. Bazele Teoretice ale Cromatografiei

CUPRINS

Capitolul I. Introducere ……………………………………………………………………3

Capitolul II. Bazele teoretice ale cromatografiei pe strat subțire………….5

Capitolul III. Faze staționare……………………………………………………………14

3.1. Prezentare generală ……………………………………………………………………..14

3.2.Alumina ……………………………………………………………………………………..15

3.3.Silicagelul……………………………………………………………………………………17

3.4.Kiselgurul …………………………………………………………………………………..20

3.5. Tuful vulcanic …………………………………………………………………………….20

3.6. Oxidul de magneziu …………………………………………………………………….21

3.7. Florisilul ……………………………………………………………………………………21

3.8. Poliamida …………………………………………………………………………………..26

3.9. Pulberea de celuloză…………………………………………………………………….27

3.10.Celuloze schimbătoare de ioni………………………………………………………28

3.11.Geluri………………………………………………………………………………………..30

3.12.Schimbători de ioni……………………………………………………………………..31

3.13. Faze staționare chimic legate……………………………………………………….33

Capitolul IV. Faze mobile în cromatografia pe strat subțire………………37

4.1. Prezentare generală……………………………………………………………………..37

4.2. Clasificarea fazelor mobile…………………………………………………………..39

4.3. Alegerea fazei mobile………………………………………………………………….43

4.3.1. Tehnica microcirculară……………………………………………………………..43

4.3.2. Selecția în funcție de selectivitatea și tăria solventului………………….44

Capitolul V. Aparatură……………………………………………………………………47

5.1. Camere cromatografice………………………………………………………………..47

5.2.Dispozitive pentru vizualizare………………………………………………………..50

5.3. Dispozitive pentru aplicat probe…………………………………………………….53

5.4. Aparate pentru întins straturi…………………………………………………………55

5.5. Aparate pentru determinări cantitative……………………………………………56

Capitolul VI. Tutunul și bolile provocate de tutun…………………………….58

Capitolul VII. Partea experimentală…………………………………………………77

7.1 Scopul lucrării……………………………………………………………………………..77

7.2. Materiale necesare și reactivi utilizați…………………………………………….77

7.3. Modul de lucru……………………………………………………………………………78

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..81

Capitolul I. INTRODUCERE

Hidrocarburile policiclice aromatice sunt în mare măsură compuși organici cu proprietăți mutagenetice și cancerigene, de aceea ele sunt un mare risc pentru sănătatea umană.

Foarte mulți componenți au fost izolați și identificați în fumul de țigară folosind instrumente și metode analitice avansate.

Măsurătorile au fost făcute cu ajutorul cromatografiei pe strat subțire cuplată cu densiometria. Rezultatele găsite sunt similare cu cele obținute de către cromatografia de gaze cuplată cu spectrometria de masă. Nivelele hidrocarburilor policiclice aromatice mutagenetice și cancerigene au fost determinate în probe de deșeuri de canalizare, apă potabilă, fumul de țigară și în aerul cu conținut de particule din zonele industriale.

Hidrocarburile policiclice aromatice sunt prezente pretutindeni, nu numai în mediul înconjurător (aer, sol, apă, plante, sedimente marine, deșeuri de canalizare), ci de asemenea și în produsele alimentare, în special cele expuse fumatului.

Multe laboratoare din lumea întreagă sunt specializate pe detectarea și determinarea hidrocarburilor policiclice aromatice din probe luate din mediul înconjurător.

Procesul izolării și identificării hidrocarburilor policiclice aromatice nu este ușor, deoarece ele se găsesc împreună cu derivații lor care au proprietăți similare, ceea ce fac ca analizele să dureze. Metodele de analiză a hidrocarburilor policiclice aromatice, procedurile particulare de curățare și determinarea cantitativă a probelor înconjurătoare sunt îmbunătățite constant în cercetare.

Scopul acestei investigații este descoperirea unei metode simple și rapide de către cromatografia pe strat subțire cu detecție densiometrică și compararea rezultatelor cu monitorizarea ionului selectat – o metodă simplă și sensibilă din numeroasele metode de determinare a hidrocarburilor policiclice aromatice.

Scopul hidrocarburilor este acela ca activitatea mutagenetică și cancerigenă să fie mare.

Hidrocarburile policiclice aromatice sunt cele mai cunoscute grupuri de substanțe cancerigene înconjurătoare și sunt subiectul unor investigații intensive. Prima lor importantă sursă este arderea incompletă a materialelor organice, iar inhalarea este principalul drum de intrare în corpul uman.

Prezența fumului de țigară este un contribuitor important de hidrocarburi policiclice aromatice și derivați ai acestora în aer, pe care populația globului îl consumă mai mult de 80% în timpul vieții. Reducerea cantităților de hidrocarburi policiclice aromatice din fumul de țigară prezent mediul înconjurător este drumul forțat către dezvoltarea noilor genuri de țigări, în care tutunul este încălzit, dar fără a fi ars în realitate.

Fumul de țigară reprezintă un amestec complex al variatelor clase de compuși, sute de hidrocarburi policiclice aromatice găsite în fumul principal și fumul secundar. Determinarea regulată a celor mai importanți componenți ai acestui grup de substanțe chimice prezintă o sarcină provocatoare pentru chimistul analist. Această putere este principalul motiv pentru care benzopirinele, importanți compuși ai acestui grup, dar și cele mai cancerigene hidrocarburi policiclice aromatice au fost determinați în exclusivitate sau în combinații cu doar două sau trei alte hidrocarburi policiclice aromatice.

Determinarea metodelor raportate de diferiți autori indică complexitatea problemei analitice.

CAPITOLUL II. BAZELE TEORETICE

ALE CROMATOGRAFIEI

PE STRAT SUBȚIRE

Cromatografia pe strat subțire (CSS) este una din cele mai uzuale tehnici analitice. Aceasta se utilizează în separării și identificării de substanțe în diverse domenii, cum ar fi: aminoacizi din proteine alimentare, alcaloizi halucinogeni din plante, steroizi din urină, morfină din sângele toxicomanilor, microtoxine din alimente, pesticide din apă, sol și alimente, poluanți din atmosferă etc. multe din aceste analize se pot efectua în mai puțin de o oră și, datorită aparaturii simple și a consumului scăzut de materiale se pot realiza în locuri improvizate (condiții de teren) [5].

Cromatografia pe strat subțire (CSS) a evoluat în ultima vreme ca urmare a utilizărilor optimizărilor teoretice și practice a tuturor aspectelor privind procesul cromatografic. Pentru a face diferența între practica modernă și cea convențională, această metodă se numește cromatografie pe strat subțire de înaltă performanță (CSS – ÎP) sau cromatografie pe strat subțire instrumentală. Similar altor metode cromatografice denumite „de înaltă performanță” analiștii înțeleg prin aceasta o putere mai mare de separare cu un timp mai scurt de analiză pentru separări prin metoda CSS modernă [6].

Unul dintre punctele de referință în dezvoltarea cromatografiei pe strat subțire a fost introducerea comercială a plăcilor preparate având sorbenți cu particule de dimensiuni controlate și o distribuție a particulelor mai îngustă (5 – 15 m) față de sorbenții convenționali folosiți până atunci în prepararea straturilor subțiri pentru cromatografia pe strat subțire. Aceste noi plăci au oferit o eficiență mai mare și un timp mai scurt de analiză comparativ cu plăcile convenționale, atunci când cantitatea de probă aplicată pe strat a fost adusă la un nivel optim. Inițial erau disponibile doar straturi de silicagel [7], dar în anii care au urmat a apărut o gamă largă de faze normale și chimic legate incluzând alumina și celuloza [8], plăcile cu fază inversă conținând etil-, octil-, octadecil- și difenilsilil legat de silicagel [9-11] și cele mai recente cu fază chirală pentru separarea enantiomerilor [12].

În același timp cu diversificarea fazelor staționare, au apărut și aparate pentru aplicarea automată a probelor [13], camere pentru developarea multiplă automată [14, 15], camere de developare la suprapresiune [16], camere cu gradienți de temperatură [17, 18], instrumentație pentru detecția în direct a cromatogramelor [19].

Separarea substanțelor din proba de analizat are loc prin repartiția diferită a componenților acesteia, în urma unor procese fizico – chimice ce au loc la suprafața fazei staționare (solide), prin trecerea continuă a unei faze mobile (lichide) care poartă compușii respectivi. Fiecare solut (component) diferă în comportarea față de granulele sorbentului fazei staționare și astfel este reținut mai mult sau mai puțin la suprafața acestora, separându-se de ceilalți componenți prezenți în amestecul inițial.

Separarea depinde de polaritatea moleculei. Un compus polar este reținut mai mult de faza staționară, în timp ce o substanță nepolară are tendința de a migra în frontul developantului, fiind slab reținută în sorbent. Polaritatea globală a sistemului cuprinde și polaritatea solvenților folosiți ca fază mobilă. De exemplu, metanolul este un solvent polar și prin utilizarea sa ca fază mobilă se produce o deplasare puternică a componenților în frontul developantului. În contrast, ciclohexanul, ca substanță nepolară, nu va disloca, în front, decât puțini compuși. Acest tip de polaritate nu trebuie confundat cu noțiunea de polaritate din chimia organică, care este exprimată în funcție de dipol – momentul moleculei. În sens cromatografic, apar diferențe în comportarea unor solvenți fără dipol – moment; astfel, benzenul este mai „polar” decât ciclohexanul și exemplele pot continua.

În orice proces cromatografic, factorul principal al calității sale este dat de coeficientul de distribuție k care reprezintă raportul dintre cantitatea de soluție de analizat aflată în unitatea de fază staționară și cantitatea de soluție de analizat aflată în unitatea de fază mobilă.

În cromatografia pe strat, k este dependent de temperatură și de concentrație solutului. La o temperatură dată, relația dintre cantitatea solutului conținută în fiecare fază poate fi redată grafic prin izotermele de adsorbție. Izoterma ideală este o dreaptă la 45 față de orizontală și se obține prin examinarea concentrației solutului în faza staționară, față de concentrația solutului în faza mobilă.

O izotermă de adsorbție neliniară este apreciată prin forma spotului obținut la separarea componentului pe cromatogramă. Astfel, spotul poate fi concav, convex, poate avea o formă alungită (coadă), poate fi de formă circulară sau eliptică. Separarea cea mai bună este indicată de spoturile circulare și eliptice distincte, fără alungiri sau suprapuneri.

Proba de analizat se aplică la baza plăcii cromatografice, la 15 – 20 mm de la margine, cu ajutorul unei a particulelor mai îngustă (5 – 15 m) față de sorbenții convenționali folosiți până atunci în prepararea straturilor subțiri pentru cromatografia pe strat subțire. Aceste noi plăci au oferit o eficiență mai mare și un timp mai scurt de analiză comparativ cu plăcile convenționale, atunci când cantitatea de probă aplicată pe strat a fost adusă la un nivel optim. Inițial erau disponibile doar straturi de silicagel [7], dar în anii care au urmat a apărut o gamă largă de faze normale și chimic legate incluzând alumina și celuloza [8], plăcile cu fază inversă conținând etil-, octil-, octadecil- și difenilsilil legat de silicagel [9-11] și cele mai recente cu fază chirală pentru separarea enantiomerilor [12].

În același timp cu diversificarea fazelor staționare, au apărut și aparate pentru aplicarea automată a probelor [13], camere pentru developarea multiplă automată [14, 15], camere de developare la suprapresiune [16], camere cu gradienți de temperatură [17, 18], instrumentație pentru detecția în direct a cromatogramelor [19].

Separarea substanțelor din proba de analizat are loc prin repartiția diferită a componenților acesteia, în urma unor procese fizico – chimice ce au loc la suprafața fazei staționare (solide), prin trecerea continuă a unei faze mobile (lichide) care poartă compușii respectivi. Fiecare solut (component) diferă în comportarea față de granulele sorbentului fazei staționare și astfel este reținut mai mult sau mai puțin la suprafața acestora, separându-se de ceilalți componenți prezenți în amestecul inițial.

Separarea depinde de polaritatea moleculei. Un compus polar este reținut mai mult de faza staționară, în timp ce o substanță nepolară are tendința de a migra în frontul developantului, fiind slab reținută în sorbent. Polaritatea globală a sistemului cuprinde și polaritatea solvenților folosiți ca fază mobilă. De exemplu, metanolul este un solvent polar și prin utilizarea sa ca fază mobilă se produce o deplasare puternică a componenților în frontul developantului. În contrast, ciclohexanul, ca substanță nepolară, nu va disloca, în front, decât puțini compuși. Acest tip de polaritate nu trebuie confundat cu noțiunea de polaritate din chimia organică, care este exprimată în funcție de dipol – momentul moleculei. În sens cromatografic, apar diferențe în comportarea unor solvenți fără dipol – moment; astfel, benzenul este mai „polar” decât ciclohexanul și exemplele pot continua.

În orice proces cromatografic, factorul principal al calității sale este dat de coeficientul de distribuție k care reprezintă raportul dintre cantitatea de soluție de analizat aflată în unitatea de fază staționară și cantitatea de soluție de analizat aflată în unitatea de fază mobilă.

În cromatografia pe strat, k este dependent de temperatură și de concentrație solutului. La o temperatură dată, relația dintre cantitatea solutului conținută în fiecare fază poate fi redată grafic prin izotermele de adsorbție. Izoterma ideală este o dreaptă la 45 față de orizontală și se obține prin examinarea concentrației solutului în faza staționară, față de concentrația solutului în faza mobilă.

O izotermă de adsorbție neliniară este apreciată prin forma spotului obținut la separarea componentului pe cromatogramă. Astfel, spotul poate fi concav, convex, poate avea o formă alungită (coadă), poate fi de formă circulară sau eliptică. Separarea cea mai bună este indicată de spoturile circulare și eliptice distincte, fără alungiri sau suprapuneri.

Proba de analizat se aplică la baza plăcii cromatografice, la 15 – 20 mm de la margine, cu ajutorul unei capilare calibrate sau cu o seringă specială. După evaporarea solventului din proba aplicată, placa se introduce conform figurii 2.1. în camera cromatografică care conține faza mobilă. După ce developantul a atins distanța de deplasare prevăzută (marcată în figură prin frontul developantulu), placa se scoate, se usucă și se trece la detecția componenților [20].

Fază mobilă

Principalul parametru ce caracterizează poziția unui spot în cromatogramele CSS este factorul de retenție RF.

Valoarea RF este dată de raportul dintre distanța ZS de la linia (punctul) de start până în centrul petei (spotului) componentului separat și distanța ZF de la linia de start la frontul fazei mobile.

Fig. 2.1 Schema de principiu de efectuare a CSS convenționale:

1 – capac; 2 – placa cromatografică; 3 – camera cromatografică; 4 – linia de start; 5 – faza mobilă; 6 – spotul substanței de separat; 7 – spotul caracteristic al substanței separate; 8 – frontul eluentului.

RF = zsubstanță/zfaza m obilă = zs/zF (2.1.)

RF – ul are valori subunitare (cuprinse între 0,01 și 1,0). În practică, pentru o mai bună departajare a spoturilor se folosește h RF = 100 RF.

Valoarea RF măsurată în cromatogramele liniare, circulare și anticirculare pentru care condițiile de curgere sunt diferite este dată de ecuația (2.2) [32]:

RF (L) = [RF(C)]2 = 1- [1- RF (AC)]2 (2.2)

unde:

RF(L) – valoarea RF pentru substanțele developate liniar;

RF (C) – valoarea RF pentru substanțele developate circular;

RF (AC) – valoarea RF pentru substanțele developate anticircular.

Pentru developarea (eluarea) liniară cu curgere controlată (migrare prin capilaritate) și neglijându-se fluctuațiile fazei de vapori în contact cu stratul de eluent, viteza cu care eluentul migrează pe placa cromatografică este dată de relația:

(z)2 = kt (2.3)

unde:

z – distanța de migrare a frontului eluentului, în centimetrii (cm), din poziția de start, în t secunde;

k – constanta de viteză a fazei mobile (cm2/s);

t – timpul în secunde.

O relație similară este valabilă și în cazul cromatografiei pe strat subțire circulară (CSS – C), pe când în cazul cromatografiei pe strat subțire anticirculară (CSS – AC) diferă datorită scăderii fazei mobile și a suprafeței umectate de faza mobilă.

Constanta de viteză, k, din ecuația (2.3.)poate fi corelată cu condițiile experimentale prin ecuația (2.4.) [33, 34]:

k = 2K0 dp (Y/) cos (2.4)

unde:

K0 – constanta de permeabilitate;

dp – diametrul mediu al particulelor;

Y – tensiunea superficială a fazei mobile;

– vâscozitatea fazei mobile;

– unghiul de contact dintre faza mobilă și strat.

În condiții de curgere controlată prin capilaritate se poate vedea din ecuațiile (2.3.) și (2.4.) că viteza de înaintare a solventului va fi mai mare pentru straturi cu particule mari și, de asemenea, va depinde mult de unghiul de contact. Deoarece majoritatea solvenților organici udă plăcile de silicagel complet sau aproape complet, unhgiul de contact este în general favorabil unei developări rapide. Pe de altă parte sorbenții modificați chimic nepolar sau slab udați din amestecurile de solvenți organici apoși, diminuând astfel gama de faze mobile ce pot fi utilizate eficient în cromatografia pe strat subțire cu faze inverse (CSS – FI) [35]. Faza mobilă trebuie să aibă o vâscozitate mică pentru a favoriza developarea rapidă.

Separările performante pe straturi cu particule fine se caracterizează printr-o serie de spoturi compacte și simetrice, ce cresc uniform în diametru, odată cu creșterea distanței de migrare [36]. În cazul straturilor cu particule fine, lărgirea zonei este controlată prin difuzia moleculară, transferul de masă fiind neglijabil. Distribuția probei în spot este de tip Gaussian și eficiența sistemului cromatografic, reprezentată de numărul de talere teoretice, este descrisă de ecuația (2.5.):

N = 16 [zS/wb]2 = 16 [RF zF/wb]2 (2.5)

unde:

N – numărul de talere teoretice;

zS – distanța de migrare a substanței;

zF – distanța de migrare a fazei mobile;

wb – diametrul spotului.

În cazul straturilor cu particule grosiere se întîlnesc spoturi alungite și cu forme neregulate, în acest caz contribuția transferului de masă la lărgirea zonei neputând fi neglijată.

Există o diferență evidentă între eficiența unei separări pe strat subțire și cea pe coloană. În cazul coloanei toate substanțele parcurg aceeași distanță (lungimea coloanei), dar în timpi diferiți de difuzie (timp de retenție), exact copndițiile opuse celor specifice CSS. Prin urmare, spre deosebire de ecuațile ce descriu eficiența unei coloane, ecuația (2.5.) conține un termen ce depinde de distanța de migrare și astfel aceasta nu este constantă pentru un anume strat. Prin convenție, eficiența stratului subțire este măsurată sau calculată pentru substanțe ce au valori RF de 0,5 sau 1,0 sau utilizează o valoare medie.

Gradul de separare a doi componenți se exprimă prin noțiunea de rezoluție RS și înglobează atât noțiunea de eficiență de separare, cât și noțiunea de selectivitate de separare, fiind definită prin ecuația (2.6.):

RS = 2 [(zS1 – zS2)/(wb1 + wb2)] (2.6.)

unde:

zS1 – distanța de migrare a componentului 1, având lățimea picului wb1;

zS2 – distanța de migrare a componentului 2, având lățimea picului wb2.

Pentru două spoturi cu valori RF apropiate wb1 = wb2 = wb și considerând zS = RF zF ecuația (2.6.) devine:

RS = zF(RF1 – RF2)/wb = (zF/wb) RF (2.7.)

unde:

RF = RF1 – RF2

Lățimea picului la bază, wb, poate fi exprimată prin intermediul numărului de talere teoretice, N, prin ecuația (2.5.) și înlocuind în ecuația (2.7.), rezultă:

RS = [(N)1/2/4] (RF/RF1) (2.8.)

Numărul talerelor teoretice N, constantele de echilibru cuprinse în RF și numărătorul din ecuația (2.8.) sunt dependente de valoarea RF. Relație dintre rezoluție și valoarea RF este așadar complexă. În figura 2.3. se redă această relație sub forma unei curbe de tip clopot [37]. Rezoluția atinge un maxim la valoarea RF de aproximativ 0,3 și este relativ constantă pentru valori RF cuprinse între 0,2 și 0,5 (în acest interval valoarea RF este de 92% din valoarea maximă). În afara acestui interval rezoluția scade repede indicând o puternică legătură între puterea de separare în cazul CSS și proiecția zonelor pe cromatogramă.

Fig. 2.2 Reprezentarea schematică a unei cromatograme

Zs – distanța migrată de componentul din probă

Zf – distanța parcursă de faza mobilă de la start la frontul solventului

wb – diametrul spotului

Capacitatea spotului în CSS reprezintă numărul de spoturi rezolvate la o unitară ce sunt cuprinse între spotul de origine și spotul compusului nereținut. Aceasta se poate calcula mai greu decât în cazul unei coloane, deoarece înălțimea talerului în cazul CSS este o funcție complexă de caracteristicile sistemului cromatografic [37, 38]. Rezolvarea acestei probleme pentru diferite condiții inducă faptul că se poate atinge ușor o capacitate a spotului între 10 și 20, dar este extrem de greu de atins valoarea de 25 și practic imposibil de depășit valoarea 30, în cazul developării unidimensionale cu curgere controlată prin capilaritate.

În cazul developării unidimensionale, curgere forțată, utilizarea unei pompe cu volum constant permite ca viteza fazei mobile să fie optimizată independent de distanța de developare, îmbunătățind astfel performanțele sistemului cromatografic și reducând, în același timp, timpul de analiză. Utilizarea CSS cu curgere forțată aduce o serie de avantaje cum sunt:

viteza solventului poate fi optimizată independent de alte variante experimentale;

se pot atinge eficiențe maxime utilizând straturi cu particule fine și plăci cromatografice mai lungi decât în cazul sistemelor controlate de capilaritate;

creșterea liniară a eficienței cu distanța de migrare (valoarea limită superioară este dată de lungimea stratului, precum și de presiunea necesară menținerii vitezei liniare optime a fazei mobile pentru lungimea respectivă);

timpul de analiză se reduce cu un factor de 5 până la 20 ori;

se pot utiliza gradienți de fază mobilă, fie gradienți pe etape, fie continui pentru optimizarea condițiilor de separare.

Dacă faza mobilă este trimisă pe suprafața stratului cu un debit volumetric constant, poziția frontului solventului la orice moment este dată de ecuația (2.9.):

ZF = v t (2.9.)

unde v este viteza fazei mobile.

În aceste condiții înălțimea medie a talerului este aproximativ constantă și numărul talerelor teoretice crește liniar cu distanța de migrare [39]. Relația dintre înălțimea medie a talerului și distanța de migrare pentru straturi cu particule fine și grosiere în condiții de developare controlată prin capilaritate sau prin curgere forțată [40].

La distanțe de migrare mari eficiența straturilor cu particule fine este limitată de difuzie datorită vitezei mici de migrare, în condiții de migrare prin capilaritate. Aceasta nu este valabilă în cazul curgerii forțate, deoarece separarea se poate face la viteza optimă a fazei mobile pentru distanțe de migrare relativ mari. Eficiența maximă a sistemului este în acest caz limitată doar de dimensiunea particulelor, omogenitatea stratului, lungimea stratului, precum și de presiunea necesară menținerii vitezei optime a fazei mobile.

CAPITOLUL III. FAZE STAȚIONARE

3.1. Prezentare generală

Studiat unitar, sistemul cromatografic pe strat subțire cupronde trei componente de bază: fază staționară, fază mobilă și amestecul de separat.

Faza staționară este constituită din diferite tipuri de adsorbanți similari celor utilizați în cromatografia de lichide pe coloană, a căror studii practice și teoretice se alpică și în cromatografia pe strat subțire. Drept rezultat, cromatografia pe strat subțire joacă rolul de umplutură a coloanei. Toate fenomenele cunoscute de sorbție-desorbție, schimb ionic, precum și calculele referitoare la predicția coloanelor se aplică cu rezultate mulțumitoare și pe strat subțire.

După proveniența lor sorbenții pot fi anorganici (alumină, silicagel, silicat de magneziu etc.) sau de natură organică (celuloză, amidon, poliamidă etc.), iar pentru a putea fi folosiți în cromatografia pe strat subțire aceștia trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– să fie o pulbere solidă de culoare albă, cu granulație sub 40 m;

– să nu reacționeze cu faza mobilă sau cu substanțele de separat;

– să nu reacționeze cu reactivul de identificare;

– să nu conțină impurități;

– să reziste la temperaturi de 80C și peste 80°C (temperaturi la care trebuie activate deseori plăcile cromatografice);

– să reprezinte o suprafață activă utilizată fie direct în CSS de adsorbție, fie indirect în CSS de repetiție prin intermediul unei faze staționare lichide;

– să aibă o suprafață specifică mare și un număr mare de pori de diametru mic.

În principiu, oricare dintre sorbenții aflați în stare granulară fină cu porii având anumite dimensiuni (40-100Å) care îndeplinesc anumite condiții, poate fi întrebuințat ca fază staționară.

În ceea ce privește natura forțelor de legătură dintre moleculele adsorbite și suprafața fazei staționare, există două tipuri limită care definesc potența procesului cromatografic: adsorbția fizică și chemosorbția. Adsorbția fizică implică energii mici, în această situație procesul de sorbție-desorbție producându-se rapid.

În schimb, chemosorbția se realizează pe baza unor legături puternice (energii de adsorbție mari) de tip covalent sau ionic. În acest caz, procesele decurg lent și nu se pot utiliza în cromatografie.

3.2.Alumina

Oxidul de aluminiu (alumina) este unul dintre cei mai folosiți adsorbenți în cromatografie. Comportarea sa ca adsorbent în cromatografia pe strat subțire a fost studiată pentru prima dată de Hermanek și colaboratorii[41], Snyder [42], Halpaap și Reich [43], Stahl [44] și alții.

Alumina utilizată în cromatografie conține o cantitate mare de -alumină amestecată cu alte forme. Cu studiul structurii -aluminei s-a ocupat Lippens [45]. El descrie structura -aluminei ca o matrice de despinel deformată și puternic dezordonată.

Alumina normală conține diferite cantități de apă, fie sub formă de grupe hidroxil superficiale, fie ca apă adsorbită. Adăugarea de apă la suprafața uscată a aluminei și la temperaturi joase produce un substrat monomolecular de apă chemosorbită dar nu sub formă de grupări hidroxil. Alumina hidratată inițial care a fost încălzită la 400C în vacuum, reține aproximativ șase grupe hidroxilice pe o suprafață de 100Å. Prin încălzire la 800°C sau mai sus, se îndepărtează, în esență, toate grupările hidroilice superficiale.

Spectroscopic au putut fi detectate cinci tipuri de grupe hidroxil superficiale. Trei din aceste tipuri de grupări hidroxil rămân și la temperaturi mai înalte și fiecare descrește în concentrație cu creșterea temperaturii de activare. Peri [46] a postulat că aceste tipuri diferite de grupe hidroxilice diferă în raport cu numărul de vecini, de ioni oxidici (0 la 4). Aluminele cromatografice, în mod normal, posedă concentrații ridicate de hidroxili suparficiali.

Ca și silicagelul, alumina pierde grupări hidroxilice superficiale la temperaturi de peste 200C, dar în timp ce activitatea silicagelului scade, cea a aluminei crește [47]. Acest fapt sugerează ideea că grupările hidroxilice superficiale ale alumine nu contribuie la activitatea sa. Deși nu se poate specifica în mod precis natura centrelor de adsorbție pe alumină, se presupune că acestea sunt atomi de aluminiu superficiali sau legături Al-O-Al tensionate [46]. În afară de centrele de adsorbție acide (Lewis), răspunzătoare pentru adsorbția celor mai multe molecule polare și nesaturate, suprafața aluminei conține și centre bazice (Lewis) capabile să absoarbă puternic acizii [48].

După natura grupelor superficiale pe care le prezintă s-ar putea afirma că există „trei tipuri de alumine”: alumină acidă, alumină neutră și alumină bazică. Aceste grupe funcționale sunt redate mai jos

Alumină acidă Alumină neutră Alumină bazică

Aluminele bazică, neutră și acidă au fost obținute prin tratarea pulberii de alumină cu acizi și baze [49-51].

În vederea obținerii unor rezultate reproductibile la separările de alumină a fost necesară o standardizare a gradului de activare. Astfel, Brockmann și Schrödder au stabilit cinci grade de activare, în funcție de conținutul de apă adsorbită, care variază de la 0 la 15% (tabelul 3.1).

Această standardizare este suficientă doar în cazul câtorva aplicații.

Tabelul 3.1. Gradele de activare ale aluminei cromatografice

3.3.Silicagelul

Dintre toți sorbenții folosiți în CSS silicagelul este, în momentul de față cel mai des folosit datorită faptului că poate fi utilizat pentru toate tipurile de componenți: acizi, baze, neutri, polari și nepolari.

Silicagelul este un produs de policondensare ortosilicic monomer. La suprafața silicagelului (fig. 3.1) valențele libere ale oxigenului sunt legate fie de un atom de carbon, fie de unul de siliciu, rezultând două tipuri distincte de funcțiuni active: silanolică (Si-OH) și siloxanică (Si-O-Si).

Grupările silanolice constituie principalele poziții de adsorbție și sunt funcțiunile cele mai reactive ale silicagelului [54-57]. La suprafața silicagelului se află și apă legată prin legături de hidrogen de grupările silanol (Si–O···OH2, grupele silanol hidratate). Această apă este adsorbită fizic și legată reversibil, putând fi complet îndepărtată prin încălzire la 150ºC [54,58]. Tratamentul termic al suprafeței silicagelului conduce la o condensare a grupelor hidroxil cu formare de apă și legături siloxalice superficiale, ceea ce poate fi explicat prin participarea temporară a unor orbitali d vacanți, când se formează o puternică legătură d() – p() între siliciu și oxigen [59].

Silanol liber Silanoli vicinali Silanoli geminali

Legătură siloxanică Silanol liber hidratat Silanoli vicinali hidratați

Fig.3.1. Tipuri fundamentale de grupări Si-OH la suprafața silicagelului (A-libere, B-legate, C-reactive) și posibile legături de hidrogen cu grupe OH adiacente sau apă adsorbită fizic.

Grupele Si-OH superficiale sunt puternic legate și proprietățile silcagelului sunt dependente de modul lor de aranjare [60]. Silicagelurile au o densitate uniformă a grupelur silanol de 8 mol/m2, adică 5-6 grupări OH/nm2 pentru o suprafață complet hidroxilată. Grupele silanol reprezintă centri de adsorbție superficiali care sunt activi și capabili să interacționeze cu diferite molecule. Concentrația diferitelor tipuri de grupări silanol determină importanța adsorbției reactivitatea silicagelului. Ca centre de adsorbție, tăria relativă a hidroxizilor superficiali crește în ordinea: B<A<C (fig 3.1.).

Grupările silanol (Si-OH) imprimă silicagelului proprietăți hidrofile, în timp ce grupările siloxan (Si-O-Si) asigură caracterul lipofil. Afinitatea față de cale două tipuri de grupări din rețea depinde de polaritatea eluentului folosit și determină natura legăturilor care se formează.

Silicagelurile utilizate in CSS sunt sisteme poroase, porozitatea constituind o condiție importantă pentru o fază staționară în cromatografie. Toate procesele cu schimb de substanță sunt răspunzătoare pentru separarea cromatografică și au loc la suprafața din interiorul porilor, care este acoperită de o rețea de grupări silanolice și siloxalice. Structura poroasă a silicagelului determină atât mărimea suprafeței specifice, cât și mecanismul de separare. Astfel, dacă porii sunt fini, suprafața specifică va fi mare și pentru moleculele mici se va obține o rezoluție mai bună. Molecule mari se vor separa mai bine pe silicagel cu pori mari.

Suprafața specifică a silicagelului utilizat în CSS variază între 10-1000 m2/g, în funcție de componentele de separat. Silicagelurile uzuale pentru cromatografie au suprafața specifică între 300-600 m2/g. Silicagelurile uzuale cu suprafața specifică sub 150 m2/g determină o creștere a suprafeței spotului cu scăderea suprafeței specifice. Silicagelurile utilizate în CSS trebuie să aibă granulația mai mică de 40 m.

Fig. 3.2 Distribuția mărimii particulelor de silicagel folosite în CSS

Granulele de silicagel și alumină sunt de formă sferică sau neregulată, în funcție de procedeul de fabricație. După firmele producătoare acești adsorbenți se găsesc în comerț sub diferite denumiri [63]. În tabelul 3.2. sunt date caracteristicile celor mai uzuale sorturi de silicagel și alumină.

3.4.Kiselgurul

Kiselgurul este un pământ diatomitic, cu un conținut de peste 70-80% SiO2, care este purificat cu acid clorhidric sau sulfuric 10% pentru a îndepărta unele metale (Ca, Fe, Mg etc.), tratat termic și adus la granulația corespunzătoare utilizării în CSS (granule mai mici de 40m). Compoziția sa chimică este aceea a unui dioxid de siliciu hidratat. De aceea, poate fi utilizat în special pentru separări cromatografice pe strat subțire de repartiție, când kiselgurul este imprimat cu substanțe hidrofile sau hidrofobe. Este un adsorbant inactiv, având o suprafață extrem de mică, circa 1-5 m2/g și pH neutru. Kiselgurul se utilizează ca suport pentru faze staționare lichide, ca aditiv pentru mărirea vitezei de migrare la unii adsorenți fini (MgO, cărbune) sau pentru micșorarea activității unei alte faze staționare. Dă rezultate bune la separarea unor produse fitochimice. Alte materiale similare ca Celita, Hyflow, Supercel etc. pot avea aceleași utilizări.

3.5. Tuful vulcanic

Tuful vulacnic este o rocă formată prin depozitarea materialului expulzat în timpul exploziilor vulcanice [65]; acesta poate fi alcătuit din porțiuni de lavă consolidată în aer și particule mărunte de lavă existente în craterul vulcanic.

În literatura de specialitate sunt foarte multe studii care se ocupă cu stabilirea compoziției tufului vulcanic [66]. Acesta conține: 46,65% SiO2, 15,05% Al2O3, 14,42% Fe2O3, 8,02% CaO, 7,30% MgO, 2,15% Na2O și 1,04% K2O.

Acest adsorbent a fost supus purificării cu acid clorhidric și măcinării la o granulație sub 40 m pentru a fi utilizat în cromatografia pe strat subțire [67,68]. Tufurile vulcanice și-au găsit cele mai largi aplicații în:

-cromatografia de gaze ca suport prin impregnarea cu dioctilftalat la separarea unor alcooli și a unor hidrocarburi saturate [69];

-cromatografia de adsorbție [70-71];

-cromatografia prin schimb ionic[72-74;

-în CSS la separarea aminoacizilor [67,75].

3.6. Oxidul de magneziu

Alături de hidroxidul de magneziu, oxidul de magneziu ca adsorbentse aseamănă cu oxidul de aluminiu, dar are o utiliuare mai restrânsă. S-au folosit cu bune rezultate la separările de compuși naturali cum ar fi: lipide, steroide, carotenoide etc. spre deosebire de silicagel și alumină, activitatea oxidului de magneziu hidratat scade cu temperatura de activare ân intervalul 100-500°C, iar la 1000°C devine inactiv. Când, datorită granulației mici, viteza de migrare este scăzută, se poate amesteca oxidul de magneziu cu hiselgur (1:1, g/g), obținându-se o creștere a vitezei de migrare fără a modifica esențial proprietățile adsorbtive.

3.7. Florisilul

Florisilul este un adsorbant acid, rezultat din coprecipitarea SiO2 cu MgO, având o tendință mai redusă de a cataliza unele reacții. Compoziția chimică a florisilului este următoarea: MgO 15,5%, SiO2 84%, Na2SO4 0,5% având o suprafață specifică de 290-300 m2/g.

Acest adsorbent are o utilizare limitată datorită fenomenului de chemosorbție.

Tabelul 3.2.Diferite sorturi de faze staționare utilizate în CSS

3.8. Poliamida

Poliamida a fost utilizată pentru prima dată în cromatografia pe strat subțire de Davidek [76,77] și Egger[78], la separări de antioxidanți, flavonoide, fenoli etc. Ca structură este un polimer sintetic, obținut prin diferite procedee (polimerizarea lactamelor, policondensarea acizilor grași cu amine alifatice etc.). Lanțurile de polihexametilen-adipinamidă sunt întinse la maximum și sunt legate între ele prin legături de hidrogen între grupele funcționale C=O și N-H din interiorul polimerului. În figura 3.3. este redată structura modificației a poliamidei de tip 6. Grupările funționale de la suprafață rămân libere și joacă un rol important în adsorbția substanțelor de separat. Compușii fenolici sunt relativ puternic adsorbiți datorită legăturilor de hidrogen care se formează între fenol ca donor de protoni și gruparea amidică (C=O), ca acceptor.

Poliamidele obținute de Gocan și colaboratorii [79-81] pornind de la Relon tip P au o suprafață specifică de 9,3 m2/g, un grad de alb de 95% și o distribuție granulometrică între 1și 60 m. Acestea au fost utilizate la separarea unor fenoli din apă.

3.9. Pulberea de celuloză

Alături de silicagel, alumină, celuloza constituie un suport ideal pentru cromatografia de lichide. Celuloza pentru cromatografia pe strat subțire nu se deosebește de cea utilizată în cromatografia pe coloană, respectiv pe hârtie, decât doar prin lungimea mai mică a fibrelor și prin granulație. Deoarece din punct de vedere chimic suprafața celulozaei în coloană, hârtie și strat subțire este identică, succesiunea valorilor vitezei relative de migrare va fi deasemenea aceeași în cazul în care faza mobilă și tratamentul preliminar al celulozei vor fi identice. Celuloza are o structură de polimer liniar, formată din unități de -glicopiranoză reticulate în poziția 1:4, formând o catenă a cărei lungime depinde de pretratamentul aplicat (figura 3.4.), care conține după diverși autori [82,83], n=1000-20000, conform măsurătorilor fizice, celuloza din bumbac este constituită din 2000-3600 molecule de monozaharide.

Aceste molecule se găsesc în partea cristalină a celulozei, sub formă de fascicule paralele apropiate, legate între ele, în special prin legături de hidrogen, formate de atomul de hidrogen al grupelor hidroxil libere (figura3.5.). macromoleculele nu au aceeași lungume și capetele lor nu se găsesc la același nivel, asigurându-se astfel legătura în direcție longitudinală.

În partea amorfă a celulozei, macromoleculele nu sunt dispuse riguros paralel, formând între ele goluri relativ mari.

Structura părții cristaline de rețea nu este precis conturată. Macromoleculele și fasciculele lor trec din forma cristalimă în forma amorfă. Structura cristalină a fost evidențiată cu ajutorul analizei roentgenografică. După unii autori [84]celuloza amorfă leagă fasciculele de celuloză cristalină în fibre care sunt vizibile la microscopul electronic. În celuloza care formează pereții celulei vegetale, aceste fibre submicroscopice sunt legate în fibre care formează lamelele coaxiale în jurul unei longitudinale a celulozei.

Apa se absoarbe, adică se leagă prin legături de hidrogen de grupele hidroxil ale suprafeței libere a macromoleculei de celuloză (neocupate de molecula vecină) (figura 3.5.).

În zonele cristaline în care micromoleculele liniare sunt dispuse regulat și legate între ele prin legături de hidrogen, această suprafață liberă este foarte mică. În zonele amorfe, în care sistemul celuloză-apă poate fi considerat ca omogen (sub formă de gel), suprafața liberă este mare. În celuloză se găsește numai un mic procent de apă legat astfel (apă de umflare). Alte molecule de apă pot adera la stratul de apă adsorbit, sau pot pătrunde prin capilariate în spațiile macroscopice, microscopice și submicroscopice ale celulozei, fără a produce o schimbare de volum. Aceasta reprezintă apa de inhibare a celulozei [85].

Celuloza utilizată în CSS este o -celuloză cu o distribuție granulometrică compactă 5-20m, o suprafață specifică cuprinsă în domeniul 1-15 m2/g, și se poate obține din lemn [86], bumbac [87], pasta de hârtie [88-90] sau chiar din produse finite cum ar fi hârtia cromatografică [91].

3.10.Celuloze schimbătoare de ioni

Celuloza ca atare, posedă o anumită capacitate de schimb ionic (0,3-0,7mval/g) care poate fi mărită prin grefarea pe lanțul macromolecular al acesteia a unor grupări ionizabile. Prin tratament chimic adecvat se introduc funcțiile dietilaminoetil sau carboximetil pe scheletul celulozei, printr-o legătură eterică. De asemenea se pot introduce în structura celulozei grupele: sulfonică, aminofosforică, dietilamina precum și grupări amotere și chelatice [92]. Totodată majoritatea schimbătorilor de anioni sunt uzual preparați prin tratarea celulozei cu epiclorhidrină și trietanolamină [93,94] sau mai simplu prin impregnarea celulozei cu o soluție apoasă de polietilenamină și uscare la aer [95].

Spre deosebire de rășinile schimbătoare de ioni, grupările ionizabile din celulozele schimbătoare de ioni sun situate la suprafața macromoleculelor și ca urmare sunt mai ușor accesibile moleculelor mari de polielectroliți (proteine, acizi nucleici etc.) asigurând o viteză de adsorbție ridicată. Capacitatea de schimb ionic a acestor celuloze (2-4,5 mval/g) este apropiată de cea a rășinilor schimbătoare de ioni. De asemenea, celulozele schimbătoare de ioni sunt hidrofile, în timp ce rășinile sun hidrofobe. Ca urmare, interacțiunea suport-probă este total diferită. De exemplu, odată cu creșterea catenei grupărilor alchil, valorile RF vor crește în cazul celulozei schimbătoare de ioni și vor scădea pentru rășini [96]. Ca și în cazul rășinilor schimbătoare există celuloze cu funcțiuni schimbătoare de cationi sau anioni.

Trebuie reținut faptul că între celulozele schimbătoare de ioni utilizate pentru coloană și cele pentru strat subțire sau hârtie nu există diferențe decât în ceea ce privește granlația, respectiv aspectul granular, fibrilar etc., proprietățile lor chimce fiind identice. S-au sintetizat și se sintetizează numeroase variante de celuloză schimbătoare de ioni (tabelul 3.3) și este greu de prevăzut care vor fi cele preferate în viitor.

Celulozele schimbătoare de ioni s-au folosit cu succes mai laes la separarea unor substanțe organice cu masă moleculară nu prea ridicată, precum și la purificarea și separarea substanțelor biologice: proteine, enzime, acizi nucleici, virusuri, lipide, hormoni, alcaloizi etc [97, 98].

Tabelul 3.3. Celuloze schimbătoare de ioni

3.11.Geluri

Cromatografia prin excluziune sterică este mai puțin utilizată în varianta pe strat subțire decât metoda clasică pe coloană. Aceasta poate fi utilizată ca metodă pilot pentru alegerea sistemului de solvenți și a condițiilor de lucru în cromatografia pe coloană, deoarece utilizarea stratului subțire este mai economic.

Cele mai utilizate geluri în CSS sunt xerogelurile (Sephadex, Bio-Gel etc.) care se livrează în granulație de 10-40 m și sunt depuse pe plăci de sticlă în manieră uzuală, sub formă de straturi de 0,3-1 mm grosime.

Sephadexul este dextram de origine bacteriană, cu punți transversale de 1,3-glicerileter și a fost obținut prin dizolvarea în apă a dextranului și reticulat apoi cu epiclorhidrină în prezență de hidroxid de sodiu [99]. În practică se utilizează numeroase sorturi de sephadex, notate G25, G50, G100 etc., care diferă între ele prin gradul de polimerizare și frecvența legăturilor transversale. Cu cât este mai mare numărul acestor legături transversale, cu atât este mai mic diametrul ochiurilor, respectiv al spațiilor libere și invers. Datorită acestui fapt, utilizarea sa pentru substanțe cu masă moleculară mică sau mare va fi corelată cu diametrul ochiurilor [100]. Aceste produse granulate au caracter neionic, sunt insolubile și prezintă capacitate mare de umflare.

Prin copolimerizarea acrilamidei (H2C=CHCHNH2), folosind ca agent de reticulare N,N-metilen- bis- acrilamida (H2C=CHCONCH2-NHCOCH=CH2) s-au obținut gelurile hidrofile de poliacrilamidă(Bio-Gel P) [101]. Aceste geluri sunt insolubile, stabile în prezența tuturor elemenților comuni utilizați în studiile biochimice și, în general, nu se umflă în solvenți organici.

Un alt tip de gel (Bio- Gel A) s-a obținut din agaroză, care este o polizaharidă liniară cu o masă moleculară mare [102]. Acesta nu are stabilitate chimică așa de mare ca a gelului de poliacrilamidă, dar poate fi utilizat cu succes la separări.

Prin reticularea heterogenă a copolimorilor stirendivinil benzenului s-a obținut gelul cunoscut sub numele de Styrogel [103], iar din polimetil acrilat [104] și polivinilacetat [105] geluri denumite Merckogel OR.

Au fost obținute și geluri cu mărimea fixă a porilor, așa- zisele geluri rigide, care sunt obținute din sticlă și silicogel. Acestea sunt comercializate sub diferite denumiri ca Spherosil, Porasil, Merckogel SI, Bio-Glass și sunt compatibile atât la solvenți organici cât și apoși.

3.12.Schimbători de ioni

Sunt substanțe organice și anorganice având grupe polare capabile să realizeze schimbul ionic. Din categoria schimbătorilor de ioni anorganici fac parte zeoliții, apatita, hidroxilapatita, oxizii hidratați și o serie de combinații de tipul wolframaților, vamadaților, molibadaților sau heteropolianionilor.

Zeoliții fac parte din marea clasă a aluminosilicaților hidratați formați prin încatenarea tridimensională a unor unități primare de formă tetraedrică, având în vârfuri atomi de oxigen iar în centru atomi de siliciu sau aluminiu, care formează astfel o carcasă care cuprinde cavități ocupate de ioni și molecule de apă, ce dispun de libertate de mișcare printr-un mare număr de canale cu diametre egale între ele.

Schematic, zeoliții pot fi reprezentați prin formula generală MX, X reprezentând macroionul, iar M- ionul mobil (Na+, Ca2+ etc.), respectiv cationul de schimb, care poate fi înlocuit cu cationul din soluțiile de electroliți, deoarece el nu este legat direct de acidul silicic, ci prin intermediul punților aluminiu-oxigen.

Mărimea și forma cavităților și a canalelor de legătură dintre acestea, din structura zeoliților conduce la o altă proprietate importantă și anume „selectivitatea geometrică ”, ceea ce îndreptățește și denumirea de „sită moleculară” sau „sită cristalină”. Aceasta înseamnă separarea unor amestecuri de substanțe (compuși organici, gaze) în funcție de dimensiunile moleculelor; cele mai mici decât dimensiunea canalelor vor pătrunde în interiorul carcasei și se vor adsorbi în cavități iar cele mai mari vor merge mai departe. În cazul când moleculele vor diferi net prin polaritate, ele vor interacționa diferit cu atomii din structura solidului, ceea ce conduce la un alt tip de selectivitate numită „difuzională”. Proprietățile fizico- chimice ale zeoliților (adsorbție, schimb ionic, catalitice) sunt determinate de arhitectura rețelei cristaline, volumul liber și sistemele de canale.

Zeoliții au fost utilizați la separarea amestecului de cationi Cu, Pb, Zn, Cd [106], a unor indicatori [107], coloranți textili [108], alcaloizi [109], coloranți [110] etc.

Apatita Ca5(PO4)3F și hidroxilapatita Ca5(PO4)3OH [111] sunt schimbători de anioni cu F-, respectiv cu OH-. Schimbul anionic s-a observat și în cazul utilizării montmorillonitului, caolinitului sau feldspaților, care pot schimba anionii OH- cu Cl-, SO, PO.

Fosfații, molibdații, wolframații, vanadații și stanații metalelor tetravalente prezintă proprietăți de schimbători de ioni foarte accentuate [112]. Datorită caracterului acid al oxizilor, predomină proprietățile de schimbători cationici.

Numeroase săruri anorganice sau organice ale heteropolioxometalaților prezintă excelente proprietăți de schimb ionic, fiind caracterizate de o mare selectivitate pentru anumiți cationi, termostabilitate și rezistență la acțiunea radiațiilor nucleare [113].

Proprietatea de schimb ionic în cazul acestor compuși depinde în mod esențial de structura heteropolisării, de natura, dimensiunea și sarina polianionului care schimbă, precum și de compoziția și pH-ul elementului, de temperatura mediului de lucru și de altele [114].

Polioxometalații au fost utilizați la separarea și concentrarea elementelor radioactive din deșeurile de la prepararea combustibililor nucleari [115-117], separarea de elemente marcate în scopuri analitice [118,119], aminoacizilor [120] etc.

Rășinile schimbătoare de ioni sunt macromolecule organice având grupe polare capabile să realizeze schimbul ionic. Aceste rășini sunt practic insolubile în apă, dar destul de hidrofile, fapt ce permite umflarea lor la contactul mai îndelungat cu apa, au în general o stabilitate chimică și mecanică bună și o capacitate și viteză de schimb ridicate. În schimb, au o stabilitate termică mai scăzută decăt schimbătorii de ioni anorganici, domeniul de utilizare este sub 150C.

Rășinile sintetice schmbătoare de ioni se obțin prin reacții de policondensare sau copolimerizare. Prin cale două metode se obțin atât rășini cationice, cât și rășini anionice.

După felul grupelor ionogene din structura lor macromoleculară, rășinile cationice pot fi: puternic acide (-SO3H, -PO(OH)2), acide(-COOH) și slab acide (-OH fenolic), iar cele anionice: slab bazice (-NH2), cu bazicitate medie (aminele secundare și terțiare) și puternic bazice (bazele cuaternare de amoniu).

Pe lângă aceste rășini au fost obținute rășini chelatice și amfotere prin încorporarea în rășină a unor agenți de complexare sau chelatogeni numită comercial Dowex A-1, cu grupări de acid iminodiacetic, prezintă proprietăți selective de schimb ionic pentru ionii metalelor tranziționale.

Ca și în cazul gelurilor, majoritatea rășinilor schimbătoare de ioni se folosesc în cromatografia de lichide pe coloană și numai rareori pentru CSS [121,122].

3.13. Faze staționare chimic legate

Un sorbent cu suprafața modificată constă dintr-un suport (silicagel în 99% din cazuri, alumină, tuf vulcanic, celuloză, oxid de titan etc) la suprafața căruia se fixează fizic sau chimic o componentă organică. Modificarea suprafeței sorbenților permite obținerea de noi faze staționare, cunoscut fiind faptul că numărul fazelor staționare este restrâns (practic se utilizează numai diverse sorturi de silicagel cu proprietăți fizico-chimice bine stabilite), iar compușii organici sunt de o mare varietate. Natura derivatului organic este influențată direct de structura componentului care se separă. Astfel, s-a studiat comportarea a numeroase substanțe organice fixate la suprafața silicagelului, obținându-se noi faze staționare.

Modificarea fizică (figura 3.13.) sau acoperirea convenționale a suprafeței unei matrici date constă în impregnarea stratificată a suportului, de exemplu cu parafină, ulei de parafină etc.[123].

Fig. 3.13 Suprafața suportului

(a – acoperit convențional, b – legat chimic)

Modificarea chimică (figura 3.13. b) a suprafeței unei matrici constă în orientarea moleculelor de lichide cu un capăt fixat printr-o legătură chimică de suprafața granulei suport, sistem „perie” sau „arici”. Avantajele derivatizării chimice constau în stabilitatea fazei (nici o modificare a fazei staționare în timpul procesului cromatografic), posibilitatea aplicării altor mecanisme de retenție în procesul de separare cromatografică.

Diferențele între fazele staționare impregnate și cele legate chimic apar la studiul în profunzime al particulelor de ambele tipuri: substanța de impregnare ocupă suprafața granulelor la spațiul dintre ele, lăsând porii (în interior) nemodificați, în timp ce legarea chimică afectează porii în profunzime, iar spațiul dintre particule este liber. Prin legare chimică se obține scăderea polarității suprafeței sorbentului, fară a se modifica parametrii sistemului cromatografic.

Modificarea suprafeței porilor prin derivatizare chimică presupune eliminarea grupărilor silanolice în scopul obținerii unor grupări siloxanice stabile, de tipul Si-O-Si-C la care se leagă resturi alifatice sau aromatice prin intermediul legăturilor Si-C. De asemenea, se pot lega de matricea silicagelului grupe funcționale (-NH2, -CN, diol) prin intermediul unor laturi scurte, nepolare.

Fazele staționare modificate chimic sunt redate în tabelul 3.14.

Tabelul 3.14. Faze staționare legate chimic

Aceste faze staționare au fost utilizate la separarea unor coloranți alimentari [125], indicatori [126-129], hidrocarburi policiclice aromatice [130-132], pesticide [133, 134] etc.

În ultimii ani au fost sintetizați sau îmbunătățiți un număr mare de compuși care folosesc silicagelul ca suport în realizarea fazelor staționare chirale chimic legate utilizate la separarea și identificarea enantiomerilor. Aceste faze chirale (în special cele cu schimb de ligand și transfer de sarcină) au permis creșterea simțitoare a posibilităților experimentale în cercetările biochimice și farmaceutice pentru determinarea purității enantiomerice a compușilor chirali și studiul acțiunii metabolice a medicamentelor chirale.

Cei mai recenți compuși cu siliciu, utilizați ca faze staționare în cromatografia de lichide sunt aceia care posedă proprietăți de cristal lichid [135, 136]. Aceste cristale lichide posedă proprietăți unice ca faze staționare în cromatografia de lichide și furnizează o selectivitate mai ridicată, bazată pe considerente de mărime, formă și hidrofobicitate referitor la solut, în comparație cu fazele staționare inverse.

În ultima perioadă de timp silicagelul a început să fie înlocuit, în fazele staționare inverse (legate chimic), cu alți adsorbenți. Astfel, Măruțoiu și colaboratorii [137-139] au preparat faze staționare modificate chimic pornind de la tuf vulcanic, pământ diatomic [140] sau alumină[141].

CAPITOLUL IV. FAZE MOBILE

ÎN CROMATOGRAFIA

PE STRAT SUBȚIRE

4.1. Prezentare generală

Față de numărul de faze staționare, fazele mobile sunt de o varietate mult mai mare. Ca faze mobile se utilizează o multitudine de solvenți sau amestecuri ale acestora. În mod uzual faza mobilă este un amestec de doi până la cinci solvenți diferiți, selectați după un procedeu empiric, bazat pe experiența personală și raportat la datele din literatură privind separări similare. Pentru fazele normale (silicagel) pornind de la sistemul de zece solvenți elaborat de Snyder, s-a ajuns la un sistem selectiv de opt grupe utilizat în CSS și anume: eter etilic (grupa I), izopropanol și etanol (grupa II), tetrahidrofuran (grupa III), toluen (grupa IV), diclormetan (gripa V), acetat de etil și dioxan (grupa VI), toluen (grupa VII) și cloroform (grupa VIII). Hexanul (solvent cu tăria=0) este folosit la corectatarea valorilor RF care au domeniul optim cuprins între 0,2 și 0,8. Între doi și cinci solvenți sunt selectați pentru a găsi faza mobilă optimă cu ajutorul modelului PRISMA. O procedură similară este folosită în CSS cu fază inversă (straturi de silicagel C-18) utilizând un amestec de metanol, acetonitril și/sau tetrahidrofuran cu apă. Selecția fazei mobile optime constituie una din operațiile de bază prin care se asigură succesul analizei. La realizarea unei bune selecții trebuie să se ia în considerare unele condiții pe care fazele mobile trebuie să le îndeplinească:

1. Solvenții care compun faza mobilă trebuie să fie cât mai puri, în caz contrar reproductibilitatea este deseori afectată. De regulă, pe vasele de păstrare în CSS se specifică „reactiv pentru cromatografie”. Dacă se folosesc solvenți de proveniență incertă aceștia se purifică prin distilare. De exemplu, cloroformul sau eterul conțin urme de etanol care trebuie îndepărtate.

Alți solvenți sunt higroscopici sau conțin ei înșiși apă în sistem binar. În aceste cazuri apa se elimină prin uscare cu ajutorul metodelor cunoscute, prin distilare azeotropă cu benzen sau cu alți dizolvanți.

2. Faza mobilă nu trebuie să afecteze chimic sau să solubilizeze suportul plăcii cromatografice, adsorbantul sau liantul. Tipul fazei mobile impune și tipul suportului. Desigur, se va evita folosirea unui suport din mase plastice când faza mobilă aste formată din amestecuri eutectice de săruri anorganice care solicită încălziri la temperaturi la care masele plastice se degradează. De asemenea, adsorbatul de tip celulozic nu se va utiliza în cazul unor faze mobile puternic corozive și exemplele ar putea continua.

3. Faza mobilă nu trebuie să producă transformări chimice componenților separați, deoarece se poate modifica comportarea cromatografică a sistemului. Se recomandă acei solvenți care stabilesc cu solutul doar legături reversibile slabe, asemănătoare acelora dintre faza staționară și comportamentul luat separat.

4. Faza mobilă multicomponentă nu se va întrebuința în mod repetat, deoarece raportul dintre solvenții volatili și cei mai puțini volatili se modifică continuu. De asemenea, pe placa cromatografică solvenții migrează cu viteze diferite, în front se află o concentrație sporită de solvent nepolar, iar la baza plăcii cromatografice se află o mare cantitate de solvent polar. Aceste diferențe schimbă și raportul componenților aflați în rezervorul camerei cromatografice. Aceste fenomene pot afecta negativ rezultatele unei separări efectuate cu aceeași fază mobilă.

5. Faza mobilă recomandată, în cele mai multe cazuri trebuie să asigure izoterme de adsorbție liniare pe o fază staționară dată. În acest fel se realizează o simetrie a spoturilor și se evită neregularitățile de margine ale acestora (cozi, suprapuneri, dâre etc.).

6. Faza mobilă trebuie să separe mai mulți componenți dintr-un amestec necunoscut, realizând valori RF în limitele 0,05-0,95 cu diferența minimă dintre RF-urile a două substanțe de 0,03-0,05.

7. Condițiile și durata de păstrare a fazei mobile pot afecta în mare măsură reproductibilitatea. Sunt solvenți care se pot autooxida și în această situație, calitățile pot fi mult modificate. De asemenea, în vase prost sigilate se poate schimba raportul între componenți sau pot fi absorbiți vapori de apă.

4.2. Clasifiacrea fazelor mobile

În scopuri practice este util să se aibă în vedere pe lângă tăria eluentului și caracteristicile chimice ale acestuia pentru a se putea face previziuni calitative în privința selectivității. Astfel, solvenții pot fi clasificați în următoarele grupe :

a) care nu pot forma legături de hidrogen (hidrocarburi) – diluanți inerți;

b) donori și acceptori de protoni în cadrul legăturii de hidrogen (apă, alcooli, amine, acizi carboxilici etc.);

c) donori de protoni în cadrul legăturii de hidrogen (cloroformul);

d) acceptori de protoni în cadrul legăturii de hidrogen (aldehide, cetone, esteri, eteri, nitroderivați etc.);

e) acizi (donori în cadrul transferului de ioni de hidrogen);

f) baze (acceptori în cadrul transferului de ioni de hidrogen).

Pe baza acestei clasificări se poate prevedea selectivitatea unui anumit solvent. Astfel, o cetonă, de exemplu, metiletilcetona, un acceptor de protoni, va forma legături de hidrogen cu substanțe donoare de protoni și în consecință va fi util de ales dreprt component al unui amestec de solvenți pentru separări selective de substanțe cu grupări -OH sau diferind prin numărul de grupări -OH dintr-un amestec complex. Substanțele care nu formează legături de hidrogen (hidrocarburile) vor acționa, evident, ca diluanți inerți, scăzând puterea de eluție a comportamentului activ .

Pentru simplificarea selecției solvenților, în determinările practice s-au stabilit serii în care dizolvanții sunt clasificați în ordinea crescândă a puterii lor de developare. Acestea sunt denumite serii eluotrope. Primele studii au grupat solvenții în funcție de tăria de eluție. Aceste cercetări au fost completate ulterior după descoperirea faptului că puterea de eluție este direct proporțională cu constanta dielectrică . În tabelul 4.1. se dau câteva serii eluotrope stabilite experimental.

Tabelul 4.1. Serii eluotrope de solvenți în ordinea tăriei solventului

Se observă că locul și ordinea unor solvenți diferă. Una dintre cauzele nepotrivirilor se datorează faptului că pe lângă tăria solventului, în sistemul cromatografic mai acționează și alți factori secundari. Aceștia au influențe care luate în ansamblu produc diferențe în comportarea dizolvenților.

Un alt tip de serii eluotrope ține cont de polaritatea substanțelor de separat. Acestea au fost grupate în trei grupe: substanțe nepolare (grupa I), de polaritate medie (grupa II) și polare (grupa III). În funcție de aceste grupe, solvenții au fost împărțiți în trei categorii: în fiecare categorie s-au introdus dizolvanți în ordinea creșterii puterii de separare (tabelul 4.2.).

Demne de interes sunt seriile eluotrope binare a căror baze teoretice încep să se clasifice din ce în ce mai bine manifestate de diverse rețete la separarea unor soluții din amestecuri necunoscute (tabelul 4.3.).

Tabelul 4.2. Serii aluotrope extinse (în ordinea creșterii RF-ului substanțelor care se separă).

Asemenea serii au meritul de a prezenta mai complet, în ordinea creșterii polarității solutului, puterea separatorie a unor faze mobile binare [175, 176].

Tabelul 4.3. Serii eluotrope binare (în ordinea creșterii puterii de separare).

4.3. Alegerea fazei mobile

4.3.1. Tehnica microcirculară

Selecția fazei mobile optime pentru a separa slouțiile amestecurilor multicomponente este o operație complicată,de mare importanță, care permite, în final, obținerea informațiilor analitice dorite. Practic, se folosesc metodele mai vechi ale cromatografiei pe coloană. Cea mai cunoscută este tehnica microcirculară de departajare a componenților unui amestec.

În esență, procedeul se reduce la pipetarea solvenților avuți în atenție, peste locurile de aplicare a amestecului de separare (figura 4.1.).

Fig. 4.1 Selecția fazei mobile prin tehnica microcirculară

1 – eluarea cu ciclohexan; 2 – eluarea cu benzen; 3 – eluarea cu cloroform; 4 – eluarea cu acetonă; 5 – eluarea cu apă; 6 – eluarea cu un amestec apă – acetonă (8:2, v/v); 7 – capilară;

În cazul nostru, în figura 4.1. A , eluarea cu benzen este cea mai potrivită, deoarece se obțin trei cercuri concentrice, în timp ce, cu ciclohexan nici un component nu este dizlocat din punctul de aplicare, iar cu cloroform toți soluții se regăsesc în frontul solventului.

Metoda este laborioasă și inexactă. Separările decurg în condiții mai bune la folosirea unor amestecuri de solvenți, așa cum este ilustrat în figura 4.1. B.

Situația alegerii fazei mobile este mult mai ușoară când se cunoaște componenta probei de analizat, deci proprietățile soluțiilor între care și polaritatea și posibilitatea acestora de a forma legături de hidrogen, joacă un rol important. În acest caz se pot folosi cu rezultate practice bune, seriile eluotrope descrise în paragraful precedent.

Dacă nu se cunoaște componenta probei de analizat selecția fazei mobile este dificilă și necesită unele încercări. Se începe cu solvenți nepolari și se continuă, pe măsura creșterii polarității, cu celelalte categorii de solvenți, în ordinea stabilită de seriile eluotrope sau de sistemele eluotrope binare.

4.3.2. Selecția în funcție de selectivitatea și tăria solventului

Seriile eluotrope moderne sunt exprimate de parametrul Snyder În tabelul 4.4. se dau valorile acestui parametru calculat pentru silicagel. Relațiile de transformare pentru alte straturi sunt:

(Al2O3) = 1,3 (SiO2)

(MgO) = 1,33 (SiO2)

(Florisil) = 1,48 (SiO2)

Tabelul 4.4. Parametrul (SiO2) al unor solvenți

La utilizarea soluțiilor conform acestui tabel se cuvine să enunțăm câteva reguli:

– creșterea parametrului Snyder () udce la scăderea separării și creșterea RF – ului și invers;

– proporția solventului polar în amestecurile multicomponente scade exponențial pe măsura creșterii polarității;

– substituirea unui solvent polar cu altul poate să ducă la îmbunătățirea sau scăderea selectivității datorită modificării interacțiior care au loc în sistemul cromatografic. Aceste fenomene se apreciază în funcție de natura solutului și reactivitatea chimică a acestuia;

– dacă mobilitatea developantului este corespunzătoare trebuie să se acționeze asupra selectivității prin variația compoziției amestecurilor binare respective.

În ceea ce privește cromatografia cu faze inverse, alegerea fazei mobile se realizează într – o ordine inversă a tăriei față de CSS convențională. Aceasta are drept rezultat o ordine înversă a RF–ului unor compuși față de poziția obișnuită. Ordinea inversă a separării presupune că apa este componenta principală a fazei mobile. Se utilizează cu bune rezultate și amestecuri apoase ale unor solvenți organci, cum ar fi: eterul, metanolul, acetona, acetonitrilul, dioxanul sau izopropanolul. Separarea poate fi optimizată prin reglarea proporțiilor de componenți ai fazei mobile. Pe măsură ce polaritatea substanțelor de separat crește, conținutul în apă al fazei mobile trebuie să scadă. În amestecuri de apă – etanol (metanol), rezoluția se poate îmbunătății prin modificarea lungimii lanțului alcoolului sau a volumului de apă. Dacă nu se obține o rezoluție adecvată, componenții fazei mobile se vor schimba în scopul măririi selectivității, menținând aceeași tărie. Tăria determină valoarea RF – ului, dar nu selectivitatea. Schimbarea fazei mobile prin folosirea indicelui de polaritate (P) produs de Snyder nu este întotdeauna marcată de succes.

Valorile cele mai mari ale lui P reprezintă solutul cel mai puternic adsorbit în CSS convențională, dar cel mai slab pentru separarea în faze inverse. Indicele de polaritate P al unei faze mobile, în CSS – FI poate fi aproximat cu relația:

P = Fa Pa + Fb Pb +Fc Pc

unde F reprezintă fracția volumetrică a solvenților puri (a), (b) și (c), iar P este tăria lor. În tabelui 4.5 se dau valorile reprezentative ale lui P.

Amestecurile apei cu un solvent polar nu pot umecta în totalitate stratul legat chimic. Din această cauză pot apărea o serie de probleme. Se recomandă ca înaintea developării să se verifice dacă faze mobilă realizează bine umectarea stratului, în caz contrar, se schimbă raportul între solvenți.

Selectivitatea poate fi mărită prin adăugarea a 1 – 20% tetrahidrofuran, dimetilsulfoxid sau dimetilformamidă.

Tabelul 4.5. Indicele de poaritate (P) pentru unii solvenți CSS – FI

Separarea se poate îmbunătății prin adăugarea unor săruri anorganice ionizabile. În această situație, trebuie să existe și o bună corelare cu pH – ul developantului, deoarece soluții care sunt ionizabili pot fi mai ușor fixați de ionul de sarcină opusă.

CAPITOLUL V. APARATURA

Cromatografia pe strat subțire se caracterizează, sub aspect experimental, printr-o mare simplitate. Aparatura necesară poate fi, la nevoie, improvizată din ceea ce se găsește la îndemână în orice laborator: câteva plăci de sticlă de diferite dimensiuni (de la 5×5 cm până la 20 cm); un vas paralelipipedic sau cilindric prevăzut cu capac, utilizat drept cameră cromatografică; capilare drept micropipete; un pulverizator (obișnuit în cosmetică) folosit pentru pulverizarea reactivilor de vizualizare etc.

5.1. Camere cromatografice

În principiu, orice vas acoperit poate fi folosit drept cameră cromatografică. Pentru a se putea observa distanța deplasării eluentului de la linia de start la capătul opus al plăcii, pereții vasului trebuie să fie transparenți. Cele mai uzuale sunt vasele de sticlă. Se mai pot folosi vase improvizate din materiale ceramice, plastice sau chiar metalice emailate. Toate aceste vase trebuie să nu intre în reacție sau să nu fie solubile în faza mobilă.

După construcție, camerele cromatografice se pot impărți în trei mari categorii: normale (paralelipipedice sau cilindrice), tip sandwich și camere orizontale. Acestea sunt realizate în diverse variante și mărimi, în funcție de dimensiunile plăcilor cromatografice.

Camera normală este confecționată din sticlă și are dimensiunile 212110 cm, având o formă paralelipipedică. În interiorul ei se pot introduce una sau mai multe plăci cromatografice la developat (figura 5.1.).

Prin căptușirea pereților interiori ai cuvei cromatografice cu hârtie de filtru și umectarea acesteia cu fază mobilă se obține o cameră normală saturată. După 5 – 10 minute de la saturarea camerei cu vapori de eluent sunt introduse plăci cromatografice pentru developare. Se evită contactul plăcii cu hârtia.

Fig. 5.1. Camere cromatografice normale

Camerele sandwich (stratificate) au fost create în scopul măririi vitezei de migrare a developantului și a reducerii cantității de solvenți folosiți în procesul de migrare.

Prin micșorarea volumului camerei se realizează o saturare rapidă cu vapori a spațiului liber și deci o separare mai bună și un timp de migrare mai scurt. De regulă,cu ajutorul camerelor stratificate se poate developa o singură placă cromatografică. Unul din pereții acestei camere îl reprezintă chiar placa cromatografică, care se prinde cu un sistem de inchidere de un cadru cu suport și se așază printr-o fantă practicată în capac, într-o cuvă în care se află faza mobilă. Camerele orizontale au intrat recent în uzul curent al CSS. Ele pot fi adoptate perfect pentru developări liniare, circulare sau anticirculare. Toate aceste tehnici permit și separări la presiune ridicată.

În figura 5.2. se redă schematic o cameră orizontală pentru developare liniară. Placa cromatografică (1) se așază cu stratul în jos către placa de fund (2) și se sprijină pe plăcuțele rodate rabatabile (3) cufundate în rezervoarele cu fază mobilă (4). Developarea începe de la ambele capete prin apropierea plăcuțelor rodate de marginile cromatoplăcii. Pentru a se evita pierderile de fază mobilă, rezervoarele se acoperă cu un capac (5). Întreaga cameră se așează într-o carcasă detașabilă (6).

Camera de developare multiplă automată (fig. 5.3.) este compusă din camera de developare (1), rezervoarele cu solvenți (2), un sistem de valve prin care se alimentează cu solvenți (3), un generator de gradienți (4), vas spălător (5), rezervor de gaz (6), pompă de vacuum (7) și vas colector (8).

Fig 5.2. Cameră cromatografică orizontală

Fig. 5.3. Diagrama unei camere cu developare multiplă automată

5.2.Dispozitive pentru vizualizare

În vederea punerii comode în evidență a spoturilor s-au imaginat și realizat o serie de pulverizatoare (fig. 5.4.), suflător pentru substanțe reducătoare (fig. 5.5.) și barbotori pentru activatori ( fig. 5.6.) .

Aceste dispozitive simple și ieftine pot fi confecționate în fiecare laborator.

Fig.5.4. Tipuri de pulverizatoare folosite în CSS

Fig. 5.5. Suflător pentru substanțe reducătoare

1 – tub de sticlă; 2 – umplutură din vată de sticlă impregnată cu agent reducător (iod); 3 – suport; 4 – difuzor; 5 – șlif; 6 – dop cu tub lateral pentru montarea la pompa de aer; 7 – furtun.

Fig. 5.6. Barbotor pentru activatori

(amoniac, brom, acid clorhidric, acid azotic fumans etc.)

1 – vas barbotor; 2 – lichid (activator); 3 – tub perforat; 4 – orificiu pentru ieșirea aerului; 5 – furtun de legătură cu pompa de aer; 6 – difuzor; 7 – dop.

Soluțiile de reactivi de vizualizare pot fi introduse în sprayuri, iar detecția făcându-se printr-o simplă pulverizare ca în fig. 5.7.

Fig. 5.7. Vizualizarea plăcilor prin pulverizare cu reactivi specifici

Pentru a evita contactul cu soluțiile de vizualizare și a nu inhala vaporii respectivi se pot construi cabinete cu ventilație și sistem de colectare a vaporilor ca în fig. 5.8.

Fig. 5.8.

Substanțele care emit sau absorb în lumină ultravioletă (UV) pot fi detectate cu ajutorul lămpilor UV care sunt echipate cu lămpi ce emit la 254 nm și respectiv 366 nm (fig.5.9.).

Fig 5.9. Lampă UV universală

5.3. Dispozitive pentru aplicat probe

Probele sunt aplicate sub formă de spot sau în formă de benzi scurte. Acestea se realizează cu ajutorul unor dispozitive manuale, semiautomate sau automate.

Cele mai simple dispozitive de aplicat probe sunt capilarele, care sunt confecționate în orice laborator (fig. 5.10.) și micropipetele gradate (1μL, 2 μL, 5 μL, 10 μL, 20 μL etc.) (fig. 5.11.).

Fig. 5.10. Confecționarea capilarelor

De asemenea, pentru aplicarea probelor sub formă de spot se pot utiliza seringi la care li s-a adaptat un șurub micrometric. Seringa poate fi fixată în poziție verticală pe un stativ, iar cu ajutorul unui șurub poate fi deplasată orizontal. De asemenea, poate fi prevăzută și cu o cremalieră pentru deplasarea pe verticală.

Fig. 5.11. Aplicarea probelor cu ajutorul micropipetelor

Un dispozitiv semiautomat pentru aplicarea probelor sub formă de bandă, construit de firma Camag, constă dintr-o seringă al cărei piston este acționat printr-un sistem mecanic. Volumele care sunt aplicate pot varia între 0,5 și 2,5μL.

Un aplicator de probe denumit „ATS 3” fabricat tot de firma Camag este destinat pentru aplicarea spoturilor în cromatografia pe strat subțire (fig.5.12).

Spoturile sunt aplicate automat, iar cantitatea de probă este controlată printr-un computer. După terminarea aplicării unui spot seringa este deplasată automat în alt loc. Aparatul este prevăzut cu un dispozitiv compus dintr-o unitate de gaz – controlat pentru uscarea spoturilor. În acest mod se reduce întinderea spoturilor și totodată viteza de aplicare a probelor poate fi mărită de mai multe ori.

Fig. 5.12. Dispozitiv automat de aplicare a probelor

Aparate similare de aplicare a probelor, fabrică și firmele Desaga și Burkard.

5.4. Aparate pentru întins straturi

În practica cromatografică, de obicei, se utilizează plăci cromatografice gata preparate, dar în anumite cazuri acestea se pot prepara în laboratoare. Pentru prepararea straturilor subțiri cu grosime uniformă se utilizează aparate manuale și automate.

Aparatul manual pentru întins straturi subțiri (fig. 5.13.) se compune din două părți: un dispozitiv pentru așezarea orizontală a plăcilor de sticlă și o casetă rezervor pentru întinderea pastei de adsorbent.

După modul de întindere a pastei, ele sunt de două feluri: cu casetă fixă (acționată manual) și plăci fixe sau cu casetă fixă și plăci mobile(acționate pe sub casetă, manual).

Fig. 5.13. Aparat manual de întins straturi

Dispozitivul pentru așezarea orizontală a plăcilor de sticlă este confecționat dintr-o placă de aluminiu, plexiglas etc fixată pe un schelet de metal prevăzut cu două rame pe suprafața plană de deasupra, între care se așază plăcile de sticlă și se deplasează caseta rezervor cu pasta de adsorbent.

Caseta pentru întins straturi are forma unui paralelipiped, construită din aluminiu, plexiglas, oțel inox, având patru pereți ficși, cu patru fante de 0,25; 0,50; 0,75 și 1,00mm, ceea ce permite tragerea unor straturi paralele cu una din aceste grosimi ( aceasta se realizează prin modul de așezare a casetei pe placă).

Aparatul automat pentru întins straturi subțiri este utilizat când există un consum mare de plăci cromatografice. Aparate de acest tip sunt livrate de firma Camag (fig. 5.14.).

Fig.5.14. Aparat automat de întins straturi

Acest aparat este compus din: dispozitiv pentru stocarea și antrenarea plăcilor cu viteză constantă (10 cm/s), caseta pentru pasta de adsorbent și un ghidaj orizontal pe care culisează plăcile acoperite. Cu acest aparat se pot prepara plăci cromatografice cu grosimea stratului cuprins între 0-2 mm, datorită faptului că un perete al casetei pentru pasta de adsorbent este mobil și cu ajutorul acestuia se reglează grosimea dorită.

5.5. Aparate pentru determinări cantitative

După ce amestecul de componenți a fost separat și vizualizat printr-o reacție specifică (în vizibil sau UV) spoturile respective se pot densitometra. Principiul unui astfel de aparat care funcționează prin transmitanță este arătat în figura 5.15.a, iar a unuia care funcționează prin reflexie este arătat în figura 5.15.b

Densitograma respectivă este similară curbei de eluție din cromatografia pe coloană. Se știe că concentrația unei substanțe într-un spot pe o placă cromatografică se distribuie în majoritatea cazurilor după o curbă de tip Gauss (fig. 5.16.) suprafața de sub curbă fiind proporțională cu concentrația substanței.

Fig.5.15. Principiul de funcționare a densitometrelor:

a) prin transmitanță; b) prin reflexie

1 – lampă de wolfram; 2 – lentilă; 3 – diafragmă; 4 – monocromator; 5 – lentilă; 6 – placă cromatografică; 7 – cameră video; 8 – computer; 9 – monitor;

10 – terminal grafic

Fig. 5.16. Densitograma unui spot

CAPITOLUL VI. TUTUNUL ȘI

BOLILE PROVOCATE DE TUTUN

Cuvântul “tutun” provine de la insula Tobago din arhipelagul Antilelor acolo unde această plantă era cultivată. Indigenii numeau această plantă “petum”. Aztecii și incașii foloseau tutunul cu precădere în timpul ceremoniilor religioase. Tutunul le potolea foamea si îi ajuta să reziste mai bine la oboseală.

În anul 1518, marinarii lui Columb și invadatorii lui Cortez au adus în Franța această iarbă. Inițial se fuma pipa, apoi tigarea de foi, iar din improvizația unui ofițer francez (în tub de hârtie, în care se ținea praf de puscă) s–a născut tigarea.
La început, în Europa, tutunul nu s-a folosit decât ca remediu pentru migrene, ca pudră pentru distrugerea păduchilor, în clisma pentru tratamentul constipației si ca terapie a astmului si anginei de piept în momente asfixice.

  Nicolas Louis Vauquelin, profesor de chimie din Paris , identifica principalul activ azolat din frunzele de tutun.

  Nicotina – una dintre componenetele tutunului – este principalul, dacă nu singurul agent raspunzător pentru depedența pe care o exercită tutunul asupra organismului uman.

Țigara este considerata a fi o “seringa cu nicotina”.

Nicotinei îi trebuie 7 secunde pentru a ajunge din alveolele pulmonare la creier.

1843 – o data cu începutul industrializării, are loc si fabricarea primei țigări.

1881 – în America apare prima mașină de fabricat țigări (200 per minut).

1910 – în Europa au fost înregistrate 20.000 de mărci de țigări (patentate). Actualmente, concernele de țigări americane produc anual 1/5 (un trilion de țigări) din toată producția lumii. În anul 2030 vor muri 10 milioane de locuitori din cauza fumatului .

Mărturii ale prezenței tutunului în România

Obiceiuri ca narghileaua, țigarea din foiță sau foi sunt foarte vechi.
•  Tutunul a pătruns în România în secolul al XVI-lea, mărturie stând descoperirile arheologice cum ar fi o lulea de pamânt descoperită în 1971.
•  Alte repere: anul 1812 în Moldova și 1821 în Muntenia când au apărut primele fabrici rudimentare de prelucrare.

Pericolele fumatului

Este omniprezentă în viața dependenților de nicotină și nu numai. Țigarea însoțește cu succes ceșcuța de cafea, petrecerile, stările depresive, nervozitatea sau plictiseala. Dar oare este doar un viciu oarecare sau calea cea mai sigură către cancerul la plămân?

Despre efectele nicotinei asupra sănătății se poate vorbi la nesfârsit. Se produc tulburări respiratorii, cancer la plămân, sporește riscul atacului de cord, se îngălbenesc pielea, dinții, degetele și se îmbătrânește prematur.

Cristina Niță, medic primar stomatolog la Cristal Dental Services, atrage atenția asupra acestor efecte, când vine vorba de primul lucru afectat de tigări, dantura: "În afara aspectului dezagreabil al dinților fumătorilor, a culorii lor galbene, a modificării rapide a culorilor obturațiilor și lucrărilor protetice pe baza de rășini, mai putem discuta despre rolul important al tutunului în etiologia cancerului oral. Numeroase studii au indicat o relație directă între fumat și cancerul mucoasei orale, fumatul țigaretelor fiind, se pare, mai nociv decât fumatul trabucului sau al pipei.

Un studiu recent realizat în SUA a arătat că bărbații care fumează prezintă un risc de circa 30 de ori mai mare decât nefumătorii în ceea ce privește declanșarea tumorilor maligne orale, în timp ce foști fumători prezintă un risc de 9 ori mai mare. Există o relație bine stabilită între fumătorii de pipă și incidența cancerului de buză, deși nu a putut fi încă evaluat cu precizie riscul datorat căldurii produse comparativ cu riscul pe care-l prezintă materialul din care este făcută pipa.

Fumatul cauzează numai în SUA 400.000 de decese anual și este de asemenea cauza unor boli precum bronșită cronică, TBC, diferite forme de cancer etc.

Iată care sunt cele mai importante lucruri care trebuie să le știți despre riscurile pe care le implică acest viciu:

•  ritmul cardiac este mult mai crescut la cei care fumează;
•  fumătorii își expun corpul acțiunii a cca. 4.000 de substanțe chimice ce se găsesc în țigări, 40 dintre acestea cauzând apariția cancerului;
•  riscul apariției cancerului la plămâni este de 22 de ori mai ridicat la bărbații fumători și de 12 ori la femeile fumătoare decât la nefumători;
•  posibilitatea unui infarct este de două ori mai mare la persoanele fumătoare;
•  sănătatea nefumătorilor este și ea pusă în pericol dacă inhalează fum involuntar .

Riscul legat de fumat devine mult mai important odată cu creșterea numărului de țigarete și a duratei de expunere la acest factor. Factorul de risc devine egal cu al nefumătorilor după circa 10 ani de renunțare la fumat. Valorile sunt ceva mai reduse în cazul femeilor, fără să se poată preciza care este mecanismul protector. Astfel, femeile fumătoare prezintă un risc de circa 6 ori mai mare comparativ cu nefumătoarele, iar această valoare se reduce la 3 pentru fostele fumătoare. Studiile arată că circa 92 % din decesele provocate de cancerul oral sau faringian la bărbați pot fi atribuite fumatului (procentul fiind de 61% pentru femei).

Consumul acestui "drog" cu acțiune lentă reduce fertilitatea și pune în pericol sarcina. Și gândește-te câte farduri noi și haine ți-ai putea cumpăra cu suma cheltuită pe țigări în ultimile 6 luni… Țigarea poate părea un simplu tub de hârtie ce conține tutun rafinat, dar în momentul în care o aprinzi se eliberează 4000 de chimicale prin fumul de tigară.

Majoritatea persoanelor fumătoare încep acest "ritual" din timpul adolescenței. Doar în Anglia , 450 de copii fumează zilnic și majoritatea celor care mor din cauza nicotinei se apucă de fumat în timpul adolescenței.

Tutunul este toxic

Tutunul conține mari cantități de substanțe toxice cancerigene. De exemplu: nitroamine, hidrocarburi policiclice aromatice, arsenic și poloniu-210. Acestea sunt doar patru din cei peste 2.550 compuși identificați în fumul de tutun, mulți dintre ei fiind substanțe cu efect letal.

Peste 7.000 de articole științifice publicate susțin cu claritate că tutunul este dăunător pentru corpul omenesc.

Tutunul este un drog

De tutun sunt dependenți mai multi oameni decât de oricare alt drog.

Folosirea tutunului este vătămătoare și letală

O persoană care începe să fumeze ca adolescent și continuă până la o vârstă mijlocie, își va scurta viața cu 24 de ani (R.Peto, Lancet,1992). În 1995 de cinci ori mai multe femei (240.000) au murit de boli cauzate de tutun decât de cancer de sân (45.000).

1. Cinci din zece fumători vor muri de boli cauzate de tutun (50%)
2. Doi din zece fumători au diagnosticul de cancer (20%).
3. Nouă din zece fumători diagnosticați cu cancer pulmonar vor muri datorită acestuia (90%).
4. Unul din zece fumători are emfizem (10%)
5. Doi din zece fumători sunt diagnosticați cu boli de inimă (20%).
6. Una din cinci morți este provocată de tutun (20%)

Consecințele negative ale folosirii tutunului

Sociale

•  Fumatul este supărător pentru nefumători.
•  Fumatul constituie un exemplu negativ pentru copii, nepoții sau/și elevii mei.
•  Nefumătorii spun că fumul de tutun lasă un miros neplăcut în mașină, în casă și în hainele.
•  După o baie fierbinte sau când transpiri, miros a fum îmbâcsit de tutun.

Medicale, imediate

•  Statisticile arată că fumatul este dăunător pentru sănătatea celorlalți oameni din jur, în special pentru sănătatea copiilor.
•  Vor apărea simptome ca tusea persistentă, exces de spută, răceli și probleme respiratorii care fac să se observe că fumatul distruge corpul și este un pericol pentru sănătatea umană.
•  Fumatul scade imunitatea și puterea.
•  În afară de acestea nu trebuie să uităm să luăm în calcul pe cele medicale, pe termen lung

Financiare

•  Fumatul este scump – el costă mult mai mult decât prețul țigărilor. Economia realizată de renunțarea la fumat:

•  Țigări populare – 5×30= 150 lei x 12 = 1800 lei
•  Țigări medii – 6×30= 180 lei x 12 = 2160 lei
•  Țigări scumpe – 7.5×30= 225 lei x 12 = 2700 lei

•  Timp alocat fumării unei țigări = 5 minute x 20 țigări = 1h 40 min/zi x 30 zile=50h/luna=25zile/an
•  Scurtarea vieții o țigară = 7 minute x20 țigări = 2h 20 min/ zi x 30 zile = 70h/luna = 35 zile/ an

Costurile medicamentelor, detergenților suplimentari, vizitarea stomatologului pentru înălbirea dinților, cosmetice pentru atenuarea ridurilor, timpul suplimentar afectat spălării scrumierelor, a perdelelor, a mobilierului, zugrăvirea apartamentului mult mai des, costurile medicamentelor pentru atenuarea durerilor în cazul unui cancer, costul unei vieți sunt alte costuri care trebuie luate în calcul atunci când cumperi un pachet de țigări.

Tutunul – Nicotina

Este una dintre substanțele cele mai folosite în țara noastră.

Fumatul este o acțiune în urma căreia fumătorul devine dependent de drogul numit nicotina.

Când nicotina este inhalată în plamâni, fluxul sangvin arterial preia această substanță și o transportă către creier într-un interval de zece secunde.

Atât în cazul femeilor, cât și al bărbaților, răspândirea tuturor afecțiunilor respiratorii cronice (bronșită, astm, afecțiuni respiratorii) este strâns legată de nivelul fumatului.

Aproximativ 129.000 de oameni mor în fiecare an din cauza cancerului provocat de fumat. Numărul de cazuri de femei bolnave de cancer pulmonar este mult crescut și numărul fumătoarelor este în creștere.

Fumatul este unul dintre cei trei factori de risc major în afecțiunile coronariene ale inimii, celelalte două fiind tensiunea ridicată și colesterolul mărit.

Obiceiul de a fuma este unul din comportamentele cele mai periculoase pe termen lung pentru sănătatea tinerilor. Consumul tutunului de către tineri este foarte răspândit în toate regiunile din lume și în creștere în țările în curs de dezvoltare; se arată în majoritatea țărilor că tabacismul înregistrează o creștere mai mare la fete decât la băieți, astfel că prevalența la fete este egală cu cea înregistrată la băieți și chiar o depășește în unele țări. Tinerii încep să fumeze la o vârstă din ce în ce mai precoce (marea majoritate înainte de vârsta de 19 ani, foarte puțini tineri dobândesc acest obicei după această vârstă).

Nocivitatea fumului de tigară variază în funcție de caracteristicile tutunului și ale hârtiei, precum și de lungimea țigaretei (scurtarea acesteia prin fumat crește concentrația gazelor în fază solubilă). Frecvența și gravitatea bolilor produse de fumat este corelată cu numărul țigărilor fumate și cu vârsta la care se începe această activitate.

Fumatul intensiv și prelungit joacã un rol determinant în apariția a numeroase afecțiuni mortale sau invalidante la adult, ca de exemplu: cancerul pulmonar, emfizemul și bronșita cronică, ateroscleroza, cardiopatia ischemică. Fetele care utilizează anticonceptionale orale au un risc crescut de apariție a afecțiunilor cardio-vasculare mai târziu în viață, dacă fumează.

Tutunul are efecte nocive asupra fătului la fetele însărcinate fumătoare și crește riscul nașterii premature și insuficienței ponderale la naștere. În țările în curs de dezvoltare, unde statutul nutrițional al mamei este adesea nesatisfăcător, riscul este si mai mare.

Mestecarea tutunului provoacă afecțiuni dentare, gingivale și cancerul cavității bucale.

Un comitet OMS a estimat că în lume, folosirea tutunului este responsabilă de peste un milion de decese premature pe an. Cu cât fumatul debutează mai devreme, cu atât este redusă mai mult speranța de viață: cu opt ani dacă fumatul debutează înainte de 15 ani și numai cu patru ani dacă debutează la 25 de ani. Pe de altă parte, persoanele care încep să fumeze de tineri au dificultăți mai mari să renunțe.

20 miliarde de țigări sunt fumate pe zi în lume ceea ce înseamnă 7 mii de miliarde pe an. Fumul de țigară conține 4000 de compuși dintre care sute dintre ei sunt toxici, iar 30 dintre ei sunt cancerigeni.

Fumatul provoaca dependenta

Tutunul este unul dintre substanțele care produce cea mai puternică dependență. Nicotina produce dependență în proporție de șase-opt ori mai mare decât alcoolul. Dacă o comparăm cu alte droguri, nicotina produce dependență la fel de mare ca și cocaina. Dintre persoanele care folosesc tutun 95-100% sunt dependente.

Infertilitatea

Fumatul produce infertilitate atât la femei cât și la bărbați. La bărbați, infertilitatea se datorează efectelor nicotinei asupra aparatului circulator, ceea ce provoacă, pe lângă impotență, reducerea volumului de ejaculare, micșorarea numărului de spermatozoizi ejaculați, precum și apariția unor forme anormale și a unei mobilități reduse a spermatozizilor.

Riduri

Fumatul duce la îmbătrânirea prematură a pielii și la apariția ridurilor din cauza formaldehiei (substanță chimică folosită în laboratoarele de anatomie patologică la conservarea produselor anatomice). Fumătorii aflați în categoria de vârstă cuprinsă între 40 și 49 de ani sunt la fel de ridați ca nefumătorii cu 20 de ani mai în vârstă.

Declinul inteligentei

Cercetările efectuate de Institutul de Psihiatrie din Londra indică faptul că fumatul este asociat cu declinul inteligenței. Studiul a examinat mai mult de 650 de oameni de 65 de ani și peste, pentru a determina puterea lor intelectuală și a înregistra obiceiurile lor legate de fumat. Cercetătorii au demonstrat că fumătorii au probleme mai mari decât nefumătorii. Fumatul este un factor ce contribuie la bolile cardio-vasculare și arteroscleroză, îngustează arterele și astfel reduce alimentarea cu sânge a creierului. Aceasta poate explica declinul inteligenței.

Acest studiu este unul din lunga serie de cercetări ce demonstrează impactul negativ pe care fumatul îl are asupra sănătății și stării de bine a oamenilor. Cu toate celelalte distrugeri provocate de fumat – incluzând bolile cardio-vasculare, cancerul, emfizemul și altele – declinul inteligenței se adaugă la lista de probleme de sănătate pe care fumătorii și le cauzează singuri.

Cancer

Fumatul este o cauză majoră de cancer. 30% din toate decesele prin cancer sunt atribuite fumatului:

•  Cancerul la plămâni, trahee și bronhii (90%)
•  Laringe (84%)
•  Cavitatea bucală (buze, limbă, gură, faringe) (92%)
•  Esofag (78%)

Fumatul este unul din factorii care contribuie la apariția și a altor cancere, cum ar fi:

•  Cancerul de pancreas (29%). Pancreasul este un organ foarte vascularizat, ceea ce face ca substanțele cancerigene absorbite la fumători să crească cu 100%
•  Cancerul de vezică urinară. Compușii cancerigeni absorbiți din fum sunt concentrați și excretați prin urină. Vezica urinară este astfel permanent scăldată într-o baie de substanțe cancerigene, ceea ce crește de trei ori riscul de cancer vezical
•  Cancer la rinichi (48%)
•  Cancer la stomac și col uterin

Bronșita

Semnul caracteristic este tusea fumătorului care duce la bronșită cronică cu: tuse cronică, dispnee (respirație dificilă), expectorație de flegmă și mucus, și în cele din urma la emfizem (cu insuficiență respiratorie)

Emfizem pulmonar

90% din bronhopneumatiile cronice obstructive (BPOC) sunt produse de fumat, care provoacă bronșită cronică, iar aceasta la rândul ei duce la emfizem (întinderea și spargerea micilor saci pulmonari)

Ateroscleroza

O serie de substanțe chimice din fumul de tigară contribuie la dezvoltarea aterosclerozei (îngroșarea și rigidizarea peretelui arterelor), și două dintre cele mai nocive în această privință sunt nicotina și monoxidul de carbon. (Nicotina destramă legăturile speciale dintre celulele peretelui arterial, proces care inițiază ateroscleroză).

Afectarea vaselor sanguvine provoacă:

•  Hipertensiunea arterială (ateroscleroză plus nicotină provoacă constricția arterelor mici. Efectul net al acestui fenomen este creșterea presiunii arteriale)
•  Anevrismul aortei (fumătorii de un pachet/zi fac anevrisme fatale de 4-5 ori mai frecvente decât nefumătorii)
•  Deficite circulatorii: boala Buerger și Raznaud, care duce la pierderea completă a irigației sangvine și amputația în urgență a membrului afectat
•  Accidentul vascular cerebral (apoplexia) – fumătorii au cu 50% mai multe accidente vasculare cerebrale decât nefumătorii

Infarct

1/3 din decesele prin infarct miocardic au drept cauză fumatul.

Fragilitate imunitară

Fumatul afectează sistemul imunitar pe mai multe căi:

•  Leucocitoza (crește numărul globulelor albe)
•  Limfocitoza (crește numărul limfocitelor)
•  Modificarea echilibrului dintre diferite sub-seturi de limfocite T
•  Scăderea numărului celulelor Natural Killer (NK) care au un rol important în apărarea organismului împotriva cancerului
•  Scăderea numărului celulelor Langhans (importante componente ale sistemului imunitar la nivelul epiteliului colului uterin) – motiv pentru care fumatul contribuie la apariția displaziei colului

Gripa

Fumătorii suferă de gripă de trei ori mai mult decât nefumătorii! Acest lucru este cauzat și de fragilitatea imunitară generată de fumat.

Cariile

Fumătorii au de trei ori mai multe carii decât nefumătorii datorită plăcii dentare care duce la dezvoltarea bacterilor și apoi la carierea dinților!

Gingivita

Gingivita este o inflamație a gingiilor datorată unei slabe igiene orale asociate fumatului. Fumătorii pierd dinți de trei ori mai frecvent decât nefumătorii

Halena

Halena fumătorului se referă la mirosul neplăcut pe care îl exhală și pe care nici o apă de gură sau pastă de dinți nu reusește să o îndepărteze.

Efectele fumatului pasiv

Fumatul pasiv constă în inhalarea fumului de tigară al celor din jur. Fumul de tigară al fumătorilor viciază mediul înconjurător. Doar 15 % din fumul de tigară este inhalat de cel care fumează, restul de 85% îl poți inhala chiar tu!

Fumul de tigară conține particule fine și gaze, peste 4000 de substanțe chimice; multe dintre ele sunt dăunătoare sănătății, cel puțin 60 dintre ele sunt cunoscute ca putând cauza cancer. Gazele includ: monoxidul de carbon și gaze otrăvitoare.
Expunerea la fumul de mâna a doua:

•  Crește riscul de deces prin boli cardiace cu 30%
•  Crește riscul de cancer pulmonar și provoacă circa 40.000 de decese / an în SUA
•  Agravează astmul alergic și alergiile respiratorii

Tigarete Light

•  În Anglia, peste 1/3 din fumători declară că fumează țigarete “light”, “ultralight” sau “ușoare”. (1)
•  Un studiu efectuat pe fumători în Anglia a demonstrat că 28% dintre ei consideră că țigaretele light sunt mai puțin nocive decât cele normale. (1)
•  Datele epidemiologice arată că fumatul de țigarete ușoare nu are semnificativ mai puține efecte nocive asupra stării de sănătate comparativ cu țigaretele normale

Efecte asupra sanatatii

•  Efectele pe termen scurt includ efecte asupra sistemului respirator, dependență, precum și asocierea cu alte droguri.
•  Fumătorii își folosesc la un nivel mai scăzut plămânii decât cei care nu au fumat niciodată.
•  Fumatul provoacă boli de inimă
•  Fumatul afectează performanța și rezistența la cei care practică un sport de performantă.
•  În medie un om care fumează un pachet de țigări în fiecare zi trăiește cu șapte ani mai puțin decât unul care nu a fumat niciodată.
•  Adolescenții care fumează au probleme cu respirația de trei ori mai des decât nefumătorii
•  Adolescenții care fumează sunt nevoiți să meargă mult mai des la doctor decât cei care nu fumează.

Tinerii care fumează sunt mai dispusi de trei ori mai mult decât nefumătorii să utilizeze alcoolul, de ori mai mult să folosească marijuana și de 22 ori mai mult sa folosească cocaina. De asemenea sunt mai dispusi să accepte sex neprotejat sau să rezolve un conflict prin violență.

Statistici din România

Programul European de Studiu pentru Alcool și Droguri (ESPAD) – condus de Institutul pentru Managementul Serviciilor de Sănătate și the County Departments for Health Promotion and Health Education

ESPAD – 2004

•  64% dintre cei sub 16 ani fumează înregistrându-se o creștere de 11% față de studiul din 1999 simultan cu scăderea vârstei de debut a fumatului.
•  32 % dintre elevi au fumat prima țigară înainte de 14 ani.
•  Doar 13 % cred că fumatul din când în când este dăunător, dar cred în proporție de peste 75% că fumatul de 1-2 pachete pe zi aduce cu sine riscuri pentru sănătate.
•  72% din populația având vârsta între 14-60 ani au afirmat ca au receptat reclame la țigari

ESPAD – 1999

Dintre 2.394 de elevi în clasa a IX-a de liceu,(aproximativ 16 ani):

•  57,1 % au fumat;
•  13,6 % au început să fumeze de la 11 ani sau mai puțin
•  54 % au început să fumeze până la vârsta de 15 ani
•  17 % fumează zilnic

Doar 33,3 % dintre baieți și 49,1 % dintre fete au reușit să rămână departe de tutun până la 16 ani

Ministerul Sănătății martie 2004

•  În România mor anual de cancer peste 40.000 de persoane
•  Numărul pacienților cu cancer aflați în evidență era, la 31 decembrie 2003, de 320.000 de bolnavi, față de 290.000 în 2001. Aceasta înseamnă o creștere de 10,35 % în doi ani de zile.
•  Numai în 2003 au fost înregistrate un număr de 58 261 cazuri noi de cancer
•  1950 miliarde de lei vor fi alocați anul acesta de către Ministerul Sănătății pentru tratarea bolnavilor de cancer, costul mediu al tratamentului pe an pentru un pacient fiind de 25 milioane de lei

Raportul Starea de Sănătate a Populației din România (2000) al Institutului Național de Statistică

•  47,5 % dintre fumători au început să fumeze între 15-19 ani
•  33,8 % dintre fumători au început să fumeze între 20-24 ani

În grupa de vârstă 15-24 de ani:

•  18,8% dintre bărbați fumau
•  8,8% dintre femei fumau
•  10,4% au început să fumeze înainte de 15 ani
•  71,4% au început să fumeze între 15 si 19 ani

Studiul SSRR99 – 1999

•  39% dintre femei erau fumătoare (în timp ce în 1989 procentul era doar de 11%)
•  72% dintre bărbați au declarat fumatul, 54% dintre ei apreciindu-se ca fumători activi.

Ministerul Sănătății – 1994

•  15% dintre femei fumau
•  47 % dintre bărbați fumau
•  36 % din total s-au declarat fumători

În comparație cu anul 1993, în 1999 s-a înregistrat o creștere cu 35 % la populația feminină în grupa de vârstă 15-49 cel mai mult înregistrându-se la grupa de vârstă 15-24 – cu 50%

2003 – Autoritatea Natională pentru Protecția Consumatorilor

65% dintre agenți economici nu respectă prevederile legale la comercializarea produselor din tutun în unitățile de vânzare cu amănuntul.

Printre abaterile constatate se numără comercializarea și expunerea spre vânzare a țigaretelor în incinta unităților de învățământ preuniversitar, în locurile de cazare pentru elevi, în curțile acestor imobile, precum și pe trotuarele sau pe aleile de acces în aceste unități și vânzarea țigaretelor la bucată, precum și neafișarea interzicerii vânzării produselor din tutun tinerilor sub 18 ani;

Consumul de tutun în rândul medicilor – 1999

"Tabacismul, consecințe și tratament" conf. dr. Florin Mihălceanu de la Institutul de Pneumologie "Marius Nasta".

•  43,2 % dintre medici sunt fumători
•  16,6% au renunțat la fumat
•  62,6 % dintre medicii specialiști fumau
•  60,5 % dintre bărbați și 40 % dintre femeile pneumolog fumează
•  27 % dintre medicii de familie (40 % dintre bărbați, 19 % dintre femei) fumau
•  19 % dintre medicii de familie erau fumători pasivi.
•  45,8 % dintre chirurgi (31,8 % permanenți, 14 % ocazionali) fumau
•  15,9 % au renunțat la fumat
•  21,9 % dintre farmaciști fumau
•  10,7 au renunțat la fumat
•  8,9 % erau fumători pasivi

Stadiul actual

Raportul Organizației Mondiale a Sănătății din 2002 prezintă lista primelor 10 cauze de deces la nivel mondial în funcție de gravitate, listă în care fumatul ocupă locul 4:

1. malnutriție;
2. sex neprotejat;
3. tensiune arterială ridicată;
4. fumat;
5. consumul de alcool;
6. consum de apă in condiții neigienice și măsuri sanitare necorespunzătoare;
7. deficiența de fier;
8. inhalare de fum generat de focuri în spații închise/ interior smoke inhalation from indoor fires;
9. colesterol ridicat;
10. obezitate.

Cauze de deces

Tutunul ucide. Tutunul ucide mai mulți oameni decât oricare alt drog sau chiar accidentele sau bolile provocate de SIDA în țările dezvoltate din lume cum sunt: SUA, Anglia , Australia , Canada și Franța.

Procentajul de decese atribuite fumatului

Înțelegerea recidivei

Mulți fumători au încercat să renunțe – reusind să se abțină pentru diverse perioade de timp – si apoi s-au întors la obiceiul lor de a fuma. De multe ori acest deznodământ este resimțit ca un esec și duce la o diminuare a încrederii în sine și a aprecierii de sine. Nu puțini fumători trec de mai multe ori prin ciclul constituit de încercarea de a înceta fumatul, abținere temporară și apoi, întoarcerea la fumat. Aceste experiențe determină formarea unor convingeri eronate despre procesul de recuperare. Întelegerea modului cum are loc recuperarea în urma dependenței și a modului cum se menține această recuperare sunt esențiale pentru prevenirea recidivei.

CAPITOLUL VII.

PARTEA EXPERIMENTALĂ

7.1 Scopul lucrării

În cadrul acestei lucrări am demarat un studiu experimental în vederea extracției și identificării hidrocarburilor policiclice aromatice din fumul de țigară.

7.2. Materiale necesare și reactivi utilizați

În cadrul acestei lucrării au fost folosite următoarele materiale:

țigări filters, slims, lights și ultra lights;

plăci cromatografice cu silicagel;

camere cromatografice;

lampă UV cu lungimea de undă de 254 nm (fig. 7.1.);

trompă de apă;

dispozitiv pentru fumat (pipă);

flacoane închise ermetic;

xilen;

alcool etilic;

micropipete;

heptan

acetat de etil

Fig. 7.1.

7.3. Modul de lucru

Prepararea probelor

La unul dintre capetele unui tub de sticlă în care s-a introdus vată îmbibată cu alcool etilic se fixează țigarea din care se extrag hidrocarburile policiclice aromatice, iar celălalt capăt se leagă la trompa de apă.

Se aprinde țigarea și cu ajutorul trompei se fumează. În timpul arderii tutunului o parte din hidrocarburile policiclice aromatice au fost reținute de filtru, iar cele care au trecut prin filtru au fost reținute de vata îmbibată cu alcool etilic.

Extracția

Vata îmbibată cu alcoolul etilic, care a absorbit hidrocarburile policiclice aromatice, precum și filtrul de la fiecare marcă de țigări se introduc separat în flacoane închise ermetic. Peste fiecare probă se adaugă 5 ml xilen și se agită energic timp de 5 minute pentru extracția hidrocarburilor policiclice aromatice.

Separările au fost făcute pe straturi subțiri cu o grosime de 0,3 mm, depuse pe plăci cu dimensiunile de 20×10 cm, folosind alumină R pe care s-a depus silicagelul (3:1, g/g), silicagel pe care s-a depus oxid de magneziu (1:0,2 g/g) și un liant organic în proporție de 3%.

Cu ajutorul unor micropipete, din fiecare flacon se pune câte o picătură de probă pe placa cromatografică la o distanță de 1 cm față de bază ca în figura de mai sus.

Ca fază mobilă s-a folosit amestecul de heptan: acetat de etil 50:1, respectiv 50:2, v:v

Developările s-au efectuat în camere cromatografice normale, pe o distanță de 10 cm.

După ce faza mobilă migrează se scoate placa cromatografică din cameră și se pune în etuvă pentru uscare.

Cu ajutorul unei lămpi UV cu lungimea de undă de 254 nm se observă picurile cromatografice ale hidrocarburilor policiclice aromatice care au migrat pe placa cromatografică.

Plăcile cromatografie experimentale care indică prezența hidrocarburilor policiclice aromatice în fumul de țigară sunt prezentate în figurile următoare:

BIBLIOGRAFIE

Snyder L. R.; Principles of Adsorption Chromatography, Marcel Dekker, New York, 1968, 161

Davidek J.; J. Chromatogr., 1962, 9, 363

3. Bauer K., Gros L.,Sauer W.; Thin-Layer Chromatography-An Introduction, Huthig Bach Verag GmbH, Heidelberg, 1991, p.9

4. Sârbu C., Măruțoiu C., Hagedüs Zs; Rev. Chim. (București), 1986, 37, 330

5. Bodoga P., Măruțoiu C., Coman M. V.;Cromatografia pe strat subțire. Analiza poluanților, Ed. Tehnică, București, 1995

6. Poole C. F., Pool S. K.; Handbook of Thin-Layer Chromatography (J. Sherma and B. Fried, eds), Marcel Dekker, Inc., New York, 1991, p. 29

7. Halpaap H.,Ripphahn J.; Chromatographia, 1977, 10, 613

8. Hauck H. E., Halpaap H.; Chromatographia, 1980, 13, 538

9. Brinkman U. A. Th., De Vries G. ; HRC&CC, 1982, 5, 476

10. Pool C. F. , Butler H. T., Coddens M. E., Khatib S., Vandervennet R.; J. Chromatogr., 1984, 302, 149

11. Heilweil H. E., Rabel F. M; J. Cromatograf. Sci., 1985, 2, 190

12. Mark M., Hauck H.E.; J. Planar Chromatographia, 1984, 18, 253

13. Malikin G., Lam S., Karman A.; Cromatographia, 1984, 18, 253.

14. Jaenchen D. E., Isacq H. J.; J. LIQ. Cromatogr., 1988, 11, 1941

15. Janchen D.E.; Amer. Labor., 1988, March, 66

16. Nireddy S., Erdelmeier C. A. J., Sticher O.; Planar Chrpomatography, 1986, vol I (R. E. Kaiser, ed.), Huething, Heidelberg, 119

17. Măruțoiu C., Sârbu C., Vlassa M., Liteanu C., Bodoga P.; Analusis, 1986, 14 95

18. Măruțoiu C., Sârbu C., Vlassa M.; Analusis, 1987, 15, 508

19. Bertach W., Hara S., Kaiser r. e., Zlatkis A., eds. Instrumental HPTLC, Huething, Heidelberg, 1980

20. Sherma J.; Anal. Chem., 1988, 60, 74R-86R

21. Martin A. J. P., Synge R. L.; Biochem. J., 1941, 35, 138

22. Izamailov N. A., Shraiber M. S.; Farmacia, (Moscow), 1938,3,1

23. Kirchner J. G., Miller J. M., Keller G. J.; Anal. Chem., 1951,23,420

24. Stttahl E., Schröter G., Kraft G., Renz R., Pharmazie, 1956, 11, 633

25. Shantha N. C., J Crromatogr., 1992, 624, 21

26. Frenczi –Fodor K., Minncsavics E., Tyihak E., Handbook of Thin- Layer Cromatography (J. Sherma and B. Fried, eds) Marcel Dekker, Inc, New York, 11, p. 155

27. Berezkin V. G.; J. Planar. Cromatogr., 199, 12, 51

28. Jercan E.; Metode de separare în chimia analitică, Ed. Tehnică, București, 1983

29. Bauer K., Gros L.,Sauer W.; Thin-Layer Chromatography-An Introduction, Huthig Bach Verag GmbH, Heidelberg, 1991, p.9

30. Liteanu C., Gocan S., Hodișan T., Neacșu H., Cromatografia de lichide, Ed. Științifică, București, 1995

31. Dăneț A. F., Metode instrumentale de analiză chimică, Ed. Științifică Bucureștii, 1995

32. Kaiser R. E.; HRC & CC, 1978, 1, 164

33. Guiochon G., Korosi G., Siouffi A.; J. Cromatogr.Sci.,1980, 18, 324

34. Poole C. F.; J.Planar Chrimatogr.-Modern TLC, 1998, 2, 95

35. Brinkman U. A. Th.; Trends Anal. Chem., 1986, 5, 178

36. Poole C.F.; J. Planar Chromatogr.-Modern TLC, 1988, 1, 373

37. Poole C.F., Poole S. K.; J. Planar Chromatograph.-Modern TLC, 1989, 2, 166

38. Guiochon G., Siouffi A. M.; J. Cromatogr., 1982, 245,1

39. Hauck H. F., Siouffi A. M.; J. Cromatogr., 1980, 182, 113

40. Minscovschis E., Tyihak E., Kolasz H.; J. Cromatogr., 1980, 191, 239

41. Hermanek S., Schwarz H., J. Cromatogr., 1962, 8, 178

42. Snider L. R.,; JCromatograph., 1962, 8, 178

43. Halpaap H., Reich W.; J Cromatograph., 1968, 33, 70

44. Stahl E.; Dunnschicht- Ccromatographie, ed. II. Heidelberg, Sringer- Verlag, 1967

45 Lippens B. C.; Thesis, Univ. delft., 1961

46. Peri J. B.; J. Phys. Chem., 1965, 16, 55

47. Snyder L. R.; Principles of Adsorption Chromatography, Marcel Dekker, New York, 1968, 161

48. Snyder L. R.; J. Chronatogr., 1964, 16, 55

49. O`Connor D. J., Johansen P. G., Buchanan A. S.; Tans. Faraday soc., 1956, 52, 229

50. Liteanu C., Gocan S., Mruțoiu C., Naghiu S.; Patent Rom. 71646, 1979

51. Măruțoiu C., Sârbu C., Bodoga P.; Rev. Chim. (București), 1989, 40, 769

52. Brockmann H., Schrodder H.; Chem. Ber., 1941, 74, 73

53. Brockmann H.; Angew. Chem., 1947, 59, 199

54. Hauck H. E., Msack M., Jost W.; „Sorbent and Precoated Layers in Thin-Layer Chromatography” in Handbook of Thin-Layer Chromatography (J. Sherma and B. Fried, eds.), Cromatogr. Sci. Ser., 1991, 55, 87

55. Héron S., Tchapla A.; Analusis, 1993, 21, 327

56. Hauck H. E., Junker-Buchheit A., Wenig R.; LC-GC Int., 1995, 8, 34

57. Coman M. V.; Teză de doctorat, Compuși ai siliciului utilizați ca faze staționare în cromatografia de lichide, Cluj-Napoca, 1997

58. Hanson M., Unger K. K.; LC-GC Int., 1996, 9, 650

59. Nenițescu C. D.; Chimie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974

60. Hauck H. E., jost W.; Sorbent Materials and Precoated Layers in Thin-Layer Chromatography in Packing and Stationary Phases in Chromatographic Techniques (K. K. Unger ed.), Marcel dekker, Inc., New York and Basel, 1990

61. Petrovic S. M., Lončar E.; J. Planar Chromatogr. – Mod. TLC, 1992, 5, 359

62. Scott R. P. W., Kucero P.; J. Chromatogr., 1978, 149, 93

63 Unger K. K., Lork K. D., Pfleiderer B., Albert K., Bayer E.; J. Chromatogr., 1991, 556, 395

64. Okamoto M., Nobuhara K., Jinno K.; J. Chromatogr., 1991, 556, 407

65. Zubkov V.; General Petrography, Mir Publishers, Moscow, 1972, 165, 6, 65

66. Latin V., Cristea V.; Bull. Științ. Tehnic Inst. Politehnic, Timișoara, 1961, 6, 65

67. Sârbu C., Hodișan T., Liteanu C., Măruțoiu C.; Rev. Chim. (București), 1980, 31, 288

68. Măruțoiu C., Sârbu C., Liteanu C.; Patent Rom.79138, 1982

69. Melkonyan S. A., Vartanyam S. A..; Zhur. Priklad. Khim.,1961, 39, 1947

70. Kazuo T., Masami H., Nippon Kaishi, 1973, 2, 225

71. Takaaki T.; Pat. S. African 7204786, 1974

72. Starkey H. C.; U.S. Geol. Surv. Profers. Papers, 1963, 93, 475

73. Boenzi D., Branca G.; Energia Nucl., 1965, 12, 413

74. Yasuhide G.; Japan Pat. 7045890, 1974

75. Damian L., Măruțoiu C., Niac G.; Fuel, 1985,64,1017

76. Davideck J., Prochoszka Z.; Coll. Czech. Chem. Commun., 1961, 26, 2947

77. Davidek J.; J. Chromatogr., 1962, 9, 363

78. Egger. K.; Z. Analyst. Chem., 1961, 182, 161

79. Gocan S., Konnert C., Liteanu C.; Patent Rom. 65135, 1975

80. Gocan S., Bădescu M., Măruțoiu C., Olenic L.; Patent Rom. 94132, 1987

81. Măruțoiu C., Gocan S., Sârbu C., Bodoga P., Bodoga P., Bădescu M.; Materiale Plastice, 1988, 25, 16

82. Consden R.; „Stationary Phase in Paper and Thin-layer Chromatography”, Proc. of the 2nd Symp. Liblice, 1964 (K. Macek and I. M. Hais, eds.) Elsevier, Amsterdam, 1965, p. 155

83. Kurscher K.; Chemie drena, Praga, Bratislava, 1952, p. 116

84. Kinsinger W. G., Hock C. W.; Ind. Eng. Chem., 1948, 40, 1711

85. Cassidy H. E., Anal. Chem., 1952, 24, 1415

86. Nagai I., Miyazaki A., Masuda T., Pat. Japan 1003398, 1970

87. Ackermann G., Frey H. P., Wolf M., Rehenzisch M., Zoebisch B.;Pat. Ger. (East) 71282, 1970

88. Kobayashi A., Haga T., Takemura M.; Pat. Japan Kokai 75105758, 1975

89. Gocan S., Măruțoiu C., Goia-Castrăvăț C., Olenic L., Bădescu M.; Patent Rom. 88492,1985

90. Măruțoiu C., Gocan S., Sârbu C.; Celuloză și Hârtie (București), 1987, 36, 28

91. Smikov P. M.; Lab. Delv., 1975, 10, 629;

92. Peterson E., Sober H.A.; J. of Am. Chem. Soc., 1975, 73, 751

93. Nelson F., Hollaway J. H., Karaus K. A.; J. Chromatogr., 1963, 11, 258

94. Heri W., Newkom H., devel H.; Helv. Chim. Acta, 1961, 44, 1939

95. Veder H.A., J. Chromatogr., 1963, 10, 507

96. Mancke G., Heller H., Macromol. Chem., 1963, 59, 106

97. Cenan A., Măruțoiu C., Slăvescu V. Rev. Chim. (București), 1997, 48, 154

98. Cenan A., Teză de doctorat „Cercetări privind obținerea și aplicațiile analitice ale unor derivați de celuloză”, Cluj-Napoca, 1998

99. Flodin P.; Dextran Gels and Their Applications in Gel Filtration, AB Pharmacia, Upsala, 1962

100.Dittmer J. C.; J. Chromatogr., 1969, 43, 512

101. Hyereten S., Moshach R.; Analyt. Chem., 1962, 3, 109

102. Gel Chromatography, Published by Bio. Rad. Laboratories, 1971

103. Moore J. C.; J. Polymer Sci., 1964, A2, 235

104. Heufer G., Braun D.; J. Polymer Sci., 1965, B3, 495

105. Heitz W., Platt K. L.; Makromol. Chem., 1969, 127,113

106. Popovoci E., Cruceanu M.; Rev. Chem. (București), 1983, 32, 732

107. Bold A., Popa A., Cruceanu M., Popovici E.;Rev. Chim. (București), 1984, 35, 1123

108. Strinastora P. K., Prakash R.; Chramatographya, 1989, 21, 655

109. Bold A., Cruceanu M., Popovici E.; Rev. Chim. (București), 1989, 40, 137

110. Măruțoiu C., Bădescu M., Pătruț A., Tecoanță A., Dascălu M.; Acta Chromatographica, 1998, 8, 32

111. Montel G.; Bull. Soc. Chim. France, 1968, 1693

112. Brooks R. R.; Analyst, 1960, 85, 745

113. Marcu Gh., Rusu M.; Chimia polioxometalaților, Ed. Tehnică, București, 1997, p. 221

114. Buchwald H., thistletwaite W. R.; J. Inorg. Nucl. Chem., 1958, 5, 341

115. Krtil J., Kourim V.; J. Inorg. Nucl. Chem., 1960, 12, 367

116. Krtil J., Krivy J.; J. Inorg. Nucl. Chem., 1963, 25, 1191

117. Mundschenk H.; Detsch. Gewosserkd. Mitt., 1974, 18, 72

118. Schroeder H. J.; Radiochim. Acta, 1961, 1, 27

119. Prasilova J., Sebesta F.; J. Chromatogr., 1964, 14, 555

120. Pătruț A., Măruțoiu C., Sârbu C., Rev. Chim. (București), 1988, 39, 542

121. Vesely V., Pekarek P.; Talanta, 1972, 19, 219

122. Ionescu T.; Schimbători de ioni, ed. a II-a, Ed. Tehnică, București, 1964

123. Horgan D. F., Little J. N.; J. Cromatogr. Sci., 1972, 10, 76

124. Geiss F.; Fundamentals of Thin-Layer Chromatography, Ed. Hüthig, Heidelberg-Basel-New-York, 1987, p. 226

125. Shema J., O’Hea C. M., Fried B.; J. Planar Chromatogr.-Mod. TLC, 1992, 5, 343

126. Coman V., Măruțoiu C., Marcu Gh., Grecu R.; Rev. Chim. ( București), 1994, 45, 781

127. Coman V., Măruțoiu C., Marcu Gh., Brie M.; Rev. Chim. (București), 1995, 46, 742

128. Coman V., Măruțoiu C., Marcu Gh., pintea C.; Rev. Chim. (București), 1996, 47, 450

129. Coman V., Măruțoiu C., Marcu Gh., Roșca A. M.; Rev. Chim. (București), 1997, 48, 33

130. Wirth M. J., Burbage J. D.; Anal. Chem., 1991, 63, 1311

131. Montgomery M. E. Jr., Wirth M. J.; Anal. Chem.; 1994, 66, 680

132. Coman V., Măruțoiu C., Puiu S.; J. Chromatogr. A, 1997, 779, 321

133. Hank H. E., Mack M., Reuke S., Herbert H.; J. Planar Chromatogr. – Mod. TLC, 1989, 2, 268

134. Măruțoiu C., Coman V., Vlassa M., Constantinescu R.; J. Liq. Chromatogr., 1998,21, 2143

135. Pesek j. j., Vidensek M. A., Miller M.; J Chromatogr., 1991, 556, 373

136. Pesek J. J., Matyska M. T., Williamsen E. J., Tam R.; Chromatographia, 1995, 41, 301

137. Coman V., Măruțoiu C.; J. Planar Chromatogr. – Mod. TLC, 1994, 7, 450

138. Măruțoiu C., Constantinescu R., Dogar F., Coman V., Sarachie I.; Acta Chromatographia, 1998, 8, 39

139. Dracă I., Coman V., Constantinescu R., Dogar F., Măruțoiu C., Lupașcu T.; J. Planar Chromatogr. –Mod. TLC, 2000, 13, 48

140. Măruțoiu C., Tigae C., Coman V., Grecu R., Marcu Gh., J. Planar Chromatogr., 2003,16, 32

141. Măruțoiu C., Filip M., Tigae C., Moise M. I., Popescu Al., Ilea I.; J. Planar Chromatogr., 2003, 16, 32

142. Măruțoiu C., Liteanu C., Gocan S., NAcu H.; Patent Rom. 71380, 1978

143. Măruțoiu C., Liteanu C., Gocan S.; Patent Rom. 68784, 1978

144. Sârbu C., Măruțoiu C.; Patent Rom. 79818, 1982

145. Măruțoiu C., Sârbu C., Hegedüs Z. V. A.; Patent Rom. 84013, 1984

146. Măruțoiu C., Sârbu C., Hegedüs Z. V. A.; Patent Rom. 83846, 1984

147. Sârbu C., Măruțoiu C.; Patent Rom. 92673, 1987

148. Măruțoiu C., Sârbu C.; Patent Rom. 113278, 1986

149. Măruțoiu C.; Patent Rom. 94689, 1988

150. Măruțoiu C., Nemeș M. I. E.; Patent Rom. 94726, 1987

151. Măruțoiu C.; Patent Rom. 99528, 1990

152. Sârbu C., Măruțoiu C., Hagedüs Zs; Rev. Chim. (București), 1986, 37, 330

153. Kirchner J.G., Miller J. M., Keller H. J.; Anal. Chem., 1951, 23, 420

154. Neth. Appl. 6.414.438., 1965

155. Prydz S.; J. Chromatogr., 1970, 47, 157

156. Nakamura H., Tamura Z.; J. Chromatogr., 1974, 96, 195

157. Fărcășan V., Pain Fl., Donea A., Sârbu C., Coman V.; Studia Univ. „Babeș-Bolyai”, Chemia, 1982, 1, 22

158. Balasz I., Fărcășan V., Sârbu C.; Studia Univ. „Babeș-Bolyai”, Chemia, 1981, 1, 24

159. Sârbu C., Măruțoiu C., Liteanu I.; Farmacia, 1984, 2, 97

160. Sârbu C., Măruțoiu C.; Rev. Chim. (București), 1986, 37, 324

161. Mamlok L.; J Chromatogr. Sci., 1981, 19, 53

162. Tekeshita R., Jiuanai N., Yoshida H.; J Chromatogr., 1976, 123, 301