Analizatorul Cutanat
LUCRARE DE LICENȚĂ
Cuprins
Introducere
Lista tabelelor și a figurilor
PARTEA I – CONSIDERATII GENERALE
Capitolul 1. Analizatorul cutanat
1.1 Analizatorul cutanat
1.2 Analizatorul cutanat la animalele de companie
Capitolul 2. Leziuni traumatice
Capitolul 3. Descrierea cadrului instituțional
PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII
Capitolul 3. Infecții chirurgicale.
Capitolul 4. Procese tumorale
Concluzii.
Anexe
Bibliografie
Analizatorul cutanat
Rolul cel mai important al pielii este de protecție față de agenții nocivi externi, îndeplinind și funcția de termoreglare, excreție, absorbție și imunitară, fiind in același timp și un organ de simț pentru recepția dureroasă, termică și tactilă. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Segmentul periferic al pielii este alcătuit din terminațiile nervoase libere și terminații nervoase încapsulate; îndeplinind rolul de receptor al analizatorului senzitiv. Pielea are capacitatea de a recepționa o formă de energie din mediul extern pe care o transformă în influx nervos senzitiv sub forma de stimuli și de a declanșa acțiuni reflexe. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Calea de conducere este reprezentată de partea dorsală a nervilor rahidieni. Excitațiile sunt percepute de receptorii pielii, ajungând prin intermediul porțiunilor terminale ale nervilor rahidieni, la ganglionul rahidian și de acolo urmează căile ascendente spino-talamice spre etajele nervoase superioare. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Segmentul central în care excitația este transformată în senzație este localizat în girusul postcentral din lobul parietal. Sensibilitatea superficială și profundă este asigurată prin ramificațiile dendritice ale neuronilor senzitivi. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Terminațiile nervoase libere din punct de vedere structural sunt cele mai simple, constituind arborizații dendritice în țesutul epitelial, la rădăcina firului de păr, în țesutul conjunctiv și în pereții vaselor. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Terminațiile nervoase încapsulate sau corpusculii senzitivi se găsesc în țesutul conjunctiv din piele, organe interne, mucoase, mușchi, tendoane și în adventicea vaselor. Sunt alcătuite din terminația nervoasă fără teacă de mielină, izolată de mediul extern printr-o capsulă glioconjunctivă formată din 2 până la 60 de lame concentrice. Terminația nervoasă poate fi simplă sau ramificată, rectilinie sau sinuoasă; ramificațiile sunt, de asemenea, rectilinii sau sinuoase. Criteriile morfofiziologice au stat la baza descrierii lor, fiind cunoscute mai multe categorii de corpusculi senzitivi, cum ar fi: Meissner, Golgi-Mazzoni, Vater-Pacini, Krause, Ruffini și corpusculii genitali. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Corpusculul Meissner are forma eliptică, cu o lungime cuprinsă între 30-180 de um, o lățime cuprinsă între 30-100 um, terminația nervoasă fiind helicoidală și multiramificată, iar capsula conține lame conjunctive stratificate și celule stelate intercalate între lame.Se găsește în dermul papilar, corionul mucoasei:bucale, linguale, palatine, vulvo-vaginale și în țesutul conjunctiv mamelonar, având rolul de a înregistra presiuni fine. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Fig.A. Corpuscul Meissner
Corpusculul Golgi-Mazzoni poate avea formă rotundă, ovală, cilindrică sau fusiformă.Expansiunea nervoasă este helicoidală și multiramificată, iar capsula subțire. Este localizată în dermul pulpei digitale, palmare, plantare, și în organele genitale, cu rolul de tensioreceptor, înregistrând excitații de presiune medie și de tracțiune. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Corpusculul Vater-Pacini are foma ovală, terminațiunea nervoasă este bifurcată în buton, iar capsula foarte groasă, formată din 20-60 de lame, acoperite pe una sau pe ambele fețe cu epiteliu monostratificat poligonal și separate prin spații pline cu glicozoaminoglicani, fibre de colagen și fibre elastice. Se găsește în hipoderm, periost, mezenter, epiplon, interstițiul conjunctiv și adventicea vaselor, fiind mecanoreceptori pentru presiuni înalte și vibrații. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Fig.b.Corpuscul Vater-Pacini
Corpusculul Krause poate avea formă sferoidală sau cilindrică, fibra nervoasă se termină în ramificații glomerulate, iar capsula este subțire formată din 1-2 lame. Se găsește în derm, corionul mucoasei linguale și conjunctivale, fiind specializat în recepția excitațiilor termice. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Fig.c.Corpuscul Krause
Corpusculul Ruffini este alcătuit din o capsulă ce conține 4-6 lame și fibra nervoasă de formă helicoidală, avand rolul de a recepționa excitații de tracțiune, deformare și caldură. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Fig.d.Corpuscul Ruffini
Corpusculii genitali au formă sferică și se găsesc în derm penian, labial și clitoris. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Epiderma este prima foiță a pielii, în contact direct cu exteriorul, fiind un epiteliu stratificat pavimentos keratinizat, celulele keratinizate asigurând rolul de protecție. Este format din șase straturi: stratul generator sau bazal, stratul mucos al lui Malpighi (spino-celular, spinos), stratul granular al lui Unna, stratul strălucitor, stratul cornos și stratul descuamant. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Stratul generator este reprezentat de celule cubice cu numeroase mitoze.Deasupra lui se dispun, pe mai multe rânduri celule pliedrice cu suprafața acoperită de desmozomi în pată, formând stratul mucos al lui Malpighi. Celulele cu citoplasmă clară și nucelu veziculos sunt separate de spații largi prin care circulă plasmă interstițială. Spre suprafața stratului mucos al lui Malpighi celulele se aplatizează, nucleii prezintă aspecte involutive, iar citoplasma se încarcă treptat cu granulații mari, bazofile, aspect ce marchează începutul keratinizării. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Stratul granular al lui Unna format din celule aplatizate conțin în citoplasmă profilagrină care în celulele mai superficiale ale acestui strat este transformată în filagrină. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Stratul strălucitor (lucidum) în care filagrina se complexează rapid cu alfa-keratina, explică trecerea bruscă de la bazofilia stratului granular la acidofilia acestui strat. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Populația epidermului este alcătuită din keratinocite. Epiteliul stratificat de tip cornos epidermic este un epiteliu polarizat, în care descuamarea se produce la suprafață, iar procesele proliferative se produc numai la nivelul stratului bazal. Între cele două straturi, are loc un proce de difenerțiere caracteristic și celulele nu se mai divid. În consecință, keratinocitele sunt celule tranzitorii,ele fiind supuse unui proces de reînnoire continuu. Pentru a parcurge procesul de diferențiere între cele două straturi, keratinocitele au nevoie de 2-4 săptămâni. [Corneliu V. Cotea, 2008]
Pe fiecare din stratul bazal epidermic se află aproximativ 15000 de celule, 10% din acestea sunt celule specializate: celulele Langerhans, celulele Merkel și celulele pigmentare. Majoritatea celulelor din stratul bazal sunt keratinocite cu citoplasma bazofilă, de formă columnară ce se află în diviziune celulară. Un procent de aproximativ 0,60% din celulele stratului bazal sunt celule stem ce posedă o capacitate de automenținere, prin diviziune, pe toată durata vieții. Prin diviziunea unei celule stem, rezultă o celulă fiică cu caracter matern și o celulă ce trece în compartimentul proliferative, urmând procesul de diferențiere. Keratinocitele precursoare constituie sursa de înlocuire a keratinocitelor uzate, datorită capacitații de înmulțire. După ce are loc diviziunea, celulele precursoare ajung în compartimentul functional care începe cu stratul spinos, trecerea fiind marcată de apariția unei protein citoplasmatice solubile denumită involucrină și de oprirea diviziunii. În același timp ce straturile superficiale se descuamează, stratul generator dă naștere la celule noi care vor intra în circuitul keratinizării prin celulele proliferative. Procesul de keratinizare constă în formarea și depozitarea intracelulara a keratinei, în timp ce, celulele se deplasează din stratul bazal spre stratul superficial, ajungând în stratul cornos în forma sa completă. Pe durata procesului întâlnim trei tipuri de modificări chimice ce au ca și consecință transformarea matricei celulare în keratină, densificarea membranei plasmatice și impermeabilizarea matricei extracelulare.[Corneliu V. Cotea, 2008]
Analizatorul cutanat la animalele de companie
Pielea, învelișul cutanat sau tegumentul extern reprezintă organul de acoperire a corpului animal, cu o structură epitelio-conjunctivă, având funcția de barieră anatomică și fiziologică între organism și mediu. Este formată din trei straturi: epiderm, derm și hipoderm, iar formațiunile anexe sunt reprezentate de glande sudoripare și sebacee, și fanere: păr și unghii. Embriologic epidermul și formațiunile anexe provin din ectoderm, iar dermul și hipodermul din mezoderm, astfel putem susține ca pielea este un complex ecto-mezodermic.
Epidermul, stratul principal extern al tegumentului, este alcătuit din epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat, fiind legat de al doilea strat, dermul, prin membrana bazală. În funcție de forma, structura internă și afinitatea tinctorială, a celulelor, față de diferite substanțe colorante utilizate în tehnicile histologice putem susține ce epidermul este format din 6 straturi:
– stratul bazal ( generator );
– stratul celulelor poliedrice ( spinos sau corpul mucos al lui Malpigi );
– stratul granular al lui Unna;
– stratul lucidum ( stralucitor );
– stratul cornos;
– stratul descuamant.
1.Stratul bazal, generator sau germinativ, cel mai profund este format din celule așezate pe un sigur rând, de formă cilindrică fiind perpendiculare pe membrana bazală. Nucleul celulelor bazale este de formă rotundă sau ovală, iar în citoplasmă găsim pe langă organitele comune tuturor celulelor și filamente spiralate denumite fibre bazale, tonofilamente sau tonofibrile, ce se găsesc spre periferia citoplasmei și se termină în semidesmozomi sau desmozomi, ce au rol în aderarea celulelor de membrana bazală. Melanocitele se găsesc în derm și în stratul bazal al epidermului, de unde trimit prelungiri dendritice încărcate cu pigment, printre cheratinocite. Ele iau naștere din crestele neurale, la fel ca neuronii, după care migrează în afara sistemului nervos. La embrion se mai pot forma din celula mezenchimală, iar la adult din fibrocit și histocit, prin încărcarea lor cu pigment melanic. [Gheorghe Solcan, Ioan Liviu Mitrea, Liviu Miron, Carmen Solcan, 2003 – Dermatopatologia animalelor de companie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iasi]
Din punct de vedere morfologic se disting două tipuri de melanocite: tipul nucleopetal ce au un număr redus de prelungiri dendritice scurte și tipul nucleofug [Schleger și Bean, 1973].
Histologic, melanocitele se identifică prin reacția pozitivă pentru dopa-oxidază.Stratul bazal al epidermului mai poartă denumirea de strat germinativ sau generator deoarece se consideră că celulele bazale sunt capabile să se multiplice și să genereze toate celelalte straturi superioare. [Gheorghe Solcan, Ioan Liviu Mitrea, Liviu Miron, Carmen Solcan, 2003 – Dermatopatologia animalelor de companie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iasi]
2.Stratul celulelor poliedrice, stratul spinos sau corpul mucos al lui Malpighi este alcătuiut din celule epiteliale de formă poliedrică așezate pe mai multe rânduri. Denumirea de strat spinos se datorează tonofibrilelor atașate de desmozomi, care la microscopul optic au forma unor spini. Numărul rândurilor de celule diferă în funcție de regiunea corporală vârstă și specie, ele fiind în număr mai mic în dreptul papilelor dermice, comparativ cu zonele interpapilare. În acest strat celulele sunt voluminoase, poligonale și se aplatizează pe măsură ce trec în rândurile superficiale. Ele sunt legate prin desmozomi, de la care pronesc spre interiorul celulei numeroase tonofilamente ( tonofibrile ), care îndeplinesc un rol mecanic și servesc drept matrice pentru depunerea granulelor de cheratohialină în următorul smic în dreptul papilelor dermice, comparativ cu zonele interpapilare. În acest strat celulele sunt voluminoase, poligonale și se aplatizează pe măsură ce trec în rândurile superficiale. Ele sunt legate prin desmozomi, de la care pronesc spre interiorul celulei numeroase tonofilamente ( tonofibrile ), care îndeplinesc un rol mecanic și servesc drept matrice pentru depunerea granulelor de cheratohialină în următorul strat al epidermului. Unii autori susțin că tonofilamentele realizează o legătură funcțională între celule pentru transmiterea unor informații sau chiar pentru schimburi biochimice cu scop nutritiv. La baza admiterii rolului excitant sau nutritiv al tonofibrilelor stau experiențele lui Chambers și Renyi care au realizat cu ajutorul unui micromanipulator distrugerea fibrilelor unei singure celule, iar după 20 de secunde au observat modificări alterative atât la celula lezată, cât și la alte celule situate la distanță. [Gheorghe Solcan, Ioan Liviu Mitrea, Liviu Miron, Carmen Solcan, 2003 – Dermatopatologia animalelor de companie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iasi]
3.Stratul granulos, stratul granular al lui Unna sau stratul Langhans se diferențiază de stratul spinos prin forma romboidală aplatizată a celulelor, care sunt așezate cu axul longitudinal paralel cu suprafața pielii. La microscopul optic se pot observa spații intercelulare și joncțiuni intercelulare foarte reduse. Un caracter aparte al acestor celule este faptul ca ele se conțin granule intracitoplasmatice de cheratohialină, care se colorează în roșu-violaceu cu coloranți bazici sau acizi. Nucleul celulelor granuloase este mic, picnotic, ratatinat, iar tonofibrilele sunt localizate mai mult spre periferia celulelor. La microscopul electronic se observă reducerea numerică și uneori chiar absența mitocondriilor și reducerea reticulului endoplasmatic. [Gheorghe Solcan, Ioan Liviu Mitrea, Liviu Miron, Carmen Solcan, 2003 – Dermatopatologia animalelor de companie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iasi]
4.Stratul lucidum ( strălucitor ) cuprinde mai multe rânduri de celule pavimentoase cu nucelu picnotic și cu citoplasma încărcată cu eleidină, substanță uleioasă rezultată din degradarea keratohialinei, ea conferă pielii suplețe, impermeabilitate și proprietatea de absorbție selectivă. Keratohialina, prin degradare, generează glicogen care, prin acumulare, modifică PH-ul celular din neutru în acid incompatibil cu procesele vitale, provocând moartea celulară. [S.Botărel, C.Cotea, M.Gaboreanu 1982 – Histologie și embriologie, Ed. Didactică și pedagogică, București]
În urma unor cercetări histochimice, stratul lucidum a fost subdivizat în alte trei straturi :
a) stratul intermediar ( intrabazal, preeleidnic ) alcătuit din rânduri celulare, în care s-a evidențiat glicogen, dar lipsește cheratohialina și cheratina;
b) stratul bazal sau eleidinic, cu celule care conțin eleidină;
c) stratul suprabazal ( posteleidinic sau precheratinic ) în celulele căruia se găsesc grăsimi neuter și lipoizi.
[Gheorghe Solcan, Ioan Liviu Mitrea, Liviu Miron, Carmen Solcan, 2003 –Dermatopatologia animalelor de companie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iasi]
5.Stratul cornos este format din celule aplatizate, lipsite de nucleu și organite citoplasmatice, strâns unite între ele, alcătuind straturi lamelare, suprapuse. Histochimie în interiorul celulelor se evidențiază grăsimi, iar la microscopul electronic se evidențiază filamente intracitoplasmatice compacte răspândite difuz și legate între ele printr-o substanță amorfă osmiofilă numită cheratină. [Gheorghe Solcan, Ioan Liviu Mitrea, Liviu Miron, Carmen Solcan, 2003 –Dermatopatologia animalelor de companie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iasi]
6.Stratul descuamant sau exfoliator este stratul cel mai superficial al epidermului, format din ceule cheratinizate care se desprind în permanență și se elimină ușor datorită ruperii desmozomilor. Între straturile de celule în curs de descuamare apar spații de difertie mărimi, fie goale, fie conținând o substanță omogenă slab acidofilă.
Filmul lipidic supraepitelial sau mantaua acidă a pielii este un strat protector fizico-chimic format la suprafața epidermului prin emulsionarea lipidelor din secreția sebacee și a celor participante la procesul de cheratinizare, cu componentă apoasă a secreției sudoripare. Este bogată în acizi liberi aproximativ 30%, îndeosebi în acid linoleic. Acizii grași liberi împreună cu ionii din secreția sudoripară creează la suprafața pielii un PH acid, impropiu dezvoltării florei bacteriene și asigură capacitatea pielii de a tampona substanțele bazice și acide.
Biogeneza epidermului
Populația principală a epidermului este constituită din cheratinocite.Epiteliul stratificat pavimentos de tip cornos este un prototip al epiteliului polarizat, în care pierderile prin descuamare sunt localizate la suprafață, în timp ce procesele prolifertive se desfășoară la nivelul stratului bazal. Între aceste două straturi celulele nu se mai divid ci urmează un proces de diferențiere caracteristic. În consecință, cheratinocitele sunt o populație de celule tranzitorii, al căror ciclu vital este limitat în timp, fiind supuse unui continuu proces de autoreînnoire.[Diculescu I., Onicescu Doina – Histologie medicală, vol.I, Ed. Medicală, București, 1987]
În stratul bazal epidermic se află un număr foarte mare de celule, marea majoritate fiind cheratinocite. Aproximativ 0,60% sunt celule stem, cu o mare capacitate de automenținere prin diviziune în cursul întregii vieți a organismului. Celelalte sunt celule proliferative sau precursoare, care au căpătat capacitatea de a se diferenția pe linie cheratinocitară. Acestea provin din diviziunea celulelor stem. Una din celulele fiice rezultate din diviziunea celulei stem își păstrează caracterul matern, iar cea de a doua trece în comportamentul proliferative, angajându-se în procesul de diferențiere. Atât timp cât celulele precursoare rămân în stratul bazal, ele îsi păstrează capacitatea proliferativă, constituindprincipala sursă de înlocuire a cheratinocitelor uzate, întrucât ciclul de diviziune al celulelor stem este mai lent. După câteva diviziuni în stratul bazal, celulele precursoare trec în stratul spinos și achiziționează caractere specific cheratinocitelor. Trecând în stratul spinos, celulele își pierd capacitatea de diviziune și se încarcă cu involucrină solubilă și mai ales cu precheratine. Involucrina, pe măsură ce cheratinocitele înaintează spre suprafața epidermului, sub acțiunea transglutaminazei devine insolubilă și în stratul granular, prin complexare cu alte protein, formează un înveliș proteic specific dispus sub plasmalemă. Precheratinele se sulfatează și treptat se impregnează cu cheratohialin, constituind alfacheratinele care prin intermediul unei protein specifice, filagrina, tec în stratul cornos. Constituirea alfacheratinelor determină schimbarea culorii epiteliului din bazofilă în oxifilă, culoare specifică stratului cornos.[Paul I.- Morfopatologia aparatelor și sistemelor organice S.M.V. București, 1990]
Celulele straturilor: spinos, granular, lucidium și cornos, angajate ferm în procesul de cheratinizare care se desăvârșește în stratul cornos, nu se mai divid, fiind toate descendente câtorva celule stem și apoi ale unui pool relativ restrâns de celulele precursoare. În consecință, biogeneza celulelor epidermice se efectuează în unitați proliferative epidermice care constituie o familie unitară de celule formată din membrii cu capacitate proliferativă localizați în stratul bazal și membrii funcționali așezați în coloană deasupra grupului proliferativ. Comportamentul proliferativ cuprinde 10 – 12 celule, din care numai 6 – 7 sunt celule proliferative propriu-zise, ( 1 – 2 celule sunt stem și 5 – 6 celule precursoare), una este Langerhans și celelalte 2 – 3 sunt celule care nu se mai divid și așteaptă semnalul să treacă în compartimentul superior. [Diculescu I., Onicescu Doina – Histologie medicală, vol.I, Ed. Medicală, București, 1987]
Membrana bazală apare la microscopul optic ca o linie ondulată, care urmărește intim stratul bazal al epidermului. Originea ei epitelială sau conjunctiva a fost mult timp discutată. În prezent, se recunoaște natura ei conjunctivă. Histochimic s-a precizat că în structura membrane bazale se găsesc mucopoliozide și fibre de reticulină. La microscopul electronic membrana bazală apare formată din trei straturi, din care primul, situat sub imediat sub celulele stratului bazal al epidermului, este alcătuit dintr-un strat dens de granule, al doilea strat, cu o structurp omogenă este format din mucopolizaharide, iar al treilea strat, mult mai gros, este format din fibrile cu striații perpendicular situate la interval regulate. [Gheorghe Solcan, Ioan Liviu Mitrea, Liviu Miron, Carmen Solcan, 2003 –Dermatopatologia animalelor de companie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iasi]
Dermul, este al doilea strat principal al tegumenului, având origine mezodermică. Este separat de epiderm prin membrana bazală. Joncțiunea dermo-epidermică este plană în locurile unde blana este deasă și crestată în reginunile fara păr. Dermul este cel mai dezvoltat strat al tegumentului reprezântând 85% din grosimea pielii.[Chiriță Gh., Chiriță M. – Pielea animal Ed. Tehnică, București 1993]
Are o structură conjunctiva relative identică pe toată grosimea, însă elementele structural diferă ca abundență și dispoziție topografică. Din acest motiv majoritatea autorilor deosebesc două straturi în structura dermului: stratul papilar și stratul reticular. Cotea ( 1992 ) descrie dermul ca fiind format din trei straturi: stratul papilar, stratul planiform și stratul tendiniform.
1.Stratul papilar aderă la membrana bazală și prezintă numeroase proeminențe numite papile dermice. Papilele dermice sunt de două tipuri: unele de dimensiuni mici, care nu se evidențiează la examenul macroscopic al suprafeței pielii, numite papile adelomorfe și altele de dimensiuni mari, situate în zonele cu epiderm mai gros ( bot, pernițe plantare ) care denivelează vizibil pielea formând creste epidermice și se numesc papile deloorfe. Stratul papilar este subțire, nedepășind de obicei grosimea epidermului și este format din țesut conjunctiv cu structură fină ( fibre elastic, reticulare și mai ales fibre fine de collagen, așezate în diferite planuri ), foarte bine vascularizat și bogat în celule.
2.Stratul reticular este legat de cel papilar, fără o demarcație netă. Totuși el se poate diferenția de stratul papilar prin diferențierea de grosime, aranjamentul și densitatea fibrelor precum și densitatea celulelor conjunctive. Fibrele de colagen sunt dispuse în fascicule mai groase decât în stratul papilar, dense și organizate sub formă de benzi, orientate orizontal sau oblic, iar celulele conjunctive sunt mai rare. Structura conjunctivă a dermului cuprinde: scheletul fibrilar, celulele conjunctive și matricea fundamental. Scheletul fibrilar este alcătuit din fibre de colagen, de reticulină și elastice.
Fibrele de colagen sunt alcătuite din proteine fibroase reprezentate prin molecule de colagen. Molecula de colagen este alcătuită din trei lanțuri polipeptidice, numite lanțuri alfa, răsucite elicoidal unul în jurul celuilalt ca firele într-o frânghie. Configurația de triplu helix este stabilizată prin punți de hidrogen și legături disulfhidrice. Această configurație conferă o rezistență mecanică deosebită moleculei. Fibrele de colagen din structura dermului sunt grupate în mănunchiuri groase, cu diametrul între 2 – 200 um. Ele se încrucișează în toate sensurile, dar nu se ramifică și nu se anastomează între ele. Sunt dispuse în mod lax în stratul papilar și semiorientate, formând adevărate membrane fibroase în stratul reticular. Fibrele de colagen sunt singurele care pot fi evidențiate prin colorații histologice uzuale, colorându-se în roz cu eozină și eritrozină, în roșu cu picrocarmin și în albastru cu albastru de metil și albastru de anilină. La microscopul electronic se evidențiază fibrele conjunctive așezate paralel cu diametrul de 700 – 1400 A, prezentând o serie de striațiuni sub formă de benzi transversale clar și opace, cu o periodicitate constantă de 644 A.
Fibrele de reticulină sunt foarte subțiri, având diametrul de 0,5 – 2 um. Nu sunt grupate în fasciculem prezintă ramificații și formează frecvent rețele. Pot fi mai bine observate în contrast de fază și la microscopul de polarizație, după colorație cu roșu Sirius; se colorează aproximativ la fel ca fibrele de colagen ( cu albastru de anilină ). În plus ele prezintă o argiofilie pronunțată, ceea ce permite o bună evidențiere cu săruri de argint. Prin metoda de impregnare Gomori, ele apar colorate în negru. Dau reacție PAS pozitivă, datorită conținutului mare în glicoproteine ( conțin hexoze în proporție de 6 – 12%, față de 1% în fibrele de colagen ). La microscopul electronic, fibra de reticulină apare formată din fibrile groase de 45 nm, strâns împachetate și legate între ele prin punți de proteoglicani și glicoproteine, prezentând striațiuni transversale periodice ca și fibra de colagen. S-a considerat că fibrele de reticulină ar reprezenta fibre imature de colagen. În ultimul timp ele sunt privite ca entitați distincte, având caracteristici structurale și funcționale proprii. Ele sunt generate de către fibroblaste, care sintetizează moleculele de colagen de tip III, acestea fiind apoi exocitate și polimerizate extracelular.
Fibrele elastice sunt mai subțiri decât cele de colagen, având un diametru de 1 – 10 um și un aspect sinuos. Ele se pot ramifica și anastomoza. În stratul papilar fibrele elastice se ramifică în fibrile care se situează vertical în raport cu suprafața pielii. Fibrele elastice se colorează cu orceină în roșu-brun întunecat, cu rezorcin-fuxină în roșu aprins, cu aldehid-fuxină în negru, cu hematoxilină-eozină se colorează slab și inconstant. Observate la microscopul electronic, fibrele elastice prezintă în centru o masă amorfă, astructurată, care conține elastină, încunjurată de o teacă de microtubului, dispuși în benzi și având direcția paralelă cu axul fibrei. Acești microtubului sunt formați din glicoproteine; ei apar primii în cursul formării fibrei de către fibroblast și rolul lor este de a orienta depunerea elastinei în regiunea centrală amorfă. Spre deosebire de fibrele de colagen, fibrele elastice sunt monofibrilare, însă au o compoziție în aminoacizi relativ asemănătoare cu a colagenului. Elastina este sintetizată de către fibroblaste, ca precursor numit tropoelastină, apoi are loc polimerizarea fibrelor elastice, extracelular. Moleculele de elastină, sinuase și de forme diferite, sunt legate între ele prin punți necovalente slabe și prin punți covalente distanțat, care permit întinderea și strângerea fibrelor elastice, asemănător cauciucului. Elastina poate servi drept matrice pentru calcificare.
Celulele conjunctive sunt reprezentate de fibroblaști, fibrocite, histocite, mastocite, plasmocite, limfocite, celule pigmentare și alte celule care apar în afecțiuni locale sau generale, fie prin extravazare, fie prin transformări ale celulelor locale. Recunoașterea celulelor conjunctive se face după criterii citomorfologice și citochimice.
Fibroblasturl este o celulă fusiformă, cu citoplasmă abundentă și bazofilă, cu un aparat de sinteză dezvoltat și nucelu ovalar, situat central, bogat în eucromatină și cu nucleoli vizibili. Membrana fibroblastului are distribuții pe toată suprafață receptori pentru diferite molecule din spațiu extracelular, dintre care, la fibroblastele din derm, mai cunoscuți sunt cei pentru factorul de creștere al epidermului [Diculescu I., Onicescu Doina – Histologie medicală, vol.I, Ed. Medicală, București, 1987]. Fibroblastele au funcția principală de a sintetiza și secretă proteinele fibroase ale matricei extracelulare, cum sunt: macromoleculele de colagen și elastină, precum și complexe glicoproteice de tipul glicozaminoglicanilor, proteoglicanilor și glicoproteinelor structurale, care intră în alcătuirea matricei extracelulare.
Fibrocitul, considerat și fibroblast în repaus funcțional [Diculescu I., Onicescu Doina – Histologie medicală, vol.I, Ed. Medicală, București, 1987]. Este mai mic decât fibroblastul activ, prezentând un corp celular alungit, cu capete efilate, bifurcate sau trifurcate. Nucleul este alungit, bogat în heterocromatină, iar citoplasma prezintă organite celulare reduse. Mai bine exprimat apare compartimentul lizozomal, reprezentat prin autofagozomi, implicat în digestia localizată a organitelor celulare, devenite inutile fibrocitului. În condiții de stimulare, când este necesară formarea de matrice conjunctivă, fibrocitele se transformă în fibroblaste, luând toate particularitățile morfofuncționale caracteristice acestora.
Histocitul este o celulă polimorfă, cu nucelu rotund sau ovalar, veziculos, bogat în eucromatină. Este considerat macrofag în repaus, derivat din monocitul sanguin fixat în țesuturi.
Mastocitul se recunoaște pe baza prezenței în citoplasmă a unor granulații metacromatice la colorația cu coloranți bazici de anilină. Membrana celulară prezintă receptori pentru IgE și numeroase prelungiri fine, pe care celula le utilizează pentru înmagazinarea materialului brut, necesar sintezei de substanțe biologic active ( mediatori chimici ). Aceste substanțe formează constituientul principal al granulelor. Ele sunt încorporate într-o matrice protectoare constituită din proteine cationice, poliozide ( heparină ) și ioni de zinc.
Mediatorii chimici stocați în granulele mastocitare sunt reprezentați de histamină, serotonină, substanța de atragere a eozinofilelor din procesele anafilactice ( EAS-A sau ECF-A ) și arilsulfataza, enzimă ce distruge leucotriena C4 ( LTC4 ) sau substanța de racție lentă a anafilaxiei ( SRS-A ). Toți acești mediatori au implicații deosebite în reacțiile inflamatorii ( inclusiv cele cu substrat imun ). Datorită bogației în mediatori, sunt considerate actorii principali ai reacției anafilactice. Pentru o bună conservare a granulațiilor mastocitare în timpul examenului histologic, Jirge și col. ( 1974 ) arată că cei mai buni fixatori sunt: acetatul de plumb ( în apă distilată și formol 10% ) și nitratul de plumb 6,6% în apă distalată. Granulațiile se evidențiează cel mai bine prin colorația cu diazosafarin la PH 3, albastru Alcian la PH 1, albastru de toluidină la PH-uri diferite. Mai recent, utilizând alte tehnici de fixare și colorare s-a constatat existența unui al doilea tip de mastocite, mai abundente în mucoase, denumite mastocite atipice sau de tip mucos, care participă la faza tardivă a anafilaxiei [Prelaud P. – Bolile alergice ale câinilor de rasă, Ed. MAST, București, 1999].
Limfocitele constituie populații celulare în papilele dermice ( ca și în corionul mucoaselor ) care permit integrarea lor în conceptul general de țesut limfoid asociat mucoaselor și pielii. Dacă din punct de vedere morfologic se diferențiază cu dificultate două populații: limfocitele B și limfocitele T, din punct de vedere funcșional, ambele populații sunt mai diversificate. Limfocitele T, timodependente sau timocite, de 2 – 3 ori mai numeroase decât limfocitele B, se formează în măduva osoasă ca precursori, se maturează sau se instruiesc în corticală și apoi în medulara timusului, după care populează organele limfoide, localizându-se în zona paracorticală a limfonodurilor, în pulpa albă a splinei ca și în corionul mucoaselor și în papilele dermice. Glicocalixul lor este de opt ori mai gros și au citoplasma PAS pozitivă. Vilozitațile plasmalemei sunt foarte rare și scurte, de unde și denumirea de „limfocite butonate”. Din punct de vedere funcțional sunt descrise: limfocite T helper ( Th ), supresoare ( Ts ), contrasupresoare ( Tcs ), citotoxice ( Tc ) și limfocite T de hipersensibilitate de tip întârziat ( TD ). Pe baza markerilor membranari de tip CD, limfocitele Th sunt CD4+, iar limfocitele Ts sunt CD8+. Majoritatea limfocitelor T se consideră că au o viață foarte lungă.
Limfocitele B, timoindependente sau bursocite, se formează la mamifere în măduva osoasă și apoi populează organele limfoide, situându-se în jurul centrilor clari și a foliculilor limfoizi, în cordoanele medulare și cortexul limfonodurilor, în pulpa roșie a splinei, ca și în corionul mucoaselor și papilele dermice. posedă un glicocalix foarte fin și citoplasmă puțină, PAS negativă. Nucleul este mare, bogat în heterocromatină. La microscopul electronic în baleiaj plasmalema prezintă numeroase vilozități, care conțin receptori pentru imunoglobulinele IgM, IgG, IgA, IgD, ca și pentru complement. Limfocitele B joacă un rol principal în realizarea imunității umorale a organismului. După contacul cu antigenii, limfocitele se activează, transformându-se în imunoblaști. Își măresc astfel volumul, nucleul devine eucromatic, cu 2 – 4 nucleoli, iar citoplasma, mai abundentă și mai bogată în reticul endoplasmatic rugos, sistem Golgi și mitocondrii, devine mai bazofilă. Imunoblastul se divide în continuare, generând două linii celulare: linia plasmocitară, secretoare de imunoglobuline și lini limfocitelor cu memorie, care se întorc în circulație și la un nou contact cu antigenul care le-a generat, vor declanșa răspunsul imun într-un timp mult mai scurt ( Paul, 1989 ).
Plasmocitul este o celulă de talie mare până la 20 um, de formă rotundă sau în formă de butoiaș. Nucleul, rotund sau oval este caracterizat prin așezarea sa excentrică și prin dispunerea heterocromatinei sub formă de bulgări radiari asemănător unor spițe de roată, sau cu aspectul unui cadran de ceasornic. Citoplasma este abundentă, intens bazofilă, conține un reticul endoplasmatic rugos foarte dezvoltat face citoplasma să se coloreze intens cu pironină, de unde și denumirea de ”celulă pironinofilă a țesutului conjunctiv”. Plasmocitul este celula sintetizatoare și secretoare de anticorpi. Sub impulsul antigenic imunoblastele se diferențizează în direcție plasmoblastică, pregătindu-se pentru sinteza de anticorpi, formând astfel substratul morfologic al stării de sensibilitate imunologică. La un nou contact cu anumiți determinanți din molecule acelorași antigeni, plasmoblaști se maturizează, eventual după o nouă multiplicare, transformându-se în plasmocite, sursa directă a anticorpilor circulanți și probabil și a celor citofili.
Celulele K au receptori Fc și au capacitatea de a liza celulele ai căror antigeni de suprafață sunt complexați cu IgG ( învelite cu imunoglobuline ), fără a le fagocita. Sunt implicate în reacțiile alergice de tip IV și în respingerea grefelor.
Celulele NK au capacitatea să distrugă unele celule țintă, ale căror antigeni nu au fost aparent reținuți de sistemul imun. Ele recunosc spontan orice mutație intervenită în structura normală a țesuturilor și o distrug, fiind active îndeosebi împotriva celulelor tumorale, dar și celulele infectate viral sau bacterian, sau chiar bacterii izolate. Secretă diferite limfokine, mai ales după stimularea cu imunomodulatori care controlează creșterea și diferențierea limfocitelor B și a altor populații limfocitare [ Olinescu, 1995 ].
Celulele NK acționează asupra celulelor tumorale prin efect litic, dar independent de anticorpii specifici antitumorali, ele reprezentând o importantă barieră naturală antitumorală. Activitatea celulelor NK este potențată și stimulată de unele substanțe imunoadjuvante bacteriene ( BCG, Corynebacterium spp. ) și în mod special de interferon [ Grecianu, 1986 ].
Celulele LAK ( limphokine activated killer ) sunt limfocite citotoxice activate de IL – 2 și IFN alfa, asemănătoare morfologic cu celulele NK.
Melanocitele dermice, împreună cu cele epidermice, cu care sunt în strânsă corelație, asigură pigmentația pielii și a firului de păr. În foliculul pilos melanocitele apar distruse printre celulele tecii externe. În structura dermului se mai identifică o populație celulară purtătoare de pigment melanic, care diferă morfologic de melanocite. Aceste celule sunt reprezentate de histocite și macrofage care su fagocitat pigment melanic. Identificarea precisă a acestor celule se poate face histochimic, prin reacția combinată pentru dopa-oxidază-fosfatază acidă ( Schleger și Bean, 1973 ). Fosfataza acidă, principala enzimă lizozomală, este un indiciu al fagocitozei. Asocierea ei cu melanina sau precursorii acesteia sugerează melanofagia.
Matricea intercelulară sau substanța fundamentală a dermului cuprinde spațiul dintre fibrele, fibrile și celule conjunctive. Ea apare ca o substanță amorfă, opacă, omogenă și de consistență vâscoasă sau gelationoasă. Este PAS pozitivă. La microscopul electronic în structura ei se identifică proteine globulare și filamentoase, vacuole și spații cu rol important în circulația lichidului tisular și schimbul de substanțe între sânge și țesutul conjunctiv. Biochimic, în structura substanței fundamentale se indentifică proteine fibroase de tipul colagenului și elastinei, glicozaminoglicani și glicoproteine structurale. Glicozaminoglicanii sunt reprezentați de: acidul hialuronic, condroitin sulfați, cheratan sulfați, heperan sulfați și heparină. Cu excepția acidului hialuronic, toți ceilalți glicozaminoglicani sunt legați covalent de o proteină, cu care formează proteoglicani. Aceștia sunt bogați în ioni hidroxil, deci puternic hidrofili și în consecință puternic hidratați. Datorită organizării în gel hidratat, lanțul de glicozaminoglicani difuzează repede între celule, facilitând migrarea celulelor și formarea la nivelule acestora a numeroase prelungiri celulare. Glicozaminoglicanii și proteoglicanii sunt sintetizați în fibroblaste, apoi eliberați în matricea extracelulară, de unde, după o funcționare de 2 – 4 zile pentru acidul hialuronic sau 7 – 10 zile pentru proteoglicani, sunt degradați de către macrofage prin hidrolazele acide lizozomale.
Glicoproteinele structurale sunt reprezentate la nivelul dermului în principal prin fibronectină și laminine. Fibronectina mediază adeziunea celulelor la colagen sau la alte componente ale matricei intercelulare. De asemenea, are un rol importane în organizarea citoscheletului, în migrarea celulelor în cursul diferențierei embrionare, în fagocitoză, în hemostază, precum și în transformarea oncogenică ( lipsa ei poate constitui unu din factorii favorizanți ai malignizării ).
Lamininele sunt lipoproteine care se găsesc numai în compoziția membranelor bazale. Ele mediază atașarea celulelor epiteliale de membranele bazale.
Hipodermul sau țesutul celular subcutanat este stratul cel mai profund al pielii care se leagă intim la suprafață de stratul reticular al dermului, iar în profunzime de aponevrozele și țesutul periostal. Este un țesut conjunctiv lax, alcătuit din fibre de colagen și elastice, celule conjunctive și matrice extracelulară. Unele fibre au direcție orizontală, paralelă cu suprafața pielii, constituind după unii autori fascia superficială. Altele au direcție oblică, pornind din derm și ajungând în profunzime la aponevrozele mușchilor superficialei sau în periostul oaselor. Printre fibrele conjunctive se găsesc răspândite fibroblaste, fibrocite, limfocite, celule pigmentare și alte celule identice cu cele din derm. În profunzimea hipodermului, celulele conjunctive se încarcă cu grăsimi, transformându-se în adipocite. Aceste celule se dispun în grupuri, separate de fibre conjunctive, alcătuind lobuli adipoși. Totalitatea lobulilor adipoși din hipoderm alcătuiesc paniculul adipos, considerat ca organ de depozit al grăsimii și în același timp, protector împotriva frigului și amortizor al șocurilor. Structura hipodermului asigură, de asemenea, marea mobilitate a tegumentului în diferite planuri.
Vascularizația pielii
Datorită schimburilor metabolice foarte active care au loc în piele, vascularizația sanguină și limfatică sunt foarte bine reprezentate, alcătuind în totalitate plexul vascular cutanat.
Circulația arterială este asigurată prin arterele din rețeaua hipodermului, din care pleacă ramuri ascendente, care se ramifică în zona inferioară a dermului, formând rețeaua arterială subdermică (rețeaua planiformă profundă). Din această rețea pleacă ramuri verticale (comunicante), care ajung în zona subpapilară (rețeaua planiformă subpapilară). De aici pleacă spre fiecare papilă dermică o arteriolă centrală papilară, care se ramifică în capilarele arteriale și apoi venoase, care se răspândesc în întreaga papilă , constituind microcirculația periferică, implicată în stările de șoc și alte stări patologice (30).
Circulația venoasă urmează în sens invers traiectul vaselor arteriale. Capilarele venoase papilare se adună într-o venă papilară centrală, care coboară vertical în rețeaua venoasă subpapilară. De aici pleacă ramuri comunicante în rețeaua venoasă subdermică și în continuare se face legătura cu venele subcutnate.
Circulația limfatică este asigurată prin vase limfatice centrale papilare, care coboară în rețeaua limfatică subpapilară. Această rețea formează un desen poligonal, neregulat ca formă și mărime. Din această rețea pleacă ramuri în grosimea dermului, unde formează rețeaua limfatică intradermică, situată între rețeaua arterială subpapilară și rețeaua arterială intradermică. Deci cele două opuri de rețele sanguine și limfatice se penetrează una pe alta (Hampl și Jelinek, 1973). în continuare, din rețeaua limfatică intradermică vor coborâ ramuri verticale în hipoderm, care însoțind arterele și venele, vor ajunge în zonele profunde.
Epidermul nu este vascularizat. Celulele din acest strat își asigură nutriția prin imbibiție, substanțele fiind vehiculate prin sistemul lacunar intracelular.
Inervația pielii
În dermul profund este situat un plex nervos senzitiv, din care se distribuie ramuri în două direcții principale. Unele merg ascendent, spre stratul papilar al dermului și formează plexul cutanat superficial, la baza stratului papilar. Altele se îndreaptă în direcții diferite, spre “organele senzitive” locale, reprezentate de corpusculii senzitivi. Pe lângă plexul nervos senzitiv, mai există filete nervoase vegetative, cu funcții vasomotoare și secretoare.
Din plexul cutanat superficial se distribuie în papilele dermice și în epiderm fibre nervoase numite expansiuni nervoase libere, deoarece ele reprezintă extremitățile distale libere ale fibrelor nervoase de conductibilitate centripetă. Expansiunile nervoase din epiderm se împart după criterii morfologice și fimcționale în două categorii: rețeaua intraepidermică și expansiunile iederiforme.
Rețeaua intraepidermică este formată din fibrile nervoase, fără teacă de radină și teaca lui Schwann, răspândite într-o rețea bogată printre celulele sratului bazai și spinos, de câre se leagă în mod intim.
Expansiunile iederiforme, numite și terminații Merkel, se ramifică printre celulele epidermului și formează în jurul unor celule o rețea în formă de paner sau rănise. Din aceste panere (panerele intraepidermice Doghiel) sau meniscuri raeniscuri tactile, meniscuri Merkel-Ranvier) pleacă ramificații ce se răspândesc mutre celulele epidermice. Celulele cuprinse în panere sau meniscuri sunt considerate celule cu funcții senzitive și sunt numite celulele tactile ale lui Merkel. Aceste celule sunt mai voluminoase decât cele din jurul lor și au ~:oplasma mai clară. Expansiunile nervoase din epidermul botului la câine sunt rbarte bine reprezentate.
Prin expansiunile nervoase din rețeaua intraepidermică se recepționează înnpresiile dureroase, iar prin cele iederiforme impresiile tactile (25).
La nivelul dermului, expansiunile nervoase care se termină în corpusculi senzitivi încapsulați sunt denumite expansiuni încapsulate, iar cele care se termină a corpusculi neîncapsulați, expansiuni nervoase libere.
Corpusculii încapsulați au o structură tipică. Celulele tecii Schwann se dispun sub formă de lamele concentrice, pentru a forma un miez interior. Corpusculul este închis într-o capsulă perineurală (21).
Corpusculii senzitivi încapsulați din derm sunt reprezentați de corpusculii Meissner, corpusculii Krause și corpusculii Doghiel. Corpusculii Meissner, situați în papilele dermice, au rol în recepționarea excitațiilor tactile. Sunt cei mai bine reprezentați la nivelul papilelelor dermice digitale la om, și în tegumentul penisului al clitorisului. Corpusculii Krause, situați în dermul profund au rol în recepționarea excitațiilor termice reci.
Corpusculii senzitivi neîncapsulați sunt reprezentați de corpusculii lui Ruffini, situați în dermul papilar. Ei recepționează excitațiile de tracțiune și deformare a fibrelor conjunctive din derm și hipoderm.
În hipoderm sunt situați corpusculii Vater-Pacini , care au o structură lamelară concentrică și sunt mult mai voluminoși decât ceilalți corpusculi. Ei au rol de receptori pentru compresiunile puternice (baroreceptori).
După Halata (1975), corpusculii Vater-Pacini sunt specializați în recepția stimulilor vibratili, făcând parte din categoria mecanoreceptorilor de adaptare rapidă.
în bulbul firului de păr sunt situate terminațiile bulboide dendritice, denumite și terminații lanciforme, care se constituie prin ramificarea în palisadă a axonilor, după pierdere tecii mielinice. Aceste terminații constituie mecanoreceptori de adaptare lentă reacționând la curbarea și răsucirea firului de păr.
STRUCTURILE ANEXE ALE PIELII
Sunt reprezentate de producțiile cornoase sau fanere (păr, unghii) și formațiunile glandulare.
Părul este o producție cornoasă caracteristică mamiferelor, filiformă și flexibilă, la care se disting : o porțiune liberă numită tulpină și o porțiune înfiptă în grosimea pielii, numită rădăcină, terminată la extremitatea profundă prin bulbul pilos (Fig.1.1).
Bulbul pilos prezintă la baza sa matricea firului de păr, constituită din celule cu o mare rată de multiplicare. Matricea are la bază o excavație numită papila firului de păr, în care pătrunde țesut conjunctiv dermic, vase și filete nervoase. Celulele matriceale centrale (situate în vârful papilei firului de păr) generează firul de păr, iar cele situate la periferie (în jurul papilei) sunt precursoare ale tecilor interne ale foliculului pilos.
Foliculul pilos înconjoară ca un sac rădăcina firului de păr, până la locul de emergență al acestuia.
Firul de păr este alcătuit din trei straturi celulare concentrice, în diferite stadii de cheratinizare: măduvă, cortex și cuticulă.
Măduva este formată din rânduri longitudinale de celule cuboidale sau aplatizate de sus în jos. Celulele sunt compacte, pline cu materii grase și pigmenți, în rădăcina părului. Pe măsură ce procesul de cheratinizare avansează, celulele se umplu cu granule de glicogen, conțin o materie granulo-grasă analoagă cheratohialinei, denumită tricohialină și numeroase bule de aer (11, 34). Dezvoltarea măduvei diferă în raport cu specia și rasa. Lipsește sau este redusă la perii secundari.
Cortexul (scoarța) reprezintă 80-85% din greutatea firului de păr și suportul mecanic al acestuia. Este format din celule fusiforme, unite prin epiteliofibrile, orientate paralel cu axul firului de păr. Celulele conțin pigment, având influență majoră asupra culorii părului și prezintă spații cu aer intercelulare (4, 34).
Cuticula este formată dintr-un singur strat de celule cheratinizate -celulele cuticulare, așezate ca țiglele pe casă, însă cu marginea liberă în sus (14). Epicuticula este un strat amorf extracuticular, derivat din secreția exocelulară a celulelor cuticulare (34).
Culoarea părului este dată de interacțiunea a trei factori: conținutul în melanină a măduvei și a stratului cortical, refringența cuticulei și a stratului cortical și conținutul în aer al măduvei. La părul de culoare neagră toate straturile sunt pigmentate, la cel brun numai măduva conține pigment, în timp ce la cel roșu pigmentul se găsește în stratul cortical, măduva fiind plină cu aer (11).
Foliculul pilos este format din două teci epiteliale -internă și externă- și o teacă fibroasă la exterior.
Teaca epitelială internă ia naștere din celulele laterale ale papilei firului de păr și realizează legătura firului de păr cu pielea. Este formată din trei straturi concentice: cuticula, stratul Huxley și stratul Henle.
Cuticula (epidermicula) tecii interne cuprinde celule aplatizate, așezate ca țiglele pe casă, însă, invers celulelor cuticulei firului de păr, realizând astfel o legătură puternică a firului de păr cu teaca internă și asigurând rezistența acestuia la smulgere.
Stratul Huxley este format din 1-3 rânduri de celule poliedrice nucleate. Stratul Henle este format dintr-un singur rând de celule poliedrice, lățite transversal, fără nucleu vizibil, care se cheratinizează primele. Celulele ambelor straturi conțin eleidină și tricohialină. Rolul principal al tecii interne este de a forma "șablonul" firului de păr, consolidându-se înaintea acestuia. Dincolo de istmul foliculului pilos teaca internă se cheratinizează și se dezintegrează. Citrulina se găsește în concentrații mari în păr și în teaca internă, fiind folosită ca marker al diferențierii foliculului pilos (34).
Teaca epitelială externă reprezintă o continuare a epidermului la nivelul foliculului pilos, fiind formată din stratul bazai și spinos al epidermului, care se răsfrâng la locul de ieșire al firului de păr (istmul sau gâtul foliculului pilos) însoțind teaca internă până la nivelul papilei părului. în acest loc stratul spinos se întrerupe, iar stratul bazai se continuă cu matricea firului de păr. Teaca externă este delimitată la exterior de o membrană bazală, care reprezintă continuarea membranei bazale a epidermului. Mineralizarea perifoliculară a membranei bazale, întâlnită ca modificare senilă la unele rase de câini, trebuie diferențiată de mineralizarea întâlnită în sindromul Cushing (29, 34).
Teaca fibroasă a foliculului pilos este o teacă de natură conjunctivă, care la gâtul foliculului pilos se continuă cu dermul iar extremitatea rădăcinii părului constituie papila firului de păr (14). Foliculul pilos se termină cu o depresiune coniformă epidermică, bulbul pilos, care delimitează papila dermică. Aceasta este o continuare a țesutului conjunctiv dermic, acoperită de o fină continuare a membranei bazale. Este vascularizată și poate induce creșterea sau regla diferențierea foliculului pilos (4).Creșterea părului și a tecii interne se realizează pe seama stratului de celule epiteliale ce acoperă papila, care constituie matricea părului (4, 29, 34).
Fiecare folicul pilos are anexate una sau mai multe glande sebacee și un mușchi neted (inserat pe teaca fibroasă) denumit mușchiul erector al părului (piloerector).
La câine și pisică există în regiunea botului fire de păr mult mai lungi și mai groase decât cele normale, constituind perii senzitivi sau perii tactili. Acești peri au bulbul pilos foarte voluminos, înfipt adânc în hipoderm și au o structură diferită față de perii normali. Astfel, în teaca epitelială externă se găsesc numeroase ramificații nervoase senzitive și celule senzoriale, iar între această teacă și teaca fibroasă externă se găsește un sistem de lacune sau sinusuri venoase, care favorizează recepționstrea excitațiilor mecanice. De asemenea, perii tactili au anexați în scop erector mușchi striați, voluntari, inervați de filamente nervoase provenite din perechile de nervi cranieni VI și VII. Glandele sebacee int numeroase și așezate ca o coroană în jurul rădăcinii perilor tactili.
Creșterea ciclică a foliculului pilos. Ciclul pilar variază cu vârsta și giunea corporală și poate fi modificat de o serie de factori fiziologici și itologici. Este reprezentat prin trei faze: anagenă, catagenă și telogenă.
Faza anagenă reprezintă faza de creștere activă a părului. în decursul ei se isting 6 stadii. în stadiul I celulele papilei dermice cresc în volum iar celulele latricei prezintă mitoze. în stadiul II apar celulele de la baza foliculului pilos, ire înconjoară parțial papila dermică. în stadiul III apar tecile interne ale )liculului pilos. în stadiul IV apar melanocitele care dezvoltă prelungiri endritice. Zona cheratogenă se constituie sub nivelul orificiului de deschidere a landei sebacee. în stadiul V apare firul de păr, pornind de la conul tecilor interne, ir în stadiul VI părul ajunge la suprafața pielii (41). Faza anagenă durează, pentru ărul capului la om, 2-5 ani.
Faza catagenă (degenerativă) se constituie după câteva zile de la încetarea nitozelor în matrice. Partea terminală a părului ia aspectul unei măciuci și este ipsită de pigment. Partea inferioară a foliculului devine mai scurtă iar membrana •azală se îngroașă. Dispar apoi tecile interne, în timp ce tecile externe formează in sac, conținând celule germinale ale foliculului. Papila dermică, situată sub icest sac, este împinsă în sac pe măsură ce foliculul se scurtează. Foliculul evoluează spre faza telogenă, datorită reducerii irigării sanguine.
Faza telogenă este ultima fază a ciclului pilar. Bulbul pilos este îepigmentat. O structură derivată din corticala firului de păr menține foliculul rână când acesta este înlocuit. Papila dermică rămâne ca o grupare de celule nezenchimale dermice, care vor da naștere noului fir de păr.
Unghiile și ghearele
Unghiile și ghearele sunt producții cornoase de forma unor capsule jonoide, care acoperă extremitatea distală a degetelor la carnivore. Unghiile acoperă parțial sau total fața superioară a ultimelor falange, în timp ce ghearele sunt situate în prelungirea extremității degetelor.
Porțiunea cornoasă a unghiei și a ghearei provine din transformarea straturilor cornoase ale epidermului. Sub aceasta , în preparatele histologice se pot distinge dermul și corpul mucos al epidermului.
În timpul sprijinului pe sol unghia nu ia contact cu acesta, datorită dezvoltării puternice a cuzinetului. Acesta este acoperit de un tegument bogat în glande sudoripare și lipsit de fire de păr, constituind perinițele plantare și palmare, care servesc sprijinului pe sol. Tot la sprijin servește și perinița principală, de formă triunghiulară și foarte dezvoltată , așezată caudal de perinițele degetelor II și V. Pe fața medială a articulației carpiene se află perinița carpiană, care nu servește la sprijin pe sol.
Peretele comos al unghiei are o structură omogenă, fiind format dintr-un corn cu structură fibrilară, moale și flexibil.
Formațiunile glandulare ale pielii
O caracteristică a pielii mamiferelor este prezența în grosimea ei a glandelor sebacee și sudoripare, răspândite neuniform pe suprafața acesteia.
Glandele sebacee se dezvoltă din celulele foliculului pilos, care în timpul histogenezei pielii dă naștere la un mugure lateral. în general, un folicul prezintă o singură glandă, dar pot exista și mai multe glande, care se deschid în jurul gâtului foliculului pilos. De asemenea, în unele regiuni corporale există și glande sebacee independente de foliculul pilos. Glandele sebacee pot fi simple sau complexe. Sunt localizate în derm și sunt răspândite în toate regiunile corporale acoperite cu păr.
Histologic, glandele sebacee sunt glande' alveolare simple sau multiple, lipite de canal de excreție. Alveola este limitată la exterior de o membrană bazală care se continuă cu cea a foliculului pilos (15) și este căptușită de un rând de celule cubice, care formează stratul generator (bazai). Celulele stratului bazai, generează continuu alte celule care umplu alveola. Celulele din centrul alveolei suferă degenerescentă lipidică și prin holocrinie se transformă în sebum.
Glandele sebacee independente (neatașate foliculului pilos) sunt reprezentate de glandele Meibomius din structura pleoapelor și glandelor sebacee ale organelor genitale externe.
Glandele sudoripare sunt glande tubulo-glomerulare, alcătuite dintr-o porțiune secretorie, glomerulul sudoripar, situată în derm sau hipoderm și o porțiune excretorie, tubulară, reprezentată de canalul sudoripar, care conduce secreția până la nivelul epidermului și traiectul sudoripar care străbate epidermul și se deschide la suprafața pielii prin porul sudoripar.
După mecanismul secreției, glandele sudoripare sunt apocrine (holomerocrine), distribuite în toată pielea acoperită cu păr și ecrine (merocrine), situate la nivelul perinițelor palmare și plantare (14, 30).
Histologic, glomerulul sudoripar este căptușit de un epiteliu unistratificat, dublat de celule mioepkeliale cu rol în eliminarea secreției și sprijinit pe o membrană bazală (14).
Histologic, glomerulul sudoripar, în formă de tub încolăcit, este căptușit de un epiteliu unistratificat, dublat de celule mioepiteliaie (fibre musculare netede, contracțile, cu rol în golirea secreției) și sprijinit pe o membrană bazală. Aspectul epiteliului secretor diferă în funcție de faza de activitate a glandei. Amakiri și Adepoju (1980) disting 3 tipuri funcționale de epiteliu:
tipul I -epiteliu cuboidal aplatizat;
tipul II -epiteliu cuboidal înalt, cu vârful edentat și lumenul glandular mai redus;
tipul III -epiteliu columnar înalt, cu proeminențe în lumenul glandei.
În perioadele de repaus funcțional predomină epiteliul de tip I (90% celule de tip I), în timp ce în fazele de activitate intensă predomină epiteliul de tip III.
Porțiunea excretorie este căptușită de un epiteliu unistratificat, aplatizat, care în porțiunea terminală devine bistratificat. Porul sudoripar se deschide în foliculul pilos, în apropierea gâtului acestuia, iar pe suprafețele de piele glabră se deschide direct la suprafața pielii.
În anumite regiuni corporale, glandele anexe ale foliculului pilos își lifică structura, ca o consecință a adaptării la anumite funcții. Astfel, ca glande acee modificate, la carnivore se întâlnesc glandele perianale. Glandele oripare modificate sunt reprezentate de glandele lui Moli din pielea pleoapei.
Glandele ceruminoase din tegumentul conductului auditiv extern, care retă cerumenul, sunt asemănătoare morfologic cu glandele sudoripare (având ă porțiunea secretorie ramificată), dar din punct de vedere funcțional sunt mai apropiate de glandele sebacee. Acestea sunt glande sudoripare modificate (4, 25). ături de acestea, în conductul auditiv mai apar și glande sebacee (4, 39).
Glandele mamare sunt tot glande cutanate aflate într-un stadiu foarte înalt modificare și specializare.
PARTICULARITĂȚI STRUCTURALE ALE PIELII LA CARNIVORE
La canide, grosimea pielii variază foarte mult în funcție de rasă, vârstă, idivid și regiunea corporală. Este tipic pentru canide relieful pliat al suprafeței utanate. Pliurile variază ca formă și dimensiuni. Ele sunt mai groase pe spate, dar iai fine și mai înalte, cu pliuri secundare, pe fața ventrală a abdomenului. Pe fețele laterale ale abdomenului, forma pliurilor este intermediară între cele două ipuri principale. La formarea pliurilor concură în cea mai mare epidermul și itratul papilar al dermului.
Epidermul este mai subțire decât la celelalte specii, având o grosime de 10 – 45/xm (28). Structura epidermului corespunde numai într-un grad limitat cu trăsăturile epiteliului scvamos stratificat cheratinizat.La vârfurile pliurilor cutanate, structurile epidermului se recunosc mai clar, însă pe laturile și la baza pliurilor epidermul este mai subțire, iar straturile nedistincte.
În structura epidermului nu apare un strat granular continuu, ci doar celule granulare, mai aplatizate decât cele din stratul spinos, cu capetele efilate. Citoplasma acestora este slab acidofilă, plină cu granule fine, de culoare închisă la colorația Hematoxilină-Eozină. Stratul strălucitor (lucidmn) este bine dezvoltat doar la nivelul cuzineților plantari și al planului nazal. Pe restul corpului nu este bine structurat. Apar doar unele celule aplatizate, aparent omogene, care pot fi diferențiate de celulele din jur pe baza refringenței și care pot fi considerate ca aparținând stratului strălucitor.
Dermul prezintă un strat papilar redus, aproape lipsit de papile. La unele rase (Ciobănesc german), se poate totuși recunoaște o structură papiliformă. în pliurile cutanate, fibrele conjunctive au un aranjament mai lax, apar ondulate și orientate îndeosebi perpendicular pe suprafața pielii.Celulele conjunctive sunt reprezentate de: fibrocite, limfocite, plasmocite, monocite în repaus și activate (mastocite), mastocite etc. iar matricea extracelulara este redusă. Epidermul subțire al câinelui nu manifestă cerințe deosebite față de țesutul conjunctiv subepidermic, în privința joncțiunilor mecanice și a transportului de metaboliți. Aceasta explică reducerea la minimum a corpului papilar și vascularizația săracă a acestuia.
Stratul reticular este legat de stratul papilar fără demarcație clară. Fibrele de colagen din compoziția acestuia sunt mai groase, organizate în mănunchiuri, cu baza pe pereții foliculilor piloși.
Hipodermul este format dintr-un strat de țesut adipos bine dezvoltat și un strat fibros.
Joncțiunea între derm și hipoderm prezintă ondulații înalte și înguste, în care sunt plasați foliculii piloși. Țesutul adipos apare divizat în compartimente poligonale, prin travee de țesut conjunctiv.Pe secțiuni orizontale, în aceste compartimente apar, pe lângă adipocite, foliculi piloși secționați, glande sudoripare și mănunchiuri de fibre de colagen.
Foliculii piloși sunt implantați profund în hipoderm. Sunt organizați în grupe constituite dintr-un folicul primar central, cel mai dezvoltat, flancat de 3 foliculi primari laterali și 6-12 foliculi secundari. Densitatea acestor grupe este de 100-600/cm2 , conținând 1000-9000 fire de păr/cm2 (28).
Glandele sudoripare sunt foarte slab dezvoltate, porțiunea secretorie fiind tubulară, nu glomerulară ca la majoritatea speciilor. Sunt foarte bine dezvoltate doar glandele sudoripare ecrine.
Glandele sebacee sunt mai dezvoltate în regiunea capului: pe buze, față și bărbie.
La pisică, pielea este cea mai subțire dintre speciile domestice, având 0,4 mm grosime pe fața internă a coapselor și 1,9 mm pe fața dorsală a gâtului Structura pielii este, în general, asemănătoare celei de la câine, dar suprafața cutanată nu prezintă pliuri. Epidermul și dermul sunt mai subțiri decât la câine. îr derm se găsesc mai multe mastocite: 4-20/câmp microscopic de mare putere, faț£ de 4-12/câmp la câine.
Foliculii piloși sunt organizați în grupe,densitatea acestora fiind mult ma: mare decât la câine: 800-1600 grupe/cm2, cu 10-20 fire de păr per grup (29). Păru primar și secundar este medulat. Părul neonatal, denumit lanugo, este nemedulat Mușchii piloerectori sunt mai dezvoltați decât la câine. Năpârlirea este legată de fotoperioadă, dar la pisicile întreținute în apartament are loc tot timpul anului Adesea căderea părului se intensifică la plasarea animalului pe masa de examinare, probabil datorită pierderii perilor telogeni când mușchii piloerector sunt activați datorită fricii. Activitatea foliculară este cea mai mare vara și scade iama. Vara 30% din perii primari și 50% din perii secundari sunt în faza telogenă iama 70% din perii primari și 90% din perii secundari sunt în faza telogenă. De aceea, pisicile se epilează mai ușor iarna.
FUNCȚIILE PIELII
Pielea este în relație funcțională strânsă cu majoritatea organelor și sistemelor organismului, cărora le asigură prin poziția și funcțiile sale mediul normal de activitate. La rândul lor, organele protejate influențează integritatea morfologică și funcțională a pielii.
Funcțiile pielii sunt clasificate în funcții specifice, proprii structurilor componente și funcții de ansamblu, exercitate în cadrul corelațiilor pielii cu celelalte organe (12, 13, 29). Funcțiile specifice se împletesc intim cu cele generale, diversele clasificări ale acestora având doar interes scolastic.
Funcția de protecție
Funcția de protecție față de factorii mecanici, fizici, chimici și biotici din mediu se realizează datorită particularităților structurale și fizico-chimice. Cheratina are o rezistență mecanică și chimică deosebită.Țesutul conjunctiv dermo-hipodermic asigură protecția mecanică, elasticitatea și flexibilitatea pielii. Pigmenții melanici, alături de cheratină, asigură fotoprotecția. La aceasta participă și învelișul pilos.
Termoprotecția și rolul pielii în termoreglare se realizează cu ajutorul învelișului pilos, prin reglarea circulației sanguine periferice și a funcționării glandelor sudoripare.
Protecția față de agenții chimici se realizează în mare măsură datorită cheratinei din stratul cornos, dar la aceasta participă, de asemenea, filmul lipidic superficial sau mantaua acidă a pielii. La suprafața pielii funcționează mai multe sisteme tampon labile: acidul lactic și lactații, acidul carbonic și carbonații, aminoacizii liberi etc.
Protecția față de agenții biotici se realizează pe mai multe căi și este în strânsă corelație cu celelalte funcții. ”Autodecontaminarea”pielii se realizează cu participarea stratului descuamant al epidermului, a filmului hidrolipidic superficial și a florei bacteriene saprofite (euflora), care exercită o acțiune inhibantă asupra florei patogene.
Funcția de membrană semipermeabilă
Funcția de membrană semipermeabilă (barieră semipermeabilă) este esențială pentru menținerea homeostaziei interne și adaptarea la condițiile de mediu. După Colțoiu (1986) aceasta ar fi cea mai importantă dintre funcțiile organului cutanat, constând în capacitatea de a se opune pierderilor de apă, electroliți și alți compuși și de a împiedica pătrunderea în mediul intern a unor molecule străine. Funcția de barieră revine în cea mai mare măsură stratului cornos și filmului hidrolipidic superficial. Unitățile pilosebacee și glandele sudoripare, deși străbat epidermul, permițând evitarea barierei stratului cornos, nu sunt căi majore de penetrație transcutanată (12). Un rol foarte important în permeabilitatea cutanată revine coeficientului de repartiție lipide/apă al substanței. Permeabilitatea este cea mai crescută pentru substanțele amfofile. Cunoașterea coeficientului de repartiție lipide/apă are implicații practice în alegerea solventului în care este încorporată o substanță medicamentoasă, acesta putând facilita sau diminua permeabilitatea cutanată.
Funcțiile de secreție și excreție
Funcțiile de secreție și excreție se realizează prin intermediul glandelor sudoripare și sebacee.
La nivelul pielii, la mamifere, începe conversia 7-dehidrocolecalciferolului în vitamina D3, sub acțiunea razelor solare. La câine și pisică această sinteză este redusă (How și col., 1994).
Funcția exteroceptivă
Funcția exteroceptivă are la bază inervația și bogăția în receptori. Pielea este organul principal al simțrilor: tactil și de presiune, durere, prurit, căldură și frig. Concepția clasică privind specificitatea strictă a receptorilor pentru anumite tipuri de sensibilitate este actualmente contestată, fiind valabilă doar pentru stimuli de intensitate mică. Stimulii mai puternici excită în același timp mai multe tipuri de receptori. Astfel, orice excitație puternică devine dureroasă.
Mecanismul de producere a pruritului nu este complet elucidat, existând date care sugerează că ar deriva din algorecepție și date care sugerează că pruritul ar fi independent de recepția algică. Intensitatea pruritului este direct proporțională cu cantitatea de mediatori (histamină, serotonină etc.) care se eliberează în piele.
Funcția imunitară
Pielea, ca organ de acoperire al corpului animal, exercită prin poziția sa rolul de intermediar intre mediul extern și intern. Această poziție "privilegiată" determină relații funcționale strânse cu organele protejate, cărora le asigură mediul normal de activitate. La rândul lor, organele protejate influențează integritatea morfologică și funcțională a pielii. Dintotdeauna s-a insistat asupra rolului protector al pielii față de numeroasele ingerințe din partea mediului extern prin factorii mecanici, fizici și biotici. Cercetările ultimilor ani vin să completeze rolul protector al pielii prin relevarea unei noi funcții, aceea de organ imunitar (12, 17, 37, 44). Pielea este considerată avanpostul sistemului imun (29).
Ca "barieră a mediului extern", pielea este dotată cu o vascularizație și o inervație bogată și cu sistem imunitar complex, capabil nu numai să capteze informațiile antigenice, ci și să le transmită organelor imunoformatoare și să reacționeze promt în procesele de apărare locală și generală a organismului. (12, 16. 24, 37,44). Deși reactivitatea deosebită a stratului papilar al dermului (stratul cel mai reactiv din structura pielii) este cunoscută de mai mult timp, abia din 1970, studiul markerilor și a funcțiunilor imunologice ale celulelor lui Langerhans a permis consacrarea pielii ca organ imunitar. Cercetările și observațiile clinice în legătură cu limfoamele pielii au sugerat că aceasta ar avea o funcție analoagă timusului (16).
Ipoteza legăturii strânse dintre timus și piele este confirmată de existența, mai ales la animalele de laborator, a numeroaselor mutante care afectează concomitent pielea și timusul. Astfel, la șoareci este cunsocută mutanta nu. {nude mutation recessive), plasată pe cromozomul 11, care în stare homozigotă determină absența completă a părului și agenezie mai mult sau mai puțin totală a timusului. Acești șoareci sunt incapabili să matureze unele limfocite T. Ei pot fi parțial normalizați prin transfuzie de limfocite T. Separarea genelor responsabile de absența părului de cele responsabile de agenezia timusului a fost imposibilă, fapt care dovedește că cele două seturi de gene sunt fie identice, fie strâns legate pe același cromozom (16).
Mutante care dovedesc absența învelișului pilos și diferite leziuni congenitale ale timusului (până la absența totală a acestuia) au mai fost descrise la șobolani, cobai, hamsteri (45). La șoarece a mai fost descrisă mutanta bg (beige), genă mutantă recisivă plasată pe cromozomul 13, care antrenează o profundă modificare a culorii pelajului și o diminuare importantă a rezistenței la infecția indivizilor homozigoți. Este echivalentul la șoarece a maladiei Chediak-Higashi de la om. La șobolan este descrisă mutanta mK, indusă prin iradiere, caracterizată prin anomalii ale părului și o mare sensibilitate la infecții (18).
Studii electronomicroscopice au dovedit unele asemănări ultrastructurale între timus și epiderm. Astfel, unele celule epiteliale timice sunt dotate cu structuri granulare specifice, care par să fie identice cu granulele din cheratinocitele epidermului. Cercetări cu anticorpi monoclonali fluorescenți au dovedit existența unor cantități de cheratină (proteină considerată proprie celulelor epidermice) în celulele epiteliale timice. Un alt punct de legătură între timus și piele este enzima dinucleotidiltransfareză, detectată în limfocitele ajunse într-un anumit stadiu de maturație în timus, dar care nu apare în limfocitele T mature. Dacă limfocitele T sunt puse în cultură împreună cu cheratinocite, enzima își face apariția în cultura celulară Ulterior s-a dovedit intervenția cheratinocitelor în maturarea parțială a limfocitelor T, prin intermediul unui hormon analog timopoietinei (hormonul timic cu rol principal în maturarea limfocitelor T), Cercetări cu anticorpi monoclonali fluorescenți au identificat pe suprafața celulelor epiteliale timice producătoare de timopoietină, trei receptori specifici TE4, A2Ba și q19. Acești receptori au fost găsiți și pe suprafața membranei cheratinocitelor din stratul bazai al epidermului, care produc hormonul asemănător timopoietinei (16).
Legătura funcțională dintre piele și sistemul imun este susținută și de constatarea faptului că o substanță exogenă care pătrunde în organism pe cale cutanată nu poate deveni imunogenă, decât dacă este prezentată limfonodurilor de către limfocitele cantonate în tegument. Substanțele foarte imunogene, ca dinitrofluorbenzenul, aplicate pe tegumentul unui șoarece care a fost expus în prealabil la radiațiile ultraviolete, nu induc răspuns imunitar. Areactivitatea este remanentă și trasferabilă la alt șoarece, prin transfuzie de limfocite T de la șoarecele iradiat. Aceste date dovedesc că pielea ar dispune de o clasă de celule care au proprietatea de a prezenta antigenul limfocitelor T – celule prezentatoare de antigen – a căror funcție poate fi anihilată prin expunere la radiațiile aultraviolete. Dacă antigenul trece etapa acestor celule(scoase din funcție prin iradiere cu ultraviolete) el induce o areactivitate remanentă, datorită stimulării limfocitelor T supresoare (16, 37,44).
Investigațiile făcute în scopul identificării celulelor implicate în acest proces s- au oprit la celulele lui Langerhans. Acestea sunt celule imunocompetente provenite din măduva osoasă și rezidente în epiderm, unde reprezintă 2-4% din populația locală. Nu există o colorație de rutină pentru evidențierea acestor celule. Cu hematoxilină-eozină, celula lui Langerhans apare ca o celulă dendritică, putându-se confunda cu melanocitul. De altfel, mult timp celulele lui Langerhans au fost considerate, eronat, ca fiind melanocite epuizate, pe cale de eliminare. Spre deosebire de melanocite însă, acestea sunt aurofile și dopa-negative. Totuși impregnarea cu clorura de aur, care a permis lui Langerhans în 1861 să descopere aceste celule, dă rezultate inconstante. Alte colorații (cu iodură de osmiu sau albastru de metil) nu sunt specifice, colorând și melanocitele. Parafenilendiamina și dopamina au o specificitate bună, dar necesită tehnici laborioase. în ultimii ani s-au pus la punct tehnici histoenzimatice și imunohistochimice: evidențierea adenozintrifosfatazei, a vimentinei și a proteinei S-100, care sunt specifice și permit o bună evidențiere a celulelor lui Langerhans (29).
La microscopul electronic celulele lui Langerhans apar lipsite de tonofilamente și desmozomi. Au un nucleu lobulat iar citoplasma conține o zonă Golgi bine marcată, reticul endoplasmatic dezvoltat, lizozomi, vacuole, picături de lipide, glicogen, melanozomi fagocitați. în toată citoplasma, dar cu precădere în vecinătatea aparatului Golgi și a membranei citoplasmatice, conțin niște granule (granulele lui Birbek sau granulele lui Langerhans) considerate markeri ultrastructurali specifici. Acestea îmbracă aspectul unor bastonașe sau rachete, formate din organite hemisferice, cu structură membranoasă. Membrana lor periferică se dilată de obicei la o extremitate, pentru a forma o veziculă (4, 12, 29). La câine însă, s-a constatat că celulele Langerhans nu conțin granulele specifice (29).
S-au descris două tipuri morfologice de celule Langerhans:
Celule de tip I, așezate deasupra stratului bazai al epidermului, care au citoplasma foarte clară, cu numeroase dendrite, granule Langerhans și care dau o reacție adenozintrifosfatazică intensă; celule de tip n, localizate în stratul bazai, care au citoplasma densă, slab dendritică și sunt sărace în granule specifice, fiind considerate celule mezenchimale pe cale de diferențiere.
Masutami (cit. de Colțoiu, 1986) a arătat că la șoarece celulele prelangerhansiene nedeterminate dobândesc, sub acțiunea sensibilizării de contact, granule Langerhans.
Investigațiile imunologice au permis identificarea la nivelul celulelor Langerhans a antigenilor din grupul complexului major de histocompatibilitate (CMH) clasele I și II, a antigenilor CDi, considerați cei mai buni markeri ai epidermului și antigenilor CD4, markeri ai limfocitelor Th. De asemenea, s-au identificat receptori pentru regiunea Fc a imunoglobulinelor G și pentru fracțiunea 03b a complementului.
Celulele lui Langerhans sunt capabile să capteze antigenii exogeni pătrunși în epiderm ca haptene sau antigeni infecțioși, să-i prelucreze și să-i prezinte limfocitelor T. Această funcție de prezentare a antigenilor este dependentă de CMH clasa Ii-a, care sunt asociați antigenului în momentul cooperării celulelor Langerhans cu limfocitele Th. Acesta constituie primul semnal al activării limfocitelor T.
Un al doilea semnal este, de asemenea, indispensabil activării limfocitelor T. Acesta este realizat de interleukina 1 (ILO, secretată adesea de macrofage. La nivelul epidermului producătorul de IL] poate induce producerea de substanțe amiloide de către hepatocite și fibroblaste ca și chimiotactismul pentru neutrofile (12).
Celulele lui Langerhans (prezentatoare de antigeni), împreună cu cheratinocitele, limfocitele T epidermotropice și limfonodurile periferice de drenaj, formează un sistem integrat, "țesutul limfoid asociat pielii” (“skin associaîed lymphoid tissue”= SALT), care asigură imunosupravegherea cutanată.
La animalul cu pielea intactă, în momentul pătrunderii unui antigen prin piele, acesta este întâmpinat de celulele Langerhans, care îl vor prelucra și îl vor prezenta limfocitului Th, care la rândul lui va stimula limfocitul capabil să producă răspuns specific împotriva antigenului respectiv. Cea mai importantă este activarea limfocitului B, care va evolua spre stadiul de plasmocit, capabil să producă imunoglobuline. în funcție de particularitățile antigenului, limfocitul Th mai poate determina activarea limfocitelor Tc (citotoxice), implicate în distrugerea celulelor infectate de particule virale și în reacția de respingere a grefelor sau activarea celulelor NK ( natural killer), cu rol în distrugerea celulelor tumorale.
Limfocitele T conectate de antigen mai primesc un al doilea semnal prin DLi produsă de cheratinocite și celulele Langerhans și răspund acestui semnal prin secreția de IL2. Din acest moment, limfocitele astfel sensibilizate vor migra cu "imaginea" antigenului în organele limfoide, unde vor prolifera intens, generând o clonă celulară capabilă să răspundă promt antigenului care a declanșat formarea ei și care se va răspândi în întreg organismul.
Experiențele pe șoareci iradiați cu ultraviolete, la care celulele lui Langerhans sunt scoase din funcție, au sugerat existența la nivelul epidermului și a unui al doilea tip de celule prezentatoare de antigen, rezistente la radiațiile ultraviolete. Aceste celule ar fi fost descoperite de către Granstein în 1984. Ele ar fi tot celule dendritice, ca și celulele lui Langerhans, dar spre deosebire de acestea, ele ar prezenta antigenul limfocitelor T supresoare (16, 37). Cercetările ulterioare nu confirmă existența acestui tip de celule (29, 52).
Cheratinocitele intervin în răspunsul imun prin producerea leukinei ETAF (epidermal cell-derived thymocite activating factor), care se consideră că ar fi identică cu interleukina 1 (IL-1), dar și prin producerea altor citokine: IL-3, prostaglandine (Pg), leucotriene (LT), interferon (IFN) etc. De asemenea cheratinocitele au activitate fagocitară și exprimă anumiți antigeni, implicați în boli imunomediate (29). în procesele de apărare cutanată, un rol important revine mastocitelor ("păzitorii porților de intrare"). Membrana celulară a acestora prezintă receptori pentru IgE și numeroase prelungiri fine, utilizate pentru încorporarea materialului brut, necesar sintezei de mediatori chimici. Mediatorii chimici stocați în granulele mastocitare sunt reprezentați de: histamină, serotonină, substanța de atragere a eozinofilelor din procesele anafilactice (EAS-A sau ECF-A) și arilsulfatază, enzimă care distruge leucotrienele C4 sau substanța de reacție lentă a anafilaxiei. Diverși factori patogeni și în mod special, antigenii capabili să cupleze IgE, determină degranularea mastocitelor (eliberarea mediatorilor), cu efect asupra microcirculației. Un alt efect notabil este chemotactismul pentru eozinofile. Acestea intervin în procesele alergice, având o afinitate deosebită pentru IgE (reagine) și pe de^altă parte, au un potențial antihistaminic ridicat, observându-se în teritoriile bogate în acest mediator. în plus, este bine cunoscută eozinofilia în bolile parazitare.
Tegumentul răspunde prin reacții imune nu numai la alergenii pătrunși pe cale cutanată ci și la cei pătrunși în organism pe cale digestivă, respiratorie, etc.
Legăturile ultrastructurale, biochimice și imunologice dintre timus și piele ca și existența țesutului limfoid asociat pielii vin să justifice considerarea pielii ca organ imunitar.
Efectorii umorali ai răspunsului imun
În răspunsul imun mediat umoral, în urma contactului celulelor imunocompetente cu antigenul se produc Ig. Când un antigen pătrunde în organism pentru prima dată, declanșează, după o perioadă de latență de mai multe zile, un răspuns imun, cu producerea de IgM. La un al doilea contact cu același antigen, organismul reacționează mult mai rapid, printr-un titru înalt de anticorpi, respectiv de IgG (răspuns imun secundar), cu afinitate mare și specifică antigenilor. Acest răspuns presupune o fază de latență mai scurtă (datorită apariției limfocitelor cu memorie), platou mai prelungit și descreștere mai lentă. Nivelul de anticorpi este de 10 ori mai mare decât în răspunsul imun primar (39, 51). Anumite Ig G, anume IgGd, sunt capabile să se fixeze pe receptorii de pe mas toci te și bazofile, fiind deci anticorpi anafilactici. Fixarea este însă slabă, rolul lor în reacțiile alergice fiind redus (52).
Ig A sunt imunoglobuline de apărare a mucoaselor. Ele inhibă aderența microorganismelor și facilitează eliminarea lor. Imunodeficiența în Ig A este cea mai frecventă la câine și om și se caracterizează prin tulburări digestive, infecții bronhice sau cutanate (52).
Ig E sunt produse în cantitate mare în cursul reacțiilor alergice, datorită capacității de a se fixa pe receptorii de mare afinitate FceRI, de pe mastocite și bazofile. Sinteza lor este dependentă în special de EL-4 și EL-13 și de interacțiunea LT-LB prin intermediul CD-40 ăi a ligandului său.
Ig D sunt exprimate pe suprafața limfocitelor B. Concentrația serică este foarte redusă (44). Au fost evidențiate la câinii sensibilizați la ambrozie, alături de Ig E și Ig G, dar rolul lor biologic este incomplet elucidat (52). Mediatorii moleculari sunt substanțe farmacodinamic active, care declanșează fenomene ce însoțesc răspunsul imun, mediatori ai comunicării intercelulare, numiți și citokine, cu rol în activarea și inactivarea celulelor efectoare specifice.
Citokinele sunt grupate în mai multe familii. Unele citokine (ILi, IL2, TGF) sunt produse virtual de către toate tipurile de celule, altele (JL2, IL3, IL4, IL5, TNFy) sunt produse de un număr restrâns de tipuri celulare (51). își exercită efectele biologice legându-se de receptorii de suprafață ai celulelor receptive. Unii receptori sunt expresați de mai multe tipuri de celule (IL2, IL4, IL6), alții numai de câteva tipuri de celule (IL2, IL5). Au acțiune pleiotropă, în sensul că ele exercită activități biologice diferite asupra celulelor țintă (EL4 induce proliferarea LT și sinteza IgE de către LB).
Citokinele sunt glicoproteine și cu toate că există anumite familii de substanțe care au un precursor comun, ele se deosebesc de Ig, deoarece nu posedă nici aceeași structură moleculară de bază și nici nu demonstrează o homologie importantă a secvențelor lor de aminoacizi cu acele ale Ig (44).
Interleukinele regrupează citokinele care intervin în comunicarea dintre două familii leucocitare.
ILi este secretată de celule prezentatoare de antigen (macrofage, celule Langerhans), cheratinocite și granulocite. Acționează pe mai multe substraturi celulare. Contribuie la activarea limfocitelor B și T. Pentru ca această activare să se producă este nevoie ca asupra limfocitelor să opereze simultan mai multe semnale. IL 1 ar furniza unul dintre acestea. Ca răspuns la stimulare, limfocitele vor secreta și alte limfokine (IL2, IL3, IFNy). Stimulează producția de prostaglandină din celulele endoteliale prin intermediul căreia induce febră. Stimulează hepatocitele să producă proteine de fază acută cu rol în apărarea nespecifică cum ar fi proteina C-reactivă. Mărește capacitatea funcțională a granulocitelor și mobilizarea lor chemotactică (44).
EL2 (T-cell growth factor) este produsă în special de limfocitele Th. Au rol foarte important în imunitatea celulară. Glucocorticoizii și alte imunosupresoare (ciclosporina) inhibă producția de IL2, prin intermediul inhibării secreției de ILi de către macrofage (44, 52).
IL3 este produsă de limfocitele Ț activate de antigen și are efecte funcționale multiple. Rolul său în imunitate este neclar. Se pare că ar contribui indirect la diferențierea limfocitelorT și la creșterea activității citotoxice a macrofagelor.
IL4 induc diferențierea limfocitelor B în limfocite secretoare de Ig E (comutarea Ig G- Ig E), având astfel rol important în reacțiile alergice (52).
IL5 ar induce la șoareci proliferarea limfocitelor B și secreția de IgM, IgG și IgA. La om rolul este incomplet elucidat (44).
IL6 este produsă de macrofage și acționează sinergie cu EL3 asupra celulelor stem multipotente ale hematopoiezei. Este implicată în activarea limfocitelor T și în inducerea producției proteinelor de fază acută. Sinteza IL6 este stimulată de IL] (44).
IL7 este produsă de celulele stromale ale măduvei osoase. Induce diferențierea limfocitelor foarte tinere (pre-B), dar nu are efecte asupra limfocitelor B mature (44).
ELg este produsă de monocite, macrofage, neutrofile, limfocite T, celulele endoteliale, epiteliale și fibroblaste ca răspuns la o varietate de stimuli: lipopolizaharide, TNFa, ILb IL7 precum și în cazurile de hipoxie. Are proprietate de chemotactism asupra neutrofilelor, bazofilelor, limfocitelor T, efecte proinflamatoare (degranularea neutrofilelor și bazofilelor, stimularea metabolismului oxidativ și aderenței polimorfonuclearelor) și angiogenetice. De asemenea, determină sporirea actrivității enzimelor lizozomale și exprimarea receptorilor pentru complement (44, 52).
TL9 este un factor de proliferare pentru limfocitele T și mastocite, fiind secretată de limfocite T activate (CD4+) și T cu memorie. Rolul biologic este multiplu, prin acțiunea asupra limfocitelor B, T, precursorilor hematopoietici și mastocitelor. La nivelul limfocitelor B ea stimulează producția de IgG, IgE (sinergism cu EL4). Amplifică proliferarea limfocitelor T din sângele periferic, fiind totodată un stimulator al precursorilor eritropoietici, hematopoietici și al diferențierii mastocitelor (44).
ILio este produsă de mai multe tipuri de celule: limfocite T CD4+ și CD8+ (în repaus și cu memorie), limfocite B, monocite, eozinofile, mastocite, celule epiteliale bronșice, unele tipuri de celule canceroase etc (44). Este considerată în principal o citokină imunosupresoare, inhibând sinteza principalelor citokine imunostimulatoare: EL2, IL3, IFNy, GSF și TNF. Inhibă reacțiile de hipersensibilizare întârziată, în sinergie cu EL4, precum și manifestarea antigenilor prin celulele prezentatoare de antigen (52).
ELn este secretată de limfocitele T și are efecte stimulatoare asupra limfocitelor B: activează proliferarea acestora și producția de Ig.
EL12 este produsă de celule prezentatoare de antigen profesioniste (macrofage, celule dendritice, limfocite B activate) și are o dublă acțiune- proinflamatorie și imunoreglatoare (44). în dermatita de contact la om, cheratinocitele sintetizează BLÎ2, inducând reacție de tip Thl. Se prevede utilizarea acestei citokine în imunoprevenirea dermatopatiilor alergice la câine, precum dermatita de hipersensibilizare la înțepături de purici (52).
EL13 are funcții 4‘de tip EL4”, dar mai puțin pregnante. Este produsă de limfocitele T CD4+ (ThO, Thl, Th2) și CD8+ activate, care acționează la nivelul limfocitelor B și monocitelor/macrofagelor (44).
IL14 este produsă de limfocitele T și stimulează limfocitele B activate (dar nu și pe cele în repaus). în schimb inhibă sinteza de Ig în cazul în care limfocitul B este activat de mitogeni (concavalina A, fitohemaglutinină)
DL15 a fost descrisă în 1994, ca analog funcțional al EL2, capabil să stimuleze limfocitele T și NK.
ILi6 este produsă de limfocitele T (Tc CD8+ și CD4+), mastocite eozinofile, celulele epiteliale din căile respiratorii; are acțiune proinflamatorie și imunomodulatoare. Este chemoatractantă pentru celulele CD4+ și eozinofile, recrutându-le la locul inflamației. Stimulează exprimarea receptorului pentru IL2, IFNy și a moleculelor de adeziune la matricea extracelulară a monocitelor și eozinofilelor (44).
ILn este o citokină identificată recent, care are activitate de stimulare a secreției de citokine proinflamatoare, chemokine și prostaglandine de către fibroblaști, celule epiteliale și endoteliale și a exprimării moleculelor de adeziune de către aceste celule. Efectele ei inflamatoare sunt similare cu cele ale TNF și limfocitelor T (44).
ILig, (sinonim: factor inductor al sintezei de IFNY – IGEF-IFN), acționează, asemănător IL-12, ca un factor stimulator asupra LThl și are un efect de activare a celulelor NK.
IFNy este produs de limfocitele T. Face parte dintr-o familie de substanțe cu activitate imunomodulatorie, antivirală și antitumorală. Este implicat în următoarele activități: acționează sinergie cu alte citokine în inducerea producției de anticorpi, și sporește activitățile de tip citotoxic ale macrofagelor, limfocitelor T și celulelor NK asupra celulelor transformate (44). Inhibă sinteza tuturor Ig, moderând acțiunea IL4 asupra limfocitelor B (52).
Factorul de necroză tumorală (TNFa ă tumor necrosis factor a) sau "cașectina" este produs de macrofage. în inflamația alergică este produs de mastocite (52). Pe lâmgă efectul de distrugere a celulelor tumorale "in vitro", TNFa cooperează sinergie cu DL2 în următoarele activități: activarea chimiotaxiei și a funcției de bactericidie a granulocitelor, activarea limfocitelor T (care la rândul lor vor produce IL2 și IFNy și alți factori stimulatori), reglarea producției de anticorpi, eliberarea activă de proteine de fază acută din hepatocite (44).
INFECȚIA CHIRURGICALĂ
Reprezintă ansamblul manifestărilor locale și generale anatomo-clinice care apar în urma pătrunderii și multiplicării bacteriilor în organism. Infecția chirurgicală se caracterizează prin reacții locale însoțite de fenomene clinice generale, în urma pătrunderii microbilor aerobi sau anaerobi în țesuturi, printr-o poartă de intrare creată prin diferite soluții decontinuitate.
Clasificare a infecției chirurgicale:
I. După etiologie:
Semiologia infecției chirurgicale
Tabloul clinic al infecției purulente acute chirurgicale este compus din semne locale și generale.
Reacția locală în caz de infecție purulentă acută se manifestă prin semnele clasice ale inflamației:
– rubor (hiperemie);
– calor (hipertermie locală);
– tumor (formațiune, edem);
– dolor (durere);
– functio laesa (dereglarea funcției).
Hiperemia este condiționată de dilatarea vaselor (arterioale, venule și capilare) și cauzată de acțiunea histaminei și acidozei în regiunea inflamației. Se determină prin inspecție vizuală prin compararea cu regiunile adiacente ne afectate a pielii.
Hipertermia este cauzată de majorarea locală a reacțiilor catabolice cu eliberarea energiei. Hipertermia locală se determină palpator cu partea dorsală a palmei.
Edemul țesuturilor se datorează dereglărilor permeabilității pereților vasculari pentru plasmă și elementele figurate, precum și măririi presiunii în capilare. Toate acestea contribuie la extravazarea lichidului cu formarea exudatului inflamator. De obicei edemul se determină vizual sau palpator. Uneori se efectuează măsurarea comparativă, de exemplu, circumferinței extremitaților.
Durerea este un simptom caracteristic al procesului purulent. Apariția durerii este determinată de influența substanțelor vasoactive (histamina, serotonina) și interleuchinelor, și de asemenea cu edemul țesuturilor și compresia terminațiilor nervoase. La formarea unei cavități cu puroi durerea devine pulsatilă, insuportabilă. În acest caz palparea trebuie efectuată cu precauție și evitarea presiunea excesive asupra țesuturilor.
Dereglarea funcției se explică atât prin intensificarea sindromului dolor, cât și edemul. Acest simptom este exprimat maximal la localizarea procesului în extremități, în deosebi în regiunea articulațiilor.
Infecțiile chirurgicale aerobe locale sunt reprezentate de: abcesul, flegmonul și erizipelul traumatic. Infecțiile chirurgicale aerobe generale sunt reprezzentate de: septicemie și piemie.
Infecțiile chirurgicale anaerobe sunt reprezentate de: gangrena gazoasă și tetanos.
ABCESUL reprezintă terminarea favorabilă a unei inflamații septice caracterizată printr-o colecție purulentă realizată într-o cavitate neoformată bine circumscrisă. Clasificare-după localizare, abcesele pot fi superficiale (subcutanate, ganglionare) și profunde(intramusculare,viscerale), iar după evoluție și aspectul anatomo-clinic, abcesele pot fi calde (acute) și reci(cronice).Abcesul cald reprezintă faza terminală favorabilă a unei inflamații septice, circumscrise,ce se produce într-un organism capabil de a izola materia purulentă într-un spațiu binedelimitat. Este caracterizat prin fenomene inflamatorii intense, evoluție acută și tendințăla abcedare.
Etiologie: Abcesul cald este produs de germeni piogeni (stafilococi, streptococi), se întâlneștefrecvent la cabaline și carnivore, mai rar la bovine și foarte rar la păsări.Din punct de vedere patogenetic, în evoluția clinică a abcesului se descriu două faze:
faza infiltrației purulente (multiplicare microbiană, eliberare de toxine, necroză,diapedeză și infitrație leucocitară – cu formare de puroi);-
faza de colecție purulentă (țesuturile distruse și leucocitele distruse de toxinelemicrobiene formează puroiul).
La periferie, abcesul este delimitat de o membranăfibroblastică, de apărare ce delimitează țesutul necrozat de cel sănătos.Aspectul puroiului depinde de natura germenilor și poate fi de bună natură (legat, cremos,fără miros respingător și cu pH acid) sau de rea natură (slab legat, seros, gri-murdar, cumiros fetid și pH alcalin).
Semne clinice: Abcesului i se descriu 3 zone: zona centrală (fluctuentă), zona intermediară (dură) și zona periferică (infiltrată).
Simptomatologia abceselor calde diferă în funcție de localizare. Astfel, în cazul abceselor superficiale, local apar: tumefacție circumscrisă, roșeață, căldură, durere și fluctuențăcentrală. Starea generală poate fi modificată uneori: frisoane subfebrilitate, inapetență.
Pe măsură ce puroiul se colectează, pielea se subțiază prin necroză și abcesul se poate deschide spontan, printr-o fistulă, în punctul central de minimă rezistență.
În abcesele profunde,simptomatologia depinde de organul afectat, tulburările generale fiind evidente și celelocale estompate.
Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor clinice, aevoluției și cu ajutorul puncției biopice, în abcesele superficiale. în cazul abceselor profunde, diagnosticul se stabilește coroborând aspectul curbei termice, rezultatul leucogramei, ecografiei și a examenului radiologie.
Diagnosticul diferențial se realizeazăcu:tumorile (au evoluție lentă și sunt lipsite de reacții inflamatorii) hematomul (are evoluțierapidă, tumefacție păstoasă, uniformă și nedureroasă) chistul sero-sanguinolent (apare după un traumatism tangențial, are dezvoltare rapidă, fluctuență uniformă și este nedureros) hernia (fără reacție inflamatorie, existența sacului herniar).
Prognosticul este favorabil în abcesele superficiale și grav în abcesele viscerale.
Tratamentul local urmărește inițial (în faza de infiltrație) maturarea abcesului, prinactivarea circulației locale, care se realizează prin rubefacție cu tinctură de iod, vezicătorisau emetic 1/10. în faza de colecție purulentă, se efectuează drenajul larg și decliv alabcesului, urmat de aspersiuni cu eter iodoformat, pulberi cu antibiotice, bujiuri sau pesarii spumante. Terapia, în funcție de starea generală a animalului, este completată cuantibiotice administrate pe cale generală.
Abcesul rece este o colecție purulentă bine delimitată, fără tendință de abcedare și cu fenomene inflamatorii atenuate. Apar rar la animalele de companie.
FLEGMONULE este o inflamație septică, difuză, a țesutului conjunctiv subcutanat (este o celulita septicădifuză), fără tendință de delimitare și însoțit de necroză întinsă a țesutului inflamat.Flegmonul este caracterizat prin mortificări de țesuturi și infiltrație purulentă a țesutuluiconjunctiv subcutanat, subaponevrotic și muscular, întâlnit mai frecvent la cal, carnivoreși bovine.
Etiologie Flegmonul este produs de germeni piogeni aerobi sau anaerobi, poarta de intrare fiindreprezentată de mici traume, înțepături, escoriații, rosături de harnașament (flegmonulcefei și al grebănului), contuzii, plăgi prin mușcătură la câine și pisică..Subnutriția, oboseala și carențele sunt factori favorizanți importanți.
Clasificareaseface în funcție de localizare flegmonul poate fi superficial (subcutanat și subaponevrotic)și profund (intramuscular), iar în funcție de aspectul anatomo-clinic, flegmonul poate fi difuz, circumscris, induratsau lemnos, gazos și alergic.
Semnele clinice sunt în funcție de forma clinică a flegmonului și sunt reprezentate de:tumefacție, căldură, durere, edem sau indurație, colecție purulentă, fistule, febră, frisoane,inapetență și stare generală afectată.în evoluția clinică a flegmonului se disting patru faze de evoluție:- perioada de debut în care predomină simptomele generale (febră, frisoane,tahicardie, tahipnee, abatere, anorexie), iar simptomele locale (edem cald, dureros,infiltrație sero – fibrinoasă a țesutului subconjunctiv subcutanat) sunt atenuate;
perioada inflamatorie, în care se constată agravarea semnelor generale și mai ales a celor locale: tumefacția crește, semnele de inflamație se accentuează și durerea este atroce;- perioada de necroză care începe din a 5-a 7-a zi de boală (necroza țesuturilor, fistulemultiple, septicemie, piemie). Prin fistule se se scurge un puroi livid, cu miros fetid,amestecat cu țesuturi necrozate.- perioada de reparație tisulară în care cavitațile rămase prin eliminarea și drenarea puroiului se umplu cu țesut de înmugurire.Flegmonul circumscris, se întâlnește destul de rar și se caracterizează printr-o zonăcentrală fluctuentă și una periferică edemațiată. Se diferențiază de abces doar prin faptulcă simptomele generale sunt accentuate.Flegmonul indurat (lemnos) este o celulita scleroasă care se manifestă printr-o infiltrațiedură a țesutului conjunctiv lax. Se caracterizează prin debut insidios, indurație și focare purulente și fistule. Este întâlnit la cal în regiunea grebănului și cefei, datorită rosăturilede harnașamente.Flegmonul gazos este produs de floră microbiană anaerobă, se caracterizează printr-otumefacție cu caracter invadant, la început caldă și dureroasă, care se răcește progresiv și prezintă crepitație gazoasă.Flegmonul alergic – descris de O. Vlăduțiu la câine este aseptic produs de alimente saumedicamente, localizat pe crupă, coapsă, torace , este dureros și regiunea prezintă edem.
Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor clinice.
Diagnostiul diferențial cu face cu:- erizipelul traumatic (leziunea caracteristică este placa erizipelatoasă care prezintă burelet marginal)- gangrena gazoasă (evoluează cu toxiernie acută, cu exacerbarea simptomelor localeși generale, evoluție uneori fulgerătoare și crepitație gazoază)- limfangita flegmonoasă (se observă abcesele pe traiectul vaselor limfatice șilimfadenita satelită)Tratamentul se realizează cu rubefiante și vezicante local, urmat de drenajul chirurgical(incizii largi și paralele între ele). Local se realizează aspersiuni cu eter iodoformat șiantibiotice și pe cale generală se administrează antibiotice și chimioterapice. în flegmonulalergic se realizează autohemoterapia și terapia tisulară cu extract de splină.
ERIZIPELUL TRAUMATIC este o de unită streptococică, produsă de streptococ singur sau în asociație cu o floră polimjcrobiană și apare mai frecvent în vecinătatea orificiilor de comunicare cu exteriorulși a cărui element local caracteristic este placa erizipelatoasă.
Etiologia este reprezentată de plăgi accidentale, fistule, escoriații, eczeme, plăgi de grataj, plăgi operatorii (de castrare), plăgi în perioada de înmugurire. Streptococul, prin aceste porți de intrare ajunge la nivelul dermului. în funcție de evoluție, erizipelul traumatic poate fi: eritematos sau simplu, flegmonos și gangrenos.Când procesul inflmator este localizat la nivelul dermului, pielea are o culoare roșieintensă (erizipel simplu sau eritematos). Cu timpul, reacția inflamatorie depășește dermul,ajunge în epiderm, dând naștere la numerose flictene și pustule caracteristice erizipeluluisimplu bulos și pustulos. Când inflamația se extinde la nivelul țesutului conjunctivsubcutanat, apare o formă de flegmon difuz, erizipeliul flegmonos care este însoțit delimfangite și limfadenite regionale. Când virulența agentului patogen este exagerată șianimalul tarat, apare erizipelul gangrenos caracterizat prin exacerbarea simptomelor generale și prin leziuni necrotice.Leziunea specifică este placa erizipelatoasă sau streptococică caracterizată prin proces deinfiltrație leucocitară și edem periferic, ce apare ca un burelet marginal separând țesutul bolnav de cel sănătos. Reacția locală este mai intensă la periferia focarului.
Semne clinice: debutul bolii este brusc, caracterizat prin simptomatologie alarmantă: febră (atinge 41°C), frisoane, tahicardie, tahipnee, alterarea stării generale ( animalul devine apatic,adinamic și anorexie). Concomitent apar și simptomele locale caracteristice în funcție delocalizarea procesului inflamator:- erizipelul eritematos – zona afectată este edemațiată, caldă, dureroasă și de culoareroșie-vie. Pielea devine lucioasă și zona periferică a tumefacției este separată de restulregiunii printr-un burelet vizibil.- erizipelul flegmonos: inflamația cuprinde și dermul, apar vezicule și pustule,limfangită, și adenită regională- erizipelul gangrenos: local apar sfacele, iar simptomele generale sunt alarmante.Vindecarea este caracterizată dispariția progresivă a simptomelor și prin apariția uneidescuamări locale specifice infecției cu streptococ.
Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor clinice.
Diagnosticul diferențial se realizează cu abcesul, flegmonul, limfangita flegmonoasă. Prognosticul este rezervat.Tratamentul trebuie instituit precoce și se realizează cu antibiotice (oxacilina estetratamentul de elecție) administrate pe cale generală și local cu sicative și pulberi cuantibiotice. Profilaxia în erizipelul traumatic constă în respectarea riguroasă a regulilor deasepsie în rănile operatorii și efectuarea antisepsiei mecanice precoce în rănileaccidentale.
INFECȚIILE CHIRURGICALE AEROBE GENERALE
SEPTICEMIA CHIRURGICALĂ
Este o stare toxico-septică produsă de pătrunderea și multiplicarea în sânge a microbilor dintr-un focar traumatic infectat.
Etioiogie: Flora microbiană frecvent ncriminată în septicemia chirurgicală este reprezentată de:streptococi, stafilococi și colibacili. Poarta de intrare este reprezentată de: diferite traume(răni, fracturi), infecții chirurgicale locale (abces, flegmon), infecții obstetricale (avorturi,infecții uterine).Septicemia poate fi complicația omfaloflebitelor, artritelor supurative, panarițiilor, sau aoricărei intervenții chirurgicale efectuate fără respectarea asepsiei. Este frecventă lacabaline, bovine și carnivore.
Evoluția este supraacută sau acută. Semnele clinice Stare generală alarmantă: febră continuă, în platou, frisoane, dispnee, tahicardie, cord pocnitor, abatere. Evoluția este de 24-48 ore cu simptome generale (albuminurie,subicter, congestii, hemoragii pe mucoase, diaree, colici) și local, la nivelul porții deintrare, (durere accentuată, edem, limfangită, aderiită, plagă cu aspect necrotic și murdar).
Diagnosticul se stabilește pe baza prezenței focarului septic primar și a semnelor clinicegenerale.
Diagnosticul diferențial se face cu piemia.
Prognosticul este grav.
Profilaxia septicemiei chirurgicale constă în tratamentul corect al plăgilor, respectarea regulilor deasepsie și antisepsie.
Tratamentul local al focarului primar și oprirea difuzării și combaterea infecției cuantibiotice administrate pe cale generală. Fluidoterapia (glucoză 5%, ser fiziologic șisoluție Ringer) și vitaminoterapia sunt completate cu un regim alimentar cu mare valoarenutritivă.
PIEMIA
Reprezintă diseminarea microbilor din focarul traumatic în torentul circulator, urmată delocalizarea lor în diferite organe (ficat, splină, rinichi, pulmon, articulații) unde producabcese metastatice.
Etiologia flora microbiană este reprezentată de streptococi, stafilococi și colibacili. Factoriifavorizanți (subnutriția, surmenajul, zooigiena necorespunzătoare) au un rol important îndeclanșarea și evoluția bolii.în funcție de specie, piemia apare ca o complicație:- în gurmă la mânz,- a omfaloflebitei la viței și mânji- a tromboflebitei, flegmonului grebănului, javartului artritelor și tenosinovitelor la cabaline în panarițiu, plăgi contuze și infecții puerperale la bovine.
Semne clinice simptomele generale sunt mai puțin alarmante în comparație cu septicemia. Semnele clinice locale sunt caracteristice focarului septic care este acoperit de secreție grimurdară, plaga fiind atonă și cu margini livide. Semnele clinice generale suntreprezentate de: adinamie, anorexie, curbă termică intermitentă (în dinți de fierăstrău),conjunctiva infiltrată murdară, puls frecvent, filiform, slăbire progresivă, astenie gravă.
Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor clinice locale (focarul purulent primar) șigenerale (curba termică intermitentă). Evoluția este de lungă durată și frecvent letală încazul metastazelor abdominale.
Tratamentul local al focarului primar și oprirea difuzării și combaterea infecției cuantibiotice administrate pe cale generală. Fluidoterapia (glucoză 5%, ser fiziologic șisoluție Ringer) și vitaminoterapia sunt completate cu un regim alimentar cu mare valoarenutritivă.
INFECȚIILE CHIRURGICALE ANAEROBESunt infecții necrozante în care predomină efectul necrotic față de cel supurativ, fiindînsoțite de stări toxiemice grave cu evoluție rapidă.
GANGRENA GAZOASĂ
Este o complicație gravă a plăgilor produsă de germeni anaerobi asociați cu germeniaerobi ce provoacă necroza țesuturilor și stare de toxiemie gravă. Cabalinele și ovinelesunt cele mai sensibile.
Etiologie flora microbiană anaerobă (Clostridium perfringens, CI. septicum, CI. oedematiens,Cl.sporogenes) în asociație cu germeni aerobi (streptococi, stafilococi, colibacili).Asocierea florei microbiene aerobe care crează în țesuturi hipoxie și acidoză (factorifavorabili multiplicării anaerobilor), agravează evoluția bolii.Factorii favorizariți sunt reprezentați de plăgi contuze, anfractuoase, cu corpi străini,hematoame, oboseală, surmenaj și anemie. Apare mai frecvent în regiuni cu masemusculare dezvoltate (crupă, coapsă). Boala apare ca o complicație a infecțiilor puerperale și distociilor la bovine, consecutiv tunsului la ovine și castrării la suine.
Semnele cliniceSunt caracteristice celor trei faze evolutive: edem gazos, flegmon gazos și gangrenăgazoasă propriu-zisă. Edemul gazos apare de la cîteva ore la 6 zile după traumatism și se caracterizează prininfiltrație plasmatică intensă, plagă de culoare închisă, pielea întinsă, violacee, caldă,foarte dureroasă iar pe secțiune țesutul este gelatinos, gălbui și fără gaze.Flegmonul gazos se caracterizează local prin tumefacție intensă, invadarea țesutuluiconjunctiv subcutanat și intramuscular, plagă cu miros fetid, secreție galben-roșieticăspumoasă. Inițial regiunea este caldă, elastică, apoi devine rece insensibilă și crepitantă șisimptomele generale sunt reprezentate de febră, abatere, dispnee, anorexie.Gangrena gazoasă propriu-zisă se caracterizează prin faptul că inflamația progresează șidistruge fibra musculară ce este infiltrată, necrozată cu bule de gaz, de culoare verzuie- putridă. Fibra musculară nu sângerează, este acoperită de secreție brun-roșcată cu bule degaz, pielea este întinsă, lucioasă, rece, și se sfacelează. La apăsare se simt crepitațiisubcutanate și zona este sonoră la percuția digitală.Local se descriu trei zone: centrală (necrozată, putridă, fetidă, brun negricioasă), mijlocie(rece, crepitantă) periferică (caldă, dureroasă). Semnele generale se modifică și pulsuldevine filiform, animalul este anorexie, apatic. Evoluția bolii este cu stare deautointoxicație și hipotermie.
Diagnosticul se stabilește pe baza semnelor clinice locale și generale.
Diagnosticul diferențial se face cu septicemia, piemia, cu, plăgi contuze și emfizemul traumatic,hematoamele mari posttraumatice.
Prognosticul este grav.
Profilaxia implică tratamentul corect al plăgilor și respectarea regulilor de asepsie șiantisepsie.
Tratamentul local al plăgilor prin antisepsie mecanică și realizarea de incizii largi. Aplicarea de pulberi cu antibiotice și realizarea infiltrațiilor perifocale cu ser antigangrenos polivalent,în puncte separate (20-30 ml, timp de 3-4 zile).General se realizează cu ser antigangrenos polivalent, administrat intravenos, timp de 3 -4 zile, în doze de 100-300 ml. Antibioterapia, fluidoterapia și vitaminoterapia suntcompletate de un regim alimentar complet.
TETANOSUL
Reprezintă o complicație a plăgilor consecutiv infectării cu Clostridium tetani.
Etiologie Boala apare în urma plăgilor de castrare, cuiului de stradă, seimelor profunde, călcăturiila coroană, atingerii cu caiaua. Cele mai receptive sunt: solipedele și suinele; mai puținreceptive: bovinele și ovinele, canidele, păsările
Semnele cliniceExcitabilitate mărită, contractură musculară permanentă, convulsii, trismus, capul și gâtulîntins, coada contractată și deviată, prolapsul pleoapei a lll-a.
Prognosticul este foarte grav.
Tratamentul profilactic prin seroterapie antitetanică preventivă sau vaccinoterapie, maiales în intervențiile chirurgicale la cabaline și suine. Tratamentul curativ se realizează prin asocierea tratamentului chirurgical al plăgii cu: sedative, antibiotice și ser antitetariic.
TUMORI (NEOPLASME) CUTANATE
Tumorile cutanate și ale țesutului conjunctiv subcutanat sunt cele mai frecvente neoplasme ale animalelor domestice. La carnivore, frecvența bolilor tumorale este mult mai mare decât la celelalte specii de animale domestice. După Miiller și col. (1989), incidența tumorilor raportată la 100.000 animale este de 1077 la câine (cca 1%) și 188 la pisică (cca 0,2%). Dintre acestea, tumorile cutanate reprezintă 728 (67,6%) la câine și 84 (44,7%) la pisică. într-un studiu recent, efectuat pe o populație de 130.684 câini, Dobson și col. (2002) arată că tumorile cutanate și subcutanate sunt cele mai frecvente, având o prevalență de 1437 la 100 000 animale.
În producerea tumorilor intervin factori infecțioși (virusuri) și neinfecțioși (radiații, factori chimici, genetici și imunologici). Tumorile neinfecțioase, prin etiopatogeneza complexă și adesea incertă, pun probleme deosebite de diagnostic și terapie.
Diagnosticul în cancerologie comportă trei etape: localizarea procesului tumoral; evaluarea extinderii sale și identificarea naturii histologice a tumorii (13).
Localizarea procesului tumoral se stabilește ușor în cazul tumorilor cutanate, prin examen clinic.
Evaluarea extinderii tumorii se face prin examene complementare: radiologie, ecografic, endoscopic, hematologic etc.
Identificarea naturii tumorii se poate face prin examene citologice și/sau histologice. Uneori sunt necesare tehnici complementare, imunoenzimatice sau imunohistochimice.
Examenul citologic prezintă avantajul utilizării unei tehnici netraumatizante (amprentă, puncție cu un ac fin). Are dezavantajul că dă frecvent rezultate fals negative, celulele anaplazice și cele în mitoză fiind rare, chiar și în unele tumori maligne.
TUMORI DE NATURĂ VIRALĂ
Papilomatozele sunt viroze tumorale transmisibile și transplantabile, produse de numeroase virusuri aparținând familiei Papovaviridae.
Papilomatoza canină se exteriorizează morfoclinic prin două forme: bucală și cutanată. Papilomatoza bucală este produsă de un virus specific: Canine oral Papillomavirus.
Papilomatoza cutanată, a cărei etiologie nu pare să fie virală la câinii în vârstă (Potter, 1988, cit. de 33), se caracterizează prin noduli mici, albicioși sau mase cenușii pediculate. Ambele tipuri se localizează mai frecvent pe pielea feței , a gâtului, membrelor și a organelor genitale, fără predilecție de sex. Leziunile regresează spontan după 1,5-3 luni (33). Rareori se pot produce malignizări (30. 33, 40).
Histologic papiloamele sunt împărțite în două tipuri:
– tipul scvamos, caracterizat prin hiperplazie epidermică papilată. degenerare balonizantă și incluzii intranucleare bazofilice;
– tipul fibros (fibropapilomul), caracterizat prin proliferare fibromatoasă a colagenului și hiperplazie epidermică (30).
Mai sunt semnalate papiloame cutanate “invertite” (cutaneous inverted papillomas), situate pe fața ventrală a abdomenului. Acestea se prezintă ca excrescențe ferme, cu un por central, care se deschide la suprafața pielii. Histologic, în zona centrală se observă cripte pline cu cheratină, degenerarea balonizantă a celulelor stratului granular și incluzii intranucleare eozinofilice. asemănătoare la ME cu incluziile determinate de virusurile papilomatoase. In leziuni se evidențiază antigeni specifici papilomavirusurilor (30). Papiloamele virale sunt benigne ca structură, dar maligne ca infectivitate (33).
Papilomatoza felinelor a fost semnalată în ultimii ani, ca fiind produsă de un virus propriu (Feline Papillomavirus), favorizat probabil de virusui imunodeficienței felinelor (33).
Sarcomatozele felinelor. Virusurile sarcomatoase și fibrosarcomatoase ale felinelor (FeSV) sunt recombinații moleculare ale provirusului FeLV cu protooncogenele celulare. Se cunosc 25 izolate, asociate cu diverse oncogene (33).
Fibrosarcoamele reprezintă 6-12% din neoplasmele pisicilor, 37% din tumorile cutanate și 10% din tumorile cavității bucale (Rojko și Hardy, 1989 , cit. de 33). Pot fi solitare și multicentrice.
Fibrosarcoamele solitare sunt situate în regiunea interscapulară (40%), pe flancuri, cap , gât, membre (29%) și în regiunea dorsală (13%). Se caracterizeazâ printr-o slabă tendință de expansiune, având indice mitotic scăzut.
Fibrosarcoamele multicentrice se constată mai ales la tineret. Au creștere rapidă, uneori dublându-și volumul în 12-72 ore și se ulcerează frecvent. Unele tulpini determină tumori cu potențial metastazant ridicat. Tulpina FeSV-GA induce și melai^oame iar tulpina FeSV-GR produce rabdomiosarcoame (33).
TUMORI CUTANATE CU ETIOLOGIE INCERTĂ
Tumorile neinfecțioase au o etiopatogeneză complexă, adesea neelucidată. Dintre numeroasele criterii de clasificare, propuse de diverși autori, cel mai idecvat necesităților practice pare a fi criteriul histogenetic, utilizat de Magnol 1990) pentru tumorile cutanate ale carnivorelor. Conform acestui criteriu, rumorile cutanate sunt:
Tumori primitive
Tumori ale epiteliului de suprafață
Tumori ale celulelor bazale și ale anexelor
Tumori dermice și subcutanate
Tumori ale sistemului melanogen
Tumori hemolimfopoietice
Tumori secundare sau metastatice.
Clasificarea morfoclinică a tumorilor trebuie să permită evaluarea gradului de extindere locală, regională sau generală a acestora. în acest scop, în 1980 OMS a propus adoptarea pentru carnivore a sistemului TNM, utilizat la om Tabelul 17.1).
Tabelul 17.1
Sistemul TNM aplicat în clasificarea tumorilor cutanate la carnivore,
cu excepția limfosarcoamelor și a mastocitoamelor, după Delisle (1990)
T=tumora primitivă
T0=tumoră neobservabilă clinic
Ti=tumoră cu diametrul sub 2 cm, bine delimitată
T2=tumoră cu diametrul de 2-5 cm, sau slab delimitată, indiferent de mărime T3=tumoră cu diametrul peste 5 cm, sau cu invadarea țesutului conjunctiv subcutanat, indiferent de mărime T4=tumoră cu invadarea altor structuri: fascie, mușchi etc.
N=nodul limfatic regional N0=nemodificat
Ni= nodul limfatic aferent mobilizabil Nia=histologic neafectat Nib=histologic afectat N2=limfonodurile homolaterale sau contralaterale mobilizabile N2a=histologic neafectate N2b=histologic afectate N3=limfonodurile infiltrate, fixe M=metastaza la distanță M0=lipsă metastaze
Mi=metastaze decelabile (se precizează locul)
Tumorile primitive pot fi benigne și maligne. In cazul tumorilor conjunctive dermice și subcutanate Magnol (1990) mai descrie o categorie intermediară: cu malignitate atenuată.
Tumorile epiteliului de suprafață
Tumorile epiteliului de suprafață sunt reprezentate de papilon etiologie incertă, cheratoacantom (benigne) și carcinomul scvamo (malign).
Papilomul cutanat hipercheratozic se prezintă ca o masă nodular delimitată, cu suprafața ruguoasă, cu formă și mărime variabile.
Baza histologică a tumorii constă din hiperplazia epidermului sub fc creste retoide (“rete ridges”) anastomozate, cu acantoză evidentă și infilt melanocite (fig.17.1). La suprafața externă a tumorii, hiperplazia epic prezintă caracterul unor proeminențe viloase, acoperite cu straturi abund cheratină, impregnate uneori cu pigment melanic. Infiltrația destul de prc cu melanocite și impregnarea stratului comos cu pigment melanic i culoarea negricioasă a tumorii, asemănătoare melanomului. Papiloamele de natură incertă sunt de obicei benigne, dar se pot tr în forme maligne ( carcinoame scvamoase) (30).
Cheratoacantomul se prezintă ca o formațiune nodulară, i multicentrică, fermă, cu diametrul de 1-3 cm, localizată în regiunea Prezintă un por crateriform central, prin care la compresiune exprimă (7, 25, 40, 42).
Histologic, formațiunea reprezintă o cavitate plină cu cheratină, de stratul bazai al epidermului. Acesta este normal, ordonat și pseudoincluzii de cheratină in tracei ulare. Poate prezenta expansiuni către dermul vecin, care nu depășesc membrana bazală (42).
Tumora este asemănătoare clinic cu chiștii epidermoizi, diferențiază histologic. Chistul epidermoid este căptușit de epiderm su diferențiat, lipsit de foliculi piloși și glande anexe (42).
Tumora este benignă. Nu recidivează după extirparea chirurgicală. Chimio- terapia cu ciclofosfamidă sau prednison și imunoterapia cu vaccin autogen sau levamisol nu au dat rezultate la câine. La om s-a dovedit eficace tratamentul cu retinoizi sau administrarea intratumorală de 5 bromuracil (30).
Carcinomul scvamocelular are ca factor etiologic principal lumina solară. Progresia de la cheratoză solară la carcinom se face lent, în mai mulți ani.
Morfoclinic, aspectul tumorii depinde dacă ea a apărut "de novo”sau în urma unor leziuni precanceroase cronice. In primul caz se observă o masă dermică slab demarcată, fermă, de culoare albicioasă, cu strii roșiatice. Când apare după inflamații cronice, tumora este mascată de crustizare, ulcerații etc. Sunt afectate zonele cele mai expuse la radiații solare: urechile, trufa, regiunea nazală, abdomenul (PI. IV, Fig.1V 25, IV 26) etc.
Caracterul malign al tumorii se datorează potențialului distructiv local și recidivelor frecvente după extirparea chirurgicală. Potențialul metastatic este redus (40, 42).
Histologic carcinomul scvamocelular tipic se caracterizează prin hiperplazia celulelor poligonale, asemănătoare stratului spinos, dispariția stratului bazai al epidermului și a membranei bazale din dreptul tumorii. Celulele tumorale, se dispersează în derm, sub formă de cordoane fine sau insule aparent izolate. Cheratinizarea unora din aceste celule determină formarea de “perle” cheratozice (31, 42).
Intr-o formă incipientă, predomină leziunile caracteristice papilomului hipercheratozic. Pe acest fond se observă câteva insule carcinomatoase, care dezorganizează aranjamentul celulelor spinoase, prezentând ațipii și rare diviziuni celulare (fig. 17.2). Tumora nu depășește stratul bazai al epidermului, trăsătură caracteristică pentru carcinomul scvamocelular tipic. Din acest motiv, unii autori (7, 8, 39) o consideră o entitate distinctă, denumind-o carcinom preinvaziv sau carcinom”in situTumora este surprinsă în faza timpurie a proliferării neoplazice, când nu și-a manifestat încă trăsăturile esențiale: capacitatea de invazie și de metastazare.
Tumorile stratului bazai și ale anexelor pilo-glandulare
Clasificarea acestor tumori este prezentată în tabelul 17.2.
Tabelul 17.2
Tumorile stratului bazai al epidermului și ale anexelor piloglandulare
după Magnol (1990), modificat
Bazaliomul tumorile celulelor bazale sunt tumori care nu prezintă diferențieri către structurile derivate din celulele bazale, întâlnite la câine, pisică și rareori la alte specii (42). După unele studii, acestea reprezintă 3,1-4,3% dintre tumorile cutanate ale câinelui și 18,4% din cele ale pisicii (40). Cel mai adesea au caracter benign.
Clinic se constată prezența unui nodul, cel mai adesea unic, cu diametrul până la 10 cm., localizat pe cap, gât și spete la câine. Poate fi pigmentat în negru, confundându-se cu melanomul, mai ales la pisică. De asemenea, la pisică sunt semnalate forme invadante (perforante) cu localizare palpebrală sau nazală (25) Pot fi ulcerate. După Wilkinson (1988) cca 65% dintre bazalioamele pisicii sunt chistice. Metastazele sunt extrem de rare.
Histologic tumorile celulelor bazale sunt constituite din cordoane sau cuiburi de celule asemănătoare epiteliului germinativ normal, dar fără joncțiuni intercelulare, presupunându-se că celula de origine ar fi celula stemm. Se descriu mai multe subtipuri: trabecular sau solid, chistic, adenoid, “gamisit”(cu multiple panglici celulare) etc. Aceeași tumoră poate prezenta concomitent mai multe modele arhitecturale, distincția lor fiind lipsită de importanță practică (25,42).
Se deosebesc de carcinomul celulelor scvamoase prin faptul că, deși au caracter invadant, nu depășesc joncțiunea dermo-epidermică.
Tumorile foliculului pilos
Tumorile foliculului pilos se întâlnesc destul de frecvent la carnivore și om, dar n-au fost descrise la alte specii.
Tricoepiteliomul este o tumoră benignă a germenului foliculului pilos, care prezintă o diferențiere incompletă către tecile foliculare. Se localizează preferențial în regiunea dorsală. Obișnuit, tumora este unică, fermă, încapsulată și uneori mineralizată. Pe secțiune poate fi lobulară sau multichistică (40, 42). Noi am constatat prezența în masa tumorii a numeroase formațiuni chistice, de diferite mărimi, de la 2-3 mm până la 2 cm, a căror cavitate era plină cu un material cazeos.
Histologic se constată numeroși lobuli tumorali cu aspect chistic, derivați din teaca externă a foliculului pilos.Chiștii sunt căptușiți la exterior de un strat bazai de celule palisadice, specifice structurilor pilare, unii prezentând tendința de diferențiere către structurile foliculului pilos. Centrul chiștilor prezintă cheratinizare abruptă, fără interpunerea de celule granulare sau spinoase, cheratina fiind dispusă în straturi aproape concentrice. Stratul extern de celule bazale trimite cordoane celulare fine către dermul înconjurător (fig. 17.3). Se mai observă rare insule de celule asemănătoare cu cele din matricea firului de păr (fig. 17.4).Tumora este înconjurată de o capsulă conjunctivă groasă. Datorită diferențierii complete s-a mai propus denumirea de tricofoliculom (25). Ruperea unor chiști cheratinici determină inflamație granulomatoasă de corp străin sau piogranulomatoasă, urmată uneori de mineralizare (42).
Identificarea histologică a tumorii este anevoioasă, în literatura de specialitate criteriile de diferențiere față de bazaliom și tricolemom nefiind foarte clar definite. Yager și Scott (1993) menționează că tricoepiteliomul se diferențiază de bazaliom și de celelalte tumori ale anexelor (tricolemom. tricofoliculom) prin cheratinizarea centrală abruptă și prin cuiburile de celule bazale, asemănătoare celor foliculare, care înconjoară tumora. Autorii arată că la celelalte tumori lipsesc una sau ambele trăsături menționate. Diferența majoră între tricolemom și trichoepiteliom ar fi aceea că în primul caz citoplasma celulelor bazale prezintă un pronunțat stocaj de glicogen, având aspect clar Fiecare “folicul” tumoral este înconjurat de o membrană bazală groasă, omogenă, asemănătoare cu teaca vitroasă a foliculului pilos normal.
Nici utilizarea unor metode imunohistochimice modeme nu permite diferențierea tricoepitelioamelor. Clemo și col. (1995), testând imunoreactivitatea unor tumori epiteliale și neepiteliale canine cu anticorpul monoclonal B 12.2. care leagă glicoproteina TAG-72, asociată unor tumori umane, constată că anticorpul B 72.3 are o imunoreactivitate selectivă pentru adenocarcinoame, în special pentru cele derivate din componentele tractusului digestiv, fiind iota. lipsit de reactivitate față de tricoepitelioame, bazalioame, adenoame ș adenocarcinoame ale glandelor sebacee și ale glandelor perianale. S-a evidenția: o imunoreactivitate redusă (20 și respectiv 25%) în cazul carcinoamelo: scvamocelulare și al papiloamelor.
Tricolemomul este o tumoră derivată din celulele tecii externe – foliculului pilos. Este întâlnit extrem de rar, la câine. Se diferențiază c tricoepiteliom doar histologic, prin faptul că stratul extern de celule bazale. r așteptarea formării foliculului pilos, prezintă un pronunțat stocaj de glicogen i citoplasma celulelor, acestea având aspect clar (42).
Pilomatrixomul (epiteliomul mumificat al lui Malherbe) este asemănă!:: macroscopic cu tricoepiteliomul, dar este mult mai mineralizat. Se consideră ci provine din matricea pilară primară, deși prezintă o diferențiere incompletă căr:e cortexul pilar. Apare la câine, fiind predispusă rasa Kerry blue Terrier. Tumori este aproape întotdeauna unică și benignă.
Histologic aspectul tipic este de chist mare, cu pereții groși, parțial umplu: cu așa numitele celule fantomă sau celule umbră (ghost cells, shadow cells Acestea sunt asemănătoare celulelor imature ale cortexului firului de pi cheratinizate, prezentând un halou în locul nucleului. Conțin cheratină c_ configurație asemănătoare celei din firul de păr (42). Peretele chistului es:e format din mai multe straturi de celule bazale, care brusc devin eozinofilice și pierd nucleii, formând straturi lamelare de celule fantomă (25, 30, 40, 42). E'.e suferă adesea un proces de mineralizare. Noi am constatat, la unii chișa. calcificări lamelare. Acestea nu constituie însă un element de diagnostic, fiind nâlnite și în tricoepiteliom. în pilomatrixom calcificarea este însă mult mai renunțată, imprimând uneori tumorii o consistență nisipoasă sau pietroasă (8, J), care a determinat denumirea de “epiteliom calcificat al lui Malherbe”, [ilizată de diverși autori (7, 25, 28, 30, 40, 41). Ruperea unor chiști, odată cu lineralizarea celulelor fantomă determină o reacție piogranulomatoasă foarte aracteristică acestei tumori (35, 42). Magnol (1990) arată că numărul celulelor mtomă crește proporțional cu vechimea tumorii, ceea ce ar presupune că și lineralizarea este dependentă de același factor.
Tumorile glandelor sebacee
Sunt foarte frecvente la câini, reprezentând 6-35% din totalul tumorilor utanate, dar sunt rare la alte specii. Sunt predispuse femelele în vârstă și rasele Joker, Caniche, Tekel.
Adenomul sebaceu se caracterizează prin mase multiple, multilobate, realizate în dermul superficial, acoperite cu epiderm hiperplazie și Lipercheratinizat. Majoritatea au diametrul sub un cm., sunt ulcerate și mai sunt ienumite impropriu ”papiloame multiple”. Localizările sunt diverse. La toate speciile se poate întâlni și adenomul glandelor Meibomius.
Histologic fiecare tumoră este constituită prin hiperplazia unei singure glande sebacee, grupată către un canal glandular cheratinizat. Lobulii tumorali sunt foarte neregulați (Fig. 17.5). Celulele sebacee sunt complet mature, iar populația de celule bazale (de rezervă) este uneori bine dezvoltată (37, 38), iiteori redusă, aproape neobservabilă (42).
Adenocarcinomul sebaceu se întâlnește rar, la toate speciile. Este constituit din celule nediferențiate, polimorfe, cu un înalt indice mitotic și ațipii celulare. Unele prezintă incluzii lipidice de diverse mărimi. Are tendință mvadantă locală, este adesea ulcerat, însoțit de inflamație și poate da metastaze, tardiv, în limfonodurile regionale (40).
Histologic masa tumorală este constituită din celule pleiomorfe, caracterizate prin anizocitoză, anizocarie, prezența de mitoze și ațipii, diferențierea spre celule sebacee fiind slabă. Unele celule, mult mărite, prezintă citoplasma vacuolizată perinuclear, imprimând complexului nucleo-citoplasmatic un aspect stelat. Alte celule mari, vacuolizate, generează aspecte pseudochistice. în interstițiul tumoral se pot observa aglomerări de limfocite și plasmocite, ca reacție a organismului gazdă față de tumoră.Unele insule de celule tumorale, pătrunse în derm, sunt înconjurate efectiv de o reacție limfoplasmocitară intensă
Adenocarcinomul glandelor sebacee trebuie diferențiat de adenom, care are o structură lobulară mai netă, celulele glandulare bine diferențiate, prezentând foarte puține ațipii și diviziuni celulare. Adenomul nu are tendință infiltrativă, nedepășind membrana bazală a epidermului.
În literatura de specialitate, în cadrul tumorilor glandelor sebacee mai este semnalată hiperplazia glandelor sebacee. (7, 22, 30, 42). Aceasta este, de fapt, o modificare senilă, caracterizată prin tumorete care se aseamănă clinic cu papiloamele, fiind constituită histologic prin hiperplazia simetrică a unei singure glande sebacee, fără ațipii celulare, aglomerată tipic în jurul unui canal sebaceu cheratinizat (7, 42). Considerăm este vorba de o leziune pseudotumorală, sau cel mult pretumorală.
Epiteliomul sebaceu este denumirea mai veche a adenocarcinomului sebaceu.
Tumorile glandelor ceruminoase se întâlnesc extrem de rar, cu excepția motanilor bătrâni.
Clinic apar noduli pigmentați, uneori pediculați, de diferite dimensiuni, localizați în porțiunea orizontală a canalului auditiv extern. Adesea se asociază cu manifestări de otită externă purulentă.
Histologic cca 30% sunt tumori benigne: adenoame sau tumori mixte, cu participarea celulelor mioepiteliale și metaplazie cartilaginoasă. Tumorile maligne invadează regiunea parotidiană și prezintă aspecte de infiltrare limfatică (25).
Tumorile glandelor sudoripare
Sunt cele mai rare tumori cutanate la câine, dar mai frecvente la pisică.
Adenoamele glandelor sudoripare pot fi de tip papilar sau tubular. Se localizează predominant în regiunea dorsală, iar la pisică și la baza urechii sau baza cozii. Se prezintă sub formă de noduli unici, adesea chistici, lumenul conținând o secreție galben-brună, fluidă sau gelatinoasă (25).
Histologic, leziunile chistice constau din una sau mai multe cavități căptușite cu un epiteliu columnar, bine diferențiat, cu vezicule apicale tipice epiteliului glandelor sudoripare normale. Epiteliul poate prolifera, dând papile intraluminale sau chiar umplând chistul.
Carcinoamele glandelor sudoripare sunt de tip tubular sau papilar, pleiomorfe, foarte infiltrate și pot da metastaze.
Histologic, carcinomul de tip papilar diferă de adenom prin prezența anaplaziilor, dispariția polarității celulare și invadarea stromei. Tipul tubular prezintă structuri tubulare pluristratificare, rare structuri lobulare asemănătoare glandelor sudoripare, insule epiteliomatoase formate din celule poligonale clare, cu nuclei veziculoși, cu doi nucleoli și numeroase celule atipice, nediferențiate, cu mitoze în diverse faze.
Tumorile mixte ale glandelor sudoripare sunt foarte rare la câine. Proliferarea cuprinde atât epiteliul glandular cât și celulele mioepiteliale periglandulare, în mod analog tumorilor mamare mixte ale cățelelor. Stroma tumorilor poate suferi metaplazie mucoasă, condroidă și osoasă (42).
Tumorile glandelor sudoripare ecrine ale cuzineților plantari se întâlnesc rar, sub formă de carcinoame tubulare, fibroase, care invadează țesutul conjunctiv al tălpii.
Miiller și col. (1989) clasifică histologic tumorile glandelor sudoripare în numeroase tipuri:
chistul glandelor apocrine (hiperplazia chistică, hamartomul sau
nervul apocrin);
chistadenomul;
siringoadenomul papilar;
spiradenomul;
cilindromul;
hidroadenomul papilifer;
adenocarcinomul (papilar, tubular, inelar, solid); hidradenocarcinomul și adenomul glandelor ecrine.
Semnificația clinică a acestor tipuri histologice, cu excepția caracterului benign sau malign, nu este cunoscută. Considerăm mai adecvată necesităților practice includerea chiștilor sudoripari în cadrul leziunilor pseudotumorale și gruparea celorlalte subtipuri în cele două tipuri clasice: adenoame și adenocarci- noame.
Diferențierea adenocarcinomului glandelor sudoripare față de adenom se face pe baza caracterului neinfiltrativ al celui de al doilea și pe baza diferențierii complete și a delimitării nete a lobulilor tumorali.
Adenocarcinoamele glandelor sudoripare pot produce metastaze la distanță.
Tumorile glandelor circumanale (circumanaioamele)
Circumanaloamele sunt unele dintre cele mai frecvente tumori întâlnite la câinii masculi. Sunt unanim considerate androgen-dependente, 90% din cazuri întâlnindu-se la masculi (22, 25, 30, 40, 42). Rareori apar și la femelele ovariectomizate.
După localizare se disting circumanaloame eutopice, perianale și ectopice, situate în regiunea lombosacrală, pe prepuț și la baza cozii. Cele ectopice au o pondere de cca 10%.
Clinic se caracterizează prin apariția unor noduli de mărime variabilă, unici sau multipli, ulcerați sau nu. După Magnol (1990) inocuitatea sau malignitatea acestor tumori sunt mai mult noțiuni clinice decât histologice. Se pot întâlni tumori multiple, ca o coroană de peste 180° în jurul anusului, dar și tumori izolate infiltrante, recidivante, ulcerate. Ca manifestare paraneoplazică, în circumanalomul malign se întâlnește hipercalcemia.
Histologic circumanalomul benign prezintă o structură asemănătoare glandelor circumanale normale: proliferări lobulare de celule poligonale, asemănătoare hepatocitelor (de unde denumirea de “glande hepatoide”), cu citoplasma eozinofilică, abundentă, fin vacuolată și nucleul rotund, veziculos. localizat central. Celulele tumorale sunt grupate în cordoane distincte, în uni lobuli sau în grupuri compacte, dezorganizând cordoanele caracteristice glandelor hepatoide normale, în alți lobuli (fig. 17.6). La periferia fiecărui lobul se evidențiază un strat de celule nediferențiate. Pot apărea metaplazii scvamoase ș: foarte rare mitoze. Diferențierea circumanalomului benign de hiperplazia pseudotumorală a glandelor hepatoide este dificilă histologic (25) și imposibilă clinic (30).
Datorită endocrinodependenței, odată cu excizia tumorii se recomand! castrarea animalului. Miiller și col. (1989) afirmă că doar castrarea. animalului (fără excizia tumorii) asigură succesul terapeutic în 95% din cazuri. Excizia tumorii se recomandă, dacă aceasta este ulcerată și în toate cazurile când aceasta apare la femele. Terapia cu hormoni estrogeni mărește eficacitatea terapeutici dacă se asociază cu castrarea, însă singură nu este recomandată, inducând doar regresia tranzitorie a tumorii (30, 35).
Circumanalomul malign reprezintă, din punct de vedere histologic, doar 1% din totalul tumorilor perianale (42). Metastazează în limfonodurile regionale și se extinde dkect în cavitatea pelvină. Nu este influențat de statusul hormonal întâlnindu-se cu frecvență egală la masculi și femele (30), astfel încât castrarea nu influențează evoluția tumorii.
Histologic se constată diferențierea slabă a celulelor “hepatoide”, care prezintă numeroase ațipii și mitoze frecvente. Lobulii tumorali sunt slab delimitați, confluând ca urmare a tendinței expansive a unor grupuri de celule în zona centrală tumora prezintă necroze și infiltrații hemoragice, care dovedesc odată în plus caracterul malign.
Tumorile glandelor sacilor anali (sinusurilor paraanale)
Sunt întâlnite rar. La cățelele în vârstă este descris carcinomul glandelor apocrine, cu un caracter foarte malign. Tumora se prezintă sub forma unei mase nodulare, fermă la palpație , cu dimensiuni de 3-10 cm,situată ventrolateral față de anus. Adesea creșterea tumorală poate fi direcționată spre interior, compresând rectul și anusul. Aproape întotdeauna se produc metastaze în limfonodurile regionale și mai rar în viscere.
O trăsătură particulară a tumorii este capacitatea de a induce hipercalcemie accentuată (17 mg.Ca/dl). Aceasta este asociată adesea cu hipofosfatemie (40. 42).
Histologic se observă aspectul de adenocarcinom tubular. Se poate constata un aparent bimorfism: zone glandulare, conținând acini cu lumen central, alternând cu lobuli solizi, care pot conține microacini (40).
Adenocarcinomul glandelor apocrine ale sacilor anali se diferențiază de adenoamefe și adenocarcinoamek psriânaie pe baza următoarelor criterii:
epidemiologie: se întâlnește foarte rar, îndeosebi la femelele în vârstă;
paraclinic: induce hipercalcemie;
histologic: prezintă aspectul de adenocarcinom tubular, solid, bine diferențiat (25, 42).
Precizăm că tumorile glandelor perianale (hepatoide) nu se întâlnesc la pisică, la care aceste glande lipsesc.
Tumorile conjunctive dermice și subcutanate
Clasificarea acestor tumori, după celula de origine și caracterul benign sau malign, este prezentată în tabelul 17.3.
Sunt considerate tumori cu malignitate atenuată (Magnol, 1990) tumorile care au o pronunțată tendință de a recidiva local după exereză.
Tabelul 17.3
Clasificarea tumorilor conjunctive dermice și subcutanate
(după Magnol, 1990)
* La ora actuală histiocitul este considerat monocit în repaus.
Tumori fibroblastice
Tumorile care au ca substrat citologic fibroblastele se întâlnesc obișnuit la câini, pisici, cabaline și mai rar la alte specii.
Fibromul este o tumoră benignă, bine circumscrisă, cu localizări diverse. Poate fi dur, când predomină proliferarea fibrelor conjunctive, sau moale, când predomină proliferarea celulelor. Fibrele și celulele sunt întrețesute, așezate în mici vârtejuri. Nu apar ațipii celulare, iar mitozele sunt extrem de rare. Fibromul moale se asociază cu o componentă vasculo-adipoasă diferențiată (11). Se mai pot întâlni fibromixoame, care au ca substrat celulele mixomatoase secretoare de mucopolizaharide.
Dermatofibroza nodulară este descrisă și sub numele de nevi colagenici multipli (11) la câine. Se traduce prin prezența unor noduli mici și duri, aplatizați, localizați cel mai frecvent pe membre. Fiecare nodul (nev) reprezintă o creștere excesivă locală a colagenului dermic, probabil prin degradare, defectuoasă a acestuia. Constă dintr-o masă hipocelulară de colagen foarte matur, normal orientat. Epidermul de la suprafață este adesea atrofiat. Frecvent în masa nevilor pot apărea resturi de formațiuni anexe ale pielii, atrofiate.
Fasciita nodulară reprezintă o inflamație cronică, benignă, localizată, a fasciei subcutanate. Are caracter extensiv, sugerând o boală neoplazică. Se caracterizează prin prezența unor mase solitare, ferme, slab circumscrise, de 0,2-5 cm, aderente la piele, localizate mai frecvent pe cap (față, pleoape). Se întâlnește rar.
Histologic se evidențiază fibroblaste polimorfe, adesea în mitoză, asociate cu un important contingent de celule inflamatorii. Pot apărea și rare celule gigante (11).
Fibrosarcomul este întâlnit la pisică, mai rar la câine și excepțional la alte specii. Clinic se prezintă ca o masă tumorală densă, multinodulară, infiltrantă, localizată cu predilecție în zona capului. La pisici se pot întâlni două forme: fibrosarcoame multiple de natură virală (v. cap. 17.1.) și fibrosarcoame solitare, neinfecțioase. Fibrosarcoamele solitare se întâlnesc la pisici bătrâne, mult mai frecvent decât forma multicentrică, fără relație cu virusul leucemic.
Histologic se observă grupuri de fibroblaste dispuse întâmplător, cu diferite grade de anaplazie (polimorfism celular crescut, prezența de celule gigante) și numeroase mitoze. Cantitatea de fibre de colagen este variabilă. Tumora este foarte vascularizată, adesea apărând plăgi hemoragice și necroze (30, 42).
Tumorile histiocitare
Patologia neoplazică histiocitară este încă insuficient cunoscută. Tumorile histiocitare au ca substrat celulele liniei monocitare nediferențiate sau puțin diferențiate. Din acest motiv, natura neoplazică a infiltrațiilor celulare este uneori greu de decelat.
Histiocitomul cutanat canin este o tumoră benignă întâlnită mai frecvent la tineret (50% din cazuri se constată până la vârsta de 2 ani).
Clinic se prezintă ca o excrescență solitară de 0,5-5 cm, mai rar multinodulară, eritematoasă și depilată, care străbate epidermul, lăsând suprafața ulcerată. Este localizat predominant pe cap, urechi, gât, dar și pe trunchi sau membre.
Histologic se constată infiltrație dermică, densă și difuză, cu celule cu aspect histiocitar (monocitar), cu frecvente mitoze. O reacție limfocitară a stromei determină apariția unor focare de necroză în masa tumorii și ar putea explica regresia spontană a tumorii, printr-un proces analog rejecției grefei. Regresia vine în contrast cu aspectul histologic al tumorii, mai apropiat de neoplasmele maligne decât de cele benigne. După Magnol (1990) nici microscopia electronică, nici imunomarcajul nu militează pentru natura histiocitară a acestei tumori, a cărei origine exactă rămâne de dovedit.
Histiocitomul atipic este o tumoră benignă întâlnită la câinii adulți sau bătrâni, mai rară decât precedenta și cu același comportament biologic. Poate avea localizare cutanată sau pe mucoasa bucală.
Histologic se caracterizează printr-o asociere de celule de tip histocitar (monocitar) și celule gigante (25).
Histiocitomul fibros malign este o tumoră cu malignitate atenuată, mai frecventă la pisică decât la câine. Clinic este o tumoră infiltrantă, subcutanată sau mai profundă (afectând și masele musculare). La pisică este localizată cu predilecție în regiunea toracală, în spațiul interscapular, pe membre sau în regiunea pelvină. Histologic prezintă un aspect polimorf: asociere de celule gigante multinucleate, fibroblaste și celule cu aspect histiocitar. Obișnuit, într-o zonă dată a tumorii predomină un anumit tip celular. Fibroblastele și histiocitele sunt uneori dispuse în mănunchiuri scurte, formând un model “storiform”. Mitozele sunt foarte numeroase (35, 42).
Tumora diferă de fibrosarcom prin celularitatea mai pronunțată și pleiomorfismul celular (numărul mare de histiocite, numărul și mărimea celulelor gigant). Nu dă metastaze.
Histiocitoza malignă este rară.
Tumorile adipocitelor
Tumorile benigne ale țesutului adipos poartă denumirea de lipoame, când creșterea este monocentrică și lipomatoză, în cazul creșterii multicentrice.
Lipomul este o tumoră întâlnită la toate speciile. Macroscopic se prezintă ca o formațiune nodulară circumscrisă, mobilă, rar aderentă, adesea multilobată, localizată în țesutul adipos subcutanat dar și în alte zone. Lipoamele mari. traumatizate, pot prezenta focare de necroză, hemoragii sau fibroze.
Histologic se recunoaște un țesut adipos masiv, aproape normal, cu adipocite bine diferențiate. în preparatele histologice obișnuite, lobulii tumorali apar sub forma unor spații clare, delimitate de o stromă conjunctivă fină. Degorce și Parodi (1990) arată că este imposibilă stabilirea diagnosticului de lipom numai pe baza examenului histologic. Yager și Scott (1993) consideră că ar fi mai corect ca lipomul să fie considerat hamartom (neoformație asemănătoare tumorilor) și nu tumoră. Uneori se observă și o componentă fibroasă (fibrolipom) sau vasculară (angiolipom) sau semnele unei remanieri inflamatorii (lipom remaniat). Alteori lipomul se infiltrează printre spațiile musculare, dând semne funcționale corespunzătoare.
Lipomatoza definește o proliferare benignă a țesutului adipos, asemănătoare lipomului, dar cu caracter multicentric (31). La câine a fost semnalat un singur caz, la rasa Teckel (11).
Liposarcomul se întâlnește rar la câine și pisică. Poate avea orice localizare, dar cea mai frecventă este cea subcutanată. Are caracter infiltram local, dar nu determină decât rareori metastaze.
Histologic este constituit din celule polimorfe, rotunde, ovoide, poligonale (stelate) sau fusiforme, aflate în stadii diferite de diferențiere. Acestea au citoplasma eozinofilică, mai mult sau mai puțin abundentă, conținând vacuole discrete sau o vacuolă voluminoasă. Indicele mitotic este variabil. în general, atipiile celulare sunt numeroase, formele mai anaplazice fiiind mai agresive (11). Se poate întâlni și aspectul unui țesut gras aparent normal, care infiltrează și distruge musculatura și țesutul conjunctiv învecinat. Acesta poate fi considerat un liposarcom bine diferențiat (42).
Tumorile mastocitelor
Reprezintă proliferări dermice nodulare ale mastocitelor. Se pot întâlni la toate speciile, dar sunt mai frecvente la câine. Acumulări mari de mastocite în piele, (mastocitoze) pot apărea în cazul unor dermatite parazitare, micotice, alergice sau pot fi idiopatice. Acestea se pot diferenția de mastocitoame, în cazul cărora caracterul neoplazic este dovedit de creșterea invazivă și prezența anaplaziilof (42).
La câine mastocitomul este una dintre tumorile cutanate cele mai frecvente (9-21%) și cele mai derutante ca diagnostic și răspuns terapeutic. Se admite predispoziția raselor: Boxer, Labrador, Terrieri. Tumorile izolate sunt cele mai frecvente. Sunt localizate pe corp și în regiunea perineală 50%, pe extremități 40%, și pe cap și gât 10% (25). Exprimarea clinică este polimorfă. în forma tipică se întâlnește un nodul dermic eritematos, adesea ulcerat. Poate fi și atipic, manifestat prin edemațierea perineului și aparatului genital mascul (25). Unele mastocitoame rămân cantonate la piele. Altele invadează țesuturile profunde și colonizează limfonodurile loco-regionale.
Datorită mediatorilor biochimici din granulele mastocitare (histamină, serotonină etc), ca manifestări paraneoplazice apar frecvente ulcerații gastro- duodenale, responsabile de hemoragii digestive și anemie (25, 30, 35). Uneori apare pruritul cutanat.
Histologic tumora este constituită dintr-o stromă formată din benzi de colagen denaturate sau condensate, printre care sunt dispuse celulele tumorale, sub formă de cordoane sau infiltrații difuze. Se remarcă o populație celulară eterogenă, în care predomină polimorfonuclearele eozinofile și mastocitele, mai mult sau mai puțin diferențiate. Evidențierea granulelor metacromatice se face histochimic, prin colorația PAS sau cu albastru de toluidină. Pe baza gradului de diferențiere, Magnol (1990) propune o clasificare a mastocitoamelor în:
mastocitom de gradul I, benign, bine diferențiat;
mastocitom de gradul II, cu malignitate atenuată, mai puțin diferențiat;
mastocitom de gradul III, malign, foarte slab diferențiat.
Mastocitoamele de gradul I se caracterizează prin absența mitozelor, monomorfism celular, celulele având contur net, citoplasmă abundentă și bine granulată și nucleu rotund, central, cu un singur nucleol. Stroma este lipsită de edem și necroză.
Mastocitoamele de gradul II infiltrează dermul profund și țesutul conjunctiv subcutanat. Celulele sunt rotunde sau ovoide, uneori gigante, cu contur net și granulații citoplasmatice hipercromatice, fine sau mari. Stroma prezintă modificări ale colagenului și vaselor, edem și necroză (fig. 17.8, 17.9).
Mastocitoamele de gradul III manifestă creștere invazivă, anaplazie și slabă diferențiere. Se constată anizocitoză, celulele având plasmalema indistinctă, 1-2 nuclei veziculoși, mari, de formă neregulată și granulație citoplasmatică săracă pulverulentă sau absentă. Mitozele sunt numeroase. în stromă se observă edem. hemoragii și necroze frecvente. După Bensignor și col. (1996), circa 36% din mastocitoame sunt de gradul I, 43% sunt de gradul II și 20% sunt de gradul III. Aceiași autori. constată predispoziția rasei Boxer pentru mastocitoame și localizarea pe coapse a acestor tumori, la 60% din cazuri.
La pisică sunt descrise două tipuri de mastocitom: tipul clasic, mastocitar și tipul histiocitar.
Mastocitomul mastocitar este o tumoră rară, întâlnită la pisicile adulte, localizată mai frcvent în regiunea capului și gâtului. în cca 70% din cazuri apar mastocitoame solitare, restul fiind multicentrice. Există și forme sistemice, cu metastaze în splină sau în alte organe interne. Tumora este constituită din mastocite granuloase, asociate cu câteva eozinofile și plasmocite.
Mastocitomul histiocitar se întâlnește la pisicile Siameze, până la vârsta de 4 ani. Este o tumoră subcutanată multicentrică, constituită din mastocite nediferențiate, puțin granuloase, slab metacromatice, asociate cu eozinofile și plasmocite. Evoluția este favorabilă. Are tendință de a regresa spontan, în decurs de doi ani (25).
Tumorile celulelor endoteliale
Hemangiomul și hemangiosarcomul, tumori derivate din celulele nediferențiate ale endoteliului capilarelor, au fost descrise a câini, pisici și alte specii, dar sunt mult mai frecvente la câine. Pot avea ca punct de plecare atât capilarele dermice cât și pe cele ale unor organe interne.
Hemangiomul congenital este considerat hamartom, neoformație asemănătoare tumorilor (40).
Hemangiomul propriu-zis apare mai frecvent la câinii peste 8 ani, fiind predispusă rasa Boxer și la pisicile în vârstă de peste 10 ani. Este o tumoră cel mai adesea unică, de aspectul unei mase rotunjite, circumscrisă, fermă sau fluctuantă, de culoare roșie, albăstruie sau negricioasă. Este localizat pe tegumentul membrelor, pe flancuri, gât, față, scrot, perineu și uneori pe mucoasa bucală sau în organele interne.
Histologic, hemangiomul relevă un ansamblu de lacune vasculare pline cu sânge, delimitate de un strat de celule endoteliale bine diferențiate. După mărimea spațiilor sanguine și abundența stromei interstițiale se disting două tipuri: cavernos și capilar (11).
Hemangiosarcomul la câine este localizat îndeosebi pe organele interne (splină, ficat, pulmon etc) și mai rar pe piele. La pisică predomină localizarea cutanată, apoi cea mezenterică și splenică. Se prezintă sub formă de mase tumorale unice sau multiple, de mărime variabilă, slab circumscrise, neîncapsulate, adesea aderente la organele vecine, de culoare gri-pală sau roșie închisă, multinodulare, moi, fragile. Adesea se produc rupturi și hemoragii. Pot conține lacune hemoragice mari și zone necrotice. Hemoragiile intratumorale sau intracavitare determină anemie pronunțată. Frecvent apar tulburări ale coagulabilității sângelui, culminând cu coagularea intravasculară diseminată (11).
Hemangiosarcomul are creștere foarte rapidă și metastazează în proporție ridicată (65%) și în timp scurt, pe cale sanguină, în organele interne: pulmon (65%), ficat (52%) etc. Histologic se relevă un ansamblu de lacune vasculare pline cu sânge, slab delimitate de un strat de celule endoteliale, cu grad de diferențiere diferit. Tumorile bine diferențiate sunt asemănătoare cu hemangiomul și trebuie examinate cu atenție, pentru evidențierea atipiilor celulare. Tumorile slab diferențiate pot fi asemănătoare cu fibrosarcomul și trebuie examinate bine pentru evidențierea lacunelor sanguine delimitate de celule endoteliale atipice (11).
Hemangiopericitomul este o tumoră derivată din pericite -celule contractile care înconjură capilarele și au rol vasomotor (11). Apare în special la câinii bătrâni. Se localizează cu predilecție pe pielea membrelor, în special a regiunii coapsei (42). Clinic se prezintă ca o excrescență fermă alb-gălbuie, multilobulară. neîncapsulată dar bine circumscrisă, situată în dermul profund sau subcutanat. Pe secțiune poate prezenta zone de necroză ischemică (11). Are creștere lentă, recidivează frecvent după exereză, iar matastazele se întâlnesc rar și survin tardiv.
Histologic se relevă un aspect tipic de “amprentă digitală41 sau “bulb de ceapă”: celulele tumorale sunt grupate în straturi concentrice în jurul capilarelor, care sunt adesea colabate (11, 35, 42). Acest aranjament apare doar în unele zone ale tumorii, în altele aspectul fiind asemănător cu cel al altor tumori cunjunctive cu celule fusiforme (fibroblaste, histiocite etc). Celulele tumorale suferă o deformare la nivelul nucleului, care este ovoid, turgescent și nucleolat, diferit de al altor celule mezenchimale, care este mai lungit (11). Circa 25% dintre hemongiopericitoame conțin infiltrate limfocitare perivasculare.
Tumorile sistemului melanogen
Tumorile derivate din melanocite se numesc melanoame sau melanocitoame. Sunt frecvente la câini și rare la pisici. Obișnuit au localizare cutanată, dar pot fi situate oriunde se găsesc cuiburi de melanocite: în globul ocular, meninge etc.
Se prezintă ca noduli fermi, proeminenți, pigmentați în negru, dar pot fi și moi, depigmentate, aplatizate.Unele bazalioame sau tumori ale anexelor pielii pot fi foarte pigmentate și trebuie diferențiate de melanoame. în general, melanoamele trebuie considerate ca având posibilități de malignizare.
Aspectul histologic este polimorf. Pentru încadrarea histologică corectă este necesară demelanizarea cu H202 a celulelor intens pigmentate, pentru a s; observa morfologia acestora (42). Magnol (1990) consideră că trebuie abandonată clasificarea propusă de OMS pentru tumorile melanocitelor de la on și înlocuită cu clasificarea propusă de Stannard și Pulley (1990). Aceștia descrii următoarele tipuri de tumori melanocitare:
melanocitomul benign joncțional;
melanocitomul benign dermic: fibros și celular;
melanocitomul malign: epitelioid, fusiform și mixt.
Melanocitomul joncțional, denumit și nev pigmentar (30), se caracterizează prin prezența unor cuiburi de 3-20 melanocite pigmentate în epiderm, în vecinătatea joncțiunii dermo-epidermice. De aici unele grupuri de melanocite se extind spre derm, devenind mai fusiforme și mai puțin pigmentate. Deși tumori este neîncapsulată, există o delimitare netă între dermul normal și țesutul expansiv tumoral (42). '
Melanocitomul dermic ia naștere cuiburi de melanocite rămase în timpui migrației acestora din celulele crestei neurale către epiteliu. Celulele tumorale sunt fie fusiforme, asemănătoare fibroblastelor, aranjate în fascicule, fie rotunjite aranjate în cuiburi mici, înconjurate de o rețea fină de reticulină. Tumorile cu celule fusiforme sunt adesea mai puțin pigmentate, dar identificarea pigmentului este esențială pentru a le diferenția de alte tumori dermice cu celule fusiforme.
Melanociîoamele maligne sunt împărțite în melanocitoame cu celule epitelioide, cu celule fusiforme și mixte, dar tipul celular nu are legătură cu gradul de malignitate. Criteriul de malignitate constă în variația mărimii și formei nucleilor. Prezența unor celule gigante bizare, angulare, cu unul sau mai mulți nuclei, este un alt criteriu evident de malignitate. Frecvent apare invazia stratului superficial al epidermului sau invazia cordonară a dermului.
La câine, cel mai frecvent este melanocitomul benign dermic. Acesta se prezintă ca un nodul mic, cu diametrul sub 1 cm, pediculat, foarte pigmentat. Localizarea pe pleoape este considerată de bun augur.
Melanocitomul malign este mai voluminos (peste 2,5 cm), nepediculat, adesea ulcerat. Localizarea la degete este considerată defavorabilă (25).
Tumorile sistemului hemolimfopoietic
Sunt, în general, boli sistemice maligne. Prezintă interes dermatologic deosebit tumorile primitive ale țesutului limfoid asociat pielii, întâlnite mai frecvent la carnivore. Sunt extrem de rar benigne (plasmocitoamele).
Plasmocitomul solitar cutaneo-mucos este frecvent la câine și foarte rar la pisică. Se localizează pe pielea degetelor, buze, urechi, canalul auricular, sau pe mucoasa bucală (gingivală) și rectală.
Diagnosticul se poate stabili doar prin examen histologic, asociat eventual cu imunomarcaj. Se evidențiază o structură lobulară. Plasmocitele sunt mai mult sau mai puțin diferențiate uneori bi- sau polinucleate. Caracterul tumoral este dovedit de monomorfismul celular (lipsa amestecului celular, existent în reacțiile inflamatorii) și de monoclonalitatea proliferării. Predomină fenotipurile Vimentină și IgG (25).
Limfomul T epiteliotrop (Mycosis fongoides) are exprimare clinică polimorfa. Sunt descrise două stadii.
Stadiul de premycosis se caracterizează prin dermatită cronică, pruriginoasă, eritemo-scvamoasă, fără deformări locale. Numai biopsia permite suspiciunea de limfom. După câteva luni sau ani de evoluție apar leziunile mai caracteristice.
Stadiul tumoral (mycosis) se caracterizează prin prezența unor noduli dermici, care se ulcerează și se infectează rapid, formând plăci foarte caracteristice, ca niște scurgeri de lavă, rezultate prin coalescența nodulilor vecini. Cantonată mult timp la piele, boala se generalizează treptat, afectând limfonodurile și determinând leucemie (boala Sezary).
Histologic se evidențiază celule limfomatoase cu nuclei neregulați, care prezintă un accentuat foliculotropism și epidermotropism. Se acumulează în tecile intraepiteliale, formând microabcesele Pautrier (25). Diagnosticul se stabilește pe baza examenului histologic, după biopsia nodulului sau a plăcii. Pentru a demonsta natura T-limfocitară a tumorilor sunt necesare tehnici complexe, enzimatice, de imunomarcaj sau examene la microscopul electronic.
La pisici se mai poate întâlni limfomul T de natură virală,produse de infecția cu virus leucemogen (FeLV).
Yager și Scott (1993) menționează existența la câinii bătrâni a unor limfoame dermice a căror origine probabilă o constituie limfocitele B, formate din limfocite mari, nediferențiate. După alte clasificări acestea sunt considerate limfoame imunoblastice.
Limfosarcoamele cutanate sunt tumori metastatice, rare. Se prezintă sub forma a numeroși noduli cutanați, repartizați pe tot corpul, care sugerează invazia pielii pe cale sanguină și limfatică (41).
Alte tumori cutanate, întâlnite rar
La nivel cutanat se mai pot întâlni tumori primitive ale leiomiocitelor (leiomioame, leiomiosarcoame), rabdomiocitelor (rabdomioame, rabdomio- sarcoame), ale tecilor Schwann (Schwannoame) și tumori metastatice cu origine diversă.
Leiomiomul și leiomiosarcomul -tumori care au la origine leiomiocitul- au localizare predominantă viscerală și foarte rar cutanată. Leiomiomul este bine circumscris, constituit din celule bine diferențiate, fusiforme, cu citoplasma eozinofilică, ușor fibrilară. Leiomiosarcomul are caracter infiltrant. Prezintă anaplazii și numeroase mitoze (11).
Rabdomiomul și rabdomiosarcomul -având la origine rabdomiocitul- sunt foarte rare, mai ales forma benignă. Nu au localizări preferențiale, iar aspectul clinic și histologic este foarte polimorf.
Schwannoamele sunt tumori ale tecii Schwann. Se întâlnesc la toate speciile, mai frecvent la câini. Afectează nervii spinali, putând avea localizare dermo-epidermică sau subcutanată. Sunt tumori ferme, bine circumscrise, fibroase pe secțiune. Provoacă deficit neurologic și atrofie musculară (11).
Diferențierea față de hemangiopericitom și față de alte tumori conjunctive se face ultrastructural și histochimic. Schwannomul malign se aseamănă histologic cu fibrosarcomul, dar celulele sale au nucleu neregulat, mic, închis la culoare. Pot fi aranjate în fascicule, cu nuclei palisadici. în structura tumorii se pot evidenția insule de țesut osos, cartilaginos sau adipos diferențiat, care au determinat denumirea de mezenchimom al tecii neurale (11).
Metastazele cutanate ale carcinoamelor mamare prezintă importanță practică la cățea. Sunt foarte limfofile și dislocă practic toate vasele limfatice vecine tumorii. Numeroși emboluși determină formarea unor noduli roșiatici pe pielea axilară (tumorile mamelelor anterioare) sau pe fața internă a coapselor (25).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analizatorul Cutanat (ID: 161876)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.