asupra sustenabilității sistemelor care intrețin viața: apa și solul)
Modificări în ceea ce privește cantitatea de precipitații (distribuire neuniformă, posibile fenomene climatice nepreconizate)
Afectarea stratului de ozon
Producerea fenomenului de ploaie acidă
Impact negativ asupra productivității agricole
Un continuu proces de acidificare a oceanelor (impact negativ asupra recifurilor de corali și speciilor marine)
O rapidă încălzire a atmosferei dacă procedura injectării este stopată (termination effect).
Capacitatea de a controla funcționarea tehnologiei, dar incapacitatea de a controla efectele acesteia.
IV. Aspecte generale ale teoriilor morale clasice (utilitarismul și deontologismul)
1. Utilitarismul: John Stuart Mill
Pentru a realiza o analiză utilitaristă (în sensul propus și dezvoltat de John Stuart Mill) menită să ofere un spectru de valori morale practicii ingineriei climatice voi dezvolta succint principalele elemente teoretice din lucrarea Utilitarismul, aplicându-le metodelor domeniului amintit. Metoda aleasă pentru satisfacerea acestui dezoderat se va centra pe identificarea componentelor teoriei milliene consecințialiste, acestea avand un rol ajutător în conturarea unui cadru de cercetare în geoinginerie. În paralel cu considerațiile lui Mill privitoare la trăsăturile unei acțiuni morale (și diferența dintre oportun și moral- „corect”) voi utiliza cu precădere observațiile profesorului Valentin Mureșan din lucrările Managementul eticii în organizații (2009) și Trei teorii etice (2012).
Principiul central al filosofiei morale milliene este cel al utilității, denumit Principiul Celei Mai Mari Fericiri, care susține că „acțiunile sunt corecte (right) în măsura în care ele tind să promoveze fericirea și sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înțelege plăcere și absența durerii; prin nefericire, durerea și privarea de plăcere”. Se observă faptul că Mill a ales starea mentală de plăcere ca mobil al acțiunii maximizatoare de utilitate ( hedonism etic), aspect explicat succint de Valentin Mureșan prin trimitere la două motive distincte. Primul se referă la faptul că fericirea (sau utilitatea, plăcerea) reprezintă un „instrument de măsură” facil pentru măsurarea valorii consecințelor unor acțiuni provenind din domenii de interes diferite; așa cum afirmă Valentin Mureșan, starea mentală de plăcere oferă „o valoare comună, capabilă să unifice și să asigure comparabilitatea unor consecințe ale acțiunilor care sunt foarte diferite între ele și deci, în primă instanță, necomparabile”. Al doilea motiv are legatură cu teoria humeană a motivației, care afirmă că hotărâtor în decizia de a acționa sunt de cele mai multe ori trăirile noastre subiective corelate plăcerii sau durerii. Scopul pe care îl urmărim atunci când întreprindem o acțiune este obținerea fericirii, a plăcerii, prin urmare scopul devine evident din punct de vedere empiric prin consecința acțiunii (iar fiindcă bunăstarea individuală ar constitui apanajul unui caracter egoist, a acționa rațional implică a avea în vedere consecințele acțiunii noastre pentru cei care pot fi în mod potențial afectați). Plăcerea văzută ca mobil al acțiunii trebuie să aibă, în viziunea lui Mill, un anumit caracter intrinsec, o calitate, astfel că filosoful englez stabilește o delimitare între plăcerile de o calitate inferioară (plăceri pur instinctuale, specifice animalelor) și cele intelectuale, elevate. Acestora din urmă le aparțin clasele de acțiuni care urmăresc, prin natura scopului lor, maximizarea bunăstării generale, adică a agenților raționali capabili de a simți placerea sau suferința.
Cum rămâne însă cu pacienții morali? Răspunsul este dat prin trimitere la un pasaj din tratatul Sistemul logicii, regăsit în lucrarea Eseuri Etice (2003): „Principiul general la care trebuie să se conformeze toate regulile practicii și testul prin care pot fi ele probate, este acela al contribuției la fericirea omenirii sau, mai degrabă a tuturor ființelor capabile de simțire”. În această categorie sunt incluse prin urmare și speciile necuvântătoare, aspect relevant pentru discuția despre protejarea lor (ca subiecți capabili de a resimți suferința și plăcerea) în contextul în care ingineria climatică afectează prin specificul ei areale naturale și specii. Dacă ne gândim numai la modul în care modificarea traiectoriei musonului Indian prin tehnicile de control ale radiației solare afecteaza zone vaste de vegetație și animalele specifice Asiei de Sud-Est, atunci este cert de ce metoda de construcție a unei etici a geoingineriei trebuie să cuprindă potențialele categorii afectate. Tot înspre o deschidere către lumea vie capabilă de sensibilitate se pronunță Mill și în Utilitarismul atunci când, definind moralitatea ca un ansamblu de reguli menite să asigure maximizarea binelui general, include alături de existența umană întreaga creație capabilă de sensibilitate.
Se distinge așadar o trăsătură importantă a utilitarismului, aceea a includerii în calcului maximizarii fericirii și lumea vie necuvântătoare. Mill utilizează expresia creație sensibilă, ceea ce a condus la o serie interesantă de discuții în interiorul eticii animalelor cu privire la întrebarea: Au animalele capacitatea de a simiți durerea sau plăcerea și mai precis, suferă animalele diferit față de cum suferă oamenii? Privitor la această întrebare, înainte de a furniza un răspuns, ar fi potrivit să prezint o poziție filosofică cu origini în analiza logică a limbajului care ar putea ridica obiecții cu privire la modalitatea prin care putem știi că cineva suferă (pornind de la premisa că durerea nu poate fi observată direct, ci doar dedusă prin intermediul unor indicii comportamentale, cum ar fi țipetele sau zvârcolirea). Obiecția, proprie lui Wittgenstein, este că „nu putem atribui cu sens stări de conștiință ființelor lipsite de limbaj”. Este firesc faptul că o gândire conceptuală și articulată prin intermediul unui limbaj ale cărui reguli să fie inteligibil traduse de către mintea umană nu sunt prezente în regnul animal, însă semnele și comportamentul nelingvistic întâlnite la animale arată clar faptul că ele sunt capabile de a simți durerea sau plăcerea. Acest tip de analiză, a comportamentului animalelor din prisma comportamentului oamenilor este uneori depășit și în general injust și nejustificat, fiindcă anumite trăsături sunt învățate și dobândite prin educație (în cazul oamenilor), în timp ce lipsa acestei educații conduce uneori la cazuri rare, dar observabile și de luat în considerare. Sunt cunoscute cazuri ale unor copii crescuți printre animale, fără contact cu alți semeni, care și-au însușit un limbaj specific speciilor sălbatice; totodată, să nu neglijăm faptul că în primii ani, copiii au un limbaj nearticulat, folosindu-se de semne și reacții nonverbale pentru a-și exprima stările, fie de acord, fie de supărare sau durere. Obiecția venită pe linia filosofiei limbajului nu este, in opinia mea, indeajuns de consistentă pentru a demonstra faptul că animalele nu suferă și în plus, o văd ca pe o dovadă de speciism.
În continuarea expunerii sale privitoare la coordonatele utilitarismului, Mill enunță două principii morale care pot sprijini o analiză etică a ingineriei climatice: „utilitatea nu include doar urmărirea fericirii, ci și prevenirea sau micșorarea nefericirii”; prin intermediul acestei formulări sunt expuse două principii morale des utilizate în tradiția evaluării unor clase de acțiuni problematice: principiul binefacerii (sau principiul facerii binelui) și principiul nefacerii răului. Aceste două principii morale oferă anumite seturi de criterii în virtutea cărora se pot enunța reguli morale specifice; de reținut este faptul că aceste principii morale pot surclasa alte principii morale atunci când cele din urmă nu se dovedesc justificabile în contextul problemei supuse analizei. Principiul binefacerii, explicitat de Valentin Mureșan, susține că „persoanele au obligația să promoveze acele interese care sunt importante și legitime punând în balanță beneficiile, daunele și riscurile în vederea obținerii celui mai mare beneficiu net pentru toți cei implicați, tratați în mod imparțial.” Binele enunțat în definiția acestui principiu se aplică, în contextul evaluării ingineriei climatice, categoriilor implicate în proces și trebuie să asigure o stare de fapt considerată a fi valoroasă ( bunăstarea agenților și pacienților morali dovedindu-se esențială în evaluarea morală a consecințelor manipulării climatice). Cel de al doilea principiul, al nefacerii răului, trebuie aplicat în evaluarea morală a geoingineriei, cu precădere deoarece consecințele la scară globală derivate din manipularea mediului tind să afecteze categorii mari de specii vulnerabile, zone antropizate și fenomene geofizice proprii sistemului climatic al planetei. Acest principiu a fost în definit în literatura de specialitate în felurite moduri; eu voi utiliza definiția furnizată de Valentin Mureșan, care arată astfel: „Persoanele trebuie să nu facă acele acte care e probabil să cauzele mai multe daune decât beneficii, cu excepția situației în care există un temei suficient pentru a nu proceda așa”.
Definiția în cauză produce însă neînțelegeri și disensiuni în interiorul cercetării geoingineriei, fiindcă adesea argumentul răului mai mic sau al răului necesar stă ca explicație pentru posibile modificări climatice. Clive Hamilton scrie despre dilema Planul B versus Planul A (adică a dilemei dacă geoingineria este un răspuns la incapacitatatea de încetinire a procesului de încălzire globală; Planul A este reprezentat de eforturile de încetinire a încălzirii globale, în timp ce Planul B asumă utilizarea geoingineriei), adică a întrebuințării geoingineriei ca un rău necesar: „Economiștii și filosofii care adoptă argumentul celei mai bune opțiuni văd geoingineria ca pe un potențial substitut pentru strategiile de atenuare [a poluării] mai degrabă decât ca o completare a acestora. Ei nu acceptă că geoingineria reprezintă un rău necesar. Dacă Planul B se dovedește mai ieftin decât Planul A, ar fi imoral să nu fie folosit”. Se observă însă că acest argument nu poate face față criticilor, din doua motive distincte: primul este reprezentat de postularea rentabilității economice ca valoare necesară și suficientă pentru a facilita practica geoingineriei, reprezentând un mod de abordare simplist și incomplet (impactul asupra mediului și asupra generațiilor viitoare eclipsează rentabilitatea economică pe termen scurt și mediu). Al doilea motiv, în strânsă legătură cu primul, trimite spre un insuficient calcul costuri-beneficii, capabil să pună împreună diversitatea factorilor implicați în procesul de manipulare climatică pe termen lung. Hamilon revine asupra afirmațiilor făcute și sustine că „din punct de vedere filosofic, această viziune presupune adoptarea unui punct de vedere consecințialist îngust. Este posibil să eviți anxietatea răului necesar și să susții că geoingineria s-ar dovedi un lucru bun numai atunci când efectele pozitive și negative de pe toate planurile sunt comensurabile. Comensurabilitatea efectelor este necesară fiindcă permite compararea unei opțiuni cu o alta”. Diminuarea efectelor negative prin posibilitatea măsurării impactului la nivelul tuturor arealelor naturale și antropizate s-ar dovedi un model de acțiune funcțional și necesar în cercetarea geoingineriei, luând în considerare nu doar bunăstarea oamenilor ci și reducerea posibilității ca modificările climatice să afecteze iremediabil lumea naturală.
Instrumentalismul științific specific cercetării geoingineriei se dovedește chestionabil tocmai în virtutea presupozițiilor care vin odată cu specificul metodelor sale, mai ales asupra lipsei de evaluări a impactului acestora asupra biosferei ca întreg, cu toate subsistemele componente. Din perspectiva instrumentalismului, importante sunt rezultatele și mai puțin procesele care conduc la rezultate, iar aceste procese, în cazul geoingineriei, implică producerea unui rău mediului înconjurător, astfel că avem de a face cu un model științific antiecologic. Postularea conscințelor benefice pentru societatea umană ar putea fi o manieră mascată prin care oamenii de știință își iau precauții și mută atenția înspre categoriile care se vor bucura de avantaje, ignorând biosfera ca întreg. Ingineria climatică are în vedere un tip de natură care se subordonează omului, eficiența financiară si pretenția unui nivel ridicat al consumului devansând atenția pentru lumea vie și fenomenele asociate ei. În cheie utilitaristă, acestei realități trebuie să îi fie atașat principiul moral al vulnerabilității, care, după Valentin Mureșan, susține că „trebuie să avem o grijă specială față de cei vulnerabili, i.e de cei a căror autonomie, demnitate sau integritate e posibil să fie amenințate”. Utilizez acel „trebuie” normativ fiindcă, altminteri, pacienții morali sau agenții morali a căror demnitate poate fi încălcată din pricina unor politici care să nu includă procesul de omologare socială ar fi excluși și odată cu asta, etica ingineriei climatice și-ar neglija principiile cu care operează. Acest principiu este situat în legătură cu cel al nefacerii răului, reclamând o atenție mai mare îndreptată spre populațiile umane și pacienții morali capabili de a resimți suferința.
În cazul agenților morali, Mill afirmă că „în măsura în care unei asemenea persoane nu-i e interzisă libertatea de a se folosi de izvoarele fericirii aflate la îndemâna ei – prin legi nedrepte sau prin supunerea la voința altora- ea nu va rata șansa de a trăi o asemenea existență demnă de invidiat”. Principiul autonomiei individuale în varianta milliană asumă, interpretând citatul redat mai sus , capacitatea indivizilor de a se proteja față de o tiranie a legii și în particular, important pentru cercetarea de față, de a avea posibilitatea de a contesta și interzice acele lucruri care, prin natura lor, produc o cantitate mai mare de neplăcere decât de fericire. Relevanța acestui postulat pentru cercetarea ingineriei climatice este unul cert, cuprinzând o atenție sporită îndreptată în direcția transparenței cercetării și aplicării geoingineriei, astfel încât categoriile susceptibile în a avea de suferit să poată denunța politicile de mediu intruzive, care încalcă libertatea și autonomia indivizilor.
Un reper important care derivă dintr-o observație a lui Mill din Utilitarismul ar contribui la o mai bună poziționare în raport cu moralitatea practicii geoingineresti; este vorba despre opinia acestuia conform căreia „utilitarismul pretinde agentului să fie tot atât de imparțial precum un spectator dezinteresat și mărinimos atunci când e vorba să pună în cumpănă propria sa fericire și fericirea altora”. Ceea ce se deduce din această afirmație trimite către două aspecte distincte, importante prin conținutul lor moral: în primul rând Mill asumă tacit în acest pasaj o metodă de evaluare a cantității de fericire bazată pe metoda observatorului imparțial, ideal. În al doilea rând, afirmația mai sus menționată realizează o trimitere indirectă catre un aspect derivat din principiul moral al dreptății, anume pretenția imparțialității în evaluarea intenției și consecințelor unei acțiuni. Principiul dreptății este definit de Valentin Mureșan astfel : „Trebuie să distribuim echitabil (nepărtinitor) bunurile și serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuție și responsabilitate etc. , ținând cont de resursele disponibile”, iar în continuarea textului autorul definește în mod succint pretenția imparțialității în evaluarea morală, anume că „trebuie să aplicam aceeași unitate de măsură în judecarea moralității unei persoane cu aceea pe care o folosim în judecata noastră și a oricui altcuiva, fără nicio părtinire”. Intențiile și justificările cercetătorilor din domeniul ingineriei climatice trebuie analizate, în acest sens, cu imparțialitatea unui observator ideal și evaluate în funcție de metoda de distribuire a beneficiilor și riscurilor. Acest deziderat trebuie realizat ținând seama de arealele intenționat protejate și de cele care, ieșite din jurisdicția unui stat unde politica geoingineriei este larg împărtășită, pot fi afectate și discriminate (fără vreo consultare sau dialog internațional, la care să participe și statele subdezvoltate). Metoda observatorului ideal ar trebui să asigure, ținând seama de impactul global al manipulării climatice, transparență în evaluarea cercetării geoingineriei și totodată o expertiză științifică (tehnologică), socială și etică, cu rol consultativ, de deliberare și decizie. În situația în care rezultatele predicțiilor privitoare la consecințele ireversibile ale utilizării geoingineriei ilustrează un potențial pericol, cercetarea trebuie să își redefinească statutul și instrumentele cu care operează (în contextul în care etica geoingineriei recomandă caracterul siguranței și predictibilității acțiunilor). Principiul prudenței este în acest context un instrument teoretic care protejează, prin natura caracterului său, categoriile vulnerabile și instituie totodată necesitatea regândirii conținutului factual al manipulării climatice. Acest principiu este definit astfel: „Nu trebuie să acționam în modalități care pot fi dăunătoare în viitor chiar și în condițiile în care nu putem prezice exact care vor fi daunele și cine vor fi cei afectați”.
Mill definește în mod similar metoda precauției, asumând faptul că agentul moral care cunoaște caracterul dăunator al actelor sale are datoria de a încerca să evite producerea ei. Filosoful englez afirmă astfel cele stipulate mai sus: „În cazul abținerii de la a acționa – adică a acelor lucruri pe care oamenii evită să le facă din considerente morale, deși consecințele lor pot fi benefice într-un caz sau altul – ar fi într-adevăr nedemn de un agent să nu aibă conștiința faptului că acțiunea aparține unei clase de acțiuni care, dacă ar fi practicate în general, ar fi în general dăunătoare, și că aceasta e rațiunea obligației de a le evita”, susținând mai apoi că „toate sistemele cer să ne abținem de la orice e evident dăunător pentru societate”. Etica ingineriei climatice trebuie, în acest context, să evalueze metodele de lucru și impactul specifice domeniului, identificând punctele nevralgice care ar conduce la scenarii geofizice indezirabile. Chiar dacă geoingineria nu își propune, în esență, să distrugă aspecte specifice ansamblului de fenomene climatice ci, din capul locului, să aducă îmbunătățiri calității aerului și să regleze „termostatul natural” al planetei, consecințele neaproximate și modelul teoretic al domeniului (absența responsabilizării agenților poluatori, credința că toate fenomenele lumii naturale pot fi controlate) devin subiecte-cheie în regândirea destinației sale.
2. Oportun sau moral?
În virtutea termenilor utilizați de Mill, aș sugera faptul că practica geoingineriei poate fi social oportună, dar nu este morală. Această distincție se regăsește la Mill într-un pasaj dedicat deselor critici aduse utilitarismului ca fiind doar o formă de hedonism individual, de oportunism (de fiecare dată când un individ ar dori să fie fericit, și-ar maximiza interesul personal în dauna celui colectiv). Filosoful englez respinge această interpretare (utilitarimul văzut ca oportunism), afirmând că oportunismul „înseamnă ceea ce e avantajos pentru atingerea unui țel imediat, a unui scop vremelnic, dar care violează o regulă care e oportună într-un grad mult mai înalt. În acest caz, oportunul, în loc să fie același lucru cu utilul, e o ramură a dăunătorului”. Deosebirea dintre oportun și moral este definită, în termenii lui Valentin Muresan, astfel: „o acțiune singulară e oportună (expedient) social ddacă maximizează utilitatea generală (punct). […] În schimb, vom spune că o acțiune e morală (“corectă”) ddacă este oportună & aparține unei clase de acțiuni care e prescrisă de o datorie morală omologată social & nerespectarea acelei datorii justifică pedeapsa & produce bunuri interpersonale (pentru toți cei implicați), nu personale (egoism)”. A măsura utilitatea unei acțiuni poate deveni în multe situații un obiectiv greu de atins, datorită calculelor extrem de precise care trebuie realizate; în acest caz, propunerea lui Mill este testul în raport cu o regulă morală care este omologată social (a sacrifica o viață pentru a salva cinci vieți poate fi oportun social, dar nu este un act moral, deoarece nu există o regulă morală omologată social care să justifice actul sacrificiului uman pentru a maximiza cantitatea de fericire a celor salvați). La fel cum voi preciza mai pe larg în capitolul dedicat metodei de evaluare morală, Mill vorbește despre evaluarea unei clase de acțiuni, ci nu a unei acțiuni particulare.
3. Deontologismul: Immanuel Kant
În continuare, voi cerceta fundamentele moralității unei acțiuni din perspectivă kantiană, pentru a ilustra aportul teoriilor filosofului german în ințelegerea și conturarea unui cadru de dezbatere în privința eticii geoingineriei. Analiza va cuprinde rezumarea succintă a principalelor asumpții kantiene din Întemeierea metafizicii moravurilor: legătura dintre rațiunea morală comună și Principiul suprem al moralității (denumit PSM în cele ce urmează), datoria, distincția imperativ categoric- imperativ ipotetic, autonomia și libertatea individuală.
Pentru început, o clarificare a ceea ce înseamnă în termeni kantieni voința bună, pentru ca pornind de la aceasta să explic caracteristicile unei acțiuni morale, precum și distincția kantiană din datorie – conform datoriei. Voința bună kantiană ar putea fi definită pornind de la considerația că valoarea morală nu depinde de ceva din exterior, ci este trăită în mod nemijlocit ca valoare în sine. Dincolo de ceea ce provine din experiență, exista ceva „care comandă” din interior, cere supunere și trebuie să i te conformezi, independent de rezultate, tocmai pentru că are valoare morală. Acel „ceva” este o instanță care se numește voința bună. Așa cum afirmă Kant, „voința bună nu e bună numai prin ceea ce produce și efectuează […] ci este o voliție, adică este bună în sine.” Cum recunoaștem dacă o voință este bună sau nu? Raspunsul kantian este că voința bună are ca sursă conștiința datoriei și ceea ce „dictează” rațiunea practică; principiile obiective ale voinței constituie așadar mobilul unei acțiuni morale, acest fapt conducând la atribuirea proprietății autonomiei voinței umane. Mai precis, „orice om dezvoltat normal, adică dotat cu rațiune practică sau voință rațională, e capabil să se autodetermine moral […] prin legile obiective care-i guvernează conștiința. Altfel spus, voința sa are proprietatea autonomiei”. Prin autonomie se înțelege capacitatea individului de autolegislare morală, de a decide pe baza judecăților rațiunii practice ce anume este moral să întreprindă. Autonomia voinței reprezintă o trăsătură definitorie a agenților morali iar in virtutea acesteia, oamenii sunt egali între ei și trebuie tratați nu numai ca mijloace ci și ca scopuri în sine.
Respectul pentru legea morală se realizează prin înclinația pentru acțiunile realizate conform datoriei morale, nu conform cu unele interese egoiste. A acționa din datorie înseamna deci a realiza o acțiune având ca mobil datoria însăși, adică a acționa de dragul datoriei. Dimpotrivă, a acționa conform datoriei înseamnă a acționa având în vedere un anumit interes personal ca element director. Kant consideră, așa cum decurge din cele menționate, că numai acțiunile realizate din datorie sunt morale, ceea ce face ca etica filosofului german să fie una deontologistă. Acest deontologism kantian este definit de Valentin Mureșan astfel : „valoarea morală a unei acțiuni nu e derivată din valoarea consecințelor sau scopurilor subiective, ci din valoarea morală intrinsecă a principiilor (datoriilor) rațiunii practice”. Înclinațiile nu au un rol în evaluarea morală a unei acțiuni, deși este imposibil ca ele să fie complet estompate; ceea ce prescrie teoria kantiană este ca înclinațiile să nu constituie singurul mobil al acțiunii („dacă o acțiune e să fie moralmente bună, atunci motivul datoriei, chiar și în prezența simultană a unui alt gen de motiv, trebuie să fie suficient prin sine pentru a determina acțiunea”). Aici apare însă un element propriu teoriei kantiene care poate fi folosit în favoarea geoingineriei: este vorba despre diferența dintre rezultatele intenționate și cele efective. Kant ar susține că primele constituie obiectul unei evaluări morale, fiindcă ele sunt în rezonanță cu legea morală în virtutea acordului cu „voința bună”. Sunt rezultatele intenționate ale manipulării climatice chestionabile? Voi reveni asupra acestie întrebări în capitolul dedicat studiului de caz al unei practici geoinginerești particulare.
Rezumând ceea ce am prezentat până în acest punct, este important de reținut faptul că omul în calitate de ființă rațională are o valoare prin el însuși (este o ființă capabilă de autolegislare morală – autonomia voinței), moralitatea acțiunilor sale fiind evaluată în funcție de compatibilitatea lor cu datoriile morale, nu în funcție de avantajul pe care l-ar putea aduce agentului moral sau de plăcerea care decurge din acestea.
Acum voi analiza succint cum ajunge Kant la formularea PSM pornind de la aceste premise. Pentru aceasta, trebuie înțeles în primul rând ceea ce numește Kant prin imperativ; în Întemeiere, imperativul este definit astfel: „Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât e constrângător pentru voință, se numește o poruncă (a rațiunii), și formula poruncii se numește un imperativ”. Imperativele, spune Kant, se exprimă prin trebuie și se împart în două clase separate: imperative categorice și ipotetice. Imperativul categoric este datoria pură (apriori) – „ e de datoria mea pentru că e datoria mea”. Dacă în decizia mea intervin elemente din exterior, autonomia imperativului categoric este alterată, iar atunci vorbim despre imperative ipotetice.
Primele formulări ale imperativului categoric sunt enunțate astfel : „Acționează numai conform acelei maxime prin care să poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală” (Formula legii universale) și „Acționează ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină, prin voința ta, lege universală a naturii” (Formula legii naturii). Formulele specifică, în acest sens, condițiile pe care o maximă trebuie să le îndeplinească pentru a avea conținut moral. Ele vor fi de real ajutor atunci când voi evalua mobilul activităților din geoinginerie, reprezentând un „răspuns” dat instrumentalismului științific (instrumentalism care aduce după sine numeroase neînțelegeri și dispute). Formula scopului în sine, ca a treia formulare a imperativului categoric, la fel de relevantă pentru studiul de caz ce va urma acestui subcapitol, este enunțată de Kant astfel: „omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voință sau alta să se folosească dupa bunul ei plac, ci în toate acțiunile lui, atât în cele care-l privesc pe el însuși cât și în cele care au în vedere alte ființe raționale, omul trebuie considerat totdeauna în același timp ca scop.” A te folosi de oameni doar în sens instrumental reprezintă un act imoral, căci prin aceasta se încalcă atât autonomia voinței individuale cât și demnitatea agenților („umanitatea” din om neavând o valoare aditivă, contingentă la situații). Acest aspect merită detaliat, în măsura în care prin intermediul său se poate afirma cu o mai mare coerență necesitatea respectului pentru individ și a protejării spațiului său decizional. Demnitatea și autonomia au la Kant o legătură convergentă, în sensul în care „autonomia este […] principiul demnității naturii omenești si al oricărei naturi raționale”, demnitatea devenind în această direcție nucleul comun al valorii omului în calitate de ființă rațională. Demnitatea se corporalizează așadar ca o „calitate” specifică tuturor oamenilor, important de reținut fiind faptul că ea nu cunoaște grade, instituind totodată „cerința neinstrumentalizării persoanelor”, ci respectarea lor ca ființe autonome, raționale.
Cum ar trebui să îi tratăm pe cei care nu fac parte din categoria ființelor capabile de autolegislare morală, în cazul cărora „nu există acele condiții prealabile care i-ar face capabili să-și controleze propriu comportament în așa fel încât să poarte răspunderea morală pentru ceea ce fac”? Un răspuns potrivit, de care mă voi folosi pentru a cerceta gradul de satisfacere a dezideratului protejării lumii vii de către practica geoingineriei este acela al datoriei umane față de sine în raport cu pacienții morali. Pentru a înțelege ce înseamnă acest tip de datorie consider că este indicat să o plasez într-un cadru de analiză prin distingerea ei față de datoriile directe față de animale. Tom Regan, filosof american care a abordat pe larg tema drepturilor animalelor în lucrările sale, a teoretizat acest tip de diferențiere. Ce înseamnă așadar a avea datorii indirecte față de animale? Răspunsul, în stransă legătură cu o extindere a principiului respectului pentru „umanitatea” din om, face referire la faptul că a trata animalele cu cruzime este imoral fiindcă reprezintă eșecul testului nostru de a acționa conform statutului nostru de ființe autolegislatoare. Mai precis, asta înseamnă că „animalele constituie un fel de medium prin care reușim sau eșuăm să facem față acelor datorii pe care le avem față de ființele superioare animalelor, fie ca e vorba de noi înșine ori de alte ființe umane, fie, uneori, de Dumnezeu”. Ceea ce decurge din această afirmație este că nu avem datorii față de animale, ci cu privire la acestea. Noi avem datorii față de noi înșine, iar prin protejarea speciilor vulnerabile corporalizăm datoria pe care o avem față de generațiile viitoare de a le asigura un ecosistem diversificat, de care să se bucure și a căror datorie este de a-l proteja în continuare. Se înțelege așadar că instrumentalizarea persoanelor cu o autonomie restrânsă sau a pacienților morali reprezintă eșecul nostru de a ne exercita valorile morale în virtutea cărora suntem privilegiați în raport cu alte elemente ale lumii vii. În contrapondere, teoriile datoriei directe specifică, după cum sugerează și numele, o atenție îndreptată în direcția protejării speciilor de animale în virtutea faptului ca sunt capabile, la fel ca și oamenii, de suferință și plăcere; în plus, se realizează o extindere a principiului egalității (pe care o voi prezenta în subcapitolul dedicat acestei abordări). Să revenim acum la încercarea de a formula Principiul suprem al moralității; pentru aceasta, este necesară explicitarea Principiului Autonomei, care impune ca necesar “ de a nu alege decât astfel încât maximele alegerii noastre să fie incluse în aceeași voliție totodată ca lege universală”, deci de a acționa doar după maxima care se poate avea pe sine ca lege universală. Acesta este PSM, care presupune așadar pretenția universabilizării maximei în numele căreia acționăm, adică de a înfăptui o acțiune întrebându-ne daca am dori ca, în condiții similare cu a nostră, oricine să acționeze la fel cum am făcut-o noi (principiile în numele cărora am dat curs acțiunii să fie universalizabile pentru orice clasă de acțiuni similare).
V. Valori și paradigme ale cercetării științifice în geoinginerie
Înainte de a aplica principiile teoriilor anterior menționate, aș realiza o sinteză a acelor caracteristici ale geoingineriei considerate de mine ca fiind problematice, fiindcă în analiza ulterioară numele lor se va lega de așa numitele „eșecuri” ale manipulării climatice. Totodată, sinteza ajută și la încorporarea practicii geoingineriei într-un ansamblu mai vast, constituit de modul în care oamenii aleg să se raporteze la lumea bunurilor și la ceilalți agenți raționali.
1. Reducționismul
Reducționismul, sau accentul pus pe reducții, reprezintă (în contextul discuției de față) tendința de a scinda un fenomen complex, marcat de interdependență, schimb și influențare reciprocă în subpărți, analizate în mod separat și reduse la scara unor indici asupra cărora oamenii de știință au pretenția controlului sau cunoașterii. În reducționism, la fel ca și în cazul instrumentalismului (cum se va vedea în continuare) se asumă faptul că variabilele sunt constante (contradicție logică), adică acele fenomene care se dovedesc complicate pot fi „prinse” într-o grilă de analiză și înțelegere cu care omul de știință poate opera independent de celelalte fenomene conexe celui studiat. A proceda astfel în cazul geoingineriei este cel puțin periculos, fiindcă știința climatică, biologia, fizica, chimia și științele sociale angrenate în studierea manipulării climatice, operând fără dialog și fără a accepta importanța celorlalte metode vor produce, în fapt, răspunsuri care nu țin seama de celelalte rezultate. O atomizare a cercetării științifice în acest caz produce soluții ineficiente, fiindcă obiectul studiului a fost divizat, deci vitregit de acele conexiuni și interdependențe care îl fac să fie un proces distinct. Barry Commoner spunea despre acest aspect că „reducționismul tinde să izoleze disciplinele științifice una de alta, și pe toate la un loc de lumea reală. În fiecare caz, disciplina pare să se îndepărteze de obiectul ei natural, real: biologii tind să nu mai studieze organismul viu, natural, ci celulele și, până la urmă, doar moleculele izolate din acestea.” Circulația maselor de aer, modificarea chimiei atmosferice sub presiunea unor condiții climatice noi, „bombe” bacteriologice precum și psihologia maselor reprezintă un puzzle a cărui singură dinamică este efectul de domino și influențarea reciprocă, iar reducționismul este, în cazul ingineriei climatice, o abordare incompletă a problemei.
2. Instrumentalismul științific
Instrumentalismul științific (amintit de mai multe ori până acum) identificat în modelul de abordare al geoingineriei se caracterizează printr-o metodă de cercetare care urmărește un adevăr funcțional, nu unul normativ sau moral. În cazul instrumentalismului, binele este gândit în raport cu consecințele așteptate, nu independent de ele. Acel „bine” semnifică mai degrabă intuiția cercetătorului cu privire la cum ar trebui să stea lucrurile, iar acest fapt se traduce printr-un tip de abordare științifică eronată, nepotrivită unui domeniu atât de vast cum este cel al geoingineriei. În cazul instrumentalismului, importantă este atingerea rezultatelor și mai puțin procesele care le produc, neluând în calcul problemele legate de identitate (culturală) sau valori (care deși coexistă, sunt ordonate diferit în funcție de interesele cercetării). Este adevărat faptul că rezultatele la care ajunge cercetătorul pot avea obiectivitate, devenind mai apoi operaționale, însă acele date rămân criticabile, fiindcă ele reprezintă paradigma în care a fost gândită sau comandată cercetarea. În plus, există o diferență între procese (cum este injectarea de sulfați, spre exemplu), care pot fi chiar legitime și rezultate, aspect vizibil dacă privim efectele pe termen lung ale manipulării climei. Geoingineria, în stadiul în care a ajuns cercetarea până în prezent, urmărește să producă rezultate pozitive pentru societatea umană, impacturile asupra mediului devenind externalități negative; oportun pentru oameni este să existe tehnologii care să le substituie efortul de a reduce volumul de noxe poluatoare, pentru ca ei să continue să își procure bunurile la fel cum o făceau și până acum. Acest „oportun” poate fi cel mai bine înțeles dacă ne raportăm la modul în care în filosofia morală și politică a fost definită teoria alegerii raționale; această teorie, cu aplicabilitate în sociologie dar mai ales în economie, susține că indivizii iau, în general, decizii care le oferă cele mai mari beneficii, sau cel mai mare grad de satisfacere a preferințelor individuale, fenomenele sociale fiind reductibile la comportamentele individuale (individualism metodologic).
Tragedia bunurilor comune (en. the tragedy of the commons) dezvoltată de Garrett Hardin în 1968, dilema prizonierului (en. the prisoners’ dilemma), problema „capcanei sociale” (Platt, 1973) dar și problema responsabilității intergeneraționale constituie numai patru modelări ale comportamentelor sociale care vin în favoarea argumentului că, în general, oamenii acționează în vederea maximizării beneficiilor și reducerii riscurilor; instrumentalismul în geoinginerie urmărește linia acestor abordări, pornind de la asumpția conform căreia oamenilor le este dificil să se comporte altruist sau să facă eforturi pentru a reduce impactul asupra mediului, când nu au date despre cum se comportă ceilalți. Însă dacă această asumpție este depășită, ajungem să observam că există cercetări mai recente care demonstrează că indivizii sunt dispuși să colaboreze și să se bucure împreună cu ceilalți de avantajele unui mediu nepoluat. Instrumentalismul vizează așadar urmărirea unui rezultat care să satisfacă interesele unei anumite clase de indivizi, producând un potențial „bine” prin crearea unor pericole la adresa mediului înconjurător (lumii animale și vegetale); în etica aplicată, această abordare poartă denumirea de speciism. Speciismul se definește ca fiind „convingerea că suntem îndreptățiți să tratăm membrii altor specii într-un mod în care ar fi nedrept să tratăm membrii propriei noastre specii” și este problematic datorită faptului că încalcă siguranța mediului (pretențiile de protecție, prezervare și sustenabilitate) și crește posibilitatea apariției unor riscuri în interiorul ecosistemelor. Este important de reamintit faptul că sectorul natural al planetei ( ceea ce se înțelege prin resursă a subsolului) „este intrinsec incapabil de a realiza o creștere sau dezvoltare continuă”, astfel că a trata natura ca instrument este un act riscant, chiar dacă în numele unei asemenea pierderi, avem pretenția unei societăți umane care își pune la adăpost viitorul; de fapt, capitalul natural reprezintă sursa capitalului economic.
3. Antinormativismul
Antinormativismul este integrat în cercetarea și manipularea climatică prin tendința de a analiza ceea ce este (adică situația asupra căreia aplici o grilă de evaluare) și mai puțin de a gândi în cheia unui ideal moral, normativ. Antinormativismul pornește de la presupoziția conform căreia judecățile indivizilor au un caracter epistemic, axat pe utilitate și mai puțin unul moral, axat pe modul în care ar trebui să stea lucrurile. Indivizii se raportează la imediat, nu la valori înalte, ceea ce pune acest tip de gândire în relație cu cel al paradigmelor particulare în care gândesc oamenii de știință; pe linia antinormativismului, important este răspunsul la întrebarea cu privire la ce pot să fac cu lumea așa cum se prezintă ea la momentul actual. Afirm că antinormativismul este problematic pentru o abordare intredisciplinară și densă așa cum este cea a geoingineriei fiindcă, de multe ori, explicația intră în teritoriul justificării acțiunii; asta înseamnă că dată fiind starea societății actuale (poluare masivă, numărul populației în creștere, progres tehnologic și social), este facilă legitimarea oricărei acțiuni ce tinde să se subordoneze unor idealuri de tip utilitarist sau de tipul alegerii raționale. Legitimările suplimentare sunt suprimate, astfel că a te întreba dacă este moral ca în numele unui ideal de natură virgină pre-industrială să se pună în pericol ecosisteme devine o chestiune peste care se poate trece, care nu ridică piedici la nivelul cercetării și implementării. Omologarea socială devine, în virtutea elementelor punctate mai sus, un proces care se poate împiedica de un anume tip de manipulare mediatică, aflată în rezonanță cu ideea de „știm ce facem” promovată de cercetarea științifică; se poate justifica aproape orice, iar lipsa de informare a indivizilor cu privire la ce anume este relevant nu contextului, ci relevant din punct de vedere moral (în acord cu ideea de dezvoltare durabilă și de respect pentru indivizi ca posedând o valoare intrinsecă) poate duce la introducerea unei tehnoștiințe cu efecte secundare ascunse.
Antinormativismul constituie apanajul unei abordări mai vaste, asupra căreia am stăruit în cuprinsul lucrării, aceea a accentului pus pe utilitate (utilitarismul). Pe aceasta linie explicativă, de sesizat este faptul că valorile impersonale se confundă deseori cu cele personale, iar idei precum introducerea unei metode de răcire atmosferică devine adeseori subiectul unei ample investigații științifice; de fapt, în spatele acestei propuneri stă o altă chestiune asupra căreia puțini îi dau atenție, aceea că răcirea atmosferică nu este eficientă atâta timp cât indivizii nu aleg să se comporte ecologic în raport cu lumea vie. Juxtapunerea valorilor personale peste cele impersonale se recunoaște prin promovarea unui bine, potrivit, eficient, corect gândite contextual, nu integral sau normativ (în raport cu procesul de încălzire globală în totalitatea componenței sale), adică gândite în sens de oportunitate, nu de morală (în sensul propus de Mill).
VI. Evaluarea morală a procedurii injectării aerosolilor de sulfați în stratosferă
În această secțiune a lucrării voi încerca să aplic principiile morale conținute de utilitarismul lui John Stuart Mill și deontologismul lui Immanuel Kant asupra injectării de sulfați; intenția mea nu este de a furniza o procedură de decizia cu privire la etica acestui domeniu care să se dorească a fi infailibilă, ci mai degrabă de a schița un cadru de analiză etică pe schema căruia se pot adăuga sau elimina elemente, în funcție de paradigma de gândire și interesele evaluatorilor. Ea reprezintă un mod de a vedea lucrurile, neavând pretenția de a coagula toate abordările filosofice într-un corpus unic (lucru de altfel complicat, datorită complexității acestei cercetări noi, cum este cea a eticii ingineriei climatice).
De precizat, pentru început, că evaluarea morală la Mill se realizează asupra unei clase de acțiuni, nu asupra unei acțiuni singulare, care poate constitui apanajul unui caracter de tip egoist; Mill urmărește prin Principiul Celei Mai Mari Fericiri bunăstarea unui număr cât mai mare de indivizi printr-o regulă care să aibă o acceptabilitate socială și să reflecte interesele ei primare. Valentin Mureșan face mai explicită această chestiune, afirmând că „o acțiune morală e acea acțiune care aparține unei sub-clase a acțiunilor oportune, anume sub-clasei de acțiuni impusă de societate prin reguli numite datorii morale ce au asociate pedepse pentru nerespectarea lor (remuscările propriei conștiințe, opobriul public, pedeapsa juridică)” susținând mai departe că „o acțiune morală e impusă datorită importanței pe care o are pentru acea societate particulară tipul de fericire sau utilitate produsă de ea: o utilitate privind apărarea vieții, a familiei, [..] a demnității persoanei, a dreptății.” Ce înseamnă acest lucru? Că nu se pot încălca drepturi ale indivizilor particulari pentru a maximiza bunăstarea generală, fiindcă asta ar constitui o încălcare a datoriilor dreptății (ele fiind omologate la nivel social, încălcarea lor justifică pedeapsa și conduc la o minimizare a utilității generale). Pentru Mill, morala nu reprezintă o chestiune de calcul individual, ci de calcul social, de maximizare a bunăstării colective, ceea ce duce la o observație interesantă, aceea că datoriile morale sunt heteronome, provenite din colaborarea și consensul social (la Kant lucrurile sunt opuse, individul având capacitate de autolegislare morală și ascultând vocea „voinței bune”).
În sfârșit, pentru a aplica o metodă de evaluare injectării de sulfați este potrivit să menționez ce numesc prin datorie morală, fiindcă în cuprinsul analizei voi utiliza frecvent acest termen. Am găsit definiția datoriei morale din lucrarea Managementul eticii în organizații ca fiind adecvată evaluării pe care o voi realiza în continuare. Prin datorie morală se înțelege: „o regulă oportună (maximizează utilitatea generală), care acoperă un tip de acțiune (nu acțiuni singulare accidentale), care este coercitivă (impusă de societate), care produce bunuri interpersonale, nu bunuri personale (altruistă) și aceste bunuri sunt importante social, ceea ce conferă dominanță (Hare) sau autoritate regulii morale și care presupune internalizarea unui motiv moral printr-un proces de educație morală, individuală și instituțională.”
Metoda pe care o voi utiliza pentru a evalua moral injectarea de sulfați în stratosferă se inspiră din metoda propusă de filosoful englez Richard Hare, anume metoda utilitarismului acțional preferențial, doar că suferă câteva modificări pe care le consider necesare. Am ales această metodă deoarece prin conținutul ei, permite stabilirea unor preferințe în ceea ce privește adoptarea unei clase de acțiuni, depășind totodată pretenția unei maxime universalizabile kantiene, greoaie pentru domeniul actual al manipulării climatice.
Pentru început, stabilim cât mai concis și detaliat clasa de acțiuni supusă analizei.
Despre ce clasă de acțiuni vorbim (în cazul nostru) atunci când analizăm geoingineria? Vorbim despre injectarea de sulfați în stratosferă (exemplul dezvoltat de mine) care are ca scop răcirea planetei și încetinirea procesului de încălzire globală; vorbim deci despre un tip de tehnoștiință.
Mai departe, ar fi potrivit să analizăm care sunt principalele clase de invidizi sau pacienți morali (am stabilit în subcapitolul dedicat teoriei lui Mill faptul că acesta introduce și creația sensibilă ca făcând parte din calculul bunăstării) care intră în grila analizei.
În primul rând, societatea umană în ansamblul ei va suporta efectele geoingineriei, chiar și cei asupra cărora aceste tehnologii nu vor acționa în mod direct (datorită fenomenelor climatice caracterizate prin dinamism și influențare reciprocă); în al doilea rând, speciile marine, terestre și păsări, laolaltă cu flora și în ansamblu, lumea vie dependentă de apă, sol și compuși atmosferici pentru a-și asigura existența. Am stabilit până acum clasa de acțiuni și clasele de invidizi susceptibili a resimți efectele produse de acțiunea intenționată.
În acest punct al evaluării, cel mai potrivit este să ne întrebăm care sunt cu aproximație efectele pe care le poate produce geoingineria asupra claselor de agenți și pacienți morali.
Efectele au fost dezvoltate în capitolul dedicat acestei teme, dar le voi relua sumar, pentru a le actualiza conținutul în vederea unei analize cât mai corecte; acestea sunt: schimbări la nivelul cantității de precipitații și a distribuției precipitațiilor la nivel global (așadar impact asupra solului și asupra speciilor care depind de apă și sol, deci atât agenți cât și pacienți morali), acidificarea apei oceanice (cu impact negativ asupra speciilor acvatice), modificări la nivelul productivității agricole și un model climatic cu totul nou (deci incompatibil cu ceea ce se consideră a fi un mediu curat, în acord cu pretenția sustenabilității și diminuării riscurilor).
În continuare, ar trebui să ne întrebam în ce măsură aceste efecte satisfac datoriile dreptății sociale (respectarea autonomiei indivizilor, principiul egalității) și interesele lumii naturale (autonomie tradusă prin protejarea biodiversității, sustenabilitate și tratarea animalelor în calitate de creație sensibilă, nu în sens instrumental).
Pe termen scurt, efectele amintite mai sus vor fi slab resimțite (prin termen scurt înțelegând 5-10 ani). Datorită faptului că injectarea de sulfați va trebui să fie permanentă pentru a-și dovedi eficacitatea, efectele vor fi însă probabile și toate calculele duc către atingerea lor. Problema este că dacă indivizii nu resimt aceste efecte, probabil că pentru aceștia, ele nu există, deci apare o probabilitate mică în a gândi pe termen lung. Însa datoriile dreptății nu pot fi gândite în termeni de oportunitate, fiindcă ele sunt legiferate și încălcarea lor produce pedepse (există Legea Apelor, legi ale protecției biodiversității, legi militând pentru libertatea indivizilor de a se bucura de un mediu curat); mai precis, chiar dacă intuitiv indivizii ar fi indiferenți cu privire la aceste efecte (ei gândesc în termeni de oportunitate, nu de morală), sancțiunile suferite vor înclina balanța în favoarea respectării unor astfel de drepturi (autonomie, conservare, biodiversitate, grija pentru generațiile viitoare). Să conchidem așadar că aceste efecte încalcă regulile care conduc la maximizarea bunăstării invidizilor și duc de asemenea la un impact puternic, negativ, asupra speciilor, deci sunt indezirabile.
Principiul facerii binelui se clădește pe facerea unui rău pentru mediu, ceea ce, ca regulă socială, este de evitat, fiindcă indivizii vor să își maximizeze beneficiile, iar pentru aceasta au nevoie de resursele naturale (gândită fie și în sens instrumental, natura merită așadar protejată). Indivizii trebuie văzuți ca având datorii indirecte față de mediul înconjurător, fiindcă respectarea acestuia este testul prin care ne punem la lucru capacitatea de autolegislare și comportament din datorie (în sens kantian), nu conform datoriei (de dragul obținerii unor avantaje egoiste). Totodată, respectarea autonomiei indivizilor trebuie să se corporalizeze în posibilitatea acestora de a avea acces la date corecte privind practica geoinginerească și de a avea libertatea de alegere cu privire la modul în care doresc să li se modifice condițiile de viață. Acest aspect va fi detaliat în capitolul Spre o etică a geoingineriei, unde voi furniza și câteva elemente componente ale procesului de omologare socială, necesar atunci când discutăm despre schimbări produse la nivel social.
Acum, este potrivit să ne întrebăm în ce măsură aceste consecințe sunt dezirabile.
În cazul răcirii planetei, cu siguranță că indivizii își vor manifesta acordul cu privire la practica injectării de sulfați; răcirea planetei produce însă un lanț cauzal de evenimente și transformări pe care oamenii, cu siguranță, le-ar dori evitate. Dacă ei și-ar arăta totuși aprobarea față de utilizarea acestei geoinginerii, există reguli sociale cărora li se vor alătura sancțiuni care s-ar pune împotriva voinței indivizilor și care nu pot fi încălcate pe temeiul unui bine mai mare (mai ales astăzi, când legile pentru protecția biodiversității se bucură de o popularitate și aplicabilitate în continuă creștere). Dacă ar fi să adoptăm postura „avocatului lumii vii”, am afirma că efectele practicii geoinginerești depășesc prin amploare beneficiile conservării speciilor și ale protejării lor în calitate de ființe sensibile. Geoingineria prin metoda injectării de sulfați nu ar satisface preferințele mediului natural (cuvântul preferință este utilizat aici în sensul pretenției de asigurare a siguranței, conservării și evitării riscurilor care ar pune în primejdie existența lor).
Cum se va lua decizia morală în acest caz?
Eu consider că ea se va lua în acord cu principiul Cele mai Mari Fericiri, calculând estimativ dacă injectarea de sulfați satisface preferințele unui număr cât mai mare de indivizi (agenți și pacienți morali), deci dacă, în ansamblu, aduce o maximizare a utilității generale și în plus, dacă satisface conținutul Principiului Suprem al Moralității. Așadar, trebuie să vedem dacă această clasă de acțiuni poate fi instituită social, acceptabilă pe baza principiului utilității, respectând principiile morale menționate anterior (care aduc maximizarea bunăstării tuturor celor afectați și evită comportamentele intruzive, egoiste) și dacă regula după care acționăm poate fi universalizabilă ca maximă morală. Este rațional să considerăm că prin acest tip de geoinginerie se va produce o cantitate de nefericire mai mare decât de bunăstare. Fac această afirmație enuntând următoarele: costurile sociale pe termen mediu și lung vor fi mari (valori culturale încălcate, panică, nesiguranță, incertitudini cu privire la distribuția costurilor), deresponsabilizarea indivizilor cu privire la limitarea consumului de resurse duce la o epuizare a acestora și la un volum în creștere de noxe poluante, autonomia unor indivizi poate fi încălcată printr-o presiune a majorității care urmărește un beneficiu pe termen scurt, acceptarea unor riscuri posibile pentru generațiile viitoare, încălcarea unor norme și legi care protejează mediul înconjurător și care intenționează să limiteze accesul unor tehnologii ce afectează securitatea speciilor din interiorul biosferei (cazul exploatării gazelor de șist în România reprezintă un exemplu în care, deși utilitatea generală se traduce prin independență națională dpdv. energetic și pare tentantă de acceptat, suma utilităților marginale precum și riscurile asupra mediului au o relevanță mai mare). Cum ar trebui atunci să arate imperativele practicii injectării de sulfați și prin extindere, a geoingineriei pentru a o putea considera etică, nu doar oportună pe termen scurt? Pentru a încerca să ofer un răspuns acestei dileme, voi aduce în prim plan câteva remarci importante, aparținând atât eticienilor care studiază fenomenul noilor tehnologii, cât și oamenilor de știință care au remarcat probleme cu unele din metodele geoingineriei.
VII. Spre o etică a geoingineriei
1. Identificarea destinației practice a geoingineriei
Acest capitol al lucrării este destinat recomandărilor privitoare la propunerile care completează analiza etică realizată anterior. Aspectele care vor fi detaliate în cursul următorelor pagini privesc atât o conștientizare a rolului pe care omul îl are în trasarea principiilor morale și a politicilor publice atunci când este pus în fața unor dileme morale cât și un mai larg proces de îmbunătățire a calității vieții ținând seama de pericolele care însoțesc o insuficentă cunoaștere a riscurilor și agenților implicați în procesul de modificare a climei. Aceste observații se doresc a fi un mănunchi de reguli care, aplicabile, pot furniza în cadrul geoingineriei un punct de pornire de la care se pot, ulterior, alcătui și deduce alte reguli și principii funcționale.
Pentru început voi prezenta considerațiile lui John Graham Shepherd, profesor în cadrul Centrului Național de Oceanografie din Southampton și unul din colaboratorii Societății Regale în elaborarea raportului despre geoinginerie din 2009. În „Geoengineering the Climate: An Overview and Update” acesta indentifică un număr de obiective distincte destinate atât inginerilor care se ocupă cu dezvoltarea tehnologiilor viitorului, cât și specialiștilor din domeniile multidisciplinare (social, economic, etic, politic) spre a le îmbunătăți munca și a le asigura un cadru de gândire structurat și viabil. Reducerea gazelor cu efect de seră ar trebui să constituie dezideratul principal al politicilor în domeniul strategiilor din energie, însa prin metode care să responsabilizeze și să sancționeze eventuale abuzuri în privința nerespectării regimului de protecție a mediului înconjurător. Astfel, Shepherd consideră că „cea mai sigură și predictibilă metodă de a modera schimbările climatice este de a lua măsuri efective în privința reducerii gazelor cu efect de seră. Nicio metodă din geoinginerie nu poate asigura o soluție alternativă simplă și ușor de acceptat problemei schimbarilor climatice. Geoingineria nu este un proiectil magic și nici o alternativă în reducerea emisiilor (poluante)”. Este important ca la nivelul pieței de consum să existe o mai mare atenție în ceea ce privește managementul resurselor și eficiența reală a metodelor destinate minimizării impactului negativ. Așa cum afirmă Shepherd, „reducerea emisiilor globale a gazelor cu efect de seră trebuie să rămână principala noastră prioritate”, adăugând că este nevoie de o intensificare și sustenabilă politică de diminuare a poluării și de adaptare la noile condiții climatice.
2. Dialog interdisciplinar
Următorul obiectiv pus în lumină de Shepherd pornește de la premisa deja amintită care enunță ca posibil din punct de vedere tehnic ca tehnologiile din ingineria climatică să poată fi puse la dispoziția comunității internaționale. În virtutea faptului că impactul geoingineriei se răsfânge asupra sistemelor naturale și antropice, iar costurile unor astfel de metode sunt mari, Shepherd consideră oportună o cercetare mai atentă asupra efectelor pe termen lung, minimizand riscurile și îndepărtând incertitudinile existente în prezent. Modele climatice care să aproximeze mai detaliat impactul ingineriei precum și o cercetare care sa adune specialiști din întreaga lume ar face ca variantele puse la dispoziție acum să poată fi redimensionate și modificate în punctele unde se sesizează inconsistențe. Shepherd reafirmă, la fel cum se întâmplă și în Raportul Societății Regale, nevoia unui spațiu de dialog care să adune opinii din sfere de interes diferite în privința viitorului climatic al planetei, „provocările administrative instituite de geoinginerie ar trebui să fie explorate mai în detaliu de organisme internaționale (spre exemplu Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite) iar procesele stabilite pentru dezvoltarea mecanismelor politice să le rezolve”. Sintetizând obiectivele trasate mai sus, se observă necesitatea unui dialog public, o mai bună aproximare a riscurilor și beneficiilor precum și acorduri internaționale care să traseze clar care sunt granițele în interiorul cărora o cercetare științifică cu rolul modificării climei se poate dezvolta neproblematic.
3. Comunicare la nivel internațional
Nu în ultimul rând, autorul afirmă că „unele metode din geoinginerie vor implica eliberarea de produse în mediul inconjurător, fie în atmosferă sau în oceane, posibil în zone aflate dincolo de jurisdicția națională. […] Există prin urmare implicații internaționale inerente în controlul și dezvoltarea acestor metode geoinginerești (și de asemenea posibile alte forme de cercetare) care necesită considerații rapide sub raportul colaborării, înainte ca orice desfășurare a experimentelor la scara largă să fie înteprinsă în mod responsabil.” Aceste recomandări trebuie luate în considerare și analizate în funcție de impactul pe care îl au asupra politicilor de mediu existente deja, fiindcă în eventualitatea unui acord cu privire la implementarea geotehnologiilor, posibilitatea de acutizare a divergențelor legate de trasarea sarcinilor pentru fiecare stat în parte să fie mult diminuată.
Conferința Asilomar privind recomandările în vederea cercetării din domeniul ingineriei climatice desfășurată în 2010 a stabilit un numar de cinci priorități privitoare la: raportul costuri-beneficii care trebuie echilibrat în vederea dezvoltării geoingineriei, la importanța participării publice în care să se stabilească în mod democratic care sunt soluțiile și atentia îndreptată spre dificultățile ridicate de metodele ingineriei climatice. În plus față de considerațiile lui Shephard, se amintește de importanța protejării speciilor de animale și a diversității faunei, cu precădere asupra responsabilităților distribuite la nivelul organelor de stat responsabile cu politici publice.
4. Promovarea beneficiilor colective
Prima recomandare instituie necesitatea promovării beneficiilor colective, militând pentru identificarea pericolelor care amenință să afecteze specii sau areale prin dezvoltarea unor mecanisme de preîntâmpinare și soluționare a crizelor din domeniul ingineriei climatice. Mai exact, textul raportului specifică: „promovarea beneficiilor colective ale umanității și mediului înconjurator trebuie să fie scopul primar al cercetării, dirijând dezvoltarea și evaluarea potențialului tehnologiilor din ingineria climatică pentru a modera sau inversa schimbările climatice induse de oameni.” Idealul în ceea ce privește scenariul climatic dezirabil este, în opinia cercetătorilor, o recuperare a condițiilor globale climatice de dinaintea etapei industrializării, un obiectiv considerat a fi plauzibil și fezabil. Se menționează necesitatea reducerii la un nivel de impact minim a consecințelor neintenționate, a riscurilor nepreconizate și o expertiză documentată cu privire la costurile și beneficiile utilizării pe termen lung a acestor tipuri de tehnologii, ținând cont în același timp de respectarea securității naționale și internaționale de care trebuie să se bucure statele participante la protocoalele de colaborare din domeniul dezvoltării durabile.
5. Îmbunătățirea politicilor publice legate de protejarea mediului înconjurător (sustenabilitate, dezvoltare durabilă)
A doua recomandare sugerată de membrii participanți la conferința Asilomar privește stabilirea de responsabilități și obligații, instituind nevoia creării unor mecanisme care să producă, prin intermediul cercetării, structuri și norme de coordonare în domeniul manipulării climei, astfel încat problemele să fie divizate în departamente care să conducă proiecte de cercetare și să contribuie prin rezultatele muncii lor la creionarea unui sistem de politici și metode (atât de aproximare a riscurilor cât și de continuare a activităților specifice păstrând un spațiu de dialog la nivelul „participării publice, consultării și acceptanței”). Următoarea recomandare enunță un principiu amintit deseori de-alungul lucrării, cel al cercetării deschise și cooperarii dintre organismele cu rol executiv, „cercetarea în ingineria climatică trebuind să fie condusă în mod deschis și cooperativ, preferabil într-un cadru de lucru care sa aiba un larg suport internațional. Activitățile de cercetare cu potențialul de a afecta mediul într-un mod semnificativ ar trebui să fie subiectul unor evaluări ale riscului”. Laboratoarele care testează vulnerabilitățile tehnologiilor în contextul unor scenarii climatice preconizate ca având loc în viitorul apropiat ar trebui susținute din fonduri puse la dispoziție atât de către sistemul public, cât și din donații private și investitori interesați de acest tip de activitate, asigurând o cercetare transparentă și punând la dispoziția altor centre de cercetare rezultatele studiilor, pentru o mai bună coordonare la nivel funcțional.
6. Intensificarea și îmbunătățirea studiilor de laborator
Evaluările repetate și monitorizarea datelor privitoare la scenariile climatice reprezintă un deziderat important în buna funcționare a mecanismelor de verificare în contextul posibilei implementări a tehnologiilor din ingineria climatică, un management competent și imparțial, care să asigure prin activitatea sa acceptanță la nivel public și credibilitate. Nelăsând la o parte valorile lumii naturale, metodele de evaluare „trebuie să fie capabile de a identifica și estima efecte intenționate și neintenționate ale intervenților asupra umanului și sistemelor non-umane, asupra biodiversității și altor valori ale mediului înconjurător, și cum se confruntă ele cu efectele și impacturile cauzate de prezentele gaze cu efect de seră”.
7. Omologarea socială. Responsabilitatea intergenerațională
Un ultim imperativ în domeniul asigurării unui climat sigur și stabil al acceptanței geoingineriei este implicarea și consimțământul public: „Participarea publică și consultarea în supravegherea și planificarea cercetării, a evaluării și dezvoltării de mecanisme și procese cu rol decizional trebuie să fie asigurată. Este necesar ca abordările să ia în considerare implicațiile internaționale și intergeneraționale ale ingineriei climatice”. Nevoia consultării publice vine ca urmare a incertitudinilor privitoare la grupurile umane afectate, cercetările trebuind să indentifice acele populații care vor suferi de pe urma manipulării mediului la scară globală. Indivizii vulnerabili sunt o categorie care necesită atenție și protecție, studiile de laborator trebuind să realizeze modele de traiectorii climatice care să prevadă consecințele indezirabile, riscurile și potențialele efecte nefaste; trebuie evitată producerea panicii ca urmare a lipsei de dialog în interiorul societății civile prin acordarea de interes sferei sociale și culturale și prin aducerea la cunoștința publicului a tuturor factorilor implicați în procesul de manipulare climatică, reducere a poluării și responsabilizării sociale cu privire la efectele pe termen lung a încălzirii globale ca urmare a raportului inegal dintre nevoile umane nelimitate și resursele limitate.
Acordul față de posibile modificări ale climei prin intermediul tehnologiilor, dar și un cadru de gândire elaborat, transparent și sigur reprezintă pentru un alt gânditor contemporan, Dale Jamieson (profesor de Studii legate de Mediul Înconjurător și Filosofie al Universității din New York), o schiță preliminară pentru trei asertări în vederea unui bun sistem de adaptare la noile cerințe în materie de politici de mediu. Opțiunile sale care facilitează un acces mai simplu și cu impact în sfera cercetării publice și științifice a ingineriei climatice urmăresc considerații de natură etică și politică, laolaltă cu o morală a răspunderii publice și responsabilității, o etică a prudenței, grijii și un antropocentrism temperat plasat în peisajul unei societăți umane în care valoarea altruismului să se permanentizeze. În articolul „Ethics and Intentional Climate Change” Jamieson afirmă că „cel puțin trei considerații etice importante sprijină permisibilitatea schimbărilor climatice intenționate. Acestea sunt: importanța luării deciziilor în mod democratic, interdicția împotriva schimbărilor de mediu ireversibile și importanța de a învăța să trăim cu natura”. Voi analiza succint aceste recomandări, punctând aspectele relevante în virtutea posibilității de aplicare la contextele socio-culturale ale societății contemporane.
8. Luarea deciziilor în mod democratic (consultare, deliberare, transparență, decizie)
Prima recomandare trimite la luarea deciziilor într-un mod democratic prin consultarea nu numai a statelor cu influență geopolitică puternică, ci și prin dialogul deschis purtat cu statele subdezvoltate, în virtutea faptului că o monopolizare a discuțiilor legate de costuri la scară globală conduce la un dezechilibru financiar indezirabil și injust (paradoxul este că statele cu influența politică cea mai mare sunt în același timp principalii poluatori la nivel internațional, iar interesele legate de minimizarea cantității de noxe tergiversează adeseori discuțiile cu privire la responsabilități și politici de mediu). Dale Jamieson consideră că „locuitorii din țările sărace nu au fost consultați cu privire la complexitatea schimbărilor climatice și nici nu s-ar bucura de beneficiile activităților care ar rezulta în urma schimbărilor climatice. […] Însă dacă lumea aparține tuturor, aparține săracilor în aceeași măsură în care aparține bogaților și nicio decizie în vederea inițierii schimbărilor climatice intenționate nu ar putea fi moral acceptabilă dacă nu reprezintă într-un anume fel toți locuitorii planetei. Chiar dacă locuitorii țărilor sărace ar beneficia de pe urma schimbărilor climatice intenționate, ar fi în continuare greșit să li se modifice clima fără acordul lor”. Sub același raport al considerațiilor anterioare, statele cu potențial economic mare ar trebui să intensifice eforturile de alăturare a țărilor sărace în proiectele de protecție a mediului, colaborând și construind sisteme de beneficii reciproce sigure pentru faună și umanitate. Problema identificată de Jamieson în contextul acestor aserțiuni este capacitatea de luare a deciziilor ținând seama de faptul că uneori se poate ajunge cu dificultate la o majoritate sau la un consens (cu posibile repercusiuni unilaterale și nu în unanimitate acceptate). Totuși, nevoia unui ansamblu de structuri care să reunească poziții situate uneori în antiteza este vitală în eventualitatea unui sistem de geoinginerie aplicabil.
9. Modificări prin tehnoștiință versus transformări prin educație și comportament ecologic
A doua recomandare trimite prin conținutul ei spre una din principalele dificultăți pe care cercetarea științifică în domeniul ingineriei climatice trebuie să le depășească: aproximarea riscurilor și efectelor în vederea preîntâmpinării ireversibilității hazardului artificial creat prin tehnologiile amintite. Astfel, preîntâmpinarea schimbărilor climatice intenționate cu efecte ireversibile „privează generațiile viitoare de alegeri și oportunități pe care sub alte auspicii le-ar fi avut. Dacă efectele modificării intenționate a climei ar fi ireversibile, atunci cei care ar lua aceste decizii ar alege un model climatic pentru generațiile viitoare în locul altuia”. Specialiștii din domeniul ingineriei climatice consideră că tehnologiile pot fi îndepărtate cu succes în cazul în care se constată o disfuncționalitate sau când apariția unor instrumente de modelare climatică vor înlocui sistemele anterioare. Acest aspect nu rezolvă însă problema responsabilizării societății care se va dovedi pasivă și lipsită de orizont în ceea ce privește implicarea activă în campanile destinate protejării lumii vii și nu poate reconstrui condițiile climatice anterioare. „Putem opri fertilizarea oceanelor cu fier, oglinzile pot fi oricând mutate de pe orbită. Dar când vom fi capabili să anulăm procesele care au produs schimbări climatice, s-ar putea să nu fim capabili de a inversa schimbările climatice odată ce se află în desfășurare”. Sistemele fizice ale planetei sunt construcții asupra cărora nu avem o cunoaștere integrală, neputând să anticipăm în mod eficient efectele unor intervenții în modul lor de funcționare. Așa cum consideră Jamieson, „a schimba comportamentul uman este un răspuns mai potrivit pentru o problemă, mai degrabă decât a schimba sistemele fizice. Oamenii sunt capabili de un spectru larg de comportamente și reușesc în acomodarea cu o gamă largă de pattern-uri culturale diverse. Comportamentul este flexibil și are potențialul de a se adapta rapid noilor condiții prin invățare și reprofilare”. În virtutea acestor evidențe, statutul de agenți morali instituie necesitatea găsirii de soluții care să adune sub protecția lor categoriile vulnerabile (pacienții morali). Modificarea stilului de viață și a raportului om-lume ar trebui să se realizeze atât la nivelul indvidului, cât și în cadrul mai extins al instituțiilor și politicilor globale din domeniul energiei, resurselor și protejării mediului.
Al treilea deziderat enunțat de Jamieson reprezintă, în contextul antropocentrismului larg împărtășit astăzi, încercarea de a tempera imperativul necesității unui nivel de trai ridicat ( utilizând mijloace nefirești și dăunătoare) și de a lua în considerare natura salbatică și speciile care o compun. Gânditorul afirma că „multe din problemele noastre legate de mediu derivă din încercările de a manipula natura pentru a se conforma dorințelor noastre mai degrabă decât a ne forma dorințele în raport cu natura.[…] Am devenit aroganți și intruzivi în incercarea de a administra toate elementele naturii. Interesul crescut față de (indiscutabil greșit definitul) concept de dezvoltare durabilă reflectă în parte acest înțeles al faptului că lucrurile au mers prea departe”. Tradiția umanistă care a cunoscut o înflorire fără precedent în secolul al XVI-lea enunțat prin René Descartes elogiul raționalității și instrumentalizarea naturii, animalul devenind un simplu mecanism pus la dispoziția omului, însă neimportant din punct de vedere moral. Francis Bacon considera că scopul cunoașterii ar fi îndreptat mai degrabă în direcția controlării naturii decât în cea a contemplației, iar termeni precum control, mijloc, manipulare și dominare au devenit coordonate teoretice motive în numele cărora se întreprind politici publice din cele mai chestionabile. Dorințele și nevoile omului au modificat modul în care ne raportăm la viață și la lumea din jur, au schimbat înțelesul lumii ca ansamblu holist. Nu înseamnă cu necesitate că aceste noi repere după care ne modelăm comportamentul sunt eminamente greșite, însă o mai mare atenție în privința dezvoltării constructului socio-economic și cultural reprezintă un obiectiv demn de adus pe prima pagină a managementului etic în instituții și mari organisme industriale. Manipularea mediului prin ingineria climatică trebuie să vină în continuarea politicilor de reducere a volumului gazelor cu efect de seră și a adaptării la noile condiții climatice, îmbunătățindu-le și devenind o extensie a eforturilor societății de a redimensiona calitatea vieții (cu toate componentele și subcomponentele ei), nu o disimulare a răspunderii agenților morali și încremenirea într-un proiect existențial lipsit de valori și conduită etică.
10. Preîntâmpinarea „șocului viitorului”
Nu în ultimul rând, o interesantă abordare provenită din sfera eticii noilor tehnologii, mai precis cea aparținând lui James H.Moor și prezentată în articolul „Why We Need Better Ethics for Emerging Technologies”, își propune să furnizeaze trei moduri de a gândi proceduri și metode de analiză etică noi, adaptate fluxului continuu de tehnologii cu un tot mai larg impact social. Moor susține în conținutul acestui articol faptul că se întâmplă deseori ca rapiditatea proceselor de apariție a unor tehnologii (procese denumite revoluții tehnologice) să îi ia prin surprindere pe cei care analizează aceste fenomene în ansamblul lor (fie că este vorba despre psihologi, sociologi, antropologi sau eticieni). În aceste condiții, tendința acestora de a le „prinde” într-o metodă de analiză deja utilizată poate fi sortită eșecului, datorită neconcordanței dintre noua paradigmă tehnologică, caracterizată prin valorile pe care le poartă și metodele prin care aceasta este analizată (ele fiind deseori depășite). Moor consideră că în acest caz ne aflăm în proximitatea unui vacuum de proceduri și că este nevoie să stabilim cadre conceptuale noi.
Prima cale de a duce la îndeplinire această necesitate este aceea de a înțelege faptul că eticile aplicate reprezintă organisme dinamice, în continuă modelare și întâmpinând noi provocări. Asta înseamnă că în etica noilor tehnologii este nevoie de o continuă poziționare în raport cu dezvoltarea acestora, pentru a le anticipa traiectoriile și a elabora noi strategii de analiză. A cuprinde o revoluție tehnologică în integralitatea ei este dificil datorită faptului că în timpul manifestării ei au loc pierderi de informație. Pentru asta, a doua recomandare a lui Moor specifică „stabilirea unei colaborări mai bune între eticieni, oameni de știință, cercetători ai științelor sociale și specialiștii în tehnologie. Avem nevoie de o abordare multidisciplinară.” Nu este prima dată când în prezenta lucrare menționez această necesitate; accentuez importanța ei prin faptul că reprezinta singurul mod în care putem obține o imagine integrală a lumii pe care ingineria climatică are potențialul de a o modifica. Altminteri, dilemele etice se vor înmulți iar științele care vor încerca să le rezolve își vor epuiza resursele în justificarea unor pseudo-probleme care puteau fi evitate. A treia îmbunătățire care ar putea fi adusă eticii noilor tehnologii reclamă imperativul dezvoltării unor metode de analiză etică mai complexe, pornind de la asumpția că „teoriile etice sunt deseori simpliste și nu ajută prea mult atunci când avem de a face cu situații particulare”. Etica aplicată trebuie să observe în mod continuu care sunt provocările situate în proximitatea prezentului și să preîntâmpine „șocul viitorului”, îmbunătățindu-și mijloacele cu care lucrează și identificând logica din spatele procesului (de altfel inevitabil) de evoluție a știintei. Chiar și confruntată cu dileme noi, neanticipate, cercetarea în ingineria climatică trebuie să continue și să se îmbunătățească.
VIII. Concluziile generale ale lucrării
Opiniile cercetătorilor formulate în capitolul precedent și de altfel în tot cuprinsul lucrării propun, prin fondul lor teoretic, modalități particulare prin care se poate gândi o etică a ingineriei climatice; nu sunt singurele de acest gen, însă circumscriu o parte importantă din sfera de interes a eticii. Ele capătă corporalitate prin faptul că satisfac principii și valori morale regăsite atât în utilitarismul lui John Stuart Mill cât și în deontologismul lui Immanuel Kant și în plus, sunt exprimate în asemenea manieră încât pot fi ușor utilizate într-o evaluare etică academică sau, de ce nu, de organisme care propun politici de mediu ori în comisii de cercetare științifică. Pentru a fi mai explicit, am să punctez ideile pe care le consider ca fiind indispensabile în elaborarea unei etici a ingineriei climatice și care, de asemenea, satisfac obiectivele teoretice propuse în Introducere.
Primul obiectiv pe care etica geoingineriei ar trebui să îl îndeplinească este formularea cât mai exactă (lipsită de ambiguități), a destinației sale practice, a „pentru-ce”-ului său. În acest sens, este de preferat să se ia în considerare faptul empiric demonstrat că o reducere a volumului de dioxid de carbon nu reprezintă soluționarea problemei legate de poluarea atmosferică; acest lucru se întâmplă fiindcă, la nivelul percepției comune împărtășită de larga majoritate a indivizilor, responsabilitatea față de mediu și față de generațiile viitoare rămâne lipsită de expresie și mai mult decât atât, deseori nici nu își găsește justificarea. Dacă este să identificăm o utilizare practică a geoingineriei, ea este aplicarea tehnoștiinței numai pe o perioadă scurtă de timp, fiind însoțită concomitent de eforturi legate de modificarea modului în care oamenii gestionează resursele naturale. Altminteri, geoingineria ar încuraja continuarea proceselor de extracție și consum de combustibili fosili, ceea ce s-ar dovedi extrem de periculos pentru mediul natural în integralitatea sa (speciile de animale terestre, speciile marine și fauna). În contextul formei pe care o are geoingineria la ora actuală, ne putem aștepta la un impact negativ și asupra speciei umane, provocând panică și nesiguranță socială în legătură cu capacitatea generațiilor viitoare de a dispune de o lume care să le protejeze viața și interesele. De aceea, etica geoingineriei stipulează continuarea cercetărilor de laborator, pentru a se putea exprima mai concis impactul pe termen lung și pentru a preîntâmpina riscuri cu impact major. Cercetarea în acest domeniu trebuie să continue, în numele respectării principiului autonomiei cercetătorilor și în orizontul încrederii în găsirea unei configurații tehno-științifice mai puțin problematică.
Procesul de omologare socială, prin care indivizii își exprimă acordul sau resping practica ingineriei climatice trebuie facilitat și încurajat; acest lucru trebuie să se realizeze în numele respectării principiului demnității (a nu trata indivizii numai ca mijloace, ci ca scopuri în sine, ale căror capacitate de exprimare și autolegislare morală să nu fie subminată) și al subsidiarității, care stipuleaza recunoașterea „dreptului persoanelor (sau comunităților) subordinate de a participa la deciziile care-i afectează direct, în acord cu principiul demnității și cu responsabilitatea lor pentru maximizarea binelui comun”. În urma procesului de omologare socială, ceea ce se decide este dacă regula sau ansamblul de reguli morale care privesc utilizarea geoingineriei trebuie să devina reguli sociale implementabile; în plus, încălcarea acestora ar justifica pedeapsa. Pentru ca acest proces de omologare socială sa aibă legitimitate și să fie corect interpretat este nevoie ca indivizii să dispună de analiza unor date științifice corecte iar opțiunile lor să fie respectate.
În „Time for a Government Advisory Committee on Geoengineering Research” se atrage atenția asupra faptului că aducerea la cunoștința publicului a informațiilor privind manipularea climei este imperios necesară, preîntâmpinând astfel posibilitatea ca deciziile să fie luate în mod arbitrar, în interesul unor elite politice sau la presiunea unor grupuri influente; astfel, „geoingineria, în special procedurile de management al radiației solare, includ un larg spectru de dileme morale și neclarități științifice și au potențialul de a afecta oameni de pe întreg cuprinsul globului. […] Luând în considerare acest context, eforturile de a limita capacitatea publicului de luare a deciziilor la un grup restrâns de elite este un proces sortit eșecului. Politizarea cercetării sau lipsa unor eticieni în sfera Legislativului sau Executivului sunt elemente care amenință succesul omologării sociale; afirm acest lucru datorită tendinței organismelor de putere de a manipula sau direcționa interesele indivizilor și de a proteja, tacit, industria extractoare de resurse naturale sau cea care implică utilizarea acestora.
De asemenea, este recomandat ca procesul de atomizare a disciplinelor care se ocupă cu studiul ingineriei climatice să se diminueze și să lase locul unei abordări multidisciplinare; corelarea datelor obținute din sfera științelor exacte cu cele ale științelor sociale este vital în sistematizarea unui set viabil de valori și principii. Această necesitate este exprimată nu numai în interiorul discursului despre etica geoingineriei, ci și în alte sfere conexe domeniului. Gabriel Moser, cercetator în psihologia mediului, consideră că „expertiza și cunoștințele tehnice sunt importante în soluționarea problemelor de mediu, cum ar fi schimbările climatice, penuria de resurse și regimul deșeurilor” însă eficiența lor „necesită o colaborare între științele naturale și științele umane”. Paradoxal, se constată empiric faptul că deși dispunem de o mulțime de date privitoare la pericolul încălzirii globale, comportamentele ecologice lipsesc ori sunt vag reprezentate social. Implicarea științelor umane în interpretarea rezultatelor cercetării din ingineria climatică poate schimba modul în care indivizii se raportează la valorile lumii în care trăiesc (prin expunerea clară a efectelor negative rezultate în urma comportamentelor egoiste).
Nu în ultimul rând, accentuez dificultățile legate de utilizarea instrumentală a ansamblului biogeofizic al planetei; manipularea climei, așa cum este reprezentată de geoinginerie, produce daune majore pe termen lung biosferei, ceea ce are un impact ireversibil asupra pretențiilor de sustenabilitate a sistemelor vii, de conservare a speciilor amenințate și a arealelor naturale care sunt astazi din ce în ce mai vulnerabile. Principiul prudenței cu privire la practicarea metodelor de management al radiației solare și a stocării de carbon se impune de la sine, dacă luăm în considerare multiplele variabile asupra cărora geoingineria nu manifestă control. Sistemul natural al planetei este unul dominat de complexe relații de interdependență și se află într-o dinamică transformare, cauzată cu precădere de acțiunile mediului antropic. Forțele evoluției sociale, industriale, tehnologice, științifice și economice au tendința firească de a antrena în mișcarea lor alte sisteme. „Mediul este o mașină vie, enormă și foarte complexă, care constituie un strat dinamic subțire pe suprafața Pământului, și fiecare activitate umană depinde de starea perfectă și buna funcționare a acestui mecanism” spunea Barry Commoner.
Fie că ne este la îndemână sau nu, ieșirea din zona de confort dominată de consumul resurselor naturale este astăzi un îndemn, dar pe viitor se va impune cu certitudine. Geoingineria, destinată a evita declinul spectaculos a actualei societăți umane, ar putea fi o soluție. Dar de ce tip ar fi această soluție? A căuta un răspuns care să integreze toate posibilele explicații este realmente imposibil. Mai mult decât atât, a polariza disputa din jurul validării practicilor din geoinginerie în două tabere, pro sau contra, nu reprezintă o variantă matură de a contribui la îmbunătățirea ei. Cel mai probabil, paradigma în care este gândită geoingineria, aceea de a trata problema încălzirii globale (datorată controlului naturii de către om) folosind tocmai capacitatea de control asupra naturii este greșită, incompletă, dar nu este rea în sine (nu își propune să producă un rău, de aceea ea este încă în etapa de dezvoltare); cu alte cuvinte, „geoingineria utilizează noile tehnologii în încercarea de a corecta problemele create de utilizarea vechilor tehnologii”; succesul geoingineriei ar putea fi iluzia unei reușite care, peste un timp nu destul de îndelungat, ar putea fi pusă din nou sub semnul întrebării. Acest tip de tehno-corectare, corporalizat după câte se pare într-o posibilă agresiune biologică foarte complexă, trebuie regândit din fundament, utilizând noțiuni și itemi identificați și facuți expliciți în prezenta lucrare.
Bibliografie
1. Asilomar Group, 2010, The Asilomar Conference Recommendations on Principles for Research into Climate Engineering Techiniques, în format electronic la http://www.climate.org/PDF/AsilomarConferenceReport.pdf, data ultimei accesări: 2.06.2014.
2. Commoner, Barry. 1980, Cercul care se închide (București: Ed. Politică,).
3. Clive Hamilton, 2011, „Ethical Anxieties about Geoengineering: Moral Hazard, slippery slope and playing God”, în format electronic la http://www.clivehamilton.net.au/cms/media/ethical_anxieties_about_geoengineering.pdf, data ultimei accesări: 25.04.2014.
4. Cristopher Preston, 2011, „Re-Thinking the Unthinkable: Environmental Ethics and the Presumptive Argument Against Geoengineering” în Environmental Values 20 (The White Horse Press), în format electronic la http://www.cas.umt.edu/facultydatabase/FILES_Faculty/684/preston.rethinking_the_unthinkable.2011.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
5. David E. Winikoff, Mark B. Brown, 2013, „Time for a Government Advisory Committee on Geoengineering Research” (Issues in Science and Technology, Summer 2013), în format electronic la http://ourenvironment.berkeley.edu/wp-content/uploads/2011/07/GeoE-ISSUES-Advisory-Committee.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
6. Dale Jamieson. 1996, „Ethics and Intentional Climate Change” în Climatic Change 33 (Kluwer Academic Publishers, Netherlands, în format electronic la http://steinhardt.nyu.edu/scmsAdmin/uploads/000/474/1.pdf, data ultimei accesari: 26.05.2014.
7. Dorothee Amelung, Wolfgang Dietz, Hannes Fernow, Daniel Heyen, David Reichwein, Thilo Wiertz ,2012, „Beyond Calculation: Climate Engineering risc from a social science perspective” (Marsilius Kolleg), în format electronic la http://archiv.ub.uni-heidelberg.de/ojs/index.php/forum-mk/article/view/9408/Amelung_etal, data ultimei accesări: 26.05.2014.
8. ETC Group. 2010, Geopiracy: The Case against Geoenineering, în format electronic la http://www.etcgroup.org/sites/www.etcgroup.org/files/publication/pdf_file/ETC_geopiracy_4web.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
9.Ferry, Luc. 1999. Noua ordine ecologică: copacul, animalul și omul (Timișoara: Ed. Augusta).
10. IPCC, 2012, Meeting Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change Expert Meeting on Geoengineering ( IPCC Working Group III Tehnical Support Unit, Potsdam Institute for Climate Impact Research, Potsdam, Germany), în format electronic la https://www.ipcc-wg1.unibe.ch/publications/supportingmaterial/EM_GeoE_Meeting_Report_final.pdf, data ultimei accesări: 23.05.2014.
11. James H.Moor. 2008, „Why We Need Better Ethics for Emerging Technologies”, în Information Technology and Moral Philosophy editată de Jeroen Van Den Hoven și John Weckert (Cambridge University Press) pp. 26-39.
12. J.G Shepherd. 2012, „Geoengineering the Climate: An Overview and Update”, (Philosophical Transactions of the Royal Society A, Volume 370, Issue 1974, în format electronic la http://jgshepherd.com/wp-content/uploads/2011/01/RS-Geoengineering-overview.pdf, data ultimei accesări: 22.05.2014.
13. Kant, Immanuel. 1972. Critica rațiunii practice (București: Editura Șiințifică).
14. Kelsi Bracmort, Richard Lattanzio. Geoengineering: Governance and Technology Policy, (Congressional Research Service, ianuarie 2013), în format electronic la http://www.fas.org/sgp/crs/misc/R41371.pdf, data ultimei accesări: 22.05.2014.
15. Mill, John Stuart. 1994. Utilitarismul (București: Alternative).
16. Mill, John Stuart. 2003. Eseuri etice (București: Paideia).
17. Mureșan, Valentin. 2009, Managementul eticii în organizații (București: Editura Universității din București).
18. Mureșan, Valentin (coord.). 2009, Legea morală la Kant (București: Editura Universității din București).
19. Mureșan, Valentin. 2012, Trei teorii etice (București: Editura Universității din București).
20. Moser, Gabriel. 2009, Introducere în psihologia mediului, (Iași: Polirom).
21. Neil Postman. 1990, „Informing Ourselves to Death”, în format electronic la http://ebookbrowsee.net/informing-ourselves-to-death-pdf-d65581175, data ultimei accesări: 22.04.2014.
22. Paul Crutzen. 2006, „Albedo Enhancement by Stratospheric Sulfur Injections: A contribution to Resolve a Policy Diemma” în Climatic Change vol.77, în format electronic la http://www.cogci.dk/news/Crutzen_albedo%20enhancement_sulfur%20injections.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
23. Ralston, Shane. 2011, „Geoengineering as a Matter of Environmental Instrumentalism”, în Geoengineering and Climate Change (editat de W.C.G. Burns și J.Blackstock, Cambridge University Press).
24. Royal Society. 2009, Geoengineering the Climate: Science, governance and uncertainty ( The Royal Society, Londra) , în format electronic la http://royalsociety.org/uploadedFiles/Royal_Society_Content/policy/publications/2009/8693.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
25. Sandia National Laboratories. 2010, Sandia Report- Unintended Consequences of Atmospheric Injection of Suphate Aerosols, în format electronic la http://prod.sandia.gov/techlib/access-control.cgi/2010/107571.pdf, data ultimei accesări: 22.05.2014.
26. Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2012, Geoengineering in Relation to the Convention on Biological Diversity: Tehnical and Regulatory Matters (Tehnical Series Nr.66, Montreal), în format electronic la http://www.cbd.int/doc/publications/cbd-ts-66-en.pdf, data ultimei accesări: 2.06.2014.
27. Stephen Gardiner. 2006, „A Perfect Moral Storm: Climate Change, Intergenerational Ethics and the Problem of Morral Corruption” în Environmental Values vol. 15, The White Horse Press.
28. The Unintended Consequences of Sulfate Aerosols in the Troposphere and Lower Stratosphere (Massachusetts Institute of Technology, Department of Civil and Environmental Engineerging, 2009, în format electronic la http://ocw.mak.ac.ug/courses/civil-and-environmental-engineering/1-018j-ecology-i-the-earth-system-fall-2009/projects/MIT1_018JF09_sw_paper4.pdf, data ultimei accesări: 2.06.2014.
29. Tuana, Nancy. 2013, „The Ethical Dimensions of Geoengineering: Solar Radiation Management through Sulphate Particle Injection” în Geoengineering Our Climate, Working Paper and Opinion Article Series, în format electronic la http://geoengineeringourclimate.files.wordpress.com/2013/06/tuana-2013-ethics-of-geoengineering-click-for-download.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
30. Tuana Nancy, Ryan L.Sriver, Toby Svoboda, Roman Olson, Peter J.Irvine, Jacob Haqq-Misra și Klaus Keller. 2012, „Towards Integrated Ethical and Scientific Analysis of Geoengineering: A Research Agenda” în Ethics, Policy and Environment vol.15.
Bibliografie
1. Asilomar Group, 2010, The Asilomar Conference Recommendations on Principles for Research into Climate Engineering Techiniques, în format electronic la http://www.climate.org/PDF/AsilomarConferenceReport.pdf, data ultimei accesări: 2.06.2014.
2. Commoner, Barry. 1980, Cercul care se închide (București: Ed. Politică,).
3. Clive Hamilton, 2011, „Ethical Anxieties about Geoengineering: Moral Hazard, slippery slope and playing God”, în format electronic la http://www.clivehamilton.net.au/cms/media/ethical_anxieties_about_geoengineering.pdf, data ultimei accesări: 25.04.2014.
4. Cristopher Preston, 2011, „Re-Thinking the Unthinkable: Environmental Ethics and the Presumptive Argument Against Geoengineering” în Environmental Values 20 (The White Horse Press), în format electronic la http://www.cas.umt.edu/facultydatabase/FILES_Faculty/684/preston.rethinking_the_unthinkable.2011.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
5. David E. Winikoff, Mark B. Brown, 2013, „Time for a Government Advisory Committee on Geoengineering Research” (Issues in Science and Technology, Summer 2013), în format electronic la http://ourenvironment.berkeley.edu/wp-content/uploads/2011/07/GeoE-ISSUES-Advisory-Committee.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
6. Dale Jamieson. 1996, „Ethics and Intentional Climate Change” în Climatic Change 33 (Kluwer Academic Publishers, Netherlands, în format electronic la http://steinhardt.nyu.edu/scmsAdmin/uploads/000/474/1.pdf, data ultimei accesari: 26.05.2014.
7. Dorothee Amelung, Wolfgang Dietz, Hannes Fernow, Daniel Heyen, David Reichwein, Thilo Wiertz ,2012, „Beyond Calculation: Climate Engineering risc from a social science perspective” (Marsilius Kolleg), în format electronic la http://archiv.ub.uni-heidelberg.de/ojs/index.php/forum-mk/article/view/9408/Amelung_etal, data ultimei accesări: 26.05.2014.
8. ETC Group. 2010, Geopiracy: The Case against Geoenineering, în format electronic la http://www.etcgroup.org/sites/www.etcgroup.org/files/publication/pdf_file/ETC_geopiracy_4web.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
9.Ferry, Luc. 1999. Noua ordine ecologică: copacul, animalul și omul (Timișoara: Ed. Augusta).
10. IPCC, 2012, Meeting Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change Expert Meeting on Geoengineering ( IPCC Working Group III Tehnical Support Unit, Potsdam Institute for Climate Impact Research, Potsdam, Germany), în format electronic la https://www.ipcc-wg1.unibe.ch/publications/supportingmaterial/EM_GeoE_Meeting_Report_final.pdf, data ultimei accesări: 23.05.2014.
11. James H.Moor. 2008, „Why We Need Better Ethics for Emerging Technologies”, în Information Technology and Moral Philosophy editată de Jeroen Van Den Hoven și John Weckert (Cambridge University Press) pp. 26-39.
12. J.G Shepherd. 2012, „Geoengineering the Climate: An Overview and Update”, (Philosophical Transactions of the Royal Society A, Volume 370, Issue 1974, în format electronic la http://jgshepherd.com/wp-content/uploads/2011/01/RS-Geoengineering-overview.pdf, data ultimei accesări: 22.05.2014.
13. Kant, Immanuel. 1972. Critica rațiunii practice (București: Editura Șiințifică).
14. Kelsi Bracmort, Richard Lattanzio. Geoengineering: Governance and Technology Policy, (Congressional Research Service, ianuarie 2013), în format electronic la http://www.fas.org/sgp/crs/misc/R41371.pdf, data ultimei accesări: 22.05.2014.
15. Mill, John Stuart. 1994. Utilitarismul (București: Alternative).
16. Mill, John Stuart. 2003. Eseuri etice (București: Paideia).
17. Mureșan, Valentin. 2009, Managementul eticii în organizații (București: Editura Universității din București).
18. Mureșan, Valentin (coord.). 2009, Legea morală la Kant (București: Editura Universității din București).
19. Mureșan, Valentin. 2012, Trei teorii etice (București: Editura Universității din București).
20. Moser, Gabriel. 2009, Introducere în psihologia mediului, (Iași: Polirom).
21. Neil Postman. 1990, „Informing Ourselves to Death”, în format electronic la http://ebookbrowsee.net/informing-ourselves-to-death-pdf-d65581175, data ultimei accesări: 22.04.2014.
22. Paul Crutzen. 2006, „Albedo Enhancement by Stratospheric Sulfur Injections: A contribution to Resolve a Policy Diemma” în Climatic Change vol.77, în format electronic la http://www.cogci.dk/news/Crutzen_albedo%20enhancement_sulfur%20injections.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
23. Ralston, Shane. 2011, „Geoengineering as a Matter of Environmental Instrumentalism”, în Geoengineering and Climate Change (editat de W.C.G. Burns și J.Blackstock, Cambridge University Press).
24. Royal Society. 2009, Geoengineering the Climate: Science, governance and uncertainty ( The Royal Society, Londra) , în format electronic la http://royalsociety.org/uploadedFiles/Royal_Society_Content/policy/publications/2009/8693.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
25. Sandia National Laboratories. 2010, Sandia Report- Unintended Consequences of Atmospheric Injection of Suphate Aerosols, în format electronic la http://prod.sandia.gov/techlib/access-control.cgi/2010/107571.pdf, data ultimei accesări: 22.05.2014.
26. Secretariat of the Convention on Biological Diversity, 2012, Geoengineering in Relation to the Convention on Biological Diversity: Tehnical and Regulatory Matters (Tehnical Series Nr.66, Montreal), în format electronic la http://www.cbd.int/doc/publications/cbd-ts-66-en.pdf, data ultimei accesări: 2.06.2014.
27. Stephen Gardiner. 2006, „A Perfect Moral Storm: Climate Change, Intergenerational Ethics and the Problem of Morral Corruption” în Environmental Values vol. 15, The White Horse Press.
28. The Unintended Consequences of Sulfate Aerosols in the Troposphere and Lower Stratosphere (Massachusetts Institute of Technology, Department of Civil and Environmental Engineerging, 2009, în format electronic la http://ocw.mak.ac.ug/courses/civil-and-environmental-engineering/1-018j-ecology-i-the-earth-system-fall-2009/projects/MIT1_018JF09_sw_paper4.pdf, data ultimei accesări: 2.06.2014.
29. Tuana, Nancy. 2013, „The Ethical Dimensions of Geoengineering: Solar Radiation Management through Sulphate Particle Injection” în Geoengineering Our Climate, Working Paper and Opinion Article Series, în format electronic la http://geoengineeringourclimate.files.wordpress.com/2013/06/tuana-2013-ethics-of-geoengineering-click-for-download.pdf, data ultimei accesări: 26.05.2014.
30. Tuana Nancy, Ryan L.Sriver, Toby Svoboda, Roman Olson, Peter J.Irvine, Jacob Haqq-Misra și Klaus Keller. 2012, „Towards Integrated Ethical and Scientific Analysis of Geoengineering: A Research Agenda” în Ethics, Policy and Environment vol.15.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Etica Geoingineriei (ID: 162448)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.