Erori Logice

Continut

I. Introducere

II. Definirea Termenilor

Ce este logica?

Ce nu este logica?

Principiile logice si silogistica

Principiul Identității

Principiul noncontradicției

Principiul terțului exclus

Principiul rațiunii suficiente

Silogistica

Argumentarea

Argumentul

Întemeierea

Validitatea

Felurile Termenilor

Operatii asupra termenilor

Definirea.

Propozițiile

Inferența

Comunicarea

Persuasiunea

Limbaj

III. Erori Logice

Erorile logice formale

Erori informale de relevanță

Erori informale de relevanță prin omisiune

Erori informale de relevanță (intruziune)

Erori informale de relevanță (prezumție)

IV. Modalități de persuasiune și efectul perlocuționar în dezbaterea politică

V.Concluzii

VI. Bibliografie

I. Introducere

Înainte de toate, cum este și firesc, voi încerca să evidențiez care sunt motivele pentru care am ales acest subiect care poate părea puțin neobișnuit. Folosirea unui raționament logic este cheia câștigării unui argument iar erorile logice submină argumentele. Din punct de vedere teoretic aceste afirmații sunt adevărate cu toate că în viața de zi cu zi, situația e departe de a fi așa simplă. Erorile permit dominația unui punct de vedere asupra altuia fără nici o bază logică și deformează în așa fel faptele încât cel care argumentează iese învingător fără a avea nici o legătură cu realitatea în argumentul său.

Am fost foarte interesat de faptul că exemple de erori logice și argumentări defectuoase se regăsesc peste tot în societate. Multe dintre acestea fiind regăsite chiar în discursurile politice sau folosite de către comentatori media. O cunoaștere mai detaliată al acestor erori logice poate ghida spre dezvoltarea unui vocabular excepțional, fapt ce poate avea ca rezultat manipularea unui anumit auditoriu. Discursul politic sau dezbaterile sunt unele din cele mai edificatoare exemple în care erorile prosperă. Adesea putem observa un argumentum ad hominem (atacul la persoană) în declarațiile unui politician când preferă să critice un opozant în loc să răspundă la o întrebare, sau o eroare ignoratio elenchi când acesta dă un răspuns irelevant și deviază discuția de la subiectul inițial.

O clasificare foarte bine structurată a erorile logice de argumentare a făcut-o Madsen Pirie în cartea sa din anul 2006, How to win every argument-The use and abuse of logic. Această lucrare poate fi privită mai mult decât o carte, poate fi și o armă, după cum zicea chiar autorul ei, deoarece cine o va învăța va avea cunoștințele necesare în a înțelege, a recunoaște și chiar a folosi aceste tipuri de erori în favoarea lui.

În această lucrare mi-am propus studiul erorilor logice de argumentare ce le găsim în politică fiind de datoria noastră să studiem acest domeniu în scopul formării unei opinii pertinente asupra deciziilor luate de cei de la conducere pentru a fi siguri că ne sunt urmărite interesele.

Ca temă principală am ales studiul modalităților de persuadare și efectul perlocuționar în discursul politic. Discursul politic este o componentă esențială a limbajului începutului de secol 21. Democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene în ultimul deceniu a făcut ca limbajul să devină principala armă de atac al adversarului politic.

În primul capitol al lucrării, Definirea termenilor, am dat o definiție succintă termenilor relevanți cercetării, cum ar fi: logica, principiile logice, argumentarea sau argumentul. Bibliografia folosită a fost alcătuită din lucrări marcante al acestui domeniu, cu autori precum Aristotel, cu operele Metafizica sau Analiticele secunde, Martin Heidegger cu Le principe de la raison sau Andrei Marga, cu Argumentarea.

În cel de-al doilea capitol, Erori logice, m-am axat pe o prezentare detaliată a erorilor și tipurilor de erori, cu definirea fiecăreia dintre ele, exemple și situațiile cele mai frecvente în care se întâlnesc. Cele mai importante surse bibliografice au fost How to win every argument-The use and abuse of logic de Madsen Pirie, Arguments from Ignorance de Douglas Walton sau Argumentarea de același Andrei Marga.

În cel de-al treilea capitol, Modalități de persudare și efectul perlocuționar în discursul politic, am analizat un corpus alcătuit din douăzeci și opt de discursuri rostite în timpul campaniei electorale pentru președinție din 2000 de Ion Iliescu și C. V. Tudor, pe de o parte, și de Al Gore și G. W. Bush, pe de altă parte.

Această comparație are scopul de a observa dacă în discursurile analizate există elemente comune între cele două campanii electorale și dacă modalitățile de persuadare folosite de candidați sunt similare. Am încercat să văd care sunt elementele discursive care au dus la persuasiune și pe baza acestora am analizat efectul perlocuționar, fiind o componentă a oricărui act de vorbire.

II. Definirea Termenilor

Ce este logica?

LÓGIC, -Ă, logici, -ce s. f., adj. I. S. f. 1. Logica este știința raționamentului, a demonstrației, care studiază legăturile formale deductibile între propoziții desemnate ca și premize și concluzii într-un argument. Logica este cea care permite analizarea modului de gândire și raționalizarea în concordanță cu limitările și incapacitățile lipsei de înțelegere tipic omenești. Se axează pe condițiile gândirii normale, corecte incluzând și formele eronate cu scopul delimitării și stabilirii formelor corecte de gândire.

Cuvântul ,,logică” este derivat din termenul elen λόγος (logos). Termen folosit în filozofia materialistă antică pentru a denumi ordinea cosmică, rațiunea cosmică sau destinul. Totodată în limba greacă antică, datorită polisemiei sale, expresia ,,logos” are multiple înțelesuri : cuvânt, enunț, discurs, gândire, rațiune, raționament.

Logica este folosită în majoritatea activităților intelectuale, dar este studiată în principal în filosofie, matematică, semantică și informatică. Ea examinează formele generale pe care le pot lua argumentele, forme care pot fi valide sau pot fi erori. În filosofie, studiul logicii e aplicat în mai toate domeniile: metafizică, ontologie, epistemologie și etică. În matematică este studiul inferențelor valide în limbajul formal.

Heraclit din Efes utiliza cuvântul „logos” cu înțelesul de ordine necesară, proprie atât cosmosului, lumii materiale cât și gândirii omenești în forma ei superioară.

Filosofii stoici elini au dat cuvântului „logos” un sens idealist, înțelegând prin logos rațiunea cosmică, divină. Mai târziu filosoful Filon Iudeul a utilizat cuvântul „logos” desemnând prin el rațiunea divină ca forță mijlocitoare între Dumnezeu și lume. Teologii creștini au utilizat cuvântul „logos” pentru a desemna rațiunea divină ca forță mijlocitoare între Dumnezeu și lume, identică cu Iisus.

Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei sclavagiste. Necesitatea studierii raționale a gândirii a fost determinată de intensificarea preocupărilor de cunoaștere științifică a lumii faptuite de învățații elini. Astfel Democrit aproximativ între anii 460-370 î.e.n. pornind de la cercetările naturii a fost determinat să studieze inducția, analogia, ipoteza și a formulat legea rațiunii suficiente. În continuare la constituirea logicii și-au adus contribuția filosofii sofiști prin practica demonstrației. Gânditorul Socrate aproximativ între 469-399 î.e.n. prin centrarea reflecției pe suflet a adâncit preocuparea pentru modurile de gândire. Discipolul lui Socrate, Platon aproximativ între anii 427-347 î.e.n. ocupându-se de studiul genurilor supreme ale ideilor a încercat o clasificare a categoriilor și formularea unor legi ale logicii. Logica a fost structurată, sintetizată și expusă într-o formă durabilă de către filosoful Aristotel (circa 384-322 î.e.n.). Aristotel a revizuit și generalizat cunoștințele de până la el despre formele gândirii fiind primul gânditor care a scris o operă centrată special pe studiul gândirii omului. A considerat că formele centrale ale gândirii sunt noțiunea, judecata și raționamentul. Filosofii stoici au contribuit la dezvoltarea logicii prin apropierea ei de retorică și gramatică.

Prin tradiție, logica este studiată ca disciplină filosofică, fiind una dintre cele trei discipline ale clasicului trivium, alături de gramatică și retorică. Logica este o specie a cunoașterii exacte. Obiectul cunoașterii sale este forma abstractă a gândirii umane. În studiul formelor gândirii umane logica separă forma de conținutul informațional, afectiv și volitiv precum și de mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală luând în cercetare numai forma intelectivă, cognitivă, rațională, obiectivă a gândirii considerând mijlocul de comunicare ca element convențional. Odată făcută această primă separație logica efectuează a doua operație: separarea formelor corecte de cele incorecte adică a celor valide de cele nevalide. În continuare se ocupă preponderent de cercetarea formelor valide de gândire. Scopul final este practic, deoarece există nevoia individuală și socială de eficiență a gândirii aplicate.

În prezent logica există pe mai multe nivele de structurare. Se practică logica de bază în care coexistă logica tradițională, aristotelică sau generală și logica modernă, matematică sau simbolică numită și logistică. Alături de logica de bază s-au inițiat și dezvoltat cercetări speciale de logică în conexiune sau în baza altor discipline științifice dând naștere unor logici speciale. Asupra sistemelor logice tradiționale și moderne în special s-au dezvoltat cercetările logice care le depășesc sub aspectul generalității, cercetări reunite sub numele de metalogică. Reflecțiile cele mai generale asupra logicii actuale se fac asupra conceptelor logice fundamentale, asupra condițiilor și metodelor formale și asupra finalității logicii, reflecții ce poartă denumirea de filosofia logicii sau logică filosofică.

Se poate afirma faptul că logica a apărut din filosofie și din epistemologia matematicii, fiind considerată relevantă din punct de vedere al filosofiei matematici cât și a aplicabilității în limbajul natural. Proprietățile matematice ale acestor limbaje formale sunt studiate în subdiscipline ale logicii pentru a-i servi drept model. O mare parte din activitatea desfășurată în acest domeniu este dificilă din punct de vedere al matematicii, de aceea este posibil să se poată observa mai greu de ce logica este considerată ca și o parte din filosofie. O altă abordare presupune ca logica șă se ocupe cu studiul faptelor sau al adevărurilor, spre exemplu adevărul logic sau faptele. În această direcție, logica poate fi percepută ca și o știință ce are ca și scop explicarea unor adevăruri sau fapte. La fel cum alte științe urmăresc să explice unele adevăruri. Adevărurile logice ar putea fi înțelese ca și adevărurile cele mai generale cele care sunt conținute în orice alt organism de adevăruri pe care orice altă știință își propune să descrie. Adevărul logic este unul dintre conceptele fundamentale ale logicii și există diferite teorii cu privire la natura sa. Un adevăr logic reprezintă un enunț care este adevărat și rămâne valabil în toate reinterpretările componentelor sale, altele decât constantele sale logice. Este un tip de formulare analitică.

Logica este sutdiată și în teoria argumentării.

Ce nu este logica?

Logica nu este un ansamblu de legi ce reglementează universul. Însăși realitatea nu este strict de natură logică, iar o situație în care nu se poate înțelege în chip logic nu înseamnă că nu există. Totodată logica nu guvernează relațiile inter umane. Oamenii pot avea scopuri logice conflictuale. De exemplu:

Alin dorește să tragă la răspundere vinovatul.

Persoana vinovată este Marin.

Implicit Alin vrea să-l tragă la răspundere pe Marin.

Cu toate acestea, Alin are o relație strânsă de prietenie cu Marin și nu vrea să-i creeze nici un fel de probleme, ceea ce înseamnă că descoperirea vinovatului s-ar putea să nu fie aplicabilă într-o situație reală.

Principiile logice si silogistica

Logica, ca și o teorie formală înțelege înaintea oricărei reflecții științifice sau lementează universul. Însăși realitatea nu este strict de natură logică, iar o situație în care nu se poate înțelege în chip logic nu înseamnă că nu există. Totodată logica nu guvernează relațiile inter umane. Oamenii pot avea scopuri logice conflictuale. De exemplu:

Alin dorește să tragă la răspundere vinovatul.

Persoana vinovată este Marin.

Implicit Alin vrea să-l tragă la răspundere pe Marin.

Cu toate acestea, Alin are o relație strânsă de prietenie cu Marin și nu vrea să-i creeze nici un fel de probleme, ceea ce înseamnă că descoperirea vinovatului s-ar putea să nu fie aplicabilă într-o situație reală.

Principiile logice si silogistica

Logica, ca și o teorie formală înțelege înaintea oricărei reflecții științifice sau filosofice că orice sistem de idei cuprinde un număr finit de propoziții și că, într-un anumit sistem, nu toate propozițiile din alcătuirea lui pot fi demonstrate. Căci dacă demonstrația înseamnă derivarea logic corectată a unei concluzii din premise in mod cert adevărate, ar trebui sa împingem procesul demonstrativ la infinit, având mereu de susținut premisele unui raționament prin alte raționamente, într-o regresiune fără de sfârșit, ceea ce ese imposibil.

Demonstrația trebuie să înceapă cu anumite ,,propoziții primitive”, de al căror adevăr suntem convinși sau îl acceptăm fără demonstrație, chiar dacă este vorba de constatări factuale, ce-și au esența în experiența preceptivă imediată : „Lemnul arde”, „Aurul este galben” , ,,Cerul este senin”. Totodată putem avea de-a face cu evidențe raționale, al căror bază este aparenta neputință a gândirii noastre de a le respinge sau de a le percepe altcumva. De exemplu: Dacă A>B si B>C, atunci A>C.

Exceptând acest fel de propoziții, acceptate ca premise adevărate fără să fi fost argumentate, demonstrația însăși se construiește pe baza unor reguli, a căror acceptare este necesară pentru precizarea unor condiții sau criterii de validate inferențială. În logica clasică au fost consacrate câteva reguli fundamentale ale gândirii corecte, numite cel mai adesea principii logice.

Principiul Identității

Principiul identității presupune ca, în toată desfășurarea unei argumentări, termenii și propozițiile înlănțuite demonstrativ să nu-și modifice înțelesul și valoarea logică.

Aristotel definește identitatea astfel: ,,Identic în sine se zice despre lucrurile a căror materie e una, fie ca specie, fie ca număr, cât și despre acelea a căror substanță este una. De aici reiese limpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existență a unei pluralități sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem că un lucru e identic cu sine, caz în care același lucru e socotit ca două lucruri.” Deși unii autori, precum T. Kotarbinski sau J. Lukaisewicz susțin că principiul identității nu există pur și simplu la Aristotel, găsindu-se doar o teză ce se apropie de această lege, sau că principiul identității nu figurează deloc în opera aristotelică.

Formularea cu precizie a principiul identității a fost făcută de către G.W. Leibiniz. El afirma că ,,Fiecare lucru este ceea ce este. Și în atâtea exemple câte vreți, A este A, B este B. Voi fi ceea ce voi fi. Am scris ceea ce am scris. Și nimic în versuri ca și în proză este nimic sau puțin lucru. Non –A este non-A. Dacă A este non-B, urmează că A este non-B…”

Pe lângă această semnificație tehnică a unei reguli formale, cu caracter tautologic, principiul ,,A este A” precizează că A, care poate fi un obiect real, o noțiune sau o propoziție, este el însuși neputând fi totodată și altceva. ,,Verbul ,,este” are în acest context un înțeles deosebit: nu exprimă nici posesia unei însușiri (de exemplu, ,,omul este bun”), nici apartenența la o clasă (de exemplu:,,București este o metropolă”), nici incluziunea subclasei într-o clasă (de exemplu: ,,balenele sunt mamifere”), nici pur și simplu existența (de exemplu: ,,este cald”) și nici chiar operația de identificare (de exemplu: ,,București este capitala României”). Pare paradoxal, dar principiul identității nu se referă la simpla relație de identitate dintre obiecte sau noțiuni, ci enunță ceva profund, persistența substanței, a esenței lucrurilor, dincolo de vicisitudinile accidentelor. Omul este om și nu altceva, obiectul indicat de termenul ,,om” este omul și nu altă ființă sau lucru.”

Principiul noncontradicției

Acest principiu este, în fapt, formularea negativă a principiului identității: în același timp și sub același raport este imposibil ca un obiect să fie și să nu fie, sau în același timp și sub același raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate.

În domeniul ideal pe care logica îl studiază, contradicția este un raport între două propoziții, dintre care una afirmă ceea ce opusa ei contradictorie neagă. Prepoziția ,,Zăpada este albă” din care se poate face un postulat al logicii, este contrazisă de prepoziția conform căreia ,,Zăpada nu este albă”.

Principiul logic al noncontradicției sau al contradicției excluse, cum mai este numit, se bazează pe presupoziția că o propoziție oarecare nu poate fi decât adevărată sau falsă și susține că nu putem admite că una și aceeași propoziție este, în același timp și privită în același context, totodată adevărată și falsă. Altfel spus, o afirmație și negația ei nu pot fi adevărate în același timp, formula care exprimă această regulă fundamentală a logicii fiind: „Este exclus A și non A”.

Aristotel formulează principiul noncontradicției astfel: ,,este imposibil ca unuia și aceluiași subiect să i se potrivească și totodată să nu i se potrivească sub același raport unul și acelasi predicat”. Acest principiu, mai spune Aristotel ,,e cel mai sigur dintre toate, căci… Este imposibil ca un om să poată concepe că unul și acelasi lucru este și totodată nu este.”

Leibniz consideră că principiul noncontradicției este forma negativă a principiului identității. Acesta consideră că odată ce un lucru este ceea ce este și așa cum este, el nu poate fi totodată și ceea ce nu este și altfel decât este.

Pentru a înțelege principiul noncontradicției, nu este neapărat nevoie de un studiu sistematic al logicii teoretice. Se poate înțelege de la sine faptul că o demonstrație sau un discurs în care se susțin propoziții contradictorii sunt incorecte, iar concluziile lor inaceptabile. Pe lângă acestea, în elaborarea unor sisteme formale, logico matematice, excluderea contradicției se impune ca și o cerință elementară căci pentru a demonstra sau a argumenta corect presupune, în primul rând, a nu te contrazice. Respectarea cu strictețe a principiului noncontradicției asigură consecvența logică a demonstrației.

Principiul terțului exclus

Principiul terțului exclus nu are o avidență axiomatică așa cum este în cazul principiului non-contradicției; el este mai degrabă un postulat care susține că nu există decât două valori logice ,,adevărat” și ,,fals”.

Aristotel este cel care a enunțat acest principiu; astfel, în Metafizica găsim următoarea formulare: „Este imposibil ca judecățile contradictorii să fie adevărate în același timp”, iar în Analiticele secunde „din două judecăți contradictorii una este necesarmente adevărată, cealaltă falsă și nu este intermediară posibilă.” Filosoful grec nu acordă însă acestui principiu valoarea unui principiu ce se impune în mod imperios ca cel al noncontradicției, considerând că aplicarea regulii tertium non datur (cum va deveni cunoscută ulterior) este utilă numai în demonstrația indirectă.

Principiul rațiunii suficiente

Acest principiu al rațiunii suficiente este de fapt și de drept o conretizare în domeniul logicii al principiului rațiunii. Acesta a fost formulat de către Leibniz, reprezentând o regulă metodologică definitorie pentru spiritul științific. Afirmarea acestui principiu este condiționată de distincția pe care o operează gânditorul între adevărurile de raționament și adevărurile de fapt. ,, Există de asemenea două feluri de adevăruri, cele de raționament și cele de fapt. Adevărurile de raționament sunt necesare și opusul lor e imposibil, iar cele de fapt sunt contingente și opusul lor este posibil. Când un adevăr este necesar, îi putem găsi temeiul prin analiză, rezolvându-l în idei și adevăruri mai simple, până ajungem la cele mai primitive.”

Adevărurile de raționament sunt reglementate de principiul noncontradicției, în timp ce poziția adevărurilor de fapt este determinată de principiul rațiunii suficiente: ,, Raționamentele noastre sunt întemeiate pe două mari principii: principiul contradicției, în virtutea căruia scotim fals tot ce cuprinde în sine o contradicție, și adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicție cu acesta; și principiul rațiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziție veridică, fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne pot fi cunoscute.”

Principiul rațiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm ca adevăruri aserțiuni nedemonstrate, și pe de altă parte, să acceptăm acele propoziții demonstrate care oferă justificări suficiente.

Silogistica

Silogismele sunt cele mai simple raționamente cu propoziții categorice. Creat de Aristotel, acesta l-a clasificat ca fiind raționamentul cel mai frecvent întâlnit în gândirea omului. Am putea afirma că teoria silogismului constituie o tentativă de automatizare a raționamentului.

Un silogism este constituit din două premise și o concluzie.

Premisa este o expresie care afirmă sau neagă ceva despre ceva și poate fi universală, particulară sau nedefinită. Premisa, la rândul ei, este formată din termeni, anume predicatul și subiectul. Se disting termenii major, minor, mediu.

Aristotel definește silogismul ca pe un logos (expresie, vorbire, gândire) în care, fiind date anumite propoziții (premise) rezultă necesarmente altceva (concluzia), diferit de ceea ce s-a dat, prin simplul fapt al acestor propoziții date (nu se cere nimic altceva pentru a produce consecința necesară).

Principiul silogismului: Ceea ce afirmă despre tot se afirmă și despre parte și ceea ce se neagă despre tot se neagă și despre parte.

În funcție de poziția termenului mediu în cele două premise, silogismele alcătuiesc trei categorii sau figuri:

– în prima figură, termenul mediu este subiect în prima premisă și predicat în a doua;

– în cea de a doua figură, termenul mediu este predicat în ambele premise;

– în cea de a treia figură, termenul mediu este subiect în ambele premise.

Din analiza tuturor silogismelor, Aristotel stabilește următoarele reguli generale:

1.Orice demonstrație se face cu numai trei termeni, nu cu mai mult.

2.În orice silogism trebuie să existe cel puțin o premisă afirmativă.

3.În orice silogism trebuie să existe cel puțin o premisă universală.

4.O concluzie universală nu poate rezulta decât din două premise universale.

5.O concluzie afirmativă nu poate să rezulte decât din premise afirmative.

Argumentarea

ARGUMENTÁRE, argumentări, s. f. Acțiunea de a argumenta și rezultatul ei; totalitatea argumentelor aduse în sprijinul unei afirmații; argumentație. – V. argumenta.

„Argumentarea reprezintă o formă de comunicare instrumentală care se bazează pe raționamente și dovezi pentru a influența convingerile si comportamentul cuiva prin folosirea de mesaje orale sau scrise”

Noțiunea de argumentare este un apolisemică și vagă. Sensurile principale fiind cele de (1) raționament deductiv; (2) premise din care deducem o concluzie; (3) procesul prin care aducem în sprijinul unei teze anumite idei. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX, 1998) se limitează la a ne oferi sinonime ale acestei noțiuni – argumentá, argumentez, vb. I. Tranz. A susține, a întâri, a dovedi, a demonstra ceva cu argumente. Pe lângă acestea, termenii de ,,argument”, ,,argumentare ” și ,,argumentație” sunt utilizați nediferențiat, deși se poate realize o oarecare diferențiere între ei. Și anume, un argument este un act de argumentare, iar rezultatul acestui act este o argumentație.

În literatura de specialitate, asupra aceea ce înseamnă argumentare, există numeroase încercări de definire. În continuare voi enumera câteva definiții ale argumentării.

James A Herick – vede argumentarea ca ,,o rațiune a rațiunilor avansate în sprijinul anumitor concluzii”

În Internet Encyclopedia of Philosphy regăsim următoarea definiție: ,, un argument este conexiunea dintre o serie de afirmații sau propoziții, unele dintre ele oferind suport, justificare sau evidență pentru adevărul unei alte afirmații sau propoziții. Argumentul se compune din una sau mai multe premise și o concluzie. Premisele sunt acele afirmații care sunt luate ca suport sau evidență; concluzia este aceea pe care premisele o sprijină.”

Routledge Encyclopedia of Philosphy (REP) formulează următoarea definiție a argumentului: ,, noțiune de bază a logicii. Argumentul cel mai simplu este un set de propoziții divizat în două: (1) un set de propoziții numite colectiv ca premise; și (2) o singură propoziție numită concluzie. Argumentele complexe sunt construite prin punerea în ordine a unui număr de argumente simple sau pași. Premisele, luate împreună, trebuie să ofere rațiune pentru a crede concluzia în următoarele sensuri: ele articulează adevărul care este presupus ori garantat (în cazul deducției, argumentelor demonstrative sau non aplificative) sau sprijină într-un mai puțin grad adevărul concluzie ( în cazul inducției, amplificării sau argumentelor non-demonstrative)”

Richard Epstein afirmă că ,, Un argument este o colecție de afirmații, una dintre acestea numită concluzie, a cărei adevăr argumentul încearcă să-l stabilească; celelalte numite premise, care se presupune că duc la concluzie, sau conving că acea concluzie este adevărată. Calitatea unui argument este de a convinge că o afirmație – concluzia- este adevărată”.

După cum se poate observa, definițiile date argumentării diferă între ele. Fără pretenția unu principiu taxonomic riguros, le putem împărți în două mari grupe:

Concepții după care argumentul – ca atare – este o structură logică unitară, ce cuprinde baza argumentării (premisele), ținta argumentării (concluzia) și strategia de argumentare (stabilirea legăturii dintre cele două);

Concepții după care argumentul este doar o componenta a argumentării, aflat într-o relație dialectică mijloc-scop, argumentul prezentându-se ca un mijloc de realizare a argumentării.

Astfel, elaborarea unui argument, este un act de argumentare, iar rezultatul acestui act este o argumentație.

Argumentarea este o manieră de rezolvare constructivă, prin colaborare, a dezacordurilor, prin interacțiuni verbale menite să pună capăt unui conflict de opinii. Poate fi percepută ca un set de concepte sau de idei care permit înțelegerea raționalizării și transmiterea acesteia către alți indivizi, prin comunicare, cu scopul de a-i influența. Argumentarea înseamnă mai mult decât să reactionăm și să rasăundem celor din jurul nostru. Solicită structurarea și prezentarea ideilor a fiecărui individ, pentru a fi examinate de către alțtii.

Argumentul

Termenului „argument“ îi pot fi atribuite mai multe definiții, nu întotdeauna delimitate cu precizie:

1. argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a unei funcții, sau ca o

2. propoziție considerată ca adevărată și luată în considerare pentru demonstrarea altei propoziții

Argumentul poate fi definit deci ca variabilă independentă a funcției predicative, care indică obiectele și indivizii de care depind proprietățile și relațiile.

Întemeierea

Întemeierea unei afirmații reprezintă fundația de date pe care se bazează un argument, dovada necesară ca o persoană rațională să accepte afrimația drept adevărată sau probabilă. Relația dintre afirmații și temeiuri e de asemenea natură încât ,,afirmația în discuție nu poate fi mai puternică decât temeiurile ce reprezintă fundația acesteia”

Întemeierea reprezintă acel element dintr-un argument oferit ascultătorilor sau cititorilor care le permite acestora să raspundă la întrebări precum: ce date au susținut această afirmație? sau: pe ce fundație este bazată această afirmație? Poate exista și un temei general, pe care publicul îl cunoaște sau îl acceptă deja, la care se poate recurge pentru a sprijini afirmațiile. Acestuia i se poate adăuga date suplimentare pentru a crește probabilitatea ca publicul să accepte afirmația ca fiind una adevărată.

Întemeierea trebuie distinsă în raport cu explicația. Referindu-ne, de pildă, la exemplul: susținerea "Pământul este rotund" a fost întemeiată inițial având ca temei propoziția de experiență "Corabia ce se îndepărtează de țărm scade în înălțime pentru privitorul de pe țărm pe măsură ce se apropie de orizont", este limpede că întemeierea susținerii nu se confundă cu explicația rontujimii Pământului. În general, prin explicație – indiferent de tipul de explicație la care se recurge – se indică de ce un obiect este cum este sau de ce un eveniment se produce. În schimb, într-o întemeiere se indică de ce propozițiile sunt sau nu adevărate sau juste.

Validitatea

În calitatea sa de aserțiune, propoziția posedă o valoare de adevăr: ,,Căci fiecare afirmare sau negare trebuie, după cum se știe, să fie adevărată, ori falsă, pe când expresiile fără legătură, cum ar fi : om, alb, aleargă, învinge, nu pot fi nici adevărate, nici false.”

Valoarea de adevăr ( sau valoarea logică), prin care se înțelege capacitatea propoziției de a fi adevărată ori falsă, constituie o caracteristică esențială a propoziției. Aceasta are și un semn distinctiv al propoziției, deoarece la nivelul conceptului are preț exactitatea, iar la treapta raționamentului interesează validitatea. Întrucât cunoașterea umană și, în special, cunoașterea științifică urmărește captarea adevărului și denunțarea falsității, propoziția, ca deținătoare a acestor valori, se situează în mod firesc în centrul atenției. Este suficient să amintim că legile științifice se exprimă în formă propozițională. Din această perspectivă, termenii și inferențele apar doar ca unelte auxiliare în scopul determinării propozițiilor adevărate (cum ar fi legile sau teoremele)

Teoria adevărului este în primul rând o temă a gnoseologiei. Aceasta ne oferă răspunsul la întrebările fundamentale: ce este adevărul, care este criteriul adevărului, cum se obține adevărul. Logica formală nu posedă instrumente necesare pentru soluționarea integrală a acestor probleme. În principiu, ea moștenește de la teoria cunoașterii tezele adevărului. Logica formală presupune că aceste probleme au fost rezolvate și în continuare ea operează cu valorile de adevăr ca termenii expuși ai teoriei sale.

Deși în principiu teoria adevărului aparține gnoseologiei, se proiectează și ca un important capitol de metalogică.

Conceptul de adevăr a fost abordată semantic de către Alfred Tarski. Acesta a construit teoria semantică a adevărului, pornind de la concepția comunp despre adevăr: „ O propoziție adevărată este o propoziție care spune că lucrurile se petrec așa și așa, iar lucrurile se petrec petrec chiar așa și așa.” După cum vom observa, aceasta reprezintă conceptul realist de adevăr, pe care însușii Aristotel l-a avansat cu toată claritatea: „ Acesta (sensul de adevăr și fals) depinde, cât privește lucrurile, de însușiirea lor de a se prezenta ca unite sau despărțite și, prin urmare, calea adevărului aparține acelui care socoate dept despărțit ceea ce este în realitate despărțit și ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce gândește contrar de cum sunt lucrurile în realitate…Într-adevăr, tu, de plidă, nu ești alb pentru că noi credem pe drept cuvânt că ești alb, ci pentru că tu ești alb suntem pe calea adevărului când afirmăm acest lucru.”

La nivelul logicii și al metalogicii, teoria semantică a adevărului este cea mai promițătoare.

Vlaorile de adevăr se remarcă prin mai multe proprietăți, printre care putem consemna în aceste moment realtivitatea, opoziția și ereditarea.

În primul rând, logica modernă ne vere să abandonăm deprinderea de a trata desăre adevăr în general. O propoziție este adevărată numai în raport cu un anumit sistem logic. Ea poate să apară ca fiind falsă în altă teorie logică. Cel mai reprezentativ exemplu îl putem observa în cazul terțului exclus, care, după cum se știe este, este acceptat ca o lege în sistemul de logică realizat de Whitehead Russel, în Principia Mathematica, dar este repudiat de logica intuiționistă.

În al doilea rând, sistemul valorilor logice este exclusiv și exhaustiv. Valoriile logice se opun unele altora, astfel că o propoziție nu poate avea două valori diferite în același timp.

În al treilea rând, valorile de adevăr existente într-un sistem logic nu sunt toate de aceeași importanță. În logica clasică, prevăzută cu două valori de adevăr: adevăratul (1) și falsul (0), este evident că ne interesează în primul rând valoarea 1, deoarece aceasta caracterizează legile logice (care sunt enunțuri adevărate în orice lume posibilă).

Însușirea de a fi adevărat sau fals, deși se exprimă verbal prin adjective obișnuite, nu constituie o proprietate obișnuită. Aceasta nu este o proprietate a obiectelor, ci o caracteristică a asețiunilor despre obiecte, a propozițiilor. Vom spune, pentru a marca această diferență, că adevărul este un concept metalogic, mai puțin precis un concept semantic. Manevrarea acestor concepte impune o atenție deosebită, deoarece, dacă le amestecăm cu celelalte concepte obișnuite și nu le tratăm diferențiat, se ivesc paradoxe semantice.

Felurile Termenilor

Operațiile amintite – comparare, analiză, sinteză, abstractizare și generalizare – sunt angajate diferit în constituirea termenilor, în funcție de felul termenilor. Din acest punct de vedere, o distincție majoră ce trebuie făcută este cea dintre termeni generali și termeni singulari. Să luăm un exemplu simplu: propoziția “New York este oraș”, în care avem un termen general, “oraș”, și un termen singular, “New York”. Cei doi termeni diferă sub aspectul referinței lor. În cazul termenilor generali, la întrebarea precisă „la ce ne referim atunci când folosim un termen general?” marii filosofi dau răspunsuri diferite. Nominalismul consideră că în exemplul “New York este oraș” termenul general „oraș” este un simplu nume dat clasei orașelor. Realismul consideră, dimpotrivă, că un termen ca „oraș” se referă la o realitate distinctă de orașele efective, cea a „universaliilor”, la care orașele respective se raportează („participă”), relația fiind „universalia ante res”. Conceptualismul își asumă deviza „universalia in rebus”, conform căreia termenii generali se raportează la obiecte, dar, fiind rezultatul unor operații, între care cea de abstractizare, nu mai sunt aidoma obiectelor.

Se poate consemna împrejurarea că variatele răspunsuri la întrebarea privind referința termenilor generali converg totuși în dreptul observației că acești termeni se referă la mulțimi de obiecte compuse din cel puțin două obiecte și rețin ceea ce au comun obiectele clasei respective. Termenii generali se referă, așadar, la clase de obiecte și au o latură conceptuală.

La ce se referă însă termenii singulari? Pentru a răspunde la acestă întrebare să observăm că, în general, acești termeni sunt exprimați de nume proprii, pronume demonstrative, pronume personale, expresii deictice, indicatori. Un prim răspuns a fost oferit de John Stuart Mill care interpretează termenii singulari ca simple nume date unor obiecte singulare. De pildă, când folosim termenul „New York”, nu am asuma vreo însușire a orașului New York, ci doar am da un nume acestui oraș. Spre deosebire de acest răspuns, Gotlieb Frege a considerat că numele proprii și, deci, termenii singulari au atât denotații, cât și conotații. Când numesc un obiect, am în vedere anumite proprietăți ale obiectului. Nu ar fi posibilă relația de denotare decât sub condiția relației de conotare. Bertrand Russell a dezvoltat această interpretare și a considerat că termenii singulari, având ca prototip numele proprii, stau pe o „descripție definită”, fiind în fapt „descripții deghizate”. De pildă, descripțiile deghizate ale termenului New York ar fi „cel mai mare oraș american de la Atlantic”, „primul centru bancar al lumii” etc. Odată cu cercetările de logică modală ale lui Saul Kripke s-a impus revenirea la interpretarea termenilor singulari ca simple nume de botez date obiectelor. După teoria kripkeană de factură milliană semnificația unui termen singular este epuizată de referința termenului.

O altă distincție printre termeni, ce se impune făcută, este cea dintre termeni colectivi și termeni necolectivi sau dintre sensul colectiv al termenilor și sensul distributiv al termenilor. Să luăm exemplele de derivare următoare: “deoarece omul este biped, Darwin a fost biped” și “deoarece omul este specie biologică, Darwin a fost specie biologică”. Prima derivare este corectă, termenul “omul” fiind luat în sens distributiv, ca termen necolectiv. A doua derivare este falacioasă, căci termenul “omul” este luat în sens colectiv, ca termen colectiv deci. Se observă astfel că același termen general poate fi luat în cele două sensuri, iar derivările sunt diferite, în consecință: una este corectă, cealaltă este falacioasă. Un termen este colectiv atunci când se referă la obiecte luate drept ansambluri. Un termen este necolectiv atunci când se referă la clase de obiecte ca individualități.

Adesea distincția dintre termeni colectivi și termeni necolectivi nu se poate trasa în general, ci numai în context predicațional. Cu alte cuvinte, în cazul multor termeni ( de exemplu, “armată”, “floră”, “faună”, “bibliotecă” etc.) nu putem stabili dacă un termen e colectiv sau nu decât analizând ce se gândește cu acel termen în contextul predicațional dat.

O altă distincție importantă, cea dintre termenii pozitivi și termenii negativi nu se poate trasa decât în contextul predicațional. Să luăm exemplele: „orașul New York nu este mic”, „orașul New York este noninsular” și „orașul New York este mare”. Cu toate că în exemplele primul și al treilea „mic” și „mare” se neagă, încât la prima vedere „mic” nu se pretinde drept negativul lui „mare”, cei doi termeni sunt, ambii, termeni pozitivi. Un termen este pozitiv atunci când se referă la prezența unei determinări. Dar, așa cum arată primul exemplu, termenii sunt pozitivi sau negativi în funcție de contextele predicaționale.

Din punctul de vedere al analizei logice a raționărilor o distincție importantă este cea dintre termenii referențiali și termenii nereferențiali. Se numește termen referențial termenul în clasa căruia se poate indica cel puțin un obiect. Sunt termeni nereferențiali termenii de clasă vidă (de exemplu, „cerc pătrat”, „perpetuum mobile”)

Operatii asupra termenilor

Asupra termenilor putem efectua diferite operații. Este vorba de determinare, generalizare, definiție, diviziune, clasificare, de diferențiere, integrare, analiză, sinteză. Să abordăm pe rând, plecând de la exemple, aceste operații cu termeni.

Determinarea – care este echivalată în manualele tradiționale cu „concretizarea” – înseamnă operația logică prin care, într-o serie de noțiuni aflate în raport de ordinare, trecem de la noțiuni mai generale la altele mai puțin generale îmbogățind conținutul. De exemplu, trecerea de la „om” la „om european” se face adăugând nota „om ce trăiește în Europa”. Determinarea ca operație logică trebuie distinsă de determinare ca operație gnoseologică, ce constă în indicarea conținutului și sferei noțiunilor.

Generalizarea echivalată, la rândul ei, în manualele vechi, cu „abstractizarea” – este operația logică prin care într-o serie de noțiuni aflate în raport de ordinare trecem la noțiuni de un grad de generalitate mai înalt reducând conținutul. Trecerea, de pildă, de la „triunghi echilateral” la „triunghi” o facem lăsând la o parte nota „triunghi cu laturi egale”.

Determinarea și generalizarea, ca operații logice, se aplică noțiunilor aflate în raport de ordinare pe direcția summum genus (genul maxim) – infima species (speciile infime), în cazul determinării, și pe direcția inversă, în cazul generalizării. Genul maxim este limita pentru generalizări, iar speciile infime sunt limita pentru determinări.

Definirea.

O altă operație cu termeni și una dintre operațiile logice de importanță fundamentală în cunoaștere este definirea. Pentru a înțelege sensul ei, este de observat că gândirea se desfășoară în forma unor entități specifice, pe care ea însăți le creează prelucrând pe plan cognitiv datele experienței. Întrucât sunt produse ale gândirii, deci obiecte formate mental, ce nu există ca atare în realitate, aceste entități se numesc “constructe”. În clasa lor intră diferite imagini ale obiectelor, reprezentări ale înfățișării lor și, înainte de toate, noțiunile, termenii folosiți în propoziții și raționamente. Spre a le asigura eficacitate pe plan cognitiv; este indispensabil ca termenilor să le precizăm extensiunea și intensiunea. Operația prin care facem precizarea este definiția.

Diviziunea este operația logică prin care intr-o serie de noțiuni aflate în raport de ordinare descompunem genurile în specii. De exemplu, descompunerea genului „localitate” în „localitate urbană” și „localitate rurală”, după criteriul tipului de economie și civilizație este o diviziune. Sau descompunerea genului „triunghi” în „triunghi dreptunghic”, triunghi ascuțitunghic”, și „triunghi obtuzunghic” după criteriul felului unghiurilor este o altă diviziune.

Orice diviziune cuprinde o „noțiune de divizat” (totum divisum), un „criteriu al diviziunii” (fundamentum divisionis) și „noțiunile rezultat al diviziunii” (membra divisionis). Criteriul este relativ și se alege în funcție de problema de rezolvat. Pentru ca să fie validă (corectă) o diviziune trebuie să satisfacă anumite reguli – regulile diviziunii. Este vorba de următoarele reguli:

a) diviziunea să fie completă, adică membrele diviziunii să epuizeze sfera noțiunii de divizat;

b) membrele diviziunii să se excludă, adică să nu fie în raport de identitate sau în raport de interferență;

c) diviziunea să aibă un fundament unic și esențial;

d) diviziunea să fie continuă, să nu facă salturi.

Să luăm în considerare câteva exemple de diviziuni: “Triunghiurile sunt de două feluri: dreptunghice și ascuțitunghice”; “Periodicele sunt cotidiene, săptămânale, lunare, trimestriale, semestriale, anuare și în formă de cărți”; “Triunghiurile sunt mari, mijlocii, mici și dreptunghice”;”Acțiunile sunt utile, inutile și folositoare pentru comunitate”. Dacă analizăm aceste diviziuni vom observa că fiecare este nevalidă deoarece încalcă una din regulile diviziunii.

După criteriul efectivului de membre diviziunile sunt dihotomii (“Substanțele sunt organice și anorganice”), trihotomii (“Propozițiile sunt adevărate sau false sau nedeterminate”), politomii. Dihotomiile se folosesc atunci când ne interesează un membru al diviziunii sau când doar un membru ne este cunoscut suficient și, desigur, atunci când, după criteriul considerat, rezultă doar două membre.

Clasificarea este operația logică prin care, grupând speciile după anumite criterii formăm genuri. Putem, de pildă, grupa, într-o mulțime de profesioniști, membrii mulțimii în “profesioniști de performanță”, “profesioniști cu pregătire medie” și “profesioniști slabi pregătiți” și obținem genurile respective.

Se observă că gruparea și, deci, clasificarea este o operație asupra noțiunilor, dar poate fi și o operație asupra a ceea ce am numit obiectele. Se mai poate observa că și clasificarea este dependentă de criteriul considerat. Atunci când criteriul este luat dintre proprietățile esențiale ale obiectelor considerate avem o clasificare naturală sau o dezvăluire a claselor (precum în exemplul de mai sus), iar atunci când criteriul este oarecum exterior obiectelor considerate (precum, de pildă, o clasificare a profesioniștilor după domiciliul lor, la sat sau la oraș) avem o clasificare artificială sau o formare a claselor.

Propozițiile

Folosim în cele ce urmează termenul propoziție în sensul logic. Acest sens s-a format plecând de la cuvântul latin “propositio”, ce însemna prezentare, presupunere, teză, premisă în inferență.

Logica clasică a interpretat propozițiile drept judecăți, iar prin judecată a înțeles forma logică în care se enunță ceva despre ceva. “Mașina este roșie”, “Câinele aleargă repede”, “Trandafirul este plantă”, “Eu voi alege sau sociologia sau psihologia”, “Dacă tăceai, atunci filosof rămâneai” sunt exemple de judecăți.

Astăzi putem analiza mai multe feluri de propoziții, încât ceea ce logica clasică a interpretat drept judecăți reprezintă doar o clasă a propozițiilor, și anume clasa propozițiilor cognitive. În fapt, noi folosim în comunicare și, în particular, în raționări și, mai precis, în întemeieri, nu doar propoziții cognitive, ci și alte feluri de propoziții. Pe de altă parte, logica de astăzi este mult mai capabilă decât logica clasică să preia latura formală a diferitelor feluri de propoziții.

Din punctul de vedere al scopului pragmatic (al intenției subiacente sau al acțiunii, al laturii ilocuționare) al propozițiilor, se pot delimita și aborda suficient sub aspectul legăturilor formale patru feluri de propoziții. propoziții cognitive (de exemplu “Fotbalul este un joc sportiv”); propoziții interogative (de pildă, “Joci fotbal?”); propoziții deontice (precum “Joacă fotbal!”) și propoziții axiologice (ca “Fotbalul este cel mai plăcut sport”).

Inferența

Prin inferență (termen ce are la baza, etimologic vorbind, inferre = a duce, a introduce, a deriva) înțelegem operația logica prin care din cel puțin o propoziție data se deriva o noua propoziție. Propozițiile din care se deriva se numesc premise, propoziția care se deriva se numește concluzia. Atunci când concluzia se deriva dintr-o singura premisa (precum în exemplul "Oamenii needucabili nu sunt tineri, căci toți tinerii sunt educabili") avem inferență nemijlocită. În schimb, atunci când concluzia se deriva din cel puțin doua premise (ca în exemplul "Logica este utila, căci disciplinele care produc cunoștințe sunt utile, iar logica produce cunoștințe") avem o inferență mijlocită sau un raționament.

Inferența prin opoziție este operația logică prin care, dată fiind o propoziție A, E, I sau O, cu o anumită valoare, stabilim valoarea celorlalte propoziții. Având, de exemplu, propoziția „Toți tinerii sunt educabili”, cu valoarea „adevărat” (W), putem stabili, prin simplă analiză logică, valoarea propoziției E „Nici un tânăr nu este educabil”, care este, prin urmare, „falsă” (F); valoarea propoziției I „Unii tineri sunt educabili”, care este, în mod necesar, adevărată (W); și valoarea propoziției O, „Unii tineri nu sunt educabili”, care este, în mod necesar, falsă (F). Stabilirea prin simplă analiză logică a valorii celorlalte trei propoziții este posibilă în temeiul existenței unor raporturi logice între propozițiile A, E, I , O.

Inferența prin conversiune este operația logică prin care dintr-o propoziție dată obținem o nouă propoziție schimbând funcția logică a termenilor. Să luăm exemplul „toți tinerii sunt educabili”. Stabilim cantitatea predicatului, care este un termen nedistribuit, și trecem P în locul lui S și S în locul lui P. Obținem propoziția „unii educabili sunt tineri”, care este conversa propoziției date. Se pot converti propozițiile A, E și I. În cazul propoziției O, dacă am converti s-ar ajunge la erori. Ca în exemplul: „unii oameni nu sunt filosofi, deci unii filosofi nu sunt oameni”. Întâlnim însă și conversiuni de felul „unele triunghiuri nu sunt echilaterale, deci unele echilaterale nu sunt triunghiuri”, în care conversa este adevărată. Se observă că în cazul propoziției O nu avem o regularitate și că aici validitatea conversiunii nu este asigurată.

Inferența prin obversiune este operația logică prin care dintr-o propoziție obținem o nouă propoziție înlocuind predicatul cu contradictoriul său și schimbând calitatea propoziției. Din propoziția „Toți tinerii sunt educabili”, prin obversiune, obținem obversa „Nici un tânăr nu este noneducabil”. Se pot obține obverse în cazul fiecărei propoziții A, E, I, O.

Comunicarea

Comunicarea umană este folosită pentru a exprima gânduri, sentimente și pentru a recunoaște prezența altor indivizi. Aceasta se realizează atât verbal, prin intermediul cuvintelor, dar și nonverbal prin intermediul limbajul corpului, prin tonul vocii, prin expresia facială sau prin gesturi și acțiuni. De asemenea, comunicarea este folosită pentru obținerea informațiilor și pentru a solicita clarificări sau pentru integrarea unui individ într-un grup.

Însă nu toate situațiile de comunicare impun utilizarea deprinderilor de argumentare. Argumentarea presupune structurarea ideilor, astfel încât ascultătorii să poată examina motivele prezentate.

Cei care argumentează sunt persoane care încearcă să dovedească, sau să convingă de ceva.

Persuasiunea

Prin persuasiune înțelegem modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană încearcă să influențeze un auditoriu să accepte sau să se identifice cu un anumit punct de vedere. La fel ca și argumentarea, persuasiunea este o formă de comunicare instrumentală. Deși spre deosebire de argumentare, persuasiunea acționează atât la nivel afectiv, cât și la nivel rațional. Este o formă extremă a convingerii, ce poate avea drept țintă afectele, prejudecățile, superstițiile sau gândirea. Anumite mesaje persuasive vizează într-o măsură mai mare decât altele obținerea de reacții afective din partea recceptorului, și nu pe obținerea de reacții raționale. Persuasiunea include studierea încărcăturii afective a mesajelor, precum și a rolului pe care îl joacă compoziția psihologică a unui auditoriu, pentru a stabili măsura în care acesta se va lăsa sau nu influențat. Emoțiile sunt acele sentimente, însoșite de durere, plăcere, furie, milă, și pot afecta judecata unui individ. Un orator se poate folosi de trei mijloace persuasive, si anume: să comunice logic, să înțeleagă starea umană cu toate formele sale, și să țină cont de emoțiile auditorului.

Limbaj

„Prin limbaj se înțelege un sistem de semne care au semnificație, deci un sistem de simboluri”. Prin limbă, care trebuie distinsă de limbaj, într-o anumită comunicare, avem în vedere un aspect abstract, general. Limba este, „o sumă de deprinderi și principii de organizare, este sistemul care guvernează orice act concret de comunicare”. În comunicare se adoptă un comportament determinat de anumite reguli. Un set de astfel de reguli este gramatica limbii care este folosită. În afară de regulile deprinse din studierea propriei limbi, diferitele contexte specifice de comunicare au propriile lor reguli, ce pot avea aplicabilitate fie la nivel general, cum ar fi discursurile publice, fie la nivel restrâns, procesul comunicării intr-o anumită familie. Putem afirma că, într-un sens, limba este ideală, drept urmare limbajul este limbă concretizată, manifestă, adică limba într-o anumită ipostază a folosirii ei. Întrucât există mai multe ipostaze ale folosirii ei, aceleași limbi âi corespund mai multe limbaje. De exemplu, o limbă națională, cum este limba română, se manifestă în „limbaj curent”, „limbaj științific”, „limbaj poetic”, „limbaj filosofic” , „limbaj informatic”etc.

Auditoriul

Atunci când ne referim la argumentare, auditoriul este acea categorie de oameni formată din una sau mai multe persoane care au puterea ori capacitatea de a asigura influența ulterioară, dorită de către vorbitor, a unei anumite convingeri sau a unui anumit tip de comportare.

Când vorbim de argumentare, există două tipuri de auditoriu. Primul tip este reprezentat de orice persoană care recurge la argumentare când doreste să afle cunoștințe ori soluții la o anumită chestiune ce pot fi obținute prin analizarea sau evaluarea argumentelor sau dovezilor. Cel de-al doilea tip de audiența este reprezentat de un arbitru, o terță parte, voit dezinteresată, ce stabilește care dintre vorbitori a prezentat un caz mai convingător.

Există și o a treia posibilitate, deși în acest caz nu vorbim de un auditoriu în sensul propriu zis al cuvântului. Ocazional forul nostru interior poate să ne servească drept auditoriu pentru un argument. În cadrul procesului luării propriilor decizii, ne angajăm deseori într-un dialog interior, trecând în revistă motivele pro sau contra pe care le avem pentru a accepta o anumită convingere sau pentru a urma un anumit curs de acțiune. Indiferent dacă auditoriul este forul nostru interior sau o altă persoană, argumentarea ne furnizează un cadru de referință prin care ajutăm auditoriul respectiv să decidă dacă este mai rezonabil să-și modifice convingerea ori comportamentul sau dacă trebuie să și le mențină.

Retorica

În Grecia antică, studiul retoricii reprezenta o parte importantă a procesului formal de educație elementară. Retorica era concepută drept o disciplină umanistă, bazată pe dreptul de a alege, al cărei scop era acela de a convinge ascultătorul sau de a-i schimba părerile. Unul dintre cei mai importanți retori ai Greciei antice, a fost Aristotel. Acesta considera că practica argumentării ocupă un loc central in natura umană, „căci, într-o anumită măsură, toți oamenii se străduiesc să discute afirmații și să le susțină, să se apere și să-i atace pe alții.” Aristotel a definit retorica ca și abilitatea de-a identifica, într-o situație dată, toate modalitățile de a convinge un auditoriu să dea crezare unei afirmații. Din această cauză, responsabilitatea oratorului presupunea cercetarea minuțioasă a tot ceea ce putea să influențeze auditoriul său. Oratorul responsabil alegea cele mai morale mijloace de convingere, în asa fel încât să nu se depărteze de adevăr.

Tot Aristotel compară retorica cu o artă a descoperirii în orice chestiune, a mijloacelor de persuasiune aflate la îndemână. Orice altă artă sau știință poate să determine sau să inițieze despre propriul său domeniu de activitate; ca și exemple putem discuta despre medicină, ce poate îndruma despre ceea ce este sănătos și ceea ce este nesănătos, sau geometria care poate dezvălui despre proprietățile magnitudinii, aritmetică sau despre numere. Dar retorica nu este definită de o anumită clasă specială. Teoria retoricii analizează felul în care oamenii se influențează reciproc prin comunicarea atât verbală, cât și non verbală, totodata explică cum oamenii alcătuiesc argumentele, dar și cum le interpretează.

Dialectica

Teoria dialecticii este considerată a fi arta interlocuțiunii. Explorează diversele structuri ale acelor conversații în care oamenii avansează și analizează motive. Dialectica reprezintă planul formal pentru schimbul de idei pe care îl presupune o interacțiune prin care se încearcă verificarea de opinii sau găsirea unor răspunsuri filosofice cum ar fi „ce înseamnă o viață bine trăită?” Teoria dialecticii stabilește principii și proceduri pentru studiul analitic al unui subiect. Pentru un dialectician, structura formală a unei dezbateri, a unei discuții sau a unui dialog constituie elemental cheie al unei argumentații reușite. „Un sistem de argumentare bine alcătuit dă naștere „celor mai valoroase discuții posibile”

Relevanța dialecticii se referă la decența unei propoziții, în cadrul unui dialog sau a unei discuții, unde se fac schimb de argumente. Totuși relevanța dialecticii este normativă, ceea ce înseamnă că este definită de decența conversației propriu zise. Relevanța dialecticii este de a exclude argumentele inutile într-un dialog, pentru a-i da mai multă coerență. Argumentele inutile nu sunt întotdeauna greșite, dar pot încetini argumentarea, sau să distragă atenția participanților fiind posibilă devierea de la subiect, astfel intervenind posibilitatea ca dialogul, să se îndrepte într-o direcție neproductivă.

Logica argumentării

Următoarea direcție teoretică, logica, ne oferă o serie de reguli formale pentru a deosebi argumentele întemeiate de cele neîntemeiate. În teoria logicii, un argument este considerat un bun de consum sau un produs a cărui calitate se testează prin aplicarea regulilor pentru crearea de argumente întemeiate. Pentru un locigian, „un argument corect este acela în care o afirmație clar enunțată este sprijinită prin dovezi suficiente relevante și acceptabile.” Logica argumentării studiază validitatea logică a argumentelor și se ocupă cu identificarea regulilor, dar aceasta nu poate fi decât normativă, în cele din urmă ajungându-se la logica demonstrației. Acest lucru se întâmplă deoarece logica argumentării nu poate intra în conflict cu logica demonstrației deoarece s-ar desconsidera singură ca logică. Regulile logice ale argumentării nu le putem stabili decât prin studiul argumentărilor, punând în interacțiune perspectiva descriptivă si perspectiva normativă; logica argumentării nu poate fi, ca urmare, o logică ,,pură”, ci mai curând o analiză critică a argumentărilor.

Dialectica și retorica în argumentare

Teoriile retoricii, dialecticii și logicii își aduc fincare contribuția la funcția argumentării ca instrument de influențare a convingerilor și comportamentului.

Retorica facilitează înțelegerea și evaluarea unei discuții ca pe un proces firesc de comunicare persuasivă. Dialectica ajută la înțelegerea și evaluarea argumentării drept modalitate de cooperare în procesul luării unei decizii importante. Logica favorizează înțelegerea și evaluarea argumentelor ca produse, pe care oamenii le obțin într-o discuție. Cu ajutorul retoricii, dialecticii și logicii, putem identifica caracteristicile argumentării ca formă de comunicare instrumentală: argumentarea implică oferirea unei serii de enunțuri conectate logic între ele, numite argumente. Aceste argumente, fie în formă scrisă sau orală, implică folosirea raționamentelor care la rândul lor sunt utilizare în argumente cu scopul de a induce convingeri. Argumentele constituie o modalitate de persuasiune, dar pentru a avea utilitate socială, autorii, trebuie să-și asume responsabilitate de natură etică.

Chiar dacă dialectica și retorica au mulți numitori comuni, sunt metode diferite și nu au aceleași scopuri.

Structura și evaluarea argumentelor

Structura unui argument prezintă o abundentă varietate. Există argumente simple ce pot fi introduse într-o singură frază și argumente ce pot avea nevoie chiar și de cărți întregi pentru a putea fi prezentate integral. Totodată argumentele se pot desfășura în mai multe forme. Putem vorbi despre argumente teoretice sau argumente practice, argumente convergente sau divergente, argumente directe sau argumente indirecte, contra-argumente, argumente pragmatice, argumente naturaliste, deflaționiste, și lista poate continua. Totuși orice argument este format din două componente elementare, premise și concluzie.

Premisele și concluzia

Premisele și concluziile sunt în egală măsură articulate de afirmații, enunțuri, aserțiuni sau propoziții. Cu toate că sunt alcătuite în mod similar, premisele sunt diferite în mod esențial de concluzie. Diferența este una de conformație funcțională și este dată de rolul pe care enunțurile sau afirmațiile îl joacă într-un argument.

Premisele sunt acele propoziții sau aserțiuni care constituie punctul de plecare, datele inițiale, sau evidențiale de la care pleacă un argument, pe când concluzia este rezultatul final, sau scopul ultim al unui argument. Concluzia reprezintă teza dintr-un argument. Susținerea unei teze trebuie să se bazeze pe enunțuri, afirmații sau propoziții considerate adevărate, acestea fiind premisele de la care pleacă argmentarea pentru a ajunge la o concluzie vizată. În mod rațional, concluzia trebuie să reiasă din premisele argumentului. Premisele constituie date inițiale, afirmațiile și cunoștințele sau informațiile de care dispunem la un moment dat, sunt prelucrate prin intermediul diferitelor tipuri de inferențe pentru a conduce la o afirmație inedită, rezultatul fiind concluzia argumentului. Nu există un alt criteriu, în afara celui dat de funcția pe care fiecare dintre ele o joacă în interiorul unui argument, cu ajutorul căruia putem face diferența dintre o premisă si o concluzie. Conținutul sau forma unei afirmații sau al unei propoziții nu ne indică poziția sa într-un argument. Așadar nu putem afirma dacă un enunț izolat este o premisă sau o concluzie. Întradevăr, unul și același enunț poate constitui o premisa unui argument și poate fi concluzie într-un alt raționament argumentativ. De exemplu, afirmația “ Elena vorbește la telefon” este concluzia inferenței “Telefonul Elenei sună ocupat, înseamnă că ea vorbește la telefon”, pe când în raționamentul “Dacă Elena vorbește la telefon atunci înseamnă că ea se află în aria de acoperire telefonică” același enunț joacă și rolul de premisă. Prin urmare, “definiția noțiunilor de premisă și concluzie se face corelativ și contextual”. Contextual deoarece rolul jucat de o aserțiune este dependent și relativ la contextul mai larg determinat de argumentul în care apare într-o anumită situație discursivă. Corelativ deoarece, poate fi considerat un “artificiu tehnic” să separam strict premisele de concluzie într-un argument. Premisele sunt premise pentru o concluzie, iar o concluzie nu apare izolată într-un argument, ci este rezultatul inferențelor ce pleacă de la anumite premise. Totuși, există indicii lingvistice pentru identificarea premisiilor și concluziilor într-un argument. Acestea pot fi intitulate ca și “deducții” logice.

Deducțiile

Există forme de exprimare și sintagme care, într-un discurs, funcționează ca indicatori ai premiselor, respectiv a concluziilor. Expresii cum ar fi: “dacă” , “din moment ce” , “atâta vreme cât” , “deoarece” , “pentru că” , “datorită faptului că” , “mulțumită” , “grație” , “în conformitate cu” , “dat fiind că” , “dacă și numai dacă” , “știind că” și asa mai departe, sunt marca faptului că, este posibil să urmeze prezentarea unor premise.

Expresii care pot fi considerate indicii pentru concluziile argumentelor sunt următoarele: “atunci” , “prin urmare” , “așadar” , “rezultă că” , “urmează că”, “în concluzie” , “implică” , “se poate deduce că” , “cu necesitate” , “se poate infera că” , “putem dovedi că” , “putem arăta că” , “nu avem altă alternativă decât”, și așa mai departe. Este de precizat faptul că de cele mai multe ori aceste sintagme sunt prezentate în pereche, astfel, constituind indicii pentru frecvența unei inferențe de la premise la concluzie. Astfel de expresii pereche sunt „dacă – atunci” , „deoarece – rezultă că”, „dat fiind că – putem arăta că„ și așa mai departe.

Evaluare argumentelor

Evaluarea argumentelor este un proces ce presupune analizarea fiecăruia dintre elementele sale, explicite sau implicite, proces cumulativ, ce se finalizează prin evaluarea argumentului ca întreg. Elementele argumentelor sunt eterogene, prin urmare, și evaluarea elementelor argumentelor se va face în mai multe feluri. Premisele și enunțurile unui argument, pot fi adevărate sau false, dar inferențele pot fi corecte sau incorecte; presupozițiile sau asumpțiile vom spune că sunt acceptabile sau problematice; despre concepte sau termenii folosiți că sunt vagi sau bine definiți sau despre explicațiile alternative că sunt plauzibile sau probabile. Despre argumente nu putem spune că sunt adevărate, corecte sau inacceptabile, ci acestea pot fi valide sau invalide. În primă fază, inferența de la premise la concluzii, sau felul în care se face derivarea, trebuie evaluat după criteriul corectitudinii. Dacă inferența în urma căreia se trece de la premise la concluzii nu este una corectă nici argumentul nu poate să fie unul valid sau convingător.

Corectitudinea sau incorectitudinea este determinată de tipul inferențelor.Totuși, modalitățile în care se produc incorectitudini diferă, de felul în care inferența a fost folosită. În cazul inferențelor inductive, în care ne îndreptăm de la particular spre general, incorectitudinea este dictată de criteriile adecvării sau de considerente de suficiență sau insuficiență a premiselor. De asemenea, există erori sau sofisme care se produc prin încălcarea anumitor convenții discursive sau argumentative ce guvernează efectuarea unei derivări sau a unei inferențe. Una dintre sarcinile teoriei argumentării este și aceea de a cataloga si clasifica în liste sofisemele, prin scoaterea lor în evidență, pentru a deservi la evitarea comiterii lor.

III. Erori Logice

Raționamentul logic este cheia câștigării oricărui argument, dar cu toate acestea erorile logice descreditează argumentarea. Erorile au fost și sunt sursa unei fascinații aparte, fiind studiate de cel puțin două milenii și jumătate. Conștentizarea acestora ne ajută să le identificăm având totodată și posibilitatea de a le folosi cu scopul de a dezinforma sau de a induce în eroare.

În argumentare, este necesar să avem o viziune largă și clară asupra erorilor. Adesea sunt cazuri în care un argument pare să susțină o afirmație dar de fapt se dovedește a fi contrariul.

Unele erori logice sunt efectuate de oameni care ignoră total raționamentele logice, naturii probelor expuse sau a ce contează cu adevărat ca material relevant. Alte erori însă sunt realizate cu scopul de a înșela sau din cauză că nu există dovezi în susținerea argumentului respectiv.

In teoria argumentației un argument este privit ca un protocol interactiv între indivizi care incearcă să rezolve un dezacord. Acesta este reglementat de reguli prestabilite de interacțiune , iar violarea acestor reguli sunt considerate erori logice. Erorile logice se pot clasifica in 5 mari categorii, prima clasificare este între erorile formale și erorile informale, erorile informale la randul lor sunt împarțite în alte categorii. Erorile formale au o eroare în structura logică. Deși la prima vedere ele par forme valide de argumentare, lanțul de raționament în sine este defect. Erorile informale pe de altă parte, folosesc adesea o motivare valabilă în condițiile în care aceasta nu are calitățile necesare pentru a fi numită astfel. Ele pot fi lingvistice, permițând ambiguități ale limbajului pentru a admite erori, sau pot fi erori de relevanță care omit ceva necesar pentru a susține argumentul, aduc factori irelevanți în ecuație sau permit prezumții nejustificate pentru a modifica o concluzie.

În cartea How to win every argument – The use and abuse of logic, Madsen Pirie a enunțat cele 5 tipuri de erori:

1. formale

2. informale lingvistice

3. informale în care se omit fapte relevante

4. informale în care se introduc factori irelevanți

5. informale în care se presupun factori nejustificați

Erorile logice formale

O eroare formală este orice formă nevalidă de argument, adică în care premisele pot fi adevărate fără ca și concluzia să fie în mod necesar adevărată. Spre deosebire de argumentele valide, erorile formale nu conservă adevărul: structura lor nu garantează o concluzie adevărată din premise adevărate. Chiar dacă se dovedește adevărată concluzia, ea tot nu a fost derivată printr-o metodă sigură.

De exemplu:

Premisa generală: Toți pădurarii au topor.

Premisa particulară: Vecinul meu are un topor.

Concluzie: Deci, vecinul meu trebuie să fie pădurar.

Acesta este un raționament incorect, căci structura sa nu este validă, adică dacă presupunem premisele adevărate, concluzia poate fi totuși falsă (concluzia nu este cu necesitate adevărată, dacă premisele sunt adevărate). Din faptul că vecinul meu are un topor nu se deduce că el este pădurar, chiar dacă premisa este adevărată. Prima premisă nu ne indică că toți posesorii de topoare sunt pădurari; ci doar că toți pădurarii au topoare, ceea ce nu este deloc același lucru. Pentru ca această concluzie să decurgă din premise, prima premisă ar trebui să enunțe că toți pădurarii și numai ei au topoare, astfel lasă deschisă posibilitatea ca vecinul să nu fie pădurar.

Afirmarea consecventului.

Eroare formală foarte des întalnită care poate părea o formă corectă de argumentare la prima vedere. Ea se formează cand cel care argumentează înlocuiește antecedentul și consecventul. Într-o construcție " dacă … atunci ", "dacă" face parte din antecedent și "atunci" face parte din consecvent. Este corect să susținem antecendentul pentru a dovedi consecventul dar nu și invers.

Exemplu:

Premisa generală: Dacă ai Cartea Verde, atunci poți lucra legal în Statele Unite ale Americii.

Premisa particulară: Tu nu poți lucra legal în Statele Unite ale Americii.

Concluzie: Prin urmare, tu nu ai Cartea Verde

.

2.Concluzia care neagă premisele.

Această eroare logică formală este identificată prin inconsisteța ei. În premisele argumentului se susține că ceva trebuie să fie adevărat, urmând ca, concluzia să se afle într-o contradicție gravă cu premisele în ceea ce privește adevărul sau falsul ei. Dacă concluzia nu coincide cu premisele din care ea a fost extrasă înseamnă că undeva în respectiva argumentare s-a produs un gol pe care logica a omis-o. Această eroare logică se poate identifica cu mai multă ușurință după observarea consisteței argumentului. Dacă concluzia contrazice premisele înseamnă că cel putin una dintre premise este greșită.

De exemplu: „Totul trebuie să aibă o cauză. Care, la rândul ei trebuie să rezulte dintr-o cauză anterioară. Din moment ce acest ciclu nu se poate repeta la nesfârșit, deducem că trebuie să fi existat o cauză neprovocată pentru a fi începutul procesului.”

3. Premisele contradictorii.

Pentru obținerea unui argument valabil este nevoie de premise adevărate și de asemenea și de o logică validă. Problema cu premisele contradictorii este că nu pot fi amândouă adevărate. Dacă una este falsă, cealaltă este adevărată și vice versa. Cu alte cuvinte putem fi siguri că cel puțin una este falsă așadar și argumentul va fi invalid.

Exemplu

Totul este muritor, Dumnezeu nu este muritor, deci Dumnezeu nu este totul.

3.Negarea antecedentului

Negarea antecedentului este o eroare extrem de frecventă, motivată prin faptul că, de foarte multe ori, în realitatea lucrurilor chiar se petrece astfel. Pripeala și superficialitatea ne fac să trecem de „la foarte probabil” la „cu certitudine”.

De exemplu:

Dacă aprind becul, în cameră este lumină.

Nu aprind becul.

În camera nu este lumină.

Sau:

Dacă vreau să schiez, atunci merg la munte.

Nu vreau să schiez.

Deci, nu merg la munte.

În mod evident concluziile acestor raționamente nu sunt necesare, chiar dacă se poate întampla, de multe ori, ca faptele să le confirme. Dar acest lucru nu se intamplă mereu; este posibil și să fie lumină în cameră deoarece ne aflăm în timpul zilei, ori să mergem la munte vara, pentru a ne bucura de frumusețea peisajului și de aerul curat.

5. Premisele exclusive

Argumentul format din trei propoziții poartă numele de silogism. Acesta este format din două premise și o concluzie care este dedusă din premise. Dacă ambele premise sunt însă negative, nu se poate trage o concluze valabilă și așa va apărea eroarea premiselor exclusive.

Exemplu:

„Toți piloții de cascadorii sunt neînfricați.

Unii piloți de cascadorii sunt contabili.

Prin urmare, unii contabili sunt neînfricați.”

Poate apărea această eroare atunci când se crede că în cazul în care un grup e exclus din ceva, și acel grup la rândul lui e exclus din altceva, atunci și primul grup va fi de asemenea exclus.

6.Eroare existențială

Eroarea existențială apare atunci când un argument are două premise universale și o concluzie particulară. Este o trăsătură a logicii cel puțin interesantă, datorită ambiguității ce o urmează. Enunțurile care se referă la totalitatea unei clase nu ne spun dacă există membrii ai clasei respective.

Exemplu:

Toate pisicile sunt egoiste.

(Această afirmație ne spune că, dacă există pisici, atunci ele sunt egoiste. Afirmația nu presupune existența acestora mai mult decăt presupune existența unicornilor de exemplu.)

Eroarea existențială are loc când se trage o concluzie care sugerează existența din premise care nu presupun asta. Dacă premisele sunt universale, folosindu-se "tot" sau "nici un" și concluzia e particulară folosind-use "unii", atunci se comite eroarea.

Exemplu:

Toate OZN-urile sunt nave spațiale, și toate navele spațiale sunt extraterestre, atunci unele OZN-uri sunt extraterestre.

7. Majorul ilicit

Este eroarea ce constă aceea că majorul este distribuit în concluzie fără a fi fost distribuit în premisă.

Exemplu:

„Toți cei ce practică sportul de performanță sunt tineri, studenții secției de filozofie nu practică sportul, deci studenții secției de filozofie nu sunt tineri”.

8.Minorul ilicit

Este sofismul ce constă în aceea că minorul este distribuit în concluzie fără să fi fost distribuit în premisă.

Exemplu:

„Studenții își încheie pregătirea de specialitate cu un examen de diplomă, ei activează în învățământul superior, deci cei ce activează în învățământul superior își încheie pregătirea de specialitate cu un examen de diplomă.”

9.Concluzie pozitivă din premisă negativă

Un argument care trage o concluzie din două premise nu îi este permis să aibă ambele premise negative, poate avea doar una însă numai în cazul în care și concluzia va fi negativă. Această eroare este comisă atunci când o concluzie pozitivă rezultă din doua premise în care una dintre ele este negativă.

Exemplu

Toții porcii sunt mamifere.

Unele mamifere nu pot zbura.

Prin urmare, uni porci pot zbura.

(O premisă e negativă, deci automat ca și concluzia să fie validă trebuie să fie negativă.)

10.Quaternio terminorum

Această eroare mai este cunoscută și sub numele de eroarea celor patru termeni. Argumentul standard cere ca un termen să fie repetat în premise și să fie eliminate din concluzie. Dezbaterea silogistică depinde de repetarea termenul în premise și de dispariția lui din concluzie. Atunci cand apar 4 termeni diferiți nu putem să tragem o concluzie validă, atunci este comisă eroarea quaternion terminorum. Exemplu: “Alexandru este în dreapta lui Andrei, și Andrei este în dreapta lui Vasile deci Alexandru este în dreapta lui Vasile.” La prima vedere acest argument pare rezonabil, dar într-o propoziție avem expresia în “dreapta lui Andrei” iar în cealaltă avem doar termenul de “Andrei”. Aceștia sunt doi termeni diferiți asa că apare eroarea celor 4 termeni. Concluzia nu este stabilită corect deoarece aceștia se pot afla la o masă rotundă.

11. Eroarea medianului nedistribuit

Această eroare apare atunci cănd termenul median al silogismului nu este distribuit. Are forma generală

Toți P sunt Q

Z este un Q

Deci, Z este un P.

Exemplu:

Toate argumentele cu median nedistribuit sunt argumente greșite.

Acesta este un argument greșit.

Așadar, acest argument are medianul nedistribuit.

(Acest argument este un argument greșit deoarece are un median nedistribuit, și anume "argumente greșite ")

Erori informale de relevanță

1. Accentuarea

Accentuarea, este acea eroare produsă ca urmare a faptului că un cuvânt nu înseamnă același lucru dacă este pronunțat cu diferite accente. Punere accentului pe anumite cuvinte sau fraze le poate da un înțeles diferit față de cel original și poate adăuga implicații diferite față de înțelesul propriu al acestora.

De exemplu:

În limba română, ”a recreea”(a produce din nou) este limpede că semnifică altceva decât „a te recreea”(a te odihni).

2. Amfibolia

Este eroarea ce apare atunci când expresia care exprimă o judecată este echivocă. Greșeala apare de obicei din inabilitatea de a aprecia că o citire cu sens diferit al propoziției este posibilă.

Exemplu:

"Eu intenționez să fac aceasta și să merg acolo măine", care se poate înțelege în 2 feluri: "Eu (inteționez să fac aceasta și să merg acolo) măine" și "Eu intenționez să fac aceasta și (să merg acolo măine)".

3. Compoziția

Este eroarea datorată asocierilor defectuoase de cuvinte. Această eroare se mai numește și sofismul compunerii și constă în confuzia dintre o relație de în principiu și o relație în anumite circumstanțe.

Exemplu:

"Această orchestră trebuie să fie bună deoarece fiecare membru al ei este un muzician talentat." Fiecare individ poate fi un muzician excelent dar totodată ar putea fi incapabil să interpreteze împreună cu alții.

Această eroare apare cănd cel care argumentează îi atribuie fiecărui membru al unui grup atributele grupului, făcănd abstracție de atributele individuale ale persoanei respective.

4. Diviziunea

Este eroarea datorată desparțirilor defectuoase de cuvinte. Aristotel a dat exemplul "te-am făcut sclav odinioară liber", care, în funcție de plasarea virgulei, are două înțelesuri: "te-am făcut, sclav odinioară, liber" și "te-am făcut sclav, odinioară liber"

La fel ca și la compoziție, sursa erorii în diviziune se află în ambiguitatea substantivelor colective și este cel mai des folosită cănd se conferă unui individ o parte din prestigiul grupului sau clasei de care aparține.

5.Echivocarea

Este o eroare logică ce constă în folosirea aceluiași cuvânt de două sau mai multe ori cu sensuri diferite în același argument.

Exemplu:

Biserica încurajează teismul.

Teismul e ansamblul tulburărilor produse de consumul abuziv al ceaiului, conținând teină.

Biserica ar trebui să distribuie gratuit ceai.

Argumentul este eronat deoarece în mod evident comite un echivoc asupra cuvântului teism. Prima premisă este validă dacă se consideră cuvantul teism ca fiind doctrina filozofică bazată pe admiterea existenței lui Dumnezeu, a doua premisă este validă dacă prin teism se referă la un termen medical.

6. Reificarea

Este eroarea logică ce constă în a considera conceptele drept realitatea însăși, ignorând împrejurarea că astfel de elaborări sunt, de cele mai multe ori, ipoteze de lucru, asumpții teoretice, oricum constructe. Teza, bazată pe teoria sociologică a rolurilor sociale, conform căreia "Oamenii se comportă potrivit rolurilor lor sociale", este un exemplu de reificare, în fapt oamenii comportându-se uneori conform rolurilor lor sociale, alteori prin abatere de la aceastea.

Erori informale de relevanță prin omisiune

1. Falsa dilemă sau eroarea terțului exclus

Această eroare logică informală implică situația în care două propoziții alternative sunt reținute ca fiind singurele opțiuni, când de fapt există una sau mai multe alternative.

Exemplu:

Fie afirmația X este adevărată fie afirmația Y este adevărată (când de fapt ambele afirmații X și Y pot fi false).

Afirmația Y este falsă.

Prin urmare afirmația X este adevărată.

2.Argumentum ad ignorantiam

Este eroarea ce constă în a lua ca argument în favoarea unei teze imposibilitatea de a dovedi contradictoria ei. Cel care recurge la acest argument raționează în felul următor: "este așa, căci nu se poate dovedi că nu este așa". El considera în mod ilicit că o teză ce nu poate fi dovedită este falsă și, ca urmare, este adevarată contradictoria ei. Un exemplu de astfel de argument este următorul: "Imunitatea față de pericolul răspândirii unei maladii contagioase este sigură, căci nu au fost identificate cazuri de îmbolnăviri". Argumentum ad ignorantiam se petrece atunci când se argumentează că o propoziție este adevărată doar pe baza faptului că nu s-a dovedit că este falsă, sau că este falsă deoarece nu s-a dovedit că este adevărată. Dar ignoranța cu privire la cum se probează sau se infirmă o propoziție în mod evident nu stabilește nici adevărul și nici falsitatea acelei propoziții. Pe această bază se disting două forme ale lui argumentum ad ignorantiam: forma în care se conchide că o propoziție este adevărată pe baza faptului că această propoziție nu este cunoscută (dovedită) ca fiind falsă și forma în care se conchide că o propoziție este falsă pe baza faptului că această propoziție nu este cunoscută (dovedită) ca fiind adevărată. Ambele forme ale argumentului se bazează pe premisa lipsei de cunoaștere (ignoranței).

Exemplu:

Discuția despre viață extraterestră este o absurditate. Știm ca nu există deoarece toate încercările de a stabili existența acesteia au eșuat.

3.Argumentum ad lapidem

Episcopul Berkeley și-a exprimat punctul lui de vedere cu privire la faptul că materia nu există separat de percepția noastră asupra ei. Când Boswell i-a spus doctorului Johnson că această idee e imposibil de respins, răspunsul doctorului a fost lovirea unei pietre cu piciorul. "O resping astfel" a zis. El nu o respingea atât cât o ignora, deoarece dovada existenței acelei pietre, inclusiv zărirea ei, sunetul și simțirea ei cănd a fost lovită era percepută de simțuri.

Mai este cunoscut și ca apelul la piatră. Este eroarea logică ce constă în revocarea unui argument ca absurd fără a aduce o dovadă a absurdității acestuia.

Exemplu:

El e prieten cu mine, nu vreau să aud nici un cuvânt spus împotriva lui.

Un argument nu poate fi respins doar din cauză că nu e conform cu opinia existentă. Refuzând orice material relevant pentru a avea o concluzie valabilă, vom ajunge la ignoranță.

4.Argumentum ad nauseam sau apelul la repetiție

Argumentum ad nauseam, apelul la repetiție sau argumentum ad infinitum este un argument prezentat în repetate rânduri (posibil de diferite persoane) până la punctul în care nimeni nu mai este interesat să-l mai discute. Simpla repetiție ca un punct de vedere nu aduce absolut nici o dovadă adițională sau suport argumentului, dar poate eroda aptitudinea de a gândi critic. Există de asemenea concepția eronată că un lucru e mai probabil să fie adevărat dacă este auzit de cât mai multe ori.

Multe din proverbele pe care le auzim în copilărie ne sunt expuse de atâtea ori încât adesea ajungem la concluzia că există un dram de adevăr în ele. Această asumpție pare să supraviețuiască în ciuda dovezilor contrare ce le întâlnim de-a lungul vieții, ori contradicției dintre mai multe proverbe. Toate acestea ne arată căt de puternic este de fapt acest apel la repetiție.

Exemplu:

Vă rog, domnule, nu am fost eu!

Dar aceasta e catapulta ta, Smith Minor.

Vă rog, domnule, nu am fost eu!

Și martorii te-au văzut ridicănd piatra.

Vă rog, domnule, nu am fost eu!

5.Evaluarea unei singure părți a problemei

Această eroare apare atunci când se ia în considerare numai o parte a unui caz. Deciziile necesită de obicei argumente pro și contra, iar hotărărea să se ia în funcție de unde se va înclina balanța. A privi numai o latură este a evita judecarea în funcție de această balanță.

Exemplu:

Eu nu o să mă căsătoresc. Ar însemna o responsabilitate în plus, fără menționarea pierderii libertății mele. Găndește-te la costurile necesare creșterii copiilor și punerea lor prin facultate. Apoi mai este și creșterea primei de asigurare… (Dacă acestea ar fi singurele argumente nimeni nu s-ar mai căsători)

6.Negarea exemplului

Exemplele sunt de obicei aduse pentru a susține un argument. Când atenția e concentrată în a demonstra falsitatea exemplului, dar lasă teza centrală nedisputată, se produce această eroare.

Exemplu:

Adolescenții din ziua de azi sunt lipsiți de maniere. Acel băiat de vizavi aproape m-a aruncat pe stradă ieri și nici măcar nu s-a oprit să își ceară scuze.

Greșești, Simon nu mai e un adolescent.

Un exemplu poate ilustra și întări un argument dar discreditarea acelui exemplu nu discreditează argumentul în sine. Pot fi alte multe alte instanțe care susțin teza și care pot fi cazuri veritabile.

7.Schimbarea bazei

În această eroare cel care argumentează își abandonează poziția inițială asupra acelui argument și adoptă una nouă. Decepția este sursa acestei erori. Criticarea poziției originale este evitată prin adoptarea unei poziții diferite. Așadar, argumentul adus înainte este irelevant în noua poziție iar critica adusă trebuie luată de la început deoarece nu a fost centrată pe această poziție nou adoptată.

Exemplu:

Am zis că îmi place proiectul și cred că este unul bun. Cu toate acestea, vă împărtășesc obiecțiile care le-ați exprimat și pot zice doar că acestea consolidează viziunea ce o susțin de mult timp că unui proiect nu îi este îndeajuns sa fie considerat plăcut și bun.

Cel mai bine observăm uzul acestei erori în nisipurile mișcătoare ale politicii deoarece aici există concepția absurdă care ne zice că un politician nu trebuie să își schimbe părerea niciodată despre nimic. A face asta înseamnă a recunoaște că a greșit inițial, implicit că ar putea să greșească și acum. Infailibilitatea trebuie așadar susținută cu orice preț.

8. Transferul sarcinii dovezii

Această eroare e o formă mai specializată al argumentum ad ignorantiam și constă în enunțarea unei afirmații fără justificare, în baza că oponentul trebuie să îi demonstreze falsitatea sau opinia lui va fi respinsă.

În multe situații doar uneia din părți îi aparține sarcina dovezii. Acea parte este obligată să furnizeze evidențe pentru poziția care o susține. Afirmația celeilalte părți, celei căreia nu-i vine îndatorirea de a dovedi, este considerată ca fiind adevărată până la proba contrarie. Dificultatea în asemenea situații constă în determinarea cărei părți, eventual niciuneia, îi aparține sarcina dovezii. În multe cazuri trasarea acestui lucru poate deveni o dezbatere în sine. În alte cazuri sarcina dovezii este impusă de situație.

Exemplu:

Bill: "I think that some people have psychic powers."

Jill: "What is your proof?"

Bill: "No one has been able to prove that people do not have psychic powers."

În particular această eroare este baza fragilă pe care sprijină obiectele zburătoare neindentificate, percepția extrasenzorială, monștrii, demonii și lingurile care se îndoaie. Avocații acestora și a multor altor fenomene eterice încearcă să schimbe povara găsirii dovezii pentru stabilirea falsității acestor fenomene asupra oponenților lor. Povara, odată acceptată, ar fi infinită. Nu numai că este extraordinar de dificil în a demonstra că nu există ceva, dar de asemenea se află și o infinitate de posibilități care vor trebui testate.

9. Pledoaria specială

Pledoaria specială sau standardul dublu este o falsă argumentare care apără o poziție ce introduce detalii favorabile sau exclude detalii nefavorabile afirmând că sunt necesare considerații adiționale, însă fără să facă o analiză critică potrivită asupra acestor considerații.

Această eroare apare de regulă atunci când interlocutorul cere un tratament mai puțin strict asupra cauzei pe care o susține decât acela pe care îl aplică în altă parte.

Exemplu:

Încercările noastre de ne angaja în conversație au fost stricate de trăncănitul celorlalți.

Pledoaria specială este uneori descrisă ca "beneficiul clerului" din cauza dreptului stabilit de Biserica medievală prin care răufăcatorul din cadrul clerului va fi judecat în instanțe bisericești chiar și pentru crime civile.

10.Sofismul om de paie

Este eroarea (numită în engleză straw man fallacy) ce se produce atunci cănd participantul la un dialog argumentativ deformează opinia oponentului său și argumentează împotriva opiniei degenerate a acestuia.

Exemplu:

Am observat că dumneavoastră susțineți nevoia de a liberaliza ocuparea de posturi didactice din universitățile noastre, pentru ca și străinii să poată concura, încât îmi dau seama că depreciați valoarea specialiștilor autohtoni și că este de datoria mea să vă arăt că această valoare merită să fie apărată.

Denumirea vine de la împrejurarea că argumentatorul nu se confruntă cu teza oponentului, ci o deformează pentru a o putea ataca.

11.Excepția care dovedește regula (engl. The exception that proves the rule)

Excepțiile, evident, demonstrează falsitatea regulilor. Cu toate acestea însă, mulți oameni care se confruntă cu un contra exemplu adus argumentului lor îl vor respinge ca fiind "excepția care confirmă regula". Eroarea constă în revocarea unei obiecții valide aduse argumentului.

Excepția confirmă regula este o expresie provenită din cel puțin trei surse independente, fiecare având sensul ei specific și logic. Expresia a intrat în conștiința populară și are astăzi o foarte largă răspândire în sensul ei literal și ilogic.

Cele trei surse distincte ale expresiei sunt:

nici o regulă fără excepție vine din latinescul „Nulla regula sine exceptione”, unde sensul este lucrurile sunt arareori foarte simple și supuse unor reguli imuabile, avertizând asupra complexității diverselor fenomene reale (fie ele fizice, sociale, economice, etc.);

excepția probează regula, în care sensul este cel ce stă la baza metodei științifice: verifică-ți (probează) teoria (regula) în cele mai diverse contexte, pentru a vedea dacă rezistă tuturor excepțiilor ce pot apărea în realitate (vezi și sensul anterior);

excepția întărește regula sau chiar excepția confirmă regula este poate cel mai actual sens al expresiei și probabil cel care a dat naștere sensului pervertit ce este folosit în mod curent. Această variantă este folosită în context juridic și are următorul sens: excepția introdusă expres pentru a permite pedepsirea încălcării regulii este o întărire a regulii. De exemplu în regula: „este interzis să ucizi, cu excepția cazului când ucizi un ucigaș”. Acest tip de derogare stă la baza dreptului de auto-apărare la nivel individual și social, în cazurile extreme în care se consideră că nicio altă acțiune a victimei nu ar fi fost eficientă decât imitarea acțiunii agresorului. Tot în context juridic, expresia poate avea ca interpretare mai puțin directă și pe aceea că o excepție explicită a unei reguli implicite (sau nu foarte puternice) confirmă existența regulii (sau o întărește). De exemplu, să spunem că în regulamentul intern de funcționare al unui campus universitar se prevede interdicția de parcare a mașinilor în campus. Un observator aflat în trecere prin campus care vede un semn pe care scrie „parcarea permisă pe aleea A3” are, doar prin observarea excepției, posibilitatea de a deduce existența regulii (excepția confirmă regula). Sau, dacă regula este explicită dar slabă, de exemplu în cazul în care observatorul vede un singur semn de „parcare interzisă” la intrarea într-un campus uriaș, atunci semnul cu „parcarea permisă pe aleea A3” are darul de a întări regula (excepția întărește regula). Logica acestei variante a expresiei este că dacă nu ar exista o regulă, atunci excepția nu și-ar avea sensul, drept care aflarea excepției duce la deducția regulii (în exemplul de care ne-am folosit mai sus, nu ar avea sens să se specifice aleea A3 anume pentru parcare dacă parcarea ar fi permisă oricum pe tot teritoriul campusului).

12.Obiecții triviale

Problema cu această eroare este că lasă teza principală neatinsă. Este greșit să se opună o afirmație în baza unor aspecte minore și accidentale în loc să se răspundă cererea principală pe care o face. Eroarea este similară cu cea o omului de paie, în loc să se confrunte cu principala problemă, în acest caz sunt confruntate numai anumite aspecte. Aceste obiecții banale sunt posibil valide, însă problema e că sunt banale, triviale și nu sunt adecvate în a distruge cazul care e prezentat. Eroarea este comisă fiindcă obiecțiile nu se ridică la nivelul sarcinii care le este acordată, nu pentru că sunt greșite.

Exemplu:

Nu putem sprijini o implicare într-un război pe uscat în Europa. Gândește-te la cum ar afecta rezerva de lapte de pe continent.

13. Entimema neaaceptată

Entimema este un argument în care unul din stagiile acestuia, fie premisă, fie concluzie, este subînțeles mai degrabă decât declarat. Când elementul nedeclarat nu este acceptat, atunci intrăm pe teritoriul acestei erori.

Exemplu:

Bill trebuie să fie prost. Trebuie să fi prost să nu treci un test de conducere.

În acest caz eroarea se produce deoarece un element important al argumentului este omis. Dacă ambele părți cad de acord asupra presupunerii, atunci ea este prezentă deși nu specificată. Dacă numai ascultătorul va face presupunea, atunci el s-ar putea gândi că argumentul are mai mult sprijin decât are cu adevărat.

14.Eroarea perfecționismului

Este eroarea ce se petrece atunci când se plasează cerințe excesive în seama unei acțiuni și apoi se respinge acea acțiune pe motiv că nu rezolvă complet problema. Argumentarea "Participarea la cursul de Teoria argumentării, în care mi se prezintă toate cunoștințele necesare pentru a învăța să argumentez corect, nu mă va face să nu comit erori de argumentare, încât nu are rost să particip la acest curs" este un exemplu de eroare a perfecționismului.

Această eroare este adesea folosită în respingerea schimbărilor în status-quo, chiar dacă status-quo în sine s-ar putea să nu fie perfect.

Exemplu:

Trebuie să interzicem noul medicament pentru inimă deoarece a fost asociat ocazional cu afecțiuni neurologice.

15.Cuantificarea ascunsă

Când se fac declarații despre o anumită clasă, câteodată se referă la toți membrii clasei respective, câteodată la unii membrii, iar câteodată este neclar la cine se referă. Eroarea apare atunci când ambiguitatea unei expresii permite o interpretare greșită a cantității despre care se vorbește.

Exemplu:

Toți mecanicii sunt tâlhari.

Adesea cuantificarea este ascunsă deoarece sună nesatisfăcător în a face declarații îndrăznețe asupra unora dintr-o anumită clasă. "Toți" sună mult mai bine, deși este probabil fals.

16.Condamnarea alternativelor

În cazurile în care există un set de alternative știute și fixate, este legitim să stabilim superioritatea uneia arătând că celelalte sunt inferioare. Totuși, în cazurile în care alternativele nu sunt fixate sau știute, și unde sunt căutate absolute mai curând decât comparative, este greșit să presupunem că argumentăm o alternativă prin denigrarea celorlalte.

Exemplu:

Teoria lui Hawkins trebuie să fie adevărată. Toate celelalte au fost dovedite ca fiind false.

17.Retragerea definițională

Această eroare are loc atunci când se schimbă sensul unor cuvinte pentru a face față unei obiecții aduse împotriva formulării inițiale. Prin schimbarea sensului se schimbă tot enunțul.

Exemplu:

El nu a fost niciodată peste hotare.

De fapt, a fost în Boulogne.

Nu poți numi vizitând Boulogne ca mergând peste hotare.

Cuvintele sunt folosite adesea în sensul lor convențional. Dacă este permis în a avea de-a face cu obiecții aduse la ceea ce se argumentează prin susținerea că aceste cuvinte înseamnă ceva cu totul neobișnuit, atunci discursul rațional va cădea cu totul.

18. Elagajul extențional

Această eroare apare dacă argumentatorul folosește cuvinte în sensul lor de regulă acceptat, dar se retrage când există o contestație asupra definiției lor precise. Eroarea devine posibilă deoarece există două feluri de a înțelege ce înseamnă cuvintele. Se pot descrie proprietățile a ceea ce vrea să se zică sau se pot da exemple. Prima este numită intensitatea (engl. intention), iar a doua extensia (engl. extension) cuvântului. Se poate transmite sensul expresiei de vedete de film(engl.movie-star), de exemplu, fie prin descrierea rolului actorilor și actrițelor principale dintr-un film sau prin enumerearea unor vedete de film cunoscute.

Exemplu:

Deși am zis că voi accepta o anchetă, în nici un moment nu am zis că va fi una independentă, sau că va fi publică, sau că rezultatele ei vor fi vreodată publicate.

19.Îngrădirea (engl. hedging)

Îngrădirea sau acoperirea într-un argument înseamnă adăpostirea în spatele unor sensuri ambigue pentru ca înțelesul să poate fi schimbat ulterior. Eroarea apare deoarece se înainteaza două sau mai multe declarații sub formă de una singură.

Exemplu:

Samantha: David is a totally selfish person.

Yvonne: I thought we was a boy scout leader. Don’t you have to give a lot of your time for that?

Samantha: Well, David’s totally selfish about what he gives money to. He won’t spend a dime on anyone else.

Yvonne: I saw him bidding on things at the high school auction fundraiser.

Samantha: Well, except for that he’s totally selfish about money.

Erori informale de relevanță (intruziune)

1.Orbirea prin știință

Mulți oameni, nerăbdători să își exprime propriile opinii cu autoritatea unui om de știință, își pun haina albă a jargonului științific în încercarea de a promova propriile afirmații ca ceva ce nu sunt. Eroarea se specializează în folosirea unui jargon tehnic pentru a amăgii audiența că se fac enunțuri de natură știițifică și că dovezile experimentale obiective le susțin.

Exemplu:

engl. The amotivational syndrome is sustained by peer group pressure except

where achievement orientation forms a dominant aspect of the educational

and social milieu.

Cu alte cuvinte se spune numai că oamenii nu muncesc dacă prietenii lor nu o fac decât dacă vreau sa obțină ceva.

2.Argumentum ad crumenam

Acest argument presupune că banii sunt măsura de corectitudine și că cei cu bani au dreptate mai des. Forma cea mai comună este: Dacă ai atât de multă dreptate, atunci de ce nu ești bogat? .

Exemplu:

Observ că cei care fac peste 100.000 de lire pe an tind să fie de acord cu mine.

Eroarea din argumentum ad crumenam constă în faptul că averea nu are nici o legătură cu asta. Este plăcut și convenabil să se facă mulți bani și de asemenea e plăcut și convenabil să ai dreptate dar asta nu înseamnă că cele două sunt conectate. În spatele acestui argument se află concepția că Dumnezeu nu le-ar acorda oamenilor răi și incorecți posibilitatea de a fi bogați.

3.Apelul la emoție

Apelul la emoții este o eroare de logică în care se manipulează emoțiile oponentului, in loc să se folosearcă logica pentru a construi un argument valid. Emoțiile care ne influențează comportamentul nu ar trebui să ne influențeze și judecata asupra faptelor. Deși ar fi adecvat să arătăm milă unui criminal condamnat, nu ar fi o procedură rațională să lăsăm mila să ne afecteze judecata dacă el a comis sau nu crima.

Acest tip de eroare are o gamă variată de erori logice care o compun. Acestea variază în funcție de emoțiile din care provin:

apelul la frică (argumentum ad metam) în care o persoană încearcă să-și suțină argumentul prin provocarea fricii oponentului și folosirea prejudecăților sau superstițiilor. Apelul la frică este foarte uzual în marketing și politică.

Exemplu:

Cei care încă se opun dezarmării nucleare ar trebui să studieze efectele exploziei termonucleare. Poate topi ochii și vaporiza carnea de la mare distanță.

apelul la invidie (argumentum ad invidiam) e un apel la invidie, rea-voință, sau altă trăsătură umană nedorită

Exemplu:

În nici un caz Robinson a rezolvat problema. Asta ar însemna că este mai bun decât noi toți.

apelul la ranchiună (argumentum ad odium) e eroarea prin care cineva încearcă să câștige susținere pentru un argument prin exploatarea resentimentelor, ranchiunei și disprețului față de partea opusă. În loc să se prezinte un argument susținut de fapte sau evidențe, argumentul este construit de așa manieră încât să te îndemne să faci sau să nu faci ceva, pur și simplu din ranchiună.

apelul la superstiții (argumentum ad superstitionem)

apelul la mândrie (argumentum ad superbiam)

Mai există de altfel un argument care face apel la o porțiune din tot (argumentum ad modum) sau altul care chiar zice că sentimentul este cel mai bun ghid al rațunii (sentimens superior).

Secretul acestei erori este simplu, trebuie descoperită numai dispoziția emoțională a audienței și folosirea unui limbaj calculat pentru a evidenția acea emoție. Argumentum ad modum merită o mențiune specială deoarece face apel la dorința audienței pentru gradualism. O audiență e în punctul cel mai vulnerabil când încearcă să se comporte rațional. Vor echivala rațiunea cu o viață liniștită, gândindu-se că ceva admis cu măsură este mai mult probabil să fie bine.

Sentimens e o eroare mai ingenioasă. Pretenția ei stupidă că emoția este ghidul cel mai bun e mai ademenitoare unei audiențe inteligente. Oamenilor inteligenți le este frică de faptul că vor fi considerați reci pentru că folosesc rațiunea prea mult. Ei nu vor să pară deficienți emoțional așa că vor cădea pradă unui orator care îi va asigura că sunt la fel de sensibili, iubitori și miloși ca restul lumii. Așadar vor abandona drumul rațiunii pentru un bilet de intrare în rasa umană.

4.Orice școlar știe

Scopul principal al acestei erori este apelul dincolo de dovezi pentru a asigura acceptarea argumentului. Audiența e invitată să accepte o idee nu din convingere ci din frica și rușinea să nu pară mai puțin informată decât un copil.

Exemplu:

Orice școlar știe că rata pierderii de gene într-un sistem reproductiv închis este exprimată printr-o simplă și foarte bine știută formulă.

5.Eroarea genetică

Este eroarea ce constă în a aplica istoriei trecute explicații obișnuite prin cercetarea realităților de astăzi sau a înlocui analiza structurii unei realități cu evocarea istoriei acesteia.

Această eroare face greșeala de a presupune că sursa unui argument îi afectează validitatea. Asocierea unui punct de vedere cu Adolf Hitler sau cu o personalitate considerată universal ca fiind rea este de obicei de ajuns să dărâme acel punct de vedere.

Exemplu:

Modificarea genelor este discuție fascistă. Asta a încercat să facă și Hitler.

6.Argumentum ad hominem

Este o eroare înrudită cu argumentum ad verecundiam și constă în invocarea calităților sau defectelor, a biografiei celui ce susține o teză în argumentare. Acest sofism prezintă ca argumente relative la teză calitățile sau defectele argumentatorului sau date ale biografiei sale fizice, morale etc. El se prezintă sub formele: argumentum ad hominem abuziv (a explica de pildă, specificul gândirii unei persoane prin caracterul său moral, nefericirile, accidentele biografiei sale, afilierile sale politice, etice etc), argumentum ad hominem circumstanțial (a sugera că oponentul satiface un interes personal susținând o anumită teză, a întemeia o teză invocănd că oponentul practică de fapt contrarul a ceea ce susține). Prima formă este "abuzivă", căci se atacă caracterul argumentatorului conform schemei "nu-l credeți pe acest om în ceea ce spune, căci nu are caracter". A doua formă este "circumstanțială", căci se atacă argumentatorul conform schemei "nu-l credeți pe acest om în ceea ce spune, căci el nu practică ceea ce predică". Dar cele două forme nu sunt izolate una de alta.

"În unele situații, un tip de argument ad hominem este un mod de a duce la celălalt. De exemplu, se poate argumenta că domnul X este inconsistent din punct de vedere circumstanțial și nu practică ceea ce predică. Dar acest atac circumstanțial poate fi continuat argumentând că domnul X este, prin urmare, un ipocrit, un tip de persoană nesinceră, care nu găndește cu adevărat ceea ce spune. Această a doua parte a argumentării este o specie abuzivă de atac ad hominem. Aici forma abuzivă rezultă din argumentul ad hominem circumstanțial."

7.Ignoratio elenchi

Aristotel a fost cel care a scris despre ignoratio elenchi, înțelegănd prin aceste termen eroarea de a nu dovedi ceea ce este de dovedit.

Teza dovedită nu este relevantă pentru cea care argumentatorul încerca să o dovedească, de aceea această eroare mai este cunoscută șă sub numele de eroarea tezei irelevante. Sofismul constă în presupunerea că o concluzie e echivalentă cu cealaltă, când de fapt ele au puncte diferite. Argumentele care susțin prima concluzie sunt omise, iar cele care susțin concluzia irelevantă sunt prezentate în loc.

Exemplu:

Cum ar fi putut clientul meu să ordone crima? Am dovedit fără urmă de îndoială că el nici măcar nu era în țară în acel timp.

8.Umorul irelevant

Eroarea apare atunci când material umoristic irelevant subiectului discutat este introdus cu scopul de a distrage atenția de la acel argument.

Exemplu:

Poziția oponentului meu îmi aduce aminte de o poveste…

Cu toate că umorul întreține și dă viață discuției, de asemenea și distrage. Eroarea nu constă în folosirea umorului în sine ci în faptul că este folosit în a distrage atenția de la problema în discuție. O glumă ar putea câștiga o audiență dar nu va câștiga un argument.

9.Argumentum ad lazarum

Este eroarea care presupune că o concluzie este corectă numai din cauză că cel care a expus-o este sărac sau că este incorectă deoarece cel care a enunțat-o este bogat. Numele ei vine din Noul Testament, dintr-o parabolă cu un cerșetor pe nume Lazăr ce își va primi recompensa în viața de apoi.

Exemplu:

Acel guru nu are nimic de căștigat mințind sau păcălind pe cineva, tot ce are sunt nucile de pe care trăiește.

Deși nu realizăm, ad lazarum este adănc înrădăcinată în mentalul colectiv. Tindem să considerăm că un om sărac are mai puține oportunități să mintă deoarece are mai puține oportunități. De asemenea și literatura compensează sărăcia oamenilor atribuindu-le întelepciune și diferite virtuți, cum ar fi frumusețea.

10.Cuvinte încărcate

Este posibil să influențăm rezultatul unui hotărâri prin folosirea intenționată de termeni părtinitori. Când cuvintele sunt folosite în așa fel încât să invoce o reacție fie mai pozitivă sau mai negativă despre fapte obiective, eroarea utilizată este cea de cuvinte încărcate.

Exemplu:

Hitler convoacă lorzi ai războiului!

Mdalier consultă șefii de stat major.

Cele două titluri din ziar ne spun aceleași lucruri, liderii Germaniei și Franței s-au întâlnit cu comandanții armatelor lor. În Germania ei sunt lorzi ai războiului, iar în Franța sunt șefi de stat major. Liderul german e simplu, Hitler, fără nici un titlu anume, și își convoacă oamenii imperios, pe când liderul francez e numit mousieur (fr. domn), iar fiind un bun democrat, el consultă.

11.Argumentum ad misericondiam

Este eroarea ce constă în a evoca consecințele greu de suportat pentru cineva ale acceptării unei teze în favoarea respingerii ei. De exemplu, avocatul apărării, spre a obține o sentință mai puțin severă pentru un inculpat vinovat, invocă astfel de consecințe greu de suportat pentru inculpat, pentru familia lui etc. "Argumentum ad misericondiam este tipul de argument ce folosește apelul la simpatie pentru soarta umană, la compasiune sau milă pentru a susține o concluzie."Evident, este vorba de o argumentare emoțională, prin care se încearcă exercitarea de fapt a unei presiuni pentru acceptarea unei concluzii.

Exemplu:

Dacă decidem că ajutorul străin e ineficient și nu ridică standardul de trai, atunci condamnăm oamenii din țările sărace la o viață de sărăcie degradantă, mizerie și boli.

12.Otrăvirea fântânii

Cea mai atractivă parte a acester erori este că discreditează opoziția înainte ca ea să zică un singur cuvânt. În esență, eroarea constă în realizarea de remarci neplăcute asupra oricui ar îndrăzni să se opună ideii alese. Când o victimă dispusă face un pas în disputarea acelui punct de vedere , numai va arăta că acele remarci îi erau menite.

Exemplu:

Toată lumea în afară de un idiot știe că nu sunt destui bani în educație.

Toată discuția devine eronată deoarece provoacă acceptarea sau respingerea unei propuneri în baza unei dovezi ce nu are absolut nici o legătură cu ea.

13.Argumentum ad populum

Este eroarea ce constă în a lua asentimentul unei mulțimi de oameni la o teză ca argument al adevărului ei:"Este așa findcă toți cred astfel". O variantă a acestei erori este argumentul majorității:"Deoarece cei mai mulți consideră astfel, este așa".

S-a spus, pe bună dreptate, că "argumentum ad populum este tipul de argument ce apelează la sentimentul popular pentru a susține o concluzie". Pe de altă parte, este o regulă a democrației aceea ca deciziile să se ia pe baza opiniei cetățenilor, considerând că decizia ce trebuie să prevaleze este cea a majorității. Nu cumva democrația ne obligă să admitem argumentearea ad populum? Răspunsul este negativ, căci putem trage o linie despărțitoare între argumentum ad populum și consultarea democratică prevăzută de regulile democrației. În primul rând, democrația doar opinia poporului, ci opinia rațională (rezonabilă) a acestuia, iar asigurarea caracterului rațional (rezonabil) al opiniei poporului presupune o seamă de mecanisme de reciprocă verificare a adecvării opiniilor. În al doilea rând, argumentum ad populum vrea să stabilească adevărul pe baza "sentimentului popular", în vreme ce democrația, corect înțeleasă, presupune luarea de decizii de acțiune prin consultarea poporului, dar nu găsirea adevărului, ce poate fi și opera unui singur individ.

O variantă a lui argumentum ad populum este eroarea practicii comune: această eroare are forma "este așa căci ceilalți îți asumă, de asemenea, că este așa"

Exemplu:

O să vedem noi străzile vechiului nostru pământ date unor fețe străine?

14.Heringul roșu

Când câinii de vânătoare începeau să urmărească alt miros decât cel dorit de stăpânii lor, un hering roșu era folosit pentru a concretiza transferul. Acesta era legat de o sfoară și tras pe poteca ce trebuia urmărită de câini, aroma puternică a lui atrăgându-i pe ogari după el. În logică eroarea este comisă atunci când un material irelevant este folosit pentru a distrage oamenii de la acel punct de vedere și a-i îndrepta spre o concluzie diferită.

Exemplu:

Poliția ar trebui să oprească demonstranții ecologiști deoarece incomodează publicul. Noi ne plătim taxele.

Desigur că distrugerea globală e infinit mai rea decăt o mică inconveniență?

15.Trenul scăpat de sub control

Această eroare este comisă atunci cănd un argument folosit în susținerea unei modalități de rezolvare a problemei va susține mai mult decât atât. Dacă se vrea oprirea într-un anumit punct e necesar un argument pentru a face asta.

Exemplu:

Statul ar trebui subsidiarizeze opera deoarece ar fi prea scump a se monta producții fără susținerea primită de la fondurile publice.

16. Panta alunecoasă (engl. slippery slope fallacy)

Este o variantă a lui argumentum ad baculum și constă în invocarea de consecințe periculoase ale acceptării unei teze, lăsând în afara discuției argumentarea tezei.

De exemplu "Nu putem accepta controlul convorbirilor, comunicațiilor și al fluxurilor bancare ca măsuri antiteroriste, căci acestea pun în pericol libertățile cetățenești cuvenite" este un astfel de sofism.

17.Tu quoque

Tu quoque înseamnă "și tu" și este comisă când un caz e subminat de reclamația că și susținătorul e vinovat de ceea ce vorbește. Cu puțină subtilitate această eroare poate fi folosită să submineze o acuzație prin discreditarea acuzatorului.

Exemplu:

Și acum mă întorc la acuzația domnișoarei Green cum că am indus în eroare intenționat societatea în interes personal cu privire la firmă. Vă reamintesc că această acuzație vine de la aceeași domnișoară Green care nu a scos o vorbă atunci cănd ginerele ei a beneficiat de decizia noastră legată de surplusul de pământ. E greu să o luăm ca o sursă îndreptățită să facă asemenea acuzații.

18.Argumentum ad verecundiam

Este eroarea ce constă în invocarea autorității cuiva spre a întemeia sau respinge o teză. Medievalii, de exemplu, au invocat multă vreme autoritatea științifică a lui Aristotel pentru a determina acceptarea unor teze, multe dintre ele, în fapt, greșite. Desigur, există o "autoritate" a specialistului într-un domeniu de preocupări, dar această autoritate, care nu trebuie nicidecum tăgăduită, nu constituie un argument în favoarea vreunei teze. Autoritatea însăși constă, cel puțin la origine, în capacitatea de a identifica și formula argumente pentru o teză și nu dispensează de obligația de a produce argumente pro sau contra unei teze. Argumentum ad verecundiam se prezintă sub multiple forme: autoritatatea cuprinzătoare ("deoarece specialistul a spus astfel"), autoritatea dogmatică ("așa s-a stabilit"), autoritatea rău plasată (a suprasolicita, de pildă, opinia lui Newton în domeniul filosofiei, deci dincolo de domeniul său de specialitate, care a fost fizica), autoritatea deformată (a schimba semnificația afirmației cuiva rupând-o din context), autoritatea venerabilă (a-i lua pe cei din trecut ca autorități), autoritatea fixă (a postula o autoritate și a refuza orice deviază de la opiniile ei). Există și o eroare conversă a autorității, ce constă în a tăgădui orice merit celor din trecut pentru motivul că aparțin ireversibil trecutului.

În cazul lui argumentum ad verecundiam trebuie făcute distincții rafinate pentru a preveni desconsiderarea opiniei expertului, care ar fi, la rândul ei, o eroare, chiar dacă de altă natură. Opinia unui expert în funcționarea avioanelor este crucială pentru a stabili cauzele prăbușirii unui avion, opinia unui cardiolog poate fi decisivă pentru a stabili infarctul unui conducător de automobil și împrejurările în care s-a produs un accident. Iar exemplele de folosire a opiniei experților sunt numeroase. Este necesar, de aceea, să se distingă între apelul la autoritatea expertului ca probă, care este fallacios, și folosirea "mărturiei expertului", care este argument, iar argumentarea ce o invocă este corectă.

19.Găndirea dezirativă

Eroare logică de argumentație când se afirmă de către cineva că datorită dorinței sale ca ceva să fie adevărat sau fals, acel ceva de fapt în realitate este chiar adevărat sau fals.

Exemplu:

Desigur că tratativele legate de mediu vor avea succes. Altfel ar însemna sfârșitul omenirii.

Erori informale de relevanță (prezumție)

1.Analogia abuzivă

E o variantă specializată a argumentum ad hominem. În loc de o insultă directă adusă argumentatorului, o analogie e realizată menită să-i aducă dispreț și o reputație proastă. Oponentul sau comportamentul lui e comparat cu ceva ce va declanșa o reacție negativă din partea audienței.

Exemplu:

Smith a propus să mergem într-o vacanță navigând, deși știe despre nave atăt cât știe un șef de orchestră armenian.

Eroarea este subtilă deoarece se bazează pe asocierea facută de audiență asupra imaginii prezentate. Autorul acesteia nu trebuie nici măcar să zică ceva fals, el se bazează pe asocierea facută de ascultător pentru a umple golurile.

2. Accidentul

Este eroarea ce apare ce apare atunci când se consideră că predicatul unei determinări este, cu necesitate, predicatul obiectului. Ea constă în a lua o notă neesențială, accidentală, drept notă esențială, necesară. Sofismul accidentului este frecvent în cazul generalizărilor inductive când , odată observată o proprietate a obiectelor unei clase, se consideră, în mod imprudent, că acea proprietate este esențială și necesară pentru orice obiect din clasa respectivă. Aristotel dat următorul exemplu de sofism al accidentului: "dacă Coriscos este altceva decât Socrate, iar Socrate este om, atunci el nu este om".

Sofismul accidentului are două forme. Eroarea directă a accidentului este prima formă și constă în aplicarea unei reguli generale la un caz determinat, eludând circumstanțele care fac inaplicabilă regula în acest caz. De exemplu: "Orice om trebuie tratat cu respect și sentimente de solidaritate, deci infractorul trebuie tratat cu respect și sentimente de solidaritate". Eroarea conversă a accidentului este a doua formă și constă în a ridica ilicit un caz determinat la rangul unei reguli generale. Raționamentul: "Narcoticele sunt utile în tratarea unor boli, deci ele sunt utile oricărui om" este un sofism al accidentului în a doua formă.

3.Falsa analogie

În raționamentele prin analogie eroarea frecventă este mai multă analogie decât există sau falsă analogie (în engleză faulty analogy sau misleading analogy). Se consideră că falsa analogie "constă în a asuma că, întrucât doua obiecte sunt similare în una sau mai multe privințe, acele obiecte sunt în mod necesar similare în orice altă privință". "Profesorii și studenții sunt dedicați însușirii și răspândirii cunoașterii, încât așa cum profesorii își consultă, când au nevoie, la cursuri și seminarii, foile redactate anterior, și studenții și-ar putea consulta la nevoie, la examene, foile pe care le-au redactat anterior" este un exemplu de falsă analogie.

Analogiile sunt o modalitate folositoare de transport al informației. Ele permit o discuție despre noi concepte în termeni pe care audiența îi poate înțelege. Eroarea apare când se presupune că există și alte similarități decât cele deja prezentate.

4.Argumentum ad antiquitam

Este o eroare logică comună în care o teză e considerată corectă pentru că se corelează cu vreo trecută sau prezentă tradiție sau pentru că "dintotdeauna lucrurile au fost făcute intr-un anume fel".

Exemplu:

Nu vei necesita o mașină. Eu nu am avut o mașină, tatăl meu nu a avut una și nici tatăl lui de dinainte.

Studenții filosofiei politice vor recunoaște argumentum ad antiquitam ca fiind nucleul principal al argumentelor lui Edmun Burke. În cel mai simplu mod, e eroarea ce presupune că ceva este bun sau drept numai din cauză că este vechi.

5.Apriorism

În mod normal faptele sunt lăsate să fie testul principiilor. Când se observă așadar faptele, se mențin sau se modifică acele principii. A începe cu principiile (a priori), iar mai apoi să fie folosite ca bază pentru acceptarea sau respingerea unor fapte, se comite această eroare.

Exemplu:

Nu trebuie să ne uităm prin telescopul tău, domnule Galileo, știm deja că nu există mai mult de 7 corpuri cerești.

Relația dintre principii și dovezi, fapte, este una complicată. Este nevoie de un principiu altfel nimic nu se va prezenta ca un fapt în primul rând. Eroarea constă în a acorda prea multă întâietate principiului și a-i nu permite să fie modificat de ceea ce se observă. Va face o prezumție nejustificată în favoarea unei teorii nesprijinită de fapte, așadar va respinge dovezile relevante din acest caz.

6.Bifurcarea

Eroarea constă în prezentarea a două alternative cănd de fapt există mai multe. Mai este cunoscută sub numele de eroarea "alb-negru", este prezentă sub forma "fie/sau" într-o situație cănd în realitate există o gamă mai largă de opțiuni.

Exemplu:

Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră.

7.Circulus in probando

Este o formă mai specializată a petitio principii și constă în folosirea ca dovadă însăși concluzia care se trage. Așadar se argumentează în cerc.

Exemplu:

Nu am făcut-o eu, domnule. Smith minor va garanta onestitatea mea.

De ce l-aș crede pe Smith minor?

Garantez eu onesitatea lui, domnule.

8.Întrebarea complexă

Sofismul întrebării complexe (mai multe întrebări) constă în punerea unei întrebări ce conține propoziții pe care respondentul nu le-a angajat și care, dacă le-ar respinge, nu l-ar avantaja.

Exemplu:

Ai încetat să exprimi opinii critice despre nivelul actual al impozitării?

9.Cum hoc ergo propter hoc

Această eroare presupune că evenimentele care au loc împreună sunt cauzal conectate și nu lasă loc coincidenței sau apariției unui factor exterior ce influențează separat acele evenimente.

Exemplu:

Un turist s-a întâlnit pe tren cu un țăran spaniol și cu soția acestuia. Aceștia nu au mai văzut o banană până atunci așa că el le-a oferit una fiecăruia. Când fermierul a mușcat prima dată din ea, trenul a intrat într-un tunel. "Nu o mâncă, Carmen." a strigat el, "O să te orbească".

10.Dicto simpliciter

Este eroarea generalizării nediscriminatorii. Constă în aplicarea unei reguli generale unui caz individual a căror caracteristici speciale pot fi excepționale.

Exemplu:

Desigur că ai votat acea hotărâre. Ești muncitor la docuri, iar sindicatul tău a exprimat 120.000 de voturi în favoarea ei.

Când se insistă în a trata o generalizare ca și cum ar fi universală, se comite dicto simpliciter. Eroarea apare deoarece se folosește o informație despre totalitatea clasei, care nu a fost stabilită sau acceptată. Se aduce așadar material din afară, fără justificație.

11.Statistica ex-post-facto

Această eroare este comisă când se aplică legi ale probabilității unor evenimente trecute.

Exemplu:

Am tras din pachet asul de pică. Era numai o șansă din 52, dar s-a ivit.

Nu se pot trage multe concluzii din probabilitatea scăzută a anumitor evenimente din trecut. Ceva trebuie să se întâmple, iar dacă gama posibilităților este mare, probabilitatea ca una să se întâmple este mică. Așadar, orice posibiltate se va ivi, ea va avea probabilitate mică. Eroarea apare când se presupune, din manifestarea evenimentelor cu probabilitate mică, că ceva supranatural este la mijloc.

12.Eroarea jucătorului

Eroarea de a crede că la jocurile de noroc șansele de câștig cresc pe măsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special înclinați să creadă că dacă n-au câștigat de mult timp, șansele lor de câștig la următoarea rundă sunt mult sporite. Pentru multe jocuri de noroc, cum este ruleta, asta este doar gândire deziderativă. Într-un simplu joc de aruncat cu banul, este la fel de probabil să cadă cap sau să cap pajură, presupunând că moneda este echilibrată. Deci, dacă arunc cu banul de o sută de ori, este de așteptat să cadă cap de aproximativ cincizeci de ori. Asemănător, la ruletă este la fel de probabil să cadă un număr roșu sau un număr negru (deși nu există chiar 50 la sută șanse pentru fiecare, deoarece la majoritatea ruletelor numărul zero este verde). De aici, jucătorul necritic va conchide că, dacă a căzut cap de mai multe ori la rând sau dacă a ieșit de mai multe ori la rând un număr roșu la ruletă, atunci, după o presupusă „lege a mediei”, este foarte probabil ca următorul să fie pajură sau un număr negru. Cu toate acestea, cum nici banul, nici ruleta nu au memorie, nu-și pot aminti în nici un fel rezultatele rotațiilor anterioare și nu-și pot ajusta, în consecință, rezultatul jocului în acest moment. Prin urmare, ori de câte ori este aruncată o monedă echilibrată, există aceleași șanse de 50 la sută să cadă cap și probabilitatea aceasta nu se schimbă niciodată, indiferent de câte ori la rând se întâmplă să cadă pajură; ori de câte ori o ruletă echilibrată este învârtită, există exact aceeași șansă ca bila să se oprească pe negru.

Jucătorii care-și spun : „N-am câștigat nimic azi, nici ieri, deci șansele mele de a câștiga mâine trebuie să fi crescut mult” se înșală amarnic.

13.Non-anticiparea

Această eroare constă în presupunerea că tot ce s-a meritat făcut sau zis a fost realizat deja. Orice idee nouă este respinsă pe temeiul că, dacă ar fi fost așa de bună ar fi făcut deja parte din întelepciunea actuală. Propunerile sunt respinse deoarece nu au fost anticipate.

Exemplu:

Dacă tutunul e așa dăunător, de ce nu a fost interzis de atâția ani?

Asumpția centrală a erorii este nejustificată. Progresul e realizat pe mai multe fronturi, inclusiv cel social și științific. Idei noi sunt constant adoptate și nu există nici o justificare în presupunerea că strămoșii noștrii le-ar fi găsit pe toate. A crede asta ar însemna că se introduce material irelevant în acel argument.

14.Argumentum ad novitam

Apelul la noutate (denumit și argumentum ad novitatem) este o eroare logică în care cineva susține că o idee ori o propunere este corectă sau superioară, exclusiv pentru că este mai nouă sau modernă. Apelul la noutate poate lua două forme: supraestimarea prematură și fără investigație a ceea ce este nou sau modern făcându-se asumpția că este cel mai bun caz, sau subestimarea prematură și fără investigație a status quo-ului făcându-se asumpția că este cel mai rău caz.

Investigația s-ar putea să demonstreze ca aceste asumpții să fie adevărate, dar este o eroare logică să se concluzioneze prematur că așa stau lucrurile doar prin simpla afirmație că tot ceea ce este nou este mai bun.

Acest mod de a raționa este atrăgător din mai multe motive. În primul rând, "cultura occidentală" include un puternic angajament față de noțiunea că lucrurile noi trebuie să fie mai bune decât lucrurile mai vechi. În al doilea rând, noțiunea de progres (care pare să vină, în parte, de la noțiunea de evoluție) implică faptul că lucrurile mai noi sunt superioare lucrurilor mai vechi. În al treilea rând, publicitatea din media adesea insistă cu mesaje în care se susține că ceea ce e nou e mai bun. Datorită acestor trei factori (și a altora) populația adesea acceptă că ceea ce e nou (idee, produs, concept, etc.) trebuie să fie mai bun deoarece e pur și simplu nou.

Exemplu:

Aceste noi blocuri devin următoarea modă. Ar trebui să construim și noi căteva.

15. Petitio principii

Este o eroare formală ce constă în aceea că teza de demonstrat este presupusă de argumentele invocate în sprijinul ei. O astfel de eroare a acuzat, de exemplu, Galilei în următorul argument împotriva lui Aristotel: "Natura lucrurilor grele este să tindă spre centrul lumii. Iar cele ușoare, să se îndepărteze de el, or, experiența ne arată că lucrurile grele tind spre centrul Pământului, iar cele ușoare se îndepărtează de el, deci centrul Pământului este centrul lumii". În acest raționament, premisa majoră presupune concluzia "centrul Pământului este centrul lumii". Un sofism petitio principii stă și la baza tezei scolastice a existenței "formelor subtanțiale": "dacă nu ar exista forme substanțiale, atunci nu ar exista generare, or există în lume procese de generare, deci există forme substanțiale". Este de observat însă că termenul "generare" este înțeles ca producere naturală a ceva nou în natură, a unei substanțe, și presupune astfel existența a ceea ce trebuia dovedit: "formele substanțiale". Un alt exemplu de petito principii este următorul: cineva consideră că aserțiunile unui savant trebuie acceptate întrucât acel savant a tratat cuprinzător problema aflată în discuție și admite ca etalon al "tratării cuprinzătoare" a problemei tocmai tratarea datorată acelui savant.

16.Post hoc ergo propter hoc (după, deci, din cauză)

Acest sofism (numit și sofismul cauzei false) interpretează raportul de succesiune drept raport de cauzalitate. "Nu este, în general, deloc greșit sau fallacios să se argumenteze de la o corelație la o concluzie cauzală. Eroarea ar putea să apară atunci când se sare prea repede la o astfel de concluzie fără a lua în considerare alți factori ce ar putea împiedica inferența. Sub acest aspect, sofismul ar putea fi văzut ca unul al ignorării excepțiilor – probabil ca un caz special al ignoratio elenchi sau similar acestuia". În combaterea unui astfel de sofism interesul trebuie concentrat asupra raporturilor ce se confundă ilicit.

Sunt identificate cinci variante ale sofismului post hoc ergo propter hoc:

varianta în care efectivul de corelații pozitive este prea mic pentru a putea vorbi de cauză

varianta în care se trece cu vederea că două stări sunt corelate deoarece au cauză comună

varianta în care se trece cu vederea relația cauzală

varianta în care se extrapolează dincolo de un nivel dat al cazurilor

varianta în care din corelația statistică se derivă existența unei relații cauzale.

Exemplu:

Imediat după introducerea conservelor cu mazăre rata nașterilor ilegitime a atins un nou record care nu a mai scăzut decât după ce mazărea înghețată a scos de pe piață conservele de mazăre. Legătura este evidentă.

17.Secundum quid sau generalizarea pripită

Este eroarea ce constă în împrejurarea că o generalizare este susținută de prea puține cazuri analizate sau de cazuri insuficient analizate. De pildă. atunci când se asertează "Majoritatea cetățenilor acestei regiuni vor vota cu guvernarea" se săvârșește o astfel de eroare dacă baza este sondarea doar a câtorva localități sau sondarea doar e unor grupuri sociale. Această eroare se mai numește și secundum quid și a fost identificată și în varianta următoare: se formulează o generalizare fără a se lua în seamă faptul că, în unele cazuri din clasa respectivă, aflate în circumstanțe anumite, acea generalizare nu se aplică. De pildă, se poate spune că la o anumită temperatură a apei, un ou fierbe în cinci minute, dar dacă apa va fi la mare înălțime, pe un munte, oul va avea nevoie, pentru a fierbe, de timp diferit Eroarea constă aici în omiterea circumstanțelor care relativizează generalizarea.

18.Argumentum ad temperantiam sau falsul compromis

Acest sofism sugerează un punct de vedere moderat este tot timpul corect, indiferent de celelalte valori, ia moderația ca fiind semnul veridicității unei poziții.

Exemplu:

Sindicatele au cerut șase la sută, conducerea a oferit doi la sută. Nu putem evita neînțelegerile și o grevă lungă și să ajungem la un acord de patru la sută?

Această eroare are succes deoarece face apel la instinctul că tot ce e în moderație este bun însă într-un argument nu are nici valoare. Când un punct de vedere este corect, nu există nici o regulă luând media tuturor opiniilor.

19.Vina lui Tatcher(engl. Tatcher 's blame)

Această eroare este comisă când vina este atașata indiferent de rezultat. Eroarea apare din cauză că dovada este irelevantă în determinarea vinovăției dacă precede rezultatul acțiunilor. Scopul este că Tatcher 's blame acoperă toate rezultatele posibilelor urmări. Este ușor uzul acestei erori deoarece apelează la instinctul că omul preferă mai degrabă să audă lucrurile rele despre cei din jurul său.

IV. Modalități de persuasiune și efectul perlocuționar în dezbaterea politică

Discursul politic este o componentă esențială a limbajului începutului de secol 21.

Democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene în ultimul deceniu a făcut ca

limbajul să devină principala armă de atac al adversarului politic.

Analiza a fost abordată dintr-o perspectivă lingvistică, un corpus alcătuit din douăzeci și opt de discursuri rostite în timpul campaniei electorale pentru președinție din 2000 de Ion Iliescu și C. V. Tudor, pe de o parte, și de Al Gore și G. W. Bush, pe de altă parte. Această comparație are scopul de a observa dacă în discursurile analizate există elemente comune între cele două campanii electorale și dacă modalitățile de persuadare folosite de candidați sunt similare.

Considerații teoretice

Analiza pe care am întreprins-o are două componente: am încercat să văd care sunt elementele discursive care au dus la persuasiune și pe baza acestora și a teoriei Relevanței (Sperber și Wilson, 1986) am analizat efectul perlocuționar, componentă a oricărui act de vorbire.

Efectul (sau actul) perlocuționar poate fi definit ca „(…) efectele pe care le produc asupra receptorului enunțurile cu o anumită forță ilocuționară.”

Efectul perlocuționar poate fi eficient sau ineficient. Ambele efecte perlocuționare pot fi definite prin prisma intențiilor vorbitorului: efectul perlocuționar eficient este efectul pe care vorbitorul vrea să-l aibă asupra ascultătorului, în timp ce în cazul efectului perlocuționar ineficientintențiile vorbitorului nu se materializează. Este adevărat că efectele perlocuționare nu au marcatori expliciți în structura enunțului, motiv pentru care această dimensiune a oricărui act de vorbire nu a fost studiată în profunzime până acum.

Analiza de față este una lingvistică. Candidații la președinție folosesc limbajul pentru a-și convinge auditoriul să-i voteze. Astfel, în cazul în care un candidat obține un număr mare de voturi, în cazul în care este ales, se poate afirma căefectul perlocuționar a fost unul eficient. În caz contrar, avem de a face cu un efect perlocuționar ineficient.

Ne putem întreba ce face ca un discurs, chiar și un discurs politic, să aibă un efect

perlocuționar eficient. Răspunsul, în cazul de față, este: un mesaj relevant. În articolul de

față, „un fenomen este relevant pentru un individ dacă și numai dacă una sau mai multe supoziții pe care fenomenul le face să se manifeste sunt relevante pentru individ”.

Sperber și Wilson (1986) consideră că un act de comunicare ostensiv-inferențial are loc

atunci când un vorbitor face vizibilă unui auditoriu intenția sa de a aduce la cunoștința

acestuia o nouă informație. Comunicarea ostensiv-inferențială nu poate avea loc în absența atenției. Același lucru este adevărat și în cazul discursurilor politice. Ascultătorii trebuie să fie atenți la stimulii ostensivi și la intențiile vorbitorului din proprie inițiativă.

Un astfel de stimul trebuie să dezvăluie intențiile vorbitorului și asta se întâmplă pentru

că stimulii ostensivi garantează relevanța. Emițând mesaje, vorbitorii fac apel la atenția

auditorului, și astfel sugerează că discursurile lor sunt relevante, că merită atenția

receptorilor.

Un act ostensiv de comunicare reprezintă un apel la atenția ascultătorilor. Astfel,

auditorul are dreptul să creadă că ceea ce li se comunică prin intermediul stimulului

ostensiv este relevant pentru ei, sau că cel puțin emițătorul consideră asta. Receptorii nu

doar speră că mesajul este relevant, ci au așteptări precise legate de relevanța mesajului.

Comunicarea ostensiv-inferențală implică faptul că emițătorii comunică ascultătorilor

relevanța stimulilor, ceea ce înseamnă că un act de comunicare ostensivă comunică o

prezumție de relevanță.

Conform aceleași teorii, un mesaj este relevant, și astfel procesat de un receptor, dacăși numai dacă efortul depus de ascultător la procesarea mesajului este cât mai mic posibil. Fiind un factor negativ, relevanța unui mesaj este mai scăzută atunci când efortul de procesare este mai ridicat decât se așteaptă ascultătorul.

În lumina considerentelor teoretice prezentate, principiul relevanței poate fi definit astfel: „Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumția propriei sale relevanțe optime.”

Pentru a analiza efectele pe care le au discursurile politice asupra ascultătorilor, am folosit principiul relevanței și teoria comunicării ostensiv-inferențiale pentru următoarele motive:

Candidații la președinție trebuie să atragă atenția auditoriului asupra intențiilor lor informative și acest lucru se realizează pe baza stimulilor ostensivi;

Ascultătorii se așteaptă ca vorbitorii / candidații să comunice numai informații relevante;

Ascultătorii se așteaptă ca procesarea mesajelor să implice un nivel scăzut de efort și să ducă la modificări importante ale mediului lor cognitiv, adică se fie relevante;

Candidații își folosesc discursurile ca stimuli ostensivi și astfel comunicarea devine ostensiv-inferențială;

Atât vorbitorii, cât și ascultătorii vor să obțină o comunicare reală; este adevărat că politicienii încearcă să persuadeze, dar asta se leagă de modul în care își structurează discursurile, nu de intențiile lor informative; candidații nu vor să-și informeze ascultătorii că încearcă să le schimbe opțiunile politice; persuasiunea poate fi considerată o intenție ascunsă, care totuși este cunoscută în mod reciproc;

Ascultători se așteaptă ca uneori comunicarea să nu fie relevantă, dar pot să iși imagineze că mesajul a fost de fapt relevant, dar că vorbitorul nu a fost relevant într-un mod optim; alteori, pot fi convinși că mesajul în sine a fost irelevant;

De obicei, alegătorii îi votează pe acei candidați care prezintă în discursurile și în campaniile lor o informație relevantă;

În campaniile electorale, mesajele relevante sunt în primul rând acelea care conțin informații ce fac ascultătorii să se încreadă într-un anumit candidat, mesaje care oferă soluții la problemele curente, soluții care vor aduce schimbări și îmbunătățiri în viețile ascultătorilor.

În cele ce urmează am analizat modalitățile de persuasiune de care se folosesc cei patru candidați, C.V. Tudor, Ion Iliescu, Al Gore și G.W. Bush pentru a-și atinge scopul: acela de a fi aleși. Analiza este pe de o parte o analiză tematică, iar pe de altă parte, aplicând analiza dezvoltată de Teun van Dijk în articolul „Discourse analysis as ideology analysis” am încercat să văd în ce mod discursurile celor patru candidați incorporează ideologii.

2.Analiza tematică a discursurilor politice

Discursurile politice sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: pozitive și negative. De obicei, candidații se folosesc de teme pozitive pentru a-și sublinia propriul program, modul în care vor rezolva problemele curente cu care se confruntă țara, de un limbaj negativ pentru a se referi la contracandidații lor sau la cei aflați la putere în acel moment. Astfel, o dihotomie Eu/Noi vs. El/Ei se poate observa în orice discurs politic.

Este interesant faptul că unii dintre candidați aleg să-și structureze discursurile

numai pe baza unui limbaj și a unor teme negative. Acest fapt poate avea două explicații:

în primul rând, folosirea unor termeni negativi creează o imagine grotescă a contracandidaților și astfel alegătorii au o singură alternativă, de a nu vota pentru aceștia și de a-l alege pe cel care a avut curajul să demaște răul; în al doilea rând, o analiză mai profundă, poate dezvălui că un candidat care se folosește numai de teme negative nu are de fapt nici un fel de program electoral. De obicei, acei candidați care nu au nici o șansă folosesc cu preponderență mijloace negative în discursurile lor.

Analizând corpusul, se poate observa că C.V. Tudor își structurează discursurile în jurul unor teme negative, teme care vor fi ilustrate în cele ce urmează prin citate.

Sărăcia, Degradare și Crima în România

„ Țara Reală e pântecul femeii care a început să-și vândă pruncii, încă înainte de a-i naște /…/ pe când copiii astfel comercializați se duc la o moarte sigură, în băncile de organe ale bogătașilor lumii.” [Tudor: 345]

„Asta nu înseamnă că nu se moare în România! Ba se moare /…/ în cele mai îngrozitoare feluri. Am în vedere /…/ crimele și sinuciderile. Niciodată în istoria României, nu s-au produs atât de multe omoruri pe an și nu și-au pus capăt zilelor atâția semeni de-ai noștri!” [Tudor: 347]

„/…/ buruienile care le fac românilor viața insuportabilă: sărăcia, mizeria, anarhia mafia.” [Tudor: 367]

Mafia politică și medicină

„Acesta este unul dintre motivele pentru care Mafia Politică și juridică implicată în exportul de copii, de unde scoate profituri financiare de ordinul miliardelor de dolari /…/” [Tudor: 346] „Deviza mea este: Jos Mafia! Sus Patria!” [Tudor: 346]

„ /…/ dar Mafia a prăduit chiar în aceste zile de toamnă, 280 de milioane de dolari pe o așa-zisă tehnică medicală străină, de mâna a doua? /…/ că Mafia Țigănească face ravagii și e ocrotită, pe față, de unele autorități!” [Tudor: 369]

Aceste două teme negative sunt recurente în discursurile lui Tudor și se combină cu altele care fac referire la contracandidații lui, în special la Ion Iliescu și la cei aflați la putere în acel moment.

Cei aflați la guvernare

„Timp de 4 ani actuala Putere n-a suflat nici o vorbă despre Pactul Ribbentrop-Molotov, dimpotrivă l-a ratificat și ea, în iunie 1997, la Neptun. Timp de 4 ani, Regimul Constantinescu n-a îndrăznit să spună nimic despre Tezaurul României /…/” [Tudor: 353]

„Actuala campanie politică începe cu mortul pe masă. Acesta nu este altul decât <cadavrul politic> Emil Constantinescu, principalul vinovat de dezastru Țării, mercenarul care a fost sfătuit, nu demult, să-și facă harakiri. România este condusă, pe față, de femeia-komisar Zoe Petre.” [Tudor: 359].

Caracterizarea contracandidaților politici

„Nu mă tem de nici unul dintre contracandidații mei, care se împart în două categorii: activiști de partid și contabili.” [Tudor: 359]

„În privința candidaturii dvs. iarăși s-a comis o fărădelege: dvs. pretindeți că n-ați avut un singur mandat prezidențial, 1992 – 1996. Eroare gravă!” [ Tudor:383]

„Și toate acestea pentru ce? Pentru orgoliul maladiv al unui ateu de 71 de ani, care și-a pus în cap să devină, pentru a treia oară, președintele unei Țări /…/? “ [Tudor: 390].

Aceste teme negative stau la baza discursurilor lui Tudor din campania electorală

2000. Elemente sintactice, semantice, pragmatice și structuri retorice sunt folosite pentru

a le complica.

Unele dintre temele exemplificate sunt prezente și în discursurile lui Ion Iliescu, dar există diferențe în ceea ce privește modul lor de articulare: discursurile lui Tudor sunt

lungi, pline de digresiuni, în timp ce tonul lui Ion Iliescu este mult mai calm, mai puțin

agresiv și mai pacificator, discursurile sale fiind mai scurte și la obiect. Când acuză, o

face într-un mod impersonal, atacurile sale fiind îndreptate împotriva celor aflați la putere

și a contracandidatului său, C.V. Tudor, însă numele acestuia nu apare niciodată în

discursurile analizate.

Degradarea, sărăcirea țării și a poporului român

„ /…/ România celor care muncesc din greu, dar pentru care sărăcia, disperarea și nesiguranța constituie nefericita răsplată a trudei lor.” [Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]

„ /…/ câteva măsuri de combatere a sărăciei extreme.” [Iliescu, Discursul de acceptare a

candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]

„ Înțeleg greutățile și fenomenele negative cu care vă confruntați. /…/ Știu că drogurile,

violența, alcoolul, prostituția sunt capcane /…/” [Iliescu, „Mesajul către tineri…”, 4.12.2000]

Cei aflați la guvernare

„ Acum când a sosit vremea bilanțului, asistăm la un spectacol jalnic al lașității și al fugii de răspundere, al ascunderii în spatele <tehnocraților>. /…/ întrucât cei în care și-au pus speranța i-au înșelat, s-au dovedit incapabili să-și onoreze promisiunile. /…/ Reprezentanții coaliției care guvernează România din 1996 au făcut prea mult rău țării și oamenilor pentru a mai avea autoritatea morală de a cere încrederea oamenilor.” [ Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]

„Eșecurile sistematice ale actualei guvernări în a combate corupția, crima organizată, violența, precum și politizarea excesivă a actului administrativ, folosirea funcției publice ca răsplată pentru clientela politică au avut drept rezultat o erodare a autorității statului.” [Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]

Contracandidații săi – C.V. Tudor

Aceasta este ultima temă negativă prezentă în discursurile lui Ion Iliescu și apare

numai în cel de-al doilea tur al alegerilor, când singurul contracandidat a fost C.V.Tudor.

În primul tur, în discursurile analizate, Ion Iliescu nu a folosit nici un element negativ cu

referire la contracandidații săi.

„Aș dori să nu transformăm această campanie electorală într-un prilej de răfuieli și într-o luptăoarbă cu adversarii.” [Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]

Totuși, după primul tur, atacurile sale au devenit mai vizibile, dar impersonale.

„Se înșeală cei care cred că putem găsi soluții la probleme noastre /…/ în trecutul totalitar sau prin sloganuri extremiste, xenofobe /…/” [Iliescu, „Declarația…”, 26.11.2000]

„/../ s-au născut și dezvoltat mișcări extremiste, xenofobe și antisemite, ale căror discurs fals patriotic, demagogic și profund nesincer, constituie o gravă amenințare la adresa democrației /…/” [Ion Iliescu, „Mesajul către tineri…”, 4.12.2000]

Citatele de mai sus relevă diferențele dintre cei doi candidați. Tudor folosește un

adevărat arsenal negativ, sinonimia negativă fiind excesivă. Este adevărat că este un excelent orator, dar își folosește calitățile într-o direcție proastă. Persuasiunea poate fi

atinsă prin folosirea unui limbaj negativ referitor la contracandidați, dar utilizarea exclusivă a acestuia, a unor cuvinte de multe ori morbide („<cadavrul politic> Emil Constantinescu”), imensul paragraf despre traficul ilicit de organe cu care își deschide discursul de acceptare a candidaturii sunt destul de înspăimântătoare, fiind pe placul unui număr redus de alegători. În plus, temele pozitive sunt doar pretexte pentru a reintroduce dimensiunea negativă a discursurilor sale. Atacurile lui directe subliniază faptul că

programul său electoral este inexistent. Cu toate astea, puterea lui oratorică i-a făcut pe câțiva să-l urmeze.

În discursurile lui Ion Iliescu temele negative, atunci când apar, sunt doar o pârghie care îi dă posibilitatea de a-și prezenta propriul program. Într-o țară cu o lungă tradiție democratică, precum America, discursurile politice sunt mult mai elaborate, mai sofisticate și din această cauză reprezintă adevărate piese retorice, și astfel de persuasiune. Campania electorală pentru președinție din anul 2000 a fost o confruntare decentă între Al Gore, Vice Președintele Americii la acea dată, și G.W.Bush, reprezentantul Partidului Democrat .

Discursurile lor diferă mult de cele ale candidaților români, pentru că fiecare dintre ele (uneori două sau mai multe discursuri) sunt structurate pe o anumită temă din programul electoral, teme identice pentru cei doi candidați și care sunt legate de aspectele economice, culturale, de mediu.

Și în ceea ce privește folosirea unor teme negative diferențele sunt clare: în timp ce în discursurile lui Tudor elementele negative sunt prezente la tot pasul, iar Ion Iliescu folosește același metode, deși destul de rar, în discursurile celor doi candidați americani aceste teme apar sub o formă foarte interesantă. În acea perioadă, America trecea printr-o explozie economică, astfel încât nici unul dintre candidați nu putea să facă referire la sărăcie. Reprezentând puterea, Al Gore folosește un limbaj negativ când își compară propriul program cu cel al contracandidatului său, dar cuvintele sale nu sunt atât de dure ca cele ale lui Tudor. Alegătorii americani erau conștienți de faptul că sub administrația Clinton-Gore, America fusese înfloritoare. Astfel, G.W.Bush trebuia să distrugărealizările contracandidatului său, atacurile sale fiind mai directe, dar totuși politicoase.

În discursurile americane analizate, elementele negative se structurează în jurul unei singure teme:

Limbajul negativ este folosit numai pentru a sublinia diferențele dintre cele două programe

„This administration had its moments. They had their chance. They have not lead. /…/ But this administration – during eight years of increasing need – did nothing. /…/ And now they come asking for another chance, another shoot”. [George W. Bush, Discursul de acceptare a candidaturii, 3.08.2000]

„ /…/ he has called a < risky scheme> over and over again. /…/ If my opponent had been there at the moon launch, it would have been a < risky rocket scheme>. If he’d been there when Edison was testing the light bulb, it would have been a <risky anti-candle scheme./…/” [George W. Bush, Discursul de acceptare a candidaturii, 3.08.2000]

„The secretary of energy has admitted that the Clinton – Gore administration was <caught napping> when fuel prices began to rise and it has taken an election to make them up. /…/ on the Clinton – Gore match, Saddam Hussein’s Iraq has become a major supplier of oil to America. /…/ several weeks ago, just weeks before the elections, Vice President Gore called for releasing oil from America’s Strategic Petroleum Reserve.” [G.W. Bush, “ Remarks on Energy, Pontiac,

Michigan, 13.10.2000]

Atacurile directe ale lui G.W.Bush au două cauze: trebuie să arate diferențele dintre cele două programe politice și să distorsioneze guvernarea politică, ceea ce reprezintă prima funcție a oricărei noi ideologii. Astfel, pentru a câștiga, Bush trebuie să sublinieze punctele slabe ale ordinii politice existente în acel moment.

Al Gore este mai puțin incisiv în atacurile sale.

„The other side believes it’s OK to spend more than the entire surplus and hope the economy does better than anyone expects. /…/” [Al Gore, “The BIG CHOICE: Prosperity for All”, 30.10.2000] „My opponent gives in to the powerful interests. /…/ My opponent’s idea of environmental protection is protecting the big polluters, and putting them in charge of our environmental laws./…/ Governor Bush has not made this pledge./…/ Now, Governor Bush has a different approach. /…/ He also wants to take that trillion dollars out of Social Security for a campaign promise to younger workers – even though he has no way to pay for it and even though he’s promised the same trillion dollars to seniors to pay today’s benefits. Talk about fuzzy math” [Al Gore, The BIG CHOICE: Prosperity for All”, 30.10.2000].

Deși folosesc un limbaj negativ, candidații americani aduc argumente logice, de bun simț sau chiar științifice care să le susțină atacurile. Discursurile lor sunt tematice, mult mai bine organizate decât cele ale lui Tudor sau Iliescu. Datorită modului în care campania americană are loc, candidații trebuie să vorbească despre aceeași temă în mai multe state și de aceea temele și limbajul folosit se repetă, părând a fi redundante. Din potrivă, discursurile candidaților români sunt generale, aceștia nu exemplifică și nu argumentează.

Discursurile politice nu se structurează numai pe teme negative. Temele pozitive sunt un mijloc folosit de candidați pentru a-și prezenta propriul program. Un limbaj pozitiv este ceea ce îi face interesați pe alegători: vor să afle ceea ce le oferă candidații, pentru că știu care sunt punctele slabe ale guvernării în care trăiesc și, de cele mai multe ori, știu care sunt neajunsurile unui anumit candidat. Ascultătorii sunt interesați de soluțiile propuse și, de obicei, votează pentru cele care par realizabile.

Folosind numai elemente negative, un candidat exclude o mare parte din grupul său („In-group”). Consecința, ca și în cazul lui C.V. Tudor, este că alegătorii nu-l votează pentru că discursurile lui se adresează unui număr mic de alegători, cei care l-ar urma necondiționat. Pe de altă parte, includerea tuturor alegătorilor, sublinierea soluțiilor prezentate în discursuri, accentuarea aspectelor pozitive ale propriului program conduc la succes. Acest lucru s-a întâmplat în cazul lui Ion Iliescu.

În America, ambii candidați au folosit un limbaj pozitiv, au propus soluții și au vorbit în numele tuturora. Astfel, se naște o întrebare: dacă ambii candidați au utilizat aceleași mijloace, aceleași teme și ceea ce i-a diferențiat au fost soluțiile care le-au propus, fiecare dintre ei având argumente solide, cine a persuadat mai mult? Se pare că ambii candidați au fost la fel de persuasivi, ceea ce este susținut și de modul în care s-au încheiat alegerile în America: Curtea Supremă a decis învingătorul.

În cele ce urmează am prezentat temele pozitive întâlnite în corpusul analizat. Surprinzător, câteva teme pozitive apar și în discursurile lui C.V. Tudor:

Țara, România Mare

„ Așa arată Țara noastră REALĂ” [ Tudor: 345]

„/…/ fiindcă eu am harta României Mari in tiparul genetic /../” [Tudor: 350]

„ Cercetați rezervația arheologică a limbii române și veți vedea că cele mai importante cuvinte – Patrie, Popor, Țară, Biserică, Armată, Pâine, Muiere, Soț, Făt, Frate, Soră, Sănătate, – și însuși gloriosul cuvânt Dumnezeu /…/ vin direct din limba latină” [ Tudor: 351]

„Avem de a face cu două unicate, fiecare în felul său: Țara e unică sub soare /…/ iar Poporul e absolut genial.” [ Tudor: 352]

„Accelerarea fenomenului istoric și ireversibil de unificare, pe cale pașnică, cu Basarabia și Bucovina, străvechi teritorii românești, la care nu vom renunța niciodată” [Tudor: 358]

Trecut și istoria românilor: exemplu de urmat

„ /…/ când cel care avea să devină Mareșalul Antonescu a adresat Armatei un ordin care se așează lângă cele mai importante documente din Istoria Poporului Român, alături de <pohta cea pohtit-o> Mihai Viteazul și de Proclamația de la Padeș a lui Tudor Vladimirescu: < Ostași, vă ordon: treceți Prutul!>” [Tudor: 350]

Mihai Eminescu, poet național. Alți poeți români și personalități internaționale

„ /../ ci niște palide copii ale basmelor <Fetița cu chibrituri> și < Rățușca cea urâtă>. /…/ Contele de Salaberry îi observa pe strămoșii noștri /…/ Mareșalul german Moltke scria ceva asemănător /../ Italianul de Gerando notează /…/ un francez pe nume Marmier /…/ ”[ Tudor: 348]

„ În încheiere dați-mi voie să mă gândesc tot la Poetul Național /…/ iată cât de profetic și actual sună vorbele sale.” [Tudor: 360]

„ < Votul e mai puternic decât sabia!> spunea președintele Abraham Lincoln” [Tudor: 374]

Propria sa imagine, prezentată în comparație cu imagini biblice

„Eu cu acest Înger al Morții vreau să mă lupt!” /…/ Am să mă lupt cu Îngerul Morții tot astfel cum s-a luptat Iacov cu îngerul Vieții.” [Tudor: 347]

„ /../ dar, în orice caz, mai hotărât decât toți adversarii mei să-mi dau viața pentru Patrie.” [Tudor: 355]

„Începe Epoca Vadim, de Dreptate, Prosperitate și Reconciliere Națională!” [Tudor: 361]

„Răstignirea lui Isus a durat șase ore. Răstignirea mea, un umil slujitorului al Mântuitorului durează de șase ani.” [Tudor: 392]

Acestea sunt temele pozitive prezente în discursurile lui Tudor. Dar dacă cineva îndepărtează vălul creat de folosirea unui număr mare de figuri retorice, de tonul său ridicat, în urmă nu mai rămâne aproape nimic. Este adevărat că menționează problemele cu care se confrunta România, dar în afară de cuvinte mari, nu oferă nici o soluție viabilă. Discursurile sale sunt lipsite de conținut: pe lângă cele 50 de puncte enunțate în discursul său de acceptare a candidaturii, Tudor nu le oferă nimic alegătorilor. Politica și discursurile sale sunt clasificate ca extremiste și naționaliste, pentru că, chiar și atunci când vorbește despre rezolvarea unor probleme, modul în care se exprimă instigă la violență.

Din contră, discursurile lui Iliescu sunt mult mai pe înțeles, alegătorii pot să întrezărească soluțiile pe care le propune. Temele pozitive prezente în discursurile sale sunt legate de rezolvarea problemelor curente, și Ion Iliescu își definește prioritățile încă de la început:

„Prioritățile majorității românilor sunt:

– relansarea economiei;

– combaterea sărăciei și a șomajului;

– întărirea autorităților statului și a instituțiilor sale;

– combaterea corupției;

– integrarea demnă în Uniunea Europeană și în NATO;/…/

Acestea sunt prioritățile Programului meu electoral și ale acțiunii mele ca viitor șef al statului. Numai astfel deviza campaniei mele electorale – <Aproape de oameni, împreună cu ei> are sens și capătă conținut.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]

Temele pozitive prezente în discursurile lui Ion Iliescu sunt:

Relansarea economiei românești

„Vom construi o economie de piață funcțională, bazată pe concurența loială, pe eficiență /…/” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000] „Relansarea economică pe termen scurt impune dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. /…/ Un obiectiv strategic vital îl constituie refacerea și dezvoltarea agriculturii românești.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]

Lupta împotriva sărciei

„Voi propune viitorului Parlament și viitorului guvern câteva măsuri de combatere a sărăciei extreme pentru ajutorarea familiilor cu mulți copii și a celor monoparentale. /…/ Sistemul de protecție socială va deveni coloana vertebrală a solidarității naționale” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]

Modernizarea sistemului educațional și a celui sanitar

„Nu putem accepta ca educația, sănătatea, cercetarea și cultura să fie considerate simple mărfuri, supuse regulilor pieței. Fără un acces legal al tuturor cetățenilor la aceste bunuri esențiale, națiunea română își va pierde coeziunea și va rata din nou dezvoltarea.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]

Întărirea autorității statale și instituționale

„Voi încuraja și voi sprijini noua guvernare în eforturile ei de a accelera reforma instituțiilor statului și a administrației, pentru a fi puse exclusiv în slujba cetățeanului. Voi veghea ca Justiția și toți cei cu atribuții în domeniu să își facă datoria, să se angajeze într-o luptă decisivă pentru combaterea celui mai grav flagel al acestei perioade, /…/corupția și birocrația paralizantă din aparatul de stat.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]

Propria sa imagine

„Viața mea a fost pusă întotdeauna în slujba oamenilor. /…/ Mă angajez solemn să fiu un președinte al tuturor românilor.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]

„Ca președinte al României voi veghea ca problemele dumneavoastră cele mai importante: educația de calitate, locuri de muncă, locuințe sociale, siguranță, combaterea violenței, a traficului de droguri, a prostituției să devină priorități ale Guvernului și Parlamentului.” [Ion Iliescu, „ Mesajul către tineri ….” 4.12.2000]

Ultimul citat este un exemplu elocvent care marchează diferența dintre discursurile lui C.V.Tudor și cele ale lui Ion Iliescu. Tudor folosește multe cuvinte, digresiuni, exemple, astfel încât ideea de bază pare că se pierde printre rânduri. Ion Iliescu utilizează numai cuvinte cheie, relevante pentru auditoriu, astfel încât efectul perlocuționar se materializează în persuasiune.

Am arătat că în cazul temelor negative, în discursurile celor doi candidați americani limbajul negativ se concretizează într-o singură temă comună. Același lucru se întâmplă și în cazul temelor pozitive: ambii candidați folosesc aceleași teme pozitive atunci când vorbesc despre propria lor imagine, despre propriul lor program electoral:

Reducerea fiscalității și politicile economice

“Today, I am setting out, in black and white, the goals for the future of America’s economy. /…/ I will make sure the resources are there to invest in our families and build a more prosperous future. /…/ Next, we will double the number of families with saving over $ 50,000 with new, tax – free way to save for retirement. /…/ let’s cut taxes for the people who have the hardest time paying taxes and saving for the future.” [Al Gore – “Prosperity for America’s Families, 6.09.2000]

Pe de altă parte, G. W. Bush afirmă:

“I will use this moment of opportunity to bring common sense and fairness to the tax code. /…/ every family, every farmer, and small business person should be free to pass on their life’s work to those they have. So we will abolish the death tax. /…/ no one in America should have to pay more than a third of their income to the federal government. So we will reduce tax rates for everyone, in every bracket. /…/ Now is the time to reform the tax code and share some of the surplus with the people who pay the bills.” [G. W. Bush, Discursul de acceptare a candidaturii, 3.08.2000]

Sistemul social și de sănătate

„We will save and strengthen Social Security and Medicare – not only for this generation, but the generations to come. /…/ We will find new medicines and new cures – not just for cancer, but for everything for diabetes to HIV/AIDS” [Al Gore, Discursul de acceptare a candidaturii, 17.08.2000]

“We will strengthen Social Security and Medicare for the greatest generation, and for generations to come. Medicare does more than meet the needs of our elderly, it reflects the values of our society. [Al Gore, Discursul de acceptare a candidaturii, 17.08.2000]

„/…/ in the state of Texas /../ we’ve got one of the most advanced patient’s bill of rights/…/ It says that you can’t gag a doctor. A doctor can advice you. The HMO, the insurance company can’t gag the doctor from giving you advice. And this particular bill allows patients to choose a doctor, their own doctor, if they want to, /…/ we’re one of the first states that said you can sue an HMO for denying your proper coverage.” [George W. Bush – Final Debate]

Reforma sistemului educațional

“I propose the creation of a new 21st century Teacher Corps – open to talented people across the country. If college Students agree to spent four years teaching in a school that needs their help, we’ll give them up to $10,000 each to pay for tuition. For those already in college who agree to become teachers in the schools that need them, we should help them pay back their student loans./…/ Teaching is one of America’s most important professions./…/ we should pay pure teachers like professionals and reward good teaching.” [Al Gore, 5.05.2000]

„/../ I support a Teacher Liability Act at the federal level, that says if a teacher of principal upholds reasonable standards of classroom discipline, they can’t be sued./…/ First of all, vouchers are up to states. If you want to do a voucher program in Missouri, fine. See, I strongly believe in a local control of schools. /…/ I’ve said to the extent we spend federal money on disadvantaged children, we want the school to show us whether or not the children are learning.

/…/ I believe strongly in a teacher protection act, like I mentioned. I hear from teachers all the time about the lawsuits and the threats, respect in the classroom. Part of it’s because you can’t control the classroom. You can’t have a consequence for somebody without fear of getting sued under federal laws. So, I’m going to ask the Congress to pass a Teacher Protection Act. So I believe in flexibility.” [George W. Bush – Final Debate]

Mediul înconjurător și sursele de energie

„On the issue on the environment, I’ve never given up, I’ve never backed down, and I never will./…/ We must reverse the silent, rising of global warming.” [Al Gore – Discursul de acceptare a candidaturii, 17.08.2000] „We have a chance to create and sell to the world the new technologies that will give us a healthier, stronger, more prosperous planet – like clever car that can go 80 miles per gallon./…/

Last week, I called all the oil companies to behave more responsibly. /…/” [Al Gore – 29.10.2000]

„/…/we will stil depend on fossil fuels./…/ Our nation is rich in natural gas./…/ Natural gas is a clean-burning fuel /…/ I will work for international environmental policy that is fair and reasonable. /…/ I support the Low-Income Energy Assistance Program /…/ We will create a Home Heating Oil Reserve to prevent shortages in the future /…/ Energy security will be a priority of my foreign policy.” [G. W. Bush – “ Remarks on Energy”, Pontiac, Michigan, 13.10.2000]

Violența, drogurile, statutul social al tinerilor în America

„I will launch a sweeping anti-crime strategy to make our families safe and secure. I will intensify the battle against crime, drug, and disorder in our communities. We are putting 100,000 new community police officers on the street, all across this country /…/” [Al Gore, Atlanta, Ga., 2.05.2000]

„Children without fathers in neighborhoods where gangs seem like friendship, where drugs promise pace, and where sex, sadly, seems like the closest thing to belonging. /…/ On the other side of the wall are poverty, and prison, addiction and despair. And, my fellow, Americans, we must tear that wall. ” [G. W. Bush, “Discursul de acceptare a candidaturii”, 3.08.2000]

Politica în Orientul Mijociu

„I will keep America’s defenses strong. I will make sure our armed forces continue to be the best – equipped, best – trained, and best – led in the entire world. /…/ We must always have the will to defend our enduring interests – from Europe to the Middle East, to Japan and Korea. We must strengthen our partnership with Africa, Latin America, and the rest of the developing world.” [Al Gore, “Discursul de acceptare a candidaturii”, 17.08.2000]

„Saddam Hussein still is a threat in the Middle East. Our coalition against Saddam is unraveling.” [G. W Bush, in “Final Debate”]

3. Analiza discursului – analiză a ideologiei

Discursurile politice încorporează mesaje ideologice, politice, economice și sociale. Candidații își structurează discursurile pentru a-și accentua propriile ideologii. Toate nivelele discursului sunt implicate în atingerea persuasiunii. Van Dijk consideră că discursul poate lua forma unei analize a ideologiei, și delimitează șapte nivele de analiză: structurile de suprafață, sintaxa, lexicul, semantica locală, semantica globală, structurile schematice și structurile retorice.

În discursurile analizate, cele mai importante nivele sunt cel sintactic, cel lexical și cel retoric și de aceea mă voi opri aici numai asupra acestora.

Topica, pasivul, negația sunt instrumente sintactice care pot contribui la atingerea persuasiunii. Lungimea propozițiilor este și ea importantă: frazele lungi, cu multe subordonate pot duce la o diminuare a atenției ascultătorului care se poate plictisi, crezând că vorbind prea mult, un candidat nu spune de fapt nimic. Propozițiile scurte, coordonate captează atenția auditoriului, mesajul fiind ușor de detectat și astfel relevant.

Și la acest nivel se observă o diferență între discursurile celor doi candidați români: Tudor folosește fraze lungi, pline de paralelisme, cu numeroase digresiuni. Încercând să-și demonstreze vastele cunoștințele, mesajul lui este lipsit de claritate, pentru că discursul său este prea greoi, conținând prea multă informație, deseori irelevantă pentru ascultător.

De vreme ce discursurile sale sunt structurate pe teme negative, negația are și ea un rol decisiv. Dar, în mod surprinzător, Tudor folosește negația nu numai pentru a se referi la „Celălalt”, dar și atunci când face trimitere la el însuși, folosind cuvinte precum „singurul”, excluzânu-și astfel contracandidații:

„ /…/ vă vorbește singurul dintre candidații viabili la președinție care NU a condus nimic în această Țară și NU poate fi acuzat că a contribuit la tragedia ei” [C. V. Tudor, p. 365]

Uneori, folosește afirmații negative pentru a crea dihotomia Noi/Eu vs. Ei:

„ România nu are nevoie de un președinte de paie, înconjurat de tot felul de marionete – ea are nevoie de un om justițiar, care să redea Poporului Român bucuria de a trăi” [C.V. Tudor, p. 365]

Pasivizarea și topica nu sunt prezente ca modalități de structurare a discursurilor lui C.V. Tudor.

Și la acest nivel se poate observa o diferență între Tudor și contracandidatul său. Ion Iliescu utilizează propoziții scurte, coordonate paratactic. Negația este aproape inexistentă și, uneori, topica se schimbă pentru a sublinia cuvinte cheie. În citatul următor, adverbul „acum” este mutat în poziție inițială și, împreună cu forma negativă a verbului, accentuează nevoia urgentă de a-l vota pe el, și nu pe contracandidatul său (la care nu face nici o referire directă), pentru a preîntâmpina un dezastru:

„Acum trebuie acționat cu hotărâre pentru a schimba viața românilor.

Acum este nevoie de oameni cu o viziune clară pentru a nu distruge ceea ce s-a clădit cu sacrificii.

Acum trebuie să acționăm rapid pentru a nu mai avea timp de pierdut.

Acum este nevoie de patriotism, de adevăratul patriotism.” [Ion Iliescu, „Scrisoare către români”, 5. 12.2000].

Ca și la nivelul analizei tematice, și la nivel sintactic se observă prezența acelorași elemente în discursurile lui G. W. Bush și Al Gore. Frazele lor sunt uneori scurte și concise (atunci când afirmă idei de bază ale programului politic) alteori ample, însoțite de

multe subordonate (când aduc argumente). Topica este cea fixă, iar negația este rar folosită pentru a se face referire la „Celălalt”. Pasivizarea, ca modalitate de persuasiune este inexistentă.

„To all the families in America who have to struggle to afford the right education and the skyrocketing cost of prescription drugs – I want you to know this: I’ve taken on the powerful forces” [Al Gore, Discursul de acceptare a candidaturii, 17.08.2000]

“Governor Bush has not made this pledge.” [Al Gore, “ The Big Choice: Prosperity”,30.10.2000]

“They had their moment. They had not lead. We will.” [G.W. Bush, “Discursul de acceptare a candidaturii”, 3.08.2000] – crearea dihotomiei Noi vs. Ei

Unul dintre cele mai interesant nivele ale discursurilor politice analizate este nivelul lexical. Candidații trebuie să aleagă cuvintele care reproduc cel mai bine mesajul lor. Eufemismul reprezintă o armă puternică la care fac apel candidații atunci când se referă la contracandidații lor. De vreme ce discursurile analizate se bazează pe teme pozitive și negative, vocabularul folosit se poate defini cu ajutorul aceleași dihotomii.

Am încercat să surprind frecvența cu care anumite cuvinte apar în discursurile analizate, și să surprind modul în care aceste cuvinte subliniază mesajul ideologic și contribuie la persuasiune.

În discursurile lui C.V. Tudor, următoarele cuvinte sau expresii negative au o frecvență foarte mare6: „mafia” (13), „jaf”(8), „crimă organizată”(6), „venetici” (7), „Jos Mafia”(6), „hoți”(4), „fraudă electorală”(2), „spirit malefic”(2). Alte cuvinte și sintagme din aceeași sferă lexicală sunt: „criminali, matrapazlâcuri, vinovați de dezastrul țării, mafioți care au ticăloșit România, canalii, răufăcători, complot extrem, unealtă a trădării, boicot mârșav (T.V.R.), cadavru politic, mercenar/i, faliment de partid și de stat, mari gangsteri, furate alegeri, fraudă a alegerilor demenți, arsenalul diabolic al mârșăviilor, experți în intoxicări, forțele răului, bande politico – propagandiste, tâlhării, crime, etc.

Este evident din cele câteva exemple date, că lexicul din discursurile lui Tudor este în cea mai mare parte negativ, câmpurile semantice din care fac parte fiind: „hoți și comportamentul acestora”, „cuvinte negative care rezultă din caracterizarea României ca o țară săracă, disperată, un fel de „no man’s land”. Apelând la un asemenea arsenal negativ, C.V.Tudor nu persuadează. Limbajul lui este adesea abuziv, atacurile lui sunt prea directe și pot fi considerate calomnioase. Acest lucru arată că, pentru a-și atinge scopurile, s-ar putea folosi de orice mijloace, îndepărtând astfel o parte din alegători.

Lexicul pozitiv este mult mai puțin reprezentat în discursurile lui Tudor și se referă fie la el însuși, fie la partidul său: „România Mare”(11), „Țara”(9), „patria”(7), „justițiar”, „voi salva” (5). Uneori, chiar și cuvintele pozitive sunt prea agresive, iar cantitatea imensă de vocabular negativ anulează efectul acestora. Imaginile negative pe care le conturează acest tip de limbaj, au făcut, poate, pe unii alegători să considere comportamentul acestui candidat ca anormal, și să nu voteze pentru el. Astfel, chiar și la nivel lexical, încercarea lui C.V.Tudor de a persuada a fost sortită eșecului.

Și de această dată situația este contrară în cazul discursurilor lui Ion Iliescu. Vocabularul său este mai mult pozitiv („deminate națională”(5), „protecție socială”(5), „modernizare”(3), „speranța”(3), „credința”(3), „soluții” (3), „prosperitate”(2), „autoritate”, „învingători”), cuvintele negative fiind un bun pretext pentru a formula soluții la problemele curente („ sărăcia”(6), „violența” (4), „șomaj”(4), „extremism” (3), „xenofob” (3), „antisemit”(3), „ură”). Discursurile lui Ion Iliescu sunt pozitive, dau speranțe ascultătorilor, creează o anumită stare de încredere și astfel, Iliescu reușește să persuadeze. Oamenii știau tot ce Tudor susținea că se întâmpla în România. Știau că duc o viață grea, știau că cei aflați la guvernare i-au dezamăgit. Și mai știau ce poate să facă Ion Iliescu pentru că-l mai votaseră și altă dată. Dar erau îngroziți de posibilitatea unei conduceri extremiste. Singurele cuvinte negative prezente în discursul lui Iliescu sunt cele referitoare la contracandidatul său și, după cum am mai arătat, nu se face referire directă la acesta în nici unul dintre discursurile analizate.

Dincolo de ocean, în discursurile lui Al Gore și G.W.Bush utilizarea unor cuvinte pozitive și negative se dovedește a fi aproape identică: „crisis”(4/37), „drugs” (4/5), „weapons” (3/4), „guns” (3/2), „limits” (2/2), „fail”(2/1), „terror”(3/0), „risky”(0/3), „dangerous” (0/3) – lexic negativ; „tax cut” (16/6), „choice” (15/4), „god”(11/8), „prosperity” (5/7), „chance”(6/4), „wealth”(4/6), „oportunity”(3/2), „economic boom” (0/2) – lexic pozitiv.

Candidații americani folosesc un lexic negativ, dar neagresiv și numai când se referă la contracandidat. Un discurs politic care să nu conțină nici un cuvânt negativ este imposibil, pentru că, atunci când se propune o nouă ideologie, o nouă putere politică, ca în cazul lui G.W.Bush, distorsionarea puterii aflate în acel moment la guvernare este o necesitate pentru a fi atinsă persuasiunea.

Ceea ce este interesant în cazul discursurilor americane este faptul că ambii candidați folosesc aproape la fel de frecvent cuvinte precum „chance”, „right choice”, „the American people”, programele ambilor candidați par a fi valide, și astfel, paradoxal, alegătorii i-au votat aproape în mod egal, ceea ce duce la concluzia că ambii politicieni au reușit să persuadeze la fel de mult.

Ultimul nivel analizat în articolul de față este nivelul retoric, foarte bine reprezentat mai ales în dăiscursurile lui C.V.Tudor. Analiza retorică poate avea loc atât la nivel formal – cele mai importante figuri retorice fiind paralelismul sintactic, anadiploza, epanadiploza, repetiția sintactică, folosirea negației, antiteza ca modalitate de structurare a unui discurs, cât și la cel semantic – metafora, metonimia, comparația semantică, repetiția semantică etc. Toate acestea reprezintă o armă puternică în mâinile unui bun orator și pot contribui la persuasiune.

Pentru a accentua o anumită informație, politicienii folosesc, de obicei, paralelismul anaforic. Acest lucru se poate observa în discursurile lui Tudor, adevărate capodopere retorice. Chiar dacă știe cum să creeze o structură retorică perfectă, în care de multe ori folosește figuri de stil – discutate mai jos – nu reușește să persuadeze, acest fapt datorându-se frecveței ridicate de teme și cuvinte negative.

„/…/ a transpunerii în viață a Imnului „Deșteaptă-te române!” iar românii s-au deșteptat”.[Tudor, 372, sublinierea mea] – anadiploză

„/…/ I-a făcut pe ciocoii vechi să-și dea mâna cu ciocoii noi /…/”[Tudor: 373, sublinierea mea] – epanadiploză și un chiasm complicat, în care numai categoria sintactică este repetată ( predicatul), dar lexicalizată diferit – „a face” și „a da mâna” .

Și exemplele ar putea continua ad infinitum. O altă caracteristică sintactico-retorică prezentă în discursurile lui C.V. Tudor este translatarea unor propoziții sau fraze, uneori fără nici o modificare, dintr-un discurs într-altul. De obicei, aceste propoziții se referă la „Celălalt”, dar cuvintele cheie care îi definesc programul suferă același proces. Aceasta este o figură retorică importantă pentru că prin repetarea acelorași cuvinte, mesajul devine recurent și astfel poate fi atinsă persuasiunea. În unele cazuri acest lucru se întâmplă, pentru că, deși nu a învins în alegerile din 2000, C.V.Tudor a fost totuși votat poate că de cei care s-au recunoscut ca membrii ai grupului desemnat de Tudor și partidul său, și care au avut o ideologie social-politică asemănătoare vorbitorului:

„/…/ de a astupa ferestrele ca să nu vadă copiii că s-a crăpat de ziuă și să nu ceară de mâncare.” [Tudor: 367]

„/…/ și mamele astupă ferestrele cu ziare sau cârpe, ca să nu vadă pruncii că s-a făcut luminăafară și să nu ceară de mâncare /…/” [Tudor: 374]

Prezența întrebărilor retorice în discursurile lui Tudor are două cauze: pe de o parte se creează senzația unui dialog fictiv cu Ion Iliescu, de vreme ce nici o dezbatere finală nu a avut loc între cei doi; pe de altă parte, întrebările retorice subliniază o anumită informație sau temă. Deși întrebările retorice nu așteaptă răspuns, C.V.Tudor își răspunde, uneori, singur:

„ Dar între 1990 și 1992 cine a fost președintele României? /…/ Cine ne asigură pe noi că, dacă îl veți obține, nu veți schimba Constituția pentru a mai câștiga și alte mandate, eventual odomnie pe viață? Unde scrie că numai dvs. puteți conduce Țara asta?” [Tudor: 383]

La nivelul figurilor retorice sintactice, discursurile lui Ion Iliescu se diferențiază din nou de cele ale contracandidatului său: sunt mult mai scurte și accentuează informațiile importante. Discursul său de acceptare a candidaturii începe cu o repetiție anaforică care creează un paralelism sintactic, folosit pentru a capta atenția ascultătorilor, adresându-se tuturor, incluzându-i în programul său:

„Mulțumesc celor care au susținut astăzi candidatura mea /…/

Mulțumesc tuturor membrilor, militanților și simpatizanților P.D.S.R. care /…/

Mulțumesc reprezentanților PUR și PSDR /…/care /…/

Mulțumesc celor peste un milion de cetățeni care /.” [Iliescu, „Aproape de oameni, împreunăcu ei”, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000, sublinierea mea] – repetiție a structurii sintactice: propoziție principală + propoziție relativă;

Aceeași structură retorico-sintactică apare în majoritatea discursurilor lui Iliescu. Aceste figuri retorice stau la baza oricărui discurs politic pentru că structurează informația astfel încât ascultătorii să poată urmări mai ușor ideea principală. Astfel, aceleași structuri retorice (paralelism sintactic, antiteză etc.) sunt prezente și în discursurile lui Al. Gore și G.W.Bush:

“Let’s help families pay for child care, health care and long-term care.

Let’s make up to $ 10,000 of college tuition tax deductible /…/

Let’s offer families a new, tax-free way to save and build a bigger nest egg for your retirement/…/ [Al Gore, “Responsible Choices on the Economy”, 28.09.2000 sublinierea mea] – paralelism sintactic anaforic; incluziune prin folosirea expresiei “let’s”

“This administration had its moment.

They had their chance. They have not led. We will.

This generation was given the gift of the best education in American history. Yet we do not share that gift with everyone./…/

And still this administration continues on the same old path with the same old programs –

while millions are trapped in schools where violence is common and learning is rare.

This administration had its chance. They have not led. We will.

America has a strong economy and a surplus./…/

“But this administration – during eight years of increasing need – did nothing. /…/” [G.W.Bush

– “Discursul de acceptare a candidaturii”, sublinierea mea] – antiteză We vs. They, repetiție, paralelism sintactic anaforic;

Într-un discurs politic, figuri de stil precum metafora, metonimia, comparația sau epitetul ar părea mai mult decât ciudate și asta pentru că ar putea conduce la neînțelegerea mesajului și ar viola comunicarea. În discursurile analizate, cu excepția lui C.V.Tudor, ceilalți candidați par să fie conștienți de acest lucru, nefolosind astfel de mijloace specifice poeziei sau literaturii în genere, de teamă să nu creeze ambiguități. Tudor folosește atât metafore, cât și comparații atunci când se autocaracterizează sau își prezintă partidul. Sintagme de genul „cadavrul politic” „Emil Constantineascu” sau „președinte de paie” pot fi cu greu considerate adevărate imagini metaforice, singurul lor scop fiind acela de a denigra.

Analiza corpusului a demonstrat că temele pozitive, un limbaj pozitiv incorporează ideologii într-un mod care duce la persuasiune.

4. Efectul perlocuționar și principiul relevanței

După cum am arătat, lucrarea de față își propune să analizeze, dintr-o perspectivă lingvistică și pe baza teoriei Relevanței, efectul perlocuționar pe care le-au avut discursurile rostite de C. V. Tudor, Ion Iliescu, G. W. Bush și Al Gore. Un act de comunicare ostesiv-inferențială presupune ca vorbitorii să comunice, în primul rând, faptul că mesajul pe care vor să-l transmită auditorului este relevant. Pentru realizarea unei comunicări optime, vorbitorii trebuie să exprime informația cea mai relevantă, cea care ar implica cel mai scăzut nivel de procesare din partea ascultătorilor. Astfel, alegătorii se așteaptă ca politicienii să emită numai mesaje relevante.

Candidații trebuie să atragă atenția ascultătorilor, și acest fapt se materializează prin stimului ostensivi, care, în cazul discursurilor politice, sunt reprezentați de informația legată de soluțiile pe care candidații le propun problemelor cu care se confruntă electoratul în acel moment. Dacă ascultătorii descoperă că informația nu are nici o relevanță pentru ei, își pierd atenția și, în cele din urmă, nu mai votează un astfel de candidat. Astfel, alegătorii se așteaptă ca mesajul să nu implice un efort mare în momentul procesării. Dacă discursurile politice pe care le aud nu aduc nici un fel de informație nouă, le consideră irelevante și nu le mai procesează.

În lumina presupunerilor de mai sus, singura intenție comunicativă a unui candidat la președinție este aceea de a-și prezenta programul electoral, soluțiile pe care le are pentru problemele alegătorilor. Astfel, candidații îi aleg pe acei politicieni care prezintă o informație relevantă.

Efectul pe care îl are un act de comunicare ostensiv-inferențială asupra auditorului

este efectul perlocuționar – eficient sau ineficient, după cum au fost definite la începutul capitolului.

Se poate observa că în cazul discursurilor politice analizate, ambele efecte perlocuționare au fost obținute. În România, alegererile prezidențiale din 2000 au avut loc în două tururi. În primul tur, discursurile lui Ion Iliescu și C.V.Tudor au dus la un efect perlocuționar eficient pentru că ambii candidați au obținut un număr de voturi care le-a asigurat prezența în cel de a-l doilea tur de scrutin.

Efectul perlocuționar al unei campanii electorale nu este dat exclusiv de discursurile politice, dar și de contextul social. Cu toate acestea, discursurile analizate au fost un element esențial în obținerea unui efect perlocuționar eficient. În cazul lui Ion Iliescu, efectul perlocuționat au fost cel intenționat. Discursurile sale conțin informații relevante și duc la efecte contextuale mari. Pentru a le procesa, ascultătorii nu trebuie să depunăun efort prea mare. Astfel, discursurile lui Ion Iliescu sunt relevante. Pe de altă parte, folosirea excesivă a unor teme și cuvinte negative, a unor structuri retorice complicate au făcut ca discursurile lui C.V.Tudor să aibă un efect perlocuționar ineficient, fiind irelevante. În cazul său, în afară de discursurile sale, contextul social a avut un rol important. Astfel, Tudor este cunoscut ca un extremist de dreapta, un xenofob și un antisemit. După cum am demonstrat în analiza de mai sus, discursurile sale sunt adevărate exemple de discursuri extremiste și, în afară de asta, discursurile lui sunt foarte lungi, ascultătorii plictisindu-se. Irelevanța în cazul discursurilor lui Tudor este dată și de existența unui limbaj excesiv de negativ: vorbește numai despre cei aflați la guvernare în acel moment, despre eșecurile lor, despre mafie, despre condițiile mizere în care trăiau românii; încearcă să-și denigreze principalul contracandidat, și nu o face numai referinduse la capacitatea acestuia de a conduce, ci se referă și la viața lui personală. Discursurile sale sunt un exemplu elocvent de demagogie. Pentru a procesa un astfel de discurs, efortul necesar ar fi fost prea mare pentru că, pe de o parte mesajul este prea agresiv, iar pe de altă parte nu conține nici un fel de informație nouă. Tudor nu prezintă nici un stimul ostensiv prin discursurile sale, pentru că informația prezentată nu declanșează nici un efect contextual, nu aduce nici o schimbare în mediul cognitiv al ascultătorului.

Campania americană este și ea interesantă pentru studiul efectului perlocuționar. Ca și în România, campania prezidențială este și ea organizată în două tururi, însă numai cel de-al doilea implică participarea efectivă a populației, pentru că în primul tur numai membrii partidelor desemnează candidații la președinție. Contextul social este și în acest caz important. America înregistra o creștere economică datorită guvernării Clinton-Gore, dar G.W.Bush, continuând drumul tatălui său, și fiind guvernator al statului Texas, reprezenta un adevărat adversar politic.

Analiza lingvistică a arătat că ambii candidați au folosit aceleași modalități de persuasiune: discursurile lor s-au bazat pe aceleași teme pozitive, excluzând astfel un limbaj negativ care ar fi făcut alegătorii să nu proceseze informația. Informația pe care o aduc discursurile lor este relevantă, pentru că modifică mediul cognitiv al ascultătorilor. Discursurile lor conțin atât informație nouă, cât și veche, deci merită să fie procesate. Atenția alegătorilor este răsplătită, pentru că ambii candidați vorbesc de soluții referitoare la problemele americanilor, singurul element care îi diferențiază pe candidați fiind modul de rezolvare a acestor probleme.

Dar dacă Al Gore și G. E. Bush au folosit aceleași arme, înseamnă că ambii au atins același nivel de persuasiune. Astfel, efectele perlocuționare pe care le-au obținut sunt aceleași: eficiente. Această afirmație se verifică dacă se ia în calcul rezultatul alegerilor: atât Al Gore, cât și G.W. Bush au avut același număr de voturi, decizia finală aparținând Curții Supreme. Astfel, în cazul acestei campanii electorale, decizia finală nu a fost a alegătorilor, ci a legii care nu are nici o legătură cu persuasiunea sau cu efectul perlocuționar produs de discursurile politice ale celor doi politicieni americani.

Este mai mult decât evident că, în cazul discursurilor politice, există o strânsă legătură între persuasiune și efectul perlocuționar: persuasiunea duce la un efect perlocuționar eficient care ia forma voturilor în momentul unei campanii prezidențiale. Totuși, această relație este unidirecțională: în absența persuasiunii, efectul perlocuționar obținut se întoarce împotriva politicianului.

V.Concluzii

Din ce am analizat pe parcursul acestei lucrări am observat că frecvența erorilor logice de argumentare este foarte ridicată în rândul politicienilor, unii chiar ridicând la gradul de artă această argumentare eronată. Cu toate acestea am remarcat, că un discurs politic are efect perlocuționar eficient atunci când are un mesaj relevant.

Totodată, observăm că ascultătorii trebuie să acorde o anumită importanță la stimulii ostensivi și intențiile vorbitorului. Aceasta se întâmplă datorită faptului că stimulii ostensivi pot garanta relevanța. Emițând mesaje, vorbitorii fac apel la atenția auditorului, și astfel sugerează că discursurile lor sunt relevante, că merită atenția reccpetorilor. Observăm că un act ostensiv de comunicare reprezintă un apel la atenția ascultătorilor. Astfel, auditorul are dreptul să creadă că ceea ce li se comunică prin intermediul stimulului ostensiv este relevant pentru ei, sau că cel puțin emițătorul consideră asta. Receptorii nu doar speră că mesajul este relevant, ci au așteptări precise legate de relevanța mesajului. Comunicarea ostensiv-inferențală implică faptul că emițătorii comunică ascultătorilor relevanța stimulilor, ceea ce înseamnă că un act de comunicare ostensivă comunică o prezumție de relevanță.

Am mai observat de asemenea că discursurile politice sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: pozitive și negative. De obicei, candidații se folosesc de teme pozitive pentru a-și sublinia propriul program, modul în care vor rezolva problemele curente cu care se confruntă țara, de un limbaj negativ pentru a se referi la contracandidații lor sau la cei aflați la putere în acel moment. Astfel, o dihotomie Eu/Noi vs. El/Ei se poate observa în orice discurs politic. Deși folosesc un limbaj negativ, candidații americani aduc argumente logice, de bun simț sau chiar științifice care să le susțină atacurile. Discursurile lor sunt tematice, mult mai bine organizate decât cele ale lui Tudor sau Iliescu. Datorită modului în care campania americană are loc, candidații trebuie să vorbească despre aceeași temă în mai multe state și de aceea temele și limbajul folosit se repetă, părând a fi redundante. Din potrivă, discursurile candidaților români sunt generale, aceștia nu exemplifică și nu argumentează.

Observăm din analiza corpusului că temele pozitive și un limbaj pozitiv incorporează ideologii într-un mod care duce la persuasiune. Astfel, realizăm cât de manipulativă și lipsită de nevoia de fapte concrete este de fapt politica. Reacția populației de admirație și respect la adresa politicienilor este o dovadă îndeajuns de puternică în a ne da seama că aceste tactici ce implică uzul atât de frecvent al erorilor dau roade și că doar câteva cuvinte alese foarte bine, fie o critică la adresa unui opozant, fie schimbarea subiectului când acesta devine sensibil sunt de ajuns pentru a obține voturi.

Cu atât mai mult este necesar ca noi, alegătorii, cei care ar trebui să avem puterea într-o societate democratică, să fim cât mai informați și să fim îndeajuns de inteligenți în a ne da seama când suntem manipulați și când interesele ne sunt ignorate. Sunt de părere că populația, de regulă, este foarte puțin sau chiar deloc informată asupra acestor modalități ilicite de a câștiga voturi și cred că ar trebui să se producă demersuri în scopul remedierii acestei probleme.

Schimbarea trebuie să se producă de la nivelul oamenilor de rând, care nu ar mai trebui să accepte argumentele lipsite de logică din partea politicienilor demagogi și să ceară un om politic capabil să își susțină punctele de vedere cu argumente valabile, logice și fapte concrete.

VI. Bibliografie

Al. Graur și colab, Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, București, 1971

Alfred Tarski, Logic, Semantics, Metamathematics, Oxford, 1956

Andrei Marga, Ștefan Minică, Marius Mureșan, Argumentarea Presa Universitară Clujeană, 2004, p.176

Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, (București, Editura Tehnică, 1993)

Aristotel, Metafizica, V, 9, 1018a

Aristotel, Metafizica, tr. rom. Șt. Bezdechi, Editura Academiei, București, 1965, IX, 10, 1951 b

Aristotel, Metafizica, IV, 3, 1005b

Aristotel, Rhetoric, republicată de W.Rhys Roberts, Oxford University, 1954

Augustus de Morgan, Formal logic, (Londra, Editura Taylor & Walton, 1847)

Aurel M. Cazacu, Introducere În Logica Formală, Editura Fundației România De Mâine, București, 2009

Balaban Eugen, Calistru Nicolae Cătălin, Logică Computațională, (Iași, Editura Politehnium, 1999)

Bowell Tracy, Kemp Gary, Critical Thinking. A concise guide, (New York, Editura Routledge, 2002)

Copi Irving M., Cohen Carl, Introduction to Logic (Eighth edition), (New York, Editura Macmillan,1990)

Cox J. Robert, Willard Charles Arthur, Advances in Argumentation Theory and Research, (Illionois, Editura Southern Illinois University Press, 1983).

Ed. Științifică, DSL, Bucureșți, 1997

Dan Crăciun, ,Logică și teoria argumentării, Editura Tehnică București, 2000

Dauer Edward T., Attacking Faulty Reasoning, (Belmond, Ca., Editura Wodsworth,., 1980)

Douglas Walton, Media Argumentation Dialectic, Persuasion, and Rhetoric, Cambridge University Press, The Edinburgh Building, Cambridge CB2 8RU, UK, 2007

Douglas Walton, Fundamentals of Critical Argumentation, Cambridge University Press

Douglas Walton, Arguments from ignorance, (University Park, Editura The Pennsylvania State University Press, 1996)

Ernst Tugendhat, Ursula Wolf, Logisch-semantische Propaedeutik, Reclam, Stuttgart, 1983

Foster Trufant William, Argumentation and Debating, (Londra, Editura Houghton Mifflin company, 1917)

G.W. Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, tr. rom. C. Floru, Editura Științifică, Bucuresti, 1972

G.W.Leibniz, Nouveaux essais sur l’entendement humain, IV, II, 1, Flammarion, Paris, 1935

Helmut Seiffert, Einführung in die Wissenschaftstheorie, (Munchen, Editura Beck, 1997)

Hofweber Thomas, Logic and Ontology, 2004, apud Zalta Edward N., Stanford Encyclopedia of Philosophy

Irving Copi, Introduction to logic, (New York, Editura Macmillan, 1986)

James Herric, ,Critical Thinking: The Analysis of Arguments, Arizona Gorusch Scarisbrick, Publisher, 1990

Joseph W. Wenzel, Three Perspectives on Argument: Rhetoric, Dialectic, Logic, Waveland Press, 1990

Kayn Charles Rybacki, Donald Jay Rybacki, O introducere în arta argumentării: pledarea și respingerea argumentelor, trad. Rom. Viorel Murariu, Polirom, Iași, 2004

Lesuțan Ioan, Logică și Argumentare

Madsen Pirie, How to win every argument-The use and abuse of logic, (New York, Editura Continuum, 2006)

Marga Andrei, Introducere în Teoria Argumentării și Metodologie I Presa Universitară Clujeană, 2004

Marga Andrei, Argumentarea, (Cluj-Napoca, Editura Fundației Studiilor Europene, 2006)

Michael Detlefsen, David Charles McCarty and John B. Bacon (1998), Logical and mathematical terms, glossary of : ,,Argument, In E. Craig (Ed.), Routledge Encyclopedia of Philosophy. London: Routledge. Retrieved February 06, 2007

Modelul lui Toulmin et al., 1984

Morris R. Cohen, Ernest Nagel, An introduction to Logic and Scientific Method, (Londra, Editura Routledge and Kegan Paul, 1957)

Petre Botezatu, Introducere în logică, ediția a II-a, Polirom, Iași, 1997

Ravi, K. R., Thinking about fallacies and invalid arguments. Thinking About Thinking, (Mumbai, Editura Jaico, 2006)

Richard L. Epstein, Critical Thinking, Belmont, Wadsworth Publishing Company, 1999

Săvulescu Silvia, Retorică și Teoria Argumentării, (București, Editura Comunicare, 2001)

Sperber D.and Wilson: Relevance: Communication and Cognition, Cambridge: CUP, 1986;

Van Dijk, Teun A: Discourse Analysis as Ideology Analysis in ‘Language and Peace’, ed. Schäffner. Ch. and Wenden, Anita L., Dartmouth, 1995

Voelzing Paul-Ludwig, Begrunden, Erkalren, Argumentieren. Modele und Materialien zu einer Theorie der Metakommunicakation, (Heidelberg, Editura Quelle & Mayer, 1979)

Walton Douglas, A Pragmatic Theory of Fallacy, (Alabama, Editura University of Alabama Press, 1995)

Warburton Nigel, Cum să gândim corect și eficient

Link-uri licență

,, Webdex”, accesat 03.20.2013, http://www.webdex.ro/online/dictionar/logos

http://www.iep.utm.edu/argument/ accesat 25.02.2013

http://www.rep.routedge.com/article/GLOSSITEM22

"Echivocarea", accesat 27.04.2012, http://ro.wikipedia.org/wiki/Echivocarea.

"Definitions of fallacies", Dianah Mertz Hsieh, 1995, accesat 27.04.2012, http://www.dianahsieh.com/pf/fallacies.html.

"Argumentum ad nauseam", accesat 27.04.2012, http://ro.wikipedia.org/wiki/Argumentum_ad_nauseam.

http://web.gccaz.edu/~kshinema/FALLACIES.HTML, accesat 27.04.2012.

"Transferul sarcinii dovezii", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Transferul_sarcinii_dovezii.

"Fallacies", The nickzor project, accesat 27.04.2013, http://www.nizkor.org/features/fallacies/burden-of-proof.html.

"Pledoaria specială", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Pledoaria_specială.

"Excepția confirmă regula", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Excepția_confirmă_regula.

"Hedging", Internet Encyclopedia of Philosophy, accesat 27.04.2012, http://www.iep.utm.edu/fallacy/#Hedging.

"Apelul la emoție", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Apelul_la_emoție.

"Appeal to fear", accesat 28.04.2013, http://changingminds.org/disciplines/argument/fallacies/appeal_fear.html.

"Argumentum ad individam", accesat 28.04.2013, http://www.encyclo.co.uk/define/argumentum%20ad%20invidiam.

" Gândirea deziderativă", accesat 28.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Gândirea_deziderativă.

"Apelul la noutate", accesat 29.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Apelul_la_noutate.

Bibliografie

Al. Graur și colab, Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, București, 1971

Alfred Tarski, Logic, Semantics, Metamathematics, Oxford, 1956

Andrei Marga, Ștefan Minică, Marius Mureșan, Argumentarea Presa Universitară Clujeană, 2004, p.176

Anton Dumitriu, Istoria logicii, vol. I, (București, Editura Tehnică, 1993)

Aristotel, Metafizica, V, 9, 1018a

Aristotel, Metafizica, tr. rom. Șt. Bezdechi, Editura Academiei, București, 1965, IX, 10, 1951 b

Aristotel, Metafizica, IV, 3, 1005b

Aristotel, Rhetoric, republicată de W.Rhys Roberts, Oxford University, 1954

Augustus de Morgan, Formal logic, (Londra, Editura Taylor & Walton, 1847)

Aurel M. Cazacu, Introducere În Logica Formală, Editura Fundației România De Mâine, București, 2009

Balaban Eugen, Calistru Nicolae Cătălin, Logică Computațională, (Iași, Editura Politehnium, 1999)

Bowell Tracy, Kemp Gary, Critical Thinking. A concise guide, (New York, Editura Routledge, 2002)

Copi Irving M., Cohen Carl, Introduction to Logic (Eighth edition), (New York, Editura Macmillan,1990)

Cox J. Robert, Willard Charles Arthur, Advances in Argumentation Theory and Research, (Illionois, Editura Southern Illinois University Press, 1983).

Ed. Științifică, DSL, Bucureșți, 1997

Dan Crăciun, ,Logică și teoria argumentării, Editura Tehnică București, 2000

Dauer Edward T., Attacking Faulty Reasoning, (Belmond, Ca., Editura Wodsworth,., 1980)

Douglas Walton, Media Argumentation Dialectic, Persuasion, and Rhetoric, Cambridge University Press, The Edinburgh Building, Cambridge CB2 8RU, UK, 2007

Douglas Walton, Fundamentals of Critical Argumentation, Cambridge University Press

Douglas Walton, Arguments from ignorance, (University Park, Editura The Pennsylvania State University Press, 1996)

Ernst Tugendhat, Ursula Wolf, Logisch-semantische Propaedeutik, Reclam, Stuttgart, 1983

Foster Trufant William, Argumentation and Debating, (Londra, Editura Houghton Mifflin company, 1917)

G.W. Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, tr. rom. C. Floru, Editura Științifică, Bucuresti, 1972

G.W.Leibniz, Nouveaux essais sur l’entendement humain, IV, II, 1, Flammarion, Paris, 1935

Helmut Seiffert, Einführung in die Wissenschaftstheorie, (Munchen, Editura Beck, 1997)

Hofweber Thomas, Logic and Ontology, 2004, apud Zalta Edward N., Stanford Encyclopedia of Philosophy

Irving Copi, Introduction to logic, (New York, Editura Macmillan, 1986)

James Herric, ,Critical Thinking: The Analysis of Arguments, Arizona Gorusch Scarisbrick, Publisher, 1990

Joseph W. Wenzel, Three Perspectives on Argument: Rhetoric, Dialectic, Logic, Waveland Press, 1990

Kayn Charles Rybacki, Donald Jay Rybacki, O introducere în arta argumentării: pledarea și respingerea argumentelor, trad. Rom. Viorel Murariu, Polirom, Iași, 2004

Lesuțan Ioan, Logică și Argumentare

Madsen Pirie, How to win every argument-The use and abuse of logic, (New York, Editura Continuum, 2006)

Marga Andrei, Introducere în Teoria Argumentării și Metodologie I Presa Universitară Clujeană, 2004

Marga Andrei, Argumentarea, (Cluj-Napoca, Editura Fundației Studiilor Europene, 2006)

Michael Detlefsen, David Charles McCarty and John B. Bacon (1998), Logical and mathematical terms, glossary of : ,,Argument, In E. Craig (Ed.), Routledge Encyclopedia of Philosophy. London: Routledge. Retrieved February 06, 2007

Modelul lui Toulmin et al., 1984

Morris R. Cohen, Ernest Nagel, An introduction to Logic and Scientific Method, (Londra, Editura Routledge and Kegan Paul, 1957)

Petre Botezatu, Introducere în logică, ediția a II-a, Polirom, Iași, 1997

Ravi, K. R., Thinking about fallacies and invalid arguments. Thinking About Thinking, (Mumbai, Editura Jaico, 2006)

Richard L. Epstein, Critical Thinking, Belmont, Wadsworth Publishing Company, 1999

Săvulescu Silvia, Retorică și Teoria Argumentării, (București, Editura Comunicare, 2001)

Sperber D.and Wilson: Relevance: Communication and Cognition, Cambridge: CUP, 1986;

Van Dijk, Teun A: Discourse Analysis as Ideology Analysis in ‘Language and Peace’, ed. Schäffner. Ch. and Wenden, Anita L., Dartmouth, 1995

Voelzing Paul-Ludwig, Begrunden, Erkalren, Argumentieren. Modele und Materialien zu einer Theorie der Metakommunicakation, (Heidelberg, Editura Quelle & Mayer, 1979)

Walton Douglas, A Pragmatic Theory of Fallacy, (Alabama, Editura University of Alabama Press, 1995)

Warburton Nigel, Cum să gândim corect și eficient

Link-uri licență

,, Webdex”, accesat 03.20.2013, http://www.webdex.ro/online/dictionar/logos

http://www.iep.utm.edu/argument/ accesat 25.02.2013

http://www.rep.routedge.com/article/GLOSSITEM22

"Echivocarea", accesat 27.04.2012, http://ro.wikipedia.org/wiki/Echivocarea.

"Definitions of fallacies", Dianah Mertz Hsieh, 1995, accesat 27.04.2012, http://www.dianahsieh.com/pf/fallacies.html.

"Argumentum ad nauseam", accesat 27.04.2012, http://ro.wikipedia.org/wiki/Argumentum_ad_nauseam.

http://web.gccaz.edu/~kshinema/FALLACIES.HTML, accesat 27.04.2012.

"Transferul sarcinii dovezii", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Transferul_sarcinii_dovezii.

"Fallacies", The nickzor project, accesat 27.04.2013, http://www.nizkor.org/features/fallacies/burden-of-proof.html.

"Pledoaria specială", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Pledoaria_specială.

"Excepția confirmă regula", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Excepția_confirmă_regula.

"Hedging", Internet Encyclopedia of Philosophy, accesat 27.04.2012, http://www.iep.utm.edu/fallacy/#Hedging.

"Apelul la emoție", accesat 27.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Apelul_la_emoție.

"Appeal to fear", accesat 28.04.2013, http://changingminds.org/disciplines/argument/fallacies/appeal_fear.html.

"Argumentum ad individam", accesat 28.04.2013, http://www.encyclo.co.uk/define/argumentum%20ad%20invidiam.

" Gândirea deziderativă", accesat 28.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Gândirea_deziderativă.

"Apelul la noutate", accesat 29.04.2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Apelul_la_noutate.