Constructia Si Administrarea Canalului Suez

Constructia si administrarea canalului Suez

Cuprins

Capitolul I Constructia si administrarea canalului Suez

I.I Constructia canalului Suez

I.II Istoricul administrarii canalului

I.III Specificatiile tehnice ale canalului Suez

Capitolul II Criza canalului Suez

II.I Acordul de la Bretton Woods: FMI, Banca Mondiala

II.II Medierea crizei de catre Banca Mondiala si FMI

Capitolul III Pozitia Romaniei fata de criza Suezului

I.I Constructia canalului Suez

Istoria canalelor a inceput acum 3000 de ani. Canalul Nahawan, construit in valea Tigrului in timpul perioadei babiloniene, avea o latime de peste 100 m si o lungime de 300 km, iar apele lui alimentau o retea intinsa de canale de irigatie mai mici. Canalele babiloniene au fost folosite si pentru navigatie, dar aveau sa treaca mai multe veacuri pana sa fie construite canale menite exclusiv pentru transport. Marea epoca a canalelor pentru navigatie s-a deschis in secolul al XIX-lea si a ajuns la apogeu cu construirea Canalului de Suez, primul destinat in mod specific pentru navigatia vapoarelor.

Dimensiunile erau uriase : 160 km lungime ; 22 m latime si,

initial, 8 m adancime. Nevoia construirii unui canal era neindoielnica. Comertul intre Europa si Orientul Indepartat implica o lunga calatorie in jurul capului Africii, iar costul combustibilului si lipsa unor statii de buncheraj insemna ca vapoarele nu puteau concura cu cliperele rapide in comertul cu marfuri atat de cautate precum ceaiul chinezesc.

La 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, incep lucrarile la Canalul Suez, un canal de apa artificial care urma sa se intinda pe 101 mile, de-a lungul istmului Suez, si sa lege Marea Mediterana de Marea Rosie.

Figura 1. Canalul Suez

Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat colosalul proiect, adat prima lovitura de tarnacop ce a inaugurat constructia. Inca din antichitate au fost construite canale artificiale in regiunea Suez, care legau continentul asiatic de cel african. Sub dinastia egipteana Ptolemeu, un canal lega Lacurile Amare de Marea Rosie, iar un alt canal se indrepta spre nord, de la lacul Timsah pana la fluviul Nil.

Aceste canale au cazut in paragina sau au fost distruse din motive militare. Inca din secolul al XV-lea, europenii au propus construirea unui canal de-a lungul Suezului, care sa permita negustorilor sa navigheze intre Mediterana si Oceanul Indian prin Marea Rosie, in locul ocolirii Capului Bunei Sperante, din Africa. Prima analizare a istmului a fost facuta in timpul ocupatiei franceze a Egiptului, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar generalul Napoleon Bonaparte a examinat personal ramasitele

vechiului canal. Franta a facut si alte studii ale canalului, iar in 1854 Ferdinand de Lesseps, fostul consul francez la Cairo, a semnat o conventie cu guvernatorul ottoman al Egiptului, Mahomed Said, in scopul construirii unui canal. O echipa international de ingineri a intocmit un plan al constructiei, iar in 1856 a fost formata Compania Canalului Suez, careia i-a fost acordat dreptul de a exploata canalul timp de 99 de ani dupa finalizarea lucrarii.

Beneficiile care urmau sa rezulte din exploatarea canalului

trebuiau impartite dupa cum urmeaza: 15 % guvernului egiptean, 10% fondatorilor si 75% actionarilor.

Lucrarile au inceput in aprilie 1859. Efortul depus pentru construirea canalului a fost colosal. La inceput, forta de munca folosita s-a ridicat la 20000 de lucratori (felahi), inlocuiti treptat cu masinarii. In 1867 functionau 60 de excavatoare proiectate special. Chiar si asa, a fost nevoie sa fie adusi 1500 de terasieri experimentati din Piemont (Italia) pentru a disloca un imens bloc de piatra la Shaluf.

A fost construit un port la Port Said. Pana in momentul in care a fost deschis canalul in 1869, lucratorii deplasasera 75 mil. de m³ de pamant. A fost una dintre cele mai mari realizari in materie de constructii civile din secolul al XIX-lea. Conflictele de munca si o epidemie de holera au incetinit procesul de constructie, iar Canalul Suez nu a fost finalizat decat in 1869 – cu patru ani in urma termenului stabilit initial.

Pe 17 noiembrie 1869, Canalul Suez a fost inaugurat oficial intr-o ceremonie fastuoasa. Mai tarziu, Ferdinand de Lesseps avea sa incerce fara succes sa construiasca un canal de-a lungul istmului Panama. De Lesseps a murit in 1894. In momentul deschiderii sale, Canalul Suez avea o adancime de doar 25 de picioare, o latime de doar 72 picioare la fund si intre 200 si 300 picioare la suprafata. In consecinta, mai putin de 500 de nave au navigat pe acest canal in primul sau an de functionare. Insa in 1876 au inceput sa fie facute imbunatatiri semnificative, iar canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigatie din lume.

Canalul nu are encluze, deoarece nu are inaltimi de urcat. Permite trecerea navelor cu deplasament de pana la 150.000 de tone. Pot trece navele cu pana la 16, sub apa, si exista planuri de a mari aceasta distanta la 22 m pana in 2010, pentru a permite trecerea superpetrolierelor. Astazi, superpetrolierele pot descarca o parte din incarcatura intr-o barca a canalului, si o pot reincarca la celalalt capat. Exista o singura banda de navigatie, cu mai multe locuri de depasire. De obicei, trei convoaie tranziteaza canalul zilnic, doua catre sud si unul catre nord. Trecerea ia intre 11 si 16

ore, cu o viteza de circa 8 noduri. Viteza redusa evita erodarea malurilor canalului de valurile generate de vase.

Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, si incepand cu 1999, o linie de inalta tensiune il traverseaza. O cale ferata pe malul de vest merge paralel cu intreaga sa lungime.

Figura 2 . Nava Americana pe canalul Suez

In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez, dupa ce a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte ani mai tarziu, in 1882, Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a acestei tari. Tratatul anglo-egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa Marea Britanie si-a rezervat dreptul de exploatare a canalului. Canalul Suez a continuat sa prospere, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial a devenit o sursa de disputa intre Egipt, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta pe de alta parte, care il considerau esential pentru aprovizionarea lor cu petrol din Orientul Mijlociu.

I.II Istoricul administrarii canalului

Încă din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru a construi un canal navigabil în zona Suezului, iar acest lucru se datorează și faptului că în antichitate una dintre variantele drumului care lega Orientul de litoralul mediteranean trecea prin istmul dintre Marea Roșie și Marea Mediterană.

Napoleon a fost cel care a trimis în anul 1799, sub conducerea lui La Pere, o expediție științifică în Egipt să cerceteze zona Suezului și posibilitatea de a crea un canal navigabil în acea zonă. În cadrul calculelor cercetătorilor s-au strecurat unele greșeli iar proiectului canalului navigabil nu a fost pus pe rol. În anul 1845 Mohamed Said a fost declarat vicerege al Egiptului, iar în data de 30 noiembrie 1845 îi acordă lui Ferdinand de Lesseps un firman, care înfățișa dreptul de concesiunea internaționale construită și exploatarea Canalui Suez înmânat unei societății și condusă de Ferdinand Lesseps.

Câștigurile urmau sa fie împărțite între Guvernul egiptean, căruia îi reveneau 15%, 10% pentru membrii fondatori și 75% acționarilor. Franța și-a reîmprospătat interesul în zona Suezului, iar în urma semnării convenției, care dă dreptul concesionării și exploatării Suezului de către o

companie internațională, în 1854 de către Ferdinand de Lesseps și

guvernatorul otoman al Egiptului, proiectul a fost pus pe rol. O echipă internațională de ingineri a întocmit un plan al construcției, iar în 1856 a fost inaugurată Compania Canalului Suez, careia i-a fost acordat dreptul de a exploata canalul timp de 99 de ani după finalizarea lucrării, urmând ca după încheierea termenului, Guvernul egiptean să devină proprietar despăgubire corespunzătoare societății.

În 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, încep lucrările la Canalul Suez, un canal de apa artificial care urma să se intindă pe 101 de mile, de-a lungul istmului Suez, și să lege Marea Mediterană de Marea Rosie. Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat colosalul proiect a fost și cel care a dat prima lovitura de târnăcop care a inaugurat construcția, deoarece la vremea aceea săpăturile erau efectuate manual. Conflictele de muncă și o epidemie de holeră au încetinit procesul de construcție, iar Canalul Suez nu a fost finalizat decât în 1869 – cu patru ani în urma termenului stabilit inițial. Pe 17 noiembrie 1869, Canalul Suez a fost inaugurat oficial printr-o ceremonie fastuoasă la care a participat și împărăteasa Frantei, Eugenie, soția lui Napoleon al III-lea.

În momentul deschiderii sale, Canalul Suez avea o adâncime de doar 25 de picioare, o lățime de doar 72 picioare la fund și între 200 si 300 picioare la suprafață. În consecință, mai putin de 500 de nave au navigat pe acest canal în primul său an de funcționare. Însă în 1876 au început să fie făcute îmbunătățiri semnificative, iar canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigație din lume. Campania comercială a canalului Suez, reprezinta o întreprindere financiară cu un capital de 200.000.000 lire sub formă de acțiuni.

Pentru fiecare tonă de mărfuri transportată se plătea de la 7 la 10 lire, astfel obținând câștiguri foarte mari. Veniturile companiei la 1938 au atins suma de 9.644.000 lire egiptene. De-a lungul perioadei cuprinse între anii 1870 pînă la 1932, venitul net al companiei a constituit, 137.800.000 lire, iar cursul acțiunilor a crescut costant.

În 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez, după ce a cumparat acțiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. In 1882, Marea Britanie a invadat Egiptul și doar Tratatul Anglo-Egiptean din 1936 a redobândit independența Egiptului, însă Marea Britanie și-a rezervat dreptul de exploatare al canalului. Acțiunile engleze erau concentrate în mâinele guvernului englez dar cele franceze, erau concentrate în mîinele acționarilor întreprinzători. Anglia deținea o mare influența și asupra organizării consiliului de acționari deoarece nimeni nu putea fi ales ca membru al acestuia, fără acordul Angliei. Administratorii Francezi primeau sume mari de bani de la Guvernul englez în schimbul fidelității lor și acceptării decizilor engleze cu privire la Canalul Suez.

Pentru dominarea Canalului Suez, s-a luptat în special, imperialismul german, atît în Primul, cît și în Al Doilea Război Mondial, considerând că, pierderea controlului de către Anglia asupra canalului, ar distruge întreg sistemul imperial. Ideologul german, Paul Rarbah, a afirmat că :„Anglia poate fi atacată și distrusă pe teritoriul Europei, atacând doar într-un singur loc, în Egipt”. El considera că pierderea Canalului Suez, ar determina reducerea sau chiar încetarea dominației britanice în India și în Orientul Îndepărtat și renunțarea Angliei la posesiunile din Africa Centrală și de Est.

Canalul Suez s-a dovedit a fi punctul slab al imperiului britanic, ceea ce a neliniștit cercurile înalte ale societății britanice, organele de conducere ale Angliei. Începând cu anul 1936 pînă în anul 1940 pe întreg teritoriul

Egiptului s- au dus lucrări de construcție ce aveau ca scop în primul rând fortificarea liniei de apărare a canalului Suez. Pe parcursul acestei perioade pe țărmul mediteranean al Egiptului au fost construite platforme noi pentru artilerie, din beto al imperiului britanic, ceea ce a neliniștit cercurile înalte ale societății britanice, organele de conducere ale Angliei. Începând cu anul 1936 pînă în anul 1940 pe întreg teritoriul

Egiptului s- au dus lucrări de construcție ce aveau ca scop în primul rând fortificarea liniei de apărare a canalului Suez. Pe parcursul acestei perioade pe țărmul mediteranean al Egiptului au fost construite platforme noi pentru artilerie, din beton și reconstruite cele vechi. În țară au fost construite multe aeroporturi, reconstruite porturile, s-au asfaltat șosele și s-au construite căi ferate.

Mersa-Martuh, care pînă în 1934 era o localitate puțin importantă, este transformată acum într-o bază militară cu depozite pentru muniții și alte tipuri de armament, iar pentru a stabili o linie de comunicare cu Alexandria s-a construit și o cale ferată. Guvernul egiptean împreună cu cel britanic suportând pentru lucrările în cauză peste 6.000.000 de lire sterline.

După al doilea război mondial, contradicțiile dintre statele imperialiste, care priveau canalul Suez, au început din nou să se acutizeze din cauza expansiunii

SUA în Orientul Apropiat. SUA a achiziționat acțiuni ale Companiei Canalului Suez de la Vatican și astfel și-a impus mai multi reprezentanți în consiliul administrativ, cu scopul de a-și întări pozița în această zonă. Totodată în urma războiului Egiptul a făcut presiuni pentru retragerea trupelor britanice din zona Canalului Suez, iar în iulie 1956 președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a naționalizat canalul, în speranța de a încasa taxe care să contribuie la construirea unui baraj masiv pe fluviul Nil.

În prezent, în medie 50 de nave navighează pe canal zilnic, transportând anual peste 300 de milioane de tone de mărfuri. Există o singură bandă de navigație, cu mai multe locuri de depășire. De obicei, trei convoaie tranzitează canalul zilnic, două către sud și unul către nord. Trecerea durează între 11 și 16 ore, cu o viteză de circa 8 noduri. Viteza redusă previne erodarea malurilor canalului

de valurile generate de nave.

Regulamentul de trafic naval prin canal și în porturile sale este fixat de Autoritatea Navală a Canalului Suez. Aceste regulamente sunt aplicabile atât pentru navele de război, cât și pentru cele comerciale și civile. Zona canalului este considerată port liber.

I.III Specificatiile tehnice ale canalului Suez

Principalele caracteristici tehnice ale Canalului Suez sunt urmatoarele:

-lungime : 162.5 km

-latimea la nivelul apei : 365 m

-latimea pasei de navigatie : 180 m

-pescajul maxim admis : 20.12 m

-tonajul maxim al navelor cu marfa : 260 000 TDW

-tonajul maxim al navelor in balast : 400 000 TDW

Canalul e format din doua parti, la nord si la sud de Marele Lac Amar, legand Marea Mediterana de Golful Suez la Marea Rosie.

Canalul permite trecerea in ambele directii a navelor intre Europa si Asia, fara sa mai fie necesara inconjurarea Africii pe la vest.

Exista o singura banda de navigatie, cu mai multe locuri de depasire. De obicei, trei convoaie tranziteaza canalul zilnic, doua catre sud si unul catre nord. Trecerea dureaza intre 11 si 16 ore, cu o viteza de circa 8 noduri.Viteza redusa previne erodarea malurilor canalului de valurile generate de nave.

Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, si incepand cu1999, canalul este traversat de o linie de inalta tensiune;O linie de cale ferata aflata pe malul de vest parcurge paralel intreaga sa lungime.

Volumul de trafic a atins, in 1991aproximativ 18.300 parcurgeri ale canalului, cu un tonaj total de 426 milioane tone.

Solul canalului variaza in functie de zona; La Port Said si zona inconjuratoare, solul este format din namol si sediment de argila depuse de apele Nilului. Aceasta formatiune de sedimente se extinde pana la Kantara,la 40 km sud de Port Said, unde namolul se amesteca cu nisip. Regiunea centrala a Canalului dintre Kantara si Kabret este formata din nisipuri fine si grosiere, in timp ce regiunea de sud contine straturi de roci dispersate, variind in textura de la nisip moale la unele pietre de calciu.

Canalul Suez este un Canal situate la nivelul marii iar inaltimea nivelului apei difera usor in functie de intensitatea mareelor,cele extreme fiind de 65 cm in partea de nord si de 1,9 m in partea de sud.

Malurile Canalului sunt protejate impotriva spalarii si a valurilor, generate de tranzitul de nave,de pietre dure si palplanse de otel termoizolatoare, corespunzatoare cu natura solului din fiecare zona.

Pe ambele maluri ale Canalului exista babale de amarare la fiecare 125 m pentru acostarea navei in caz de urgenta, si indicatoare kilometrice scrise cu numere arabe pozitionate pe malul vestic al canalului ajutand la localizarea pozitiei navelor in apele navigabile interioare.

Canalul navigabil este marginit de geamanduri luminoase si reflectorizante folosite ca mijloace de navigatie pentru traficul de noapte.

Gradientul apei in sectiune transversala diferă in functie de natura solului, care este de 4:1 in partea de nord si 03:01, in partea de sud.

Regulamentul de trafic naval prin canal si in porturile sale este fixat de Autoritatea Navala a Canalului Suez. Aceste regulamente sunt aplicabile atat pentru nave de razboi, cat si pentru cele comerciale si civile.

Zona canalului este port liber.

Reguli privind accesul,navigatia si tranzitarea canalului :

De-a lungul canalului pilotajul este obligatoriu indiferent de tonajul navelor atunci cand intra,pleaca,fac manevre sau schimba dana.

Cu 24 ore inanintea ajungerii navei in zona speciala de ancoraj, marcata pe harti,trebuie comunicate de catre nava, catre port control (Port Said pentru navele care vin din Marea Mediterana si Port Suez pentru cele care vin din Marea Rosie), urmatoarele date:

– numele si nationalitatea navei

– pavilionul sub care naviga

– portul de inregistrare

– TRN si TRB, pescajul, viteza navei

– data ultimului certificat pentru Suez

– data ultimului certificat maritim national

– orice schimbare survenita de la ultima trecere prin canal

-daca intentioneaza sa tranziteze canalul sau sa opreasca intr-un port de pe teritoriul canalului

– ora probabila a sosirii

– daca transporta marfuri periculoase

– alte date solicitate de port control

Cand nava a ajuns in rada portului (Port Said sau Port Suez) ea ancoreaza

in perimetrul special ce i-a fost repartizat de catre autoritatea portuara si asteapta instructiuni pentru formarea convoiului si pentru sosirea pilotului, comandantul navei comunicand prin radio sosirea in rada portului si ancorarea navei. Totodata nava ridica pavilionul “Am nevoie de pilot” .

Dupa ce pilotul a urcat la bord nava se deplaseaza in raionul de asteptare pentru formarea convoiului, in vederea intrarii pe canal, fiecare nava avind un sector limitat. Se ridica pavilionul “Pilot la bord”.

Ordinea de formare a convoiului este data de Capitania Portului (Port Said si Port Suez) si este urmatoarea:

-navele pasagere

-navele Ro-Ro / Ferry-boat / port barje

-navele port containere

-cargouri mici si mijlocii

-cargouri mari

-mineraliere

-petroliere

-navele care transporta marfuri periculoase

-navele militare

Tranzitarea prin Canalul Suez este permisa navelor tuturor natiunilor cu obligatia sa respecte prevederile Regulamentului International pentru SOLAS , codul IMDG daca transporta marfuri periculoase , MARPOL 73/78 , precum si prevederile Regulamentului international pentru prevenirea coliziunilor pe mare ( COLREG ) si toate legile,ordinele si reglementarile emise de guvernul egiptean .

Autoritatea Canalului Suez isi rezerva dreptul de a refuza accesul in apele

Canalului navelor considerate periculoase pentru navigatie.

Fiecare nava care intentioneaza sa tranziteze Canalul Suez sau sa acosteze in Port Said sau portul Suez,la bazinele Canalului Suez sau la docuri trebuie sa aiba un agent de transport maritim.

Conform uzului Canalului Suez, comandantul navei se obliga el insusi sa se supuna tuturor cerintelor si sa dea ascultare tuturor semnalelor prevazute in “Cartea semnalelor speciale”, o copie a acesteia fiindu-i pusa la dispozitie. Chiar daca navele au pilot la bord comandantul poarta intreaga raspundere pentru accidentele de orice natură. Pilotul are datoria sa dea sfaturi pentru respectarea regulilor de navigatie si pentru manevra pe canal punandu-si in serviciul navei experienta si competenta in navigatia pe canal pentru evitarea accidentelor de navigatie.

In timpul navigației prin canal securitatea navelor poate fi periclitata de furtunile de nisip.Tranzitarea canalului prevede luarea la bord a doua barci cu barcagii pentru ca, in caz de furtuna, acestia sa duca la mal paramele de acostare ale navei.

Comandantul navei are obligatia sa completeze formularul de pilotaj si declaratia de buna stare de navigabilitate, pe care sa le inapoieze pilotului la coborarea de pe nava.

Pilotul care a urcat la bordul navei inainte de formarea convoiului este schimbat de catre un alt pilot in apropierea Portului Ismalia, unde se afla sediul central al administratie canalului, numit “Oficiul Central al Autoritatii Canalului

Suez”.

Pe tot timpul trecerii prin canal navele trebuie sa mentina legatura radio cu statiile de control ce apartin Autoritatii Canalului si sa se conformeze dispozitiilor acestora.

Comandantul navei nu trebuie sa dispuna oprirea motoarelor pe timpul tranzitarii canalului cu exceptia cazului cand trebuie sa previna accidentele de navigatie sau sa ancoreze in zonele stabilite de Autoritatea Canalului. De regula navele din convoaiele ce se formeaza in rada Port Said ancoreaza in Marele Lac Amar (Great Bitter Lake) pentru a permite trecerea navelor din convoiul ce vine dinspre sud, format in rada Portului Suez.

Navele din zonele de ancorare a Portului Said,radele Suez,Lacurile Amare,lacul Timsah si ramura vestica a lacului Baltlah,nu sunt autorizate sa schimbe dana,sa ancoreze sau de a efectua orice operatiuni de marfa fara o autorizatie explicita de la Autoritatea Canalului Suez.

In timpul noptii, navele care tranziteaza canalul trebuie sa poarte luminile de drum (cele normale pentru tipul respectiv de nava, conform prevederilor COLREG) si, in plus, sa aiba proiector de canal care sa proiecteze prova navei si un om de veghe la prova.

O atentie marita se acorda menținerii vitezei navei in cadrul convoiului. Viteza va fi anuntata fiecarei nave din punctele de control si de catre pilot.

Pe unele sectoare, navele cu pescaj mare si navele cu lungime mare sunt obligate sa fie asistate de remorchere care sa fie in masura sa le ajute la manevre. Sectoarele mai dificile pentru asemenea nave sunt situate la sud de Marele Lac Amar, pana la extremitatea sudica a canalului, unde existenta unor curbe mai stranse si natura fundului impun luarea unor masuri de siguranta.

Comunicarea radio nava-autoritati portuare se relizeaza pe VHF banda marina 156-162MHz ,cu precadere pe canalele : 6,8,10,11,12,13,14,15,16,68,71

Taxa de trecere prin canal se calculeaza in functie de tonajul navei, fiecare nava comeciala avind un certificat special emis de autoriatea competenta pentru tonaj a tarii registrului de inmatriculare, certificat in care este calculat “tonajul pentru Canalul Suez”.

Taxele de tranzit se platesc in avans,prin intermediul unui agent autorizat .

Notificarea pentru navele care transporta marfurile periculoase se transmite la Autoritatea Canalului cu cel putin 48ore inaintea sosirii.

In general, tranzitarea canalului la primele ore ale zilei nu este posibila.

Navele cu lungime de cel mult 50 m pot tranzita canalul cu pescaj de 18,9 m. Navele cu balast cu lungime mai mare de 74,67 m si pescaj la prova 9,75 m si 11m la pupa pot trece canalul doar in condiții de calm si vizibilitate, cu viteza vantului mai mica de 10 Nd.

Pentru reparatii exista un doc plutitor de 25.000 tone in Port Said care la care pot andoca nave de pana la 50.000 TDW si un dry dock in Suez unde pot andoca nave de pana la 8000TDW

Veghea este recomandata pentru toate navele care acosteaza in porturile de pe Canalul Suez.

Aeroporturi : Aeroportul International din Cairo aflat la 2,5ore de Port Said sau Suez Port Said si Suez,principalele porturi de pe Canalul Suez,fiind aflate la mijlocul distantei intre Est si Vest au devenit un centru ideal pentru reaprovizionari ce pot fi obtinute direct la ancora sau din oras.

In ce priveste Port Said, toate navele care vin spre el trebuie sa contacteze Oficiul Portuar al Canalului Suez. Navele care sosesc dispun de doua locuri de ancorare :

-zona N (de nord), pentru VLCC-uri si nave cu pescaj de peste 11,6 m

-zona S (de sud), pentru toate tipurile de nave

Importanta si avantaje :

Rolul Canalului Suez nu se limiteaza la comertul mondial;merge dincolo de a deservi comunitatea din zona canalului(Port Suez,Ismailia,Suez) precum si

alte governorate din Egipt. Pentru protectia mediului :

-se curata si se dragheaza lacul Timsah din Ismailia

-controlul si indepartarea deversarilor de petrol in apele Canalului si in apropiere

-infrumusetarea,amenajarea si plantarea pomilor in orasele Canalului

Servicii prestate in folosul comunitatii :

-legatura facuta intre Peninsula Sinai si Valea Nilului cu ajutorul a 36 feriboturi sau prin tunelul Ahmed Handi

-stabilirea santierului naval Nile pentru repararea si revizuirea navelor de

croaziera.Santierul Naval contribuie la dezvoltarea Egiptului de Sus si ofera oportunitati de munca pentru tineri.

-constructia si largirea drumurilor de teren adiacente Canalului

-gestionarea si exploatarea statiilor de apa dulce din orasele Canalului,cu o capacitate de 1milion m cubi/zi.Retelele de distributie a apei se extend pe un tronson de 1920km

Privilegii si beneficii oferite personalului Autoritatii Canalului Suez :

-sunt furnizate 12000unitati de locuinte

-ingrijire medicala la Spitalul Central din Ismailia(capacitate de

250paturi),Spitalul de Urgenta din Port-Fouad(capacitate de 40paturi),Spitalul de

Urgenta din Port-Tawfiq(15paturi)

-Autoritatea Canalului Suez conduce,opereaza si intretine 4scoli private si de limbi straine din toate etapele de invatamant;scolile gazduiesc 4800studenti

-ACS detine un numar mare de cluburi si centre de agrement din orasele

Canalului

Canalul Suez este considerat a fi cea mai scurta legatura intre est si vest datorita pozitiei geografice unice;este de o importanta deosebita in lume si in Egipt de asemenea.Aceasta importanta este reprezentata de cresterea si evolutia transportului maritim si a comertului mondial.

Transportul maritim este cel mai ieftin mijloc de transport,de aici reiese ca mai mult de 80% din volumul comertului mondial este transportat prin caile navigabile.

Economisirea distantei,timpului si costurilor de exploatare pentru navele care tranziteaza Canalul de asemenea puncteaza importanta lui.

Rutele maritime prin Canalul Suez pentru navele care transporta marfuri intre

Europa și tarile asiatice, est africane sau Australia sunt incomparabil mai scurte decat rutele care trec pe la Capul Bunei Sperante, ocolind Africa.Economia de timp pe care o realizeaza navele ce pleaca din porturile Europei Occidentale sau Europei de Sud variaza intre 40-60%, iar cantitatea de combustibil se reduce proportional cu distanțele economisite. Sub raportul scurtarii drumurilor maritime,tarile din bazinul Marii Mediterane si Marii Negre sunt net avantajate, folosirea canalului asigurandu-le economii substantiale prin scurtarea timpului voiajelor, a distantelor parcurse, reducerea consumului de combustibil si implicit a cheltuielilor zilnice ale navelor pentru perioada de timp economisit.

Avantajele Canalului Suez :

-este cel mai lung canal din lume,fara ecluze

-rata accidentelor este aproape 0 comparativ cu alte cai navigabile

-navigarea se realizeaza zi si noapte

-Canalul este facut de asa natura incat poate fi extins si adancit cand este nevoie pentru a face fata dimensiunilor si tonajelor navelor

-odata cu adoptarea sistemului de gestiune al traficului(VTMS),navele pot fi monitorizate si urmarite in fiecare loc al Canalului si se poate interveni cu precizie in situatii de urgent

Trasee si distantele economisite :

-Aproximativ 8% din comertul maritim mondial a trecut prin Canalul

Suez in anul 2009

Capitolul II Criza canalului Suez

Toate discutiile despre coexistenta pasnica avand ca punct de pornire intalnirea de varf de la Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea fundamentala : Statele Unite si Uniunea Sovietica, indiscutabil puterile dominante ale lumii, erau inclestate intr-o competitie geopolitica.

Un castig pentru una dintre parti era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealalta. Pe la mijlocul anilor ’50, sfera de influenta americana in Europa era in crestere si vointa demonstrata a Americii de a proteja aceasta sfera prin forta militara tinea in frau aventurismul sovietic. In 1995, la

numai doua luni dupa intalnirea de la Geneva, Uniunea Sovietica, prin Hrusciov, a facut o vanzare masiva de armament catre Egipt, dand arme pe bumbac, aflat atunci in criza de supraproductie – o miscare indrazneata de extindere a influentei sovietice in Orientul Mijlociu.

Conducatorii sovietici nu se poate sa nu fi inteles ca prima lor vanzare de arme catre o tara in curs de dezvoltare avea sa starneasca nationalismul arab, sa faca conflictul arabo-israelian si mai greu de stapanit si sa fie perceputa ca o provocare majora la adresa dominatiei occidentale in

Orientul Mijlociu. Pana sa se imprastie fumul, Criza Suezului distrusese deja statutul de Mari Puteri al Marii Britanii si al

Frantei. In afara Europei, America avea sa fie obligata de aici inainte sa asigure cu trupe meterezele Razboiului rece practic de una singura.

Oricat de bine camuflata, vanzarea de arme sovietice in Orientul Mijlociu

atingea un punct nevralgic al Europei Occidentale, in special al Marii Britanii.

Dupa India, Egiptul reprezenta cea mai importanta mostenire a trecutului imperial al Marii Britanii. In secolul XX, Canalul Suez devenise principala artera de aprovizionare cu petrol a Europei de Vest. Chiar si asa slabita cum era dupa cel de-al doilea razboi mondial, Marea Britanie, continua sa se considere puterea dominanta in Orientul Mijlociu, dominatia ei sprijinindu-se pe doi piloni: Iranul, care livra petrol prin

intermediul unei companii mixte anglo-iraniene ; si Egiptul, care servea drept baza strategica. Liga araba fusese promovata in 1945 drept cadru politic al rezistentei Orientului Mijlociu in fata patrunderii unor forte din afara. Forte britanice semnificative stationau in Egipt, Irak si Iran. Un ofiter britanic, generalul John Glubb (Glubb Pasa), comanda Legiunea araba a Iordanului.

In anii ’50, aceasta lume a inceput sa se destrame. Primul-ministru Iranian Mossadegh a nationalizat in 1951 industria petrolului si a cerut retragerea trupelor britanice care protejau complexul petrolier de la Abadan.

Provocarea lansata de Mossadegh a luat sfarsit doi ani mai tarziu, cand Statele Unite au incurajat o lovitura de stat pentru a-l rasturna. Suprematia Marii Britanii in Iran nu a mai fost, insa, restabilita niciodata.

In 1952 se prabusea si pozitia militara in Egipt a Marii Britanii. Un grup de tineri ofiteri exprimand atitudinea nationalista si anticoloniala care cuprindea intreaga regiune l-a detronat pe coruptul rege Farouk.

Figura lor dominanta era colonelul Gamal Abdel Nasse. Personalitate puternica, Nasser a facut apel la nationalismul arab. El se simtise

profund umilit de infrangerea arabilor in razboiul din 1948, cu Israelul. Vedea in crearea statului evreu punctul culminant al unui secol de colonialism occidental.

Era hotarat sa expulzeze din zona Marea Britanie si Franta. La inceput, nici Marea Britanie, nici America nu au inteles ce reprezenta

Nasser. Ambele natiuni au plecat de la premisa ca impotrivirea lui Nasser fata de politicile lor se datora vreunui set anume de nemultumiri care puteau fi rezolvate.

Marea Britanie cauta sa-l determine pe Nasser sa-i accepte dominatia istorica, in vreme ce Statele Unite incercau sa-l ademeneasca pe Nasser spre a lua parte la grandioasa lor strategie de ingradire. Strategia de ingradire presupunea impotrivire fata de expansionismul sovietic din orice regiune, si de doctrina securitatii colective, care incuraja crearea unor organizatii similare ca NATO, pentru a face posibila rezistenta in fata amenintarilor efective sau potentiale. Uniunea Sovietica a sesizat o ocazie de a-si castiga noi aliati furnizandu-le arme fara a-si asuma responsabilitate

pentru guvernarea lor interna. Nasser a folosit cu inteligenta toate aceste tendinte pentru a-i face pe diferitii competitori sa se confrunte intre ei.

Marea Britanie a fost prima fortata sa-si abandoneze iluziile cu privire la Orientul Mijlociu. Baza sa militara din lungul Canalului Suez a fost unul dintre ultimele sale avanposturi imperiale semnificative, incartiruind vreo 80.000 de soldati.Insa Marea Britanie nu era deloc in stare sa mentina o forta insemnata in zona canalului in fata opozitiei egiptene si in lipsa sprijinului american. In 1954, fortata de Statele Unite, Marea Britanie a fost de acord ca pana in 1956 sa-si retraga fortele din baza sa de la Suez.

Ca si alte tari, Egiptul dorea sa obtina atat arme cat si alimente. Nasser a sperat sa obtina si una si alta de la Occident, dar a fost obligat sa cumpere arme comuniste sau sa continue fara garantia de care avea nevoie.

Ulterior s-a confruntat cu problema daca poate obtine ajutor economic de la Occident dupa ce a acceptat ajutor militar de la blocul comunist. Raspunsul s-a dovedit a fi in cele din urma negativ, dar

acest lucru a fost indoielnic timp de cateva luni. Testul a fost Marele Baraj de la Assuan si s-a dovedit ca nu numai Franta, ci si Marea Britanie si Statele Unite s-au intors impotriva lui Nasser.

Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia si societatea Egiptului, adaugand 860.000 hectare zonei de teren arabil, facan din Nil un rau navigabil pana la frontiera sudaneza in sud si furnizand electricitatea deservirii intreprinderilor industriale care urmau sa asigure astfel un mijloc de trai populatiei tot mai numeroase. Barajul avea sa coste 1.400 milioane de dolari, inclusiv 400 milioane in moneda forte, din care Marea Britanie 56 milioane de dolari si respectiv 14 milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de dolari ramase mai tarziu. In 1955,

negocierile destinate acestei probleme au decurs fara prea multe obstacole.

In prima jumatate a anului 1956 insa, s-au incheiat. Marea Britanie si Statele Unite au decis sa nu dea nici o mana de ajutor. Creditul lui Nasser, in ambele sensuri ale cuvantului, a scazut simtitor, in special ca rezultat al achizitionarii de arme din blocul comunist.

In 16 mai, Nasser a revenit asupra recunoasterii guvernului lui Chiang KaiShek si a stabilit relatii diplomatice cu Republica Populara Chineza. Acesta era un repros adresat direct Statelor Unite. Recunoasterea regimului comunist de la Beijing i-a starnit si mai mult pe dusmanii sai, provocand o puternica iritare in Congresul de la Washington, chiar daca adevaratul motiv al acestei actiuni ar fi putut fi teama lui Nasser ca noii lideri sovietici ar putea fi convinsi, in timpul vizitei lor la Londra, sa se alature puterilor occidentale in cadrul unui nou embargo impus Orientului Mijlociu in

privinta armelor. In iunie, noul ministru de externe sovietic, Dmitri Sepilov, a sosit in Egipt cu o oferta sovietica atat pentru finantarea, cat si pentru construirea barajului de la Assuan, dandu-i lui Nasser posibilitatea de a se lansa in distractia lui preferata, de a asmuti superputerile una impotriva alteia.

In 19 iulie, Dulles, secretarul de stat al SUA, s-a decis sa puna capat divertismentului. Cand ambasadorul egiptean a revenit de la Cairo cu instructiuni de a accepta toate propunerile tehnice americane, Dulles a

raspuns ca Washingtonul ajunsese la concluzia ca barajul depasea posibilitatile economice ale Egiptului. Nu avea sa fie avansat nici un ajutor.

Ambasadorul francez la Washington, Maurice Couve de Murville (care ulterior avea sa devina ministrul de externe al lui de Gaulle), a prezis cu exactitate ce urma sa se intample : « Vor face ceva cu Suezul. Este unica modalitate de a starni tarile occidentale. »

Inaintea unei multimi uriase adunate in Alexandria in 26 iulie 1956, Nasser i-a dat raspunsul lui Dulles, exprimandu-si riposta sub forma unui appel la nationalismul arab :

« Aceasta, o, cetateni, este batalia in care suntem acum implicati. Este obatalie impotriva imperialismului si a metodelor si tacticilor imperialismului si o batalie impotriva Israelului, avangarda imperialismului Nationalismul arab face progrese. Nationalismul arab triumfa. Nationalismul arab merge inainte ; el isi cunoaste drumul si isi cunoaste puterile. Nationalismul arab stie care ii sunt vrajmasii si cine ii sunt prietenii.

Provocand Franta cu buna stiinta, el a pronuntat in fata multimii la mijlocul discursului sau numele lui Ferdinand de Lesseps, francezul care construise Canalul Suez. Era codul pentru fortele militare egiptene de a prelua controlul asupra canalului.

Aceasta i-a permis lui Nasser, spre sfarsitul cuvantarii, sa anunte unei multimi cuprinse de frenezie : «In acest moment in care va vorbesc, frati de-ai vostri egipteni…au inceput preluarea companiei canalului si a proprietatilor ei, precum si controlul navigatiei din canal – canal care este situat pe teritoriu egiptean, care este parte a Egiptului si care este proprietatea Egiptului .

Canalul Suez era in mod neindoielnic o parte componenta a statului egiptean, dar facea in egala masura obiectul a doua, foarte diferite, instrumente – un acord de concesionare si un tratat international. Cel dintai, acordat lui Ferdinand de Lesseps de chidvul sau viceregele Egiptului, Said pasa, si confirmat de sultanul otoman, concesiona dreptul de a exploata canalul pe o durata de nouazeci si noua de ani de la inaugurarea sa. Acest acord de concesionare a fost transferat Companiei Maritime Universale a Canalului Suez (Universal Maritime Suez Canal Company), care era o corporatie egipteana cu sedii in Cairo si Paris si cu o diversitate de actionari, incluzand guvernul britanic si o multime de rentiers francezi. In 1956, acordul de concesionare, foarte pretios, mai era valabil timp de doisprezece ani.

Dupa acest interval drepturile de exploatare reveneau statului egiptean. Actiunea lui Nasser a culminat cu nationalizarea companiei, dar dat fiind ca a promis sa acorde despagubiri, a fost dificil sa sustina ca nu a comis nici o ilegalitate sau, pentru secolul XX, ceva foarte neobisnuit – desi compania putea intreba de unde va obtine banii pentru aceste despagubiri.

Daca incalca insa prevederile celui de-al doilea instrument pertinent,

Nasser comitea oricum o ilegalitate. Cel de-al doilea instrument era conventia incheiata in 1888 intre doua puteri inclusiv Imperiul Otoman, care la vremea aceea era suzeranul Egiptului. Partile contractante s-au angajat sa mentina canalul deschis tuturor vaselor comerciale sau de razboi, pe timp de pace sau razboi, si sa nu il blocheze niciodata. Daca Nasser inchidea canalul liberei navigatii, el incalca prevederile conventiei, iar partile semnatare ar fi fost indreptatite sa ia masuri pentru redeschiderea lui.

Exista temerea ca daca pilotii canalului vor fi retrasi, canalul va inceta sa functioneze si in acest caz se va putea face uz de dreptul de a interveni, dar in cele din urma canalul a continuat sa functioneze pana la bombardamentele britanicilor si francezilor, desi pilotii companiei au fost aproape toti retrasi ca rezultat al presiunilor unor puteri din afara.

Nationalizarea companiei canalului a oferit Marii Britanii si Frantei o scuza pentru actiunea de forta pe care voiau sa o declanseze impotriva Egiptului. Cabinetul britanic a alocat 5 milioane de lire sterline («imperialism platit ») si a decis sa recurga la forta in decurs de o saptamana, numai ca s-a descoperit ca situatia militara nu ii permitea Marii Britanii sa actioneze pana la jumatatea lunii septembrie sau fara sa mobilizeze si cadrele de rezerva. Aceasta amanare a permis Statelor Unite sa

intervina. Einsenhower, comandantul fortelor armate, si Dulles au fost de acord cu guvernele britanic si francez in dorinta lor de a pune canalul sub control international, dar desi nu il agreau pe Nasser, s-au opus folosirii fortei pana cand au fost epuizate toate metodele pasnice. Eisenhower, care si-a expus parerea in scrisori adresate lui Eden si in declaratii publice, se opunea in mod structural folosirii fortei si era de asemenea convins ca recurgerea la forta era nepotrivita pentru ca va antrena sabotarea

conductelor de petrol, va incuraja alti lideri (de exemplu Chiang Kaishek si Syngman Rhee) sa ceara ajutor americanilor pentru a folosi forta si in cadrul confruntarilor lor si va starni tarile neimplicate impotriva Occidentului.

Primul-ministru, Eden, era nepotrivit temperamental pentru a lua decizii sub presiune. A fii succesorul imediat al lui Churchill se va fi dovedit a fi o povara, dar faptul era combinat cu reputatia pe care si-o castigase Eden, de putere in total dezacord cu fragilitatea sa psihica si fizica. Vorbind fluent limba araba, el se dezvoltase in perioada dominatiei britanice asupra Orientului Mijlociu si era hotarat sa-l opreasca pe Nasser, de unul singur, la nevoie.

Eisenhower a trimis un emisar special la Londra care a raportat la 31 iulie 1956 ca britanicii au intentia sa recurga la forta si in consecinta intre Eden si Dulles, dusmani inca din momentul crizei din 1954 din Indochina, s-a declansat un duel, Eden incercand sa actioneze in asa fel incat sa obtina aprobarea americanilor pentru viitoarea sa politica, iar Dulles incercand sa castige timp.

Franta era inca si mai ostila lui Nasser. Interesele sale majore in lumea araba erau in Maroc si Algeria, primul protectorat francez, cea de-a doua fiind department al Frantei metropolitane, cuprinzand un million de francezi. Ambele tari nord-africane incercau sa-si obtina independenta, proces caruia actiunile lui Nasser ii ofereau un sprijin emotional si politic.

Tranzactia cu arme sovietice deschidea perspectiva ca Egiptul sa devina un canal pentru armele sovietice si spre gherilele algeriene. In 29 iulie, ambasadorul francez la Londra l-a informat pe ministrul de externe

englez ca Franta era gata sa-si puna fortele sub comanda britanica si sa scoata trupe din Algeria in vederea unei actiuni comune impotriva Egiptului.

Initial, britanicii si francezii, cu sprijinul americanilor, au organizat la Londra o conferinta a principalilor beneficiari ai canalului si au prezentat in cadrul acestei conferinte un plan vizand crearea unui nou comitet de conducere care sa asigure un control international asupra canalului. Conferinta nu a aprobat in unanimitate acest plan ; el a fost calificat drept o incalcare nejustificata a suveranitatii Egiptului.

Cu toate acestea, prim-ministrul australian, Robert Menzies si alti patru membri, reprezentand punctul de vedere al majoritatii, s-au dus la Cairo pentru a-i prezenta planul lui Nasser, care l-a respins declarand ca deocamdata canalul functioneaza normal. Apoi Dulles, in dorinta de a continua tratativele si de a evita recurgerea la forta, a propus crearea unei Asociatii a Beneficiarilor Canalului Suez (Suez Canal Users’ Association), care sa aiba dreptul sa organizeze escorte de protectie si sa perceapa taxe vaselor care il folosesc. Acest plan convenea britanicilor care vedeau in

el o sansa de a organiza o escorta de protectie pe canal impotriva opozitiei egiptenilor si sa-i puna astfel pe egipteni intr-o lumina proasta in ochii americanilor. Dulles, care in aceasta faza era extrem de pragmatic, a renuntat la plan devenind foarte suspicios in privinta faptului ca Marea Britanie si Franta au supus aceasta problema atentiei Consiliului de Securitate, desi au declarat in mod explicit ca isi rezerva dreptul de a

recuge la forta. Cand Consiliul de Securitate s-a intrunit la 5 octombrie, Egiptul a propus inceperea unor negocieri, in timp ce Marea Britanie si Franta au propus un plan vizand instruirea unui control international asupra canalului.

Negocierile neoficiale desfasurate in afara Consiliului de Securitate au inregistrat progrese substantiale, dar Egiptul a continuat sa refuze sa accepte controlul international, iar planul anglo-francez a fost respins datorita folosirii de catre URSS a dreptului sau de veto.

Pe parcursul acestor luni francezii au inceput sa fie tot mai exasperati de atitudinea englezilor. La inceputul lunii august se crease un comandament comun anglo-francez, dar perspectiva de a actiona prin mobilizarea de trupe s-a diminuat, dat fiind ca britanicii oscilau intre dorinta de a tine pasul cu francezii si teama de a nu strica relatiile cu americanii. La sfarsitul lui septembrie sau la inceputul lui octombrie, francezii au revenit la vechea lor linie politica de a coopera cu Israelul, de la care s-au abatut datorita perspectivei unei operatiuni comune anglo-franceze ca raspuns la nationalizarea companiei canalului.

Israelul avea motive temeinice sa isi doreasca sa declanseze un razboi impotriva Egiptului. Raidurile impotriva Israelului facute de fedayeen-ii cantonati in peninsula Sinai au devenit tot mai indraznete si mai frecvente. Pamantul din apropierea granitelor devenise prea periculos pentru a fi cultivat, iar guvernul israelian se temea de comiterea unor acte teroriste chiar si in centrul oraselor.

Numai un gest spectaculos putea pune capat acestor atacuri. In plus, Israelul voia sa distruga blocada araba asupra golfului Aqaba si sa castige astfel o iesire sigura spre tarile din Asia si Africa din portul Eilat care se afla la capatul golfului ; chiar si legaturile aeriene ale Israelului cu Africa erau nesigure.

Deschiderea stramtorilor Tiran la intrarea in golf putea constitui o compensatie pentru Israel care ar mai fi estompat refuzul Egiptului de a permite vaselor in drum spre Israel sau dinspre Israel sa foloseasca Canalul Suez. Dar posibilitatile Israelului nu erau la inaltimea intentiilor sale. Noile bombardiere rusesti de care dispunea Egiptul erau in masura sa bombardeze orasele israeliene si sa creeze panica in randul celor mai noi imigranti care nu se obisnuisera inca cu traiul intr-un stat asediat. Fortele aeriene de care dispunea Israelul abia daca puteau apara aceste orase, chiar si cu ajutorul noilor sale avioane de lupta de provenienta franceza, sau

proteja fortele terestre israeliene care luptau in zona de desert si erau incapabile sa bombardeze aerodromurile egiptene si sa impiedice astfel fortele aeriene egiptene sa le suprime. Atunci cand francezii s-au gandit din nou la atacul israelian impotriva Egiptului pentru care ei furnizasera arme si-au dat seama ca israelienii vor mai mult decat arme.

Ei voiau o participare activa din partea francezilor sub forma unor unitati din cadrul fortelor aeriene franceze care sa stationeze pe aerodromurile israeliene pentru apararea oraselor israeliene si doreau de asemenea participarea activa a britanicilor si bombardarea aerodromurilor egiptene de catre singurele bombardiere capabile sa faca acest lucru – si anume de bombardierele britanice ce foloseau bazele britanice din Cipru.

Fiecare dintre parteneri ar fi facut mai bine daca si-ar fi urmat obiectivele independent. Marea Britanie si Franta si-au subminat pretentiile de a fi mari puteri dand impresia ca aveau nevoie de ajutorul Israelului pentru a infrange Egiptul.

Israelul si-a pierdut avantajul moral al refuzului vecinilor sai de a discuta pacea permitandu-si sa apara ca o unealta a colonialismului. Pozitia Marii Britanii in Iordan si Irak, bastioane-cheie ale acesteia in Orientul Mijlociu, a fost slabita. Eisenhower a fost profund ofensat de o manevra parand cuplata cu presupusa lui grija de a nu intra in contradictie cu votantii evrei in ultima saptamana a campaniei electorale.

Este nevoie de perseverenta pentru a gasi o politica ce combina

dezavantajele tuturor liniilor de actiune sau pentru a construi o coalitie care slabeste simultan toti partenerii. Marea Britanie, Franta si Israelul au reusit intocmai.

Aparent nepasatoare fata de furia internationala care le astepta, Marea Britanie si Franta si-au combinat problemele politice prin adoptarea unei strategii astfel gandite incat sa dea aparenta taraganarii. In 29 octombrie, Israelul a navalit in Sinai.

Marea Britanie si Franta au cerut ca ambele parti sa se retraga din Canal, unde trupele israeliene inca nu ajunsesera. In 31 octombrie, Marea Britanie si Franta au anuntat ca vor reveni pe uscat. Totusi, trupele britanice si franceze nu au debarcat in Egipt vreme de inca patru zile si nu si-au indeplinit niciodata misiunea de a captura Canalul in cele cateva zile cat s-au aflat pe uscat.

Ceea ce nu pusese nimeni la socoteala a fost simtul de dreptate al Americii, starnit de operatiunea asupra Canalului. In 30 octombrie, la 24 de ore de la atacul initial al Israelului, Statele Unite au prezentat o rezolutie dura in Consiliul de Securitate, ordonand fortelor armate ale Israelului « sa se retraga imediat…inapoia liniilor stabilite ale armistitiului ». Nu a fost facuta nici o cerere de condamnare a terorismului sponsorizat de Egipt sau blocada araba ilegala a Golfului Aqaba. Cand Marea Britanie si Franta au intrat in conflict in 31 octombrie, Eisenhower a

condamnat implicarea lor intr-un discurs televizat, in aceeasi zi :

« De vreme ce este dreptul evident al fiecareia dintre aceste natiuni sa recurga la asemenea decizii si actiuni, este de asemenea dreptul nostru – daca asa ne dicteaza judecata noastra – sa nu fim de acord. Noi credem despre aceste actiuni ca au fost luate gresit. Pentru ca noi nu acceptam folosirea fortei drept instrument intelept si potrivit pentru reglementarea disputelor internationale. »

Aceasta a fost prima si ultima oara cand Statele Unite au votat cu Uniunea Sovietica impotriva celor mai apropiati aliati ai sai. Eisenhower a spus poporului american ca, in vederea vetoului asteptat al Marii Britanii si al Frantei in Consiliul de Securitate, el isi va prezenta cazul inaintea Adunarii Generale, unde vetourile lor nu functionau.

In 2 noiembrie, Adunarea Generala a cerut terminarea ostilitatilor printr-un vot coplesitor de saisezi si patru la cinci. Intr-o sesiune prelungita peste noaptea de 3 spre 4, a fost votata o rezolutie chiar mai puternica si a inceput discutarea unei forte a Natiunilor Unite de mentinere a pacii in zona Canalului – o miscare semnal, pentru a facilita retragerea britanica si franceza, de vreme ce fortele Natiunilor Unite nu sunt mentinute niciodata pe teritoriul unei tari suverane impotriva vointei acesteia, iar Nasser era sigur ca avea sa ceara retragerea lor.

Pana in 5 noiembrie, a fost stabilita o forta a Natiunilor Unite de mentinere a pacii. In aceeasi zi, Marea Britanie si Franta au anuntat ca trupele lor se vor retrage imediat ce forta Natiunilor Unite avea sa ajunga in teren. Venind sa se adauge complotului Americii de umilire a celor mai apropiati aliati ai sai, fortele sovietice iau zdrobit pe luptatorii pentru libertate maghiari exact in aceeasi zi, in fata a ceea ce poate fi descris numai drept o opozitie mimata a Natiunilor Unite.

In noaptea de 5 noiembrie, la o saptamana dupa ultimatumul britanic si francez si la douazeci si patru de ore dupa ce tancurile sovietice incepusera sa zdrobeasca Revolutia ungara, a fost auzitasi Uniunea Sovietica. Dezbinarea evident dintre America si aliatii sai i-au permis Moscovei sa pozeze in protector al Egiptului cu risc minim, dezlantuind un veritabil tir de comunicate. Tema comunicatelor a fost

aceeasi : agresiunea «pradalnica » impotriva Egiptului trebuie sa inceteze ; Natiunile Unite trebuiau sa organizeze un efort comun in acest scop ;

Uniunea Sovietica avea sa coopereze punandu-si la dispozitie fortele aeriene si navale.

Amenintarile sovietice au conturat acea extraordinara bravada care avea sa devina trasatura distinctiva a diplomatiei lui Hrusciov. Exact in acelasi moment in care trupele sovietice ii suprimau cu brutalitate pe luptatorii pentru libertate din Ungaria, Uniunea Sovietica avea indrazneala sa deplanga soarta presupuselor victim ale imperialismului occidental.

Numai o fire necrutatoare i-ar fi putut permite lui Hrusciov sa dea glas amenintarii cu un al treilea razboi mondial in 1956, cand Uniunea Sovietica era incomparabil mai slaba decat Statele Unite, mai ales in

domeniul nuclear. Uniunea Sovietica nu numai ca nu era deloc in stare de o etalare de forte, dar, cum a devenit iminent, Hrusciov ar fi putut fi obligat sa se retraga dezonorat, cum de fapt a si facut-o sase ani mai tarziu, in timpul crizei rachetelor din Cuba.

Eisenhower a respins cu indignare actiunea militara comuna cu Uniunea Sovietica si a avertizat ca Statele Unite se vor opune oricarei miscari militare unilaterale sovietice. In acelasi timp, avertismentul sovietic a intensificat presiunea Washingtonului asupra Marii Britanii si a Frantei. In 6 noiembri s-a inregistrat un numar alarmant de cereri de retragere de lire sterline din banci. Contrar practicii anterioare, America a ramas deoparte si a refuzat sa intervina pentru a linisti piata.

Atacat in repetate randuri in Camera Comunelor, gasind putin sprijin in Commonwealth si complet abandonat de Statele Unite, Eden a cedat. In 6 noiembrie, el a acceptat incetarea focului cu incepere de a doua zi. Fortele britanice si franceze sau aflat pe teren mai putin de patruzeci si opt de ore.

Expeditia britanica si franceza fusese conceputa teatral si implementata fara

profesionalism ; proiectata sub impulsul frustrarii si lipsita de un obiectiv politic limpede de definit, ea se autosortise esecului. Statele Unite nu ar fi sprijinit niciodata o asemenea intreprindere subreda. Sub aspect legal, Statele Unite nu aveau nici o obligatie fata de Marea Britanie si Franta in afara zonei clar definite de NATO.

Statele Unite nu aveau deloc obligatia sa impuna deliberarilor Natiunilor Unite un asemenea ritm extraordinar, cum au facut, sau sa sprijine rezolutii care ignorau sursele provocarii si erau in intregime concentrate asupra chestiunilor imediate.

Statele Unite ar fi putut atrage atentia asupra tuturor schemelor internationale, atat de diverse, pentru a izola operatiunea Canalul, asupra blocadei arabe ilegale a Golfului Aqaba sau asupra incurajarii de catre Nasser a raidurilor teroriste asupra Israelului.

Mai presus de orice putea, si ar fi trebuit, sa-si fi legat condamnarea actiunilor britanice si franceze de condamnarea actiunilor sovietice din Ungaria. Actionand de parca problema Suezului ar fi fost cu totul morala si legala si de parca aceasta nu ar fi avut nici un temei geopolitic, Statele Unite au evadat din realitatea faptului ca o

victorie neconditionata a lui Nasser – rezultat in legatura cu care Egiptul nu dadea nici o garantie privitoare la administrarea Canalului – era si o victorie a politicii radicale incurajate de armele sovietice si sustinute de amenintarile sovietice.

Miezul problemei tinea de definirea notiunilor. Conducatorii Americii au avansat trei principii e parcursul crizei Suezului, fiecare reflectand adevaruri bine stabilite : obligatiile Americii fata de aliatii sai erau fixate prin documente legale precise ; recurgerea la forta de catre oricare natiune era inadmisibila cu exceptia cazului cand era strict definita drept autoaparare ; si, cel mai important, criza Suezului furnizase Americii o ocazie de a-si urma adevarata vocatie, aceea de conducatoare a lumii in curs de dezvoltare.

Prima chestiune a fost subliniata in discursul lui Eisenhower din 31 octombrie in care el arunca intreaga greutate diplomatica a Americii impotriva Marii Britanii si a Frantei : « Nu poate fi nici o pace…in afara legii. Si nu poate exista lege…daca ar fi sa invocam un cod al comportamentului international pentru cei care ni se opun…si altul pentru cei ce ne sunt prieteni. » Ideea ca relatiile internationale ar putea fi definite complet prin legi internationale avea radacini adanci in istoria americana.

Presupunerea ca America ar trebui sa actioneze ca arbitrul moral impartial al comportamentului natiunilor, neafectata de interese nationale sau geopolitice sau de aliante, face parte din aceasta nostalgie. In lumea reala insa, diplomatia presupune, cel putin in parte, capacitatea de a face deosebirea intre situatii si de a distruge prietenii de adversari.

Perspectiva strict constructiva conform careia singurul caz de razboi legitim este autoapararea a fost prezentata in decembrie 1956 de John Foster Dulles, care a interpretat articolul 1 al tratatului NATO ca dand nastere acestei obligatii : « …ideea era ca noi am considerat ca un asemenea atac in conditiile date viola Carta Natiunilor Unite si viola articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord insusi, care cere tuturor partilor participante la tratat sa renunte la folosirea fortei si sa-si reglementeze disputele prin mijloace pasnice. Aceasta este nemultumirea noastra : ca tratatul a fost violat ; nu ca nu au existat consultari. »

Nimeni nu mai interpretase articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord intrun asemenea mod pacifist ; nimeni nu avea sa o mai faca. Ideea ca textul unei aliante militare continea o clauza privind solutionarea pasnica a tuturor disputelor era, desigur, derutanta. In orice caz, adevarata chestiune care se punea nu era juridica, ci daca o alianta nu cumva include obligatia tacita de a arata oarecare intelegere fata de definitia intereselor vitale ale unui aliat chiar in afara unei zone strict definite a tratatului si, poate, putina intelegere fata de o diferenta intamplatoare de vederi.

Cea de-a treia premisa a politicii Americii, visul ei secret de a ajunge conducatorul lumii in curs de dezvoltare, s-a dovedit a fi imposibil de indeplinit.

Richard Nixon, probabil cel mai rafinat invatacel al interesului national dintre conducatorii postbelici ai Americii, a plasat America in avangarda luptei anticoloniale in 2 noiembrie, cu patru zile inainte de alegeri, cand a declarat : « Pentru prima oara in istorie, am vadit independenta in raport cu politica anglo-franceza fata de Africa si Asia, care noua ni s-a parut a reflecta traditia coloniala. Declaratia de independenta a avut un efect electrizant asupra intregii lumi. »

In lumina declaratiilor ulterioare ale lui Nixon, este greu de crezut ca el facea altceva decat sa urmeze instructiuni.

Si totusi, aceasta nu a fost tot ce s-a intamplat. Nasser nu si-a moderat politica nici fata de Occident, nici fata de aliatii sai arabi. Elecoratul sau radical nu i-ar fi permis sa admita ca fusese salvat de presiunile americane chiar daca ar fi fost inclinat sa faca astfel. Dimpotriva, pentru a impresiona tocmai acest electorat, el si-a intensificat atacurile impotriva guvernelor moderate, prooccidentale din Orientul Mijlociu.

In interval de doua zile de la inceputul crizei Suezului, guvernul Crizele international prooccidental din Irak a fost rasturnat si inlocuit cu unul dintre cele mai radical regimuri din lumea araba, care a condus in cele din urma la aparitia lui Saddam Hussein. Siria a devenit si ea din ce in ce mai radicala. In cinci ani, trupele egiptene au intrat in Yemen in ceea ce s-a transformat intr-un efort zadarnic de a rasturna regimul existent. Din momentul in care, in cele din urma, Statele Unite au mostenit pozitiile strategice abandonate de Marea Britanie, toata furia radicalismului lui Nasser s-a dezlantuit impotriva Americii, culminand cu ruperea relatiilor diplomatice, in 1967.

Nici America nu si-a imbunatatit pozitia printre restul tarilor nealiniate. La cateva luni de la criza Suezului, America nu o ducea deloc mai bine decat Marea Britanie in relatiile sale cu tarile nealiniate. Nu din cauza ca majoritatea tarilor nealiniate devenisera subit rauvoitoare fata de Statele Unite, ci din cauza ca ajunsesera sa-si inteleaga avantajul pozitional. Ceea ce-si aminteau aceste natiuni in primul rand in legatura cu criza Suezului nu era sprijinul dat de America lui Nasser, ci faptul ca Nasser repurtase succese importante datorita dexteritatii sale de a asmuti superputerile una impotriva alteia. Criza Suezului a servit de asemenea drept prima expunere a natiunilor nealiniate la un alt adevar esential al Razboiului rece anume ca :

exercitarea de presiuni asupra Uniunii Sovietice putea fi riscanta, deoarece raspunsul sovietic invariabil era administrarea dura a unei contrapresiuni.

In deceniile urmatoare crizei Suezului, aceste tendinte s-au amplificat. Infierarea politicilor americane s-a transformat in ritualul conferintelor tarilor nealiniate. Condamnarea actiunilor sovietice in declaratii publicate la terminarea intalnirilor periodice ale tarilor nealiniate a fost extrem de rara si prudenta. De vreme ce statistic era improbabil ca Statele Unite sa greseasca intotdeauna, inclinatia statelor nealiniate trebuie sa fi reflectat un calcul de interese, nu o judecata morala.

Cea mai profunda consecinta a crizei Suezului s-a propagat de ambele laturi ale liniei de ruptura din centrul Europei. Anwar Sadat, pe atunci cel mai de seama propagandist al Egiptului, scria la 19 noiembrie : « Nu sunt decat doua Mari Puteri in lume la ora actuala, Statele Unite si Uniunea Sovietica… Ultimatumul a pus la locul lor Anglia si Franta, ca puteri nici

mari, nici puternice. »

Aliatii Americii au tras aceeasi concluzie. Criza Suezului ii ajutase sa inteleaga ca una dintre premisele Aliantei Atlantice – identitatea de interese dintre Statele Unite si Europa – nu era decat cel mult partial valabila. Din acest punct inainte, argumentul ca Europa nu avea nevoie de arme nucleare deoarece putea oricand conta pe sprijinul american se ciocnea de amintirea Suezului. Marea Britanie, desigur, avusese intotdeauna o retinere particulara. In privinta Frantei, un articol din 9 noiembrie 1956, din cotidianul francez « Le Populaire » a exprimat ceea ce avea sa devina o atitudine franceza constanta : « Guvernul francez va lua fara indoiala in scurt timp decizia de a fabrica arme nucleare…Amenintarea sovietica ca va folosi rachete a imprastiat toate inchipuirile si iluziile. »

Jucatorii din Criza Suezului nu au fost singurii care au simtit socurile dezavuarii de catre America a celor mai apropiati aliati ai ei. Cancelarul Adenauer, cel mai bun prieten al Americii din Europa postbelica, il admira intens pe Dulles. Cu toate acestea, chiar si el a vazut actiunile diplomatice ale Americii legate de Criza Suezului drept un potential precedent pentru un anumit tip de aranjament global intre Statele Unite si Uniunea Sovietica al carui prêt avea sa sfarseasca prin a-l plati Europa.

S-a intamplat ca Adenauer sa se afle la Paris in 6 noiembrie, ziua in care Eden si Mollet au decis ca vor trebui sa cedeze presiunilor americane. Potrivit ministrului de externe francez Christian Pineau, Adenauer a spus :

« Franta si Anglia nu vor fi niciodata puteri comparabile cu Statele Unite si

Uniunea Sovietica. Si nici Germania, de altfel. Lor nu le ramane decat un mod de a juca un rol decisiv in lume ; anume de a se uni pentru a face Europa. Anglia nu este destul de matura pentru asta, insa afacerea Suezului o va ajuta sa-si pregateasca starea necesara. Nu avem deloc timp de pierdut : Europa va va fi revansa. »

Aceasta declaratie arunca lumina asupra ratiunii aflate in spatele politicii franco-germane ulterioare, culminand cu tratatul de prietenie si consultare din 1963, al lui de Gaulle si Adenauer. Marea Britanie, tragand multe dintre concluziile analitice la care ajunsese si Franta in legatura cu slabiciunea relativa proprie, le-a pus in slujba unei politici complet diferite. Indepartandu-se de unitatea europeana, Marea Britanie a optat

pentru subordonarea permanenta fata de politica americana. Inainte de Suez, Marea Britanie devenise deja perfect constienta de dependenta sa fata de Statele Unite, desi Bertjan Verbeek, continuase sa se poarte ca o Mare Putere. Dupa Suez, si-a interpretat « relatia speciala » cu America ca un mijloc de a castiga maxima influenta asupra unor decizii ce erau luate in esenta la Washington.

Cel mai periculos impact al Crizei Suezului s-a produs asupra Uniunii Sovietice. In decurs de un an de la « spiritul Genevei », Uniunea Sovietica reusise sa patrunda in Orientul Mijlociu, sa reprime o revolta in Ungaria si sa ameninte Europa de Vest cu atacul cu rachete. Pretutindeni, oprobriul international se concentrase asupra Marii Britanii si Frantei, in vreme ce actiuni mult mai brutale ale Uniunii Sovietice in Ungaria avusesera parte de cel mult condamnari formale.

Ideologia si personalitatea lui Hrusciov l-au facut sa atribuie comportamentul american mai degraba slabiciunii decat unui principiu superior. Ceea ce incepuse ca o incercare de tranzactie de arme cehoslovace cu Egiptul se transformase intr-o strapungere strategica sovietica majora, care a divizat Alianta Atlantica si a facut natiunile in curs de dezvoltare sa se intoarca spre Moscova ca modalitate de a-si spori puterea de negociere. Hrusciov era cuprins de euforie. Excelenta lui stare de spirit l-a propulsat ca intr-o cursa de roller-coaster dintr-o confruntare in alta, incepand cu ultimatumul Berlinului, din 1958, si sfarsit cu umilirea sa in timpul crizei cubaneze a rachetelor, din 1962.

Cu toata durerea provocata, criza Suezului marcase ascensiunea Americii pana la pozitia de conducator al lumii. America a folosit ocazia Crizei Suezului pentru a se elibera de aliatii pe care intotdeauna ii considerase responsabili pentru pacostea reprezentata de « Realpolitik » si pentru devotamentul lor stirbit fata de echilibrul puterii. Dar Americii nu i-a fost ingaduit sa ramana cea de odinioara. Suezul s-a dovedit a fi initierea

Americii in realitatile puterii globale, dintre ale carei lectii una

este aceea ca golurile sunt intotdeauna umplute si ca principala problema nu este daca, ci de catre cine. Scotand Marea Britanie si Franta din rolurile lor istorice in Orientul Mijlociu, America a descoperit ca responsabilitatea pentru echilibrul puterii in acea regiune cazuse exact pe propriii ei umeri.

In 29 noiembrie 1956, guvernul Statelor Unite, salutand recenta intalnire la varf a Pactului de la Bagdad dintre conducatorii Pakistanului, Irakului, Turciei si Iranului, a declarat : « O amenintare la adresa integritatii teritoriale sau a independentei politice a membrilor va fi privita de Statele Unite cu cea mai mare seriozitate. » Era modalitatea diplomatilor de a spune ca Statele Unite aveau sa actioneze concret in apararea statelor Pactului de la Bagdad, rol pentru care Marea Britanie era acum prea slaba si prea discreditata.

In 5 ianuarie 1957, Eisenhower a trimis un mesaj Congresului, cerand aprobare pentru ceea ce a devenit cunoscut drept Doctrina Eisenhower – un triplu program de ajutor economic, asistenta militara si protectie impotriva agresiunii comuniste in Orientul Mijlociu. In discursul sau Starea Uniunii, din 10 ianuarie 1957,

Eisenhower a mers chiar mai departe, proclamand angajarea Americii in apararea intregii lumi libere.

In 1957, Egiptul deschide Canalul Suez. In urma retragerii Israelului din teritoriul egiptean ocupat, Canalul Suez este redeschis traficului international. Totusi, canalul era atat de plin de ramasite rezultate din Criza Suez incat au fost necesare mai multe saptamani de curatare de catre muncitorii egipteni si ai Natiunilor Unite, inainte ca navele mari sa poata naviga pe cursul de apa.

Dupa ce Marea Britanie si Franta se retrasesera in decembrie, fortele Israelului au plecat in martie 1957. In acea luna, Egiptul a preluat controlul canalului si l-a redeschis pentru navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul in urma Razboiului de sase zile si a ocupatiei de catre Israel a Peninsulei Sinai. Canalul a ramas inchis timp de opt ani, pana cand presedintele egiptean Anwar el-Sadat l-a redeschis in 1975, dupa discutiile privind incheierea unei paci cu Israelul.

II.IAcordul de la Bretton Woods: FMI, Banca Mondiala

În data de 22 iulie 1944 a avut loc Conferința de la Bretton Woods pentru restructurarea relațiilor internaționale monetare și financiare. Peste 40 de țări au participat la semnarea Acordului de la Bretton Woods care prevedea procedure și reguli care să guverneze economia mondială. Sistemul Bretton Woods a fost primul exemplu de ordine monetară cu negociei complete menit să reglementeze relațiile monetare dintre statele naționale independente la mijlocul secolului XX. Acest acord a condus la înființarea Băncii Internaționale pentru Reconstrucție

și Dezvoltare (BIRD5, cunoscută și sub numele de Banca Mondială)

și Fondului Monetar Internațional. Aceste instituții sunt cunoscute drept gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referință-standard aurul iar dolarul era ,la vremea aceea, singura monedă convertibilă în aur.

Se prevedea că FMI va reprezenta persoană juridică, fiind un sistem de organe de conducere, cu buget propriu si cu un mecanism procedural de decizie si de interpretare a propriului statut.

Banca Mondială nu era o bancă in sensul obijnuit al cuvântului, ci mai degrabă o agenție specializată a Națiunilor Unite. Este formată din 184 de membrii care își asuma răspunderea pentru modul de finanțare a instituției și pentru felul cum sunt cheltuiți banii. Sediul Băncii Mondiale se află la Washington D.C iar președintele este Robert Zoellick.

Principalul obiectiv al Băncii Mondiale, în primii ani de activitate a fost reconstrucția țărilor care au suferit de pe urma războiului, dar cu timpul s-a orientat spre ajutorarea pe termen lung a țărilor mai slab dezvoltate(cu venituri mici si mijlocii). În aceste țări Guvernele nu reușesc

să gestioneze efficient bugetul de stat alocat dezvoltării iar finanțel provenite din mediul privat nu pot acoperi lipsurire. De aceea Banca Mondială se oferă ca un mijloc de finanțare independent al cărei acțiuni

se dorește a fi complementară celor amintite mai sus.

Banca Mondială își obține fondurile prin intermediul emisiunilor titlurilor de credit pe piețele financiare internaționale, la dobânzi concurențiale, foarte apropiate de cele ale pieței .

II.II Medierea crizei de catre Banca Mondiala si FMI

Banca Mondială și FMI au avut o mare importanță atât în dezvoltarea cât și în soluționarea afacerii Canalului Suez. Egiptul a dorit să împrumte bani de la Banca Mondială pentru a construi și a administra un baraj pe Nil ,la Assuan dar în același timp purta trative și cu Uniunea Sovietică. Criza Seuzului este considerată a fi un capitol al Războiului Rece iar în momentul în care secretarul de stat al SUA , John Dulles, a aflat de jocul diplomatic lui Nasser a renunțat la orice formă de finanțare a barajului. În urma acestui eveniment , Egiptul a naționalizat Canalul Suez, unul dintre motive fiind și faptul că prin taxarea transporturilor se puteau strânge bani pentru implementarea proiectului. Criza politica creată a determinat majore consecințe ordin psihologic cât și financiar.

Deoarece negocierile diplomatice nu au dus la o întelegere ci mai degrabă la un conflict militar, a fost implicat în mediere și Fondul Mondial Internațional. Cu toate că până în anul 1956 ,FMI-ul ,a putut împrumuta doar sume mici , odată cu deschiderea solicitărilor din afacerea Canalului Suez, rolul acestuia a crescut.

Orice stat în momentul în carea devenit membru FMI a realizat o depunere de capital sub forma de aur, urmând ca acesta să fie valorizat în dolari. Fiecare membru putea sa retragă inițial maxim 25% din cota depunerii lui. Cu toate acestea Fondul Monetar International a reusit ca pe durata a 9 luni să împrumute celor 4 actori implicați în conflict(Anglia,Franta,Egiptul si Israelul) 858 milioane de $ și s-a angajat să mai ofere încă 738 milioane de $ în credite

Au existat variate probleme,deoarece monedele naționale

ale țărilor participante nu erau destul de puternice ca să susțină unele rate de schimb și să poata trece cu bine peste eventuala criză financiară.

În cadrul Întâlnirii Anuale a Fondului Monetar Internațional

cu Banca Mondială, reprezentantul Egiptului, Ahmed Zaki Saad, a solicitat retragerea unor fonduri. SUA a aprobat iar Anglia si Franța nu au avut un temei legal pentru a se putea opune, cu toate că au vrut. Condiția împrumutului era ca acesta să nu fie făcut public. Egiptul a fost primul care a apelat la resursele FMI-ului. În urma solicitărilor de a deschide și a asigura buna circulație a transporturilor pe Canalul Suez (în urma naționalizării, comandanții navelor care tranzitau canalul, le-au abandonat acolo din ordinnul conducătorilor companiilor, în semn de protest ). Statul egiptean dorea să demonstreze că este în măsură să administreze singur buna funcționare a Canalului și că nu e necesară existența Consiliu international care să realizeze acest lucru. Egiptul

a cerut returnarea cotei sale de 25% ,care reprezenta 15 milioane de $. O

singură dată a mai apelat la Fondul Mondial Internațional, Suezului, când a scos 5 % din cota sa, bani pe care i-a înapoiat.

Reprezentantul Israelului la Întrunirea anuală a FMI cu BM ,David Horowitz, a lansat un anunț informal cu privire la dorința Israelului de a-și retrage cota sa, dar aceasta a fost refuzat temporar din motive economice și politice. În septembrie 1956 a fost înaintată o cerere formală pentru retragerea de numerar dar FMI încă nu considera că economia Israelului este destul de puternică astfel încât să poată menține constantă rata de schimb, de la acordarea împrumutului. FMI-ul nu știa nimic despre planul Israelului și al Franței de a ataca Egiptul. În data de 22 octombrie FMI îi acordă Israelului un împrumut de 1.8 $, deoarece economia s-a dovedit a fi mai sigură. În urma faptului că la data de 29 octombrie Israelul a invadat Pen. Sinai, teritoriu egiptean, cererea Israelului a fost scoasă din Agenda FMI. Cererea Israelului a fost aprobată abia dupa încheierea Crizei Suezului, în 15 mai 1957 dar a primit dreptul la 50% din cotă.

La scurt timp după izbucnirea Crizei Suezului, Guvernatorul Franței a declarant ca țara sa are nevoie de un împrumut. Peste 2 saptamani in cadrul Adunarii Anuale a FMI cu BM, reprezentantul Franței

anunța că se dorește retragerea a 50% din cota Franței, echivalentul a 262.5 milioane $. Periodic FMI trimitea comisii de experti pentru a vedea modul în care evoluează economiile membrilor, iar pentru că la momentul în care cererea a fost înaintată, tocmai se întorcea o comisie de la Paris, împrumutul s-a acordat destul de ușor. Intențiile Franței de a susține

Israelul în cadrul unui atac in Penisula Sinai au fost bine ascunze de către statul francez. De asemenea retragerea cotei se punea pe seama războiul din Algeria, care a slăbit țara foarte mult iar Balanța de Plăți a fost afectată.

Anglia deținea poziția a doua în clasamentul celor mai mari contribuții și cote, după SUA. Ajutorul cerut Fondului Mondial Internațional nu era unul cauzat de un impact economic ci de unul psihologic pe piața financiară. SUA nu a fost de acord cu cerea Angliei-și

de a retrage cota iar personalul FMI a încercat o mediere dintre cele două state. Prin retragerea unei mari sume de bani, echivalentă cu cota Marii Britanii, ar fi putut destabiliza Fondul și ar fi putut creea un precedent. Până la urma Marea Britanie a retras 561.5 milioane $.

Franța, Marea Britanie, Egiptul și Israelul, actorii care au fost implicați în criza Suezului din 1956 erau totodată și membrii ai Fondului Mondial Internațional. Pentru a dobândi calitatea de membru, statul trebuia să facă o depunere în aur, urmând ca aceasta să fie valorificată cu ajutorul monedei intrinseci, care era dolarul, astfel statele ajungeau să pună la comun o parte din

rezervele lor de stat. Fondul Mondial Internațional trimitea periodic comisii de experți, care analizau situația economiilor statelor membre

și verificau, în cazul în care acestea cereau împrumuturi pe baza valorificărilor cotelor, dacă economia lor poate susține rata de schimb. În perioada crizei Suezului mai multe țări au solicitat împrumutiri de la FMI, iar acestea au fost analizate în primul rând politic de către membrii, încercând să țină în frâu germenii conflictului. De aceea în momentul în care s-a aflat de intenția Israelului de a invada Peninsula Sinai, cerea s-a de împrumut a fost scoasă de pe agenda Fondului, deoarece erau conștienți că prin acordarea împrumutului ofereau resursele financiare necesare pentru derularea conflictului. Deoarece Fondul nu a știut de intențiile Franței de a susține Israelul, a aprobat cerea de retragere a cotei, înaintată sub motivul pierderilor suferite de Franța de pe urma războiul din Algeria. Motivul pentru care Marea Britanie a solicitat retragerea cotei sale a fost mai degrabă unul de natură psihologică decât economică, iar cerea ei a

fost inițial respinsă de SUA deoarece reprezenta o sumă mare de bani care ar fi putut să destabilizeze Fondul și să creeze un precedent. Egiptul a apelat la ajutorul Fondului pentru a primi resursele necesare deschiderii și administrării Canalului Suez.

Capitolul III Pozitia Romaniei fata de criza Suezului

Anul 1956 reprezintă o perioadă de profunde transformări în inTeriorul „lagărului socialisT”. Plenara C.C. al P.C.U.S. din iulie 1956 ia în discuTie penTru prima daTă problemele de poliTică exTernă, relevând opoziTia care se profilase deja înTre poziTiile susTinuTe de Hrușciov și Mikoian, care, în spiriTul înTâlnirilor de la Geneva, doreau o reorienTare a poliTicii exTerne sovieTice și poziTia lui MoloTov, fidel încă abordărilor sTalinisTe de poliTică exTernă.1 Deși principala problemă pusă în discuTie a fosT cea a relaTiilor cu Iugoslavia, faTă de care MoloTov manifesTa o profundă reTicenTă, în joc se afla o înTreagă Transformare în abordarea relaTiilor inTernaTionale.

STalin a priviT înToTdeauna cu suspiciune Tările în curs de decolonizare și orizonTurile sTraTegice asiaTic și pacific, plecând de la convingerea că decolonizarea nu înseamnă decâT un Transfer al puTerii de la burghezia imperialisTă a fosTelor imperii coloniale la burghezia naTională, cu inTerese relaTiv convergenTe și de la care nu se poaTe așTepTa la modificări majore de poliTică exTernă. PerspecTiva lui STalin a fosT una europeană și TeresTră, subesTimând laTurile mariTimă și exTra-europeană ale poliTicii defensive.

AceasTă orienTare a fosT abandonaTă în pracTica sovieTică de căTre Hrușciov încă din 1954, acesTa preferând o alianTă cu burghezia naTionalisTă (de Tipul lui Nasser) îndrepTaTă împoTriva imperialismului occidenTal.

Hrușciov a văzuT în grupul EgipT-Siria-Arabia SaudiTă, cu orienTări anTi-occidenTale, o conTrapondere a PacTului de la Bagdad susTinuT de Marea BriTanie. EgipTul fusese nemulTumiT de alcăTuirea acesTei alianTe, mai ales din pricina preTenTiilor lui Nasser de a fi priviT ca lider al lumii arabe. Scopul Londrei fusese Tocmai de a-și permanenTiza prezenTa în zona EgipTului și Suezului, prin sTabilirea unor baze miliTare, ceea ce Nasser refuzase vehemenT. Hrușciov încerca să profiTe de siTuaTie, sTrecurându-se abil pe poziTiile pe care Marea BriTanie le lăsase libere în OrienTul Mijlociu.

Negocierile U.R.S.S. cu EgipTul s-au desfășuraT încă din Timpul ConferinTei de la Geneva, prin D. Șepilov, fără a se semna însă nici un acord, deoarece Nasser așTepTa încă răspunsul STaTelor UniTe la o soliciTare a sa

de achiziTie de armamenT. Cum aceasTă soliTiTare rămăsese însă nesoluTionaTă din pricina dificulTăTilor financiare ale EgipTului, relaTile lui Nasser cu lumea comunisTă se consolidează. La 20 sepTembrie 1955, prinTr-un acord încheiaT cu Cehoslovacia, EgipTul primea armele necesare, plaTa urmând a se face în bumbac.

AceasTă apropiere va fi consolidaTă în perioada urmăToare. Siria a semnaT un acord similar cu Cehoslovacia iar U.R.S.S. semnează la rândul său un „PacT de prieTenie” cu Yemen chiar în capiTala EgipTului. În anii 1955-1956, ToT mai mulTe democraTii populare vor deschide misiuni diplomaTice în EgipT, Sudan și ETiopia.

EgipTul lui Nasser s-a aflaT pracTic în puncTul de convergenTă al inTereselor conTrarii dinTre EsT și VesT. Nasser nu era în mod special inTeresaT de o apropiere de U.R.S.S., după cum nu inTenTiona să devină un aliaT loial al occidenTului. ConfrunTarea bipolară era penTru el doar un mijloc de a-și aTinge propriile sale inTerese, exploaTând divergenTele exisTenTe în lume. Nasser nu vedea Uniunea SovieTică drepT o ameninTare, ci doar ca un mijloc de presiune asupra occidenTului.

ObiecTivele celor două părTi erau diferiTe. Hrușciov urmărea neuTralizare PacTului de la Bagdad. În aprilie 1956, când Hrușciov și Bulganin au viziTaT penTru prima daTă Londra, au fosT acuzaTi că prin livrarea de arme în OrienTul Mijlociu nu fac decâT să sporească pericolul unui conflicT în zonă. Hrușciov a propus aTunci o sisTare generală a livrărilor de arme căTre Tările arabe, sub un evenTual embargou al NaTiunilor UniTe, ceea ce AnThony Eden a refuzaT. Ideea lui Hrușciov l-a iriTaT însă pe Nasser, la fel ca și fapTul că U.R.S.S. negocia cu briTanicii siTuaTia Tărilor arabe, fără a se fi consulTaT cu acesTea. AcesTa ar puTea fi moTivul real al deciziei lui Nasser de a recunoașTe China, decizie care a fosT inTerpreTaTă ca o măsură anTi-occidenTală dar care în realiTaTe urmărea să araTe Moscovei că EgipTul are la dispoziTie și alTe alTernaTive în relaTiile exTerne.

Nasser urmărea să obTină supremaTia în lumea arabă, dar șTia că nu poaTe fi un lider puTernic în frunTea unei Tări slabe. ProiecTul său poliTic viza în primul rând dezvolTarea EgipTului, ca mijloc de a obTine preponderenTa doriTă în OrienTul Mijlociu. Planul barajului de la Assuan, ce urma a fi consTruiT pe Nil, ar fi fosT o realizare indusTrială specTaculoasă, dar avea nevoie de o largă finanTare pe care Guvernul de la Cairo nu o puTea asigura. STaTele UniTe, Marea BriTanie și Banca Mondială au conveniT în decembrie 1955 să ofere EgipTului un crediT subsTanTial penTru consTruirea barajului, însă soliciTau o sTricTă verificare a chelTuirii banilor și a capaciTăTii de rambursare, condiTii pe care Nasser nu era pregăTiT să le accepTe.

RecunoașTerea Chinei lui Mao a avuT însă efecTe surprinzăToare. Pe de o parTe provoacă îngrijorarea Moscovei care în iunie îl expediază la Cairo pe DimiTri Șepilov cu o conTraoferTă de asisTenTă Tehnică și finanTare penTru barajul de la Assuan, iar pe de alTă parTe sTârneșTe iriTare la WashingTon care la 19 iulie refuză să mai acorde finanTarea promisă.10 PenTru Nasser, problema va deveni una de ambiTie și orgoliu personal; în lipsa unei finanTări exTerne, liderul egipTean se hoTărășTe să asigure finanTarea barajului din resurse proprii.

La 26 iulie, cu ocazia unei demonsTraTii populare de simpaTie, Abdel Gamal Nasser a anunTaT decizia de naTionalizare a Canalului de Suez. În acesT fel, el considera că va obTine fondurile necesare consTruirii barajului

din veniTurile rezulTaTe din exploaTarea Canalului. Guvernul egipTean urma să ofere TuTuror acTionarilor conTravaloarea acTiunilor deTinuTe, la cursul pieTei și se angaja să garanTeze libera circulaTie pe Canal penTru ToaTe

vasele, indiferenT de pavilion. Compania ELAKK S.A., care se ocupa de exploaTarea comercială a Canalului era TrecuTă în proprieTaTea sTaTului egipTean.

AnunTul lui Nasser esTe înTâmpinaT cu un val de enTuziasm în lumea arabă. RTegele Iordaniei, premierii Siriei, Sudanului, Libanului îi adresează Telegrame de feliciTare iar în EgipT au loc manifesTaTii populare de sprijin în mai mulTe orașe. ÎnTr-un discurs public, Nasser declara că „EgipTul va respinge în mod caTegoric orice amesTec al unui guvern sTrăin în problema naTionalizării SocieTăTii Canalului de Suez și va consideraacesT amesTec ca o inTervenTie inTolerabilă în afacerile sale inTerne.

GesTul lui Nasser reprezinTă în primul rând o provocare la adresa coeziunii occidenTului, penTru că cele mai mari inTerese în zonă le aveau Marea BriTanie și FranTa, însă nu și STaTele UniTe. PenTru WashingTon, problema era câT de deparTe se poaTe merge în sprijinul aliaTilor, fără a-și compromiTe presTigiul inTernaTional susTinând două fosTe puTeri coloniale. PenTru U.R.S.S., era o ocazie foarTe bună de a-și consolida poziTia în OrienTul Mijlociu, de aceea sprijinul poliTic oferiT lui Nasser a fosT ferm, pe ToaTă duraTa crizei, în inTenTia de a-l aTrage dacă nu în fronTul comunisT, cel puTin în cel anTi-american. Henry Kissinger consideră că în aceasTă siTuaTie, occidenTul avea două opTiuni: fie să-l izoleze pe Nasser penTru a-i arăTa că mergând pe mâna sovieTicilor nu avea nimic de câșTigaT, fie să-i sTimuleze orgoliul, efecTuând presiuni asupra lui.

România dezvolTase relaTii economice desTul de inTense cu EgipTul, încă din perioada inTerbelică. România exporTa în EgipT mai ales peTrol și cereale și imporTa în special bumbac. RelaTiile diplomaTice româno-egipTene au fosT resTabiliTe după al doilea război mondial în aprilie 1947 iar în aprilie 1956, daToriTă inTensificării schimburilor comerciale, nivelul relaTiilor bilaTerale româno-egipTene a fosT ridicaT la rangul de ambasadă. Primul ambasador român la Cairo a fosT Dionisie Ionescu, iar primul ambasador egipTean la BucureșTi a fosT Hussein Chawki.

În iunie 1956, o delegaTie română condusă de locTiiTorul minisTrului de comerT exTerior viziTează Republica SocialisTă Arabă EgipT și semnează un Acord Comercial pe Trei ani. ExporTurile R.P.R. căTre EgipT consTau în aceasTă perioadă mai ales în produse indusTriale sau maTerii prime prelucraTe. EgipTul prezenTa imporTanTă penTru România și prin prisma fapTului că ToT comerTul său cu sTaTe ca India, China, Birmania, Indonezia, Arabia SaudiTă și PakisTan TranziTa Canalul de Suez. În 1955, ÎnTreprinderea de NavigaTie Civilă NAVROM TransporTase prin Canalul de Suez o canTiTaTe de 480 000 Tone de mărfuri.

Deși România avea inTerese proprii în regiunea Suezului, aTiTudinea R.P.R. faTă de evenimenTele din vara lui 1956 a fosT deTerminaTă de alTe considerenTe. ÎnTr-o analiză a poTenTialelor varianTe de acTiune, iese în evidenTă disocierea dinTre inTeresele de sTaT și cele de parTid. În anii premergăTori crizei Suezului, R.P.R. a depus mari eforTuri penTru reglemenTarea relaTiilor sale cu o serie de sTaTe vesT-europene, de unde își puTea saTisface necesiTăTile de Tehnologie și mai ales de valuTă, nu înToTdeauna disponibile de la Moscova. România își reglemenTase asTfel relaTiile comerciale și culTurale cu FranTa și ITaliadupă lungi runde de negocieri și urmărea dezvolTarea acesTor relaTii și exTinderea unor asTfel de conTacTe și cu alTe sTaTe vesT-europene, ceea ce impunea prudenTă maximă în scopul eviTării unor posibile Tensiuni, mai ales cu FranTa, care s-a implicaT direcT în operaTiunile miliTare din EgipT, în Toamna lui 1956. În același spiriT, președinTele S.U.A., D.Eisenhower lansase în 1955 la Geneva un apel penTru inTensificarea schimburilor comerciale EsT-VesT, ceea ce reprezenTa o oporTuniTaTe inclusiv penTru România să aprofundeze relaTiile cu sTaTele apusene.18 Pe de alTă parTe însă, desTalinizarea și reconcilierea sovieTo-iugoslavă îl așezaseră pe Gheorghiu-Dej înTr-o siTuaTie dificilă, în care prima necesiTaTea unor relaTii sTrânse cu Moscova. Gheorghiu-Dej Trebuia să-și refacă poziTia deTinuTă anTerior faTă de cenTrul moscoviT, câșTigând încrederea lui Hrușciov înTr-o perioadă în care înTregul bloc sovieTic se afla în criză și confuzie. De aceea, posibiliTaTea unor acTiuni independenTe pe planul poliTicii exTerne era exclusă.

În același Timp, criza Suezului și modul în care a evoluaT în Toamna lui 1956 aTrăgea aTenTia asupra poziTiei fragile a sTaTelor „mici”, înTr-o eTapă incipienTă a mișcării de nealiniere. Principala problemă era una principială și viza siTuaTia sTaTelor „mici” în faTa unei agresiuni exTerne și până la un anumiT puncT, R.P.R. se puTea idenTifica cu poziTia EgipTului. Alinierea la poziTia Moscovei, deși compromiTea înTr-o oarecare măsură eforTurile de dezvolTare a unor relaTii sTabile cu sTaTele siTuaTe de cealalTă parTe a „CorTinei de Fier”, reflecTa ToTodaTă inTeresele României, de proTejare a suveraniTăTii sTaTelor „mici” în faTa unor poTenTiale agresiuni exTerne.

Moscova adopTă o poziTie de sprijinire a EgipTului la scurT Timp după anunTarea deciziei lui Nasser de a naTionaliza Canalul. La începuTul lui augusT, Hrușciov declară că

„naTionalizarea Canalului Suez esTe o acTiune pe care un guvern suveran (…) esTe îndrepTăTiT să o înTreprindă”, afirmând că Uniunea SovieTică îl susTine pe liderul egipTean în problema Canalului de Suez și speră înTr-o soluTionare pașnică a crizei.

Guvernul R.P.R. își face cunoscuTă poziTia la 12 augusT, în Termeni laconici, care reflecTă spiriTul declaraTiilor lui Hrușciov. Ziarul „ScînTeia” publică o declaraTie a Guvernului în care se araTă că R.P.R. „consideră că acTul Guvernului egipTean de naTionalizare a Companiei Canalului de Suez esTe un acT pe deplin legal, un drepT legiTim al EgipTului, ca sTaT suveran și independenT.” ToTodaTă, R.P.R. proTesTează împoTriva neinviTării sale la ConferinTa ce fusese convocaTă la Londra penTru deblocarea siTuaTiei din EgipT, arăTând că orice decizie luaTă în privinTa Canalului de Suez Trebuie să Tină seama de inTeresele TuTuror sTaTelor care parTicipă la comerTul pe canal, nu doar de inTeresele marilor puTeri.

ConferinTa de la Londra, convocaTă la 16 augusT, a încercaT să medieze înTre poziTiile franco-briTanică și egipTeană, dar fără sorTi de izbândă.

secreTarul american de sTaT John FosTer Dulles, susTinea caracTerul inTernaTional al apelor Canalului, care urma să fie condus de o adminisTraTie liberă, mulTinaTională, dar cu saTisfacerea preTenTiilor financiare ale EgipTului. MinișTrii de exTerne francez și briTanic, ChrisTian Pineau, respecTiv Selwyn Lloyd vor accepTa principiile Planului Dulles, însă DimiTri Șepilov se va opune din parTea Moscovei, acuzând în primul rând neinviTarea EgipTului la ConferinTă. Șepilov va arăTa că liberTaTea navigaTiei și egaliTaTea vamală Trebuie garanTaTe penTru ToaTe vasele, indiferenT de pavilion, dar paza, adminisTraTia și înTreTinerea Trebuie să fie responsabiliTaTea EgipTului, în virTuTea drepTurilor sale suverane. Șepilov a mai ceruT ToTodaTă și neuTraliTaTea miliTară a Canalului. ConTroversa se referea pracTic la drepTul de proprieTaTe asupra Canalului. EgipTul era gaTa la orice concesii, și impliciT U.R.S.S. aTâTa Timp câT se recunoșTea drepTul său de proprieTar al Canalului și la rândul lor, anglo-francezii erau dispuși la orice fel de concesii faTă de EgipT, aTâTa Timp câT naTionalizarea era anulaTă.

ReprezenTanTul Spaniei în cadrul ConferinTei de la Londra, Don AlberTo MarTin ArTajo, va înainTa o alTă propunere, meniTă a rezolva spinoasa problemă a drepTului de proprieTaTe asupra Canalului de Suez. AceasTa viza modificarea Planului Dulles asTfel: în loc de o comisie sTrăină cu parTicipare egipTeană, Canalul ar urma să fie adminisTraT de o comisie egipTeană cu parTicipare sTrăină. ArTajo a arăTaT că propunerea americană privind comisia sTrăină de adminisTrare pleca de la o premisă discriminaTorie la adresa EgipTului, aceea că EgipTul nu ar fi capabil să asigure buna circulaTie a vaselor pe Canal, prin forTe proprii.

Cu ocazia viziTei lui Andrew Cordier, asisTenT execuTiv al secreTarului general al O.N.U., în R.P.R., diferiTi funcTionari ai MinisTerului Afacerilor ExTerne au manifesTaT preocupări în legăTură cu evoluTia crizei din EgipT, încercând să afle poziTia organelor execuTive ale NaTiunilor UniTe. Cu acesT prilej, Cordier a declaraT la BucureșTi că „pe lângă un aspecT naTional, problema are și un aspecT inTernaTional și înTr-un anumiT momenT O.N.U. va fi îndrepTăTiTă să discuTe aceasTă problemă”. Tocmai aceasTă abordare în spiriTul compromisului a dominaT ToaTe încercările de soluTionare pașnică a conflicTului în lunile augusT-sepTembrie 1956, însă au eșuaT aTâT din pricina fapTului că nu s-au puTuT sTabili limiTele compromisului câT și penTru că EgipTul privea orice soluTie negociaTă drepT o cedare și a opus o rezisTenTă permanenTă oricărei soluTii.

Se pare că STaTele UniTe își doriseră la un momenT daT chiar implicarea unei TerTe părTi, neuTre, cu rol de mediaTor, avându-l în vedere în special pe liderul iugoslav TiTo, după cum araTă o noTă a LegaTiei R.P.R. la Cairo, semnaTă de AposTol PeTria: „consilierul de la Ambasada iugoslavă mi-a spus că americanii au vruT ca mareșalul să joace rolul de mediaTor înTre EgipT și Tările arabe și Israel dar el nu va face asTa”.

Nasser va respinge însă Planul Dulles și propunerile ConferinTei de la Londra, prezenTaTe de premierul neozeelandez RoberT Menzies la Cairo, conTinuând poliTica sa de forTă. ÎnTr-o declaraTie, acesTa afirma că

„EgipTul nu va accepTa niciodaTă nici o propunere priviToare la reglemenTarea problemei Canalului de Suez, dacă ea va însemna sTabilirea unui conTrol inTernaTional”. O a doua conferinTă convocaTă la Londra în numele unei nou creaTe AsociaTii a Beneficiarilor Canalului de Suez, la care a parTicipaT și R.P.R., nu va ajunge la nici o soluTie. S.U.A. au arăTaT un oarecare dezinTeres faTă de criză, în care nu vedea decâT o jenanTă problemă colonială a europenilor, în ciuda eforTurilor lui AnThony Eden de a încadra chesTiunea Suezului în conTexTul poliTicii de îndiguire.

În acesTe condiTii, soluTia forTei părea singura alTernaTivă rămasă disponibilă. La 5 sepTembrie era convocaTă la Paris o înTrunire a Consiliului permanenT al N.A.T.O., penTru a dezbaTe problema Suezului, ceea ce va sTârni aspre criTici din parTea Uniunii SovieTice, ce privea implicarea N.A.T.O. ca pe o ameninTare. În declaraTia Guvernului sovieTic se reaminTea fapTul că în CharTa O.N.U. era condamnaTă folosirea forTei în relaTiile dinTre sTaTe și era condamnaTă aTiTudinea anglo-franceză despre care se aprecia că nu face decâT să conducă la escaladarea conflicTului. Moscova își reafirma pe aceasTă cale sprijinul penTru EgipT.

Nasser refuza în conTinuare să facă orice compromis. MinisTrul egipTean al comerTului, Abu Nuseir, declara că Tara sa a compromis planurile occidenTale de organizare a unei blocade occidenTale, limisTând drasTic imporTurile din Tările apusene și semnând un acord comercial cu China. Nasser mai era confrunTaT și cu boicoTul piloTilor anglo-francezi aflaTi în serviciul Companiei Canalului de Suez și care îndeplineau misiunea de piloTare a navelor care TranziTau Canalul. La 30 augusT, Hussein Chawki, minisTrul EgipTului la BucureșTi, esTe primiT în audienTă de Aurel Mălnășan, locTiiTorul minisTrului de exTerne, penTru a soliciTa publicarea în presa românească a anunTului că AdminisTraTia EgipTeană a Canalului Suez angajează piloTi sTrăini penTru dirijarea Traficului pe Canal, după reTragerea piloTilor francezi și englezi. Chawki va reveni la 6 sepTembrie ca să mulTumească penTru publicarea anunTului în presă. DirecTia Generală a NavigaTiei Civile din cadrul MinisTerului TransporTurilor RuTiere, Navale și Aeriene a înfiinTaT o comisie în vederea recruTării piloTilor penTru Suez. Primii români care vor pleca în EgipT penTru a lucra penTru AdminisTraTia EgipTeană a Canalului Suez au fosT căpiTanii de cursă lungă TiTus STănescu și FausTin Carp.

SusTinerea pe care R.P.R. o acorda EgipTului se face simTiTă și la nivel public. La 26 sepTembrie 1956, esTe daTă publiciTăTii DeclaraTia Consiliului General al SindicaTelor din R.P.R. în care se afirmă că: „oamenii muncii organizaTi în sindicaTele din R.P.R. condamnă cu fermiTaTe acTiunile înTreprinse de cercurile imperialisTe din unele Tări, în urma naTionalizării Canalului de Suez.(…). Consiliul General al SindicaTelor din R.P.R. proTesTează energic împoTriva încercărilor de a încălca drepTurile suverane ale poporului egipTean și consideră că problema Canalului de Suez Trebuie să fie rezolvaTă pe calea TraTaTivelor.”

UlTima speranTă penTru o soluTie pașnică era impicarea NaTiunilor UniTe, penTru care STaTele UniTe miliTau în mod insisTenT. Marea BriTanie și FranTa au propus spre dezbaTerea Consiliului de SecuriTaTe al O.N.U. o rezoluTie privind conTrolul inTernaTional al Canalului de Suez, însă măsura avea puTine șanse de reușiTă, din momenT ce Uniunea SovieTică avea drepT de veTo. InTenTia părea a fi una de epuizare rapidă a mijloacelor diplomaTice penTru a puTea creea preTexTul penTru o inTervenTie miliTară, pe care Londra și Parisul se bizuiau, în pofida opoziTiei ToT mai clar conTuraTe a opiniei publice.

DiplomaTia românească urmărea cu aTenTie direcTia în care evolua siTuaTia. Era semnalaTă la BucureșTi opinia ambasadorului ArgenTinei la Roma care credea că Eden aceenTuează pe folosirea forTei penTru că nu mai dispune de nici un mijloc persuasiv, iar ambasadorul Ceylonului în aceeași capiTală era de părere că poliTica de forTă esTe sorTiTă eșecului.

DiscuTiile în Consiliul de SecuriTaTe al O.N.U. încep la New York la 5 ocTombrie, orbiTând în jurul ideii unui „conTrol inTernaTional” asupra Canalului. În ședinTa din 9 ocTombrie însă, minisTrul egipTean de exTerne, Mahmud Farzi, respinge în numele guvernului său proiecTul anglo-francez de rezoluTie privind inTernaTionalizarea Canalului. El a propus înfiinTarea unui ComiTeT de TraTaTive, cu scopul de a creea un sisTem de relaTii de colaborare înTre EgipT și sTaTele uTilizaToare ale Canalului, pe baza respecTării suveraniTăTii EgipTului și un sisTem echiTabil de Taxe penTru uTilizaTori din care o anumiTă coTă procenTuală să fie folosiTă penTru reparaTii și dezvolTare. Omologul său sovieTic, D.T. Șepilov, va susșine înTr-o cuvânTare puncTul de vedere egipTean, soliciTând ca negocierile să se desfășoare pe baza egaliTăTii în drepTuri, în direcTia idenTificării unei soluTii pașnice penTru asigurarea bunei navigaTii pe Canal. Șepilov cerea excluderea problemei naTionalizării din discuTii, apreciaTă ca fiind doar o chesTiune inTernă, care privea exclusiv EgipTul.

În zilele de 11-12 ocTombrie au loc noi dezbaTeri, dublaTe de o înTrevedere în paTru înTre minișTri de exTerne ai Marii BriTanii, FranTei și EgipTului, alăTuri de secreTarul general al O.N.U., Dag Hammarskjoeld. Cei paTru vor conveni asupra urmăToarelor principii: navigaTia pe Canalul de Suez va fi liberă și neîngrădiTă, se va respecTa suveraniTaTea de sTaT a EgipTului, neimplicarea poliTică în adminisTrarea și funcTionarea Canalului, Taxe sTabiliTe în comun acord de EgipT și sTaTele uTilizaToare, arbiTraj inTernaTional în caz de liTigiu. AcesTe principii urmau a consTiTui puncTul de plecare al negocierilor cu EgipTul.

Selwyn Lloyd nu era însă dispus să renunTe nici acum la ideile sale privind inTernaTionalizarea. În ședinTa Consiliului de SecuriTaTe din 13 ocTombrie, când au fosT supuse voTului principiile conveniTe, Lloyd cere să fie supusă la voT, ca o conTinuare a acesTor principii, și proiecTul iniTial de rezoluTie anglo-francez, care nu făcea decâT să anuleze rezulTaTele obTinuTe până aTunci. Principiile vor fi voTaTe în unanimiTaTe, cu excepTia propunerilor lui Selwyn Lloyd, faTă de care U.R.S.S. și Iugoslavia au voTaT împoTrivă. FapTul ilusTra încă o daTă izolarea în care se găseau Marea BriTanie și FranTa.

În vederea apropiaTei sesiuni a Adunării Generale a NaTiunilor UniTe, Biroul PoliTic al C.C. al P.M.R. s-a înTruniT la 19 ocTombrie penTru a lua în discuTie lisTa celor ce vor parTicipa la lucrări din parTea R.P.R. și s-a conveniT ca delegaTia română să fie alcăTuiTă din Grigore PreoTeasa,

Maurer ca membrii, alăTuri de M. Magheru, E. Mezincescu, R. Moldovan și B. Șerban, în caliTaTe de membrii supleanTi.

După aTacul israelian asupra EgipTului din 29 ocTombrie și începuTul bombardamenTelor anglo-franceze în EgipT în seara de 31 ocTombrie, România va adopTa rapid o poziTie de condamnare fermă a operaTiunilor miliTare. La 1 noiembrie va fi daTă publiciTăTii „DeclaraTia Guvernului Republicii Populare Române privind agresiunea anglo-franceză conTra EgipTului”. În aceasTa se araTă că „acTiunile miliTare anglo-franco- israeliene consTiTuie un grav aTenTaT la adresa păcii și securiTăTii inTernaTionale în OrienTul ApropiaT și în înTreaga lume. Ele poT deTermina pericole penTru ToaTe Tările și popoarele. Guvernul R.P.R. își reafirmă convingerea că problemele Canalului de Suez, la fel ca ToaTe problemele inTernaTionale liTigioase poT și Trebuie să fie rezolvaTe prin negocieri, în conformiTaTe cu inTeresele păcii și colaborării inTernaTionale. Guvernul și poporul român își exprimă ToaTă simpaTia penTru poporul și guvernul egipTean care lupTă penTru cauza jusTă a independenTei și suveraniTăTii naTionale”.

În același spiriT, la 5 noiembrie se sTabilesc în Biroul PoliTic direcTivele penTru delegaTia română care urma să parTicipe la sesiunea a IX-a a Adunării Generale a O.N.U. În privinTa Crizei Suezului, discursul reprezenTanTilor R.P.R. urma să condamne agresiunea anglo-franceză conTra EgipTului și să exprime susTinerea României penTru EgipT și celelalTe Tări arabe și africane în lupTa conTra imperialismului și colonialismului, precum și susTinerea măsurilor de desTindere a relaTiilor inTernaTionale în inTeresul păcii și colaborării înTre sTaTe.41 Se menTiona că „punerea acesTor probleme a fosT iniTiaTă cu câTeva luni în urmă și coordonaTă cu M.A.E. al U.R.S.S.”

Aceleași idei se regăsesc și în „Propunerile de direcTive” elaboraTe de MinisTerul Afacerilor ExTerne penTru delegaTia română care urma să plece la New York: „delegaTia noasTră va susTine drepTul suveran al EgipTului de a naTionaliza Canalul de Suez, aflaT în înTregime pe TeriToriul egipTean și se va opune oricăror TendinTe ale colonialișTilor de a inTernaTionaliza Canalul de Suez, și de a leza drepTurile suverane ale EgipTului”.

Uniunea SovieTică condamnase aTacul israelian asupra EgipTului în cei mai severi Termeni, înainTe cu câTeva ore de inTervenTia franco-briTanică în Suez. ÎnTr-o DeclaraTie a Guvernului sovieTic se afirma că „acTiunea Guvernului israelian reprezinTă un acT de agresiune armaTă și o încălcare făTișă a CharTei O.N.U. FapTele araTă că invazia Trupelor israeliene s-a făcuT cu scopul vădiT de a fi folosiTă drepT preTexT de căTre puTerile occidenTale, în primul rând de căTre Anglia și FranTa, penTru a-și aduce Trupele pe TeriToriile sTaTelor arabe, în special în Tara Canalului de Suez”.

Adunarea Generală a NaTiunilor UniTe, înTruniTă la 2 noiembrie, va voTa cu o majoriTaTe covârșiToare o rezoluTie care cerea înceTarea

imediaTă a focului, reTragerea Trupelor dincolo de linia de armisTiTiu

dinTre cele două Tări și inTerzicerea livrării de maTerial de război căTre beligeranTi de căTre membrii O.N.U. În condiTiile în care

raidurile aeriene anglo-franceze asupra EgipTului vor conTinua, Adunarea Generală a NaTiunilor uniTe va voTa, două zile mai Târziu, o nouă rezoluTie propusă de India și susTinuTă de Tările din Asia și Africa, prin care se cerea secreTarului general al O.N.U., Dag Hammarskjoeld, să iniTieze conTacTe cu părTile aflaTe în conflicT, în încercarea de a obTine înceTarea focului.

La 5 noiembrie, ziua în care parașuTișTi anglo-francezi vor ocupa poziTii la PorT-Said, în EgipT, Hrușciov TransmiTe o serie de mesaje Telegrafice adresaTe STaTelor UniTe, Marii BriTanii, FranTei și Israelului, în care previne acesTe sTaTe că Uniunea SovieTică esTe gaTa să TrimiTă volunTari în sprijinul EgipTului și aminTeșTe pe un Ton ameninTăTor despre capaciTaTea sovieTică de a lansa un aTac cu racheTe asupra Parisului și Londrei. În Telegrama adresaTă lui Eisenhower, Hrușciov afirmă că „dacă războiul acesTa nu esTe frânaT, exisTă pericolul unui, și se poaTe Transforma înTr-un, al Treilea război mondial.”

Deși S.U.A. nu s-au lăsaT inTimidaTe de Tonul agresiv al U.R.S.S., presiunile WashingTon- ului asupra aliaTilor vesT-europeni s-au amplificaT.

Dag Hammarskjoeld va anunTa la 6 noiembrie că Marea BriTanie și FranTa sunT hoTărâTe să înceTeze focul, dacă Israelul și EgipTul procedează la fel. Adunarea Generală a O.N.U. va voTa a doua zi o nouă rezoluTie privind înfiinTarea unor forTe miliTare mulTinaTionale care să supravegheze reTragerea Trupelor anglo-franceze și israeliene din EgipT și care să asigure libera circulaTie și paza Canalului de Suez. Uniunea SovieTică și democraTiile populare au fosT singurele sTaTe care s-au opus rezoluTiei, considerând că TrimiTerea unor forTe mulTinaTionale pe TeriToriul egipTean ar fi o încălcare a suveraniTăTii acesTui sTaT.

AcesT aspecT a fosT soluTionaT la 12 noiembrie, prinTr-un acors încheiaT înTre O.N.U. și Guvernul de la Cairo, care preciza condiTiile de aplicare a rezoluTiei din 7 noiembrie. Acordul prevedea drepTul EgipTului de a-și da consimTămânTul penTru fiecare Tară care urma să parTicipe la forTa mulTinaTională. În aceeași zi, primi cinci observaTori O.N.U. sosesc în EgipT, cu scopul de a supraveghea reTragerea anglo-franco-israeliană.

România va condamna în Termeni vehemenTi inTervenTia miliTară din EgipT. În

„DeclaraTia Guvernului R.P.R. cu privire la propunerile U.R.S.S. în problema dezarmării și micșorării Tensiunii inTernaTionale” publicaTă la 21 noiembrie, se afirma că „agresiunea săvârșiTă de Anglia, FranTa și Israel împoTriva EgipTului, bombardarea și masacrarea populaTiei pașnice în scopul acaparării Canalului de Suez și a răsTurnării Guvernului Nasser, care conduce lupTa nobilă a poporului egipTean penTru independenTă și suveraniTaTe naTională au creaT pericolul izbucnirii unui al Treilea război mondial. Poporul român priveșTe cu simpaTie lupTa dreapTă dusă de poporul egipTean penTru apărarea independenTei și inTegriTăTii paTriei sale(…).” DeclaraTia mai acuză și modul în care puTerile agresoare Tărăgănează reTragerea din EgipT, sfidând deciziile O.N.U. și opinia publică mondială, și apreciază că înceTarea focului s-a daToraT îndeosebi acTiunilor ferme ale Uniunii SovieTice.

RelaTiile bilaTerale româno-egipTene au fosT sTrânse pe perioada crizei. La 1 noiembrie MinisTerul român al Afacerilor ExTerne a Transmis LegaTiei EgipTului la BucureșTi TexTul DeclaraTiei Guvernului R.P.R. din aceeași zi, iar la 2 noiembrie Hussein Chawki s-a prezenTaT în audienTă la Teodor Rudenco, locTiiTorul minisTrului de exTerne, penTru a mulTumi în numele Guvernului său penTru sprijinul acordaT.

LegaTia egipTeană la BucureșTi a Transmis la rândul său căTre M.A.E. român copia „Aide-Memoire”-ului remis de Guvernul egipTean NaTiunilor UniTe penTru a cere sprijin conTra agresorilor iar nouă zile mai Târziu esTe Trimis la M.A.E. un film documenTar inTiTulaT „ATrociTăTile agresorilor la PorT-Said”, ajuns ulTerior la DirecTia Generală a CinemaTografiei. Teodor Rudenco îl va informa pe Chawki la 21 decembrie de un ajuTor de 40 000 lei consTând în medicamenTe, pe care Crucea Roșie din R.P.R. urma să-l TrimiTă în EgipT. La sfârșiTul lui ianuarie 1957, Chawki se prezinTă înTr-o nouă audienTă la Rudenco, penTru a-i înmâna scrisoarea prin care Nasser informează că a fosT ales președinTe prin plebisciTul din 23 iunie 1956. Chawki a soliciTaT cu aceasTă ocazie, în inTeres de informare, biografiile unorpersonaliTăTi poliTice și culTurale, schema de organizare a MinisTerului român de ExTerne, copii ale acordurilor României cu alTe sTaTe, precum și alTe documenTe similare.

Guvernul român a manifesTaT preocupări și faTă de siTuaTia ceTăTenilor români aflaTi în EgipT pe perioada crizei. MinisTrul R.P.R. la Cairo, Dionisie Ionescu, TrimiTea la BucureșTi o noTă în care informa asupra măsurilor pe care le-au luaT auToriTăTile egipTene împoTriva unor evrei, ceTăTeni ai mai mulTor sTaTe, acuzaTi că ar pune în pericol siguranTa de sTaT a EgipTului și prinTre care se aflau și Trei ceTăTeni români. Dionisie Ionescu, care a inTerveniT în favoarea celor Trei, arăTa că „MinisTerul Afacerilor STrăine egipTean a arăTaT ToaTă soliciTudinea faTă de inTervenTia nosTră.”

În conTexTul unei noi escaladări a Tensiunii pe scena inTernaTională, relaTiile R.P.R. cu Tările apusene au avuT de suferiT. România depusese inTense eforTuri penTru normalizarea relaTiilor sale cu FranTa și reușise să ajungă în 1954 la semnarea unui Acord Comercial și de PlăTi prin care erau depășiTe o parTe a diferendelor dinTre cele două părTi, apăruTe după al doilea război mondial. Schimburile comerciale dinTre R.P.R. și FranTa, deși aflaTe sub așTepTări, cunoscuseră un curs ascendenT. Pe parcursul lui 1956 însă, relaTiile româno- franceze cunosc noi momenTe de Tensiune, daToraTe probabil aTâT deTeriorării relaTiilor dinTre Paris și Moscova, câT și poziTiei susTinuTă de România în Timpul crizei din EgipT.

În Toamna anului 1956, aTiTudinea FranTei faTă de România cunoașTe o răcire; diferiTe proiecTe de colaborare româno-franceze Trec prinTr-o perioadă de sTagnare, pe care România o pune pe seama unei rele voinTe a părTii franceze, dar care, în fond, nu era decâT rezulTaTul neîncrederii reciproce. MinisTrul R.P.R. la Paris, M. Bălănescu, raporTa în noiembrie la BucureșTi că: „în ulTima viziTă făcuTă la MinisTerul Afacerilor

STrăine francez, acum circa paTru săpTămâni, am ridicaT problema burselor penTru sTudenTi, așezarea busTului lui Enescu și a plăcii comemoraTive, precum și simplificarea formaliTăTilor de deplasare. LegaTia a mai inTerveniT de două ori Telefonic, cerând răspuns la acesTe probleme. UlTima daTă, înainTe de evenimenTele din EgipT și Ungaria, ni s-a răspuns că esTe prea Târziu penTru sTabilirea de burse în acesT an.

FranTa manifesTa aceeași reTicenTă faTă de ToTi saTeliTii sovieTici din Europa răsăriTeană. Aceeași noTă menTiona și sTarea de agiTaTie care domnea în rândul diplomaTiei franceze în plină desfășurare a evenimenTelor din EgipT, mai ales că exacT în acele zile izbucneșTe și revolTa din Ungaria, pe care VesTul nu o puTea exploaTa așa cum ar fi puTuT din pricina conflicTului asupra Suezului care punea lumea occidenTală înTr-o lumină negaTivă:

„EvenimenTele din ulTimele Trei săpTămâni au făcuT să sTagneze desfășurarea acTiunilor din cadrul relaTiilor dinTre noi și FranTa. AceasTă siTuaTie esTe și cu ceilalTi prieTeni. Nimeni dinTre noi nu s-a mai dus la MinisTerul Afacerilor STrăine francez. De alTfel, din informaTii, rezulTă că conducerea M.A.S. francez esTe în mare agiTaTie și zăpăceală, mai ales în urma noTei sovieTice și a comunicaTului AgenTiei TASS în legăTură cu evenimenTele din EgipT și a propagandei forTaTe anTi-sovieTice și anTi-comunisTe în legăTură cu evenimenTele din Ungaria.”

Impasul a fosT însă doar unul momenTan, primele semne ale desTinderii apărând chiar în ulTimele zile ale anului 1956. Din pricina dificulTăTilor înTâmpinaTe în aprovizionarea cu peTrol în urma evenimenTelor din EgipT, FranTa va căuTa să idenTifice, cel puTin Temporar, alTi furnizori de combusTibili. AsTfel, la 30 noiembrie 1956, Deciry și Pillon, consilieri la LegaTia FranTei din BucureșTi, vor fi primiTi în audienTă de căTre M. PeTri, locTiiTorul minisTrului de exTerne, unde vor TransmiTe inTenTia Guvernului francez de a imporTa din România, în conTul conTingenTului de schimburi comerciale prevăzuT în Acordul Comercial din 1954, mari canTiTăTi de combusTibili. AcesTea se cifrau la 150.000T benzină, 150.000T păcură și 100.000T moTorină. Cererea părTii franceze a fosT înainTaTă de căTre M.A.E. MinisTerului ComerTului ExTerior, urmând a fi saTisfăcuTă în cursul anului1957.

BIBLIOGRAFIE

· Calvocoressi Peter – “Politica mondiala dupa 1945” – Editura Allfa,

2000

· Duma, Dacian – Integrare Contra Fragmentare, Editura Eikon, 2006.

· Adrian Liviu Ivan, Sub Zodia ‘Statelor Unite ale Europei’, Editura

Ecumenica, 2006.

· Aniruddha Pathak – Conquest of Suez Canal.

· David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001). ISBN

0-7146-4394-7

· Kissinger Henry – “Diplomatia” – Editura All, 2003

· Vasile Puscas, Relatii Internationale/ Transnationale, Editura Sincron,

2005.

Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii

Mondiale.

· Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston:

Houghton Mifflin, 2001).

· Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London:

Routledge, 2002). ISBN 0-415-28716-2

· Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B

Tauris & Co Ltd, 2003). ISBN 1-86064-811-8

· Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a

Paratrooper, Houghton Mifflin, 1964

· Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis.

Small Groups and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).

· Yergin, Daniel (1991). The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power.

New York: Simon & Schuster. ISBN 0-671-50248-4.

*** Asa Briggs, Adrian Cioroianu, Angus Hall, Nigel Hawkes, Tim Healey, Ailsa Heritage, Robert Kiener, Minna Lacey, Colin McEvedy, David

MacFadyen, Kevin McRae, John Man, Anne E. Millard, Keith Spence, Robert

Stewart, Richard Tames, Stephen Williams – “Cand, unde si cum s-a

intamplat” – Editura Reader’s Digest, 2006

www.nationmaster.com

www.wikipedia.com

· http://library.thinkquest.org/04oct/01218/colonisation/why.html

BIBLIOGRAFIE

· Calvocoressi Peter – “Politica mondiala dupa 1945” – Editura Allfa,

2000

· Duma, Dacian – Integrare Contra Fragmentare, Editura Eikon, 2006.

· Adrian Liviu Ivan, Sub Zodia ‘Statelor Unite ale Europei’, Editura

Ecumenica, 2006.

· Aniruddha Pathak – Conquest of Suez Canal.

· David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001). ISBN

0-7146-4394-7

· Kissinger Henry – “Diplomatia” – Editura All, 2003

· Vasile Puscas, Relatii Internationale/ Transnationale, Editura Sincron,

2005.

Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii

Mondiale.

· Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston:

Houghton Mifflin, 2001).

· Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London:

Routledge, 2002). ISBN 0-415-28716-2

· Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B

Tauris & Co Ltd, 2003). ISBN 1-86064-811-8

· Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a

Paratrooper, Houghton Mifflin, 1964

· Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis.

Small Groups and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).

· Yergin, Daniel (1991). The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power.

New York: Simon & Schuster. ISBN 0-671-50248-4.

*** Asa Briggs, Adrian Cioroianu, Angus Hall, Nigel Hawkes, Tim Healey, Ailsa Heritage, Robert Kiener, Minna Lacey, Colin McEvedy, David

MacFadyen, Kevin McRae, John Man, Anne E. Millard, Keith Spence, Robert

Stewart, Richard Tames, Stephen Williams – “Cand, unde si cum s-a

intamplat” – Editura Reader’s Digest, 2006

www.nationmaster.com

www.wikipedia.com

· http://library.thinkquest.org/04oct/01218/colonisation/why.html