Aplicarea Parcelarului pe Teren

ELEMENTE DE BAZĂ

I.Cuprins

II.Prefață

III.Lista tabelelor

IV.Lista figurilor

V.Planșe anexă

VI.Materiale folosite în lucrare

VII.Bibliografie

I.Aspecte generale

1.1Noțiuni introductive

1.2Cadastrul general. Rol ,functii

1.3.Cadastre de specialitate

1.3.1.Generalități

1.3.2.Cadastrul fondului forestier

1.4 Modalități de obținere a planului cadastral

1.5. Planuri cadastrale. Caracteristici

1.6. Zona Studiată.

1.6.1.Localizare geografică

1.6.2.Elemente de cadru natural

II.Indesirea rețelei de sprijin

2.1.Realizarea rețelei de sprijin

2.1.1.Rețeaua de sprijin.Aspecte generale.

2.1.2.Identificarea punctelor din zonă

2.1.3.Proiectarea și marcarea rețelei de îndesire

2.2.Realizarea măsuratorilor prin tehnica GNSS

2.2.1.Aspecte generale

2.2.2.Instrumente folosite

2.2.3.Modalități de preluare a datelor

2.3.Concluzii

III.Realizarea rețelei de ridicare

3.1. Rețeaua de ridicare. Generalitati

3.1.Proiectarea și marcarea punctelor

3.2.Culegerea datelor rețelei de ridicare

3.3.Efectuarea calculelor si compensarea rețelei de drumuire

IV.Ridicarea detaliilor

4.1.Obiect. Principii

4.2.Măsuratori în teren

4.3.Calcule

V.Întocmirea planului de situație

5.1.Etape de lucru

5.2.Conținut

VI.Întocmirea planului parcelar

6.1.Date de bază

6.2.Parcelarea paralelă prin procedeul classic

6.3.Parcelarea paralelă aplicată pe parcela nr XX

6.4.Parcelarea prin procedeul grafico-numeric

6.5.Redactarea planului parcelar

VII.Aplicarea parcelarului pe teren

7.1.Aspecte generale

7.2.Pregatirea topografica a proiectului

7.3.Materializarea pe teren

7.4.Punerea în posesie

VIII.Devizul lucrarii

8.1.Introducere

8.2.Antemăsuratoarea

8.3.Devizul lucrarii

IX.Anexe

Capitol I

ASPECTE GENERALE

1.1Noțiuni introductive

Originea cuvântului cadastru nu este definită în mod clar, existând mai multe teorii privind apariția acestuia. Una dintre ele consideră că termenul „cadastru” este derivat din grecescul „ktastiko” (kata- de sus in jos, stikon-carte de însemnări, carte de comerț, de impunere) Conform altor ipoteze, termenul cadastru provine din limba latină „capistastrum” în legatură cu ”capitionis registrum” respectiv ”capitum registrum” –impozit pe capul familiei.

Într-un document datat din anul 1185, găsit la Venetia, apare termenul ”catastico”.Mai apoi, in alte state italiene apare denumirea ”il cotastro”, Germania ”der Ktaster”, Franța ”le cadastre”.În România, termenul adaptat foneticii limbii române cu forma folosită în prezent ”cadastru”, apare la începutul secolului XIX. Legea 237/1933 adoptă denumirea ”cadastru funciar” in timp ce Legea 7/1996 adoptă termenii” cadastru general ”si ”publicitate imobiliară”.

Conform acestei legi, ”Cadastrele de specialitate sunt subsisteme de evidență și inventariere sistematică a bunurilor imobile sub aspect tehnic si economic, cu respectarea obligatorie a normelor tehnice elaborate de Oficiul National de Cadastru, Geodezie si Cartografie a datelor de bază din cadastrul general, privind suprafața, categoria de folosință si proprietarul. ”

La o primă analiză se constată că, prin lege se limitează cadastrele de specialitate doar la aspectele tehnice si economice, fără cele jurdice, deoarece latura juridică reprezintă caracteristica fundamentală a aparținătorilor (persoane juridice, regii autonome, companii, ori ministere). Acest lucru se datorează faptului că, în principiu după realizarea cadastrului general se realizează cadastrele de specialitate, deoarece textul de lege susține obligativitatea respectării datelor din cadastrul general privitoare la suprafață, categorie de folosință si proprietar. Asadar, pentru a fi respectate aceste elemente, ele trebuie să fie stabilite înainte de realizarea cadastrelor de specialitate. Prin urmare, din moment ce au fost stabilite limitele proprietății și proprietarii, în interiorul limitelor se poate realiza cadastrul de specialitate. În concluzie, în fiecare domeniu pentru care se dorește a se întocmi cadastrul de specialitate, este necesară respectarea reglementărilor cadastrului general si apoi urmeaza trecerea la sectorul său. Cadastrele de specialitate se realizează pentru o listă variată de domenii, fiecare domeniu necesitând o evidență clară de ordin economic, tehnic si jurdic, a imobilelor avute în patrimoniu, distingându-se : cadastrul agricol, forestier, apelor, imobiliar, drumurilor, rețelelor edilitare, al căilor ferate, rețelei de metrou, viticol, îmbunătățiri funciare, minier, energetic, portuar, aeroportuar, industrial petrolier, conductelor de petrol, arheologic, fiecare cu particularitățile sale.

1.2. Cadastrul general. Rol, funcții

„Cadastrul general reprezintă sistemul unitar și obligatoriu de evidență tehnică, economică si juridică a tuturor imobilelor de pe întreg cuprinsul țării “ ( Legea 7/1996 republicată). În conformitate cu același text de lege, “sistemul are ca finalitate înscrierea în registrul de publicitate imobiliară“.

Elementele de structură ale cadastrului general corespund celor 3 funcții și sunt următoarele:

Partea tehnică a cadastrului are în vedere aspectele cantitative, lucrări de topografie,

geodezie, fotogrammetrie și cartografie care se finalizează prin recunoașterea, măsurare și reprezentarea pe planuri și hărți.

Partea economică, are în vedere aspectele calitative și cuprinde lucrări de descriere și

evaluare a imobilelor, în funcție de bonitatea cadastrală și cartarea imobilelor.

Partea juridică stabilește regimul juridic al imobilelor, dreptul de proprietate și

și titularii acestuia.

Trăsaturi de bază ale cadastrului general:

– este organizat , se execută pe U.A.T.-uri (unitați administrative-teritoriale),respectând principii topografice, geodezice,fotogrammetrice, etc..

– obiectivitate, corectitdine si performanță:reflectă realitatea obiectivă, oferind informații clare și certe, care sunt culese si transmise în timp scurt real prin intermediul tehnologiilor moderne;

– este unitar și omogen, executându-se în baza unor norme tehnice și instrucțiuni;

– particularitate istorică deoarece reflectă legile societații;

– dinamic: evidentiază realitatea, ținând cont de schimbările intervenite, motiv pentru care se justifică realizarea lucrărilor de întreținere a cadastrului general;

– general: răspunde cerințelor diferitelor sectoare de activitate economică;

– obligatoriu și integral: se execută pe întreaga suprafața a țării, pentru toate imobilele, respectiv toți proprietarii.

Rolul cadastrului general este acela de a furniza date reale, privitoare la:

– stabilirea mărimii, configurației și poziției imobilelor, a destinației și folosinței;

– identificarea posesorilor imobilelor și înscrierea acestora în registre cadastrale;

– determinarea categoriei de terenuri în funcție de trăsăturile calitative;

– bonitarea și cartarea imobilelor ;

– realizarea inventarierii terenurilor degradate, unde sunt necesare realizarea lucrărilor de îmbunatațiri funciare, a terenurilor ameliorate, amenajate precum și a celor ce se scot din circuitul agricol.

Prin aceste lucrările de cadastru, sunt puse la dispoziție date complete și reale privind:

– evoluția fondului funciar la nivel local sau central;

– stabilirea impozitelor;

– întocmirea studiilor ce stau la baza proiectarii lucrărilor de sistematizare a teritoriului;

– dobândirea informațiilor în cazul lucrărilor de întreținere a străzilor,drumurilor, etc.;

– amenajarea, regularizarea cursurilor de apă;

– exploatarea eficientă a pădurilor;

– protecția mediului;

– rezolvarea litigiilor dintre proprietari.

Funcțiile cadastrului sunt corespunzătoare celor 3 parți ale acestuia : partea tehnică, econimică și juridică.

Funcția tehnică: are drept obiect următoarele tipuri de lucrări:

– delimitarea și marcarea pe teren a hotarelor teritoriilor administrative, prin borne cadastrale;

– stabilirea și marcarea cu ajutorul bornelor a limitelor intravilanelor localitaților;

– delimitarea imobilelor din cadrul unui teritoriu administrative, respectiv a parcelelor, în

funcție de categoria de folosință și proprietari;

– realizarea măsurătorilor în teren si prelucrarea datelor;

– numerotarea cadastrală a imobilelor din cadrul U.A.T. precum și a sectoarelor cadastrale;

– întocmirea registrelor cadastrale și a evidențelor;

– lucrări in scopul intreținerii cadastrului.

Documentele tehnice principale sunt:

– dosarul lucrărilor de delimitare;

– planuri și hărți cadastrale;

– registrele și fișele cadastrale.

Funcția economică presupune următoarele lucrări:

– stabilirea clasei de calitate a terenurilor agricole;

– realizarea evidenței terenurilor agricole în funcție de starea de degradare, de existența și tipul lucrărilor de îmbunătățiri funciare;

– realizarea evidenței clădirilor prin prisma materialelor de construcție folosite, a gradului de uzură, dotării cu instalații, confort, etc.

Funcția juridică: asigură identificarea corectă a posesorilor imobilelor și inscrierea

acestora în documentele de cadastru general, înscriere realizată în baza dreptului de proprietate precum și a actului juridic doveditor. Astfel, se asigură publicitatea imobiliară, prin care toate aceste înscrisuri legate de imobile, drepturile reale imobiliare si titularii acestor drepturi, devin opozabile tuturor.

In concluzie, cadastrul general reprezintă un ansamblu de activitați cu caracter tehnico-organizatoric, care deservește proprietarii imobilelor, organele administrative, contribuind la dovedirea, garantarea și protejarea dreptului de proprietate. Prin lucrările de cadastru se realizează sistemele informaționale specifice teritoriului, care oferă în mod rapid date reale atât insituțiilor administrative, fie ele locale sau publice, precum și tuturor sectoarelor interesate.

1.3. Sisteme informaționale specifice domeniului de activitate

1.3.1.Noțiuni generale

”Cadastrele de specialitate sunt subsisteme de evidență și inventariere sistematică a bunurilor imobile sub aspect tehnic și economic, cu respectarea obligatorie a normelor tehnice elaborate de Oficiul National de Cadastru, Geodezie și Cartografie a datelor de bază din cadastrul general, privind suprafața, categoria de folosință și proprietarul” (Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996).

Din categoria cadastrelor de specialitate se disting:

– sisteme informaționale specifice domeniului agricol;

– sisteme informaționale specifice domeniului forestier;

– sisteme informaționale specfice domeniului apelor;

– Cadastrul fondului imobiliar;

– Cadastrul retelelor edilitare ale localităților;

– Cadastrul terenurilor cu destinație specială

– Cadastrul drumurilor publice;

– Cadastrul căilor ferate;

– Cadastrul rețelei de metrou;

– Cadastrul fondului viticol;

– Cadastrul îmbunătățirilor funciare;

– Cadastrul fondului minier;

– Cadastrul energetic;

– Cadastrul portuar;

– Cadastrul aeroportuar;

– Cadastrul industrial-petrolier;

– Cadastrul conductelor de petrol;

– Cadastrul arheologic;

”Cadastrul fondului agricol este un subsistem de evidență tehnică (poziție, mărime, configurație), economică și juridică a loturilor, parcelelor, tarlalelor, trupurilor, partidelor cadastrale etc..pe proprietari, indiferent de titlul de proprietate” (Vorovencii și Pădure, 2010).

Astfel, cadastrul fondului agricol furnizează datele tehnice și economice specifice terenurilor agricole, date care sunt actualizate într-un mod sistematic cu modificările survenite în structura acestuia. Pentru o bună luare a deciziilor la nivel local și central, pe termen lung și mediu este important ca terenurile agricole să aibă realitatea cât mai bine cunoscută.

Cadastrul fondului agricol furnizează următoarele date asupra terenurilor agricole:

– poziția, configurația ,dimensiunile și suprafața parcelelor, respectiv stru, Geodezie și Cartografie a datelor de bază din cadastrul general, privind suprafața, categoria de folosință și proprietarul” (Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996).

Din categoria cadastrelor de specialitate se disting:

– sisteme informaționale specifice domeniului agricol;

– sisteme informaționale specifice domeniului forestier;

– sisteme informaționale specfice domeniului apelor;

– Cadastrul fondului imobiliar;

– Cadastrul retelelor edilitare ale localităților;

– Cadastrul terenurilor cu destinație specială

– Cadastrul drumurilor publice;

– Cadastrul căilor ferate;

– Cadastrul rețelei de metrou;

– Cadastrul fondului viticol;

– Cadastrul îmbunătățirilor funciare;

– Cadastrul fondului minier;

– Cadastrul energetic;

– Cadastrul portuar;

– Cadastrul aeroportuar;

– Cadastrul industrial-petrolier;

– Cadastrul conductelor de petrol;

– Cadastrul arheologic;

”Cadastrul fondului agricol este un subsistem de evidență tehnică (poziție, mărime, configurație), economică și juridică a loturilor, parcelelor, tarlalelor, trupurilor, partidelor cadastrale etc..pe proprietari, indiferent de titlul de proprietate” (Vorovencii și Pădure, 2010).

Astfel, cadastrul fondului agricol furnizează datele tehnice și economice specifice terenurilor agricole, date care sunt actualizate într-un mod sistematic cu modificările survenite în structura acestuia. Pentru o bună luare a deciziilor la nivel local și central, pe termen lung și mediu este important ca terenurile agricole să aibă realitatea cât mai bine cunoscută.

Cadastrul fondului agricol furnizează următoarele date asupra terenurilor agricole:

– poziția, configurația ,dimensiunile și suprafața parcelelor, respectiv a subparcelelor;

– categoriile și subcategoriile de folosință;

– calitatea terenurilor arabile determinată pe baza tipului de sol, relief, climă și în funcție de notele de bonitare în baza cărora se realizează clasificarea terenurilor pe clase de calitate;

– calitatea plantațiilor pomicole, viticole și a pajiștilor naturale, grupate pe clase de calitate;

– valoarea economică de impozat;

– pretabilitatea terenurilor agricole pentru diverse folosințe agricole si favorabilitatea solurilor pentru un anumit tip de cultură;

– elemente specifice lucrărilor de amenajare a teritoriului;

– determinarea potențialului amenajabil pentru evacuarea excesului de umiditate, irigații, fixarea nisipurilor semimobile și mobile, alunecări de teren etc.

– identificarea unor noi resurse funciare, care s-ar putea valorifica;

– stabilirea restricțiilor de utilizare.

Cadastrul fondului forestier: reprezintă subsistemul cadastrului general, de evidență respectiv inventariere a tuturor bunurilor imobile aparținând fondului forestier national. Inventarierea se realizează atât sub aspect tehnic cât și economic, respectându-se normele tehnice elaborate de către ANCPI și datele de bază ale cadastrului general referitoare la suprafață, categorie de folosință și proprietar.

Cadastrul apelor: Subsistemul cadastrului general, de evidență, inventariere respectiv sinteză calitativă și cantitativă a tuturor datelor referitoare la lucrări de folosire, stăpânire și protecție a apelor aparținând rețelei hidrografice, fiind grupate pe bazine hidrografice.

Obiectul acestui tip de cadastru este constituit de apele subterane, apele de suprafață, lucrările de folosire, stăpânire și protecție a apelor de suprafață.

Cadastrul fondului imobiliar: Acest cadastru mai poartă denumirea de ” cadastru urban”, fiind definit ca subsistem al cadastrului general ce are în vedere operațiile de inventariere, descriere și evidență sistematică a terenurilor, construcțiilor pe plan tehnic, economic și juridic.

Astfel, cadastrul fondului imobiliar trebuie să furnizeze informații legate de:

– întinderea, configurația și poziția parcelelor pe categoriile de folosință, construcții ori amenajări tehnico-edilitare;

– evaluare și înregistrare a datelor economice și calitative;

– determinarea situației juridice a imobilelor, respectiv înscrierea drepturilor reale în registre și fișe cadastrale.

Cadastrul rețelelor edilitare ale localităților: Cadastrul rețelelor edilitare ale localităților reprezintă partea cadastrului urban ce are în vedere inventarierea și evidența dotărilor edilitare din intravilanul unei localități, din punct de vedere tehnic, calitativ, ținând cont de lucrările de actualizare și întreținere.

Rețelele edilitare se definesc ca fiind rețelele tehnice care sunt deservite locuințelor, ansamblurilor socio-culturale, instituțiilor, etc., dar și rețele industriale din interiorul spațiului urban care pot fi pozate la suprafață sau în subteran. Exemplu de rețele edilitare: apă, canalizare, termoficare, etc.

Cadastrul drumurilor publice: Cadastrul drumurilor publice reprezintă subsistemul de evidență tehnică, economică și juridică a tuturor imobilelor deținute de către Agenția Națională a Drumurilor, consilii județene ori proprietari de drumuri publice. Drumurile publice sunt benzi de teren, amenajate în scopul asigurării circulației autovehiculelor, atât în intravilan cât și în intravilan, în conditții de siguranță. De asemenea, din această categorie mai fac parte: tuneluri, trotuare, indicatoare, locuri de parcare etc.

Cadastrul căilor ferate: Cadastrul căilor ferate mai poartă denumirea de ”cadastru feroviar”, reprezentând subsistemul de evidență tehnică, economică și juridică al tuturor bunurilor imobile ce aparțin componentelor transportului feroviar alcătuit din transportul persoanelor (gări, facilități, peroane etc.) , transportul mărfurilor (magazii, depozite, etc.), dar și corelarea acestor componente cu factori legați de liniile ferate (drumuri, rețele electrice, etc.).

Astfel, scopul cadastrului căilor ferate este acela de a inventaria în mod sistematic și complet terenurile, construcțiile și instalațiile care aparțin de acest sector.

Cadastrul rețelei de metrou constituie subsistemul de evidență a tuturor bunurilor imobile, aparținând administratorului METROREX.S.A., respectiv corelarea acestuia cu lucrările necesare pentru înscrierea în documentele tehnice specifice cadastrului general și în documentele privind publicitatea imobliară

Cadastrul fondului viticol reprezintă o ramură a cadastrului fondului agricol, fiind un subsistem de evidență tehnică, economică, respectiv juridică, în scopul identificării, delimitării și reprezentării pe planuri cadastrale și hărți a terenurilor aparținând patrimoniului viticol național și a celorlalte bunuri imobile care sunt aferente acestuia, indiferent de proprietari ori destinație.

Patrimoniul viticol național se constituie din suprafețele ce sunt cultivate cu viță de vie, din zonele consacrate, care poartă denumirea de areale viticole, dar și suprafețele din exterioriul acestor areale, denumite vii răzlețe. Potrivit anexei 1 din ”Legea viei și vinului nr. 67/1997”, plantațiile din arealele viticole sunt grupate în plaiuri viticole, centre viticole, podgorii și regiuni viticole.

Cadastrul îmbunătățirilor funciare constituie subsistemul de evidență și inventariere a bunurilor imobile aparținând amenajărilor funciare din țara noastră, respectând date ale cadastrului general referitoare la suprafață, categorie de folosință și proprietar.

Activitățile de îmbunătățiri funciare cuprind următoarele tipuri de lucrări:

– lucrări de irigații;

– lucrări de desecare și drenaj;

– lucrări specifice orezăriilor;

– lucrări de combatere a eroziunii solurilor, atât de adâncime cât și de suprafață;

– lucrări în scopul apărării împotriva inundațiilor și pentru regularizarea cursurilor apelor;

– lucrări specifice amenjărilor silvice.

Cadastrul fondului minier este cunoscut și sub numele de cadastrul fondului extractiv-minier, fiind subsistemul de evidentă din punct de vedere economic, tehnic și juridic a tuturor bunurilor imobile aparținând unităților miniere. De asemenea, din activitatea specifică acestui cadastru face parte corelarea acestuia cu lucrări necesare la înscrierea în documente aferente cadastrului general și în documentele publicitații imobiliare.

Cadastrul energetic este cunoscut și cu denumirile de cadastrul electroenergetic, cadastrul hidroenergetic ori cadastrul hidrotehnic și reprezintă subsistemul de evidență tehnică, economică respectiv juridică a tuturor bunurilor imobile deținute de către unitățile energetice. Totodată, în atribuțiile cadastrului hidrotehnic face parte corelarea acestuia cu lucrările pentru înscrierea în documentele tehnice specifice cadastrului general sau în documentele publicității imobiliare.

Cadastrul portuar are ca scop inventarierea și evidența sub aspect tehnic, economic și juridic a tuturor corpurilor de proprietate, litorale, terestre respectiv acvatice care aparțin societăților cu activitate destinate transporturilor maritime, fluviale ori navale.

Cadastrul aeroportuar este ”constituit din ansamblul de lucrări de inventariere ori evidență sub aspect tehnic, economic și juridic a imobilelor ” din punctele de decolare-aterizare a aeronavelor de persoane și marfă”. (Vorovencii și Pădure, 2010)

Cadastrul industrial petrolier are drept obiect evidența de ordin tehnic, economic și juridic a construcțiilor, terenurilor și amenajărilor existente pe acestea, ce au destinația exploatărilor de petrol , indiferent de locație (uscat, ape, etc.)

Cadastrul conductelor de petrol are drept obiectiv întocmirea planului cadastral digital folosit la dezvoltarea aplicațiilor din cadrul sistemului de informații geografice al sistemului de conducte administrat de către S.C. CONEPT S.A. Acest cadastru face referire la suprafețe de teren din județele străbătute de conducte petroliere.

Cadastrul arheologic reprezintă subsistemul de evidență de ordin tehnic, economic și juridic, a tuturor siturilor arheologice. De asemenea, acest cadastru are în atribuție corelarea acestuia cu lucrări specifice înscrierii în documentele cadastrului general și în documentele publicității imobiliare.

1.3.2.Cadastrul fondului forestier

Cadastrul fondului forestier reprezintă subsistemul cadastrului general, de evidență respectiv inventariere a tuturor bunurilor imobile aparținând fondului forestier national. Inventarierea se realizează atât sub aspect tehnic cât și economic, respectându-se normele tehnice elaborate de către ANCPI și datele de bază ale cadastrului general referitoare la suprafață, categorie de folosință și proprietar.

Astfel, obiectivul cadastrului fondului forestier este acela de inventariere, descriere, evidență și reprezentare pe planuri și hărți a tuturor suprafețelor aferenet fondului forestier în scopul menținerii, dezvoltării, exploatării și ameliorării pădurilor, pentru producția și protecția acestora.

Cadastrul fondului forestier include următoarele componente:

– componenta tehnică-pentru determinarea de poziție, mărime și configurație a suprafețelor terenurilor pe categoriile de folosință, destinații ori proprietari;

– componenta economică-stabilirea categoriilor de folosință, a destinațiilor și a valorii economice a imobilelor;

– componenta juridică-identificarea posesorilor respectivelor bunuri imobile.

Baza cadastrului fondului forestier este constituită din amenajamente silvice, care oferă datele și informațiile necesare cum ar fi proprietarul bunului imobiliar, categoriile de folosință și calitate, amplasamentul unităților de amenajament etc.

Codul silvic respectiv Legea nr. 46/2008 reprezintă cadrul legislativ, iar cadastrul fondului forestier este elaborat în baza ”Metodologiei pentru introducerea cadastrului forestier”. Pentru întocmirea de amenajamente silvice se folosesc ”Normele tehnice pentru amenajarea pădurilor”, norme ce sunt actualizate periodic.

Amenajamentul silvic reprezintă un proiect de specialitate, în care sunt tratate aspectele tehnice, economice respectiv juridice, fiind întocmit pentru reglementarea și organizarea producției în sectorul forestier ori pentru protecția mediului inconjurător.Astfel de documentații necesită realizarea de studii complexe , realizându-se conform legislației pentru toate pădurile indiferent de deținătorii acestora. Obiectivele acestor amenajamente silvice sunt următoarele: delimitarea și inventarierea fondului forestier, descrierea terenurile ce au destinație forestieră, respectiv organizarea proceselor de producție forestieră.

În amenajamentele silvice sunt incluse următoarele categorii de folosință:

”A. Păduri și terenuri destinate impăduririi și terenuri destinate împăduririi sau reîmpăduririi

A.1. Păduri și terenuri destinate împăduririi sau reîmpăduririi pentru care se reglementează revoltarea de produse principare

A.1.1. Păduri, inclusiv plantațiile cu reușită definitivă

A.1.2. Regenerări pe cale artificială cu reușită parțială

A.1.3. Regenerări pe cale naturală cu reușită parțială

A.1.4. Terenuri de reîmpădurit în urma tăierilor rase, a doborâturilor produse de vânt sau a altor cauze

A.1.5. Poieni sau goluri destinate împăduririi

A.1.6. Terenuri degradate prevăzute a se împăduri

A.1.7. Rachitării naturale ori create prin culturi

A.2. Păduri și terenuri destinate împăduririi sau reîmpăduririi pentru care nu se reglementează recoltarea de produse principale

A.2.1. Păduri, inclusiv plantații cu reușită definitivă

A.2.2. Terenuri împădurite pe cale naturală ori prin plantații, care nu au realizat încă reușita finală

A.2.3. Terenuri de reîmpădurit în urma doborâturilor produse de vânt sau a altor cauze

A.2.4. Poieni sau goluri destinate împăduririi

A.2.5. Terenuri degradate destinate împăduririi

B.Terenuri afectate gospodăririi pădurilor

B.1.Linii parcelare principale

B.2.Linii de vânatoare și terenuri pentru hrana vânatului

B.3. Instalații de transport forestiere:drumuri, căi ferate, funiculare permanente

B.4. Clădiri, curți și depozite permanente

B.5. Pepiniere, plantații semincere si culturi de plantă mamă

B.6. Culturi de arbuști fructiferi, de plante medicinale, melifere etc.

B.7. Terenuri cultivate pentru nevoile administrației

B.8. Terenuri cu fazanerii, păstrăverii, centre de prelucrare a fructelor de pădure, uscătorii de semințe etc.

B.9. Ape care face parte din fondul forestier

B.10. Culoare pentru linii electrice de înaltă tensiune

C. Terenuri neproductive: stâncării, nisipuri, sărături, mlaștini, râpe, ravene etc.

D. Terenuri transmise temporar, prin acte normative, în folosul altor persoane juridice, pentru instalații electrice, petroliere, hidroenergetice, cariere, depozite etc.

E. Terenuri din fondul forestier deținute de persoane fizice sau juridice fără aprobările legale necesare.

E.1. Ocupații (pentru care nu sunt începute acțiuni în instanță)

E.2. Litigii (cu acțiuni pe rol la instanțele judecătorești)” (Vorovencii și Pădure, 2010)

Revizuirea amenajamentelor silvice se realizează la 10 ani când are loc o campanie de teren, în timpul verii în scopul culegerii de date din teren, urmând apoi redactarea amenajamentului, pe timpul iernii. Unitățile teritoriale de amenajament sunt ocolul silvic, unitatea deproducție/protecție(UP), parcela respectiv subparcela.

Ocolul silvic, din persepectiva de amenajare a pădurilor, corespunde teritoriului unei comune și reprezintă unitatea teritorială a amenajamentului. Limitele de ocol silvic se pot suprapune peste limite naturale în zona montană și colinară sau pe linii artificiale permanente ori naturale în zona de câmpie. Limita este materializată , pe teren, cu vopsea roșie, din loc în loc, pe arbori, la limita vizibilității, la înălțimea pieptului prin semnul ”H”.

Unitatea de producție sau protecție (U.P), unitatea teritorială de bază care corespunde

cu teritoriul unui sat și pentru care se întocmește amenajamentul silvic. Limitele acesteia pot fi naturale evidente în zona montană și de deal, respectiv artificiale permanente la câmpie. Materializarea pe teren se realizează pe arbori, cu asigurarea vizibilității, prin intermediul vopselei roșii și a două benzi verticale. Pe plan, acestea se vor reprezenta prin intermediul unei linii intrerupte și a unui grup de două puncte. Numerotarea U.P.-urilor din cadrul unui ocol silvic se realizează prin folosirea cifrelor romane și a denumirilor proprii.

Parcela se definește ca fiind diviziunea care are caracter permanent, în cadrul unei unități de producție/protecție. Parcela reprezintă o suprafață delimitată cu ajutorul formelor de relief (culmi,văi etc) sau cu ajutorul liniiilor artificiale de caracter permanent (căi ferate, drumuri etc.)

În conformitate cu normele de amenajare pentru pădurile gospodărite în codru și crâng, marimea parcelelor variază în funcție de zonă: 20 ha în zona de câmpie-baltă, 30 ha în zona de deal, respectiv 50 ha în zona de munte. În cazul parcelelor gospodărite în codrul grădinarit, indiferent de zonă, mărimea acestora este de 25 ha.

Numerotarea parcelelor se face prin intermediul cifrelor arabe, începând cu unu. În zona de munte și de coline, numerotarea se face din aval către amonte, începându-se cu versantul drept tehnic, pe bazinete hidrografice, iar în zona colinară-joasă și de câmpie, numerotarea de întocmește de la sud către nord și de la vest către est.

Liniile parcelare servesc la separarea parcelelor între ele, pe teren acestea fiind materializate pe arbori de limită cu o bandă vertical de culoare roșie. Pe plan, limitele parcelare sunt reprezentate printro linie întreruptă și o linie punct.

Marcarea parcelelor se realizează prin intermediul bornelor din beton ori piatră cioplită, de forme și dimensiuni în conformitate cu normele și normativele în vigoare. Bornele se vor amplasa la intersecția de linii parcelare, la intersecțiile lor cu limita de pădure ori pe limita pădurii la schimbarea conturului. Numerotarea acestora se realizează folosind cifre arabe. De asemenea, în teren, alături de cifra arabă apare numărul unității de producție căreia aparțin, numărul fiind scris cu cifre romane. Semnalizarea bornelor se realizează prin intermediul a trei inele cu vopsea, doua inele exterioare fiind de culoare roșie, iar inelul din mijloc fiind de culoare albă. Sub aceste inele este realizat un dreptunghi, de culoare roșie la exterior, și vopsea albă la interior, în care este înscris numărul bornei, respectiv unitatea de producție/protecție căreia aparține.

Subparcela se definește ca fiind unitatea teritorială elementară ce reprezintă porțiunea unei parcele, care este deținută de către un singur proprietar, fiind omogenă la nivel biometric, stațional, funcțional și de folosință. Suprafața minimă a unei subparcele este 0.5 ha, dar poate ajunge la 0.1 ha în cazul terenurilor degradate.

Numerotarea se realizează folosindu-se numărul parcelei însoțit de majuscule, soluție adoptată în situația pădurilor și terenurilor destinate împăduririi. În cazul terenurilor destinate administrației silvice ori hrana vânatului etc., se recurge la înscrierea majusculelor înaintea numărului parcelelor.

Marcarea pe teren se face folosind o bandă orizontală de vopsea roșie, pe arborii de limită, din aproape în aproape, asigurându-se vizibilitatea. Intersecția limitelor de subparcele cu linii parcelare și cu limita pădurii, este marcată pe arbori prin intermediul unei benzi inelare de culoare roșie. Pe hărți și planuri, simbolul convențional folosit este linia subțire și continuă.

Baza cartografică a acestei categorii a cadastrelor de specialitate este constituită de planuri topografice, de scară 1:5000, în proiecția ”Stereografică 1970”, respectiv planul de referință al cotelor ” Marea Neagră 1975”. Aceste planuri trebuie să includă în conținutul lor detalii topografice și toponimia cadastrului general. De asemenea, relieful se reprezintă prin intermediul curbelor de nivel cu o echidistanță de 1/1000, raport aplicat numitorului scării. Totodată, planurile trebuie să respecte standardele în vigoare.

Planul topografic de bază se echipează cu detalii amenajistice prin următoarele procedee:

– preluarea direct a detaliilor de pe materiale cartografice existente, luându-se în calcul scara și tipul proiecției;

– utilizarea de fotograme, imagini aeriene ori ortofotoplanuri digitale;

– ridicări în plan.

Păstrarea acestor planuri se face de către Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice.

Hărțile amenajistice reprezintă materiale cartografice care sunt specifice amenajamentului, folosind la evidențierea caracteristicilor pădurilor și a lucrărilor ce se realizează în fondul forestier. Acest tip de hărți rezultă prin reducerea după planul topografic amenajistic. În prezent, hărțile amenajistice se obțin prin printarea la diferite scări a planului topografic amenajistic digital. Acestea se întocmesc la scara 1: 20 000 pentru unitățile de producție și la scara 1: 50 000 pentru ocoalele silvice.

Principala operație de culegere a informațiilor de bază, legate de mărimea si conținutul suprafețelor aferente fondului forestier poartă denumirea de descriere parcelară. Descrierea parcelară presupune deplasări pe teren și înregistrările datelor sistematice, a caracteristicilor arboretelui și a condițiilor staționale.

Delimitarea cadastrală în cazul fondului forestier reprezintă lucrarea de bază în scopul identificării, măsurării, materializării și oficializării hotarelor dintre fondul forestier si alte cadastre de specialitate ori proprietari.

Cadastrul fondului forestier cuprinde asadar, pădurile și terenurile destinate impăduririi, precum și terenurile care servesc ”nevoilor de cultură, protecție ori administrare forestieră” (Vorovencii și Pădure, 2010). Întinderea acestora este de aproximativ 6.4 milioane ha. (26.70%), aflându-se în posesia Statului Român, a persoanelor juridice sau fizice. Pădurile sunt gospodărite, indiferent de proprietar, conform regimului silvic, fiind supuse unor norme obligatorii privitoare la cultura, amenajarea, exploatarea, paza și protecția acestora.

În funcție de natura proprietății, fondul forestier cuprinde:

– fondul forestier proprietate publică-statul și unitățile adiminstrativ-teritoriale;

– fondul forestier proprietate privată- posesorii sunt fie persoane juridice, fie persoane fizice.

Terenurile aparținând fondului forestier, dar care sunt scoase din circuitul civil, fac ca dreptul de proprietate asupra lor sa devină imprescriptibil (nu se stinge prin prescripție). Terenurile proprietate publică fac parte din circuitul civil, iar înstrăinarea și dobândirea lor se poate face în baza legislației civile, respectându-se dispozițiile din Codul Silvic.

Terenurile aparținând fondului forestier, cuprinse în amenajamente silvice și fiind deținute fara titlu de persoane juridice ori fizice, la momentul revizuirii amenajamentului, reprezintă litigii ori ocupații. Dacă în interiorul fondului forestier există suprafețe de teren ce au alte folosințe și alți proprietari, neavând acces la drumurile publice, poartă denumirea de enclave.

”Administrarea pădurilor proprietate publică a statului se face de Regia Națională a Pădurilor, prin subunitățile sale. În cazul pădurilor proprietate particulară indiviză (obști, composesorate, granicerești, comunități de avere) administrararea se face de proprietari prin structuri silvice proprii, similare cu cele ale statului. Administrarea pădurilor proprietate privată se face de proprietarii acestora (individual sau în asociații)” (Vorovencii și Pădure, 2010)

Realizarea bazei de date cadastrale de tip computerizat se poate realiza folosind sisteme RBDMS care generează baze de date ce se pot conecta în mod direct ori importa în sistemul de tip GIS. Astfel de baze de date se pot realiza prin intermediul conectării logice a bazei cartografice digitale cu elementele definitorii ale stațiunilor respectiv vegetației forestiere, care există deja în format digital, în cadrul programului AS.

Prin folosirea acestui program se permite o introducere în calculator a tuturor informațiilor legate de descrierea parcelară, pe baza codurilor. Din componența programului fac parte corelații între trăsăturile stațiunii și caracteristicile arboretului, motiv pentru care neasigurarea acestor corelații duce la invalidarea datelor. În acest caz, programul afișează o listă a erorilor.

Corelarea bazei de date și planul cadastral forestier se realizează prin folosirea atributelor. Folosirea unor programe ArcGIS permite atât alegerea unui atribut cât și selectarea tutror parcelelor din baza de date, intro anumită ordine.

Bazele de date tip GIS au avantajul exploatării rapide a informațiilor specifice amenajamentului silvic, cadastrului fondului forestier precum și obținerea de hărți tematice caracteristice amenajamentului.

Datele specifice cadastrului fondului forestier incluse în bazele de date, trebuie să ofere informații ale cadastrului general dar și ale fondului forestier.

Informațiile cadastrului general fac referire la următoarele:

– numerotare cadastrală;

– nume și adresa posesorului;

– suprafața respectivei parcele cadastrale;

– categorie de folosință.

Informațiile cadastrului fondului forestier fac referire la următoarele:

– terenuri acoperite de păduri, exemplu: compoziție, suprafață, bonitatea stațiunii etc.;

– terenuri destinate nevoilor de producție silvică, exemplu: arbori fructiferi,fazanerii ș.a.

– terenuri destinate nevoilor de cultură, exemplu: colecții dendrologice, pepiniere etc.;

– terenuri ce servesc adiministrației forestiere, exemplu: drumuri forestiere,construcții s.a.

– terenuri afectate împăduririi, exemplu: accesibilitate, suprafață etc.;

– terenuri neproductive, exemplu: bolovănișuri, ravene , nisipuri etc.;

– terenuri care sunt scoase temporar din fondul forestier, exemplu: acces, suprafață etc.

Aceste date sunt preluate din amenajamentele silvice, iar în cazul în care sunt incomplete se apelează la culegerea lor direct de pe teren. Informațiile referitoare la dreptul de proprietate sunt preluate de pe actul de proprietate.

În afara codului cadastral care este atribuit fiecărei parcele ori subparcele, se utilizează un cod forestier national (CFN), cod unic pe țară, compus din codurile: direcției silvice, ocolului silvic, parcelei și subparcelei. În situația intervenirii unor schimbări, codul forestier este schimbat, cel vechi pastrându-se în baza de date, în istoricul subparcelelor.

1.4. Modalitați de obținere a planului cadastral

Cadastrul general reprezintă sursa primară de furnizare a datelor topografice, presupunând atât lucrări si măsurători în teren , dar si raportarea lor pe planuri cadastrale.

Planul cadastral reprezintă documentul tehnic de bază al cadastrului ce conține reprezentări grafice la scara 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000, 1:10 000 a parcelelor și a tuturor datelor și codurilor cadastrale din cadrul unui teritoriu administrative.

Planul cadastral se obține pornind de la planurile topo-cadastrale care se completează cu coduri si date specifice cadastrului general

Metodele prin care se întocmește planul cadastral se grupeaza în două mari categorii: metode directe, respectiv metode indirecte

Metodele directe includ:

– realizarea planurilor cadastrale prin folosirea metodelor fotogrammetrice de ridicare;

– realizarea planurilor cadastrale prin metode combinate topo-fotogrammetrice.

Metodele indirect presupun:

– realizarea planurilor cadastrale prin intermediul derivării din planul topografic de bază;

– realizarea planurilor cadastrale prin intermediul reambulării planurilor topografice si cadastrale vechi.

Alegerea metodei prin care se intocmește planul cadastral se face in funcție de existența punctelor ale rețelei de sprijin din zonă, aparatura de lucru, scara la care urmeaza a se întocmi planurile, baza topografică existentă în zonă, calitatea, actualitatea si volumul informațiilor conținute de baza topografică etc..

Întocmirea planurilor cadastrale prin folosirea metodelor numerice de ridicare (metode clasice), presupune întocmirea unui proiect tehnic în urma recunoașterii terenului, stabilirea categoriilor de folosință precum și identificarea punctelor de triangulație din zona respectivă (obținerea coordonatelor acestora și a descrierii topografice). Proiectul tehnic va cuprinde:

– lucrările de marcare a punctelor (vechi sau noi);

– coordonatele și descrierea topografică a punctelor de triangulație;

– măsurătorile efective din teren care se sprijină pe rețeaua geodezică de sprijin, realizată

în Proiecție Stereografică 1970;

– indicarea metodelor optime folosite în scopul ridicării detaliilor din zonă, metodele de ridicare fiind:metoda drumuirii, radierii, absciselor si ordonatelor;

– memoriul justificativ;

– deviz estimative.

Planurile cadastrale trebuie să fie realizate într-un mod unitar, la nivelul întregului fond funciar, respectând cu strictețe condițiile de precizie și conținut.

1.5 Planuri cadastrale.Caracteristici

Planul cadastral trebuie sa conțină următoarele date:

– puncte aparținând rețelei geodezice de sprijin,îndesire, ridicare;

– punctele de hotar și limitele, cu numărul de ordine aferent pentru hotarul U.A.T.-lui cât și pentru intravilanele acestuia;

– limitele și numerele cadastrale ale tuturor imobilelor /corpurilor de proprietate;

– limitele, numerele cadastrale, respectiv categoriile de folosință ale parcelelor;

– limitele și numerele cadastrale ale construcțiilor ce au caracter permanent;

– rețeaua drumurilor;

– rețeaua căilor ferate;

– hidrografia reprezentată de apele curgătoare pentru care se indică sensul de curgere;

– hidrografia reprezentată apele stătătoare;

– constructii hidrotehnice;

– denumirile apelor, localităților, pădurilor, drumurilor, principalelor forme de relief etc.

– numerele poștale aferente imobilelor din intravilan;

– codul SIRSUP al U.A.T.-ului;

– scara la care a fost întocmită reprezentarea;

– sistemul de proiecție;

– anul în care a fost întocmită reprezentarea precum și schema de dispunere respectiv încadrare a foilor ce compun nomenclatura ” Sistemului de proiecție Stereografic 1970”.

Planul cadastral de bază: Planul cadastral de bază este derivat din planul topografic de bază, obținut prin culegerea elementelor de planimetrie din conținutul acestuia. Acesta devine plan cadastral, după ce a fost completat cu date cadastrale:

– numerotarea punctelor de hotar și a limitelor intravilanelor localităților;

– realizarea numerotării cadastrale a parcelelor;

– înscrierea prin intermediul simbolurilor literale, ale categoriilor de folosință ale terenurilor;

– cartarea construcțiilor.

Planurile cadastrale de bază se realizează separat pentru extravilan și intravilan.

Planurile cadastrale de bază au următorul conținut:

– liniile de delimitare a localităților, punctelor de hotar precum și numerele de ordine ale acestora;

– liniile de delimitare a sectoarelor cadastrale, punctele ce le definesc, numărul de ordine precum și denumirea adoptată;

– liniile de delimitare ale fiecărui corp de proprietate, ale fiecarei parcele atât din intravilan cât și din extravilan, inscrierea categoriei de folosință si a numărului cadastral.

Localități,clădiri și curți:

Clădirile, fie din intravilan ori cele izolate aflate in extravilan, se reprezintă la scară cu

dimensiunile respective sau prin utilizarea semnelor convenționale, în cazul în care dimensiunile

nu pot fi reprezentate la scara de întocmire a planului cadastral.

Curțile chiar dacă sunt sau nu împărțite, sunt reprezentate individual. Dacă scara planului nu permite să fie reprezentate parcelele în acest mod, acestea vor fi reprezentate prin semne convenționale și număr cadastral care realizează conexiunea plan- registru cadastral.

Împrejmuirile din intravilan sunt reprezentate prin intermediul unor linii simple, precum limitele de parcelă și nu se culeg date cu privire la materialele din care sunt făcute acestea, cum se procedează la planurile topografice. Străzile se reprezintă indiferent de lățimea pe care o au.

În interiorul localităților se reprezintă: părâuri, râuri, canale, diguri, maluri consolidate etc.

Fântânile se reprezintă doar în cazul în care se află în piețe sau locuri din afara curților ori în extravilan. De asemenea, pe plan se reprezintă turnurile aparținând cladirilor dominante ce sunt vizibile de la distanțe mari și care au coordonate determinate, servind ca repere de orientare.

Construcții tehnico-industriale și instalații:

Din această categorie se ridică: sonde de petrol și gaze naturale, stații de radio-receptie, stații GSM, rețele de televiziune, centrale telefonice, unități industriale și coșurile lor, stații meteorologice, silozuri, mori, cariere, centrale termo/hidroelectrice, sere etc.

Acestea se reprezintă la scara planului , iar dacă au dimensiuni reduse, se reprezintă prin semne convenționale.

Rețelele și conductele indiferent de categoria acestora (canal, gaze, electrice etc.) sunt reprezentate pe plan doar în extravilan prin intermediul liniilor întrerupte de semne convenționale literale. Rețelele telefonice și electrice se reprezintă prin intermediul stâlpilor de susținere fără a se uni prin linii, evitându-se astfel confuzii cu limite cadastrale de parcele.

Construcțiile cu caracter permanent care deservesc instalații de transport, edilitare sau de altă categorie, cu o suprafață de minimum 1 mp. (piloni, transformatori electrici etc.), vor fi evidențiate, exceptându-le pe cele care se află pe suprafața drumurilor atât în intravilan, cât și în extravilan.

Hotare comunale, județene sau frontiere de stat:

Acestea sunt reprezentate prin intermediul liniilor, în conformitate cu semnele convenționale din Atlasul de semne convețnionale, scriindu-se numerele punctelor de hotar care sunt bornate.

Rețele de comunicații:

Rețeaua de căi ferate și auxiliarele acesteia se ridică indicându-se caracteristicile constructive și zonele arondate .

Din această categorie fac parte: căi ferate normale, înguste, electrificate, demolate /în construcție, deblee, ramble, ziduri de sprijin, tunele (cu indicarea înălțimilor și a lungimilor), stații de cale ferată, depouri, semafoarele existente în afara gărilor, haltere, treceri denivelate sau la acelasi nivel, linii de troleibuz și tramvai din afara intravilanului.

Rețeaua de drumuri: este constituită din autostrăzi, șosele, drumuri de exploatare, comunale, alei și poteci din parcuri sau grădini.

Se culeg date referitoare la:

– lățimea specifică părții carosabile și lățimea zonei drumului;

– lățimea totală a drumurilor de exploatare, comunale etc. ;

– se indică materialul ce acoperă partea carosabilă: beton, asfalt, pamânt, piatra etc. ;

– la bornele kilometrice existente în extravilan, cu indicarea kilometrului.

În cazul parcelelor limitrofe căilor ferate și drumurilor, ce depășesc linia de delimitare legală, dar sunt cuprinse în actele de proprietate ale posesorilor terenurilor, se măsoară și numerotează ca parcele separate și se vor înregistra ” în litigiu”. Dacă există parcele deținute în mod temporar de persoane juridice ori fizice, fără acte de proprietate, ele se vor înregistra la administrațiile căilor ferate sau drumurilor.

Hidrografia și construcțiile hidrotehnice:

Limitele apelor sunt ridicate prin malurile existente la data la care s-a efectuat ridicarea. În cazul apelor, al căror mal se modifică în decursul unui an cu mai mult de 15 metri, se înseamnează pe plan limitele ca fiind variabile, cu linie întreruptă.

Apele curgătoare și canalele se reprezintă în următoarea modalitate:

– apele care au lățimea mai mare de 2 metri se măsoară și reprezintă prin liniile aferente ambelor maluri, notându-se lățimea medie;

– apele care au lățimea mai mică de 2 metri se măsoară și reprezintă prin axul longitudinal, notându-se lățimea medie;

– în cazul tuturor apelor curgătoare se indică sensul de curgere prin intermediul unei sageți, în conformitate cu atlasul semnelor convenționale;

– albiile pârâurilor și râurilor secate, șanțurile ori canalele uscate care au adâncimea mai mare de 0.5 metri sunt ridcate la nivel planimetric prin ax în cazul lățimii mai mici de 2 metri și pe cele două maluri dacă lațimea e mai mare de 2 metri;

– podurile și podețele se reprezintă prin semne convenționale, iar canalele în rambleu se reprezintă folosindu-se proiecția orizontală a bazei.

Apele stătătoare se reprezintă prin:

– reprezentarea limitelor de lacuri, bălți, iazuri la data la care s-a efectuat ridicarea topografică ori aerofotografierea;

– limitele apelor care iși modifică poziția planimetrică într-un interval de un an cu cel puțin 5 metri se reprezintă cu semnul convențional specific limitei variabile;

Constructțiile hidrotehnice care se reprezintă sunt: diguri, baraje de piatră, pamânt, lemn, beton, semnalizatoare luminoase și faruri, izvoare minerale, cheiuri de debarcare, apeducte și conducte de apă de la suprafață, treceri cu bărci,vaduri, poduri de orice fel.

Relieful:

Din această categorie se reprezintă doar limitele caracterstice pentru formarea unei categorii de folosință diferite, cum ar fi: rupturi de teren de minimum 3 metri, răpe, ravene, alunecări de teren, prăpăstii stâncoase, gropi, grohotișuri (nisip, pietriș) etc.

Reprezentarea categoriilor de folosință:

Categoriile de folosință ce se reprezintă pe plan sunt: terenurile arabile (inclusiv răsadnițe cu încălzire si sere), pășuni, fânețele, vii, livezi, păduri, apele și apele cu stuf, drumuri, căi ferate și construcții aferente, terenuri curți-construcții și terenuri neproductive.

Categoriile de folosință se înscriu pe plan prin intermediul simbolurilor convenționale, conform ” Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general”, norme elaborate și aprobate de către A.N.C.P.I.

Pădurile se reprezintă cu ajutorul perimetrelor existente pe teren, prin specificarea bornelor amenajamentelor silvice, deoarece pădurea tinde să iși extinda suprafața peste terenurile agricole, aparând astfel litigii intre deținătorii pădurilor și proprietarii terenurilor agricole. Dacă în interiorul pădurilor există goluri în care lipsește vegetația de tip forestier, pe plan se reprezintă zona prin conturul ei și se înscrie simbolul categoriei de folosință respective.

Toate drumurile și potecile importante se reprezintă, de asemenea, pe plan.

Inscripții în cadrul planurilor cadastrale și în extracadrul acestora:

După ce planul a fost completat cu elementele rezultate în urma ridicării, se realizează numerotarea cadastrală a parcelelor și tarlalelor.

Se înscriu denumiri de localități, ape, principale forme de relief, păduri etc.

Toponimia se culege de pe teren, de la populația zonei respective și se compară cu datele existente pe hărți ori atlase geografice. Pentru scrierea denumirilor pe plan se folosesc reguli de scriere și corpurile literelor ce au fost stabilite pentru fiecare element toponimic și care sunt prevăzute de ”Atlasul de semne convenționale pentru întocmirea planurilor topografice la scările 1:500-1:1000, precum și în cazul prescripțiilor pentru utilizarea mijloacelor de cartografiere automată. Dacă o anumită porțiune din teritoriu conține o densitate mare de detalii și elemente, care nu se pot reprezenta corect, se va întocmi o schiță anexă, realizată la o scară mai mare pentru claritatea planului. Pe zona rămasă liberă, se va indica numărul și scara de realizare a schiței anexe, ce va fi parte integrantă din planul cadastral.

În cazul în care planul cadastral este catografiat pe hârtie ori se multiplică, se aplică indicativul din colțul din dreapta jos, astfel încât, în momentul plierii planului pentru îndosariere, cartușul să apară întotdeauna în față, deasupra. Indicativul se va completa cu toate datele prevăzute si se va semna de către executant, verificator respectiv conducătorul unității. De asemenea, se va parafa cu ștampila persoanelor fizice sau juridice autorizate.

Trapezele sau secțiunile planurilor transformate în planuri cadastrale se utilizează neasamblate atunci când teritoriul este format din numeroase foi de plan care, o dată asamblate devin greu de manipulat. Nomenclatura și dimensiunile foilor de plan pe trapeze sunt specifice proiecției cartografice Steregrafică 1970.

Planul cadastral de bază se realizează la o scară stabilită în raport de densitatea detaliilor precum și de dimensiunile pe care le au, ținând cont de importanța economică a zonei.

Scările uzuale de întocmire a acestor planuri sunt:

– pentru zona de șes: scarile 1:2000, 1:5000 în cazul extravilanului teritoriului administrativ, scările 1:1000, 1:500 în cazul intravilanelor din localitățile urbane și scarile 1:2000, 1:1000 în cazul intravilanelor din localitățile rurale;

– pentru zona de deal: scara 1:2000 în cazul extravilanului, respectiv 1:1000,1:2000 pentru intravilane;

Alegerea scării se face în baza următoarelor criterii:

– scara 1:500 – se utilizează la întocmirea planurilor cadastrale din zonele construite dens, peste 50 parcele/ha, iar dimensiunile cele mai mici ale detaliilor reprezentate sunt de până la un mm.( mai puțin de 1 m. în teren) ;

– scara 1:1000 – se folosește în cazul zonelor construite din sate ori terenuri de o deosebită importanță economică. Densitatea parcelelor este cuprinsă între 30-50 parcele /ha;

– scara 1:2000 – se adoptă în cazul zonelor care au o densitate mai mică de 30 parcele/ha iar detaliile sunt mai mari de 2 metri la teren.Acestea se întocmesc la terenuri pomicole, viticole sau de mare importanță economică, intravilane etc.;

– scara 1:5000 – este scara pentru redactarea planurilor pentru zonele din extravilan, în care sunt prezente parcele de suprafață mare, zone cu păduri, bălțile din zonele ușor colinare ori de șes;

– scara 1:10000 – constituie scara minima de redactare a planurilor cadastrale în cazul României,se utilizează pentru zonele muntoase,colinare înalte din cadrul extravilanului, a parcelelor de suprafață mare, a pădurilor, lacurilor, pășunilor etc.

Planul cadastral de ansamblu se întocmește la o scară mai mică decât cea la care se realizează planul cadastral de bază, deoarece trebuie să permită într-un număr mic de planșe (1-4), obținerea unei reprezentări grafice de ansamblu a intregii suprafete a teritoriului administrativ.

Astfel, acest tip de plan include o macroprezentare a liniilor de delimitare a sectoarelor cadastrale, a căilor de comunicații etc..

Conținutul planurilor cadastrale de ansamblu este următorul:

– rețelele de șosele, străzi, drumuri, ulițe, căi ferate;

– rețeaua hidrografică;

– puncte prin care s-au marcat hotarele, limitele și sectoarele cadastrale, împreună cu denumirea și numerotarea acestora;

– delimitarea prin intermediul unor linii distincte a sectoarelor cadastrale respectiv numerotarea acestora în extravilan și intravilan.

– foile planurilor cadastrale de ansamblu cuprind schema dispunerii foilor componente ale planului cadastral de bază.

Planul cadastral de ansamblu include întreg teritoriul administrativ, întocmindu-se la următoarele scări:

– 1:10 000 – pentru teritorii unde planul cadastral de bază s-a realizat la scara 1:2000;

– 1:25 000 – pentru situația în care planul cadastral de bază s-a realizat la scara 1:5000;

În funcție de forma, respectiv mărimea teritoriului administrativ, se pot adopta de asemenea, scările 1:20 000 ori 1:50 000.

Planul cadastral de ansamblu se întocmește prin reducere la scară, selecționare și generalizare a elementelor de conținut topo-cadastral.

1.6.Zona studiată

1.6.1.Localizare geografică

Imobilul cu suprafața de 37 ha. este amplasat în județul Brașov, comuna Dumbrăvița, sat Vlădeni. Comuna Dumbrăvița este localizată în partea de vest a Țării Bârsei, învecinându-se la nord cu șirul munților Perșani, iar la sud cu Măgura Codlea, figura 1.1.

(Fig.1.1 – Satul Vlădeni)

Comuna este alcătuită din 2 sate, satul Dumbraviță (sat de reședință), respectiv satul Vlădeni. Satul Vlădeni este străbătut de drumul național DN1, fiind amplasat la aproximativ 28 km de orasul Brasov, respectiv la 13 km. de municipiul Codlea. Satul are o formă de tip linear tentacular, dezvoltată de-a lungul drumului național ce străbate localitatea de la est la vest.

Circulația principală în satul Vlădeni se desfășoară pe drumul național DN1, care întrepătrunde intravilanul localității pe direcția sud-est-nord-vest. De asemenea, în localitate există drumul comunal DC 43, cu îmbracăminte pietruită (macadam) și care străbate intravilanul pe o lungime de 350 metri. Rețeaua princpipală (cat. III) este pietruită și are o lungime de 750 metri, iar rețeaua secundară de deservire (cat IV) care este, de asemenea, pietruită, are o lungime de 600 de metri. Din totalul rețelei stradale cu o lungime de 4900 metri, 40% reprezintă sectorul asfaltat,iar cel pietruit 60%.

1.6.2.Elemente de cadru natural

Din punct de vedere fizico-geografic, teritoriul comunei aparține următoarelor forme de relief: zona montană, zona de dealuri și zona de depresiune.

Zona de munte este caracterizată de terminațiile sudice ale munților Perșani, cu inălțimi de maximum 860 de metri, care ocupă partea de nord și sud a comunei. Versanții sunt fragmentați de văi transversale, cu înclinări de 15-20%, rareori 30-40%, diferența de înclinare fiind cauzată de alcătuirea geologică. Aceasta zonă este întrepatrunsă de dealurile Perșanilor.

Zona de dealuri: este reprezentată de terminațiile sudice ale munților Perșani, un brâu alcătuit din dealuri, care au înălțimi ce ajung până la 600 de metri. Dealurile Perșanilor se întind de o parte și de cealaltă a culoarului depresionar al depresiunii Vlădenilor, caracterizându-se printr-o slabă energie de relief.

Zona depresionară poartă denumirea de ”depresiunea Vlădenilor”. Din punct de vedere geomorfologic, zona are caracter de culoar, fiind reprezentată de un șes cu orientarea de la est la vest, pe direcția de curgere pârâului Homorod, afluentul de stânga al Vulcăniței. Forma lățită a depresiunii este datorată orizonturilor impermeabile de la suprafață ce nu permit văilor să își formeze terase distincte.

Lunca reprezintă ultima treaptă a reliefului din comuna Dumbrăvița, în lungul văii Homorodului, fiind suprapusă peste albia majoră a acestuia.

Formele de relief existente pe teritoriul comunei sunt caracterizate de pante relativ dulci, ce realizează trecerea de la platouri la terase și șes, ori luncă. Relieful specific comunei Dumbrăvița, în raport cu depresiunea Țara Bârsei este ilustrat în figura 1.2.

Date geomorfologice: În teritoriul studiat, există 3 unități geomorfologice: Depresiunea Brașovului, terminațiile sudice ale munților Perșani și depresiunea Vlădeni

Date despre soluri: În această zonă există unități variate de soluri din grupa solurilor brune si brun-gălbui de pădure.

– solurile brune, brune-gălbui de pădure: ocupă suprafețe extinse în vestul satului Dumbrăvița și până în apropierea satului Vlădeni;

– solurile brune, brune-gălbui de pădre pseudogleizate: se intâlnesc în zona colinelor din nord si nord-vestul satului Vlădeni. Terenurile unde există aceste tipuri de soluri sunt folosite ca arabil, respectiv fânețe;

– solurile brune, brune-gălbui de pădure pseudogleizate cu grad avansat sau mai puțin avansat de podzolire: se intâlnesc în zonele colinelor de înălțimi mai mari și mai accidentate;

Cele trei unități de soluri prezintă fragmentări din cauza existenței altor tipuri de soluri specifice văilor pârâurilor și a luncilor. Printre acestea, cel mai des întâlnit este solul aluvio-coluvial-semigleic, din zona pârâului Homorod. Totodată, în această zonă, pe partea stângă a pârâului există soluri aluviale, slab,mijlociu profund și profund humifere. Pe partea dreaptă a acestuia se întâlnește același tip de sol, dar cu caracter puternic și mijlociu humifer.

In estul satului Vlădeni există solul humifer, care a permis folosirea terenurilor ca fâneață. În nordul acestui sat la aproximativ 2-3 km se găsesc soluri de tipul redzinelor brune, decarbonatate, dar și soluri brune-brune gălbui de pădure care sunt podzolite cu pseudorenzine și sol de fâneață.

Versanții sunt caracterizați din punct de vedere pedologic de soluri degradate, cu eroziuni puternice, de adâncime sau chiar și roci la zi (ravene ).

(Fig. 1.2. – Relieful Depresiunii Țara Bârsei)

.Rețeua hidrografică: Teritoriul comunei Dumbrăvița aparține bazinului hidrografic al Oltului. Cel mai important curs de apă din această zonă este Valea Homorodului cu afluenții săi

(Valea Calului,Valea Canton, Valea Cărbunelui, Valea Caselor, pârâul Hamaradia).

Valea Homorodului a fost regularizată, nu mai prezintă în prezent, pericol de inundații.

Regimul hidro-geologic al zonei este diferențiat pe cele trei zone geomorfologice.

În cadrul zonei montane există un număr mare de izvoare care drenează versanții, fragmentând masivitatea acestora. În zona de dealuri, numărul de izvoare este mai redus, cu debite care variază în funcție de cantitatea de precipitații. Hidrografia comunei, în raport cu cea a depresiunii Țara Bârsei este ilustrată în figura 1.3.

(Fig.1.3. – Rețeaua hidrografică a depresiunii Țara Bărsei)

Pânza freatică se află la adâncimi cuprinse între 1.50-10 m. În perioada aferentă topirii zăpezii și a precipitațiilor abundente, nivelul apei din fântâni se ridică, ajungând la suprafața terenului.

Prima acumulare, în apropiere de satul Dumbrăvița a fost realizată prin executarea unui foraj de pământ, în anul 1981. Acumularea servește pentru reglarea cursurilor de apă prezente în aval.

Întregul sistem cuprinde 3 iazuri, 12 heleștee, 4 bazine de reproducere, 4 bazine de parcare. Complexul de la Dumbraăvița este ilustrat în figurile 1.4. și 1.5.

(Fig. 1.4. – Complexul de la Dumbrăvița)

(Fig. 1.5- Complexul de la Dumbrăvița, Google Earth)

Aspecte climatologice: Conform cu datele stațiunii meteorologice Brașov, cu climat asemănător din zona Dumbrăvița-Vlădeni, clima este specifică unui climat continental, cu particularități cauzate de aspectul de bazin aproximativ închis și etajarea datorată reliefului cu înălțimi variate. Astfel, verile sunt răcoroase, iar iernile reci.

Temperatura media anuală (TMA) este 7.8 ⁰ C, temperatura minimă – 27⁰C, iar cea maximă de 30 ⁰ C .

Primul îngheț este specific ultimei decade din luna octombrie, ultimul îngheț producându-se în ultima decadă din luna aprilie. Cel mai timpuriu îngheț are loc în ultima decadă din luna septembrie, iar cel mai târziu are loc în ultima decadă a lunii mai.

Precipitațiile căzute anual descriu un climat umed, în care lunile cele mai ploioase sunt iunie, iulie august, când circulația atmosferică și condițiile de climă duc la dezvoltarea cu ușurință a formațiunilor noroase pe verticală. Data medie a primei ninsori este la mijlocul decadei din luna septembrie, iar ultima ninsoare este semnalată la sfârșitul lunii martie.

Regimul eolian este caracterizat de vânturi dominante ce bat din direcția sud-vest

Vegetația: În această zonă există etajul pădurilor de stejar pedunculat și gorun. O dată cu înaintarea către munții Perșani, apare fagul în amestec cu alte specii de foioase ori făgete pure.

În luncă și în văile râurilor se remarcă prezența speciilor de Salix populus, alunus ș.a. Pe solurile podzolite vegetația ierboasă este alcătuită din cimbrișor, iarba câmpului, trifoi etc.

În zona fânețelor umede, mlăștinoase precum și a fânețelor, apar specii de graminee, leguminoase, Carex,etc.

.

Capitol II

REALIZAREA REȚELEI DE ÎNDESIRE

2.1 Realizarea rețelelor de sprijin

2.1.2.Rețeua de sprijin. Aspecte generale

”Pentru a putea servi ridicărilor imediate, adică ridicării detaliilor, rețelele de sprijin trebuie îndesite. Prin îndesire, se înțelege determinarea de noi puncte în cadrul rețelei de sprijin, pentru a se mări numărul punctelor de poziție cunoscută și de a se da astfel posibilitatea de a se trece la ridicarea detaliilor prin metode de lucru de mai mare randament.” ( Aurel Russu, 1955).

Rețeaua geodezică de sprijin reprezintă infrastructura pe care se sprijină, respectiv în care se încadrează lucrările de ridicare în plan, ce sunt utilizate la introducerea și întreținerea cadastrului general. Punctele componente constituie baza de plecare și elementele de control în cazul lucrărilor geo-topo-fotogrammetrice, pe suprafețe extinse. Doar astfel se pot asigura unitatea și omogenitatea lucrărilor.

Rețeaua de sprijin cuprinde puncte vechi, ale rețelei geodezice naționale, precum și punctele noi, de îndesire, ce sunt amplasate în zona de lucru și în jurul acesteia. Acest tip de rețea este necesară la realizarea principalelor lucrări ale cadastrului privitoare la:

– delimitarea teritoriului administrativ și a intravilanelor prin determinarea coordonatelor (X,Y,Z) ale punctelor de hotar;

– reperaj fotogrammetric pentru ridicări fotoaeriene, în scopul determinării punctelor de reper și control folosite la prelucrarea imaginilor;

– rețeaua de ridicare, alcătuită din ansamblul stațiilor de drumuiri, folosite în cazul măsurătorilor terestre.

Rețeaua geodezică de îndesire se realizează pentru asigurarea densității de puncte necesare pentru lucrările de introducere și întreținere ale cadastrului general.

Rețeaua geodezică de îndesire se execută prin următoarele metode: trilaterații, triangulatții, triangulație-trilaterație, rețele de drumuiri poligonometrice, intersecții înainte, înapoi, combinate ori tehnologii geodezice pe baza observațiilor satelitare

Densitatea punctelor din cadrul rețelei de îndesire este de 1 pct/5 km² în extravlian, iar pentru intravilan, densitatea este de 1 pct/km².

În scopul îndesirii rețelei sunt parcurse următoarele etape:

– identificare și verificare a punctelor rețelei geodezice care există în zonă;

– proiectarea și materializarea punctelor de îndesire;

– măsurători în teren, respectiv calculele necesare la determinarea coordonatelor punctelor.

În concluzie, rolul rețelei de îndesire, ca și componentă de bază a rețelei de sprijin este unul fundamental în cazul realizării lucrărilor geo-topo-fotogrammetrice.

2.1.2. Identificarea și verificarea punctelor din zonă

Operația preliminară de identificare a punctelor vechi se realizează prin folosirea unei hărți de ansamblu a zonei, pe care există liniile de nivel, cuprinzând amplasamentul punctelor. În funcție de descriere și schița de reperaj, cu ajutorul unei rulete se trece la identificarea punctelor vechi precum și la controlul stării bornelor, dacă acestea mai există pe teren.

Verificarea rețelei geodezică a rețelei existente în zonă, se face prin procedee diferite, în raport cu aparatura disponibilă:

– cu aparatura clasică se măsoară unghiurile orizontale ale directțiilor duse din punctele staționate către puncte cunoscute. Unghiurile măsurate se compară cu cele calculate pe baza orientărilor, diferențele fiind de ordinul a câteva secunde;

– stațiile totale permit măsurarea unghiurilor și a distanțelor dintre punctele cunoscute și identificate pe teren. Valorile se compară cu cele calculate pe baza coordonatelor, diferențele încandrându-se în toleranțe;

– sistemul de tip GPS realizează un control eficient datorită posibilității redeterminării coordonatelor unor puncte identificabile în teren. Dacă valorile sunt cele existente, atunci respectivele puncte pot fi folosite.

2.1.3. Proiectarea și marcarea punctelor

Pentru a putea fi folosită ca suport al ridicărilor ulterioare, rețeaua gedeozică de sprijin, respectiv de îndesire trebuie să indeplinească următoarele condiții:

– să fie omogenă și uniformă (punctele să fie repartizate uniform pe zona de lucru și

să existe uniformitate în metodologia de derminare a acestora);

– rețeaua trebuie să includă atât puncte bornate la sol dar și puncte nestaționabile cum ar fi antene, coșurile fabricilor, biserici, etc.;

– densitatea rețelei să fie de 1 pct/km² în intravilan și 1 pct/5km² în extravilan;

– precizie de determinare ridcată, abaterea standard inferioara ± 5 cm ( planimenrie și cote);

Proiectarea rețelei se face inițial pe hartă, ulterior definitivându-se în teren, poziția punctelor.

Marcarea punctelor se realizează în funcție de tipul solului, prin intermediul bornelor mijlocii de tip 2, în conformitate cu standardul SR 3446-1/96.

Semnalizarea punctelor se realizează prin intermediul bastonului purtător al prismei reflectoare, nefiind necesare construirea de semnale topografice. În puncte de importanță sporită, amplasate în locuri înalte, cu vizibilitate în tur de orizont, se recurge la instalarea balizelor sau piramidelor la sol, care folosesc drept vize de orientare.

2.2.Realizarea măsurătorilor prin tehnica GNSS

2.2.1.Aspecte generale

De-a lungul timpului, au fost dezvoltate diverse modalități pentru determinarea poziției unui punct și a modului de deplasare de la un punct către altul. Incepând cu anii ` 20, a fost introdusă tehnologia numită radio-navigație.

În anii `60, anumite organizații guvernamentale din S.U.A. au pus bazele de dezvoltare ale unui sistem satelitar de poziționare și navigație tridimensional, care urma să beneficieze de acoperire globală, operaționalitate indiferent de vreme și precizie ridicată. Inițial, a fost dezvoltat sistemul TRANSIT, operațional din anul 1964, care avea insă anumite limitări privitoare la precizie. Era nevoie de aproximativ 90 de minute pentru o determinare a poziției de precizii relativ bune.

În anul 1973, Department of Defense a realizat, testat și lansat sistemul NAVSTAR-GPS (Navigation System with Timing And Ranging – Global Positioning System), care a înlocuit sistemul TRANSIT. Tot ca sistem militar, Uniunea Sovietică a lansat sistemul GLONASS

( Global’naya Navigatsionnaya Sputnikova Sistema).

În prezent, în afară de aceste două sisteme de navigație globală cu ajutorul sateliților există două sisteme, în curs de dezvoltare: Galileo ( Uniunea Europeană) și COMPASS ( China).

”GNSS (Global Navigation Satellite System) include tehnica de poziționare a obiectelor statice sau în mișcare, oriunde s-ar găsi, pe suprafața Pământului, în apă, sau în aer. Preconizat și utilizat inițial în domeniul militar el s-a perfecționat continuu trecând apoi și în sectorul civil, furnizând utilizatorilor informații în timp real, ca soluție certă pentru navigarea în siguranță.” (Boș și Iacobescu, 2009).

Sistemele de navigație prin sateliți, ce dispun de acuratețe sporită dar și de posibilitatea monitorizării în cazul poziționării utilizatorilor civili se clasifică în GNSS-1 și GNSS-2:

GNSS-1 reprezintă un sistem de primă generație, fiind ”o combinație de sisteme de navigație existente (GPS și GLONASS) cu Satellite Based Augmentation Systems (SBAS) (Sistemul de amplificare a bazei din spațiu-satelitare) sau Ground Based Augmentation Systems

(GBAS) (Sistemul de amplificare a bazei de la sol). În Statele Unite, componenta de bază prin satelit este The Wide Area Augmentation Systems (WASS) (sistemul de amplificare a ariei lărgite), în Europa este The European Geostationary Navigation Overlay Service (EGNOS) (acoperirea european geostationar mixt de pozitionare), iar în Japonia este The Multi-functional Satellite Augmentation Systems (MSAS) (sistemului amplificat al multifuncționalului satelitar). Amplificarea la sol este asigurată de sisteme precum Local Area Augmentation System (LAAS) (sistemul de amplificarea a ariei locale)” (Păunescu et al,2000)

GNSS-2 constituie a doua generație de sateliți ce furnizează un sistem civil al poziționării prin satelit, de exemplu Galileo. Acest tip de sistem constă în utilizarea frecvențelor L1 și L2 pentru uzul civil, respectiv L5 în scopul integrității sistemului. Dezvoltarea sistemului este în faza de desfășurare.

”Sistemul Global de Poziționare GPS reprezintă un subset al sistemului GNSS, utilizat în scopul determinării poziției punctelor de pe suprafața terestră, respectiv a mijloacelor de transport terestre, maritime, aeriene, aflate în repaus ori mișcare.

Segmentul spațial cuprinde în prezent o constelație de 32 de sateliți (inițial erau 24). Dispunerea acestora este câte 4 în 6 plane orbitale, cu înclinare de 55⁰ față de planul ecuatorial, fiind plasați pe orbită la înălțimea de 22.350 km. având perioada de revoluție aproape de 12 ore. Structura asigură în orice moment al zilei, în orice loc de pe suprafața terestră, indiferent de condițiile meteorologice, captarea semnalului de 4-8 sateliți, la o elevație mai mare de 15⁰, peste orizontală.

Segmentul de control este compus din:

– Master Control Station (stația principală), aflată în Colorado Springs USA, ce adună datele furnizate de stațiile monitoare, realizează calculul predicțiilor orbitelor și retrimite sateliților mesajul de navigație;

– Monitor Station (stații monitoare), sunt în număr de patru, având rolul de a recepționa semnalul de la sateliții ”vizibili”, realizează o primă procesare a datelor, transmițându-le ulterior la stația principală.

Poziționarea pe hartă a segmentului de control este ilustrată în figura 2.1.

(Fig. 2.1. – Segmentul de control)

Segmentul utilizator este reprezentat de către receptoare la sol, ce recepționează semnalul transmis de sateliți, realizând prelucrarea și stocarea. În final, furnizează date privind viteza de deplasare a undelor, distanța parcursă, respectiv poziția spațială în sistem WGS-84.

Stațiile permanente GPS, reprezintă receptoare fixe, amplasate în punctele de ordin superior din rețelele geodezice europene și rețelele geodezice naționale, ce asigură permanent furnizarea informațiilor către utilizatori. Acestea sunt amplasate pe clădri înalte, lipsite de obstrucții ale vizibilității în tur de orizont, fiind dublate de echipamente complexe de soft și hard. Stațiile funcționează în permanență, iar datele pot fi furnizate prin accesarea Internetului și achiziționarea lor contra-cost de la serviciile în cauză.

2.2.2. Instrumente folosite

Un receptor GPS reprezintă un aparat ce primește semnal de la sateliți, în scopul determinării poziției curente a unui obiect.

”Structura unui receptor GPS ce cuprinde antena A, ce recepționează, filtrează și transmite semnalele la un amplificator și apoi la unitatea de înaltă frecvență RF, microprocesorul MPU cuplat la antenă, care controlează modul de operare și procesează datele pentru a obține poziția, viteza, timpul ș.a., convertorul analog-digital, separată în canale frecvența intermediară F1, întregul sistem fiind alimentat de o sursă de energie (baterie). Comenzile, respectiv comunicarea între operator și receptor se relizează prin tastatură și monitor.” (Boș și Iacobescu, 2009)

În poziția de lucru, receptorul se instalează pe tije telescopice ori trepied, susținute manual, în poziție verticală, prin intermediul nivelelor. Înălțimea receptorului se obține prin măsurare cu ruleta.

Receptoarele se clasifică în raport de precizia de poziționare, respectiv mărimile de operare.

– receptoare topografice, procesează codurile C/A respectiv P, executând măsurătorile de fază pe frecvență L1. De asemenea, au 12-20 de canale, respectiv o durată a observațiilor de maximum 2-3 minute. Precizia este variabilă; ± 25 de cm în timp real-diferențial, 1 cm±2 ppm prin intermediul postprocesării diferențiale.

– receptoare geodezice ce utilizează codurile C/A și P, realizând măsurătorile de fază pe frecvențele L1, L2 și au 12-40 de canale. Precizia este 5 mm ± 5ppm prin intermediul postprocesării diferențiale. Durata observațiilor este de 3 min, în timp real.

De asemenea, din categoria receptoarelor de navigație amintim receptoarele de mână (handheld) care au dimensiunile unui telefon mobil fiind folosite în lucrări geotopografice pentru orientarea operatorului în scopul căutării unor puncte cunoscute, identificarea constelației sateliților vizibili la un moment anume, estimarea preciziei de poziționare EPE (Estimated Position Error), care în prezent este de ordinul metrilor. Totodată, acest tip de receptoare se folosesc pentru determinarea poziției în spațiu, a direcției și a vitezei operatorului la un anumit interval de timp dorit, respectiv a distanței parcurse și rămase până la un punct final etc. Pe baza acelorași principii, unele receptoare oferă informații pentru navigație ori inglobate în ceasuri de mână.

Pentru determinarea punctelor din rețeaua de sprijin s-a folosit receptorul GPS Trimble R4 Model 3, cu dublă frecvență, figura 2.2. și figura 2.3.

(Fig. 2.2. – Receptor Trimble R4) ( Fig. 2.3. – Receptor Trimble R4)

Acesta este un sistem compact și robust, utilizat pentru măsurători de o acuratețe ridicată, având antena, receptorul și acumulatorul înglobate în aceeași carcasă, fiind eliminate cablurile oferind comoditate și asigurând condiții de lucru cât mai bune în utilizarea acestuia. În figura 2.4. sunt ilustrate accesoriile receptorului.

(Fig. 2.4. – Accesorii Trimble R4)

Aparat este echipat cu tehnologia Trimble R-Track, recepționând semnale de la sateliții NAVSTAR și din constelația GLONASS, care îmbunătățesc performanțele acestuia, obținându-se soluții bune chiar și în cazul unor condiții nefavorabile. În plus, acesta recepționează semnalele aferente constelațiilor Galileo, BeiDou (COMPASS) și QZSS.

Funcția ”Signal Prediction” permite efectuarea măsurătorilor în timp real chiar și în cazul în care corecțiile diferențiale sunt recepționate cu intermitențe, extinzând timpul și zona de lucru, după ce are loc întreruperea semnalului RTK.

Utilizatorii de Trimble R4 au posibilitatea efectuării măsurătorilor utilizând rețeaua națională de stații permanente precum și rețeaua de stații permanente de referință, instalată de către firma Trimble (Trimble VRS Now)

Unitatea de control folosită este Trimble Slate, care înregistrează și stochează date din receptor prin intermediul programului Trimble Access, ce rulează și în limba română. Unitatea combină confortul unui smartphone și durabilitatea și performanța ce caracterizează produsele Trimble. De asemenea, are un aspect ergonomic, contrastul fiind unul ridcat, chiar și în condiții de luminozitate sporită.

Corecțiile diferențiale sunt transmise de către stațiile permanente din rețeaua ROMPS prin intermediul Internetului, și recepționate de unitatea de control Trimble Slate, care are inclus modem-ul 3.75G.

În măsurătorile RTK, dacă lipsește semnalul GPRS (din cauza unei slabe acoperiri sau a întreruperii semnalului), GPS-urile Trimble R4 se pot utiliza în perechea Baza + Rover. În această situație, baza transmite corecțiile diferențiale prin undele radio. Conexiunea radio este realizată pe banda de frecvență 430-450 Mhz aprobată de către Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații.

Formatele de date specifice acestui aparat pentru corecțiile diferențiale sunt formate standard (ex. RTCM 2.3, RTCM 3.0), care oferă posibilitatea comunicării inclusiv cu alte tipuri de receptoare.

Protocolul de comunicare CMRx oferă compresia corecțiilor pentru optimizarea lățimii de bandă, totodată fiind prorocolul de comunicare ce permite folosirea tuturor constelațiilor satelitare.

Alte informații privitoare la GPS-ul Trimble R4 Model 3, conform manualului de instructiuni :

”Masurători

Trimble R-Track pentru suport GLONASS și minimizarea erorilor multipath

Tehnologia GPS Trimble Maxwell pentru urmărirea riguroasă a sateliților

Precizie ridicată a corelărilor multiple pentru măsurarea pseudo-distanțelor

Urmărirea riguroasă a sateliților aflați la elevații reduse

Măsurarea riguroasă a GNSS purtătoare cu o precizie de sub 1mm intr-o lungime de bandă de 1 Hz.

220 de canale

GPS: L1C/1, L1C,L2C, L2E

GLONASS: L1C/A, L1P, L2P, L2C/A, L3

SBAS: L1C/A, QZSS, WASS, EGNOD, GAGAN

GALILEO: E1, E5A, E5B (opțional)

Măsurători statice

Orizontal…………………………………………………………±3 mm + 0.1 ppm RMS

Vertical………………………………………………………….. ±3.5 mm+ 0.4 ppm RMS

Măsurători FastStatic

Orizontal…………………………………………………………±3 mm + 0.5 ppm RMS

Vertical………………………………………………………….. ±5 mm+ 0.5 ppm RMS

Măsurători Cinematice (RTK)

Orizontal…………………………………………………………±8 mm + 1 ppm RMS

Vertical………………………………………………………….. ±15 mm+ 1 ppm RMS

Măsurători Cinematice (RTK) în rețea

Orizontal…………………………………………………………±8 mm + 0.5 ppm RMS

Vertical………………………………………………………….. ±15 mm+0.5 ppm RMS

Timp inițializare………………………………………………Caracteristic <8 secunde

Rigurozitatea inițializării……………………………………………Caracteristic >99%

Poziționare GPS diferențială pe cod

Orizontal…………………………………………………………±0.25m + 1 ppm RMS

Vertical………………………………………………………….. ±0.5 m+1 ppm RMS

Poziționare diferențială WAAS/ EGNOS precizie caracteristică <5m 3DRMS

Temperatura

Temperatura de operare…………………………………………..-40 ⁰C la +65⁰C

Temperatura de depozitare………………………………………..40 ⁰C la +65⁰C

Umiditate…………………………………………………………………….100% condens

Rezistență la șocuri și vibrații ( testat și rezultat pentru următoarele standarde)

Șocuri:

– Oprit-Proiectat să reziste la căderi libere de pe jalon de la o distanță de 2 m.

– În operare-la tensiune de 40G, 10msec

Vibrații:

– MIL-STD-810-7” ( Manual de instrucțiuni Trimble R4) 2.2.3. Modalități de preluare a datelor

”Determinarea poziției spațiale a unui obiect, situate pe uscat, apă sau în aer și implicit a unui punct geotopografic, se poate realiza în sistemele GNSS în mod diferit” (Boș și Iacobescu, 2009). Astfel, în general se disting două modalități în funcție de numărul de receptoare folosite, care duc la obținerea unor rezultate diferite seminificativ la nivel de precizie, element fundamental în lucrări geotopografice.

– Poziționarea absolută a unui singur receptor, care se află în repaos sau în mișcare cu viteză de maximum 400 m/s reprezintă un procedeu bazat pe măsurarea fazei codurilor, fără a rezolva ambiguitățile și fără a detecta posibile scăpări din determinarea numărului de perioade întregi, caz în care rezultă pseudo-distanțe satelit-receptor. Determinările de acest tip se utilizează în cazul navigației, în scopul lozalizării unor obiecte fixe ori vehicule în mișcare, cu o eroare ce poate ajunge la zeci de metri. (figura 2.6.)

– Poziționarea relativă sau diferențială se folosește în cazul lucrărilor topogeodezice deoarece asigură o precizie ridicată, de ordinul centimetrilor ori milimetrilor. Procedeul se bazează pe principiul dublei diferențe, ce presupune folosirea a două receptoare, unul instalat într-un punct cunoscut, iar celălalt în punctul nou ce se dorește a fi determinat. După efectuarea înregistrării simultane a semnalelor de la doi sateliți (aceiași), prin intermediul post-procesării de date, vor rezulta diferențele de distanțe (D1-D2) și (D3-D4), prin compararea semnalului primului receptor cu semnalul celui de-al doilea receptor, în baza căreia se vor rezolva ambiguitățile, fiind eliminate erorile de ceas ori influența ionosferei. Vectorul de bază constituie rezultatul primar al determinărilor diferențiale, componentele acestuia (∆x, ∆y, ∆z), stabilindu-se în funcție de distanțe. Coordonatele finale ale punctului nou vor rezulta pe baza celor cunoscute ale stației A și a relativelor vectorului de bază. Pentru siguranță se recurge la tripla diferență, care constă în înregistrări cu cele două receptoare efectuate asupra a doi sateliți în reprize diferite, rezultând o eliminare sigură a ambiguităților și implicit, sporirea preciziei. Principiul poziționării relative este ilustrat în figura 2.7.

(Fig. 2.6.- poziționare absolută) (Fig.2.7. – poziționare relativă)

De asemenea, ca metode și procedee de poziționare diferențială se disting: metoda statică, procedeul rapid static și metoda cinematică.

Metoda statică presupune că în momentul efectuării observațiilor, receptoarele (atât cele instalate în punctual de referință, dar și cele instalate în punctele noi) rămân fixe, ele primind semnale de la minimum 4 sateliți (aceiași). Timpul de observare este îndelungat, sunt folosite receptoare cu dublă-frecvență asigurându-se o precizie ridicată. Lungimea bazei este mai mare de 10 km.

Procedeul rapid static reduce timpul de staționare la 5-10 minute, în momentul în care se lucrează în condiții bune, acest timp fiind dublat pentru receptoarele cu o singură frecvență. Procedeul este recomandat în cazul unor baze scurte, de până la 10 km, în lucrări de îndesire a rețelei, reperajul fotogrammetric etc.

Metoda cinematică se particularizează printr-o durată scurtă, de aproximativ 5 secunde, pentru măsurătorile de fază ale undelor purtătoare. Este folosită în cazul măsurării detaliilor și a măsurării mai multor puncte într-o succesiune rapidă. De asemenea, metoda este foarte eficientă în cazul punctelor situate în apropiere unul de celălalt. Un receptor rămâne fix, iar celălalt se deplasează într-un lanț cinematic de puncte noi, în care determinările se fac instantaneu, fiind caracterizate de precizie bună.

Procedeul pseudocinematic (prin reocupare) presupune culegerea datelor din puncte ce vor fi restaționate după aproximativ o oră, interval în care intervine schimbarea constelației. Procedeul prezintă avantajul de a putea fi folosit și în situația unui număr mai mic de sateliți (chiar și 3 sateliți), asigurând o precizie satisfăcătoare rețelelor de sprijin.

Procedeul cu deplasarea continuă, necesită ca receptorul mobil să fie instalat în punctele noi, la intervale de timp prestabilite, în funcție de distanță. În momentul modificării configurației satelitare, masurătorile sunt reinițializate, pe o bază din parcurs, într-o staționare scurtă de aproximativ 5 minute.

Procedeul Stop & Go se folosește în cazul bazelor sub 10 km, caz în care, unul dintre receptoare devine mobil deplasându-se succesiv în punctele de interes. Pentru acest procedeu sunt necesari 5 sateliți disponibili (se asigură un GDOP mic).

Metoda GPS- diferențial în timp real (RTK- Real Time Kinematic), face posibilă determi

determinarea coordonatelor punctelor în timp real, pe teren, precum și verificarea calității datelor ori remedierea lor, dacă este cazul.

Pentru lucrările de îndesire a rețelei, în scopul determinării coordonatelor punctelor A, B, C, D pe care se va sprijini drumuirea, s-a folosit metoda statică. Stația permanentă folosită este cea din localitatea Făgăraș, aflată la o distanță de aproximativ 38 de km de zona luată în studiu.

Metoda statică presupune așadar, un receptor ce este amplasat într-un punct de coordonate cunoscute în sistemul WGS-84, al doilea receptor fiind amplasat la celălalt capăt al bazei, purtând denumirea de rover (mobil).

Datele sunt înregistrate simultan, de către ambele stații, dar la același interval de timp de fiecare dintre ele. Durata de timp între înregistrări se poate seta la 15, 30 ori 60 de secunde. Perioada de timp este influențată în mod direct de geometria sateliților, numărul acestora și de lungimea bazei. În general, la lungimea bazei de 20 de km, cu un număr de 5 sateliți, respectiv un GDOP de 8, timpul minim este de o oră. Pentru bazele de lungime mai mare, timpul de observație este mai indelungat.

O dată ce sunt colectate datele necesare, receptorii se pot opri și muta pe următoarea bază când se reiau măsurătorile. Un aspect important este redundanța, care implică măsurarea punctelor cel puțin de două ori, creând verificări suplimentare, pentru siguranță. Randamentul lucrărilor poate fi sporit prin utilizarea unui receptor mobil suplimentar.

Datele culese pe teren, din punctele staționate cu receptorul Trimble R4, au fost postprocesate, în vederea obținerii coordonatelor punctelor respective. Softul de prelucrare folosit se numește Trimble Bussines Center 3.0 care procesează date GNSS și cele preluate cu instrumente optice, permițând combinarea datelor provenite în urma survolării aeriene cu cele de la receptoarele GNSS și stații totale. Astfel, se pot proiecta ortofotografii georeferențiale, nori de puncte 3D, respectiv modele digitale ale suprafețelor.

Caracteristici principale:

preluare unitară a datelor GPS și GLONASS;

preluare unitară a datelor GNSS și convenționale;

desenare automată a curbelor de nivel;

funcții avansate CoGo;

Import și Export Rinex, ASCII, DXF;

preluare de date GNSS inclusiv de la alte tipuri de receptoare;

compensarea măsurătorilor prin metoda celor mai mici pătrate;

determinare neînchideri în triunghiuri;

generare de rapoarte.

În concluzie, programele de post-procesare a datelor permit:

introducerea unor parametri locali, coordonate,sisteme de proiectie , date;

editarea bazelor;

compensarea datelor;

Transformari de coordonate cu 7 parametri (Helmert).

Prelucrarea măsurătorilor este un procedeu specific, automat pe baza cărora rezultă coordonatele spațiale ale punctelor staționate, în sistem de proiecție adoptat în România, pentru planimetrie ”Stereografic 1970”, iar pentru cote, sistemul de referință ”Marea Neagră 1975”.

2.3.Concluzii

În cazul îndesirii rețelei de sprijin prin folosirea sistemului GPS se pornește de la rețeaua geodezică națională, modernă. Aceasta trebuie să fie determinată în sistem GPS, în mod unitar, pe intreaga suprafață a țării. Se consideră că asemenea puncte ar trebui să se găsească la o distanță de cel mult 40-50 km.

Folosirea aparaturii de tip GPS constituie o soluție comodă, de randament și precizie sporită. Punctele se pot determina intro manieră independentă, nefiind nevoie de vizibilități ori semnalizări costisitoare atât din punct de vedere economic, cât si prin prisma timpului.De asemenea, aceste măsurători sunt independente de vreme.

Marele avantaj al folosirii sistemului GPS este legat de gradul de automatizare al lucrărilor, care se diferențiază de metodele clasice. Prin urmare, achiziționarea datelor, precum și prelucrarea acestora, sunt aspecte rezolvate prin softuri speciale, iar operatorului îi rămâne în sarcină reglarea unor parametri sau alegerea metodei adecvate de lucru în funcție de importanța lucrării și precizia necesară.

Din aceste considerente, pentru îndesirea rețelei de sprjin, din prezenta lucrare s-a optat pentru folosirea tehnologiei GNSS. Ulterior, din punctele determinate prin această metoda, s-a realizat rețeaua de ridicare, prin metoda drumuirii sprijinite la capete (puncte vechi determinate cu GPS-ul Trimble R4). Pentru măsurarea elementelor specifice unei drumuiri s-a folosit aparatură modernă, stația totală.

Capitol III

RELIZAREA REȚELEI DE RIDICARE

3.1.Proiectarea și marcarea punctelor

Rețeaua de ridicare este compusă din ansamblul stațiilor de drumuire care se folosesc în scopul măsurării și definirii poziției detaliilor existente în teren. De asemenea, aici pot fi incluse și puncte din rețeaua de sprijin din care se pot efectua radierile punctelor detaliilor naturale.

Ridicările în plan cuprind ansamblul lucrărilor din faza de proiectare, măsurători, calcule și obținerea produselor grafice la scară a unei suprafațe. Ridicările în plan pot fi:

planimetrice – au ca scop determinarea poziției în plan (X,Y) a punctelor carateristice

detaliilor de pe suprafața terestră;

altimetrice – constă în determinarea cotelor punctelor în scopul reprezentării

reliefului zonei respective;

combinate – în urma cărora rezultă planuri complete ce conțin atât detalii de

planimetrie cât și curbe de nivel.

Deoarece rețelele de sprijin nu pot asigura densitatea necesară la utilizarea metodei de ridicare în plan, se determină puncte noi, la distanțe relativ mici unele față de altele (comparativ cu cele din rețeaua de sprijin). Alegerea acestor puncte se face în mod judicios, încât să fie permisă ridicarea tuturor punctelor detaliilor din zonă.

Proiectarea rețelei de ridicare constituie etapa de bază la realizarea acesteia, pentru realizarea stațiilor de drumuire tinându-se cont de următoarele aspecte:

– vizibilitate din capetele drumuirii către puncte cunoscute și vizibilitate reciprocă între punctele vecine ale rețelei de drumuire;

– posibilitatea de a fi vizate, din stațiile drumuirii, toate punctele caracteristice ale detaliilor din teren;

– rețeaua poate fi completată cu ” stații aruncate” (determinate prin procedeul dublei radieri), în scopul executării radierii punctelor din zone ascunse ale terenului;

– amplasamentul acestor puncte se alege în locuri ce sunt ferite de circulație, atât pentru protecția punctelor, a aparaturii dar și a operatorului.

Materializarea punctelor din rețeaua de ridicare se realizează în raport cu natura terenului prin buloane cu cap rotunjit (în fisuri de betoane ori borduri), borne de beton cu armătură ce au dimensiuni prevăzute de norme tehnice în vigoare. Marcarea punctelor de drumuire se realizează de regulă prin intermediul țărușilor metalici ori de lemn în funcție de locul în care se efectuează măsurătoarea . Astfel, țărușii (figura 3.1.) se folosesc în cazul marcării cu caracter temporar, iar bornele ( figura 3.2.) sunt folosite pentru marcarea cu caracter permanent.

(Fig. 3.1. – a.țăruși de lemn , b.țăruși metalici)

(Fig. 3.2 – Bornă )

Descrierea topografică a punctelor din rețeaua de ridicare presupune realizarea schiței de reperaj, descrierea amplasamentului, înscrierea numărului de ordine al punctului precum și a direcției indicate prin intermediul săgeților, respectiv a distanțelor până la bornă, puncte fixe din teren ori pichet (minimum trei distanțe).

3.2.Culegerea datelor rețelei de ridicare

Culegerea datelor rețelei se face prin metoda drumuirii.

Drumuirea reprezintă metoda de îndesire a rețelei geodezice folosită în scopul determinării coordonatelor punctelor detaliilor din teren. Drumuirea constă intr-o linie frântă, în care se determină poziția reciprocă a punctelor prin măsurarea unghiurilor în punctele de frângere, precum și a distanțelor dintre acestea.

Drumuirile se clasifică astfel:

I.În raport cu numărul punctelor de sprijin distingem:

drumuire care la capete se sprijină pe puncte cunoscute;

drumuire care la capete se sprijină atât pe puncte cunoscute dar și orientări;

drumuire cu punct nodal care are la capete două puncte cunoscute și un punct de

sprijin , folosit pentru viză, din punctul nodal;

-drumuire în vânt care la capetele acesteia are unul sau două puncte ale căror

coordonate se cunosc.

II.În raport de forma traseului poligonal:

drumuire deschisă – pornește din două puncte cunoscute, oprindu-se pe două

puncte vechi;

drumuire în circuit închis- pornește din cel puțin două puncte vechi, traseul

închizându-se tot pe ele.

Operațiile de teren efectuate la realizarea unei drumuiri sunt următoarele:

– marcarea pe teren a punctelor drumuirii;

– întocmirea schițelor de reperaj și de descriere a punctelor;

– măsurarea laturilor drumuirii;

– măsurarea unghiurilor (orizontale și verticale).

Măsurarea laturilor drumuirii

Dacă măsurătorile sunt efectate cu aparatură clasică (teodolit), distanțele se măsoară ci panglica (dus-întors), caz în care toleranța adimisibilă dintre cele două determinări este următoarea : T=± 0.003L

Dacă măsurătorile sunt efectuate cu stația totală, distanțele se măsoară în aceeași manieră (dus-întors), iar toleranța admisă diferă în funcție de precizia aparatului folosit. În prezenta lucrare distanțele au fost măsurate cu stația totală.

Măsurarea unghiurilor

Unghiurile orizontale se determină ca fiind diferența direcțiilor orizontale, direcții măsurate în fiecare punct de stație.

Unghiurile verticale se măsoară în punctele de stație, fiind diferența dintre direcția zenitului și direcția punctului ce se ia în considerare. Astfel, corectitudinea unghiului vertical este influențată de suprapunerea exactă a citirii zero a cercului vertical pe direcția zenitului.

Pentru întocmirea proiectului de diplomă, pe teren, s-a folosit metoda drumuirii sprijinite la capete pe puncte de coordonate cunoscute. Coordonatele punctelor de stație au fost determinate prin măsurarea laturilor drumuirii, a unghiurilor orizontale și verticale.

Se consideră drumuirea 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12 (figura 3.3.) ce se sprijină la capete pe puncte de coordonate cunoscute A, D, respectiv B, C.

(fig.3.3.-Schița drumuirii)

Pe teren s-au măsurat lungimile laturilor 1-A, 1-2, 2-3…12-B dus-întors.

De asemenea, s-a staționat cu aparatul în fiecare punct de stație, vizându-se înapoi –înainte, în urma diferenței citirilor, rezultând unghiul orizontal. De asemenea, s-a determinat unghiul de înclinare a cărui valoare s-a folosit pentru calcularea distanțelor reduse la orizont.

Intrumentul folosit a fost stația totală Leica TCR 407.

”Stația totală este un tahimetru electronic cu care elementele geometrice (unghiuri, distanțe, diferențe de nivel), ce definesc poziția spațială a punctelor geodezice și topografice, se măsoară automat, la comandă, cu precizie ridicată, se stochează în memoria electronică și se redau în formă digitală. În plus, prin intermediul unor softuri integrate, se pot efectua, în timp real, numeroase aplicații topografice de ridicare și/sau de trasare a construcțiilor.” (Boș, și Iacobescu, 2009).

Aceste aparate au apărut relativ recent, făcând parte din generația nouă, permițând efectuarea de măsurători de precizie ridicată, indiferent de mărimile măsurate, în condiții de randament sporit.

Din punct de vedere constructiv, aparatul este reprezentat de o unitate portabilă, cu dimensiunile și design-ul unui teodolit, având componente software și medii de stocare a datelor.

Așadar, aspectul unei stații totale este similar cu cel al unui tahimentru/teodolit, cu aceleași axe principale: orizonatală HH`, verticală VV`, respectiv a lunetei LL`, precum și aceleași tip de organe principale ( alidadă, ambază) și ”mișcările lunetei în plan orizontal și vertical, controlate de șuruburi blocare și/sau de fină mișcare. Dispozitivele de măsurare a elementelor geometrice sunt însă realizări electronice total diferite de cele clasice” (Boș și Iacobescu, 2009)

În structura unei stații totale distingem componenta mecanică, optică și electronică

Componenta mecanică include ambaza, cu șuruburi de calare, dispozitivul pentru fixarea pe trepied precum și alidada care protejează limbul, susținând totodată partea superioară cu furcile ei, ce sprjină bateria de acumulatori, luneta respectiv cercul vertical.

Cercurile gradate sunt marcate de coduri optice pe piste concentrice ori raster de linii, ce sunt sprijinite de diverse metode pentru interpolarea fracțiunilor, dispozitive de citire, micrometre optice ori metode interferențiale

Componenta optică include luneta ce folosește la vizarea de semnale, calitatea acesteia fiind definită în raport cu puterea de mărire, unghiul de câmp precum și de dispozitivul de centrare folosit la instalarea în stație. Dispozitivul de centrare poate fi optic, clasic ori fir laser (asigură vizibilitate, precizie, randament)

Componenta electronică reprezintă plusul stațiilor totale față de aparatura clasică.

Microprocesorul este unitatea centrală, având următoarele funcții:

– rezolvarea de calcule topografice, pe teren, în baza programelor încorporate în memorie, de ex: distanța redusă, diferențe de nivel etc.

– monitorizarea stării și a funcționării aparaturii, afișând la cerere ori automat decalarea aparatului, starea memoriei, a bateriei, etc.

– aplicarea automată de corecții, pentru fiecare măsurătoare (variații de temperatură, presiune atmosferică, abateri ușoare ale axului vertical, eliminate de către compensatoare electronice).

Dipozitiv EDM ( Electronic Distance Measurement), poate fi instalat în sau pe lunetă, cu rolul de a emite și recepționa radiațiile spectrului electromagnetic obținându-se distanțele. Ca auxiliare se folosesc prismele reflectoare. Pentru obținerea distanțelor se folosesc două procedeee:

1. Diferența de fază, notată ”∆λ” dintre unda emisă, respectiv recepționată în urma reflectării precum și ”numărul întreg N de lungimi de undă” (Bos și Iacobescu, 2009), care se cuantifică în detectorul de fază, relația de calcul fiind:

Li=N λ + ∆λ

2. Timpul ”t” necesar impulsului în scopul parcurgerii dublului distanței L, ce se înregistrează într-un contor electric, în conformitate cu relația cunoscută din fizică:

2L= v*t

L=vt/2

Memoria electronică servește la stocarea datelor rezultate în urma măsurătorilor sau obținute prin prelucrarea în timp real, descărcarea în calculator. De asemenea, folosește la locația programelor de calcul, a meniului cu funcții și coduri, precum și pentru încărcarea de date ori programe utilizate la executarea lucrărilor pe teren, etc. Există memorie de tip intern (încorporată

în aparat), și memorie de tip extern (carnete electronice de teren), care se fixează pe trepied ori detașabile.

Panoul de afișaj și comandă reprezintă baza de comunicare între utilizator și stație, pe parcursul desfășurării lucrărilor. Tastele sunt reduse numeric, unele dintre ele fiind multifuncționale și servesc la transmiterea comenzilor pornire/oprire, alegerea modului de lucru etc. Display-ul (unic sau dublu, pentru poziția aII-a a lunetei) este de tip LCD (cristale lichide) sau LED ( diode luminoase).

Compensatorul biaxial este dispozitivul ce corectează eventuale erori de calare, rezultate în urma neverticalității axului principal, în limita de 4`-5`. În situația depășirii limitei, aparatul anunță și se oprește până este refăcută calarea.

Folosirea stației totale implică folosirea unor instrumente auxiliare: prisma reflectoare, stații emisie-recepție și bateria de acumulatori (NiCd-nichel ccadmium, Nim-nichel metal hibrid, LiI-litiu ionic)

Stația totală Leica TCR 405 este ilustrată în figura 3.4. .iar principalele elemente componente se regăsesc în figura 3.5.

(Fig. 3.4. – Stația totală Leica TCR 405)

( Fig. 3.5.– Elemente componente)

3.3. Efectuarea calculelor și compensarea rețelei de drumuire

Calculele efectuate în vedere determinării și compensării rețelei de drumuire sunt prezentate în tabelul 3.1.

Modul de lucru și formulele folosite sunt următoarele:

– Determinarea orientării dintre punctele cunoscute ale rețelei ӨA-D , s-a realizat pe baza coordonatelor punctelor vechi (A,D)

– Orientarea primei laturi a drumuirii: Ө A-1= ӨA-D + αA

– Calculul orientărilor celorlalte laturi :

Ө 1-2= ӨA-D ± 200ᵍ+ α1 Ө 7-8= Ө5-6 ± 200ᵍ+ α7

Ө 2-3= Ө1-2 ± 200ᵍ+ α2 Ө 8-9= Ө7-8 ± 200ᵍ+ α8

Ө 3-4= Ө2-3 ± 200ᵍ+ α3 Ө 9-10= Ө8-9 ± 200ᵍ+ α9

Ө 4-5= Ө3-4 ± 200ᵍ+ α4 Ө 10-11= Ө9-10± 200ᵍ+ α10

Ө 5-6= Ө4-5 ± 200ᵍ+ α5 Ө 11-12= Ө10-11± 200ᵍ+ α11

Ө 6-7= Ө5-6 ± 200ᵍ+ α6 Ө 12-B= Ө11-12± 200ᵍ+ α12

Ө A-B= Ө12-B ± 200ᵍ+ αB

De asemenea, această orientare, calculată din coordonate se notează Ө` A-B.

– Calculul toleranței, erorii și compensarea orientărilor:

T=q , n= numărul de orientări

q= precizia aparatului e=0.001861

Ci=e*n, n= număr de ordine al orientării

Өcorectat = Өi-j + Ci

– Calculul coordonatelor relative: ∆Xi=Do*sin Өi-j ∆Yi= Do*cos Өi-j

– Compensarea coordonatelor relative:

T=T* + + 3/5.2, L=( lungimea totală a drumuirii)

e=

e∆X =∆X(A-B) – ∑∆X e∆Y =∆Y(A-B) – ∑∆Y

Cx = Cy =

Cuxi = Cx * ∆Xi Cuyi = Cy * ∆Yi

∆Xi corectat = ∆Xi + Cuxi ∆Yi corectat = ∆Yi + Cuyi

– Calculul coordonatelor absolute: X1= XA+ ∆X1 Y1= YA+ ∆Y1

X2=X1+∆X2 Y2 =Y1+ ∆Y2

………………………… …………………………

X12=X11+∆X12 Y12=Y11+∆Y12

Capitol IV

RIDICAREA DETALIILOR

4.1.Obiect. Principii

Obiectul ridicărilor topografice este de a realiza conținutul specific planurillor, asigurat prin intermediul identificării și măsurării pe teren a detaliilor topografice, precum și a unor detalii specifice cadastrului.

Etapele de lucru pentru această categorie de lucrări sunt următoarele:

– întocmirea schiței de teren, în conformitatea cu realitatea acestuia, pastrându-se cât mai mult proporțiile și urmărindu-se corpuri de proprietate, respectiv parcele cu suprafață mai mare de 50 mp în intravilan și 300 mp în extravilan;

– descompunerea detaliilor în puncte caracteristice, care se aleg la schimbările direcției, definind astfel dimensiunea și forma terenului;

– realizarea măsurătorilor și calculelor, necesare stabilirii coordonatelor (X,Y,Z) specifice punctelor, în proiecția stereografică 1970;

– redactarea atât a planului de situație cât și a celui cadastral, respectând conținutul fiecăruia dintre ele.

Astfel, prin ridicarea detaliilor de planimetrie se întelege ansamblul etapelor de măsurare, calculare, respectiv reprezentare pe plan a realității din teren. Ridicarile detaliilor sunt sprijinite de puncte cunoscute, ce alcătuiesc rețeaua de sprijin a ridicării.

Așadar, dimensiunea, respectiv forma rețelei de sprijin a ridicării depinde de forma, dimensiunile, relieful suprafeței, gradul de acoperire cu detalii ( naturale/artificiale) și scara planului topografic ce se va redacta în final.

4.2. Măsurători în teren

În principiu, poziționarea propriu-zisă este realizată prin metoda radierii, combinată cu metoda drumuirii. Metoda radierii este utilizată în orice situație, atunci când există posibilitatea ducerii vizei și măsurării distanței. Poziția unui punct radiat se definește în raport de punctele vechi ale rețelei de ridicare, prin orientare/unghi polar și distanța redusă la orizont.

În general, dispunerea punctelor radiate este radială în jurul stației, vizându-se succesiv în tur de orizont. Deoarece numărul de punce radiate poate fi inclusiv de ordinul miilor, măsurarea se realizează cu luneta în poziția I, fiind lipsită de un control de sine stătător. Punctele importante au fost verificate prin radierile din două stație.

Folosirea combinată a metodei drumuirii cu cea a radierii, distinge mai multe variante de execuție.

– Datele specifice drumuirii și radierii se culeg din aceeași staționare, folosind modulul general al stației totale, ori aparatura clasică, prelucrarea realizându-se cu softuri ce compensează drumuirea, calculând apoi radierile.

– Datele specifice metodei radierii sunt culese de pe teren după parcurgerea drumuirii și calcularea coordonatelor, prin revenirea în stație. Prin reocuparea punctului, randamentul metodei scade.

– Achiziționarea direct a coordonatelor punctelor (de drumuire și radiere), dintr-o singură staționare, utilizând programul ”coordonate” al stației totale. În cazul unui număr mic de stații neînchiderea de 2-4 cm nu afectează poziția punctelor radiate, dar pentru ridicările cu detalii complexe, și numeroase puncte de stație, se utilizează softuri de compensarea a drumuirii și ulterior de recalculare a coordonatelor aferente punctelor radiate.

Pentru ridicarea detaliilor terenului care face obiectul lucrării de diplomă s-a folosit metoda combinată drumuiri-radieri, datele fiind culese din aceeași staționare, fiind realizată ulterior compensarea drumuirii și calculul coordonatelor punctelor radiate.

4.3. Calcule

Calculul coordonatelor X și Y ale punctelor de detalii, radiate, s-au calculat pe cale automată cu programe specializate. Etapele de calcul sunt următoarele, princpiul de calcul fiind ilustrat în figura 4.1.

– Calculul orientărilor din punctele de stație spre punctele de detaliu;

– Calculul distanțelor reduse la orizont;

– Calculul coordonatelor relative;

∆Xi=Do*sin Өi-j ∆Yi= Do*cos Өi-j

Calculul coordonatelor rectangulare față de punctele stație;

Xi= Xstație+ ∆Xi Yi= Ystație+ ∆Yi

(Fig 4.1. – Principiul de calcul al coordonatelor punctelor de detaliu)

Din punct de vedere practic, există posibilitatea măsurării punctelor radiate simultan cu determinările pentru realizarea drumuirii planimetrice. Coordonatele punctelor radiate se vor calcula după calcularea și compensarea punctelor drumuirii, ce servesc ca puncte de stație pentru punctele radiate. În cazul unui punct radiat din două puncte de stație diferite, acest punct se numește punct dublu radiat.

Coordonatele punctelor radiate vor întregi inventarul de coordonate al lucrării, alături de coordonatele punctelor din rețeaua de sprijin și de drumuire.

Capitol V

INTOCMIREA PLANULUI DE SITUAȚIE

5.1 Etape de lucru

”Planul de situație este o reprezentare cartografică a unei suprafețe de teren la scară mare (1:2000, 1:1000, 1:500) ce cuprinde detaliile de planimetrie precum și relieful redat prin linii de nivel. În general, planul de situație se obține printr-o ridicare tahimetrică folosind un tahimetru clasic. Rețeaua de sprijin se determină prin drumuiri încadrate în rețeaua geodezică sau independente ce constituie o poligonație, iar detalii se ridică prin radieri.”(Vorovencii, 2000)

În primul rând, trebuie să se cunoască destinația planului de situație, scara de întocmire, limitele teritoriului precum și precizia ce trebuie asigurată.

Pentru întocmirea planurilor de situație se folosesc mai multe metode:

– în funcție de situație în funcție de distanțe preluate din teren;

– în funcție de ughiuri și distanțe;

– în funcție de distanțe și orientări;

– în funcție de coordonatele rectangulare.

”Apariția stațiilor totale a constituit pentru lucrările de topografie-cadastru un moment foarte important. Printre multele facilități oferite de acestea se numără și capacitatea lor de a memora datele măsurate pe teren într-un fișier care poate fi descărcat direct în calculator. În general, formatul acestor fișiere de tip ASCII.

Descărcarea acestor date în calculator se realizează foarte simplu prin intermediul unui cablu de legătură sau cu ajutorul cardului de memorie.” (Tereșneu și Ionescu, 2011)

Astfel, prin intermediul fișierelor ce conțin coordonatele punctelor și a programului AutoCAD Civil 3D 2011, a fost realizat planul de situație.

Fișierul a fost importat în AutoCAD, din meniul Import-Points from File, se alege fișierul cu coordonatele punctelor, se selecteaza modalitatea de introducere, in funcție de modul in care sunt scrie coordonatele în fișier, de exemplu, PNEZ – space delimited indică scrierea în fișier întâi a valorii pe Nord, apoi a celei pe Est, ele fiind delimitate intre ele prin spațiu, (figura 5.1.) . Ulterior, se realizează setările necesare pentru definirea modului de marcare al punctelor, stilului de marcare al punctelor, mărimea, etc.

O dată importate punctele în AutoCAD, acestea au fost unite, (figura 5.2. și 5.3.) pentru conturarea parcelelor, loturilor precum și a detaliilor

În ultima etapă, planul se completază cu semne convenționale, toponimii și legendă.

(Fig 5.1.-Import de puncte în AutoCAD Civil 3D 2011)

(Fig. 5.2.-Puncte importate în AutoCAD CIVIL 3D 2011)

(Fig.5.3.-Legarea punctelor în desen folosind AutoCAD Civil 3D 2011)

5.2 Conținut

Planul de situație trebuie să redea cât mai sugestiv, elementele existente la suprafața terenului, fiind reprezentarea abstractă a realității, elementele conținute fiind redate simplificat, prin intermediul semnelor convenționale.

Planul de situație conține următoarele elemente:

– punctele rețelei geodezice, rețelei de sprijin și ridicare;

– limite de parcele, subparcele, loturi;

– categorii de folosință ale terenului;

– drumuri de cale ferată, șosele, naturale sau de orice tip, precum și edificiile ce le aparțin cum ar fi poduri, tuneluri, viaducte etc.;

– clădiri, construcții locative și nelocative, indicându-se destinația lor precum și numărul de etaje;

– hidrogeografia reprezentată de lacuri, bazine, suprafețe de revărsare, obiecte hidrotehnice și obiecte specifice transportului fluvial, canale, instalații de distribuire a apei, baraje, faruri etc.;

– obiecte ale aprovizionării cu apă cum sunt fântâni, coloane hidraulice, rezervoare, izvoare, etc;

– vegetația (arbori, arbuști, ierburi, etc.) care, pentru planurile de situația la scara 1:500, în situația existenței unor cerințe suplimentare se poate ridica fiecare arbore, cu indicarea speciei;

– obiecte industriale;

– complexe de construcții aparținând uzinelor, fabricilor ,minelor, stațiilor electrice etc.;

– sonde de foraj, linii de joasă tensiune și ridicată, puțuri precum și rețelele comunicațiilor subterane;

– obiectele gospodăriei comunale;

– hotare administrative, bariere de protecție, puncte de hotar.

De asemenea, pe orice plan de situație trebuie să existe o legendă care sa ofere explicația semnelor convenționale folosite, scara de redactare și direcția nordului.

Capitol VI

Întocmirea planului parcelar

6.1.Aspecte generale

Împărțirea unei suprafețe atât scriptic cât și faptic, în două ori mai multe părți, constituie un ansamblu de lucrări topo-cadastrale, executate în baza normelor tehnice și juridice. Din punct de vedere topografic, operația are două aspecte distincte:

– detașarea dintr-o suprafață a unei parcele, în raport de o dreaptă sprjinită pe un punct sau paralelă la o direcție dată

– parcelarea unei suprafețe în mai multe loturi diferite sau egale ca mărime

Indiferent de caz, lucrările sunt asemănătoare, respectând condițiile și normele în vigoare, precum și cerințele beneficiarului.

Etapele pentru realizarea acestor lucrări se parcurg în următoarea ordine:

– identificarea terenului (scriptic-evidențele de cadastru ori carte funciară și faptică- pe teren, prin identificarea limitelor, în prezența proprietarilor și riveranilor);

– proiectarea lucrărilor topografice, inclusiv marcarea în manieră durabilă a punctelor de stație, ce vor folosi ulterior la aplicarea parcelarului pe teren;

– realizarea măsurătorilor, respectiv întocmirea planului de situație ce include limitele suprafeței, detalii existente pe suprafața respectivă precum și pe cele învecinate, detalii a căror puncte caracteristice sunt exprimate prin coordonate în proiecția stereografică 1970;

– executarea proiectului de parcelare, cu piese și verificări necesare;

– aplicarea parcelarului pe teren, etapă ce constă în materializarea pe teren a punctelor specifice parcelelor stabilite și punerea în posesie pentru noii deținători a parcelelor;

În faza de proiectare a lucrărilor se impune respectarea următoarelor prevederi:

-condițiile/ obiectivele stabilite de către proprietar, privind scopul parcelării, mărimea și

numărul parcelelor, etc.;

-principii de parcelare, ce asigură accesul la drum public a tuturor parcelelor, laturi perpendiculare pe drum și folosirea detaliilor naturale cum ar fi culmi, vai ca limite ;

-norme de urbanism și organizare a teritoriului, referitoare la suprafața limită a parcelelor, forma acestora (dată de raportul lățime- lungime ce trebuie să fie mai mare de 1/4-1/5) ori lățimea minimă a frontului stradal, etc.;

Suprafețele se pot împărți prin următoarele metode:

– metoda grafică ce presupune deducerea elementelor ( de plecare și noi) direct de pe plan, prin procedeee grafice, în prezent metoda nu se mai folosește din cauza faptului că este greoaie și puțin precisă.

– metoda numerică, pe baza coordonatelor, metoda fiind de randament și precizie ridicată;

– procedeul automat/grafico-numeric, prin folosirea planului în format digital și a computerului, operatorul căștigă timp, metoda fiind de mare precizie și randament.

Parcelarea paralelă ”presupune detașarea unei suprafețe (dintr-o suprafață mai mare) după o linie paralelă cu direcție dată. Distanța de parcelare poate fi definită fie printr-o anumită valoare a orientării, fie de o altă direcției care trebuie să fie perpendiculară sau paralelă.” ( Vorovencii, 2000)

6.2.Parcelarea paralelă prin procedeul clasic

6.3.Parcelarea paralelă aplicată pe….

6.4.Parcelarea grafico-numerică

6.5.Redactarea planului parcelar

Planul parcelar constituie reprezentarea grafică a unei tarlale, ce conține limitele imobilelor din tarla, precum și detaliile stabile din teren care definesc respectiva tarla. După ce au loc recepția precum și atribuirea de numere cadastrale (se realizează de către oficiul teritorial), planul parcelar devine plan cadastral.

Noțiunea de ”tarla” reprezintă diviziunea cadastrală tehnică a UAT-ului ( unitate administrativ –teritorială), delimitată prin intermediul detaliilor fixe, identificabile pe teren, asupra cărora, în timp nu intervin modificări, de ex: ape, căi de comunicații, etc.

Planul parcelar este întocmit de către persoane autorizate, prin respectarea tuturor regulamentelor și normelor în vigoare, atât la solicitarea autorităților publice ( centrale sau locale), cât și la solicitarea altor persoane interesate. Planul se realizează în format analogic și digital.

Procedura pentru întocmirea planului parcelar, de avizare respectiv de atribuire a numerelor cadastrale este reglementată de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară ( ANCPI).

Planurile parcelare sunt realizate în vederea atribuirii de numere cadastrale imobilelor cuprinse pe tarla.

Din cauza modului prin care s-au aplicat legile fondului funciar, de-a lungul anilor, în teritoriu există tarlale ce nu au întomite planuri parcelare, dar și tarlale pentru care există plan parcelar, însă acesta este în format analogic, în unele czuri eronat sau nu este întocmit în sistemul stereografic 1970.

În cazul acestor tarlale se impune ca necesară întocmirea unui plan parcelar nou, care să respecte reglementările în vigoare, corectând astfel erorile apărute la întocmirea planului existent.

Dacă planul existent în arhiva oficiului teritorial respectă normele în vigoare, directorul oficiului poate demara procedura specifică atribuirii numerelor cadastrale cuprinse pe suprafața tarlalei. Acest lucru este posibil în baza unui referat întocmit de către șeful serviciului arhivă-informatică și de către inginerul șef.

În ambele situații, după finalizarea procedurii de atribuire a numerelor cadastrale,oficiul teritorial pune la dispoziția primăriei UAT-ului de care aparține tarlaua; planul parcelar cu numerele cadastrale recepționat (copie), precum și copia tabelului parcelar completat cu numerele cadastrale atribuite imobilelor de pe cuprinsul tarlalei.

Procedura de atribuire a numerelor cadastrale este reglementată de Ordinul 643/2011, art. 11 și 12.

”(1) Numerotarea cadastrală se realizează pentru flecare unitate administrativ-teritorială, care se identifică prin codul SIRSUP extras din Registrul permanent al unităților administrativ-teritoriale publicat de Comisia Națională pentru Statistică.

(2) Una sau mai multe parcele alăturate de pe teritoriul unei unități administrativ – teritoriale, indiferent de categoria de folosință, aparținând aceluiași proprietar, formează imobilul, se identifică printr-un număr cadastral și se înscrie într-o carte funciară.

(3) Numărul cadastral al imobilului este identificatorul unic de legătură între baza de date grafică și baza de date textuală în sistemul informatic integrat de cadastru și publicitate imobiliară.” ( Ordin 634/2011, art.11)

”(1) Imobilele se numerotează pe unități administrativ-teritoriale în ordinea înregistrării solicitărilor cu numere de la 1 la n folosind cifre arabe.

(2) Atunci când imobilul nu a mai fost înscris în cartea funciară i se acordă număr cadastral întreg, în continuarea ultimului număr atribuit pe unitatea administrativ-teritorială respectivă.

(3) În situația în care imobilele care fac obiectul unei documentații noi au fost înscrise în cartea funciară cu numere cadastrale întregi, fracționare, fracționare multiple sau atipice (numere topografice provenite din cartea funciară, din comasări de numere întregi etc.) acestea se numerotează cu numere cadastrale noi, în continuarea ultimului număr cadastral întreg atribuit pe teritoriul administrativ respectiv.

(4) Parcelele componente ale imobilelor care au diferite categorii de folosință se determină prin metode expeditive, asigurându-se închiderea pe suprafața imobilului și se reprezintă pe planul de amplasament și delimitare prin linii întrerupte și coduri. În interiorul imobilelor vor fi reprezentate numai parcelele care au categoriile de folosință în suprafață mai mare de 50 mp în intravilan și mai mare de 300 mp în extravilan.

(5) În cadrul fiecărui imobil, construcțiile se identifică printr-un cod atașat numărului cadastral, alcătuit din litera C urmată de un număr de la 1 la n (ex.: CI, C2, C3). Tipul și componența construcției, pe destinații și tronsoane, se evidențiază în planul de amplasament și delimitare.

(6) În cazul construcțiilor-condominiu, proprietățile individuale se numerotează astfel: la numărul cadastral al imobilului (teren) și codul construcției, se adăugă codul proprietății individuale (ex.: 178-C1-U25 pentru imobilul format din teren cu număr cadastral 178, construcția C1 și unitatea individuală 25). Tipurile de unități individuale se evidențiază în cartea funciară colectivă, conform anexei nr. 9.” ( Ordin 634/2011, art.12)

Capitol VII

Aplicarea parcelarului pe teren

7.1 Aspecte generale

Transpunerea pe teren a planului parcelar constituie o problemă specifică topografiei inginerești deoarece presupune atât trasarea cât și materializarea picheților parcelarului inițiali precum și a picheților loturilor rezultate.

”Operația presupune în general:

pregătirea topografică a proiectului, respectiv calculele preliminare ale elementelor

geometrice necesare;

materializarea pe teren a amplasamentelor tuturor loturilor prin marcarea punctelor de

de hotar;

punerea în posesie, prin predarea către proprietarii de drept;” ( Boș, Iacobescu, 2009)

Astfel de lucrări sunt frecvent întâlnite în cazul documentațiilor cadastrale privind

aplicarea prevederilor legilor proprietații, acțiuni în instanță privitoare la grănițuiri, rectificări de suprafețe, revendicări de teren, etc.

În mod practic, această operație este bazată pe existența pe teren a bornelor aparținând rețelei de ridicare și a unora dintre detaliile figurate pe plan, de exemplu: stâlpi, borne kilometrice, stâlpi. Se folosește metoda radierii, utilizând tahimetru clasic și ruleta ori stația totală. De asemenea, se folosesc distanțele și unghiurile calculate direct prin intermediul stației totale și a coordonatelor introduse în memoria acesteia, sau cele calculate la birou. În cazul unor parcelări mari se recurge la folosirea unui procedeu combinat, care presupune materializarea parcelelor inițiale cu aparatul, loturile interioare fiind materializate cu ajutorul ruletei.

7.3. Materializarea pe teren

Materializarea pe teren a punctelor de contur se realizează prin marcaje durabile, borne sau țevi, cu lungime de 1.00 metri, bătute la rasul pământului, care rezistă timp îndelungat.

Controlul acestei operații se realizează într-o manieră rapidă cu ajutorul stației totale. Aceasta se instalează pe un punct punct cunoscut, bornat, si orientată pe un alt punct de coordonate cunoscute și materializat prin bornă. Se radiază punctele de pe conturul parcelei, iar coordonatele citite pe teren, trebuie să aibă valorile apropiate de coordonatele punctelor din proiect, în limita de ± 5cm. De asemenea, anumite distanțe înscrise pe plan se verifică cu ruleta.

7.4. Punerea în posesie

Operația de punere în posesie presupune predarea loturilor către beneficiar. Etapele realizate sunt următoarele:

”recunoașterea parcelei și marcajului punctelor de contur prin parcurgerea împreună a

perimetrului;

întocmirea unui proces verbal de predare-primire a suprafeței în cauză;

schița de reperare a punctelor de contur prin distanțe față de 2-3 detalii;

înmnânarea planului de amplasament și delimitare (PAD), dacă este cazul.” (Boș și

Iacobescu, 2009)

Astfel se asigură reconstituirea punctelor de hotar dispărute, atât sub raport tehnic prin date numerice, cât și sub aspect juridic, prin existența semnăturilor și sigiliilor celor interesați: expert autorizat, reprezentant al Oficiului județean și beneficiar.

Punctele dispărute se pot reconstitui sau verifica prin coordonatele înscrise pe planul de amplasament și delimitare (PAD). Cu ajutorul punctelor cunoscute existente în zonă, sau a determinărilor cu GPS-ul, prin folosirea stației totale, prin radieri se determină colțurilor parcelelor, care trebuie să fie apropiate de cele din proiect, în limita a ± 6-7 cm.

În cazul realizării parcelării pe baza unei ridicări topografice recente, pe teren trebuie să poată fi regăsite bornele ori marcajul punctelor din rețeua de ridicare. Pe baza acestora se calculează unghiurile și distanțele (elementele geometrice) ce constituie pregătirea topografică a proiectului și care servesc la aplicarea pe teren.

CAPITOL VIII

DEVIZUL LUCRĂRII

8.1. Introducere

Documentațiile tehnico-economice cuprind antemăsurătorile pe categorii de lucrări, devizele aferente categoriilor de lucrări, extrase de resurse, devize pe obiect, generale precum și graficul de eșalonare a execuției.

În sectoarele de activitate care au flux discontinuu, cărora aparțin și lucrările de geodezie-cadastru, atât organizarea cât și conducerea tuturor proceselor de producție sunt subordonate legilor, respectiv principiilor specifice. Cunoașterea și insușirea acestora permit desfășurarea în condiții optime a activității.

Legi și principii specifice:

Legea de bază a organizării proceselor de producție în timp și spațiu implică

existența cerinței obiective de elaborare a planului întreprinderii de organizare spațială, respectiv zonarea procesului de producție, în baza proiectului de ansamblu care asigură succesiunea optimă a etapelor de lucru, înlănțuirea sub aspect logic al tuturor proceselor tehnologice precum și cele de muncă individuale.

Legea concordanței conținutului și caracteristica tipologică a procesului de

producție( individual, în serie) și formele de organizare ale procesului de producție, evidențiază caracterul necesar și obiectiv al existenței concordanței între conținut și trăsături ale procesului de producție, precum și dintre caracteristica tipologică a procesului, respectiv forma de organizare. Astfel, legea impune asigurarea proporțiilor obiective pentru desfășurarea procesului de producție în spațiu și timp, fiecare tip predominant de producție având metode specifice de planificare și organizare.

Principiul proporționalitații, este aplicat diferențiat, în raport de trăsăturile

sistemului individual/ de masă. În cazul lucrărilor de geodezie-cadastru, principiul face referire la caracterul individual al activității (preluarea datelor, digitizarea planurilor, hărților, efectuarea măsurătorilor pe teren utilizând stații totale ori aparatură clasică) și cel de serie mică (ridicări topografice, urmărirea execuției lucrărilor în construcții, verificările ale comportării construcțiilor în timp).

Principiul paralelismului exprimă cerința obiectivă de organizarea a producției în

timp și spațiu, constând în îmbinare și conlucrare a resurselor din procesul de producție sau a celor din gamele de procese de producție cu un grad ridicat de similititudine.

Astfel, pe un front larg de lucru, se pot desfășura simultan mai multe operații ale procesului de producție.

8.2. Antemăsurătoarea

Antemăsurătoarea, prin definiție reprezintă o listă de procese, pe domenii de activitate și tehnologii caracteristice, ce sunt încadrate în norma de deviz si care se realizează în vederea obținerii produsului specific producției (geodezic, cartografic, topo-fotogrammetric).

Antemăsurătoarea este întocmită pentru fiecare categorie de lucrări disctincte, reprezentând evaluarea cantitativă a tuturor proceselor specifice categoriei de lucrări, în ordinea lor tehnologică. Antemăsurătoarea cuantifică volumul de lucrări și se poate realiza pe părțile de lucrări incluse în obiect ori pe întregul obiect.

Norma de deviz comasată este documentația tehnico-economică prin care sunt stabilite cantitățile resurseor materiale maxime care ar putea fi utilizate în procesul de realizarea produsului finit, în raport condițiile tehnico-organizate.

Antemăsurătoarea se întocmește pe bază de precizări existente în Normativul P91/81 cu completările aduse de Decizia 34/94 ICCPDC. De asemenea, este reglementată obligația proiectantului de a elabora antemăsurătoare în conformitate cu normativul specific fiecărui obiectiv (Ordinul M.C.Ind, respectiv I.G.S Nr. 33/1974)

Catalogul de norme de deviz unificate pe economie O este specific lucrărilor geodezice, topo-fotogrammetrice și cartografiere. Pentru lucrările de realizare a reperelor geodezice și topografice realizate pe teren, se consideră materialele transportate și depozitate la locul de amplasarea construcției. Pentru determinarea proceselor înscrise în antemăsurătoare se începe de la concepție în jos, reușita activității depinzând atât de experiența cât și de pregătirea proiectantului.

Încadrarea proceselor se realizează în conformitate cu prevederile din ” Instrucțiunile de aplicare a normelor de muncă pentru lucrările geodezice, topo-fotogrammetrice și cartografiere (măsurători terestre)”, de la începutul Normativului O/1982.

Antemăsurătoare Tabel 8.1.

Devizul reprezintă piesă scrisă din documentația tehnico-economică pe baza căruia este evaluat din punct de vedere valoric volumul lucrărilor executate, calculându-se costul lucrării. Devizul este întocmit pe categorii de lucrări, pe baza antemăsurătorilor. Lucrările de măsurători terestre se vor include în devizul general specific investiției.

Etapele de întocmire a devizului sunt următoarele:

se utilizează antemăsurătoarea;

fiecărui articol din antemăsurătoare i se atribuie un cod/simbol, folosindu-se datele

actualizate de la Direcția de Statistică pentru determinarea prețului unitar. Pentru anumite articole se atribuie sporuri de procurare materiale suplimentare sau/și de manoperă.