Determinarea Gramineelor din Pajisti

Determinarea gramineelor din pajiști

Obiectivele lucrării:

Prezentarea caracteristicilor morfologice la graminee.

Prezentarea însușirilor biologice la graminee.

Prezentarea principalelor graminee din pajiști.

Aprecierea din punct de vedere ecologico–furajer a covorului vegetal al pajiștilor permanente pornește de la identificarea speciilor care îl alcătuiesc, considerăm astfel ca importantă etapa de evaluare floristică a acestuia.

Odată cunoscută structura pe familii pe baza speciilor perene și anuale prezente se poate orienta gestiunea aplicată suprafeței respective spre conservarea și îmbunătățirea caracteristicilor agronomice valoroase, menținerea biodiversității naturale și chiar creșterea valorii pastorale a covorului vegetal.

Principalele elemente de gestiune antropică a pajiștilor permanente sunt la ora actuală practicarea unui pășunat rațional controlat, realizarea unor minime lucrări de îngrijire a covorului vegetal și orientarea dinamicii evoluției ecosistemului praticol spre una pozitivă.

Aprecierea completă a covorului vegetal, respectiv bonitarea acestuia se realizează prin parcurgerea mai multor etape:

inventarierea floristică;

gruparea listei generale de specii în cele trei categorii principale (graminee, leguminoase și plante din alte familii botanice);

determinarea potențialului de producție, a valorii pastorale, a biodiversității interspecifice;

analiza condițiilor de biotop;

estimarea dinamicii de evoluție se încheie în final cu recomandarea anumitor practici și graduări de gestiune (Samfira et al., 2011).

Pajiștile permanente sunt alcătuite în proporția cea mai mare din graminee, urmate de leguminoase și speciile din alte familii botanice.

In funcție de tipul de gestiune aplicată, participarea procentuală a acestor trei categorii este foarte diferită.

In cazul aplicării unei practici de gestiune corecte, corelând numărul de animale cu producția suprafeței respective și respectând perioada de regenerare vegetativă, familia graminee are o proporție preponderentă cuprinsă între 50–60%, urmată ca pondere de leguminoase 30–40%, iar cu restul de până la 100% participă speciile din alte familii botanice.

În majoritatea pajiștilor permanente unde este practicat pășunatul liber și continuu scade participarea speciilor valoroase din primele două categorii și crește foarte mult cea a speciilor din alte familii botanice.

In acest context asistăm la o degradare a caracteristicilor agronomice ale covorului vegetal în principal a producției și calității furajere.

Pentru a evita acest tip de dinamică de evoluție negativă este importantă cunoașterea speciilor care alcătuiesc covorul vegetal și vom reda în continuare elemente principale de descriere și recunoaștere a speciilor de interes furajer din familia graminee.

1.1. Caracteristici morfologice și însușiri biologice la graminee

1.1.1. Familia Gramineae (Poaceae)

Conform celei mai comune surse de informare, familia Poaceae sau Gramineae (graminee) este o familie de plante erbacee (rar lemnoase) monocotiledonate, cu rădăcina fasciculată, tulpina formată din noduri și internoduri, inflorescența în formă de spic. Familia conține între 9.000–10.000 de specii, iar în flora României se întâlnesc peste 250 de specii, cu plasticitate ecologică largă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Poaceae).

Sistemul radicular, la această familie este de tip fasciculat, acesta înlocuiește rădăcinile embrionare după o perioadă cuprinsă între 3 zile și până la 4 luni. La cea mai mare parte a gramineelor din pajiști, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de un an și împreună cu nodul de înfrățire asigură perenitatea acestora. Rădăcinile sunt de culoare albicioasă, spre gălbuie; cum este cazul speciei Arrhenatherum elatius. Creșterea optimă a rădăcinilor se realizează la temperatura de 15ºC, debutând la +5ºC, iar la temperatura de 26–27ºC (la suprafața solului), creșterea sistemului radicular încetează. Masa de rădăcini crește cel mai mult primăvara și toamna; iar recoltările repetate diminuează sau împiedică creșterea (Rotar și Carlier, 2005).

Adâncimea medie la care se găsește ponderea sistemului radicular (80–85%) este 10–15 cm. Unele dintre graminee au rădăcini groase, neramificate, cu rolul de a aproviziona planta cu apă. Rădăcinile se pot dezvolta în simbioză cu miceliul unor ciuperci, formând micorize (Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina), (http://www.univagro–iasi.ro/vvintu/images/e/ed/Despre_Gazon–graminee,_tipuri_amestecuri.pdf).

Importante în creșterea și dezvoltarea speciilor din această familie sunt tulpinile subterane transformate în rizomi și stoloni, alcătuiți din noduri și internoduri cu muguri de creștere protejați de scvame.

Conform cu Horablaga și Cojocariu 2006, stolonii sunt mai lungi cu nodurile mai depărtate, iar rizomii sunt mai scurți cu noduri apropiate și pronunțate. Folosind acest caracter în determinarea speciilor, acestea se diferențiază astfel: Agropyron repens și Agrostis stolonifera au tulpini subterane de genul stolonilor; Cynodon dactylon, Poa pratensis, Agropyron pectiniforme și Agrostis tenuis prezintă rizomi. Unele graminee din pajiști au atât stoloni supraterani cât și subterani (Agrostis stolonifera) (Coste I., 1993).

Figura 1.1. Rizomi și stoloni la graminee

http://www.ipm.ucdavis.edu/PMG/WEEDS/ID/specialstems.html

Tulpina, la speciile din această familie este un pai sau culm, alcătuită din noduri și internoduri, cilindrică, rar turtită pe toată lungimea (Poa compressa) sau numai la bază (Dactylis glomerata).

Creșterea în înălțime a plantelor se realizează printr-o diviziune intercalară a paiului care are drept efect alungirea internodurilor.

Înălțimea plantei este corelată cu adâncimea la care ajunge sistemul radicular, cu cât talia plantei este mai mare, sistemul radicular este mai profund asigurând susținerea mecanică dar și spațiul nutritiv pentru dezvoltarea sistemului foliar (Samfira și Moisuc, 2007).

La baza tulpinii, unele specii prezintă îngroșări bulbiforme (Poa bulbosa, Phleum pratense, Beckmannia eruciformis), unde se depozitează substanțele de rezervă. La alte specii baza tulpinii este de culoare roșie violacee (Cynosurus cristatus, Lolium perenne) sau galben verzui la Cynosurus cristatus (Coste I., 1993).

Lăstarii formați din nodurile bazale ale tulpinii sunt de formă cilindrică, putând fi comprimați lateral pe toată lungimea (Poa compresa); sau numai la bază în cazul speciilor Dactylis glomerata și Glyceria maxima.

La majoritatea speciilor din această familie, tulpina este glabră. Există cazuri când tulpina este acoperită de o pilozitate dispusă pe toată lungimea (Holcus lanatus) sau doar în partea superioară a tulpinii (Bromus inermis).

Un caracter important al acestei familii este înfrățirea. La baza tulpinii sau a lăstarilor mamă (la suprafața solului sau în stratul superficial al acestuia) se găsesc nodurile de înfrățire din care se vor forma noii lăstari.

Capacitatea de înfrățire este o caracteristică importantă, întrucât aceasta asigură elasticitatea covorului vegetal și o densitate corespunzătoare a plantelor pentru a forma un covor vegetal bine închegat (Vîntu V. et al., 2007).

Există specii de graminee perene care formează, pe întreaga durată a vieții, peste 250 de lăstari dispuși în rînduri concentrice față de tufa mamă (Phalaris arundinacea) (Samfira, 2001).

Înfrățirea se realizează la temperaturi cuprinse între 10–20ºC; în condiții de umiditatea optimă în sol, în funcție și de vârsta plantei și de condițiile de viața ale anului precedent. Prin procesul de înfrățire gramineele perene formează lăstari scurți, formați numai din frunze (sterili, vegetativi) dar și lăstari alungiți, formați din frunze și tulpini (fertili sau generativi).

Baza lăstarilor poate să fie neîngroșată (Festuca rubra), bulbiform îngroșată (Poa bulbosa) sau cu teci pergamentoase lucioase alb–gălbui la bază (Nardus stricta).

Diferențierea lăstarilor din vegetativi în generativi este determinată de specie, condiții de mediu, etc. Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum formează lăstari generativi chiar în primul an (http://www.univagroiasi.ro/vvintu/images/e/ed/Despre_Gazongraminee,_tipuri_amestecuri.pdf).

După modul în care lăstarii gramineelor se grupează sub formă de tufă (principala formă de creștere în cazul acestei familii) speciile de graminee se împart în patru grupe:

graminee stolonifere: Bromus inermis, Agropyron repens, Glyceria maxima, Beckmannia eruciformis, Phragmites communis, Poa compressa, Brachypodium pinnatum, Cynodon dactylon, Agrostis stolonifera, etc. La această categorie de specii, lăstarii străbat teaca și au o poziție perpendiculară pe tulpina principală, iar înmulțirea are loc atât pe cale vegetativă cât și prin semințe (Samfira și Moisuc, 2007; Horablaga și Cojocariu, 2006).

graminee cu tufă rară: Phleum pratense, Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Festuca pratensis, Festuca arundinacea, Agropyron pectiniforme, Trisetum flavescens etc. Majoritatea speciilor din această categorie au valoare furajeră bună.

graminee cu tufă mixtă: Poa pratensis, Alopecurus pratensis și Festuca rubra. Este considerată o formă de creștere mixtă între tufa stoloniferă și cea rară, se caracterizează printr-un sistem de tufe legate între ele prin stoloni scurți și grupate în jurul lăstarilor inițiali (Samfira și Moisuc, 2007; Horablaga și Cojocariu, 2006).

graminee cu tufă deasă: Nardus stricta, Festuca pseudovina, F. valesiaca, Stipa lessingiana, S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa etc. Nodurile de înfrățire se află la suprafața solului sau în stratul superficial al solului, din aceste noduri se formează lăstari cu creștere verticală foarte apropiați de unde și aspectul de tufă deasă.

Frunza, reprezintă al treilea organ vegetativ al plantelor superioare (Cormofite), fiind considerată un organ lateral al tulpinii cu care formează o unitate numită lăstar.

Figura 1.2. Părțile componente ale unei frunze de graminee

http://www.ipm.ucdavis.edu/PMG/WEEDS/ID/collargrasses.html

Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) și limb (lamină), cu formă, mărime și culoare diferite, reprezentând caractere de recunoaștere a speciilor în etapa vegetativă.

Teaca este cilindrică închisă sau deschisă, înconjoară internodul pe o anumită porțiune și poate fi glabră (Lolium perenne) sau păroasă (Trisetum flavescens, Holcus lanatus); netedă (Cynosurus cristatus) sau costată (Glyceria aquatica).

Teaca frunzelor la graminee este despicată longitudinal, sau despicată în forma literei V la genul Bromus (Bărbulescu și Burcea, 1970; Coste I., 1993).

Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei situată la baza limbului și este caracter de identificare a gramineelor în etapa vegetativă de viață. (http://www.univagro–iasi.ro/vvintu/images/e/ed/ Despre_Gazongraminee,_tipuri_amestecuri.pdf).

Astfel, aceasta poate lipsi (Festuca pratensis) sau este înlocuită cu perișori (Sieglingia decumbens, Cynodon dactylon).

Poate avea dimensiuni cuprinse între 2–6 mm (Agrostis stolonifera, Agrostis alba), mai scurtă de 2 mm la Bromus erectus, retezată și fin dințată (Bromus inermis), scurtă și obtuză (Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), sau mai scurtă la frunzele de la baza tulpinii (Phleum pratense), membranoasă lungă de 4–6 mm la Avenastrum pubescens.

Figura 1.3.–Tipuri de ligulă la graminee

membranosă b. cu perișori c. scurtă d. fără ligulă e. lungă f. obtuză g. dințată

http://www.ipm.ucdavis.edu/PMG/WEEDS/ID/ligules.html

Urechiușele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului și au rolul de a închide teaca, pe care o ține astfel strânsă de tulpină.

Urechiușele, ca și ligula, reprezintă caractere de deosebire a speciilor de graminee și pot fi lungi și subțiri (Agropyron repens), scurte și glabre (Agropyron pectiniforme), mari, înconjurând tulpina (Lolium multiflorum), mici (Arrhenatherum elatius) sau pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis) (http://www.univagro–iasi.ro/vvintu/images/e/ed/Despre_Gazon–graminee,_tipuri_amestecuri.pdf).

Figura 1.4.–Tipuri de auricule la graminee

a. lungi b. scurte c. reduse d. fără auricule

http://www.ipm.ucdavis.edu/PMG/WEEDS/ID/4auricles.html

Limbul foliar este liniar alungit, plan și plat (Bromus inermis), răsucit (Nardus stricta), filiform (genul Agrostis), moale atât verde cât și după uscare (Holcus lanatus), sau aspru și rigid datorită cantității ridicate de siliciu (Deschampsia caespitosa) (Gh. Gh. Popescu, 2009).

Figura 1.5.–Tipuri de limb foliar la graminee

a. plat și plan b. răsucit c. filiform

http://www.ipm.ucdavis.edu/PMG/WEEDS/ID/leaftips.html

La majoritatea gramineelor limbul este prelung ascuțit sau cu marginile paralele și vârful acuminat (Poa pratensis).

In cazul speciei Deschampsia caespitosa limbul frunzei prezintă linii albe paralele formate din celule buliforme, iar în cazul speciei Poa pratensis sunt prezente doar două linii dispuse de o parte și de alta a nervurii mediane (Horablaga și Cojocariu, 2006).

Limbul frunzei poate să fie lat de 8–25 mm, glabru cu nervura mediană proeminentă la Glyceria aquatica sau mai scurt și lat până la 8 mm la genul Poa și speciile Lolium perenne, Dactylis glomerata, etc.

Nervațiunea reprezintă modul în care sunt dispuse nervurile în limbul frunzei, în regnul vegetal sunt cunoscute multe tipuri de nervațiune (uninervă, dichotomică, penată, arcuată și paralelă).

De foarte multe ori este necesar ca speciile din această familie să fie identificate în etapa vegetativă, înaintea formării și apariției inflorescenței, această recunoaștere a speciilor fiind de obicei dificilă.

Conform cu Bărbulescu și Burcea (1970), principala cheie pentru recunoașterea gramineelor în această etapă este tipul de prefoliație.

Prefoliația este forma în care se găsește frunza în mugure la momentul când limbul iese din teacă. Citând pe Bărbulescu și Burcea (1970) la graminee se întâlnesc două tipuri de prefoliație și anume:

cutată: atunci când limbul foliar este îndoit pe nervura mediană în forma literei V și cele două jumătăți de limb se suprapun. Se întâlnește la următoarele specii: Festuca rubra, Poa bulbosa, Poa pratensis, Poa trivialis, Nardus stricta, Koeleria gracilis, Festuca supina, Festuca valesiaca, Festuca sulcata, Festuca pseudovina, Agrostis rupestris, Deschampsia caespitosa, Glyceria aquatica, G. fluitans, Avenastrum pubescens, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Bromus erectus, Dactylis glomerata;

răsucită: când o parte a limbului este răsucită în interior, asemenea unei foițe de țigară. Se întâlnește la următoarele specii: Lolium multiflorum, Festuca pratensis, Festuca arundinacea, Anthoxanthum odoratum, Agropyron repens, Agropyron cristatum, Bromus mollis, B. sterilis, Bromus inermis, Brachypodium pinnatum, Holcus lanatus, Trisetum flavescens, Puccinelia distans, Briza media, Alopecurus pratensis, Phalaris arundinacea, Arrhenatherum elatius, Agrostis capillaris, Beckmania eruciformis, Phleum pratense, Agrostis alba.

Figura 1.6. Tipuri de prefoliație la graminee

a. prefoliație cutată; b. prefoliație răsucită;

http://www.ipm.ucdavis.edu/PMG/WEEDS/ID/newleaf.html

Floarea și inflorescența

La majoritatea gramineelor florile sunt hermafrodite rareori unisexuate și autogame. Ele sunt lipsite de periant, fiind în schimb înconjurate de bractei solziforme numite palei (Popovici et al., 1987).

Floarea are la bază două bractee numite palee, cea inferioară poate să fie aristată sau nu, iar paleea superioară este bimuchiată.

Androceul este alcătuit din 3 stamine la majoritatea gramineelor, două la specia Anthoxanthum odoratum sau doar una la Vulpia myuros, Dichanthium (Botriochloa) ischaemum. Staminele au filamente lungi, sunt exerte în timpul înfloririi cu o dehiscență întoarsă sau laterală (Coste, 1993; 1998).

Ovarul gineceului având o poziție superioară este tricarpelar cu aspect aparent unicarpelar. Stilul și stigmatul la majoritatea speciilor are o poziție apicală și este exert apical sau lateral în timpul înfloririi.

Florile sunt adunate în inflorescențe simple de tip spiculeț, format din 2 (rar 1, 3 sau 4) glume (bractei modificate) bazale, care adăpostesc mai multe flori (rar una singură). Florile din spiculeț sunt dispuse pe un rahis scurt (Gh. Gh. Popescu, 2009).

La unele specii ale acestei familii florile sunt adunate în panicule (inflorescența masculă la porumb, orez, ovăz, sorg, mei, obsigă, ovăscior, etc.).

La majoritatea reprezentanților însă, inflorescențele apar sub formă de spic cu spiculețe.

Fructul la plantele incluse în familia Poaceae (Gramineae) este o cariopsă.

Determinarea speciilor de graminee în etapa generativă se realizează preponderent după tipul de inflorescență.

Conform cu Bărbulescu și Burcea (1970), după modul în care se grupează spiculețele pe rahis la graminee se disting cinci tipuri de inflorescențe și anume:

spic compus la Lolium perenne, Lolium multiflorum;

spic digitat la Cynodon dactylon;

spic fals sau panicul spiciform la Phleum pratense, Alopecurus pratensis, etc.;

panicul la genul Festuca, Poa, Bromus, etc.,

racem de spice la Beckmannia eruciformis.

Figura 1.7. Tipuri de inflorescențe la graminee

panicul; b. spic compus c. panicul spiciform d. spic digitat

http://www.omafra.gov.on.ca/english/livestock/beef/facts/06-095.htm

https://gobotany.newenglandwild.org/species/digitaria/sanguinalis/

La gramineele cu inflorescența sub formă de spic, spiculețele sunt fixate pe axul principal (rahis) pe un singur rând (Nardus stricta) sau pe două rânduri (genul Lolium).

Spiculețele pot fi așezate cu partea lată spre rahis ca la Brachypodium pinnatum, Agropyron cristatum, Agropyron repens (când sunt complet sesile) sau cu partea îngustă spre rahis ca la genul Lolium (Ionel și Vântu, 1999).

Atunci când spicul este digitat, ramificațiile inflorescenței sunt dispuse în vârful tulpinii și pornesc din același loc sau aproape unele de altele cum este cazul lui Cynodon dactylon, Echinochloa crus-galli, Digitaria sanguinalis, etc. (Ionel și Vântu, 1999).

Gramineele cu panicul spiciform, au inflorescența alungit cilindrică cu spiculețele înconjurate sau nu de un involucru format din setele aristelor.

Această inflorescență se mai întâlnește și la genul Setaria, speciile Cynosurus cristatus și Anthoxanthum odoratum.

Gramineele cu panicul au inflorescențele alcătuite din spiculețe uniflore sau multiflore, inserate pe axul principal prin ramificații de diferite ordine. Pe lângă speciile amintite acest tip de inflorescență se întâlnește și la Phalaris arundinacea, la genul Stipa (paleea inferioară se prelungește cu o aristă lungă între 15–40 cm), genurile Calamagrostris, Agrostis, Holcus, Arrhenatherum, Deschampsia, Puccinellia, etc. (Moisuc și Dukic, 2002; Samfira et al., 2013).

1.2. Principalele specii de graminee din pajiști

(după Bărbulescu și colab., 1980; Flora României, vol. XII; Horablaga și Cojocariu, 2006)

Lucrarea practică 2

DETERMINAREA LEGUMINOASELOR DIN PAJIȘTI

Obiectivele lucrării:

Prezentarea caracteristicilor morfologice la leguminoase.

Prezentarea însușirilor biologice la leguminoase.

Prezentarea principalelor leguminoase din pajiști.

2.1. Caracteristici morfologice și însușiri biologice

2.1.1. Familia Leguminoase (Fabaceae)

Familia Fabaceae (numită și a Leguminoaselor–Leguminosae sau Papilionaceae). Importanța economico–furajeră cât și numărul mare de specii (circa 11–12.000 cu o plasticitate ecologică mare) face să fie considerată cea mai importantă familie din cadrul Ordinului Fabales.

Se consideră că plantele din această familie există din perioada cretacică (în urmă cu 65–70 milioane ani). Denumirea de "leguminoase" este dată în anul 1763 de Michel Adanson, iar în anul 1836 familia primește numele de "fabaceae" denumire dată de John Lindley.

Caracteristic acestei familii sunt fructele în formă de păstăi, plantele conțin o cantitate relativ mare de proteine (cu valoare nutritivă ridicată), fiind un furaj valoros pentru animale (http://ro.wikipedia.org/wiki/Fabaceae).

Clasificarea științifică după Anca Sârbu (1999) include această familie în Regnul Plantae, Subregnul Cormobionta, Încrengătura Magnoliophyta Angiospermatophyta, Clasa Magnoliatae Dicotiledonatae, Subclasa Rosidae, ordinul Fabales.

Conform webdexului o leguminoasă este plantă erbacee cu fructul păstaie, cultivată ca plantă alimentară, furajeră, medicinală sau industrială (http://www.webdex.ro/online/dictionar/leguminoase).

Caracterele morfologice cu rol de recunoaștere și identificare a leguminoaselor anuale și perene din ecosistemul de pajiște permanent sunt:

Sistemul radicular, la această familie este de tip pivotant (axa principală se dezvoltă mult în raport cu gradul de dezvoltare al radicelelor și au forma unui țăruș), bine dezvoltat, putând ajunge la adâncimi mari în sol (rădăcinile de Medicago sativa pot să depășească 4-5 m adâncime), cu o creștere geotropic pozitivă.

Caracteristic pentru speciile din această familie este prezența nodozităților vizibile cu ochiul liber pe rădăcină, acestea apar datorită conviețuirii speciilor de leguminoase în simbioză cu bacteriile aerobe din genul Rhizobium, cu rolul de fixa azotul din aer (N2), (Coste I, 1998; Moisuc și Dukic, 2002; Dragomir et al., 1993).

Zona de trecere între partea subterană (sistemul radicular) și cea supraterană a plantei se numește colet. Poate fi situat la nivelul solului sau în stratul superficial al acestuia până la 2–3 cm adâncime în funcție de specie și tipul de sol. Din colet se formează mugurii din care vor lua naștere lăstari anuali asigurându-se astfel perenitatea plantei (Moisuc și Dukic, 2002; Samfira și Moisuc, 2007).

Tulpina este cilindrică, aripată (Lathyrus pratensis), muchiată (Genista tinctoria), striată (Onobrychis viciifolia) sau alcătuită din noduri și internoduri, plină cu măduvă sau fistuloasă (Galega officinalis).

Poate avea un port erect (Melilotus officinalis), ascendent (Trifolium alpestre, Medicago falcata), repent (Trifolium repens, Trifolium fragiferum) sau poate fi agățătoare (genurile Vicia, Lathyrus, etc.).

Tulpina poate să fie lignificată la bază, ramificată, cu o dezvoltare sub formă de tufă la Dorycinium herbaceum (Gh. Gh., Popescu, 2009; Coste, 1998).

Frunza, deoarece este penat compusă și stipelată, iar stipelele sunt compuse, rareori frunza este simplă constituie un caracter de determinare al leguminoaselor aflate în etapa vegetativă de dezvoltare.

Frunzele la toate speciile acestei familii sunt însoțite de stipele de forme și dimensiuni diferite, mai mici decât foliolele și rar mai mari decât acestea ca în cazul lui Pisum sp.

In funcție de numărul foliolelor și modul de inserție al acestora pe axul frunzei, leguminoasele sunt cu:

frunză simplă la Genista tinctoria. La speciile Ononis hircina și Ononis spinosa, frunzele de pe ramurile florifere sunt simple, iar cele tulpinale sunt trifoliate (Bărbulescu și Motcă, 1970).

frunze trifoliate cu foliole inegal pețiolate, dințate în treimea superioară, foliola mijlocie este mai lung pețiolată, geniculată, stipelele sunt concrescute la bază la genul Medicago și Trifolium campestre (Gh. Gh. Popescu, 2009; Dragomir et al., 1993; Samfira et al., 2013). Foliole inegal pețiolate, dințate (zimțate) pe toată marginea, stipelele lanceolate și ascuțite la vârf, genul Melilotus. Foliolele sesile sau inegal pețiolate, stipele membranoase concrescute la bază la genul Trifolium.

frunze penate. Frunze paripenat compuse dintr-o singură pereche de foliole (genul Lathyrus), din 4 până la 10 perechi de foliole, cu stipele mici, ascuțite. La acest tip de frunză partea terminală a rahisului este transformată într-un cârcel simplu sau ramificat (genurile Vicia, Pisum), acesta luând locul foliolei sau foliolelor penate terminale. Reducerea frunzei a atins maximul la Lathyrus aphaca la care se mențin numai stipele mari foliacee care preiau rolul frunzelor. De asemenea rahisul se poate termina cu o setă la Lathyrus niger, Lathyrus vernus (Moisuc et al., 2001). Frunze imparipenat, se întâlnesc la genurile Astragalus, Coronilla, Ornithopus, Sophora, Galega, etc.) pot să fie compuse cu cinci foliole și stipele sub formă de sete sau papile (Lotus corniculatus), sau 5–17 perechi de foliole, cu stipele mici concrescute (Onobrychis viciifolia) (Bărbulescu și Motcă, 1970).

frunzele palmate, au foliolele sesile egale, pețiolate, diferite ca formă și culoare, cu marginea întreagă sau dințată, glabre sau păroase. Se întâlnesc la genul Lupinus. La unele specii ca Genista sagitalis, Ulex sp, Sorathamnus sp, frunzele lipsesc sau sunt puține și reduse, adesea transformate în spini, planta realizează fotosinteza prin axele verzi ale lăstarilor. La genul Genista, frunzele sunt mici, dispuse altern la noduri, nestipelate.

Fig.2. Tipuri de frunze la leguminoase

frunză unifoliată; b. frunză bifoliată; c. frunză trifoliată; d. frunză palmată; e. frunză paripenat compusă; frunză imparipenat compusă

https://www.google.ro/search?q=leaves+of+Melilotus&biw=1366&bih=626&source=lnms&tm=isch&sa=X&ei=_EEhVOywJaT5yQPr4DICQ&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=leaves+of+Trifolium+repens&facrc=_&imgdii=_&imgrc=N9tHjzVwbu9nM%253A%3BRSw6xGM_T79SaM%3Bhttp%253A%252F%252Fenvironment.gov.au%252Fbiodiversity%252Fabrs%252Fonlineresources%252Fglossaries%252Fvascular%252Fimages%252Fcomform.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fsearchpp.com%252Ftrifolium-repens-stem-showingleafbases%252F%3B352%3B339

Florile, sunt solitare sau grupate în inflorescențe, sunt bisexuate însă în această familie se întâlnesc și specii cu flori unisexuate.

Organizarea florii este următoarea: caliciul este format din 5 sepale concrescute (libere la Lens culinaris), corala din 5 petale inegale.

Dintre acestea cea mai mare este vexilul sau stindardul care acoperă petalele laterale egale (aripioarele) și luntrița sau carena. Androceul este alcătuit din 10 stamine, 9 dintre acestea unite între ele prin filamente și o stamină liberă alcătuind un androceu diadelf.

Atunci când toate cele 10 stamine sunt concrescute, androceul este de tip monadelf și se întâlnește la genurile: Lupinus, Cytisus, Genista, Arachis hypogaea, etc. Se întâlnesc și cazuri când toate staminele sunt libere, alcătuind un androceu de tip choristemon (genurile Sophora, Myroxylon, etc. (Gh. Gh. Popescu, 2009; Coste, 1993, 1998; Popovici et al., 1987).

Florile pot să fie solitare (Vicia sativa) sau grupate în inflorescențe la majoritatea speciilor acestei familii. Inflorescențele sunt de tipul: racem axilar (genurile Medicago, Melilotus), racem terminal (genul Lupinus), capitul globulos (genul Trifolium, Genista), sau umbelă la genurile Lotus și Coronilla.

Polenizarea este de tip alogam cu excepția florilor de tip celistogam la Arachis hypogaea (petalele nu se deschid și autopolenizarea este forțată).

Polenizarea este realizată de către entomofauna sălbatică, florile au mecanisme care provoacă eliberarea polenului prin ieșirea bruscă a anterelor în afara florii (Gh. Gh. Popescu, 2009).

Figura. 2.3. Tipuri de inflorescențe

racem axilar b. capitul c. racem terminal d. Umbelă

(după Horablaga și Cojocariu, 2006)

Fructul, este o păstaie de forme și dimensiuni diferite, polispermă, cu deschidere ventricidă și dorsicidă.

Păstaia poate să fie de tip polisperm dehiscentă (Coronilla varia), sau indehiscentă monospermă (Onobrychis, Melilotus).

Semințele, sunt de culoare, formă și mărime diferite în funcție de specie, cu cotiledoane bine dezvoltate, sunt înconjurate de o coajă rigidă, de cele mai multe ori lipsite de endosperm (Moisuc și Dukic, 2002).

2.2. Principalele leguminoase din pajiști

(după Bărbulescu și colab., 1980; Flora României, vol. V; Horablaga și Cojacariu, 2006)

Lucrarea practică 3

SPECII DIN ALTE FAMILII BOTANICE PREZENTE IN PAJIȘTI

Obiectivele lucrării:

Caracteristici generale ale speciilor din alte familii botanice.

Prezentarea principalelor specii din alte familii botanice.

Structura floristică a unei pajiști permanente este dinamică, influențată de practicile de gestiune ale suprafețelor respective.

In mod natural pe pajiștile permanente, predominante sunt speciile de graminee (50–60%), urmate de leguminoase (30–40%) și în final speciile din alte familii botanice.

Această structură se menține în mod natural în condițiile unei exploatări raționale, cu anumite modificări datorate graduării factoriilor abiotici.

Exploatarea rațională sau corectă presupune în acest caz o corelare între producția unei pajiști și numărul de animale care o pășunează, de asemenea cu o corelare între timpul cât animalele pășunează și perioada necesară refacerii părților vegetale supraterane pășunate, efectuarea unor lucrări minime de întreținere, etc.

Aceste elemente de gestiune rațională sunt foarte necesare deoarece prin pășunat animalele exercită un efect de triere (selecție) asupra covorului vegetal, orientând dieta alimentară spre speciile cele mai calitative din familiile graminee și leguminoase.

Diferențieri în structura compoziției floristice apar atunci când exploatarea suprafețelor de pajiști este liberă, pășunatul fiind de tip continuu. In acest caz speciile din cele două familii enumerate fiind consumate în mod continuu și repetat, vor dispărea din covorul vegetal, datorită faptului că nu se mai pot regenera, înmulți sexuat, etc. In același timp speciile din alte familii botanice (cum sunt și familiile Cyperaceae și Juncaceae), așa numitele specii refuzate de către animale sau condiționate, ajung să ocupe atît spațiul de nutriție din sol cît și locul în covorul vegetal suprateran al speciilor valoroase. Se ajunge astfel la o modificare antropică a structurii floristice a covorului vegetal, asociată în timp cu scăderea valorii pastorale (calitatea covorului vegetal pentru animale), scăderea capacității de producție și în final cu proliferarea speciilor din alte familii botanice (Samfira și Moisuc, 2007; Samfira et al., 2011).

In mod natural, compoziția floristică a vegetației pajiștilor cuprinde pe lângă graminee și leguminoase și plante aparținând unor specii și familii diferite cunoscute generic sub denumirea de plante din alte familii botanice sau buruieni.

Foarte multe dintre aceste specii au valoare furajeră scăzută iar o parte sunt neconsumate de către animale sau chiar toxice.

Un grup aparte între speciile din alte familii botanice îl ocupă familiile Juncaceae și Cyperaceae, având o valoare furajeră redusă, unele specii chiar fără valoare furajeră.

Atunci când apar în vegetația pajiștilor speciile din aceste două familii cu specimene abundente reprezintă un indiciu că în aceste pajiști nu sunt condiții ecologice favorabile dezvoltării gramineelor și leguminoaselor valoroase din punct de vedere furajer, caracterizând teritorii umede sau înmlăștinite.

3.1. Caracteristicile generale ale Familiei Juncaeae

Familia Juncaceae face parte din supraordinul Juncanae, reprezentând totodată ultima grupă de Commelinidae cu polenizarea anemofilă (Gh. Gh. Popescu, 2009).

Deși o parte din speciile acestei familii se aseamănă la forma tufei cu gramineele, se deosebesc de acestea prin dispoziția tristichă a frunzelor și prin nodurile mai puțin proeminente decât internodurile.

Această familie cuprinde peste 300 de specii cu o mare plasticitate ecologică, fiind întâlnite atât în zonele calde cât și în cele reci.

In Europa Centrală se întâlnesc două genuri: Luzula și Juncus.

Genul Luzula are tecile frunzelor închise și limbul ciliat, tulpinile sunt turtite sau cilindrice, capsula este uniloculară cu trei semințe (Gh.Gh. Popescu, 2009).

Dintre speciile acestui gen reprezentative sunt: Luzula campestris, Luzula sylvatica, Luzula luzuloides.

La specia Luzula luzuloides, limbul foliar este lat de 2–4 mm, lung de 10–25 cm, cu un smoc de cili albicioși la bază, tulpina este înaltă de 30–60 cm. Se întâlnește în pajiști cu soluri acide, cu o slabă valoare furajeră (Bărbulescu și Burcea, 1970).

Specia Luzula campestris are limbul păros și mai scurt, tulpina cilindrică, erectă ajunge la 10–30 cm înălțime. Portul este cespitos, specia este perenă, stoloniferă, răspândită în pajiștile cu soluri acide, cu o slabă valoare furajeră (Bărbulescu și Burcea, 1970).

Genul Juncus are tulpinile cilindrice, tecile frunzelor deschise.

Tulpinile și frunzele speciilor din acest gen sunt umplute cu țesuturi spongioase compartimentate în camere pline de aer, iar la bază prezintă teci scaviforme. Florile sunt grupate în inflorescențe de tip drepaniu, situate lateral pe tulpină.

Speciile acestui gen alcătuiesc asociații vegetale higrofile (Gh. Gh. Popescu, 2009).

Acest gen cuprinde specii cu valoare furajeră redusă ca de exemplu: Juncus articulatus, Juncus inflexus, Juncus effusus, Juncus conglomeratus, Juncus bufonicus, Juncus gerardi, Scirpus sylvaticus, cât și specii fără valoare furajeră: Heleocharis palustris și Eriophorum angustifolius.

3.2. Caracteristicile generale ale Familiei Cyperaceae

Familia Cyperaceae face parte din Ordinul Cyperales și cuprinde în jur de 4000 de specii, cresc pe terenuri mlăștinoase cu o răspândire geografică foarte largă. Sunt specii anuale sau perene, cu rizomi.

Tulpina este plină de măduvă, frunzele sunt liniare dispuse tristich cu teaca închisă, având sau nu limb și ligulă (Gh. Gh. Popescu, 2009).

Această familie se divide în două subfamilii Scirpoideae și Caricoideae.

Genul Carex, este cel mai cunoscut și face parte din cea de a doua subfamilie. Acesta cuprinde în jur de 2000 de specii din care 90 în România răspândite în toate zonele și etajele de vegetație.

La acest gen florile sunt de tip unisexuat, atât florile mascule cât și cele femele se găsesc în același spiculeț, fiind bine adaptate pentru polenizarea anemofilă.

După repartizarea florilor în spiculețe Gh. Gh. Popescu (2009) împarte acest gen în trei subgenuri, astfel:

subgenul Psyllophorae, cu flori dispuse într-un spiculeț terminal, la speciile: Carex pauciflora, Carex davaliana, Carex dioica, etc.

subgenul Homostachyae, cu spiculețe bisexuate unde florile mascule se află la vârful spiculețului, iar cele femele la baza spiculețului, ca la speciile: Carex curvula, Carex vulpina, Carex praecox, etc.

subgenul Heterostachyae, cu spiculețe unisexuate, cele mascule situate la vârful axelor, iar cele femele sub acestea, ca la speciile: Carex digitata, Carex sylvatica, Carex caryophyllea, etc.

Conform cu Gh. Gh. Popescu (2009), speciile genului Carex au următoarea distribuție la noi în țară:

în pajiștile de stepă și silvostepă se întâlnesc: Carex caryophyllea, Carex depauperata, Carex praecox, Carex hirta (pajiști umede nisipoase), etc.;

în pajiștile mlăștinoase din zona de câmpie și colinară se întâlnesc: Carex vulpina, Carex spicata, Carex acutiformis, Carex riparia, etc.;

în pajiștile montane și subalpine se întâlnesc: Carex echinata, C. canescens, Carex flava;

în pajiștile de pe turbării oligotrofe, Carex pauciflora;

în pajiștile alpine, Carex curvula (denumire populară–coarnă–are o valoare furajeră foarte bună).

3.3. Speciile din alte familii botanice

Sunt considerate impropriu buruieni din pajiști deoarece majoritatea dintre acestea sunt lipsite de valoare furajeră, nefiind consumate de animale, iar unele sunt toxice ca Veratrum album, Colchicum autumnale, etc.).

În Dicționarul enciclopedic român (1962), se definesc buruienile ca “plante străine într-o cultură agricolă, care produc pagube, consumând apa și substanțele nutritive din sol și care duc la scăderea recoltei”, ori ca “plante erbacee spontane, fără valoare economică, adaptate să trăiască cu plantele cultivate, pe care le stânjenesc în creștere și dezvoltare” (Mica Enciclopedie–Universul plantelor, Parvu, 1997).

Mai mult, Anghel (1984) consideră buruienile ca plante nedorite, care cresc în cele mai diferite condiții ecologice și nu prezintă utilitate economică fiind dăunătoare, iar Gh. Ionescu Șișești (1955) consideră buruienile ca “plante sălbatice adaptate să trăiască împreună cu plantele cultivate, pe care le stânjenesc în dezvoltare, iar uneori le distrug sau le elimină din lan”.

Sau chiar “plante nedorite, care cresc pe terenurile agricole, pe pajiști, în parcuri și în grădini, pe terenuri industriale, etc., producând diverse și enorme pagube” (Berca, 1996).

Referitor la prezența acestora în pajiști, Bărbulescu et al., (1991), afirmă că buruienile dintr-o pajiște sunt “plante fără valoare furajeră, care depreciază calitatea produselor obținute de la animale cât și plantele toxice”.

Cu toate acestea pe ansamblul ecosistemului praticol, speciile din alte familii botanice au un rol definit în menținerea stabilității acestuia între limitele de reziliență și în final definesc biodiversitatea interspecifică.

Influența antropică manifestată prin graduările de gestiune aplicate pajiștilor permanente exercită o scădere a nivelului biodiversității ecosistemului praticol prin favorizarea dezvoltării acelor specii cu valoare furajeră și limitarea ponderii de participare la alcătuirea covorului vegetal a speciilor din alte familii botanice.

Un ecosistem este mai stabil și cu mai multe posibilități de adaptare la schimbarea factorilor abiotici cu cât este alcătuit din mai multe specii (Proca et al., 2011).

Așadar considerăm că menținerea în ecosistemul praticol și a speciilor din alte familii botanice, într-o pondere controlată, este indicată și necesită cuoașterea lor.

Tabelul 3.1

Principalele specii din alte familii botanice din flora pajiștilor

(după Bărbulescu et al., 1980)

Plante cu flori roșii, roz, purpurii, uneori cu nuanțe violacee: Ligusticum mutellina, Carduus acanthoides, Carduus nutans, Centaurea phrygia, Cirsium canum, Cirsium vulgare, Hieracium aurantivcum, Scorzonera rozea, Serratula tinctoria, Cardamine pratensis, Asarum europaeum. Colchicum autumnale, Dianthus carthusianorum, Epilobium angustifolium, Lychnis flos-cuculi, Lychnis viscaria, Lythrum salicaria, Oxalis acetosella, Polygonum bistorta, Rosa canina, Sanguisorba officinalis, Asperula cynanchica, Atropa belladonna, Betonica officinalis, Bruckentahalia spiculifolia, Centaurium erythraea, Limonium gmelini, Mentha aquatica, Pedicularis verticillata, Rhododendron kotschyi, Stachys palustris, Symphytum officinale, Thymus pannonicus, Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis-idaea.

Plante cu flori albastre, uneori cu nuanțe violacee: Eryngium planum, Cichorium intybus, Geranium pratense, Ajuga genevensis, Ajuga reptans, Echium vulgare, Gentiana nivalis, Gentiana verna, Myosotis scorpioides, Polygala amara, Polygala vulgaris, Veronica chamaedrys, Veronica officinalis.

Plante cu flori violete, cu nuanțe de roșu sau albastru: Xeranthemum annum, Aconitum tauricum, Aconitum toxicum, Viola alpina, Viola collina, Viola declinata. Campanula abietina, Campanula glomerata, Euphrasia stricta, Knautia arvensis, Prunella vulgaris, Salvia nemorosa, Salvia pratensis, Salvia verticillata, Solanum dulcamara, Verbascum phoeniceum.

Plante cu flori galbene: Anthemis tinctoria, Arnica montana, Artemisia austriaca, Centaurea solstitialis, Cirsium erisithales, Crepis biennis, Helichrysum arenarium, Hieracium pilosella, Hypochoeris maculate, Hypochoeris uniflora, Inula britannica, Inula germanica, Leontodon autumnalis, Senecio jacobaea, Taraxacum officinale, Telekia speciosa, Tragopogon orientalis, Tussilago farfara, Bunias orientalis, Rorippa austriaca, Rorippa sylvestris, Aconitum anthora, Adonis vernalis, Agrimonia eupatoria, Caltha palustris ssp. laeta, Hypericum maculatum, Hypericum perforatum, Iris pseudacorus, Potentilla anserine, Potentilla argentea, Potentilla recta, Potentilla reptans, Potentilla ternata, Ranunculus acris, Ranunculus bulbosus, Ranunculus repens, Ranunculus sardous, Ranunculus sceleratus, Trollius europaeus, Galium cruciata, Galium vernum, Digitalis grandiflora, Galium verum, Gentiana lutea, Hyoscyamus niger, Lysimachia vulgaris, Lysimachia nummularia, Primula veris, Rhinanthus angustifolius, Rhinanthus minor, Salvia glutinosa, Scabiosa ochroleuca, Verbascum phlomoides.

Plante cu flori albe: Carum carvi, Cicuta virosa, Conium maculatum, Eryngium campestre, Oenanthe aquatica, Pimpinella saxifraga, Sium latifolium, Achillea millefolium, Achillea setacea, Antennaria dioica, Bellis perennis, Carlina acaulis, Chrysanthemum leucanthemum, Matricaria chamomilla, Matricaria inodora, Alliaria petiolata, Berteroa incana, Capsella bursa-pastoris, Cardaria draba, Thlaspi arvense, Alisma plantago-aquatica, Allium ursinum, Cerastium caespitosum, Crataegus monogyna, Crataegus laevigata, Dryas octopetala, Filipendula vulgaris, Filipendula ulmaria, Fragaria vesca, Prunus spinosa, Rubus caesius, Rubus idaeus, Silene vulgaris, Stallaria graminea, Veratrum album, Chnanchum vincetoxicum, Datura stramonium, Gratiola officinalis, Plantago lanceolata, Plantago media, Plantago major, Prunella laciniata, Solanum nigrum, Stachys annua.

Plante cu flori foarte mici: Alchemilla vulgaris, Bassia hirsuta, Camphorosma annua, Euphorbia cyparissias, Euphorbia nicaeensis, Obione verrucifera, Helleborus purpurascens, Kochia prostrate, Paris quadrifolia, Polygonum aviculare, Rumex acetosa, Rumex acetosella, Rumex crispus, Salicornia europaea, Salsola soda, Urtica dioica, Xanthium spinosum, Xanthium strumarium.

Plante cu sporangia dispuși în spic: Equisetum arvense, Equisetum palustre.

Tot în categoria speciilor din alte familii botanice se află și plantele toxice și dăunătoare pentru diferite specii de animale: Aconitum toxicum, Adonis vernalis, Caltha laeta, Chelidonium majus, Colchicum autumnale, Conium maculatum, Cicuta virosa, Cynanchum, Delphinium consolida, Equisetum palustre, Euphorbia cyparissias, Gratiola officinalis, Hypericum perforatum, Papaver rhoeas, Pteridium aquilinum, Alliaria officinalis, Allium ursinum, Arctium lappa, Xanthium sp., Thlaspi arvense, Onopordon acanthium, Lepidium ruderale, Cardus acanthoides, Bidens tripartitus, Artemisia austriaca, Veratrum album, Thalictrum aquilegifolium, Stellaria graminea, Ranunculus sceleratus, Ranunculus acer.

Lucrarea practică 4

METODE DE DETERMINARE A VEGETAȚIEI PAJIȘTILOR

Obiectivele lucrării:

Determinarea vegetației pajiștilor prin metoda geobotanică.

Determinarea vegetației pajiștilor prin metoda dublu metru.

Determinarea vegetației pajiștilor prin metoda planimetrică.

Niciodată indivizii, populațiile, diferitele specii nu se asociază întâmplător și acest lucru se referă la toate categoriile de viețuitoare, plante inferioare, plante superioare, animale, microorganisme.

Aceste specii reprezintă o comunitate, de așa manieră alcătuită, încât supraviețuiesc numai acele specii (prin indivizii săi) care sunt adaptate condițiilor concrete din respectiva pajiște, respectiv unui anumit biotop. Comunitatea aceasta de indivizi formează biocenoza care împreună cu biotopul alcătuiesc ecosistemul. (Moisuc și Dukic, 2002).

După Tansley (1935), citat de Arsene (2002) ecosistemul este “sistemul care, din punct de vedere al ecologului, constituie unitatea de bază a naturii”.

Un tip de ecosistem îl reprezintă și pajiștea care este considerată un teren alcătuit din comunități vegetale, cu specii care aparțin diferitelor familii de plante și care sunt legate de un anumit mediu abiotic.

Gestiunea unei pajiști permanente necesită cunoașterea într-o primă fază a tipului de vegetație care o compune.

Scopul analizei covorului vegetal este de a prezenta informații asupra capacității de producție și a calității ierburilor din pajiștea respectivă (Samfira și Moisuc, 2007).

Cercetarea pajiștilor prezintă importanță teoretică și practică.

Astfel, pe lângă cunoașterea anumitor raporturi de interdependență dintre speciile de plante; precum și dintre acestea și condițiile de mediu, se pot explica modificările care au loc în vegetația pajiștilor sub influența factorilor naturali, a modului de folosire și a lucrărilor de îmbunătățire.

Cercetările realizate pe pajiștile permanente au în vedere fie asociația vegetală fie tipul de pajiște.

Pentru gestiunea corespunzătoare a pajiștilor este necesară în primul rând identificarea și recunoașterea vegetației care alcătuiește pajiștea.

Metodele de analiză a vegetației pajiștilor cuantifică informații care pot fi utilizate ulterior în stabilirea potențialului de producție și calității pajiștilor analizate.

Au fost dezvoltate mai multe metode de analiză a vegetației pajiștilor. Aceste metode se împart în metode calitative (nedistructive) și cantitative (cel puțin parțial distructivă), (Le Floc'h, 2007).

Analiza calitativă a vegetației unei pajiști permanente constă în stabilirea unei liste exhaustive a speciilor prezente.

Analiza cantitativă a vegetației constă în estimarea participării relative a speciilor în alcătuirea biomasei, îmbinând mai multe criterii: biomasa relativă a speciei, repartiția spațială (în suprafață), acoperirea relativă, volumul relativ. (Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011)

Metodele calitative se grupează în două categorii distincte după cum urmează (Samfira et al., 2003):

metode punctuale: metoda dublu metru (liniară), metoda baionetei, metoda planimetrică (ramei metrice);

metode de suprafață: metoda inelului; metoda mâinii (cantitatea de vegetație prelevată cu mâna o singură dată) și metoda releveelor fitocenologice/fitosociologice.

Cele mai utilizate metode de analiză a vegetației pajiștilor sunt metoda geobotanică (fitocenologică/fitosociologică) și metoda dublu metru.

4.1. Metoda geobotanică (fitocenologică/fitosociologică)

Prin această metodă, cercetările asupra florei cuprind o fază de teren și o fază de laborator. În faza de teren sunt notate speciile întâlnite. În faza de laborator se elaborează conspectul și analiza acestora sub diferite aspecte.

Determinarea speciilor se poate realiza cu ajutorul Florei României (volumele I–XII).

Pe baza speciilor determinate se întocmește conspectul florei, ordonat pe familii în ordinea sistematică și nomenclatura utilizată în Flora României și alte lucrări de referință în literatura de specialitate românească (Sanda și et al., 1983).

La fiecare specie se menționează indici caracteristici referitori la elementele fitogeografice, bioforme și cerințele ecologice față de umiditate, temperatură și reacție a solului.

Pentru indicii autoecologici se utilizează scara lui H. Elleberg (1974) pentru flora din Europa Centrală, adaptată pentru condițiile țării noastre de I. Pop et al., 1978; Att. Kovacs, 1979.

Metode de cercetare a vegetației

Se desfășoară după metodologia școlii fitocenologice central–europene, aplicată pentru prima dată în România de Al. Borza (1934).

În concepția acestei școli unitatea cenotaxonomică de bază a covorului vegetal este asociația.

Asociația vegetală reprezintă o serie de fitocenoze relativ omogene, cu o compoziție floristică, fizionomie și structură caracteristice, care ocupă un anumit biotop și se evidențiază prin una sau mai multe specii caracteristice.

Fiecare asociație are o anumită funcție în ansamblul covorului vegetal și urmează o anumită tendință de evoluție naturală.

Studiul fitocenologic cuprinde trei etape:

etapa pregătitoare;

etapa de teren;

etapa de prelucrare, sintetizare, formularea datelor.

În timpul deplasărilor pe teren se aleg eșantioane (suprafețe de probă), amplasate în porțiunile considerate reprezentative a covorului vegetal.

Suprafețele de pe care se efectuează relevee fitocenologice au formă pătrată sau dreptunghiulară.

Mărimea suprafețelor de probă se alege în funcție de gradul de închegare a vegetației, tipul de vegetație, de mărimea ocupată de fitocenoză, de omogenitatea acesteia.

Numărul suprafețelor de probă în cazul pajiștilor cu o suprafață de 100 ha este de 3, iar pentru cele cu o suprafață mai mare de 100 ha este de 3 până la 5.

Suprafețele de probă se aleg parcurgând pajiștea pe diagonală și se delimitează cu țăruși care rămân pentru întreaga perioadă de vegetație.

După această etapă se determină speciile existente și se notează în releveul fitocenologic/fișa geobotanică.

Releveul fitocenologic reprezintă un ansamblu de date brute referitoare la biotopul (data efectuării ridicării, numele localității, numărul de ridicări, mărimea suprafețelor de probă, expoziția, înclinația pantei) și vegetația (stratificarea vegetației, înălțimea vegetației, acoperirea vegetației, modul de exploatare) dintr-o suprafață de probă.

Pentru fiecare specie se fac aprecieri cantitative referitoare la următorii indici: abundența, dominanța și frecvența.

De regulă abundența și dominanța se exprimă împreună folosind aceeași scară de apreciere.

Abundența–dominanța (ADm) este un indice complex prin care se notează, potrivit unei scări de apreciere, abundența unei specii, adică desimea sau numărul de indivizi și dominanța acesteia, ce reprezintă gradul de acoperire a suprafeței de către indivizii speciei respective. Scara de apreciere utilizată (J. Braun–Blanquet, 1951) prezintă 5+1 trepte de apreciere:

+–indivizi rari cu valoare de acoperire foarte mică;

1–indivizi numeroși dar cu suprafață de acoperire mică;

2–indivizi foarte numeroși, acoperind ce puțin 1/20 din suprafața releveului;

3–indivizi care acoperă de la 1/4 la 1/2 din suprafața de probă, indiferent de numărul lor;

4–indivizi care acoperă de la 1/2 la 3/4 din suprafața releveului, indiferent de numărul lor;

5–indivizi care acoperă de la 1/2 la 3/4 din suprafața releveului, indiferent de numărul lor.

Frecvența este un indice care dă informații despre omogenitatea covorului vegetal, respectiv cum sunt repartizați indivizii speciilor într-o fitocenoză.

Pentru aprecierea frecvenței se acordă note după o scară cu 6 trepte:

+–indivizi rari, sub 10% din releveu;

1–indivizi prezenți în proporție de 5–20%;

2–indivizi prezenți în proporție de 21–40%;

3–indivizi prezenți în proporție de 41–60%;

4–indivizi prezenți în proporție de 61–80%;

5–indivizi prezenți în proporție de 81–100% din suprafețele în care a fost împărțit releveul.

Reunirea mai multor fișe asemănătoare (din punct de vedere al vegetației și al biotopului) într-un tabel sintetic oferă o imagine de ansamblu asupra fitocenozelor studiate, permite conturarea profilului unui tip de fitocenoză dintr-o regiune studiată și, implicit, compararea cu alte asociații vegetale.

Asociația se determină după numele uneia sau a două specii, care domină în asociație prin adăugarea sufixului „etum” la gen, iar specia se pune la cazul „genitiv” (de exemlplu Asociația Artemisio–Festucetum pseudovinae).

Fiecare releveu corespunde unei coloane, iar liniile orizontale ale tabelului corespund cu numărul de specii întâlnite.

Capul de coloană al tabelului prezintă principalele indicații staționale ale fiecărei releveu în parte (expoziția, înclinarea, înălțimea vegetației, suprafața releveului).

Următoarele coloane conțin indicii de abundență–dominanță și frecvența locală.

Pe ultima coloană a tabelului se indică constanța (K), notată cu cifre romane de la I–V, stabilită prin calcul procentual pe baza aceleași scări convenționale ca și pentru frecvența locală.

Deasupra tabelului sintetic se notează denumirea asociației vegetale.

4.2. Metoda dublului metru

A fost concepută ca metodă de analiză a vegetației de către Daget și Poissonet în 1971.

Prin această metodă se folosește un dublu metru sau o bandă metalică de 2 m, pe lungimea căruia/căreia se înregistrează speciile în funcție de înălțimea plantelor. Pentru o vegetație mai mică de 25 cm, citirile se fac din 4 în 4 cm, adică citirea speciilor întâlnite la fiecare 4 cm, rezultând 50 de puncte.

Deoarece este necesar să se noteze speciile prezente în 100 de puncte, citirile se fac în două repetiții.

În cazul fânețelor sau pentru pajiști cu o vegetație mai înaltă de 25 cm, citirile se fac din 20 în 20 cm utilizând o bandă metalică lungă de 4 m.

Pentru realizarea celor 100 de puncte se fac citirile în 5 repetiții.

Pentru a facilita citirile în cazul vegetației mai înalte, se utilizează o lamă metalică (baionetă) care se fixează în sol pentru a înlesni citirea în punctul ales. Fiecare specie întâlnită pe linia de citire, în fiecare punct pe verticală, se înregistrează o singură dată în fișe speciale.

Conform lui Nedjraoui (1981), citat de Le Floc'h (2007), distanța dintre două puncte se alege astfel încât să fie mai mică decât diametrul mediu al plantelor ce alcătuiesc covorul vegetal. Același autor menționează însă, că cel mai frecvent se folosesc intervale cuprinse între 5 și 20 cm (Samfira și Moisuc, 2007; Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011).

Prin metoda dublului metru se pot obține trei categorii de informații referitoare la covorul vegetal (Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011):

prezența/absența–se înregistrează speciile găsite de-a lungul liniei, iar în fiecare punct citit se notează cu 1 speciile prezente;

contactul–reprezintă intersecția unui organ al unei plante din punctul de pe releveu, astfel o specie cu abundență mai mare poate avea mai multe contacte într-un punct citit, iar un punct poate avea contacte de la mai multe specii. Acest releveu exprimă și distribuția spațială a speciilor de-a lungul transectului, cu ajutorul lui putând fi determinat volumul relativ al speciilor prezente;

înălțimea–poate fi înregistrată pe categorii de plante perene interceptate în punctele citite de pe transect sau ca înălțime maximă a straturilor de vegetație măsurate. Aceste date permit determinarea înălțimii medii a covorului vegetal, iar în același timp poate fi utilizată la calculul volumului relativ (fitovolumului) al părții aeriene a plantelor din releveu (Jauffret et al., 2004).

După completarea fișelor pe teren se calculează frecvența specifică (Fs) și contribuția specifică (Cs).

4.2.1. Frecvența specifică (Fs) reprezintă numărul de puncte în care specia este întâlnită în raport cu numărul total de puncte de observații.

Această noțiune se traduce prin acoperirea speciei.

Cu cât crește numărul de observații cu atât valoarea Fs este mai precisă. Fs se calculează după formula:

unde:

Ni = numărul de puncte în care o specie este întâlnită;

Ntot = numărul total de puncte de observații.

4.2.2. Contribuția specifică (Cs) se poate calcula în funcție de prezența speciilor și în funcție de numărul de contacte ale speciilor.

Atunci când releveul este realizat pe baza prezenței speciilor contribuția specifică (Cspi) reprezintă raportul dintre frecvența specifică a unei specii date și suma frecvențelor specifice ale taxonilor dint-un releveu dat (Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011).

Aceasta se calculează după formula:

unde:

Fsi–frecvența specifică a unei specii date;

ΣFsi–suma frecvențelor specifice a tuturor taxonilor dintr-un releveu.

Atunci când pentru calculul contribuției specifice (Csci) se consideră numărul de contacte ale speciilor din punctele transectului, contribuția specifică se calculează astfel:

unde:

Ci–numărul de contacte cu linia de viză al unei specii dintr-un releveu;

C–numărul total de contacte cu linia de viză al speciilor dintr-un relveu (Jauffret et al., 2004, citat de Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011).

4.2.3. Fitovolumul (volumul relativ sau volumul specific) (Vsi) se calculează în funcție de frecvența specifică a plantelor din relveu și înălțimea acestora cu ajutorul formulei:

unde:

Fsi–frecvența specifică a unei specii date din releveu;

hi–înălțimea speciei i din relveu (Jauffret et al., 2004, citat de Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011).

Datele înregistrate în releveele floristice se mai pot utiliza și pentru calcularea parametrilor:

indicele de biodiversitate Shannon–Weaver;

indicele de dominanță Simpson;

spectre de bioforme și geoelemente;

indici sinecologici;

valoarea pastorală (Vp).

4.3. Metoda planimetrică

Presupune utilizarea unei rame metrice cu latura de 0,5 m, împărțită în 25 de pătrate sau cu latura de 1 m împărțită în 100 de pătrate (Bărbulescu et al., 1980).

Gradul de acoperire pentru fiecare specie se exprimă în procente și reprezintă suprafața efectiv ocupată de tufe și lăstari.

Când se folosește rama cu latura de 0,5 m, gradul de acoperire pentru fiecare pătrățel reprezintă 4%, în timp ce la rama cu latura de 1 m, gradul de acoperire pentru fiecare pătrățel este egal cu 1%. În primul caz dacă toată suprafața unui pătrățel este acoperită cu o singură specie, dominanța se notează cu 4%, iar în cel de al doilea caz cu 1%. (Bărbulescu et al., 1980).

Model pentru fișă de cercetare planimetrică cu latura de 0,5 m

Model de releveu floristic în 40 de puncte realizat prin metoda dublului metru (prezența/absența speciilor), Aviasan Timișoara

(după Sărățeanu, 2010)

Model de releveu floristic realizat prin metoda geobotanică în pajiști halofile din localitatea Sânnicolau Mare

(după Bostan și Pătruț, 2004)

Asociația Artemisio–Festucetum pseudovinae

Lucrarea practică 5

APLICAȚII LA METODELE DE DETERMINARE A VEGETAȚIEI PAJIȘTILOR

Obiectivele lucrării:

Calcularea frecvenței specifice (Fs) și a contribuției specifice (Cs).

Întocmirea unui releveu prin metoda dublu metru și geobotanică.

5.1. Calcularea frecvenței specifice și a contribuției specifice

Problemă:

Pe baza datelor însușite în lucrarea practică 4 și a releveelor floristice prezentate în tabelele 5.1 și 5.2 din prezenta lucrare, să se calculeze pentru fiecare specie prezentă în relevee frecvența specifică (Fs) și contribuția specifică (Cs).

Releveu floristic realizat prin metoda dublului metru pe baza prezenței/absenței speciilor (după Bostan și Samfira 2014)

Releveu floristic realizat prin metoda dublului metru pe baza contactelor speciilor

(după Sărățeanu și Samfira, 2009)

Lucrarea practică 6

CUANTIFICAREA BIODIVERSITĂȚII PAJIȘTILOR PRIN CALCULAREA INDICIILOR SHANNON ȘI SIMPSON

Obiectivele lucrării:

Definiția și ierarhizarea biodiversității.

Determinarea indicelui Shannon–Weaver.

Determinarea indicelui Simpson.

Pajiștea reprezintă o suprafață de teren ocupată cu vegetație ierboasă permanentă, alcătuită din specii care aparțin mai multor familii de plante, dintre care cele mai importante sunt gramineele și leguminoasele perene. Este o asociație de viețuitoare care este rezultatul conviețuirii acestora, în decursul anilor, în anumite condiții pedo–climatice (Moisuc și Dukic, 2002).

Astfel, într-o pajiște permanentă poate fi întâlnit un grad mai mare sau mai mic de biodiversitate.

WWF (1989) definește biodiversitatea ca abundența de entități vii de pe pământ, reprezentată de milioane de plante, animale și microorganisme, genele pe care acestea le conțin la care se adaugă complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediu biologic.

Biodiversitatea poate fi ierarhizată pe trei niveluri:

la nivel de specie (diversitate specifică)–reprezintă suma totală a diversității speciilor care trăiesc pe Terra, de la bacterii și până la plante și animale;

la nivel de gene (diversitate genetică)–include variația genetică a speciilor, determinată de variația informației genetice;

la nivel de ecosistem (diversitatea ecosistemică)–se referă la variațiile din comunitățile biologice și ecosistemele în care speciile trăiesc și se dezvoltă, precum și la interacțiunile dintre aceste niveluri (Primack, 2008).

Din punct de vedere ecologic biodiversitatea se împarte în alfa diversitate, beta diversitate și gamma diversitate.

Alfa diversitatea reprezintă numărul de specii dintr-o singură comunitate.

Beta diversitatea reprezintă cuantificarea diferențelor de biodiversitate dintre diferite ecosisteme.

Gamma diversitatea reprezintă numărul de specii dintr-o regiune.

Tabelul 6.1

Biodiversitatea alfa, beta și gama în trei ecosisteme diferite

(după Meffe et al., 2002)

6.1. Indicele Shannon–Weaver

Indicii Shannon caracterizează comunitatea vegetală din punct de vedere taxonomic, respectiv din punct de vedere al diversității specifice.

Cei doi indici sunt entropia (H’) și abundența relativă (EH’) numită și indice de echitabilitate (Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011).

Comparația între două fitocenoze trebuie să se facă după două criterii combinate: bogăția în specii și ponderea cantitativă (număr de indivizi, acoperire, etc.).

Această comparație se poate face prin calcularea indicelui Shannon–Weaver.

6.1.1. Entropia (H’)

Calculul entropiei lui Shannon (H’) se realizează cu ajutorul formulei:

unde:

S = numărul de specii din eșantionul studiat (bogăția de specii);

pi = proporția speciei i din S (Beals et al., 2000).

Atunci când se consideră că pi = Ni/N, entropia H’ se calculează cu formula:

unde:

Ni = numărul de indivizi ai speciei i;

N = ΣNi = numărul total de indivizi din eșantionul analizat.

Valoarea entropiei este cuprinsă între 1,5 și 3,5, unde 1,5 exprimă o bogăție de specii scăzută, 2,5 exprimă o biodiversitate medie, iar 3,5 o biodiversitate ridicată.

Când se folosesc logaritmi naturali, scara de apreciere este:

0,1–1 = diversitate foarte scăzută;

1–2,5 = diversitate scăzută;

2,5–4 = diversitate medie;

4–7 = diversitate ridicată;

>7 = diversitate foarte ridicată.

În general entropia se utilizează pentru compararea ecosistemelor sau habitatelor similare (McDonald, 2003).

Tabelul 6.2

Exemplu de calcul al entropiei (H’)

Valoarea entropiei lui Shannon (H’) calculată în exemplul dat este egală cu 2,5817, ceea ce arată că în eșantionul analizat diversitatea este medie.

6.1.2. Indicele de echitabilitate (EH’)

Reprezintă abundența relativă a eșantionului studiat pe o scară de la 0 la 1, unde valorile apropiate de 0 arată o regularitate redusă a prezenței speciilor din eșantion, iar 1 arată o regularitate maximă a prezenței speciilor.

Acesta se calculează conform formulei:

Conform lui Beals et al. (2000) valorile ridicate ale lui H’ și EH’ arată că ecosistemul sau habitatul studiat nu este perturbat, pe când valorile scăzute ale acestor indici arată o perturbare accentuată a eșantionului analizat.

Din calculul efectuat în tabelul de mai sus rezultă că indicele Shannon are o valoare de 2,5817 ceea ce însemnă că în pajiștea analizată există o diversitate medie din punct de vede al florei.

Luând ca referință rezultat obținut în cazul entropiei calculată mai sus și numărul de specii (24), dacă aplicăm formula de calcul pentru indicele de echitabilitate (EH,) rezultă o regularitate maximă a prezenței speciilor.

EH’ = H’ ÷ lnS = 2,5817 ÷ ln 24 = 2,5817 ÷ 3,1780 = 0,809

6.2. Indicele Simpson

Măsoară probabilitatea ca doi indivizi extrași la întâmplare dintr-o bioceneză să aparțină aceleași specii.

Se calculează după formula:

unde:

D este indicele lui Simpson;

pi este proporția de indivizi prin care este reprezentată specia i;

pi = ni / N,

unde ni = numărul de indivizi din eșantion care aparțin speciei i și

N = numărul total de indivizi din eșantionul analizat;

mai este denumită și energie informativă (E), (Boșcaiu, 1993, citat de Arsene, 2002).

Prin urmare indicele Simpson mai poate fi scris și ca D = 1–E.

Indicele Simpson mai poate apărea și ca indice de dominanță și se calculează după formula:

Tabelul 6.3

Exemplu de calcul al indicelui Simpson

Dacă valorile obținute în urma calculării sunt apropiate de 1 înseamnă că în biocenoză sunt puține specii, deci o biodiversitate redusă.

Iar dacă valorile se apropie de 0 biodiversitatea este ridicată, deci un număr ridicat de specii.

În cazul în care E = 1, situația corespunde prezenței unei singure specii.

În termeni de diversitate este normal să se folosească reciproca formulei, adică D = 1–E, pentru că dominanța și diversitatea se găsesc în relație inversă (Arsene, 2002).

Din exemplu prezentat rezultă o valoare calculată a indicelui Simpson de 0,111, deci în eșantionul analizat există o biodiversitate ridicată.

Lucrarea practică 7

COMPARAREA A DOUĂ RELEVEE FLORISTICE PRIN CALCULAREA INDICILOR DE SIMILITUDINE

Obiectivele lucrării:

Determinarea indicelui de similitudine calitativă Jaccard.

Determinarea indicelui de similitudine calitativă Sørensen.

În situațiile de cenologie, atunci când se compară două sau mai multe cenoze se ajunge inevitabil la situația de a avea nevoie de o măsură a acestei asemănări.

În acest scop există instrumente statistice, însă cea mai simplă metodă o reprezintă calcularea indicilor de similitudine care mai sunt cunoscuți și sub denumirea de indici de afinitate, de similaritate, etc. (Arsene, 2002).

Acești indici se aplică în domeniul fitocenologiei; pentru fiecare eșantion se întocmește un releveu floristic, în care fiecărei specii i se acordă o notă sau un procent de abundență–dominanță (A–D).

Prin urmare, pentru a compara două relevee floristice într-o pajiște, se folosesc acești indici de similitudine care sunt de două feluri:

calitativi: Jaccard, Sørensen, Braun–Blanquet, etc. și

cantitativi: Renkonen.

În lucrarea de față vor fi prezentați și analizați indicii de similititudine calitativă Jaccard și Sørensen.

Indicii de similitudine calitativă se raportează la prezența sau absența speciilor între releveele comparate.

Iar indicii de similitudine cantitativă precum indicele Renkonen se raportează la abundența speciilor (Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011).

7.1. Indicele Jaccard

Indicele Jaccard a fost introdus de Paul Jaccard (1902; 1928) pentru a compara statistic similaritatea și diversitatea unor seturi de date (Sărățeanu, 2011 în Samfira et al., 2011).

Acest indice notat cu Ij a fost des utilizat pentru a compara două relevee fitocenologice, având următoare formulă de calcul:

unde:

a = specii comune;

b = toate speciile.

Dacă se compară două relevee în care: a = numărul de specii din primul releveu; b = numărul de specii din al doilea releveu și c = numărul de specii comune, Ij se calculează astfel:

unde:

a = numărul speciilor din releveul 1;

b = numărul speciilor din releveul 2;

c = numărul speciilor comune.

Indicele Jaccard poate avea valori între 0 și 100.

7.2. Indicele Sørensen

Este un alt indice de similitudine calitativ care a derivat din Indicele Jaccard.

La formula lui Sørensen, spre deosebire de formula lui Jaccard, numitorul este independent de numărător, de unde rezultă că fiecare specie are șanse egale de a fi prezentă în ambele relevee.

Formula utilizată pentru determinarea acestui indice este următoarea:

unde:

a–numărul de specii din releveul 1;

b–numărul de specii din releveul 2;

c–numărul de specii comune din cele 2 relevee.

Conform lui Murguía și Villasenõr (2003) indicele Sørensen are valori cuprinse în intervalul 0–1.

O observație pentru statistici simple, de acest gen, este că mărimea eșantioanelor trebuie să fie egală, altfel apare situația de a compara o listă de specii stabilită pe o suprafață de probă de 5 mp cu una stabilită într-un eșantion de fitocenoză de 100 mp; dar este sigur că în condițiile celor mai multe formațiuni vegetale din climatul zonei din România pe o suprafață mai mare vor fi mai multe specii (Arsene, 2002).

În concluzie, beta diversitatea cuantifică schimbările în diversitatea speciilor dintre ecosisteme diferite.

În general se determină numărul total de specii din fiecare ecosistem și se compară ecosistemele între ele prin determinarea numărului total de specii diferite (Harrison et al., 2004).

Lucrarea practică 8

APLICAȚII PENTRU CALCULAREA INDICIILOR SHANNON ȘI SIMPSON ȘI A INDICIILOR DE SIMILITUDINE

Obiectivele lucrării:

Calcularea indiciilor Shannon și Simpson.

Calcularea indiciilor de similitudine.

Problema 1

Să se calculeze valorile indicilor Shannon (H’) și Simpson (D) și să se interpreteze rezultatele pentru un eșantion de fitocenoză pe baza datelor din tabelele 8.1 și 8.2:

Tabelul 8.1

Tabelul 8.2

Problema 2

Să se calculeze indicele de echitabilitate (EH’) și să se interpreteze rezultatul, pe baza datelor din tabelul 8.1.

Problema 3

Să se compare cele două relevee de mai jos (8.1 și 8.2), prin calcularea indicilor de similitudine Jaccard și Sørensen.

Să se interpreteze rezultatele obținute, în sensul de a specifica ce fel de similitudine există între cele două relevee.

Releveul floristic 8.1

Releveul floristic 8.2

Lucrarea practică 9

DETERMINAREA PRODUCTIEI PAJIȘTILOR ȘI A CAPACITĂȚII DE PĂȘUNAT

Obiectivele lucrării:

Determinarea producției pajiștilor prin metode directe și indirecte.

Determinarea capacității de pășunat.

Folosirea rațională a pajiștilor, împreună cu măsurile de îmbunătățire a acestora, are ca efect sporirea producției de iarbă, îmbunătățirea compoziției floristice, deci o mărire a valorii economice a fiecărei unități de suprafață (Vîntu, 2004).

O caracteristică în aprecierea unei pășuni o reprezintă cunoașterea capacității ei de producție.

Măsurarea producției într-o optică agronomică se limitează în majoritatea cazurilor la estimarea randamentului sau altfel spus producția furajeră pe un interval de timp dat și pe o anumită suprafață (Samfira și Moisuc, 2007).

Producția pajiștilor poate fi determinată prin două metode:

metode directe (metoda cosirilor repetate);

metode indirecte (metoda zootehnică).

9.1. Determinarea producției pajiștilor

9.1.1. Metoda directă

Metoda directă mai este denumită și metoda cosirilor repetate și constă în cosirea în mod repetat a unei parcele delimitată dintr-o tarla.

Cosirile se realizează în suprafețe de probă de dimensiuni variabile, în decursul unei perioade de pășunat de fiecare dată când iarba ajunge la înălțimea de pășunat.

Recoltarea suprafețelor de probă trebuie să se facă pe vreme frumoasă după ce s-a luat roua.

Pe pășunile uniforme se aleg 4 parcele cu suprafața de 2,5 m pătrați, iar pe pășunile cu vegetație neuniformă 10 parcele cu suprafața de 1 m pătrat.

Dacă pe pajiște se practică pășunatul liber, atunci suprafețele de probă vor fi mai mari, în jur de 100 metri pătrați.

Pentru a nu permite animalelor să pășuneze în interiorul suprafețelor de probă se recomandă folosirea cuștilor de control.

Cantitatea de masă verde rezultată în urma cosirilor se cântărește, se face media cântăririlor și se raportează la hectar.

Prin însumarea producțiilor de masă verde de la fiecare ciclu de producție rezultă producția totală a pajiștilor:

unde:

Pt este producția totală

Pc1 , Pc2, Pc3… Pcn–reprezintă producția coasei 1, 2, 3…n.

După fiecare ciclu de pășunat, pe suprafețe egale cu suprafețele de pe care s-au recoltat probele pentru producția totală, se vor recolta resturile de plante neconsumate determinându-se cantitatea totală a acestora, adică producția neconsumată:

unde:

Pn=producția neconsumată;

Pn1 +Pn2 +Pn3 …Pn–reprezintă producția neconsumată la coasa 1, 2, 3…n.

Diferența dintre producția totală și producția de iarbă neconsumată reprezintă producția reală sau disponibilă de masă verde consumată de animale.

unde:

Pr/Pd = producția reală / producția disponibilă;

Pt = producția totală;

Pn = producția neconsumată.

Raportul dintre producția reală (Pr) și producția totală (Pt) exprimă coeficientul de folosință (K) al pajiștii:

Valorile coeficientului de folosință (K) diferă de la un tip de pajiște la altul așa cum sunt prezentate în tabelul 9.1.

Tabelul 9.1

Valoarea coeficientului de folosință pentru tipuri de pășuni

(după Bărbulescu, 1991)

Când pajiștea este folosită printr-un pășunat continuu și nu pot fi determinate resturile neconsumate, determinarea producției reale se face pe baza formulei:

unde:

Pr = producția reală;

Pt = producția totală;

K = coeficientul de folosință.

În acest caz coeficientul de folosință se poate determina cu ajutorul analizei botanice, folosind următoarea formulă:

unde:

M= greutatea plantelor consumate;

N= greutatea totală a plantelor recoltate.

Determinarea cantitativă a producției pajiștilor în kg/tone masă verde la ha nu permite și determinarea calitativă a producției pajiștilor, de aceea producția de masă verde trebuie exprimată în unități nutritive (UN).

Tabelul 9.2

Coeficienți de transformare a ierbii de pe pășune în U.N.

(Sursa)

9.1.2. Metoda indirectă (zootehnică)

Constă în transformarea unităților nutritive necesare activității organismului unui animal în masă verde.

Pentru aceasta, animalele se cântăresc înainte de a intra la pășunat și după terminarea pășunatului.

Este considerată o metodă exactă, deoarece se bazează pe determinarea producției de iarbă efectiv consumată de către animale și cuantificată în produse animaliere.

Principiul de bază constă în înregistrarea zilnică a produselor animaliere rezultate în perioada de pășunat și transformarea acestora în unități nutritive (Dragomir, 2005).

Transformarea producției animale se face astfel:

1–1,2 UN pentru 100 kg greutate vie, necesare funcțiilor vitale;

0,45–0,50 UN pentru producerea unui litru de lapte de vacă;

3–5 UN pentru 1 kg spor greutate vie tineret taurin (Samfira și et al., 2011).

Pentru aceasta se întocmește un jurnal de pășunat unde se notează: suprafața care s-a pășunat numărul de animale care au pășunat, producția realizată, furajele administrate suplimentar, iarba cosită pentru fân, date referitoare la condițiile climatice și eventualul atac al unor boli și paraziți (Horablaga și Cojocariu, 2006; Samfira și Moisuc, 2007; Samfira et al., 2011).

Odată cunoscute aceste date se poate determina producția reală a pășunii analizate cu condiția să se scadă furajele suplimentare administrate animalelor din totalul unităților nutritive care reprezintă sporul în greutate vie și producția de lapte și lână.

9.2. Determinarea capacității de pășunat

Încărcătura cu animale pe o pajiște este un instrument util de folosire pentru crescătorul de animale deoarece îi permite să ajusteze încărcătura de animale în funcție de cantitatea de iarbă disponibilă. Pentru stabilirea încărcăturii corecte se calculează capacitatea de pășunat, respectiv numărul de animale ce pot pășuna pe unitatea de suprafață (Cojocariu, 2005).

Conform articolului 8 din Ordinului 544/2013, capacitatea de pășunat se estimează pe baza producției medii de masă verde obținută în anii anteriori, ținând cont de fertilitatea solului, condițiile meteorologice și compoziția floristică a covorului vegetal.

Același articol prevede că numărul de animale (UVM/ha) trebuie să fie suficient pentru a asigura utilizarea maximă a producției de masă verde, menținând în același timp sustenabilitatea pe termen lung a pajiștii.

Capacitatea de pășunat sau încărcătura de animale, conform Ordinului 544/2013, art. 10, se definește prin numărul de animale (exprimat în unități vită mare UVM) care pot fi hrănite pe întreg sezonul de pășunat de pe 1 ha de pajiște, la care se cunoaște producția de furaje disponibilă și se stabilește conform formulei:

unde:

Î.A.–încărcătura cu animale/ha de pajiște, exprimată în UVM/ha;

P.d.–producția disponibilă de masă verde – kg/ha;

Z.p.–număr de zile de pășunat într-un sezon;

C.i.–consum zilnic de iarbă–kg/UVM.

[necesarul zilnic pentru 1 UVM este de 65 kg de masă verde sau ≈ 13 kg (65:5) substanță uscată (SU)]

Durata de pășunat este de minim 180 de zile în zona de câmpie și de minim 90 de zile în etajul subalpin și alpin.

Capacitatea de pășunată în UVM se poate transforma în unități concrete pentru diferite specii și categorii de animale conform tabelului 9.3.

Tabelul 9.3

Coeficienții de conversie a animalelor erbivore în UVM

(Ordinului 544/2013)

Datorită faptului că producția pajiștilor poate varia în funcție de perioada de vegetație, iar necesarul de iarbă rămâne constant, se impune reducerea capacității de pășunat cu până la 30% iar surplusul de iarbă de la ciclul I și ciclul II se poate transforma în fân, semifân și siloz.

Problemă

Să se determine producția totală (Pt), producția neconsumată (Pn) și producția reală (Pr) în tone masă verde la ha a unei pajiști permanente, dacă suprafața de probă este de 2.5 mp. Să se utilizeze datele din tabelul de mai jos.

Problemă

Calculați capacitatea de pășunat (Cp) pentru o pășune a cărei producție este de 20 t/ha masă verde, iar durata sezonului de pășunat este de 180 zile.

Lucrarea practică 10

DETERMINAREA VALORII PASTORALE. CARACTERIZAREA ECOLOGICO–FURAJERĂ A VEGETAȚIEI PAJIȘTILOR

Obiectivele lucrării:

Bonitarea pajiștilor prin determinarea Vp, U și Pa;

Caracterizarea ecologico–furajeră a vegetației pajiștilor.

10.1. Bonitarea pajiștilor

Pentru creșterea producției pajiștilor permanente cât și a calității covorului vegetal al acestora, tehnologia de utilizare trebuie să fie aplicată diferențiat în funcție de condițiile staționale locale și de capacitatea reală de producție a fiecărui tip de pajiște (Horablaga, 2011).

Gestiunea unei pajiști permanente necesită cunoașterea într-o primă fază a tipului de vegetație care o compune.

Bonitarea pajiștilor se face prin calcularea următorilor indici:

valoarea pastorală (Vp);

indicele de umiditate (U);

producția actuală (Pa).

Valoarea pastorală (Vp) reprezintă indicele sintetic de bază pentru aprecierea agronomică a vegetației pajiștilor, deoarece cuprinde elementele principale referitoare la compoziția floristică și la valoarea furajeră a speciilor componente (Bărbulescu et al., 1980).

Pentru calcularea valori pastorale (Vp) se determină întâi compoziția floristică a pajiștii analizate și participarea speciilor componente.

Compoziția floristică se determină prin una din următoarele metode:

dublu metru (Daget–Poissonet);

geobotanică (Braun–Blanquet);

pratologică (Klapp–Ellenberg);

gravimetrică.

Vp calculată pe baza utilizării metodei dublu metru

Analiza vegetației prin metoda dublu metru repetată pe același transect de-a lungul perioadei de vegetație permite o caracterizare a covorului vegetal foarte apropiată de scopul productiv al acestor suprafețe.

Astfel, prin această metodă sunt generate informații privind calitatea covorului vegetal (valoare pastorală), ponderea în volum specific și participarea numerică (proiecția supraterană a speciilor) a speciilor de-a lungul perioadei de vegetație, bogăția interspecifică a ecosistemului.

După recunoașterea și delimitarea stațiunii prin picheți permanenți se efectuează analiza vegetației pe baza releveelor preconstruite în total 40 de puncte.

Numărul eșantioanelor analizate variază în funcție de complexitatea vegetației.

Specificul acestei metode constă și în faptul că în cele 40 de puncte, fiecărei specii în funcție de suprafața (volumul) acoperită, i se acordă o notă între 1 și 6, astfel încât pe coloană suma notelor atribuite este de 6.

Citirile efectuate prin metodele punctuale permit să fie măsurată prezența speciilor (cuantificate în volum specific), în punctele considerate, cât și obținerea frecvenței specifice (Fs), a fiecărei specii (Samfira și Moisuc, 2007).

Calcularea valorii pastorale se poate realiza prin mai multe procedee (Samfira și Moisuc, 2007):

o primă modalitate de calcul a valorii pastorale, se apropie cel mai mult de conceptul Școlii Central Europene, și se poate calcula astfel:

Vp =

unde:

Vs este estimarea abundenței specifice prin volumul specific;

Isi = indicele specific de calitate;

i = specia;

n = numărul de specii;

5 = nota maximă acordată.

Calculul Vp, comportă următoarele etape:

multiplicarea pentru fiecare specie a propriului său volum specific (Vs), cu indicele specific de calitate (Is);

se adună valorile obținute pentru toate speciile;

totalul se împarte la nota maximă acordată 5.

Indicele obținut pentru Vp are valori de la zero într-o pajiște fără valoare furajeră, până la 100 pentru o pajiște semănată (ideală).

a doua modalitate de calcul a valorii pastorale este folosită în lucrările de studiu a vegetației de către cercetătorii italieni. Astfel, după Baldoni (2002), valoarea pastorală exprimă calitatea covorului vegetal comparat cu o situație ideală (indice specific de calitate 100) întâlnit când covorul vegetal este alcătuit din specii de calitate superioară (cu Is = 5). După metoda propusă de acest autor, aria de variabilitate a Vp este între 1 și 100. Speciile întâlnite în covorul vegetal nu sunt luate în considerare dacă indicele lor de calitate este 0.

Vp =

unde:

n = numărul specie;

Is = indicele specific de calitate atribuit speciei i;

Cs= contribuția specifică a speciei i;

0,2 reprezintă indicele de corecție raportat la 100 a Vp.

Tabelul 10.1

Calculul Vp la pajiștea Aviasan Timișoara

(după Sărățeanu, 2010)

Vp calculată pe baza utilizării metodei geobotanice

A treia modalitate de calcul a valorii pastorale aparține cercetărilor de sorginte românească, unde valoarea pastorală reprezintă indicatorul sintetic de bază pentru aprecierea valorii agronomice a unei pajiști. Această valoare poate fi calculată pe baza determinării compoziției floristice prin metoda geobotanică conform formulei (Bărbulescu și Motcă, 1983; 1987):

Vp = (A% x Is) / 100

unde:

A%–acoperirea specifică în procente;

Is–indicele specific de calitate.

Astfel calculată valoarea pastorală are valori de la 0–5. Valoarea maximă este atunci când toate plantele existente au indicele specific de calitate 5 și acoperirea 100%. Valoarea pastorală permite calcularea capacității de pășunat, fără a determina producția agricolă. Prezentăm un model de calcul al valorii pastorale prin utilizarea metodei geobotanice (tabelul 10.2).

Tabelul 10.2

Exemplu de calcul al valorii pastorale (Vp)

(după Bostan și Samfira, 2014)

Valoarea pastorală poate fi cuprinsă între 0 și 100, unde: 0–5 pajiște degradată; 5–15 foarte slabă; 15–25 slabă; 25–50 mijlocie; 50–75 bună; 75–100 foarte bună.

Indicele de umiditate (U) reprezintă exigența speciilor față de umiditatea din sol, cât și gradul de asigurare cu apă a stațiunii date.

Speciile care nu au exigențe deosebite pentru factorul apă, deci au o mare variabilitate ecologică, sunt notate cu „x” și nu intră în calcul.

Calculul indicelui de umiditate (U) se face după formula:

unde:

U1,2,n este gradația indicelui de umiditate;

A1,2,n% este suma procentelor de acoperire a speciilor care au același indice de umiditate (Bărbulescu et al., 1980).

Producția actuală (Pa) se determină sau se estimează în tone masă verde/ha, conform datelor prezentate în lucrarea practică 9.

După ce s-au determinat acești trei indicatori sintetici se acordă un anumit număr de puncte pentru fiecare indicator separat conform indicațiilor din tabelul nr. 10.3.

Prin însumarea punctelor acordate fiecărui indicator se obține nota de bonitare pentru vegetație pe baza căreia pajiștile se încadrează în una din clasele și categoriile prezentate în tabelul nr. 10.4. (Bărbulescu et al., 1980).

Tabelul 10.3

Aprecierea prin puncte a indicatorilor folosiți la bonitarea vegetației pajiștilor

(după Bărbulescu et al., 1980)

Tabelul 10.4

Stabilirea categoriilor de pajiști și a favorabilității solurilor pe baza notelor medii de bonitare

(după Bărbulescu et al., 1980)

10.2. Caracterizarea ecologico–furajeră a vegetației pajiștilor

În decursul evoluției, speciile de plante și-au adaptat structura și funcțiile față de cerințele diverșilor factori climatici, în vederea adaptării lor cu mediul de viață. Astfel, speciile au devenit indicatori pentru diferiți factori de mediu. Preferințele speciilor față de anumiți factori ecologici sunt cuantificate cu ajutorul indicilor ecologici (Samfira și Moisuc, 2007).

Principalele însușiri biologice, ecologice și economice precum și interpretarea indiciilor, conform lui Kovacs (1979), sunt:

însușiri biologice: numărul somatic de cromozomi cel mai frecvent întâlnit, tipul de reproduce, modul de polenizare și de diseminare, perioada înfloririi și bioforma;

însușiri ecologice: cerințele plantelor față de factorii climatici (lumină, temperatură) și edafici (umiditatea solului, reacția solului, conținutul solului în N mineral);

însușiri economice: indicele specific de calitate (Is), utilizat în calcul valorii pastorale (exprimând viteza de creștere, valoarea nutritivă, adaptabilitatea, digestibilitatea etc.) și valoarea practică a plantelor (plante medicinale și aromatice, plante toxice, melifere și dăunătoare pajiștilor).

Tabelul 10.5

Însușiri biologice, ecologice și economice ale plantelor

(după Kovacs 1979)

Observație: la comportamentul ecologic, cifrele 2, 4, 6 indică valori transgresive între gradațiile de bază 1, 3, 5, 7, 9, iar semnul ”x” înseamnă că specia în cauză este indiferentă față de factorul ecologic caracterizat deoarece poate fi găsită la mai mult de trei dintre gradațiile de bază ale clasificării (Kovacs, 1979).

Lucrarea practică 11

METODE DE CONSERVARE A FURAJELOR PRIN USCARE. DETERMINAREA CALITĂȚII FÂNULUI

Obiectivele lucrării:

Metode de pregătire și conservare a fânului.

Determinarea calității fânului.

Datorită faptului că în țara noastră vegetația durează 5–7 luni pe an, pentru lunile rămase este necesară pregătirea și conservarea furajelor care să fie administrate animalelor.

Așadar, există două sisteme de conservare, unul prin uscare din care se obține fânul sau semifânul și altul prin însilozare din care se obține silozul.

11.1. Metode de pregătire și conservare a fânului

Fânul este un furaj valoros, calitatea lui depinzând de compoziția floristică, epoca de recoltare, pregătirea, păstrarea lui și condițiile meteo.

Compoziția floristică–un fân este considerat de calitate și echilibrat ca și compoziție când conține 60% graminee valoroase (Lolium perenne, Dactylis glomerata, Festuca arundinaceea, Poa pratensis, etc.), 30% leguminoase valoroase (Medicago sativa, Trifolium pratense, Onobrychis viciifolia, etc.), iar speciile din alte familii botanice nu depășesc 10%.

Epoca de recoltare–după Moisuc (1991) se constată că în perioada înfloririi se obține cea mai mare producție de fân și de cea mai bună calitate, ceea ce determină un număr maxim de UN/ha.

Din acest punct de vedere epoca optimă de recoltare este de la începutul până la sfârșitul înfloririi, ceea ce corespunde cu o durată de 7–10 zile în faza de înspicare (Moisuc și Dukic, 2002), pentru gramineele perene, respectiv în faza de îmbobocire pentru leguminoasele perene (Marușca, 2012).

Nu se recomandă recoltarea fânețelor nici mai târziu, nici mai devreme de epoca optimă de recoltare din cel puțin două considerente:

recoltarea prea devreme duce la obținerea unui fân valoros, bogat în elemente nutritive, cu o producție mică,

recoltarea mai târziu determină producții mari de fân, de calitate inferioară.

Pregătirea fânului–presupune câteva operațiuni de bază cum ar fi: recoltatul, uscatul, greblatul, strânsul în căpițe.

Pregătirea fânului este un complex de lucrări în urma cărora conținutul în apă din plante se reduce de la 70–85% cât este în plantele verzi, la 15–17% cât este umiditatea la care fânul se poate păstra peste iarnă.

Această reducere este însoțită de o serie de procese fiziologice și biochimice care determină pierderi de substanță uscată (Moisuc și Dukic, 2002; Vântu et al., 2004; Cojocariu, 2005; Samfira și Moisuc, 2007).

Cu cât pierderea apei este mai rapidă, cu atât și pierderile de substanță uscată sunt mai mici. Deci esențial în pregătirea fânului este ca plantele să se usuce într-un timp cât mai scurt după recoltare.

De aceea, pe lângă uscarea naturală se poate interveni prin uscare artificială pentru a grăbi acest proces (Moisuc și Dukic, 2002).

Există mai multe metode de uscare a fânului și anume:

uscarea ierbii direct pe pământ: în urma cositului plantele rămân adunate în brazde subțiri. După ce plantele pălesc se face întoarcerea brazdelor, aceste întoarceri se efectuează de mai multe ori până când plantele ajung la umiditatea de 25–30% (se recunoaște prin aceea că fânul pare uscat, dar nu foșnește), după care se strânge în căpițe și se lasă la uscat până când umiditatea scade la 20–17%.

O metodă îmbunătățită este uscarea fânului în valuri.

Prin această metodă pierderile de substanțe nutritive se diminuează.

Aceasta se execută la câteva ore după recoltare, cu ajutorul greblelor mecanice, sau rezultă ca atare la recoltare cu vindroverul.

Din valuri, plantele sunt strânse în căpițe.

Dezavantajul metodei de uscare direct pe sol este acela că fânul poate primi miros de pământ și nu este consumat de către animale sau dacă operațiunile de întoarcere a brazdelor nu sunt făcute la timp ori dacă intervin perioade cu ploi îndelungate fânul mucegăiește și se degradează.

Fig.11.1. – Uscarea ierbii în brazde direct pe pământ

Fig.11.2. – Strângerea fânului în căpițe

uscarea ierbii pe suporți: se practică îndeosebi în zonele unde regimul pluviometric este mai abundent, pentru a evita pierderile. Imediat după veștejirea plantelor, iarba în strat gros de 70–80 cm se adună și se așează pe diferiți suporți, începând de jos în sus.

Prin așezarea fânului pe suporți se reduc pierderile prin sfărâmarea frunzelor, care se usucă mai repede decât tulpinile, la fânul bogat în frunze (trifoi, lucernă, amestec graminee cu leguminoase perene).

Uscarea în continuare a plantelor are loc independent de vreme.

În comparație cu fânul din brazde și grămezi aflate pe sol, fânul așezat uniform pe suporți este aerat permanent, împiedicându-se astfel încălzirea, mucegăirea și putrezirea lui.

Alegerea suporților de uscare se face în funcție de umiditatea inițială a furajului supus uscării cât și de condițiile de vreme (Marușca, 2012).

Avantajul acestui sistem constă în faptul că permite obținerea unui fân bun și cu pierderi mai mici chiar în condiții de precipitații.

Fânul astfel uscat nu mai trebuie manipulat decât atunci când se strânge în căpițe, fapt ce face ca pierderile prin scuturare să fie eliminate (Moisuc și Dukic, 2002).

Există mai multe tipuri de suporți (Cardașol et al., 1985 ) așa cum sunt prezentați în imaginile de mai jos:

Fig.11.3.–Suporți de uscare

Piramidă triunghiulară; b. Colibă ascuțită; c. Prepeleag; d. Colibă cu coamă; e. Gard suedez; f. Gard cu role; g. Gard cu sfoară.

uscarea ierbii prin presare în baloți–în acest sistem iarba cosită este lăsată să se usuce în brazde sau valuri până la o umiditate de 25–30%, după care iarba este presată în baloți în momentul în care s-a ridicat roua. Baloții se lasă pe teren 2–3 zile după care sunt depozitați în șire cu spații pentru aerisire.

Fânul obținut prin această metodă are culoare verde, gustul plăcut, pierderile sunt mici (până la 6 %).

Fig.11.4. Pregătirea fânului prin balotare

uscarea ierbii cu ajutorul strivirii–pentru a evita scuturarea frunzelor care se usucă mai repede decât tulpinile, s-a introdus acest sistem de strivire a tulpinilor; în acest mod tulpinile pierd mai repede apa aproape în aceeași măsură ca și frunzele.

Prin strivirea plantelor are loc distrugerea mecanică a epidermei și presarea țesuturilor din tulpini. Operația se realizează cu ajutorul combinelor de recoltat furaje prevăzute cu zdrobitoare. Ca urmare a acestei operații pierderile de apă se realizează într-un ritm rapid, uscarea nedurând, în condiții favorabile, mai mult de o zi. După acest interval de timp fânul se usucă în continuare prin balotare (Moisuc și Dukic, 2002). Dezavantajul metodei constă în faptul că atunci când survin ploi, apa pătrunde în țesuturile zdrobite ale plantelor și determină pierderi mari de elemente nutritive.

uscarea cu ajutorul curenților de aer rece sau cald–reprezintă cea mai bună metodă și se face cu ajutorul unui curent de aer cald sau rece. Pentru a realiza acest tip de uscare se folosesc instalații speciale de ventilare sau instalații care folosesc temperaturi până la 1000C.

Fig.11.5. Instalații de uscare a fânului prin ventilare

(după Marușca, 2012)

Instalație cu canal la suprafață; II. Instalație cu canal semiîngropat.

1.ventilator axial; 2. canal principal de ventilare; 3. canale secundare laterale; 4. tuburi cu dop de distribuție a aerului.

O altă modalitate de uscare a ierbii este prin ventilare cu aer cald produs de instalații solare. Se pot utiliza următoarele tipuri de instalații solare de producere a aerului cald necesar ventilării (Marușca, 2012):

Vs este estimarea abundenței specifice prin volumul specific;

instalațiile cu captatori integrați în acoperiș;

instalații cu captatori amplasați pe acoperișul existent;

instalații cu tuburi de polietilenă.

Pentru a compara metodele de uscare descrise mai sus, Moisuc și Dukič (2002) au prezentat diferențele dintre metode, cuantificate prin pierderile de substanță uscată (SU) și proteină brută (PB), (tabelul 11.1).

Tabelul 11.1

Pierderile înregistrate prin diferitele metode de uscare a ierbii

(după Moisuc și Dukič, 2002)

11.2. Păstrarea fânului

Alături de recoltare și uscare, un alt factor important pentru un fân de calitate superioară, îl reprezintă depozitarea/păstrarea fânului. Pentru o păstrare corespunzătoare fânul trebuie depozitat când are o umiditate de 15–17%, cu scopul de a evita mucegăirea lui, moment în care devine impropriu pentru consum. Păstrarea fânului se face în șire, stoguri și fânare.

Șirele la rândul lor sunt de mai multe feluri: șire cu vârf rotunjit, cu vârf ascuțit, cu vârf drept sau plat, șire joase. Stogurile sau căpițele sunt un alt sistem de depozitare care se întâlnește în zona de deal. Fânarele asigură condiții mai bune de păstrare a fânului cu pierderi minime.

11.3.1. Aprecierea calității fânului

Aprecierea calității fânurilor se face organoleptic pe baza unor însușiri exterioare (culoare, miros, aspect) și pe baza compoziției botanice.

Aprecierea calității cu ajutorul văzului, mirosului, etc.

Culoarea: fânul de calitate superioară are o culoare verde intens (format din graminee și leguminoase valoroase); un fân de culoare brună este de calitate inferioară și care în timpul uscării a suferit procese de mucegăire și putrezire.

Mirosul: trebuie să fie plăcut și aromat, ceea ce indică un fân de calitate superioară. Mirosul de mucegai indică o pregătire și o păstrare necorespunzătoare.

Aspectul: se referă la grosimea și lungimea tulpinilor, la conformația acestora, la gradul de sfărâmare al tulpinilor, frunzelor și inflorescențelor, la gradul de prăfuire (cantitatea de praf rezultată după uscare) și la existența unor impurități (pământ sau a unor focare de mucegai). Moisuc et al. 1995

Compoziția botanică

Un fân de calitate bună are o compoziție botanică alcătuită din 50% graminee, 40% leguminoase și 10% plante consumate din alte familii botanice.

Pentru executarea analizei botanice se folosesc probe medii de analiză de 500–1000 g rezultate din probele elementare (Stas 7847–62).

Tabelul 11.2

Norme pentru luarea probelor elementare de fân

(Stas 7847–62).

Proba astfel recoltată este prelucrată prin separarea speciilor pe familii (graminee, leguminoase, cyperaceae și juncaceae, plante din alte familii botanice).

Se mai adaugă o grupă pentru „floarea de fân”, care sunt scuturături de plante ce nu pot fi identificate, cât și corpuri străine.

Datele se însumează în „Buletinul de analiză botanică”, conform cu tabelul 11.3.

Tabelul 11.3

11.3.2. Determinarea calității

Calitatea fânului se determină după metoda punctajului elaborat de Gain–Rousseau (tabelul 11.4)

Tabelul 11.4

Aprecierea calității fânului (după metoda Gain Rousseau)

Principiul metodei constă în acordarea de 0–20 puncte pentru fiecare însușire luată în considerare. Înscrierea punctelor obținute de la fiecare însușire dă un punctaj care indică clasa de calitate a fânului respectiv astfel:

Clasa de calitate:

Clasa I:–fân foarte bun (80–100 puncte);–fân bun (70–80 puncte).

Clasa a II–a:–fân bun mijlociu (60–70 puncte);–fân mediocru (50–60 puncte).

Clasa a III–a:–fân inferior (sub 50 puncte);–fân vătămător (0 puncte).

Lucrarea practică 12

METODE DE CONSERVARE A FURAJELOR PRIN ÎNSILOZARE ȘI DETERMINAREA CALITĂȚII SILOZULUI

Obiectivele lucrării:

Conservarea furajelor prin însilozare.

Metode de însilozare.

Tipuri de siloz.

Aprecierea calității silozului.

Însilozarea furajelor, pe lângă uscare, reprezintă o altă metodă de conservare a furajelor.

Indiferent de metoda de conservare aleasă, obiectivele conservării sunt aceleași:

menținerea valorii nutritive a materialului conservat cât mai apropiată de cea a produsului din momentul recoltării (sau chiar îmbunătățirea valorii nutritive prin diferite adausuri);

pierderi minime pe parcursul preparării și în tot timpul păstrării;

realizarea unui produs furajer cu grad ridicat de consumabilitate (Vântu et al., 2004).

Silozul este un furaj obținut prin fermentație anaerobă, alcătuit dintr-un material vegetal (tulpini, frunze, inflorescențe, fructe) cu umiditate ridicată.

Furajele însilozate pot fi:

silozul cu un conținut de apă în jur de 70%;

semisilozul cu un conținut de apă până la 60–70%;

semifânul cu un conținut de apă de 50–60%.

Condițiile care influențează calitatea silozului, după Baldoni și Giardini (2002) sunt:

conținutul în apă al materialului vegetal însilozat;

rezistența furajului la acidifiere;

conținutul și raportul în zaharuri fermentescibile și proteine.

Dacă una din aceste condiții nu este îndeplinită corespunzător are loc degradarea silozului și deprecierea lui calitativă. Fermentațiile provocate de bacterii care pot avea loc într-un siloz sunt: fermentația lactică, alcoolică, acetică și butirică.

Biodegradarea fermentativă a glucidelor. Degradările fermentative sunt procese de descompunere, predominant anaerobă, ale glucidelor datorate activității fiziologice a unor microorganisme; au importanță practică, contribuind la circuitul elementelor în natură.

Fermentațiile anaerobe (în absența oxigenului). După natura substanțelor finale pot fi: fermentația alcoolică, fermentația lactică, fermentația butirică și fermentația propionică.

Fermentația alcoolică a glucidelor decurge sub influența drojdiilor Saccharomices cerevisiae. Mecanismul este identic cu cel al glicolizei, până la acidul piruvic. Acidul piruvic este decarboxilat la acetaldehidă, (în prezența enzimei piruvatdecarboxilaza, având coenzimă tiaminpirofosfatul).

Acetaldehida este redusă la etanol cu enzima alcooldehidrogenaza și NADH+H+. În timpul fermentației alcoolice rezultă produși secundari: acetaldehidă, acid lactic, alcool amilic, acid succinic etc.

Fermentația lactică este întâlnită în microorganisme, dar și în mușchi, la efort intens, depus în condiții de concentrații reduse de oxigen. Mecanismul fermentației lactice este analog glicolizei, până la acidul piruvic. Acidul piruvic se transformă printr-un proces de reducere enzimatică în acid lactic sub acțiunea enzimei lactatdehidrogenaza având coenzimă NADH+H+.

Fermentația propionică reprezintă procesul de degradare anaerobă a glucidelor, care decurge sub acțiunea unor bacterii specifice, are ca produs final (comparativ cu fermentația alcoolică și lactică), o cantitate mare de ATP, respectiv câte 2 moli de ATP/mol de glucoză.

Fermentația butirică constă în bioegradarea glucidelor de către anumite microorganisme, cu formarea acidului butiric. Decurge cu descompunerea unei cantități mari de substanță organică, cu degajare de miros neplăcut.

Fermentația aerobă. Fermentația aerobă este un proces biochimic care decurge în prezența oxigenului. Mecanismul de reacție este similar cu cel al fermentației alcoolice până la etapa de formare a aldehidei acetice, după care, în urma procesului de oxidare se formează acid acetic. Acidul acetic poate fi biodegradat până la CO2 și H2O (Butnariu M., 2011)

Dintre acestea nu sunt de dorit fermentația acetică și fermentația butirică, iar fermentația alcoolică este de dorit doar dacă se desfășoară în limite moderate conferindu-i nutrețului un gust și miros plăcut și asigurând o consumabilitate mai mare.

Fermentația acetică nu este de dorit deoarece acidul acetic format, influențează negativ calitatea nutrețului prin gustul și mirosul înțepător.

Din fermentația butirică rezultă acidul butiric care face nutrețul de neconsumat provocând și intoxicații.

Această modalitate de conservare a nutrețurilor verzi prezintă câteva avantaje majore:

pierderi minime de substanțe nutritive;

calitatea nutrețului este apropiată de cea a plantelor verzi;

permite recoltarea plantelor în momentul optim de dezvoltare, însilozarea putând fi făcută și pe timp nefavorabil;

asigură o influență pozitivă în sănătatea animalelor și producția de lapte;

se realizează la un cost mai scăzut.

12.1. Metode de însilozare

Metodele de însilozare se pot clasifica în trei grupe mari: însilozare la rece, însilozare cu adaus de preparate și însilozare la umiditate scăzută.

Însilozarea la rece–la această metodă umiditatea nutrețurilor trebuie să fie cuprinsă între 60–70% și cel puțin 10% glucide fermentescibile din substanța uscată. Când se însilozează plante cu un conținut mai ridicat de apă, se adaugă nutrețuri uscate pentru reducerea umidității la aceste limite.

Însilozarea cu adaus de preparate–se practică în cazul plantelor sărace în glucide fermentabile, adăugându-se acizi organici sau anorganici pentru scăderea pH–ului până la 4,2 și reducerea activității bacteriilor nedorite. Acizii minerali folosiți sunt acidul sulfuric și acidul clorhidric industrial diluat în 7 părți apă, adăugând-se 3–6 L la 100 kg nutreț (în funcție de categoria de nutreț). Metoda prezintă dezavantajul unui cost ridicat și a pericolului de intoxicare. Acizii organici folosiți sunt: acidul formic în concentrație de 3–7 % cu o doză de 4–5 L soluție la 100 kg nutreț.

Deși în acest caz pericolul intoxicării este înlăturat, costul este suficient de ridicat (Moisuc și Dukic, 2002).

Însilozarea la umiditate scăzută este o metodă ce se aplică cu mare succes în însilozarea leguminoaselor dar și a gramineelor furajere fiind practică, economică și asigurând pierderi mici de substanțe nutritive.

Metoda se bazează pe reducerea umidității prin pălire și însilozarea la 55–65%, obținându-se semisilozul sau la 35–55 % obținându-se semifânul (Moisuc și Dukic, 2002).

12.2. Tipuri de siloz

Conservarea furajelor verzi se face în construcții special amenajate de forme și mărimi diferite și care poartă numele generic de silozuri.

În funcție de poziția lor există trei categorii principale de silozuri (figura. 12.1.): silozuri de suprafață: verticale și orizontale; silozuri semiîngropate; silozuri îngropate.

O altă modalitate mai nouă de conservare a furajelor însilozate o reprezintă silobagurile.

Figura. 12.4. Silobaguri

http://www.boschiservizi.it/ro/?id=2

12.3. Aprecierea calității silozului

Aprecierea calității cu ajutorul văzului, mirosului, etc.

Aspectul: la un furaj însilozat în bune condiții, porțiunile de tulpini, frunze, etc., ale plantelor trebuie să-și păstreze forma și particularitățile structurale. Nutrețul trebuie să se detașeze ușor putându-se foarte ușor separa componentele plantelor însilozate. Dacă furajul este compact mucilaginos, este o dovadă a calității inferioare datorită apariției fermentației necorespunzătoare (Horablaga și Cojocariu, 2006, Moisuc et al., 1995??).

Culoarea: pentru un furaj de calitate culoarea trebuie să fie apropiată de cea din momentul însilozării. Culoarea verde închis este prezentă la furajele recoltate în stadiul mai tânăr; culoarea verde–măslinie indică un început de degradare; culoarea gălbuie–deschisă indică că silozul a suferit o fermentație acetică, iar culoarea brună–închisă apare când în timpul fermentației temperaturile sunt mai ridicate de cât cele permis și anume 50–55ºC.

Mirosul: mirosul poate fi apreciat fie la fața locului strivind între degete nutrețul uscat, sau se introduce nutrețul în borcane cu dop izolant și se percepe mirosul la un anumit interval de timp când se deschid borcanele.

Dacă nutrețul este de calitate bună, mirosul este plăcut, aromat de mere coapte. Dacă s-a produs fermentația acetică, mirosul este înțepător de oțet, iar dacă este respingător, de gunoi, înseamnă că s-a produs fermentația butirică.

Gustul: pentru un furaj de calitate gustul trebuie să fie plăcut, ușor dulceag. Gustul este ușor aromat dacă a avut loc fermentație alcoolică.

Dacă la furajul însilozat predomină un gust neplăcut înseamnă că în furaj au avut loc fermentații necorespunzătoare.

Aprecierea fizico–chimică

Determinarea pH–lui: un nutreț însilozat de calitate trebuie să aibă un pH cuprins între 3,8 și 4,2. El trebuie să conțină 2–5% acizi liberi, cu un raport de 2:1 între acidul lactic și cel acetic în absența acidului butiric.

La furajele care se însilozează la umiditate scăzută (semifân) conținutul ridicat în substanțe uscate, face ca pH–ul să nu sufere modificări.

Pentru determinarea calității silozului se întocmește o fișă de apreciere a calității conform tabelului 12.1.

Tabelul 12.1

Aprecierea calității furajului însilozat Sursa

Însumând punctele acordate pentru culoare, miros și aciditatea activă, se obține punctajul total sau nota generală după care se apreciază calitatea furajului însilozat astfel:

–calitate foarte bună (nota 11–12);

–calitate bună (nota 9–10);

–calitate mijlocie (nota 7–8);

–calitate inferioară (nota 4–6);

–calitate improprie pentru consum (sub 4).

Furajul însilozat care nu are cel puțin patru punte nu se va utiliza pentru consumul animalelor. La fel și cel care are zero puncte la una din însușirile analizate.

INDEX ALFABETIC AL TERMENILOR DE SPECIALITATE

(după Bărbulescu et al., 1980; Rață et al., 2012)

Acuminat: terminat într-un vârf fin și alungit ca un ac

Acut: ascuțit

Amplexicaul: frunze, bractee, pețioluri a căror bază îmbrățișează tulpina

Apendice: parte accesorie a unor organe

Ascendent: la bază orizontal sau oblic, apoi curbat în sus, devenind vertical

Atenuat: subțiat treptat

Auriculat: în formă de urechiușă (la frunze)

Axilar: situat la subsoara

Bidentat: cu doi dinți în vârf

Bifid: cu o incizie care ajunge la jumătatea organului, împărțindu-l în două

Bilabiat: corola sau caliciul cu două prelungiri distincte opuse (două buze)

Bractee: frunze modificate la baza cărora se dezvoltă axe florifere

Bulbiform: umflat ca un bulb

Caduc: care cade prematur (caliciu, corola)

Campanulat: în formă de clopot

Capitul: inflorescență racemoasă de formă globuloasă, pe axul căreia se fixează numeroase flori sesile

Carenat: în formă de luntre

Cespitos: în formă de tufă

Ciliat: cu peri rari, dispuși pe marginea unui organ

Cordat: în formă de inimă

Coriaceu: pielos

Corimb: inflorescență racemoasă la care axele secundare pornesc de la nivele diferite și ajung la același nivel

Corimbiform: în formă de corimb

Crenat: cu dinți rotunjiți (marginea frunzei)

Cuspidat: fin ascuțit, ghimbos, înțepător

Decurent: frunze al căror limb concrește pe o anumită porțiune cu tulpina. Dându-i acesteia aspectul de aripată

Dehiscent: fruct uscat care se deschide

Digitat: diviziuni asemănătoare ale unui organ care pornesc din același punct și stau răsfirate ca degetele unei mâini

Distih: așezat pe două rânduri

Divergent: îndreptat lateral

Dorsal: pe spate

Emarginat: știrbit

Ensiform: în formă de sabie (spadă)

Erect: drept (vertical)

Falcat: curbat în formă de seceră

Fidat: divizat cel mult până la jumătatea organului (ex. frunza)

Filiform: în formă de fir alungit

Fistulos: organ alungit, gol la interior

Flexuos: organ având curburi în unghi obtuz

Foliole: părțile unei frunze compuse

Frutescent: arbustiv (tulpină lignificată incomplet)

Fusiform: în formă de fus

Geniculat: îndoit brusc, în formă de genunchi

Glabrescent: aproape glabru

Glabru: lipsit de peri

Glandulos: acoperit cu peri glanduloși

Glauc: brumat (culoare verde–alburie sau albăstruie)

Glomerulat: reunit în pachete sau glomerule

Glume: frunzișoare modificate, adesea membranoase sau tari, concave care stau la baza florilor sau la baza spiculețului

Hastat: în formă de vârf de lance

Hermafrodit: flori cu stamine și ovar (ambele genuri)

Hil: cicatrice care reprezintă locul de inserare a ovulului (seminței) de cordonul ombilical (Funicul)

Hirsut: cu peri lungi, flexibili, drepți și abundenți

Imbricat: organe ce se acoperă cu marginile unul pe altul

Imparipenat. Frunză compusă cu număr impar de foliole (una singură în vârful rahisului)

Involucru: ansamblu de bractee situate la baza unei inflorescențe racemoase: capitul, umbelă

Involucel: ansamblu de bractee care stau la baza umbelulei

Involut: răsucit într-o parte

Labiu: partea corolei alungită sub formă de buză

Laciniat: divizat în benzi înguste, ascuțite

Lacinie: diviziune a frunzei sau petalei, îngustă

Lamina: partea lată a frunzei (limbul)

Lanat: lânos, păros, cu peri lungi și încâlciți

Lanceolat: în formă de vârf de lance, lungimea de 4–5 ori mai mare decât lățimea, lățimea maximă la mijloc

Lax: dispers, răsfirat

Ligulă: mică prelungire membranoasă în limita dintre teacă și limbul frunzei la Gramineae

Ligulat: flori cu corolă sub formă de tub care se continuă cu o prelungire unilaterală în formă de limbă

Limb: partea lățită a frunzei (lamină)

Lirat: în formă de liră

Lob: diviziunea marginii unui frunze

Lobat: prevăzut cu lobi

Maculat: pătat

Mucron: vârf scurt, drept și ascuțit (prelungirea nervurii mediane a frunzei)

Mucronat: terminat în mucron

Nutant: axe sau ramificații cu vârful aplecat în jos

Obcordat: invers cordat

Oblong: alungir–eliptic; de 3–4 ori mai lung decât lat, cu lățimea cea mai mare la mijloc

Obovat: invers ovat (cu lățimea cea mai mare deasupra mijlocului)

Obtuz: vârful rotunjit, neascuțit

Ohree: formațiune membranoasă în jurul tulpinii la baza pețiolului frunzelor

Orbiculat: circular

Ovat: cu lățimea cea mai mare sub mijloc

Ovoid: în formă de ou

Palee: frunzișoare modificate, adesea membranoase, uneori aristate, în subsuara cărora stau florile

Palmat: cu lobi îndreptați în mai multe direcții în mod radiar, cu 3 sau mai multe nervuri care pornesc din același punct

Palustră: de locuri permanent umede, mlăștinoase

Papus: totalitatea perișorilor aglomerați în vârful fructelor la Compositae

Paripenat: frunză compusă cu număr par de foliole

Partit: despicat pe o jumătate mai mare decât jumătatea organului respectiv (frunze, petale, sepale)

Patent: întins, răsfirat; așezat în ungi mai mare de 45 față de un ax sau de o suprafață

Pectinat: așezat ca dinții unui pieptene

Penat: ca o pana; frunză compusă din mai multe foliole prinse de o parte și de alta a unui ax comun denumit rahis

Pubescent: fin păros, cu peri scurți, moi, drepți, patenți, cu aspect de puf

Racem: inflorescență asemănătoare cu un ciorchine; florile pedunculate sunt prinse pe un ax comun (rahis) la subsuoara unor bractee

Radii: pediceli care poartă flori sau umbelule

Rahis: ax comun la frunzele penate sau inflorescențe

Reflect: organe cu peri orientați către bază (în jos)

Reniform: în formă de rinichi

Repent: târâtor

Reticulat: ca o rețea

Revolut: răsfrânt către partea inferioară

Rostru: prelungire în formă de cioc

Runcinat: lobi inegali îndreptați spre baza frunzei

Sagitat: frunze cu limbul în formă de săgeată

Scabru: foarte aspru, cu peri scurți și rigizi

Scap: ax lipsit de frunze care se termină cu o floare sau inflorescență

Scapiform: de forma unui scap

Sectat: despicat până la nervura mediană

Sempervirescent: organe totdeauna verzi

Serat: dințat ca ferăstrăul, cu dinții orientați înainte (marginea frunzei)

Sericeu: mătăsos, cu peri moi, drepți, alipiți, lucitori

Sesil: fără pețiol

Setă: organ în formă de păr rigid

Setaceu: ca un păr rigid

Solitar: când floarea este singură pe tulpină

Sulcat: brăzdat

Tomentos: pâslos, cu peri scurți, moi, foarte deși, catifelați, ce dau o culoare albicioasă

Umbelulă: formațiune membranoasă, alcătuită din concreșterea bracteelor. Care închide fructul la Cyperaceae

Vagină: teacă

Verticil: organe așezate la același nivel (în număr de peste trei) în jurul unui nod (frunze, flori)

Verucos: acoperit cu protuberanțe mici, sferice de forma unor negi

Vilos: cu peri lungi, moi, deși, de consistența lânii.

INDEX ALFABETIC AL SPECIILOR DE PLNTE

A

Achillea millefolium 63, 95, 97, 110

Achillea setacea 63, 83, 86, 109

Achillea setaceae 76

Aconitum anthora 63

Aconitum tauricum 62

Aconitum toxicum 62, 64

Adonis vernalis 63, 64

Agrimonia eupatoria 63, 96, 98, 111

Agropyron cristatum 10, 13

Agropyron pectiniforme 3, 6, 8, 15

Agropyron repens 3, 6, 8, 10, 13, 14, 76, 94, 96, 108, 110

Agrostis alba 7, 11

Agrostis capillaris 11

Agrostis stolonifera 3, 6, 7, 20, 83, 86

Agrostis tenuis 3, 21

Ajuga genevensis 62

Ajuga reptans 62

Alchemilla vulgaris 64

Alisma plantago-aquatica 63

Alliaria officinalis 65

Alliaria petiolata 63

Allium flavum 108

Allium ursinum 63, 65

Alopecurus pratensis 6, 8, 11, 12, 18, 76, 94, 96, 110

Antennaria dioica 63

Anthemis tinctoria 62

Anthoxanthum odoratum 10, 12, 14, 18

Apera spica-venti 21

Arctium lappa 65

Arnica montana 62

Arrhenatherum elatius 2, 5, 6, 8, 11, 24

Artemisia austriaca 62, 65

Artemisia maritima 83, 86, 108

Artemisia santonicum 75

Asarum europaeum 61

Asperula cynanchica 61

Aster tripolium 84, 87, 109

Atropa belladonna 61

Avenastrum pubescens 8, 10

B

B. sterilis 10

Bassia hirsuta 64

Beckmannia eruciformis 4, 6, 11, 12

Bellis perennis 63

Berteroa incana 63

Betonica officinalis 61

Bidens tripartitus 65

Botriochloa ischaemum 16

Brachypodium pinnatum 6, 11, 13

Briza media 11, 28

Bromus erectus 7, 10, 32

Bromus hordeaceus 75, 108

Bromus inermis 5, 6, 8, 9, 10, 32

Bromus mollis 10, 83, 86

Bromus sterilis 33

Bruckentahalia spiculifolia 61

Bunias orientalis 63

C

C. canescens 58

Calamagrostis arundinacea 22

Caltha laeta 64

Caltha palustris 63

Campanula abietina 62

Campanula glomerata 62

Camphorosma annua 64

Capsella bursa-pastoris 63, 84, 87, 95, 97, 111

Cardamine pratensis 61

Cardaria draba 63

Carduus acanthoides 61, 65, 95, 98

Carduus nutans 61

Carex acutiformis 58

Carex caryophyllea 58

Carex curvula 58

Carex davaliana 58

Carex depauperata 58

Carex digitata 58

Carex dioica 58

Carex echinata 58

Carex flava 58

Carex hirta 58

Carex pauciflora 58

Carex praecox 58, 94, 110

Carex riparia 58

Carex sylvatica 58

Carex vulpina 58

Carlina acaulis 63

Carum carvi 63

Centaurea jacea 84, 87, 109

Centaurea phrygia 61

Centaurea solstitialis 62

Centaurium erythraea 61

Cerastium caespitosum 64

Cerastium dubium 76

Chamomilla recutita 75

Chelidonium majus 64

Chnanchum vincetoxicum 64

Chrysanthemum leucanthemum 63

Chrysopogon gryllus 22

Cichorium intybus 62, 83, 86, 95, 97, 109, 110

Cicuta virosa 63, 64

Cirsium canum 61

Cirsium erisithales 62

Cirsium vulgare 61, 95, 97, 111

Colchicum autumnale 59, 61, 64

Conium maculatum 63, 64

Coronilla varia 40, 50, 94

Crataegus laevigata 64

Crataegus monogyna 64

Crepis biennis 62, 111

Cynodon dactylon 3, 6, 7, 12, 13, 16, 83, 86, 96, 108

Cynosurus cristatus 4, 7, 8, 10, 14, 17, 110

D

Dactylis glomerata 4, 5, 6, 10, 26, 94, 97, 110, 118

Datura stramonium 64

Daucus carota 75, 84, 87, 96, 98, 109, 111

Delphinium consolida 64

Deschampsia caespitosa 6, 9, 10, 25

Deschamsia flexuosa 26

Dianthus carthusianorum 61

Dichanthium ischaemum 12, 110

Digitalis grandiflora 63

Digitaria sanguinalis 13

Dipsacus lacianathus 96

Dorycinium herbaceum 36

Dryas octopetala 64

E

Echinochloa crus-galli 13, 17

Echium vulgare 62

Epilobium angustifolium 61

Equisetum arvense 64

Equisetum palustre 64

Eriophorum angustifolius 57

Eryngium campestre 63, 84, 87, 96, 98, 111

Eryngium planum 62

Euphorbia cyparissias 64, 111

Euphorbia nicaeensis 64

Euphrasia stricta 62

F

F. valesiaca 6

Familia Compositae 60, 61

Familia Cruciferae 60, 61

Familia Cyperaceae 57

Familia Fabaceae 35

Familia Gramineae 2

Familia Poaceae 2, 12

Familia Umbeliferae 60, 61

Festuca arundinacea 6, 10, 29

Festuca ovina 3, 30

Festuca pratensis 6, 7, 10, 29, 94, 96

Festuca pseudovina 6, 10, 30, 75, 83, 86, 108, 109

Festuca rubra 5, 6, 8, 10, 31

Festuca sulcata 10

Festuca supina 10

Festuca valesiaca 10, 31, 94, 96, 108

Filipendula ulmaria 64

Filipendula vulgaris 64

Fragaria vesca 64

G

G. fluitans 10

Galega officinalis 36

Galium cruciata 63

Galium vernum 63

Galium verum 63, 96, 98, 111

Genista sagitalis 37, 40

Genista tinctoria 36, 37, 40

Gentiana lutea 63

Gentiana nivalis 62

Gentiana verna 62

Geranium arvense 108

Geranium pratense 62

Gipsophyla muralis 109

Glechoma hederacea 96, 98, 111

Glyceria aquatica 7, 9, 10

Glyceria maxima 5, 6

Gratiola officinalis 64, 65, 96

H

Heleocharis palustris 57

Helichrysum arenarium 62

Helleborus purpurascens 64

Hieracium aurantivcum 61

Hieracium pilosella 62

Holcus lanatus 3, 5, 7, 9, 11, 24

Hordeum hystrix 84, 87

Hordeum murinum 15

Hyoscyamus niger 63

Hypericum maculatum 63

Hypericum perforatum 63, 65

Hypochoeris maculate 62

Hypochoeris uniflora 62

I

Inula britannica 62

Inula germanica 62

Iris pseudacorus 63

J

Juncus articulatus 57

Juncus bufonicus 57

Juncus conglomeratus 57, 95

Juncus effusus 57, 94, 97

Juncus gerardi 57, 84, 87, 108

Juncus inflexus 57, 94, 97

K

Knautia arvensis 62

Kochia prostrate 64

Koeleria gracilis 10

L

Lactuca saligna 84, 87

Lathyrus aphaca 37

Lathyrus niger 37

Lathyrus pratensis 36, 48

Lathyrus vernus 37\

Lathyrus tuberosus 48

Lens culinaris 38

Leontodon autumnalis 62

Lepidium ruderale 65

Ligusticum mutellina 61

Limonium gmelini 62, 75, 76

Lolium multiflorum 5, 8, 10, 12, 14

Lolium perenne 4, 5, 6, 7, 10, 12, 13, 94, 96, 110, 118

Lotus corniculatus 37, 51, 94, 97, 110

Lupinus albus 54

Luzula campestris 56, 57, 94, 110

Luzula luzuloides 56, 57

Luzula sylvatica 56

Lychnis flos-cuculi 61

Lychnis viscaria 61

Lysimachia nummularia 63

Lysimachia vulgaris 63

Lythrum salicaria 61

M

Matricaria chamomilla 63

Matricaria inodora 63

Medicago falcata 36, 42

Medicago minima 83, 86

Medicago lupulina 43

Medicago sativa 36, 42, 118

Melilotus albus 47

Melilotus officinalis 36, 46

Mentha aquatica 62

Mentha pulegium 84, 87

Molinia coerulea 3, 6, 34

Myosotis scorpioides 62

N

Nardus stricta 3, 5, 6, 9, 10, 13

O

Obione verrucifera 64

Oenanthe aquatica 63

Onobrychis viciifolia 36, 37, 50, 118

Ononis arvensis 41

Ononis hircina 37

Ononis spinosa 37, 41, 94, 110

Onopordon acanthium 65

Oxalis acetosella 61

P

Papaver rhoeas 65

Paris quadrifolia 64

Pedicularis verticillata 62, 96

Phalaris arundinacea 5, 11, 14, 23

Phleum pratense 4, 6, 8, 11, 12, 19

Phragmites communis 6

Picris hieracioides 76

Pimpinella saxifraga 63

Pisum sp 36

Plantago lanceolata 64, 76, 95, 98, 111

Plantago major 64

Plantago media 64, 76, 95, 98

Plantago schwarzenbergiana 84, 87

Poa angustifolia 84, 87, 109

Poa bulbosa 4, 5, 10, 27, 76, 108

Poa compresa 4, 28

Poa compressa 4, 6

Poa pratensis 3, 6, 9, 10, 27, 93, 96, 109, 118

Poa violacea 6

Polygala amara 62

Polygala vulgaris 62

Polygonum aviculare 64

Polygonum bistorta 61

Potentilla anserine 63

Potentilla argentea 63

Potentilla recta 63

Potentilla reptans 63, 95, 98, 111

Potentilla ternata 63

Primula veris 63

Prunella laciniata 64

Prunella vulgaris 62

Prunus spinosa 64, 98

Pteridium aquilinum 65

Puccinelia distans 11, 33

Puccinellia limosa 83, 87, 108

R

Rannunculus pedatus 76

Ranunculus acer 65

Ranunculus acris 63, 95, 97, 111

Ranunculus bulbosus 63

Ranunculus repens 63

Ranunculus sardous 63

Ranunculus sceleratus 63, 65, 83, 86, 109

Rhinanthus angustifolius 63

Rhinanthus minor 63, 95

Rhododendron kotschyi 62

Rorippa austriaca 63

Rorippa sylvestris 63

Rosa canina 61, 98

Rubus caesius 64

Rubus idaeus 64

Rumex acetosa 64

Rumex acetosella 64

Rumex crispus 64, 95, 97, 111

S

S. capillata 6

S. pennata 6

Salicornia europaea 64

Salsola soda 64

Salvia glutinosa 63

Salvia nemorosa 62

Salvia pratensis 62, 95

Salvia verticillata 62

Sanguisorba officinalis 61

Scabiosa ochroleuca 63

Scirpus sylvaticus 57

Scorzonera rozea 61

Senecio jacobaea 62

Serratula tinctoria 61

Setaria glauca 20

Setaria viridis 19

Sieglingia decumbens 7

Silene alba 84, 87, 108

Silene vulgaris 64

Sium latifolium 63

Solanum dulcamara 62

Solanum nigrum 64

Sorathamnus sp. 37

Sorgum halepense 23

Stachys annua 64

Stachys palustris 62

Stallaria graminea 64, 65

Stipa lessingiana 6

Symphytum officinale 62, 95, 97

T

Taraxacum officinale 62, 84, 87, 95, 97, 109, 111

Telekia speciosa 63

Thalictrum aquilegifolium 65

Thlaspi arvense 63, 65, 76

Thymus pannonicus 62

Tragopogon arvensis 109

Tragopogon orientalis 63, 95, 97

Trifolium alpestre 36

Trifolium campestre 37

Trifolium fragiferum 36, 46, 83, 86, 94

Trifolium hybridum 43

Trifolium incarnatum 51

Trifolium micranthum 76

Trifolium montanum 45

Trifolium pratense 43, 97, 118

Trifolium repens 36, 44, 76, 94, 97, 110

Trifolium resupinatum 52

Trifolium striatum 76

Trisetum flavescens 6, 7, 11, 25

Trollius europaeus 63

Tussilago farfara 63

U

Ulex sp. 37

Urtica dioica 64

V

Vaccinium myrtillus 62

Vaccinium vitis-idaea 62

Veratrum album 59, 64, 65

Verbascum phlomoides 63

Verbascum phoeniceum 62

Veronica chamaedrys 62, 97, 95, 111

Veronica officinalis 62

Veronica seryllifolia 76

Vicia cracca 49

Vicia grandiflora 49, 94, 97, 110

Vicia pannonica 53

Vicia sativa 39, 52, 94, 110

Vicia sativum 76

Vicia villosa 53

Viola alpina 62

Viola collina 62

Viola declinata 62

Vulpia myuros 12

X

Xanthium spinosum 64

Xanthium strumarium 64

Xeranthemum annum 62