Analiza Indicilor Agrochimici Si Elaborarea Planului de Fertilizare

Cap.I

Chimizarea agriculturii în contextul societăților contemporane.

1.1 Chimizarea agriculturii și criza energetică.

Amploarea cercetărilor științifice, începând cu a doua jumătate a secolului XX a permis o sursă gigantică pentru sporirea productivității în agricultură.

Această evoluție a devenit posibilă și datorită intensificării procesului de producție prin mecanizare si chimizare.

În timp au existat preocupări pentru reducerea la strictul necesar a consumurilor de energie și combustibili atât în domeniul prelucrărilor cât și în domeniul fertilizării solurilor.

În general agricultura de tip industrial se caracterizează printr-un consum ridicat de energie.

La analiza pe factori de producție a consumului de energie în agricultură mondială s-au constatat procentual următoarele repartiții:

Chimizare (îngrășăminte, pesticide) -34%

Mecanizare (arat, prăsit, recoltat) -20%

Transporturi (materiale, recoltă) -17%

Irigare -11%

Creșterea animalelor -8%

Conservarea produselor -6%

Alte consumuri -4%

TOTAL 100%

Resursele energetice utilizate în agricultură sunt de două tipuri :

-resurse energetice fosile (convențional limitate) în care se includ cărbunii, petrolul, gazele naturale, energia nucleară, ce se epuizează în timp;

-resurse energetice inoibile (neconvenîionale) reprezentate prin energia solară, energia eoliană, energia hidraulică.

Luând în considerare toate formele de energie consumate la un hectar pentru cultura plantelor rezultă în medie, o cantitate de 20-25GJ (1GJ=109J), însemnând ca la nivelul întregii noastre țări, aceasta reprezinta o cantitate de 200-250 milioane GJ, chimizării revenindu-i 61,6 %, fapt ce impune în contextul crizei energetice, luarea unor măsuri care să ducă la imbunătățirea tehnologiilor de producere, de aplicare și de eliminare a oricărei forme de risipă .

În același context, se impune și stabilirea rațională a sortimentului de îngrășăminte având în vedere consumurile energetice diferențiate, necesare producerii lor.

Astfel pentru producerea unui kg de îngrășăminte cu azot s.a. se consumă 60 MJ, pentru 1kg fosfor s.a. se consumă 9,6 MJ .

Consumurile energetice variază în funcție de materiile prime folosite la fabricarea îngrășămintelor și de sortimentul de îngrășăminte.

La noi în țară, tehnologia fabricării îngrășămintelor cu azot se bazează pe folosirea gazului metan.

În cazul fabricării pesticidelor, consumurile de energie sunt mult mai ridicate comparativ cu îngrășămintele.

Erbicidele se obțin cu un consum de energie de circa 10 ori mai mare față de îngrășăminte.

Din totalul energiei consumate pe întreaga economie, energia consumată pentru îngrășăminte reprezintă circa 1%. Pe totalul agriculturii, consumul de energie reprezintă circa 3,5% din energia convențională utilizată în economia țării noastre.

După studiile intreprinse, se estimează că în întreaga lume circa 30% din alimentele de origine vegetală se datorează folosirii îngrășămintelor chimice în agricultură.

În medie, o cantitate de 100.000 tone îngrășăminte, aduce un spor de producție care echivalează cu recolta ce se obține de pe suprafața de 400.000- 500.000 ha.

S-a constatat ca gradul de intensivizare al agriculturii unei țări crește odată cu cantitatea de îngrășăminte folosită la unitatea de suprafață. Un rol important în sporirea și asigurarea producției agricole îl au pesticidele.

Se estimeaza ca anual pe glob, datorita bolilor și dăunătorilor, se pierde la cereale o cantitate de 340 milioane tone, cantitate suficienta pentru a hrăni un miliard de oameni pe timp de un an.

Pierderi importante de recoltă se produc și datorita buruienilor, impotriva carora se utilizeaza erbicidele. Aceste pierderi se ridică la 5-10% din recolta potențiala a plantelor.

Asupra rolului chimiei în viitorul omenirii au existat și păreri eronate.

Astfel, chimistul francez Charmpagnat, americanul W. Alsberg, au ajuns la concluzia că pe viitor rolul agriculturii va scădea, dezvoltându-se în același timp chimia ca ramură de producție. Trebuie înțeles faptul că, chimia ajută agricultura fără a-i diminua rolul sau primordial în a asigura hrana necesara pentru omenire.

Se impune ca pe viitor, în cadrul unei agriculturi intensive, să crească, cantitatea de îngrășăminte s.a. la hectar, deși o cale mai eficientă este folosirea rațională a îngrășămintelor.

1.2 Fertilizarea organo-minerală –mijloc esențial de sporire

a producției

Diferitele studii efectuate în mai multe țări de către F.A.O. evidențiaza faptul că îngrășămintele constituie mijlocul principal de sporire a producției agricole la hectar.

Într-un studiu efectuat în 41 de țări se evidențiază legătura strânsă dintre consumul de îngrășăminte și producția la hectar. Indicele valorii producției crește în cele 41 de țări analizate odată cu cantitatea de îngrășăminte folosită.

Producția agricolă la unitatea de suprafață exprimată valoric a fost mai mare în Belgia, Olanda si Japonia, țări cu un consum mediu de 400-500 kg/ha în timp ce în Thailanda, India, Siria, Indonezia, consumul mediu scăzut de îngrășăminte la hectar arată și producția mică la unitatea de suprafață.

Alt studiu efectuat în S.U.A. pe o perioadă de 85 de ani a stabilit ca între 1870 si 1914 (44 de ani) creșterea producției la hectar s-a datorat luării în cultură de noi terenuri; între 1918 și 1940 (22 de ani) mecanizării, iar între anii 1940 și 1955, utilizării îngrășămintelor, soiurilor selecționate, semințe hibrid si irigației (sporul îngrășămintelor a fost dublu).

Din datele furnizate de F.A.O. rezultă că 40-50 % din sporul de recoltă revine îngrășămintelor, cu limite de variații foarte largi de la o țără la alta.

La noi în țară s-a stabilit că la aportul de producție îngrășămintele contribuie cu 38%, lucrările solului cu 34,5%, rotația culturilor cu 15% și sămânța selecționată cu 12,5%.

Un rol important în sporirea producției agricole îl au pesticidele. Se estimează că anual pe glob, datorită bolilor și dăunătorilor se pierd circa 340 milioane tone cereale, cantitate suficientă pentru a hrăni un miliard de locuitori timp de un an.

Toate acestea definesc cu prisosință rolul și importanța agrochimiei ca factor decisiv în sporirea producției agricole.

Îngrășămintele chimice, constituie principalul mijloc de a asigura culturile agricole cu elementele nutritive necesare. Dintre îngrășămintele chimice cu azot, care aplicate singure aduc sporuri mari de recoltă. Îngrășămintele cu fosfor aduc sporuri mari de recoltă atunci când se folosesc alături de cele cu azot.

Îngrășămintele organice prezintă o importanță deosebită deoarece sporesc conținutul materiei organice din sol și îmbunătățesc compoziția humusului, sporesc capacitatea de retinere a apei și cea de schimb cationic, micșorând pâna la anihilare tendinta de acidifiere, activitatea biologică se intensifică pe toată durata de menținere în sol a materialului organic introdus ca îngrășământ, atât ca urmare a faptului că populația microbiană introdusă în sol odată cu gunoiul întrece pe cea existentă, cât și a sursei de hrană și energie care i se asigură.

Cap.II

2.1 Caracterizarea condițiilor naturale

2.1.1 Poziția geografică

Teritoriul orășenesc Siret este situat în partea de NNE a județului Suceava, la circa 42 km N de municipiul Suceava și la 19 km NE de orașul Rădăuți.

2.1.2 Geomorfologia, geologia si litologia

Geomorfologia

Teritoriul se suprapune platformei moldovenești, făcând parte dintr-o subunitate a Podișului Sucevei și anume din masivul Zaranca-Dragomirna (șoseaua Bălcăuți).

Altitudinea medie a reliefului este în jur de 375m , maxima de 436,6m înregistrându-se în dealul Mănăstioara, iar minima de 285m în lunca Siretului, energia de relief este de 150 m.

Relieful acumulativ de vârsta cuaternară este reprezentat în cadrul acestui teritoriu de trei nivele de terasă, care se ridică deasupra luncii.

Pe formele de relief mai înalte, erozivo-structurale, s-au format soluri cernoziomoide, cambice.

Alternanta de roci argiloase și argilo-nisipoase, cu o compoziție mineralogica inițială mai fină, a generat o dezvoltare pe verticală mai redusă,

Iar datorită iluvierii argilei și formării unui orizont B, mai compact, marea majoritate a solurilor sunt afectate de procese de hidromorfism în diferite grade de intensitate.

Pe nivelul trei de terasă a Siretului (60m altitudine relativă )

s-au dezvoltat soluri brune luvice, aceasta datorită depozitelor de terasă cu un conținut inițial sporit de quarț.

Geologia

Teritoriul orașului Siret se suprapune peste unitatea geostructurală a Platformei Moldovenețti, fiind alcătuit dintr-un soclu dur, precambian, puternic cutat și metamorfozat și o cuvertură necutată de vârsta post proterozoică.

Mișcarea de ridicare a Podișului Moldovenesc ca și retragerea treptată a mării spre SE a dus la formarea unei structuri monoclinale cu o înclinare de 4,5-6m/km, adica de ½ grade (dupa N. Macarovici).

În zonă solurile s-au dezvoltat toate pe cuvertura postproterozoică, alcătuită în zona Siretului, din depozite hegloviene peste care s-au mai suprapus și depozite volhiniene.

Buglovionul este alcătuit dintr-o succesiune de argile carbonatate, nisipuri carbonatate și argile nisipoase. Peste orizontul de argile și nisipuri urmează un strat calcaro-grezos de 0,3-3m. Deasupra orizontului calcaro-grezos se dispun sedimente argiloase cu intercalatii de nisipuri de vârstă inferioară.

Cuaternarul este reprezentat prin depozite aluvionale și depozite de terasă, întâlnite de-a lungul râului Siret.

Litologia

Pe teritoriul orașului Siret s-au întâlnit doar roci sedimentare, care au servit ca material pentru formarea solurilor.

Astfel, pe teritoriul studiat predomină argilele și depozitele aluviale, iar pe suprafețe mai restrânse se întâlnesc luturi loessoidizate, nisipuri, grezii si depozite coluviale.

2.1.3 Hidrologia și hidrogeologia

Hidrologia

Suprafața studiată aparține în întregime bazinului hidrografic Siret. Din partea de NV , cu un curs general spre est, teritoriul este străbătut de acest râu, care este puternic meandrat, însoțit pe partea stângă de numeroase belciuge și cursuri de ape părăsite și în cea mai mare parte înmlăștinate.

Regimul hidric, atât al râului Siret, cât și al pâraielor Mănăstioara și Gavan, ne arată că alimentarea lor este pluvio-nivală, cu un maxim la începutul verii și un minim iarna.

Hidrogeologia

Studiile hidrogeologice din această regiune ne arată că teritoriul se încadrează din acest punct de vedere în raionul podișurilor structurale, în care se întâlnesc două categorii de ape subterane: ape de adincime și ape freatice.

Apele de adâncime sunt întâlnite în depozite mai vechi (palozoice, mezozoice si terțiare). Sub presiunea hidrostatică au caracter ascensional. Din punct de vedere al chimismului ele sunt puternic mineralizate.

Apele freatice au rezerve mari datorită litologiei precipitașiilor abundente, evapo-transpirației relativ reduse, ca și vegetației capabile să rețină apa din precipitații.

Ele sunt cantonate în cantități mari în depozitele sarmatiene ca și în depozitele de terasă și în pietrișurile din lunca Siretului. Cu excepția apelor freatice din lunci, ele apar la zi în partea inferioară a pantelor.

2.1.4 Principalele caracteristici ale climei

Clima

Pentru caracterizarea climatică a teritoriului Siret s-au folosit datele furnizate de Stația meteorologică Siret.

Teritoriul Siret se incadrează din punct de vedere climatic în provincia Koppen-D.f.k.( climat temperat continental cu nuanța boreală) cu temperatura celei mai calde luni sub 180C, și cu ierni geroase cu temperaturi scăzute peste 4 luni pe an.

Temperatura

Temperatura medie anuală este la Siret de 6,50C.

Repartiția lunară a temperaturii medii este urmatoarea:

Temperatura maximă absolută a fost de 33,60C în 3 iunie 1964, iar minima absolută înregistrată a avut valoarea de –32,50C în 27 ianuarie 1954.

Pentru Podișul Sucevei, data medie a primului îngheț de prafața studiată aparține în întregime bazinului hidrografic Siret. Din partea de NV , cu un curs general spre est, teritoriul este străbătut de acest râu, care este puternic meandrat, însoțit pe partea stângă de numeroase belciuge și cursuri de ape părăsite și în cea mai mare parte înmlăștinate.

Regimul hidric, atât al râului Siret, cât și al pâraielor Mănăstioara și Gavan, ne arată că alimentarea lor este pluvio-nivală, cu un maxim la începutul verii și un minim iarna.

Hidrogeologia

Studiile hidrogeologice din această regiune ne arată că teritoriul se încadrează din acest punct de vedere în raionul podișurilor structurale, în care se întâlnesc două categorii de ape subterane: ape de adincime și ape freatice.

Apele de adâncime sunt întâlnite în depozite mai vechi (palozoice, mezozoice si terțiare). Sub presiunea hidrostatică au caracter ascensional. Din punct de vedere al chimismului ele sunt puternic mineralizate.

Apele freatice au rezerve mari datorită litologiei precipitașiilor abundente, evapo-transpirației relativ reduse, ca și vegetației capabile să rețină apa din precipitații.

Ele sunt cantonate în cantități mari în depozitele sarmatiene ca și în depozitele de terasă și în pietrișurile din lunca Siretului. Cu excepția apelor freatice din lunci, ele apar la zi în partea inferioară a pantelor.

2.1.4 Principalele caracteristici ale climei

Clima

Pentru caracterizarea climatică a teritoriului Siret s-au folosit datele furnizate de Stația meteorologică Siret.

Teritoriul Siret se incadrează din punct de vedere climatic în provincia Koppen-D.f.k.( climat temperat continental cu nuanța boreală) cu temperatura celei mai calde luni sub 180C, și cu ierni geroase cu temperaturi scăzute peste 4 luni pe an.

Temperatura

Temperatura medie anuală este la Siret de 6,50C.

Repartiția lunară a temperaturii medii este urmatoarea:

Temperatura maximă absolută a fost de 33,60C în 3 iunie 1964, iar minima absolută înregistrată a avut valoarea de –32,50C în 27 ianuarie 1954.

Pentru Podișul Sucevei, data medie a primului îngheț de toamnă este în prima decadă a lunii octombrie, iar datele medii ale ultimului îngheț în jurul datei de 1 mai, datele extreme ale primului și ultimului îngheț sunt devansate cu 15 –20 zile.

Precipitații

Media precipitațiilor anuale este la Siret de 627,3mm și are urmatoarea repartiție lunară:

Din datele de mai sus remarcăm un maxim de precipitații în luna iunie și un minim în luna martie.

Vânturile

Întrucât orașul Siret nu are o stație meteorologică mai mare, care să furnizeze toate datele necesare s-au luat datele furnizate de stația Rădăuți:

Circulația atmosferică este în interdependența cu umezeala relativă a aerului și nebulozitatea atmosferică.

Pentru Rădăuți, umezeala relativă a aerului are următoarele valori:

La Rădăuți, nebulozitatea atmosferică este:

Indici climatici și alte caracteristici climatice

Teritoriul orașenesc Siret se încadreaza în formula climatică Koppen D.f.k. ce corespunde unui climat continental cu nuantă boreală.

Temperatura lunii celei mai reci este sub 80C, iar a lunei cele mai calde sub 180C.

Precipitațiile cad tot timpul anului, înregistrând un maxim în luna iunie și un minim în luna decembrie. Indicele de aciditate De Martonne are valoarea de 39,7.

2.1.5 Vegetația naturală și cultivată

Vegetația naturală

Teritoriul orașului Siret este situat în zona padurilor de stejar și mixte de tip central european.

Predomină stejarul (Quercus robus) și gorunul (Quercus petraca) la care se mai adaugă : fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), arțarul tătărăsc (Acer tataricus), frasinul (Fraxinus excelsior). În zonele cu exces de umiditate crește plopul alb (Populus alba), salcia albă (Salix alba), arinul negru (Alnus glutinosa).

Subarboretul este reprezentat prin : alun (Corylus avellona), călin (Vibarnum opulus ), păducel (Crataegus monogina), soc (Sambucus nigra).

Ca specii ierboase în pădure întilnim: firuța (Poe nemoralis), clopoțeii (Campanula patula), măcriș (Rimex acitosella), rogozul (Carex sp) ca și feriga (Dryopterix filix mas).

Vegetația ierbacee întâlnită pe fânete și pășuni este alcătuită din asociații de ierburi xeromezofile stepizate secundar, având o productivitate medie, în care predomină : păiușul (Festuco sp) și iarba câmpului (Agrostis termis). O capacitate mai mare de furajare o formeaza asociațiile de zazanie ( Lolium perene), timoftica (Phleum proteuse ), golomitul ( Doctylis glomerato), trifoiul mărunt (Medicago lupuline ), patlagina (Plantago lanciolato), traista ciobanului (Capsella lurso pastoris ), ghizdeiul (Lotus corniculatus ).

În zonele umede crește rogozul (Carex rostrate), calcia (Caltha lacto) și diferite specii de Ronunculus, podbal ( Tussilago farfare ).

Vegetația cultivată și buruienile din culturi

Este reprezentată de următoarele plante : cereale păioase, porumb, cartof, sfeclă de zahăr, in pentru fuior, mazăre, fasole și plante furajere.

Dintre buruienile cele mai frecvente pe care le întâlnim menționăm : pălămida (Cirsium arvense ), mohorul (Setarie glauca ), măzărichea (Vicia tetrasperma ), neghina (Agrostemna githago ), rapita sălbatică (Brassica rapa ), volbura (Covnelnelus arvensis), coada calului (Equisetum sp), etc.

2.1.6 Fauna solului

Lumea animală din soluri este constituită din microfauna si macrofauna.

Macrofauna din sol este reprezentată de rozătoare : popândăul (Spermophilus citilus ), hârciogul (Cricetus cricetus), șoareci ( Micritus arvelis). Mai întâlnim viermi și insecte. Importanța acestora în procesele de formare a solului este mare deoarece prin activitatea lor provoacă în sol schimbări fizico-mecanice, chimice și microbiologice.

Microfauna este constituită din protozoare și rotifere ce apar mai frecvent în solurile cu umiditate mai mare și ajută la descompunerea materiei organice, la fel ca și o serie de bacterii aerobe și anaerobe.

2.1.7 Principalele tipuri zonale și azonale de sol

Solurile

Complexul condițiilor climatice din zonă (temperatura medie anuală de 6,50C și precipitații medii multianuale de 627,3mm) alături de roca parentală, granulometria acestuia și vegetația au determinat particularitațile învelișului de sol specific zonei.

Soluri cernoziomoide

S-au format în condiții de relief reprezentate de podiș, având un drenaj slab, iar textura materialelor parentale este fină. Climatul sub influiența căruia s-a format și evoluat este mai umed și cu temperaturi mai scăzute fiind situate în arealul pădurilor de foioase, dar s-au format sub vegetație ierboasă de fâneată (de obicei secundară ). Procesul de formare se desfașoară în zone în general neprielnice formării și acumulării de humus de tip mull calcic.

Se consideră totuși, că acumularea intensă de mull calcic, se datorează unor condiții locale specifice vegetației ierboase cu fâneața bogată care lasă în sol cantitați mari de resturi organice cu un conținut ridicat în substanțe proteice și minerale. Fiind un sol cernoziomoid cambic are următoarea alcătuire morfologică a profilului: Am-Bv-C.

Majoritatea acestor soluri prezintă în mod frecvent neoformațiuni specifice, reprezentate prin pelicule organominerale. Acestea sunt rezultatul solidificării în zone cu clima umedă și răcoroasă, sau sub influiența, cândva, a unei supraumeziri, conditii favorabile migrării de humus și de particule minerale din partea superioară și depunerii acestora în orizontul subiacent lui Am, sub formă de pelicule.

Textura, de cele mai multe ori, este fină, pină la mijlocie, iar structura este glomerulară și bine dezvoltată în orizontul Am și mai slab dezvoltată în orizonturile subiacente.

Soluri brune argiloiluviale

Au apărut și evoluat în aceleași condiții de relief și climă ca solurile cernoziomoide, dar spre deosebire de acestea, s-au format sub vegetație de pădure și bioacumularea a fost mai puțin intensă astfel, humusul, în componența căruia au intrat acizii huminici și fulvici, au dus la formarea unui orizont Ao- acric. Alternarea fiind intensă, au rezultat cantitați apreciabile de argilă, având loc migrarea potențială a coloizilor minerali (argilă, oxizi și hidroxizi de fier și mangan) care au dus la formarea unui orizont Bt.

Morfologia profilului de sol este de tipul Ao-Bt-C. Textura este diferențiată pe profil, de la mijlocie, la suprafață, la fină, în orizontul Bt, iar structura este relativ bine dezvoltată în orizontul Ao, ea devenind slab dezvoltată odată cu adâncimea.

Soluri brune luvice

Condițiile de formare sunt, în general, aceleași cu ale solurilor brunice argiloiluviale, ocupând însă terenuri mai slab drenate, deci aflate sub influiența unei cantități mai mari de apă, ceea ce a dus orientarea solidificării în direcția luvierii. Materialele parentale la acest tip de sol sunt mai sărace în calciu. Morfologia profilului de sol este : Ao- El-Bt-C.

Datorită migrării intense a coloizilor sub orizontul superficial s-a separat un orizont El (sărăcit în argilă și materie organică ). Pe profil se întâlnesc pelicule de argilă și pete de oxizi de fier în Bt.

Textura este diferențiată pe profil, de la mijlocie la suprafață la , fină, în Bt, iar textura în orizontul El se menține tot medie sau înclină spre grosieră, deci conținutul de argilă scade.

Structura în orizontul superior este grăunțoasă, dar slab dezvoltată, iar orizontul El, este nestructurat.

Luviosoluri albice

Sunt răspândite în aceleași areale cu solurile brune argiloiluviale și brune luvice, având aceleași condiții generale de formare, cu unele diferențe.

Ele ocupă suprafețe plane și depresionare lipsite de drenaj extern și intern, ceea ce a dus la orientarea solidificării în direcția unei intense aluvieri.

La acest tip de sol, morfologia profilului este Ao-Ea-Bt-C. In orizontul Bt se întâlnesc pelicule de argilă groase și continue care acoperă, în întregime fețele agregatelor structurale și umplu complet porii. Neoformațiile din Ea si Bt se prezintă sub formă de concrețiuni si bolovane.

Textura este medie la suprafață și fină în profunzime, structura la suprafață este slab dezvoltată, iar în Bt este prismatică bine diferențiată.

Soluri gleice

Se întâlnesc dispersate în condiții specifice, cum ar fi apa freatică la mică adâncime, sub formate pe argilă și sub vegetație ierboasă, având în componență și plante hidrofile.

În formarea lor, caracteristice sunt procesele de gleizare, determinate de prezența excesului de apă de proveniență freatică (de unde și denumirea lor de soluri gleice ).

Morfologia profilului de sol este de tipul Ao-Ago-Gr. Textura este variabilă, fiind în mare parte determinată de granulometria materialului parental.

Coluvisoluri

Acest tip de sol se definește prin material nehumifer, acumulat la baza versanților sau pe versanți într-un strat de peste 50 cm grosime, cu sau fără orizont A.

Profilul este de tipul Ao-C, textura este variabilă dar nediferențiată pe adâncime.

Cap.III

Cartarea agrochimică a solurilor

Utilizarea an de an a îngrășămintelor chimice și organice, precum și folosirea amendamentelor, la care se adaugă extragerea din sol odată cu recolta a elementelor nutritive, la care se adaugă procesele de fixare a acestor elemente, duce implicit la modificări ale stării afective și potențiale de fertilitate a solurilor.

Datorită acestor factori, în agricultură intensivă devine imperios necesară cunoasterea permanentă a stării de fertilitate și de aprovizionare cu elemente nutritive accesibile plantelor, ca și a evoluției stării de fertilitate în vederea aplicării unui sistem national și economic de fertilizare, precum și pentru calculul bilanțului elementelor nutritive.

Cartarea agrochimică este o operațiune complexă ce se desfașoară pe teren și în laborator, în urma căreia pe baza analizelor chimice se transpun pe hărți (1: 2000, 1: 5000, 1: 50000 ) se delimitează suprafețe de soiuri cu însușiri asemănătoare (pH,fosfor, potasiu, humus) denumite cartograme, în vederea stabilirii gradului potențial de fertilitate a solurilor unei unitați agricole și a elaborării unor recomandări științifice privind ameliorarea și fertilizarea solurilor.

Cartarea agrochimica se efectueaza de catre Oficiile Județene de Studii Pedologice și Agrochimice odată la 4-5 ani, pentru culturile legumicole de câmp, la 2 ani pentru culturile legumicole de câmp, anual în solarii și de 2 ori pe an la culturile din spațiile protejate.

3.1 Modul de lucru

Cartarea agrochimică a solurilor comportă mai multe faze de lucru și anume:

Faza pregătitoare

Faza de lucru

Faza de laborator

Faza de birou

3.1.1 Faza pregătitoare

Această fază cuprinde următoarele acțiuni principale:

-Legătura cu unitatea beneficiară

-Pregătirea bazei topo-pedologice de lucru

-Pregătirea materialelor de teren pentru recoltarea probelor agrochimice de sol.

În această etapă pregătitoare cartării propriu-zise se intocmește baza topografică și pedologică pentru lucrul în teren și se pregătesc materialele necesare la recoltarea probelor de sol.

Baza topografică se intocmește la scara de 1:10000 sau 1:5000 si trebuie să conțină toate elementele planimetrice și nivelitice.

Pregătirea bazei topografice constă din urmatoarele acțiuni:

-Obținerea unei copii pe ozalid a bazei topografice propriu-zise la scara corespunzătoare;

-Trasarea tarlalelor topografice după evidența O.C.O.T.A;

-Trasarea cu o linie continuă groasă de 1mm cu tuș verde sau cariocă, a limitei unităților cartografice de sol sau a grupelor de unitați de sol.

Baza topografică servește la trasarea parcelelor de recoltare a probelor agrochimice de sol. Tot în perioada pregătitoare activitații de teren se face pregătirea și condiționarea materialelor de lucru pentru recoltarea probelor de sol agrochimice si anume:

-Lăzi

-Cutii de carton pentru minim 300g sol (numerotate și parafinate )

-Sonde agrochimice

-Suporți metalici.

Aceste materiale se trimit la unitatea beneficiară.

Faza de teren

Această fază cuprinde urmatoarele actiuni principale:

Prezentarea la unitatea beneficiară;

Înlocuirea planului de lucru;

Recunoașterea terenului;

Recoltarea propriu-zisă a probelor de sol agrochimice;

Îndrumarea și controlul lucrărilor de cartare.

Recunoașterea teritoriului unitații-se face împreună cu șeful de fermă, cu care ocazie se efectuiază delimitarea culturilor existente în teren, se delimitează limitele parcelelor de recoltare a probelor de sol.

Parcelele agrochimice delimitate trebuie să conțină unități omogene de sol, să aibă o forma geometrică dreptunghiulară cu raportul lungime-lațime 1:4 și o mărime de maximum 1ha pe soluri foarte puternic erodate și 2ha pe soluri slab și moderat erodate. Pe versant parcelele de recoltare se delimitează paralel cu curbele de nivel.

Recoltarea probelor de sol agrochimice- se face sub supravegherea directă a beneficiarului și a tehnicianului recoltator de către o echipă formată din 4-5 muncitori instruiți în mod special. Fiecarui muncitor din echipă i se repartizează un anumit număr de parcele din care recoltează probele de sol.

Proba de sol agrochimică esta o probă medie care se constituie din 25-40 probe partiale, recoltate cu sonda agrochimică, din diferite puncte ale parcelei.

Se parcurge parcela de recoltare în zig-zag probele recoltându-se de la o adâncime de 0-25cm și în număr de 25 în cazul terenurilor plane normal aprovizionate cu elemente nutritive, 30 de probe în cazul solurilor puternic erodate, slab aprovizionate cu elemente nutritive.

În scopul testării stării de aprovizionare a solurilor cu microelemente,probele de sol se recoltează separat și numarul lor trebuie sa reprezinte circa 5% din numărul total al probelor de sol agrochimice.

Pentru caracterizarea agrochimică a solurilor pașunii ce aparține Consiliului Local Siret, județul Suceava, s-au recoltat 38 de probe medii de sol de pe suprafața de 200 ha.

Recoltarea probelor medii de sol s-a făcut cu sonda agrochimică pe o adâncime de 0-10cm din câte 20-25 puncte ale parcelei agrochimice în suprafață de 3 ha la 6 ha.

Suprafețele de teren de pe care s-au recoltat probele medii de sol sunt reprezentate pe cartograme prin linii întrerupte și poartă în mod convențional denumirea de “parcele de recoltare”.

Fiecare probă de sol recoltată în teren poartă un numar care este înscris în partea de jos a fiecarei parcele de recoltare în cartograme:

Probele de sol astfel recoltate în cutii de carton numerotate si parafinate, au fost aduse la O.S.P.A. Suceava și supuse analizelor de laborator.

Faza de laborator

Analizele chimice de sol au fost efectuate dupa o metodologie unitară pe țară, elaborată de Academia de Stiințe Agricole și Silvice-Institutul de cercetare pentru Pedologie și Agrochimie București.

Analizele pentru studiul agrochimic cuprinde analize de serie mare, analize de serie mică și analize speciale.

Analizele de serie mare se referă la analizele chimice care se fac la toate probele de sol și anume:

-Reacția solului (pH-ul) s-a măsurat în suspensie apoasă, potențiometric cu cuplu de electrozi de sticlă și calomel săturat.

-Continutul în fosfor mobil din sol s-a dozat în extract cu o solție de acetat-lactat de amoniu la pH=3,7 determinat prin metoda Egner-Riehm-Domingo.

Conținutul în potasiu mobil din sol, extras cu o soluție de acetat-lactat de amoniu și determinat prin metoda fotometriei de flacără (Egner-Riehm-Domingo).

Analizele de serie mică – se efectuiază pentru un număr restrâns de probe și anume:

-Pentru 10% din probele de sol se determină următorii indici agrochimici: suma bazelor schimbabile (SB), aciditatea hidrolitică (AH) gradul de saturație în baze (V%) și conținutul în aluminiu schimbabil; probele de sol se aleg în funcție de pH, cu valori ale pH-ului (H2O) mai mici de 5,8.

-Pentru 5% din probele de sol recoltate provenite din solurile alcaline și neutre, saturate în baze cu valori ale pH-ului mai mari decât 7,5 se determină conținutul de carbonați alcalino-pămintoși;

-Pentru 10 % din probele de sol recoltate se determină conținutul de humus și se stabilește indicele azot (IN) dupa relația:

IN= % humus x V %

100

Bazele schimbabile (SB) s-au dozat în extract de HCl, 0,1N prin metoda Koppen.

Conținutul în aluminiu schimbabil s-a determinat dupa metoda Sokolov.

Conținutul de humus s-a estimat prin metoda cromatometrică în varianta Schollenberger.

Gradul de saturație în baze s-a calculat dupa formula:

V= SB x100

SB+Ah

Gradul de saturație în baze esre trecut pe cartograma pH-ului, iar indicele azot al solului obținut prin înmulțirea conținutului procentual de humus cu gradul de saturație în baze (IN= HxV) este redat pe cartograma fosforului.

Faza de birou

Faza de birou cuprinde activitatea de cartografiere a indicilor

agrochimicii stabiliți, interpretarea lor și elaborarea memoriului agrochimic.

Prin cartograme agrochimice se înțelege transpunerea pe hărți sau planuri topografice a datelor privind elementele sau însușirile chimice cartabile.

În acest scop se folosesc hărți la scara 1:5000 sau 1:10000, scara hărții fiind funcție de relief, de diversitatea condițiilor de sol,etc.

Pentru fiecare element cartabil se întocmește o cartogramă.

Pe aceasta se delimitează parcelele de pe care s-au recoltat probele de sol, pe acestea se trece elementul nutritiv cartat, se adoptă o legendă (limite de interpretare a datelor) și se delimitează prin semne convenționale sau culori, toate parcelele caracterizate prin valori ale elementului cartat situat intre aceleași limite.

S-au elaborat urmatoarele cartograme:

-cartograma reacției chimice a solului (pH-ului)

-cartograma starii de aprovizionare cu fosfor mobil a solurilor (P-AL)

-cartograma stării de aprovizionare cu potasiu mobil a solurilor (K-AL)

-cartograma generală cu amplasarea culturilor.

Această fază mai cuprinde și elaborarea planului de fertilizare.

Indici agrochimici ce caracterizeaza starea de fertilitate a solului

De pe suprafața de 200ha au fost recoltate un număr de 38 probe de sol la care s-au efectuat următoarele analize:

-analize de serie mare: pH (H2O), P-AL (ppm); K-AL (ppm)

-analize de serie mică: conținutul în humus H % aciditatea hidroolitică, suma bazelor schimbabile, gradul de alterație în baze, indicele azot, aluminiul schimbabil.

3.2.1 Reacția solului

Influiențează în special asupra mobilitații sărurilor cu fosfor folosite ca îngrășăminte. Prin disocierea lor în soluția solului se formează ioni fosfați monovalenți H2PO4, bivalenți HPO4 și trivalenți PO4. Cel mai accesibil pentru plante este ionul H 2PO4 care pe solurile puternic acide este predominant.

Cu cât ne apropiem de reacția neutră a solului scade concentrația acestui ion, astfel că la un pH=7,2 concentrația ionilor H2PO4 în solurile puternic alcaline (pH>8,4) predomină ionii de HPO4 si PO4 care sunt greu accesibili plantelor.

În ceea ce privește potasiul, mobilitatea în sol nu este influiențata de pH.

CA si Mg au mobilitate mai mare în solurile cu pH mai mic decât 6.

Fe, Mn, Zn, au mobilitate mai redusă pe solurile cu pH-ul mai mare de 7.5.

În general, mobilitatea elementelor nutritive în sol corespunde domeniului cu pH-ul între 6.5-7.5, pe care îl preferă și plantele.

Reacția acidă a plantelor favorizează nutriția plantelor cu anioni, iar reacția alcalină, nutriția cu cationi.

Aciditatea solului se datorează concentrației ionilor de H+ si Al+3 aflați în soluția solului. După starea fizico-chimică în care se află ionii respectivi, se deosebesc urmatoarele forme de aciditate:

aciditatea actuală – datorată concentrației ionilor liberi de H+ din soluția solului, respectiv concentrației ionilor de hidroniu (H3O)+;

aciditatea potențială – determinată de ionii de H+ și Al+3 aflați în stare adsorbită la complexul organo-mineral al solului. Acidifierea solurilor este cauzată și de folosirea necorespunzătoare a îngrășămintelor chimice cu azot (NH4NO3).

Reacția solului influențează și activitatea microorganismelor din sol. Astfel, bacteriile nesimbiotice fixatoare de N, au un pH de 6.5-6.8, iar bacteriile nitrificatoare preferă un pH de 6.8-7.9.

Reacația solului influențează și rezistența plantelor la boli.

Reacția acidă a solului favorizează creșterea concentrației soluției solului în formele mobile Al+3,Fe+2,Mn+2, apărând fenomenul de toxicitate la plante.

Cu cat concentrația activă a ionilor de Al+3 este mai mare decât concentrația activă a fiecăruia dintre cationii nutritivi, cu atât condițiile de nutriție pentru plante cu acei ioni sunt mai rele, adsorbția ionilor de K+,Ca2+,Mg2+, la suprafața perilor radiculari fiind mai mică și a acelora de Al3+ mai mare.

Apariția Al în soluția solului depinde și de saturația solului cu baze. La soluri cu același pH, Al mobil este în cantitate mai mare acolo unde gradul de saturație cu baze este mai mic.

Creșterea conținutului de Mn2+ solubil în soluția solului datorită acidității favorizează acumularea acestuia în plante în cantități mai mari decât cele necesare, ceea ce determină tulburări în metabolismul substanțelor proteice și al glucidelor. Spre deosebire de aluminiu, care ramăne în cea mai mare parte în rădăcini, manganul se acumulează mai mult în partea aeriană. Îngrășămintele chimice cu reacție fiziologică acidă maresc mobilitatea ionilor Mn2+, în shimb cele cu fosfor au efect în sensul micșorarii toxicitații Mn2+.

Excesul de Mn2+ este mult mai toxic decât cel de Al iar sensibilitatea plantelor la acest exces variază în funcție de specie. Astfel, la fasole simtomele de toxicitate apar cand în țesuturi se acumulează peste 1000 ppm Mn, iar la mazăre peste 500 ppm.

Conținutul ridicat în săruri solubile, pe lănga faptul că mărește alcalinitatea, influențează nefavorabil însușirile fizice, chimice si biologice ale solului. Prezența sărurilor solubile de sodiu în cantitate mare determină scoaterea ionilor de Ca2+ din complexul absorbtiv al solului și saturarea lui cu ioni de Na+2.

Reacția solului (pH-ul in apă) a fost determinată la toate probele de sol recoltate în teren, în suspensie apoasă, pe cale potențiometrică cu electrod de sticlă.

Valorile pH-ului sunt înscrise cu zecimală în partea de sus a fiecărei parcele de teren din cartagrama și redat prin culori și cifre, conform legendei cartogramei reacției solului (pH-ului).

Reacția solului (pH-ul) are valori cuprinse între 5.0 și 8.4 deci solurile pașunii Consiliului Local Siret, din punct de vedere a reacției chimice (pH-ului), sunt de la puternic acide la slab alcaline.

Din situația agrochimică a stării de reacție a solurilor întocmită pentru 100 ha pașune rezultă următoarea distribuție pe categorii de pH:

5% (5ha) soluri puternic acide;

90% (90ha) soluri acide;

5% (5ha) soluri slab acide;

Pe total, predomină soluri cu reacție acidă, care reprezintă 90%, respecți 90ha și sunt răspândite în toate tarlalele topografice. Ca pondere urmează solurile cu reacție puternic acidă (5ha) și slab acidă (5ha).

Limite de interpretare a pH-ului

Corelând reacția solurilor (pH-ul) cu suma bazelor schimbabile (SB), aciditatea hidrolitică (AH), gradul de saturație în baze (V%), tipul de sol și conținutul în aluminiu schimbabil, rezultă necesitatea corectării reacției acide a solurilor prin aplicarea de amendamente calcaroase.

Mobilitatea elementelor din sol accesibile plantelor poate fi influentată mult de pH-ul solului, de aceea întotdeauna înainte de a se face alte investigații, este necesar să se determine pH-ul solului în extract apos.

3.2.2. Caracterizarea stării de aprovizionare cu azot și fosfor

Azotul este elementul chimic cel mai important în nutriția plantelor, fiind considerat pivotul fertilizarii în agricultură.

Solul conține azot în cantități care variazî în limite destul de mari în stratul de la suprafața pe adancimea de 0-20 cm, conținutul total în azot variază între 0,09-0,34%; în straturile mai adânci de la 20-40 cm, conținutul de azot scade la 0,01-0,20%. Aceste valori corespund unei rezerve medii de azot total de 2-6 t/ha în stratul arabil cuprins între 0-20 cm și de 1,5-5 t/ha în stratul cuprins între 20-40 cm. Din această rezervă azotul potențial accesibil plantelor reprezintă numai 25-50 kg/ha, cantitate suficientă pentru realizarea de producții mari la plante.

În sol, azotul se gasește sub forma minerală și organică. Azotul mineral este reprezentat prin sărurile de amoniu, nitrați și nitriți. Azotul amoniacal (NH4+) se gasește sub formă schimbabilă sau neschimbabilă, în sol azotil schimbabil are o existentă limitată deoarece este repede transformat în organisme nitrificatoare în nitrati sau este consumat ca atare.

Formele neschimbabile se întâlnesc frecvent în sol și sunt reprezentate de ionii de NH4+ inclusiv în silicații primari. Cantitățile de azot schimbabil sunt mai mici decât cel neschimbabil.

Nitriții (NO2-) au o existența scurta în solurile agricole lucrate bine, arate și cu umiditate suficientă.

Nitrații (NO3-) rezultă în sol prin oxidarea biochimică a formelor amoniacale de azot.

Azotul organic constituie circa 80-90% din cantitatea totală de azot din sol. Aminoacizii reprezintă forma de azot organic cea mai răspândită în sol, găsindu-se sub forma de proteine și peptide.

Compușii cu azot organic din sol provin din următoarele surse:

resturi de organisme vegetale și animale nedescompuse sau pe cale de descompunere;

himis, care conține 0,8-5,6% azot;

substanțe proteice provenite din plasma microorganismelor.

Aproape 90% din azotul organic se află în compuși humici, iar cuplarea lor cu molecula humică este posibilă numai după descompunerea materialului vegetal și trecerea acestuia printr-o serie de procese de depolimerizare, decarboxilare, etc. Se apreciază că azotul organic din sol este o formă relativ stabilă, deoarece mai puțin de 1% din cantitatea de humus este supusă anual mineralizării.

Pierderile de humus prin mineralizare sunt compensate de cantități de azot care mobilizează în sol.

Pentru caracterizarea stării de aprovizionare cu azot se folosește indicele de azot (IN). Indicele de azot s-a determinat prin calcul în funcție de conținutul în humus și gradul de saturație în baze (V%) în scopul aprecierii orientative a gradului de asigurare cu azot a solului.

Indicele de azot se folosește pentru evaluarea statistică a capacității potențiale a solului de a asigura plantele cu azot în urma procesului de mineralizare a materiei organice și se calculează dupa formula:

I.N=

Interpretarea indicelui azot se face după următoarea scară

La probele analizate, valoarea indicelui azot este cuprinsă între 1,3-1,4, de unde rezultă o stare foarte slabă de asigurare a solului cu azot. Starea de aprovizionare a solurilor cu azot mineral depinde nu numai de conținutul solului în materie organică și humus, care intră în calculul valorii indicelui azot, ci și în condițiile în care are loc mineralizarea materiei organice din sol sub influența microorganismelor. Activitatea microorganismelor este influențata de diferiți factori ce depind de sol, climă, plantă, etc, respectiv de cei trei parametri esențiali (umiditate, temperatură, aerație) în realizarea proceselor de amonificare și nitrificare procesul prin care azotul organic din humus devine accesibil plantelor.

De aceea, la aprecierea nevoii de îngrașământ cu azot se vor avea în vedere și alți factori ca: planta de cultură, plante premergatoare, raportul care trebuie să existe între azot și fosfor, nivelul fertilizării cu fosfor, potasiu și îngrășăminte organice, cât și dupa rezerva de umiditate din sol la pornirea în vegetații a plantelor.

Asigurarea cu fosfor mobil

În sol fosforul se află sub formă de compuși organici și anorganici.

În stare naturală fosforul se gasește numai sub formă de săruri sau ioni ai acidului ortofosforic și numai în cantități extrem de reduse și sub formă de săruri ai acidului fosforos și hipofosforos.

În general, fosforul din sol provine din apatită, mineral primar din care în urma procesului de dezagregare și alterare rezultă fosfați secundari de calciu, fier și aluminiu, care se acumulează în fracțiunea argiloasă a solului.

Solubilitatea acestor fosfați este în funcție de reacția solului; de asemenea, solubilitatea lor pentru plante depinde de bazicitatea lor, deci de raportul CaO/P2O5. Cu cât valoarea acestui raport este mai mare, cu atât bazicitatea fosfaților este mai ridicată, ei devenind mai puțin solubili și accesibili plantelor.

În funcție de accesibilitatea lor pentru plante fosfații se grupează astfel:

Fosfații liberi din soluția solului, direct accesibili plantelor reprezentați prin anionii de fosfat monovalent și fosfat bivalent.

Fosfații din rezerva labilă, ușor schimbabili, reprezentați prin anionii de fosfați reținuți la faza solidă a solului și care se află într-un echilibru direct cu anionii fosfați liberi din soluția solului.

Fosfații greu solubili reprezentați prin compușii fosforului greu solubili cum ar fi fosfatul de calciu, fosfatul de magneziu, fosfatul de fier, fosfatul de aluminiu.

Prin caracterizarea stării de aprovizionare cu fosfor a solului interesează fosfații liberi din soluția solului și fosfații din rezerva labilă ce reprezintă fosforul accesibil plantelor respectiv fosforul mobil din sol.

Conținutul de fosfor mobil a fost dozat la toate probele de sol recoltate în teren prin metoda Egner-Riehm-Domingo în soluție de acetat lactat de amoniu (P-AL). Valorile exprimate în ppm (părți pe milion) sau mg P/kg sol sunt înscrise în partea de mijloc din interiorul fiecărei parcele de recoltare de pe cartograma aprovizionării cu fosfor. Pe total pașune, conținutul în fosfor mobil variază de la 5 până la 19 ppm fosfor. Deci, solurile pășunii care aparține Consiliului Local Siret sunt de la foarte slab aprovizionate la mijlociu aprovizionate cu fosfor mobil.

Pe baza acestor valori s-a întocmit cartograma conținutului de fosfor mobil a solurilor.

Din fișa sinoptică agrochimică anexată la lucrare rezultă că:

– 20% din suprafață sunt soluri foarte slab aprovizionate

– 75 % din suprafață sunt soluri slab aprovizionate

– 5% din suprafață sunt soluri mediu aprovizionate

Pe totalul pășunii predomină solurile slab aprovizionate în fosfor mobil reprezentând 75% din suprafața cartată și sunt răspândite în toate tarlalele pășunii.

Limite de interpretare pentru fosforul mobil din sol

În general, asigurarea insuficientă a solurilor cu fosfor mobil este una din cauzele care duc la obținerea de recolte nesatisfăcătoare. Asigurarea insuficientă cu fosfor mobil a solurilor limitează în mare măsură și efectul îngrășămintelor cu azot.

Necesarul de fosfor se poate asigura cu superfosfat simplu și concentrat, cu îngrășăminte complexe și cu îngrășăminte organice.

3.2.3. Caracterizarea stării de aprovizionare cu potasiu

În sol, potasiul provine din rocile de solificare, care conțin în cea mai mare parte minerale primare cu potasiu (feldsfații, mice) sau minerale secundare cu potasiu (illit, biolit). Cu toate că rezerva de potasiu a solurilor este foarte mare, numai o parte din aceasta devine ușor accesibilă plantelor. Plantele absorb potasiul din sol sub formă de ioni de potasiu (K+).

Din punct de vedere al accesibilității, pentru plante potasiul din sol se află în mai multe forme.

Potasiul nativ – din rețeaua mineralelor primare și secundare, în general este accesibil plantelor, dar poate ajunge în stare accesibilă în urma acțiunii a două procese:

– Alterarea biologică a mineralelor – acizii minerali și organici rezultați în urma activității microorganismelor acționează asupra mineralelor primare și secundare, punând în libertate potasiul.

– Deplasarea potasiului în cadrul unui sistem de echilibru datorită absorbției potasiului din soluția solului de către microorganisme, se creează un dezechilibru, corectat prin trecerea unei cantități echivalente din minerale în soluția solului, conform legii echilibrului chimic.

Potasiul fixat – este format de potasiu ce se gasește reținut în spațiile dintre doua pachete de alumino-silicați ce alcatuiesc rețeaua cristalină a mineralelor argiloase.

Potasiul schimbabil – este cel reținut de sarcinile negative la complexul absorbativ și care poate fi ușor deplesat de soluții saline slabe – este potasiul sub formă de ioni, care se gasește absorbit de coloizii solului și reprezintă mai puțin de 1% din cantitatea de potasiu total.

Potasiu solubil – care se gasește în soluție sub formă ionizabilă în legătură cu ionii absorbiți de complexul coloidal – este forma cea mai accesibilă plantelor. Este translocat prin procesele de difuzie și odată cu mișcarea apei în sol.

Potasiul legat organic – este potasiul care se gasește sub formă de ioni în sucul celular din resturile vegetale și ca ion reținut sub formă schimbabilă, de humusul solului și de acizii organici.

Fixarea potasiului în sol este un proces ce se desfășoară repede în timp, circa 80% din potasiul administrat ca îngrășământ este fixat în primele 24-48 ore, iar eliberarea lui se produce lent.

Cernoziomurile au capacitate mare de fixare a potasiului, comparativ cu podzolurile.

Conținutul în potasiu mobil a fost determinat la toate probele de sol în același extract de acetat lactat de amoniu (K-AL), iar determinările s-au făcut la fotometrul cu flacără. Valorile sunt exprimate în ppm potasiu sau mgK/kg sol și sunt înscrise în fiecare parcelă de recoltare de pe cartograma cu numere întregi, sub valoarea care indică conținutul în fosfor mobil. Pe baza acestei valori s-a întocmit cartograma conținutului în potasiu mobil al solurilor după scara indicată în legenda cartogramei.

Pe totalul suprafeței ocupate cu pașune conținutul în potasiu mobil are valori cuprinse între 60 până la 150 ppm K, indicând faptul ca solurile pășunii Consiliului Local Siret au o stare de asigurare de la slabă până la bună în potasiu mobil.

Din cartograma conținutului în potasiu mobil și din fișa sinoptică agrochimică anexată la lucrare, la nivelul pașunii rezultă:

– 10% din suprafață (10ha) soluri slab aprovizionate;

– 65% din suprafată (65ha) soluri mediu aprovizionate;

– 25% din suprafată (25ha) soluri bine aprovizionate.

Pe totalul pașunii predomină solurile mediu aprovizionate care reprezintă 65% din suprafața cartată.

Limite de interpretare pentru starea de aprovizionare a solului cu potasiu mobil

Prin aplicarea îngrășămintelor cu potasiu în doze optime economice, se asigură creșterea sau menținerea conținutului de potasiu mobil în stratul arabil al solurilor, înregistrăndu-se în cele mai frecvente cazuri sporirea productiei precum și îmbunătățirea calității acesteia.

Necesarul de potasiu se poate asigura cu săruri potasice, îngrășăminte complexe care conțin potasiu și îngrășăminte organice.

Determinarea aciditații hidrolitice a solului (Metoda Kappen).

Aciditatea hidrolitică a solului reprezintă o fracțiune importantă a aciditații totale și eate dată de totalitatea ionilor de H+ si Al3+ extractibil prin tratarea solului cu solutii tamponate de săruri cu hidroliză alcalină cum ar fi acetatul de sodiu și de potasiu.

Cu cât soluțiile sunt mai alcaline, cu atât se deplasează o cantitate mai mare de ioni din complexul coloidal al solului, motiv pentru care această aciditate mai este numită și aciditate dependenă de pH.

Aciditatea hidrolitică s-a determinat prin tratarea solului cu o soluție de acetat de sodiu 1N, tamponată la pH = 8,3, neutră față de fenolftaleina.

Dozarea aluminiului schimbabil din sol

Aluminiul schimbabil se gasește în solurile acide în cantități mai mari de 0,03 m.e. la 100g sol. Aluminiu schimbabil poate să disocieze sau poate fi absorbit de pe coloize în soluția solului.

Sărurile neutre utilizate ca surse de ioni nutritivi și în special cele ale căror anioni nu formează cu aluminiul schimbabil compuși insolubili, mobilizează intens aluminiul din sol accentuând efectul său negativ asupra plantelor.

În situația unui pH puțin acid al solului datorat aplicării amendamentelor calcaroase, ionii de Al3+ sunt blocați sub forma unor compuși insolubili de tipul Al(OH)3, compuși ce nu sunt toxici pentru plante. Pe aceasta constatare se bazează decizia științifică și practică de amendare cu amendamente calcaroase a solurilor acide ce conțin cantități mari de aluminiu schimbabil.

Aluminiul schimbabil s-a determinat prin metoda Sokolov.

Determinarea sumei bazelor schimbabile din sol (Metoda Kappen)

Solurile acide conțin în complexul absorbtiv înafară de ionii de H+ și Al3+ și o serie de cationi bazici: Ca2+, Mg2+, K+, Na+. Suma cationilor bazici reprezintă totalitatea cationilor schimbabili (SB)și se exprimă în m.e./100g sol.

Cationii bazici reținuți absorbativ la complexul coloidal pot fi deplasați în soluție prin tratarea solului cu o cantitate cunoscută și în exces de HCl 0.1N. Excesul de HCl rămas neconsumat se determină prin titrare cu o soluție de hidroxid de sodiu 0.1N. Diferența între cantitatea de HCl folosită la tratarea probei și cantitatea de NaOH consumată la titrare reprezintă volumul de HCl consumat pentru deplasarea cationilor bazici din complexul coloidal al solului.

Cap. IV

Stadiul cercetărilor cu privire la fertilizarea pășunilor și

fânețelor naturale

4.1. Compoziția floristică a pajistilor și exigența acestora față de elementele nutritive

Din compoziția foloristică a pajiștilor permanentă fac parte un număr mare de specii, dominate fiind cele din familia Gramineae. Numărul speciilor de plante din pajiștile permanente depinde de condițiile ecologice și modul de exploatare.

Plantele care cresc pe pajiști pot fi grupate din multe puncte de vedere, fiecare grupă fiind definită prin caractere proprii și prin modul în care se poate adapta la factorii mediului înconjurător.

Pentru ușurința studiului, speciile de plante din pajiști s-au împărțit pe baza criteriului botanic și valoarea economică în mai multe grupe: gramineae, leguminoase, rogozuri și specii din alte familii botanice.

Gramineele din pajiști reprezintă 35 până la 80% din covorul vegetal al pajiștilor permanente.

Dintre gramineele răspândite pe pășunea supusă cartării menționăm: Festuca pratensis (păiuș), Festuca pseudovina (păiușul oilor), Dactylis glomerata (golomat), Lolium perem, Trisetum flavescens (ovascior), Poa pratensis (firuța), etc.

Gramineele din pajiști sunt mari consumatoare de elemente nutritive, iar prin aplicarea îngrășămintelor se obțin sporuri mari de producție. Conținutul ridicat în azot nitric stimulează creșterea gramineelor stolonifere și cu tufa mare (Lolim perene, Festuca pratensis, Phleum pratensis).

Toate gramineele prezente în pășunea cercetată reacționează energic la fertilizarea cu azot, dând producții semnificative.

Leguminoasele din pășuni și fânețe se întâlnesc în număr mai mic și participă într-o măsură mult mai redusă decât gramineele în alcătuirea covorului ierbos.

Leguminoasele furajere sunt apreciate ca furnizoare de proteină, vitamine, săruri minerale.

Leguminoasele nu fac concurență gramineelor din pajiști, ci dimpotrivă, le stimulează creșterea datorită îmbogățirii solului în azot și îmbunătățirii însușirilor fizico-chimice ale acestuia.

Prin intermediul bacteriilor simbiotice leguminoasele pot folosi azotul molecular din atmosferă și din această cauză , manifestă o oarecare independență față de aprovizionarea solului cu azot accesibil plantelor. O bună aprovizionare a solului cu P2O5, CaO si K2O determină o mai mare răspândire și frecvență a leguminoaselor.

Aceste plante au însușirea de a folosi într-o măsură mai mare elementele nutritive din combinațiile mai greu solubile ale solului, datorită faptului că secrețiile lor radiculare au o aciditate ridicată și deci o mare putere de dizolvare.

Leguminoasele au cerințe mari față de molibden, bor și sulf, care au rol important în stimularea activității bacteriilor simbiotice și în utilizarea azotului de către plante.

Cele mai răspândite leguminoase în suprafața cartată sunt: Medicago falacata, Medicago luplina, Trifolium montanum, Trifolium pratuse, Trifolium repens, Onobrychis vicifolia, Vicia cracca, etc.

Rogozurile și ruginile

Din această grupă fac parte specii de plante aparținând familiilor Cyperaceae (rogozuri) și Juncaceae (rugini) cu importanță foarte redusă ca plante furajere.

Plante din alte familii botanice.

Tinându-se seama de importanța economică speciile din această grupă întâlnite în pajiști au fost separate în cinci subgrupe și anume:

Plante consumate bine de animale (Taraxacum officinale, Carum carvi, Plantago lanceolata, etc.)

Plante slab consumate sau neconsumate de animale (Capsella bursapastores, Cardaria draba, etc.)

Plante dăunătoare vegetației pajiștilor (Juniperus comunis, Picea abies, etc.)

Plante dăunătoare produselor animaliere (Arctium lappa, Eryngium campestre, etc.)

Plante dăunătoare animalelor, plante toxice (Adonis vernalis, Conium maculatum, etc.)

4.2. Cercetări privind fertilizarea organică

Pe pajiștile permanente se folosesc ca îngrășăminte organice gunoiul de grajd, compostul, urina, mustul de grajd, ruill ș.a. De asemenea se practică îngrășarea prin târlire care reprezintă îngrășarea cu dejecții lăsate de animale pe locurile de târlire.

Gunoiul de grajd – acest îngrășământ îmbogățește solul în macroelemente, microelemente și microorganisme, precum și în materie organică, fapt care influentează producția pajiștilor atât direct, cât și indirect, prin modificări fizice, chimice și biologice care au loc pe sol.

Deși pe pajiști naturale gunoiul de grajd nu poate fi încorporat în sol, acestea contribuie la sporirea producției și modificarea fitocenozelor. Eficiența lui depinde de condițiile pedoclimatice, de compoziția floristică, de tipul pajiștii, fiind mai mare în regiunile umede și pe pajistile cu specii dominante valoroase.

Gunoiul de grajd are o deosebită importanță în ameliorarea pajiștilor de Nardus strictasi a celor situate pe terenuri erodate. I.Safta și colaboratorii (1963) au realizat pe o pajiște de Nardus stricta un spor de 876 kg masa verde/tonă de gunoi de grajd la norma de 30t/ha, de gunoi de grajd.

În 1996 A.Grănceanu a constatat că pe pajiștile degradate din silvostepa Moldovei, gunoiul de grajd în cantitate de 20t/ha a sporit producția de la 427 kg la 3628 kg/ha fân, ceea ce revine 160 kg/tonă de gunoi de grajd.

În ceea ce privește norma de gunoi de grajd, îngrășarea cu 20t/ha echivalează cu 300kg azotat de amoniu și 200kg superfosfat. La norme mai reduse efectul este neînsemnat, iar la norme mai mari folosirea gunoului de grajd poate deveni neeconomică.

Epoca de administrare are influență mai mare la aplicarea dozelor mici de gunoi de grajd, 15-20t/ha. La aceste norme administrarea de toamnă este net superioară.

Compoziția chimică a furajului se modifică într-o măsură mai mică în urma administrării gunoiului de grajd. Pe o pajiste Festuca valesiaca fertilizată cu gunoi de grajd provenit de la complexele de îngrășare a ovinelor s-a înregistrat o creștere ușoară a conținutului furajului în azot și fosfor.

Compostul se prepară din gunoi de grajd și turbă în proporție de 1/3, urină sau must de gunoi de grajd cu turbă în cantitate de 100-150l/tonă de turbă, din resturi organice la care se adaugă 100-150kg superfosfat și 50kg sare potasică, iar pe solurile acide și amendamente cu calciu

Urina și mustul de gunoi de grajd – sunt îngrășăminte azoto-potasice, urina conținând 0.1-1.0% N si 0.4-0.5% K2O, iar mustul de gunoi de grajd 0.2-0.8% N și 0.4-0.6% K2O.

După E.Klapp (1956) la un kg N din urină se realizează 26.4-47.7kg fân, în medie circa 30kg fân/1kg N.

S-a costatat că influența mustului de grajd asupra compoziției floristice se manifestă prin creșterea proporției la graminee, iar la repetare și a speciilor din alte familii botanice și reducerea participării leguminoaselor.

Epoca optimă de aplicare a mustului de grajd este primavara devreme, la topirea zăpezii. În cazul pășunilor, pe primele 2-3 parcele în care vor intra animalele la pășunat este indicată administrarea mustului de grajd din toamnă.

Tulbureala de grajd – este un îngrășământ reprezentat de un amestec între dejecțiile lichide și solide ale animalelor și apa folosită la curățirea adăposturilor. Îngrășămintele se colectează în bazine speciale unde fermentează timp de 3-4 săptămâni.

Dupa cercetările efectuate de V.Popescu în 1969 pe pajiștile permanente din țara noastră aplicarea a 20t/ha tulbureală a sporit producția cu 43.5%, iar la 30t/ha compost alcătuit din 50% gunoi și 50% turbă, cu 149.1%.

Fertilizare prin târlire

Dejecțiile lăsate de animale în perioada de pășunat pe locurile de odihnă se folosesc, de asemenea, drept îngrășăminte organice. Pentru aceasta, locurile de odihnă se schimbă în mod organizat după ce pe terenul respectiv s-au acumulat cantități de dejecții corespunzătoare unui anumit nivel de fertilizare.

Îngrășarea prin târlire mărește simțitor producția și contribuie la modificarea compoziției floristice a pajiștilor. După cercetările efectuate s-a constatat că pe pajiști de Nardus stricta și Festuca rubra s-au realizat sporuri de 156-272% față de varianta nefertilizată, mai mare când s-au folosit și amendamente de calciu.

Pe pajiștile cu procent mai ridicat de leguminoase odata cu târlirea se poate recomanda și aplicarea a 100-150kg/ha superfosfat.

Din cercetările efectuate asupra fertilizării pajiștilor cu îngrășăminte organice, reiese faptul că acestea dau producții semnificative și de aceea fertilizarea pajiștilor cu îngrășăminte organice este recomandată pe toate tipurile de pajiști din zona montană, dar și din alte zone.

Cel mai recomandat îngrășământ organic este gunoiul de grajd datorită compoziției chimice pe care o are.

Cercetări privind fertilizarea chimică

Fertilizarea chimică se face cu îngrășăminte chimice care sunt săruri sau amestecuri de săruri ce conțin elemente nutritive majore: azot, fosfor, potasiu și alte elemente care influențează pozitiv însușirile fizico-chimice ale solului, contribuie la sporirea producției agricole.

Îngrășămintele cu azot sporesc producția pe toate tipurile de pajiști din țara noastră dar în mod diferențiat, în funcție de compoziția floristică a pajiștii, condițiilor staționale, nivelul dozei aplicate, forma îngrășământului, raportul dintre îngrășământul cu azot și alte îngrășăminte, etc.

Îngrășământele cu azot, în cele mai dese cazuri, nu se administrează singure ci împreună cu îngrășăminte cu fosfor, eventual și cu îngrășăminte cu potasiu. Gh. Anghel (1969) apreciază că, în medie, producția de iarbă pe pajiștile fertilizate din țara noastră se măresc cu 86% la administrarea unilaterală a îngrășământului cu azot cu 106% când se asociază cu fosforul și cu 132% la fertilizarea complexă (NPK).

Creșterea eficienței îngrășământului cu azot, administrat împreună cu îngrășămintele cu fosfor și cu potasiu a fost constatată de numeroși cercetători din țara noastră printre care menționăm: A. Grineanu și colaboratori (1964), pe pajiști de Agrostis tenuis de deal, Puscaru-Soroceanu Evdochia și colaboratori (1963) pe pajisti de Nardus stricta de munte, V.Popescu si colaboratori (1969) pe pajiști de Agrostis tenuis și Festuca rubra.

Îngrășămintele cu azot modifică compoziția chimică a plantelor, în special conținutul în proteină brută.

V.Panait (1978) a înregistrat creșterea conținutului în proteină brută a nutrețului de pe o pajiște de Agrostis ternuis fertilizată cu îngrășăminte cu azot, de la 8,59% în varianta nefertilizată până la 15,67% în varianta fertilizată cu N144.

A. Ionel (1981), pe o pajiște de Poa pratensis și Festuca valesiaca, la aplicarea dozelor mici și mijlocii de azot a constatat o creștere mai redusă a conținutului în proteină brută a nutrețului, de numai circa 15% în medie pe 9 ani.

Îngrășămintele cu azot sporesc gradul de consumabilitate a vegetației pajiștilor.

I. Safta și colaboratori (1967) au determinat la pajiștea de Nardus stricta, fertilizată cu doze mari de azot că au un grad de consumabilitate de 89% față de numai 50% la martorul neîngrășat.

Îngrășămintele cu azot măresc digestibilitatea și valoarea nutritivă a nutrețului. E. Roșu (1969) a constatat în urma cercetărilor, că prin administrarea a 128 N la hectar pe agrofond cu P40K40, valoarea nutritivă a nutrețului de pe o pajiște de Festuca rubra, s-a mărit cu 402, 5UN și 258,9 kg PBD la hectar, paralel cu creșterea coeficienților de folosire a ierbii de la 63,5% pe pajiștea nefertilizată la 76,13% la pajiștea fertilizată.

Remanența îngrășămintelor cu azot este condiționată de doză și de agrofond. Z. Samorla (1971) a constatat remanența îngrășământului cu azot administrat singur numai la doze mari și foarte mari (240-480kg/haN) pe pajiști de Agrostis temuis și festuca rubra, pajiști de Festuca rubra și Nardus stricta din Banat.

Dintre îngrășămintele cu azot recomandate pe pajiști sunt azotul de amoniu și nitrocalcarul.

Îngrășăminte cu fosfor

Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive, mărește rezistența la îngheț, scurtează perioada de vegetație și favorizează activitatea microorganismelor din sol, precum și bacteriilor simbiotice.

Rolul fosforului pe pajiști este complex și se manifestă în sporirea producției, creșterea eficienței îngrășămintelor cu azot, în componența chimică a plantelor, structura și compoziția floristică a covorului vegetal.

Gh. Anghel (1967) a constatat că administrarea unilaterală a îngrășămintelor cu fosfor aduce sporuri relativ mici de producție, de circa 19kg masă verde în medie pentru 1kg ș.a.îngrășământ.

Îngrășămintele cu fosfor nu se administrează singure ci împreună cu azotul (eventual potasiul) și au rolul de a spori eficiența îngrășămintelor cu azot.

Pe o pajiște de Festuca rubra s-a realizat 12-18kg masă verde /kg s.a.îngrășământ cu fosfor administrat unilateral, 38-92kg masa verde/kg s.a.îngrășământ pe agrofond cu 96kg/ha azot.

S-a constatat că îngrășămintele cu fosfor stimulează creșterea leguminoaselor și chiar a unor graminee valoroase ca Festuca pratensis, Poa pratensis, etc.

Epoca optimă de administrare a îngrășămintelor cu fosfor este toamna, în fiecare an, sau în doze mai mari la 2-3 ani. Remanența îngrășămintelor cu fosfor la doze obișnuite se manifestă și în al doilea an de la administrare.

Îngrășămintele cu potasiu

Acest element are un rol important în metabolismul plantelor, în sinteza clorofilei și a hidraților de carbon., în stimularea absorbției și evapotranspirației, în sporirea rezistenței plantelor la iernare.

Pajiștile permanente reacționează slab la îngrășămintele de potasiu și din această cauză aceastea nu se administrează singure ci împreună cu azotul și fosforul.

Pe diferite tipuri de pajiști permanente efectul îngrășămintelor cu potasiu pe fond de azot și fosfor apare de la efect depresiv până la sporuri de 143%.

În ceea ce privește compoziția chimică, potasiul se acumulează în cantități mai mari în plantă numai dacă rezerva din sol depășește un anumit nivel 25mg K2O mobil/100g sol).

Ierburile din pajiști extrag din sol cantități considerabile de potasiu (75-120kg/ha K2O). iar când acest element se acumulează în cantități de 2-3 ori mai mari decât este normal, furajul este de calitate inferioară datorită carenței în magneziu și calciu, putând provoca tetania de iarbă la animale. Influența potasiului asupra vegetației se manifestă prin sporirea participării leguminoaselor.

În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că prin aplicarea îngrășămintelor pe pajiști, se realizează sporuri mai mari sau mai mici de producție, dar se urmărește , în toate cazurile, obținerea unui randament cât mai mare posibil, apropiat de potențialul pajiștii respective, iar în perspectiva sa există garanția realizării unor producții mari și constante.

În acest scop orientarea se face după evoluția covorului vegetal, lucru posibil pe baza unui plan de lungă durată, în care se va ține seama și de alte lucrări de îmbunătățire ce pot fi aplicate în complex cu cele de fertilizare, modul de utilizare, s.a.

4.4. Sisteme de fertilizare a pajiștilor

Fertilizarea pajiștilor permanente se organizează ținându-se seama de complexul factorilor pedoclimatici, felul îngrășămintelor, dozele și epoca de administrare, modul de folosința a pajiștii și eficiența economică. Se alcătuiesc scheme pentru fiecare tip de pajiști pe o perioadă mai îndelungată de timp, pe baza cunoasterii factorilor staționări și a vegetației, a remanenței îngrășămintelor, la baza acestor sisteme stând și rezultatele experimentale obținute în zona respectivă.

Eficiența îngrășămintelor se poate aprecia pe baza mai mutor criterii și anume:

Sporul de substanță uscată, fân sau masă verde (mai puțin indicat) la 1kg s.a. de îngrășământ;

Cantitatea de proteină brută ce revine la 1kg s.a. de îngrășământ;

Recuperarea substanțelor nutritive din îngrășământul aplicat, urmărindu-se creșterea continuă a coeficientului de folosire a îngrășămintelor;

Costul de producție al unei unitați de furaj realizată în plus prin administrarea îngrășămintelor;

Costul de producție al unei unitați de proteină raportată la costul de producție al unei unități de proteină din nutrețurile concentrate.

Fertilizarea nu se recomandă pe pajiștile unde 40-50% din specii au valoarea furajeră scăzută sau sunt fără valoare furajeră.

În aceste cazuri se modifică compoziția floristică prin supraînsămânțare, iar în anul următor efectuării acestei lucrări se aplică îngrășăminte în doze obișnuite.

Efectul complex al îngrășămintelor folosite pe pajiști și diferențiate după felul, doza, epoca de aplicare, după remanența, etc. , impune ca îngrășarea pajiștilor să fie făcută în cadrul unei rotații în timp și în spațiu. În cadrul acestei rotații, pe aceeași parcelă, îngrășarea diferă de la un an la altul și totodată, în același an, parcelele sunt fertilizate diferențiat deoarece se realizează o mai mare eficiența economică în condițiile obținerii aceleași producții. Acest aspect reprezintă o mare importanță practică pentru unitățile agricole, de aceea fertilizarea pajiștilor trebuie concepută numai în cadrul unei rotații în timp și în spațiu pe durata de 4-6 ani.

Sistemul de fertilizare se stabilește penrtu fiecare trup de pașune sau fâneață sau pentru fiecare tarla în cadrul pașunatului rațional. În acest caz rotația sistemului de fertilizare va cuprinde un număr de ani care să reprezinte un divizor al numărului de tarlale.

Aplicarea schemelor de fertilizare pe o perioadă îndelungată de timp necesită întocmirea unor planuri de tranziție. Aceste planuri trebuie să fie cât mai scurte pentru a trece la schema definitivă de fertilizare. De asemenea, se pot alcătui scheme mai complexe cu aplicarea fracționată a îngrășămintelor cu azot.

Schema de fertilizare a unei pajiști cu gunoi de grajd și îngrășăminte chimice

Gunoi de grajd

Efect remanent

NP

N

Cap. V

Stabilirea dozelor de îngrășăminte chimice funcție de principalii indici agrochimici

Stabilirea dozelor de îngrășăminte chimice ca și activitatea practică de utilizare a acestora trebuie încadrate în contextul general al tahnologiilor de cultură, de aceea problema în sine nu este o activitate strict agronomică ci are un profund conținut și interes agronomic.

Un program eficient de fertilizare și calcul al dozelor de îngrășăminte trebuie să aibă la baza realizarea următoarelor obiective:

Îngrășămintele să se calculeze și apoi să se utilizeze numai nivelul dozelor optime din punct de vedere agrochimic, adică ce pot determina producții și sporuri de producție superioare cantitativ si calitativ, în condiții de eficiență economică ce se poate obține prin maximizarea venitului net la unitatea de substanță activă sau de suprafață.

Calculul dozelor și aplicarea îngrășămintelor trebuie făcute în contextul armonizării acestora cu alți factori de vegetație, trofici și tehnologici în scopul optimizării ecosistemului respectiv prin dirijarea relației sol-plantă-îngrășăminte.

Acest sistem trebuie optimizat și practicat să devină funcțional în ambele sensuri, adicaă să se obțină prin îngrășăminte efecte sporite, de calități superioare la plante, dar în condițiile în care mediul de nutriție și în primul rând solul să realizeze o optimizare și o evoluție agrochimică ce îi asigură o fertilizare superioară acestuia, în continuă evoluție.

Principii de stabilire a dozelor optim-economice

Necesarul de substanțe minerale nutritive al plantelor se acoperă din rezervele existente în sol în forme efectiv sau potential asimilabile, din îngrășăminte organice aplicate periodic și din îngrășămintele chimice produse industrial.

În cazul azotului, la aceste surse se mai adaugă compuși organici și minerali și azotul rezultat din sol în urma activitaților microorganismelor simbiotice fixatoare a azotului din aer.

Cu îngrășămintele chimice se completează cantitațile de substanțe minerale nutritive pe care culturile le pot obține din sol, din îngrășămintele organice și din compușii azotului rezultați în sol pe cale biologică până la necesarul optim pentru formarea recoltei scontate (Rs) cantități și calitativ precum și pentru sporirea sau menținerea fertilității solului ca bază a obținerii unor recolte crescânde ăn viitor.

Reutilizarea substanțelor minerale nutritive ca îngrășăminte organice și prin întroducerea în sol a tuturor resturilor vegetale care nu pot fi utilizate economic în furajare sau ca așternut în grajduri, ori ca materie primă în industrie.

Lucrările de fertilizare și amendare trebuie sa fie organic integrate în tehnologiile specifice ale culturilor din fiecare zonă și microzonă pedoclimatică. Se constată ca îngrășămintele și amendamentele nu pot compensa urmările negative ale neaplicării unor măsuri agrotehnice obligatorii. De aceea, aplicarea consecutivă a tuturor verigilor tehnologice este o altă condiție de bază pentru normarea a necesarului de îngrășăminte și pentru obținerea eficienței scontate a fertilizării.

Dată fiind complexitatea mare a influențelor pe care le au factorii și condițiile de vegetație în interactiunea lor asupra nutriției minerale și a necesarului de îngrășăminte a culturilor, procedeul de stabilire a dozelor de îngrășământ trebuie să aibă la bază datele experimentale din câmp, care reprezintă rezultanta finală a integrării acestor influențe pe parcursul intregii perioade de vegetație a plantelor de pe pajiști.

Funcție de ponderea cheltuielilor cu fertilizarea în cadrul baremurilor tehnologice ale culturilor, normarea conținutului de îngrășăminte poate fi făcută la nivelul dozelor optime din punct de vedere economic, care asigură maximizarea venitului net la hectar, când cheltuielile cu fertilizarea în conjunctură actuală de costuri, reprezintă 10% din totalul cheltuielilor cu tehnologia lucrărilor pajiștii la nivelul dozelor optime experimentale care corespund obținerii unor producții ridicate și de calitate în condițiile păstrării unei stări fiziologice și fitosanitare bune ale plantelor.

Atat D.O.E. cât și cele optime experimental (D.O.Exp) trebuie corelate la nivelul recoltelor care se sconteză a se obține (Rs) și cu insușirile agrochimice ale solurilor.

Creșterea dozelor optime economice (D.O.E.) și a dozelor optime experimentale (D.O.Exp), odată cu creșterea recoltei scontate (Rs), are loc după curbe cu convexitatea in sus, care tind sa se plafoneze la nivele foarte ridicate ale recoltei scontate.(Rs).

Raportate la tonă recoltă, consumul de îngrășăminte scade treptat după o curbă pe măsură ce crește recolta scontată (Rs) determinând o eficiență sporită de valorificare a substanțelor nutritive la formarea recoltelor. Aceste variații ale dozelor și consumurilor specifice de îngrășăminte se explică prin referiri la:

Faptul că formarea recoltelor este rezultatul acțiunii tuturor factorilor și condițiilor de vegetație;

Optimizarea și armonizarea factorilor și condițiilor de vegetație, fac posibilă obținerea unor recolte ridicate;

Gradul de interacțiune pozitivă a factorilor biologici, fizici și chimici de vegetație, crește în general, cu nivelul recoltelor scontate (Rs), rolul acestor interactiuni pozitive în obținerea unor recolte mari și foarte mari fiind precumpănitor față de prezența cantitativă a factorilor și condițiilor de vegetație luați în parte;

Faptul că interacțiunea pozitivă a factorilor și condițiilor de vegetație conduce la consumuri specifice de îngrășăminte care scad treptat odată cu nivelul recoltei scontate (Rs), datorită metabolizării complete în plante a elementelor nutritive și încorporării lor în substanțe organice utile de constituție și de rezervă.

Optimizarea printr-o agrotehnică superioară a factorilor biologici și fizici, determină o mai bună mobilizare a substanțelor nutritive din rezervele latente existente în sol și o valorificare superioară a acestora în pantă, totodată crescând și grosimea stratului de sol explorat de rădăcini, astfel încât, la aceleași stări agrochimice de asigurare a solului cu substanțe nutritive, aportul la satisfacerea necesarului de hrană minerală pentru formarea recoltelor crește odată cu nivelul recoltelor scontate (Rs).

Dozele de îngrășăminte scad treptat pe măsură ce se îmbunătățește starea de asigurare a solului cu substanțe nutritive în forme efectiv sau parțial asimilabile pentru plante.

Funcție de nivelul recoltei scontate (Rs) și de valoarea acesteia, doza optimă economică (D.O.E.), pe măsură ce se îmbunătățește starea de asigurare a solului cu elemente nutritive reflectate prin indici agrochimici, poate avea loc până la zero, în cazul unor recolte scontate mici și de valoare redusă sau numai până la un anumit nivel invariabil, când se pot sconta recolte mari și de valoare economică ridicată.

Scăderea dozelor de îngrășăminte pe măsură ce cresc indicatorii agrochimici ai solului< se explică prin aceea că:

Concentrațiile ionilor nutritivi în soluția solurilor și refacerea acestora după epuizarea lor de către plante, coreleză pozitiv cu valoarea indicilor agrochimici.

Aporturile de substanțe nutritive din sol la formarea recoltelor sunt în funcție directă și de însușirile chimice ale solurilor, prin aceea că : efectul îngrășămintelor scade treptat după o curbă ce îmbunătățește starea agrochimică de fertilitate a solului.

În același timp, faptul că dozele de îngrășăminte pentru nivelul dat al recoltei scontate scad treptat neproporțional, pe măsură ce crește conținutul de substanțe nutritive mobile în sol, după care tinde spre un nivel minimal invariabil, se explică prin aceea că:

Spre deosebire de extractanții chimici folosiți în laboratoarele de analiză a solului, perișorii absorbanți și în general, rădăcinile active ale plantelor nu explorează direct decât o parte a suprafețelor particulelor de sol care conțin în stare adsorbtivă substanțele nutritive;

În solurile aflate în așezare naturală, sub plante, contactul particulelor de sol cu soluția ce conține ioni nutritivi în forme direct asimilabile pentru plante este parțial, fiind limitat de așezarea matricială a solului;

În solurile bine aprovizionate cu forme convențional mobile ale elementelor nutritive pot avea loc reduceri importante a concentrației ionilor nutritivi în soluție în perioada de vegetație a plantelor.

Dacă aceste scăderi intervin în momentele de exigența maximă a plantelor, stresarea nutriției se poate repercuta negativ asupra recoltei.

Mobilizarea substanțelor nutritive prin activitatea microorganismelor ca și procesele de difuzie și migrare a ionilor nutritivi din sol, sunt puternic influențate de factorii dinamici, cu dinamica imprevizibilă în decursul vegetatției plantelor.

Normarea consumului de îngrășăminte la nivelul optimului economic în vederea maximizării venitului net la 1 leu cheltuit cu procurarea și aplicarea îngrășămintelor, implică neaparat, luarea în considerare a conjuncturii prețurilor care se pot obține la produsele agricole vegetale și a costurilor unitare la îngrășăminte.

i) Dozele optime din punct de vedere economic sunt o funcție continuă și simultană de recoltă scontată (Rs) a se obține, indicii agrochimici ai solului (IA) și raportul VUR/CUI, prețul realizat pe unitatea de recoltă și costul îngrășămintelor pe unitatea de substanță activă.

Modele matematice de stabilire a dozelor optim-agricole

În orice condiții naturale și de cultură agricolă, recoltele cresc odată cu gradul de optimizare și de armonizare a tuturor factorilor de vegetație, inclusiv a însușirilor fizice,chimice și biologice ale solului. De aceea recolte mari, stabile și de calitate pot fi obținute numai prin interacționarea pozitivă a tuturor factorilor și condițiilor de vegetație, asigurate la niveluri optime.

O expresie a celor spuse mai sus este “legea acțiunii factorilor de vegetație”. În acord cu această lege, se verifică urmatoarea relație matematică propusă în 1918 de B.Bocele:

R = Rm (1-eCa(NS+Ni)) (1-E-Cf(Ps+Pi)) (1-eCp(Ks+Ki)) în care:

R = o recoltă oarecare, în kg/ha;

Rm = o recoltă maximă care se poate obține când factorii de vegetație se află în optim tehnic;

e = baza logaritmului natural (e = 2,718)

Ca, Cf, Cp = coeficienții de acțiune ai azotului, fosforului și potasiului din rezervele existente în sol și din îngrășămintele aplicate;

Ns, Ps, Ks = cantitățile de N, P2O5, K2O în kg/ha pe care cultura le poate obține din rezervele existente în sol;

Ni, Pi, Ki = cantitățile de azot, fosfor și potasiu, introduse în sol prin îngrășăminte, hg s.a./ha.

Atunci când se realizează menținerea la nivel optim al azotului, fosforului și potasiului din sol, termenii din relația lui Boule se apropie de valoarea 1 și deci R tinde către Rm. Când se reușește optimizarea numai a două din cele trei elemente(fosforul și potasiul), R va depinde practic numai de variația sub nivelul optim a celui de al treilea element (azotul).

R= Rm (1-e-Ca(Ns+Ni)) (1)

Formula de stabilire a dozelor optime din punct de vedere economic.(D.O.E.):

D.O.E., kg N, P2O5, K2O/ha =

VURp= prețul de desfacere a produsului principal (lei/kg).

Cui= costul îngrășămintelor pe unitatea de substanță activă (lei/kg);

Rs= recolta scontată;

Ce= coeficienții de acțiune utilă a elementelor nutritive din sol (CN pentru azot, CP pentru fosfor, CK pentru potasiu);

Es= aportul cantitativ de substanțe nutritive din sol;

Estimarea cantităților de substanțe nutritive ce provin din sol (Es) se face în funcție de însușirile agrochimice ale solului (IA) și de mărimea recoltelor planificate (Rs).

Es, kg N, P, K/ha= (a+b) (IA) – C (IA2) + dRs.

Es, kg N, P, K/ha= A (1-10-(IA))+dRs

Es, kg N, P, K/ha=a-b/IA+dRs

IA= indicii agrochimici ai solului exprimați cantitativ la ha;

D= cantitatea maximă de elemente nutritive obținute din rezerva solului;

a,b,c,d= coeficienții de regresie estimați prin metoda celor mai mici pătrate.

Coeficienții de acțiune utilă ai elementelor nutritive rezultă din relația:

Ce = a +

Valorile a și b stabilite experimental variază în funcție de cultură și de felul elementului.

Stabilirea dozelor de îngrășăminte organice

Materia organică a solului îndeplinește un rol fundamental în definirea însușirii de fertilitate.

Stabilirea dozelor de îngrășăminte organice după criteriul asigurării integrale sau parțiale a uneia sau mai multora dintre elementele necesare nutriției plantelor, se face folosind mai multe procedee. De obicei însă, se consideră că azotul este elementul principal din îngrășământul organic, funcție de aceasta stabilindu-se doza care trebuie aplicată solului.

Pentru culturi de câmp se folosește formula valabilă pentru gunoiul de grajd mediu fermentat

a,b,c,d= parametrii experimentali stabiliți pentru grupe de culturi și anumite măsuri tehnologice;

IN= stabilit pe baza conținutului de humus (H%) și a gradului de saturație în baze (V%)

IN = H V/100;

Ag = conținutul în argilă în stratul arat;

Ng = conținutul total de azot din îngrășământul organic pentru care se efectuează calculul;

0.4 = conținutul mediu de azot din gunoiul de grajd clasic;

a = 15; b = 30; c = 1.35; d = 8.

Aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor

Fertilizarea are acțiune complexă asupra pajiștilor și se reflectă în aprovizionarea cu elemente nutritive a fiecărei specii și a întregii vegetații a pajiștilor.Prin fertilizare se realizează:

Restituirea parțială a elementelor nutritive extrase de plante din sol;

O influență pozitivă asupra microorganismelor cu rol în mobilizarea unor elemente nutritive aflate sub forma mai greu accesibile plantelor;

Modificarea structurii vegetației, a raporturilor dintre speciile și grupele de specii de plante componente ale vegetației pajiștii;

Modificarea compoziției chimice a plantelor (proteină brută, fosfor, potasiu, microelemente) și creșterea digestibilității substanțelor nutritive din plantă;

Prelungirea duratei de folosire a pajiștilor prin realizarea unei repartiții mai bune a nutrețului verde în perioada de pășunat.

Epoci și metode de aplicare a îngrășămintelor și amendamentelor

Pajiștile se găsesc în condiții ecologice foarte variate și sunt alcătuite din specii cu cerințe diferite fața de substanțele nutritive, unele reacționând puternic, altele reacționând mai slab la îmbunătățirea de hrană.

Speciile ierboase din pajiști cresc în toată perioada de vegetație, deci consumul de substanțe nutritive este continuu, însă cu intensități diferite. Refacerea repetată a plantelor din pajiști necesită aplicarea îngrășămintelor în funcție de ritmul acestei refaceri, în scopul repartizării uniforme a producției în cursul perioadei de vegetație.

Îngrășămintele chimice cu azot se administrează anual, atât în regiunile umede cât și în cele uscate. Administrarea fractionată a acestor îngrășăminte este conditionată de regimul aprovizionării cu apă. În stațiunile uscate nu dau rezultate, în cele umede se administrează 2/3 în primavară și 1/3 după primul ciclu de pășunat sau după prima cosire la fânețele cu două recolte pe an.

Îngrășămintele cu fosfor se administrează împreună cu cele cu azot sau cu azot și potasiu în cantități ce variază în funcție de aprovizionarea solului cu aceste elemente. Ca și îngrășămintele cu azot acestea sunt necesare pe toate tipurile de pajiști, având rol însemnat nu numai în sporirea producției ci și în îmbunătățirea calității nutrețului în realizarea unui raport optim între calciul și fosforul din plantă.

Îngrășămintele chimice cu potasiu, în doze moderate sunt necesare pe pajiștile din stațiunile umede.

Pe cernoziomuri se aplică numai când se folosesc doze mari de îngrășăminte cu azot și fosfor.

Gunoiul de grajd se administrează pe pajiștile din stațiunile umede și pe soluri erodate, împreună cu fosforul în primul caz și cu îngrășăminte chimice complexe în al doilea caz. Se va lua în considerare remanența lui numai în primii doi ani după aplicare.

Îngrășămintele nu se încorporează în sol ci se împrăștie la suprafață, cu toate acestea, coeficientul de folosire este mai ridicat decât la plantele de cultură de pe terenuri arabile.

În stratul superficial al solului de sub pajiști se acumulează cantități mari de substanță organică cu influență negativă asupra condițiilor de viață a microorganismelor aerobe, care mineralizează substanța organică și pun la dispoziție plantelor elemente nutritive mobile.

Amendamentele se aplică în stare bine mărunțită și cât mai uniform posibil.

Epoca optimă de aplicare a amendamentelor este toamna sau chiar în timpul verii, la interval de 5-10 ani.

Îngrășămintele chimice și amendamentele utilizate

Îngrășăminte chimice cu azot

Nitrocalcarul (NH4NO3CaCO3) – este un îngrășământ pe bază de azotat de amoniu realizat în scopul reducerii higroscopicității, capacității de aglomerare, reacției fiziologic acidă a azotatului de amoniu. Se obține industrial prin amestecul soluției de azotat de amoniu cu carbonat de calciu măcinat, raportul lor fiind de 60-40, urmat de granularea produsului.

Nitrocalcarul se prezintă granulat, de culoare alb-cenusie, galbenă sau verde. Coținutul în substanță activă este de 28% azot amoniacal și 50% azot nitric. Are o reacție fiziologică bazică. Se recomandă la toate culturile.

Azotatul de amoniu (NH4NO3) – este cel mai utilizat îngrășământ, la toate culturile. Procesul de obținere se bazează pe neutralizarea unei soluții de acid azotic cu amoniac. În acest proces de armonizare se obține o soluție cu concentrație de azotat de amoniu 60-80%.

Este o sare de culoare albă, ușor gălbuie, granulată sau cristalizată. Într-o sută părți de apă se dizolvă 118,5 părți îngrășământ. Conținutul în substanță activă este cuprins între 33-34,5%, din care 50% reprezentat de azotul nitric și 50% azotul amoniacal.

Este un îngrășământ higroscopic, cu reacție fiziologică acidă. Se poate aplica toamna, primavara sau în perioada de vegetație.

Ureea [CO(NH2)2] – este diamida acidului carbonic. Este o substanță de culoare albă, ușor roză, fără miros, cu însușiri în folosirea obținerii îngrășămintelor lichide pe bază de uree. Are o higroscopicitate foarte redusă și un conținut în substanță activă de 46,6% fiind sortimentul solid cu cel mai mare procent în substanță activă.

Îngrășăminte chimice cu fosfor

Superfosfatul simplu – este un fosfat monocalcic în amestec cu gips însoțit în cantități foarte mici de acid fosforic liber. Materiile prime utilizate în obținerea superfosfatului simplu sunt roca fosfatată și acidul sulfuric.

Se prezintă fie ca o pulbere de culoare cenușie închisă sau cenușie-deschisă, fie sub formă de granule. Are miros caracteristic și este unsuros, când conține resturi de acid sulfuric și fosforic. Când acizii sunt bine neutralizați nu mai prezintă miros.

Prezintă o reacție fiziologic acidă, atunci când aceasta se determină în laborator, însa în câmp, din punct de vedere a reacției fiziologice se comportă ca un îngrășământ cu reacție neutră. Are un conținut de 16.5-19% P2O5 substanță activă.

În vederea creșterii eficienței superfosfatul simplu se recomandă să se aplice împreună cu gunoiul de grajd.

Superfosfatul concentrat

Comparativ cu superfosfatul simplu are avantajul ca este lipsit de gips, care constitue un balast ce mărește cheltuielile de păstrare, transport, manipulare și încorporare în sol.

Este un îngrășământ cu un conținut de 38-50% P2O5 substanță activă.

Se obține prin amestecarea rocii fosfatice cu acidul fosforic de concentrație 45-55%, după care se granulează și se ambalează.

Este o sare de culoare albă sau gălbuie cu 38-50% P2O5 asimilabil, din care cea mai mare parte sub formă de Ca (H2PO4)2 H2O. Restul de fosfor (1-3%) este sub formă de Ca HPO42H2O și sub formă de fosfați complecși de fier și aluminiu. Conține 1.5-2% acid fosforic liber și 2-4% apă.

Îngrășăminte cu potasiu

Sarea potasică

Este îngrășământul potasic cu cea mai largă răspândire în lume.

Se obține din amestecul clorurii de potasiu cu săruri naturale brute, fie mărunțite. În acest scop se folosește: silvinit (KCl.NaCl) sau kainit (KClMgSO4H2O). Are culoare alb-cenușie cu cristale roșii, roz sau gălbuie, în funcție de culoarea sărurilor brute adăugate. Conține 38-44% K2O, este slab higroscopică, puțin aglomerabilă.

Se poate folosi pe toate tipurile de sol. Având în constituția sa ioni de Na+, are efecte superioare la culturi la care Na+ joacă rol de element esențial în nutriție.

Îngrășăminte chimice complexe

Nitrofosfații – sunt îngrășăminte chimice complexe obținute prin prelucrarea fosfaților naturali cu acid azotic. Nitrofosfații conțin azot sub forma nitrică și sub forma amoniacală, fosfor sub formă de compuși ușor solubili în apă precum și sub formă amoniacală, fosfor sub formă de compuși ușor solubili în apă precum și sub formă de compuși greu solubili și potasiu sub formă de azotat de potasiu sau clorură de potasiu.

C:22:22:O – conține 8% azot nitric și 14% azot amoniacal, din totalul fosforului 15,8% este solubil în apă. Este un nitrofosfat ușor levigabil și este recomandat pe toate tipurile de sol și la toate culturile.

Fosfații de uree (NH2) COH3PO4 (17-14-0). Se obțin în urma neutralizării acidului fosforic cu uree. Este o sare cristalină de culoare albă, cu stabilitate mare, solubilă, nehigroscopică. Se poate aplica înainte de pregătirea patului germinativ cât și cu apa de irigații. Cele două componente ale îngrășământului ureea și acidul fosforic, acționează independent după solubilizare în soluția solului. Ureea suferă procesul de hidroliză în prezența apei și a ureazei eliberând amoniac și CO2, iar acidul fosforic formează săruri cu cationii din soluția solului sau din faza solidă.

Amendamente calcaroase folosite

Piatra de var măcinată – reprezintă principalul produs utilizat în ameliorarea reacției solurilor acide.

Piatra de var este o rocă sedimentară de culoare alb-cenușie sau gălbuie care conține, pe lângă calcită (CaCO3) drept constituient principal, anumite cantități de MgCO3 nisip și argilă. Ingredientele pot varia între 5-50%.

În vederea folosirii ca amendament, piatra de var se macină fin, astfel încât 90% din material să treacă prin sita cu ochiuri având diametrul de 0,15 mm și 99% prin sita cu ochiul de 1mm.

Cu cât solul pe care se aplică făina de calcar este mai argilos cu atât materialul trebuie să fie mai fin măcinat.

Varul nestins (CaO) rezultă prin calcinarea pietrei de var în cuptoare la 950-12000C.

Aplicarea varului nestins se face cu cel puțin o săptămână înaintea semănatului. Se lucrează sub formă de făină fin măcinată.

Stabilirea necesarului de îngrășăminte și amendamente

La stabilirea necesarului de îngrășăminte și amendamente se ține seama de următoarele:

Cultura ce urmează să fie fertilizată;

Planta premergătoare;

Valorile indicilor agrochimici (pH(H2O),P-AL(ppm), K-AL(ppm)), conținutul în humus H(%), Ah (m.e./100g sol).

Pentru pășunea Consiliului Local Siret, unde s-a efectuat cartarea agrochimică, la stabilirea necesarului de îngrășăminte s-a ținut seama de cultura premergatoare care a fost fâneață. Fertilizarea fâneței s-a facut cu azotat de amoniu și îngrășăminte complexe.

În funcție de valorile indicilor agrochimici se întocmește planul de fertilizare și se stabilește nevoia de îngrășăminte. Pentru pajiștea cercetată se recomandă următoarele cantități de îngrășăminte:

Îngrășăminte chimice – 12.185kg s.a., din care:

Îngrășăminte pe bază de azot 10.245kg ceea ce revine 103kg/ha;

Îngrășăminte pe bază de fosfor 1140kg, ceea ce revine 103kg/ha;

Îngrășăminte pe bază de potasiu 800kg, ceea ce revine 8kg/ha.

Amendamentele calcaroase 350t din care piatra de var 200t ceea ce revine 2t/ha, și var nestins 150t respectiv 1.5t/ha.

Cap. VI

Întocmirea planului de fertilizare

Planul de fertilizare face parte integrantă din studiul agrochimic și se întocmește pentru anul agricol când s-a executat cartarea.

Pentru anii următori cartării beneficiarul adoptă planul de fertilizare în funcție de modificările intervenite în planul de cultură și cantitățile de îngrășăminte și amendamente de care dispune.

Planul de fertilizare a pajiștii aparținând Consiliului Local Siret, a fost întocmit pentru anul 2001-2002, pe baza cartării agrochimice care a fost făcută în același an. În cea de –a patra cartogramă în afară de cele trei analize de bază (pH-ul, fosforul și potasiul mobil) mai sunt înscrise și următoarele elemente:

– Tarlalele topografice – dupa evidența O.C.O.T.A;

– Parcelele de fertilizare rezultate pe baza conținutului de fosfor mobil și altor indici agrochimici;

Cu ajutorul elementelor înscrise în cea de –a patra cartogramă și pe baza celorlalți indici agrochimici care caracterizează solurile pășunii Consiliului Local Siret, se întocmește un plan de fertilizare pentru anul 2002, care va servi ca model pentru anii următori.

În planul de fertilizare care se va întocmi anual se va înscrie: numărul tarlalelor topografice, parcela de fertilizare din cadrul tarlalei topografice, tipul de sol, planta premergătoare, planta de cultură, producțiile medii scontate a se obține la unitatea de suprafață, valorile medii ale analizelor de laborator din care să rezulte nivelul de asigurare al solului cu elemente nutritive, valorile medii ale pH-ului și unele analize speciale.

În funcție de aceste elemente se vor stabili dozele optime economice (D.O.E.) de îngrășăminte chimice (N, P2O5, K2O) în substanța activă pe hectar ce pot fi aplicate pe culturi și parcele de fertilizare.

Până la o nouă cartare agrochimică, delimitare parcelelor de fertilizare stabilite în cadrul tarlalelor topografice, întru-cât se modifică plante premergătoare, planta de cultură și producția medie scontată se obține la unitatea de suprafață.

În final se vor folosi tabelele agrochimice privind stabilirea dozelor optime economice (D.O.E.), de îngrășăminte chimice (N, P2O5, K2O) în substanța activă, elaborate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie București.

6.1. Modul de folosință a terenului

Pajiștea care aparține Consiliului Local Siret are o suprafață de 100ha. Pe această pajiște predomină gramineele în proporție de 56%,(Lolium perene, Festuca rubra, Festuca pratensis, Poa pratensis, etc..), leguminoasele se găsesc în procent de 32% (Trifolium pratense, Medicago lupulina, Onobrychis viciifolia etc.), iar restul de 12% sunt plante din alte familii botanice.

Pajiștea se delimitează teritorial în pășune și fânețe . Pășunea are o suprafață mai mare decat fâneața. Tot pe această pajiște se găsește și o suprafață însemnată cu păduri de brad și fag, precum și o livadă cu pomi fructiferi.

În anul anterior pășunea a fost folosită ca fâneață.

6.2. Dozele de amendamente și îngrășăminte utilizate

Pe baza datelor luate din tare, precum și a celor analizate din planul de fertilizare, a rezultat că pe aceste pajiști sunt necesare următoarele cantități de îngrășăminte:

Amendamente calcaroase:350 tone (3,5t/ha);

Îngrășăminte chimice 12.185kg s.a., din care:

N 10245kg

P2O5 1140kg

K2O5 800kg

Revin pe un hectar de pajiște total 122kg s.a. din care:

N 103kg

P2O5 11,4kg

K2O 8,0kg

Transformat în substanță fizică, au rezultat următoarele cantități:

Azotat de amoniu -27,7t circa 28t

C 17-14-0 -5,7t circa 6,0t

C22-22-0 -1,7t circa 2,0t

Total în substanța fizică 108t.

Concluzii și recomandări

Pășunea studiată este situată în Localitatea Siret,județul Suceava, la 15km de orașul Fălticeni și la 35km fața de municipiul Suceava.

Temperatura medie anuală este de (280C), iar cea mai scăzută în luna ianuarie (-50C).

Precipitațiile medii anuale variază între 1200-1400mm.

Condiții bune de vegetații găsesc plantale din pajiștile cu iarbă moale (Agrostis stolonifera, Agrostis canina).

Solurile sunt reprezentate în cea mai mare parte de cernoziomuri cambice și soluri argiloiluviale precum și soluri pseudogleice.

Pentru a stabili starea de aprovizionare a solurilor cu macroelemente, în luna septembrie 2001 s-a efectuat cartarea agrochimică a solului, luându-se de pe suprafața de 100ha, 20 de probe medii de sol.

În urma analizei de laborator s-au stabilit valorile indicilor agrochimici și s-au stabilit următoarele concluzii:

Reacția solului (pH-ul) – are valori cuprinse între 5,0-6,2 de unde rezultă că 5% din suprafață sunt soluri cu reacție puternică acidă, 90% sunt soluri cu reacție acidă și 5% din suprafață soluri cu reacție slab acidă.

Pentru a corecta reacția acidă a solurilor se recomandă aplicarea amendamentelor calcaroase , 350 tone din care piatră de var 200 tone ceea ce revine la 2t/ha, și var nestins 150 tone, respectiv 1,5t/ha.

Pentru solurile cu reacție slab acidă azotul se va asigura cu azotat de amoniu (103kg/ha) și îngrășăminte complexe.

Aprovizionarea solului în fosfor mobil se prezintă astfel: 20% din suprafață sunt soluri slab aprovizionate ; 75% soluri aprovizionate și 5% soluri mediu aprovizionate.

Pentru acoperirea necesarului de fosfor se recomandă fertilizarea cu îngrășăminte pe bază de fosfor 1140kg respectiv 11kg/ha.

Conținutul solului în potasiu mobil se prezintă astfel: 10% din suprafața totală sunt soluri slab aprovizionate ; 65%sunt soluri mediu aprovizionate și 25% sunt soluri bine aprovizionate.

Se recomandă fertilizarea solurilor cu aprovizionare slabă în potasiu mobil , cu îngrășăminte pe bază de potasiu (8kg/ha) sau îngrășăminte complexe.

Analizele speciale s-au efectuat în scopul fundamentării măsurilor de fertilizare și s-a deteminat humusul cu valorile 1,6-3,5%; suma bazelor schimbabile cu valorile de 8,14-9,35 m.e.; aciditatea hidrolitică cu valorile de 5,07-5,21 m.e.

Îngrășămintele chimice se recomandă a fi administrate în totalitate la desprimavarare sau în două reprize:

La desprimavarare, îngrășămintele complexe și 50% din îngrășămintele cu azot;

După primul pășunat 50% din îngrășămintele cu azot .

Prin fertilizarea pajistilor se realizează o restituire parțială a elementelor nutritive extrase de plante din sol; modificarea structurii vegetației, a raporturilor dintre speciile și grupele de specii de plante componente ale vegetației pajiștii; modificarea compoziției chimice a plantelor (proteină brută, fosfor, potasiu, microelemente) și creșterea digestibilității substanțelor nutritive din plantă; prelungirea duratei de folosire a pajiștilor prin realizarea unor repartiții mai bune a nutrețului verde în perioada de pășunat.

Se recomandă utilizarea ca îngrășământ pe bază de azot a nitrocalcarului, deoarece conține calciu, iar majoritatea solurilor au reacție acidă. Nu se recomandă utilizarea în mai mulți ani (>10 ani) a azotatului de amoniu pentru că duce la o reacție acidă a solului.

Amendamentele cu calciu administrate împreună cu îngrășămintele chimice modifică compoziția floristică și structura vegetației. Floristic, amendamentele sporesc participarea leguminoaselor și reduc pe aceea a plantelor nevaloroase.

Compoziția chimică a producției pajiștilor se modifică favorabil sub influența amendamentelor, îndeosebi prin sporirea conținutului în proteine, în calciu și alte elemente minerale.