Tipuri Generice DE Chei DIN Carstul Munților Apuseni
CUPRINS
TIPURI GENERICE DE CHEI DIN CARSTUL MUNȚILOR APUSENI
CHEILE DIN MUNȚII TRASCĂULUI
Cheile Turului
Cheile Turzii
Cheile Borzeștilor
Cheile Siloșului
Cheile Văii Plaiului
Cheile Vălișoarei
Cheile din bazinul văii Inzului
Cheile din bazinul văii Rîmețului
Cheile din bazinul văii Galdei
Cheile Ampoiței
Cheile Feneșului
CHEILE DIN MASIVUL GILĂU – MUNTELE MARE
Cheile Ocolișelului
Cheile Runcului
Cheile Pociovaliștei
Cheile Poșagii
CHEILE DIN MUNȚII METALIFERI
Cheile din bazinul văii Geoagiu
Cheile Crișului Alb
Cheile Văii Morii
Cheile din bazinul văii Rîbiții
CHEILE DIN MUNȚII PIATRA CRAIULUI
Cheile Mișidului
Cheile Vidului
Cheile din bazinlu Roșiei
Cheile văii strîmturii
CHEILE DIN MUNȚII BIHOR – VLĂDEASA
Cheile Arieșului Mare
Cheile văii Gîrdei
Cheile Ordîncușei
Cheile Someșului Cald
Cheile văii Stanciului
Cheile din bazinul văii Bogăi
Cheile văii Cetăților
Cheile Galbenei
Cheile Sighiștelului
Cheile Criș7ului Negru
DEFILEELE DIN MUNȚII APUSENI
Defileul Arieșului
Defileul Crișului Repede
Defileul Crișului Negru
Defileul Crișului Alb
CHEILE și DEFILEELE DIN MUNȚII APUSENI ÎNTRE PROTECȚIE și VALORIFICARE
Bibliografie selectivă
Resume
Prefață
În salba Carpaților Românești, Munții Apuseni ocupă un loc aparte din multe puncte de vedere: etnografic ei sînt o vatră de populație străveche ce și-a păstrat nealterată ființa și obiceiurile; istoric, a fost o incintă zămislitoare de mari revoluții; economic, au furnizat multe avuții subpămîntene, de la obsidiana prelucrată în atelierele paleolitice de la Iosășel, la aurul dacilor, rîvnit și extras sistematic de romani, pînă la marea cucerire a vremurilor noastre, cuprul de la Roșia-Poieni. Și toate acestea datorate unei simple realități geografice, structura de cetate închegată, compactă și izolată de locurile din jur a Munților Apuseni, unitari ca o fortăreață inexpugnabilă. Și totuși, în detaliu Munții Apuseni sînt un adevărat mozaic geologic, un fel de sinteză a întregii geologii carpatice, ce generează un relief de o mare diversitate, fiind astfel și un fel de sinteză de morfologie carpatică.
Marea varietate de forme și roci, cu numeroase unicate și superlative, face ca pe teritoriul Apusenilor să se găsească cea mai mare densitate de rezervații și monumente ale naturii raportate la suprafață, criteriu obiectiv de a aprecia contribuția unei regiuni la patrimoniul național natural, contribuție de ordin științific, cele mai multe din locurile declarate ca atare fiind depozitare ale unor documente de valoare inestimabilă, dar și peisagistic, multe dintre ele fiind de o remarcabilă frumusețe și grandoare.
Exista mai multe posibilități de a aborda cunoașterea punctelor ,,cheie" ale Munților Apuseni: monografie (o singura unitate geografică cu tot ce cuprinde) sau specific (un element urmărit în toate unitățile). Dintre aceste posibilități autorul cărții de față a optat pentru a doua modalitate, alegînd ca obicct al preocupărilor sale defileele și cheile acestor munți. 0 alegere interesantă și originală căci dacă obiectivele geologice (formațiuni eruptive, fosile, lucrări miniere etc.) sau speologice (peșterile) și-au găsit cercetatorii și ,,scriitorii" respectivi, cheile, luate ca o categoric de-sine-statătoare, nu au constituit niciodată subiectul unei prezentări autonome. Ele meritau însa din plin o astfel de atenție, căci la o trecere în revistă a tot ce reprezintă peisajii naturale, ele constituie fără îndoială elementul cel mai spectacular și ,,senzațional" prin verticalitate, măreția ansamblului, cizelarea formelor de detaliu, colorit variat, sălbăticie și inaccesibilitate. Dacă cele de mai sus sînt valabile de fapt în general, pentru toate cheile carpatice, la Munții Apuseni se adaugă un element în plus, marele lor număr, lucru explicabil tocmai prin structura de cetate a acestor munți, în castel de apă din care aproape toate rîurile își croiesc drum de eliberare prin defilee strîmte și chei. De altfel, din nou raportat la suprafață, în Munții Apuseni găsim densitatea cea mai mare de chei din toți Carpații.
Odată făcută opțiunea în ce privește subiectul, autorului i-au stat la îndemîna două modalități de tratare – cel stiințific sau cel turistic. Primul, intereseaza avînd în vedere marea diversitate de modele genetice prezentate de acestc chei dar cu adresă mai restrînsă, doar pentru specialist, cel de-al doilea cu audiență la masa iubitorilor de natură, dar care cere un real talent descriptiv pentru a desprinde caracteristicile fiecărui loc și a nu cădea în monotonie. În mod surprinzător autorul a reușit să îmbine în mod fericit ambele variante, cea științifică și cea turistică. Specialistul are astfel surpriza descoperirii întregi lumi de mecanisme geomorfologice, dar care sînt prezentate într-un mod atît de simplu și firesc și fără ostentație încît și nespecialistul are posibilitatea de a le urmări și a avea suprema satisfacție a iubitorului de natură, de a înțelege peisajul. Talentul descriptiv, derivat dintr-un real dar literar al autorului dă viață fiecărei unități, o individualizează, îi subliniază specificul, iar buna cunoaștere de către acesta a terenului îi permite să îndrepte în mod sigur pașii drumețului pîna la, și prin întortochiatele chei ale Apusenilor.
În total cartea lui Pompei Cocean este o reușită, o invitație captivantă și îmbietoare la o drumeție de factură elevată, nu numai pentru satisfacția ochiului, ce se încarcă de uluitoarele frumuseți ale ascunselor sipete ce sînt cheile, dar și pentru bucuria minții, care, pătrunzînd în intimitatea laboratoarelor naturii vii, găsește explicațiile tuturor acestor minuni. În ce privește raportul omul cu natura, cred că o frumusețe văzută este doar o frumusețe, pe cînd o frumusețe înțeleasă este o dublă frumusețe. Aceasta a doua ipostază este exact ce ofera Editura Academiei Republicii Socialiste România cu paginile de fata și nu putem decît s-o felicităm pentru inițiativă, și pe autor pentru modul exemplar în care a dus la capăt sarcina ce și-a impus-o singur, de a ne preumbla într-un mod pasionant prin salba de chei ale Munților Apuseni.
Dr. MARCIAN BLEAHU
Cuvînt înainte
Munții Apuseni, acest bastion stîncos pe contraforturile căruia se sprijină, aidoma unui cerc pe centrul său, întregul relief al Transilvaniei, își întîmpina vizitatorii nu numai cu un mozaic petrografic greu de imaginat, ci și cu o gamă extrem de nuanțată de elemente morfologice. De la suprafețele aplatizate ale celor trei platforme de netezire – adevărate trepte megalitice spre înălțime – la cîmpurile de lapiezuri sau doline; de la un număr impresionant de cavități subterane, peste patru mii (aici fiind situate atît peștera cea mai lungă din țara noastră – Peștera Vîntului de la Șuncuiuș, 34 km lungime, cît și cel mai adînc aven – Stanul Foncii, cu 339 m denivelare) la verticalele amețitoare ale abrupturilor și crestelor calcaroase.
Dar relieful Apusenilor nu poate fi conceput făra cheile și defileele sale. Forme care binecuvîntă, prin număr, fizionomie și amploarea dezvoltării, peisajul, înnobilîndu-i trăsăturile și ridicîndu-i la cote superioare atractivitatea. Deși prezintă o răspîndire neuniformă, cu densitați maxime în Munții Trascăului și Munții Bihorului, grupe montane unde complexul factorilor morfogenetici a fost favorabil genezei acestor forme, și minime în munții Plopișului, Meseșului și Codru-Moma, cheile și defileele se constituie în adevărate repere paleogeografice și morfologice. Ele trasează, prin modul de desfășurare, liniile majore ale peisajului pe care se inserează, aidoma unor veritabile "vertebre", componentele reliefului limitrof. În pereții lor verticali, cheile și defileele conservă deseori întreaga evoluție a unor zone geografice, de la primul contact al apelor cu substratul litologic, predominant calcaros, și pînă azi cînd adîncirea văilor continuă în talveguri înguste, greu accesibile. Pe de alta parte, cheile și defileele devin frecvent perimetre favorabile adăpostirii unor relicte floristice și faunistice, adevărate oaze unde erele istoriei naturii își dau mîna, transmițîndu-și simbolurile, perpetuîndu-le.
Alături de peșteri, pe seama evoluției cărora s-au format unele ferestruiri morfologice, cheile și defileele se înscriu în grupa obiectivelor turistic de vîrf. Potențialul lor de atractivitate derivă din spectaculozitatea morfologice majore și de detaliu, din asocierea unor elemente ale cadrului natural (relief hidrografie, vegetație, climă) cu valențe recreative indiscutabile. Nicăieri pitorescul nu este mai la el acasă, niciunde ineditul și grandoarea nu se ivesc mai frecvent. Ele cumuleaza în structura lor intimă atît menirea porții așezată la intrarea munților, cît și pe cea a desferecării acestora, de către firul apei ce coboară din înălțimi spre cîmpie. Turismul are în Apuseni și din acest punct de vedere, rezerve uriașe, ce-și așteaptă, cu nerăbdare valorificarea.
Iată așadar, cîteva din resorturile ce ne-au îndemnat să scriem rîndurile de față. Revenindu-le greaua îndatorire de-a fi cea dintîi întreprindere de acest gen, ele nu și-au propus să fie exhaustive. Cine cunoaște varietatea și complexitatea aspectelor ce se impun luării în considerare, într-o asemenea lucrare, știe bine că nici n-ar fi putut să fie. Dacă își arogă totuși vreun merit, acesta ar putea deriva, eventual, din încercarea de a pune o problema, de a arunca un fascicul de lumină asupra unui tărîm al cărui contur, ansamblu, ne era practic necunoscut, de a aduce la cunoștința tuturor izvoare cu apa vie din care se revarsă frumosul precum apele din tainice izbucuri. Cheile și defileele sînt porți deschise spre inima Munților Apuseni, acest templu sfînt al Transilvaniei, al poporului român.
AUTORUL
Tipuri genetice de chei din carstul Munților Apuseni
În morfologia majoră a carstului din Munții Apuseni, cheile se înscriu ca forme caracteristice, prin numărul apreciabil (52), dezvoltarea spațială și varietatea tipurilor morfogenetice. Deoarece carstul ocupa în munții dintre rîurile Mureș și Barcău un procent infim (7,8% din suprafața întregii regiuni montane) frecvența pronunțată a cheilor modelate în calcare ar putea conduce la considerarea lor ca forme tipice reliefului de disoluție. Dar, modelarea unor sectoare de îngustare și în roci necarstificabile (cheile din cursul superior al văii Iadei, spre exemplu) exclude posibilitatea integrării acestora doar în categoria formelor carstice propriu-zise. Acest aspect ilustrează faptul că geneza cheilor trebuie pusă, în primul rînd, pe seama evoluției generale a rețelei hidrografice și, în al doilea rînd, pe cea a aportului morfo-genetic al tipurilor de roci pe care acestea le străbat.
În cazul calcarelor, litoclazarea pronunțată și mijlocirea coroziunii ca agent modelator de mare eficacitate au favorizat adîncirea rapidă a rețelei fluviatile, cauza principală a genezei cheilor. Pe de altă parte însă, duritatea rocilor carbonatice la atacul agenților externi s-a constituit într-o condiție favorabilă conservării îndelungate a formelor sculptate, ceea ce în alte tipuri de roci se realizează mult mai greu. Observațiile efectuate asupra cheilor din Munții Apuseni ne-au condus la definirea a cinci tipuri genetice de chei, și anume: epigenetice, de captare carstica subterană, antecedente, de subsidență periferică și chei rezultate prin evoluție simplă, cu adîncirea rețelei hidrografice în același tip de rocă sau în roci cu particularități morfogenetice asemănatoare.
1. Cheile epigenetice. Din acest tip fac parte cheile Turului, Turzii, Borzeștilor, Valișoarei, Ocolișelului, Mănăstirii, Pravului, Geogelului, Gălzii, Găldiței, Tecșeștilor, Cetei, Ampoiței, Cibului, Băcîiei, Glodului, Madei, Rîbicioarei, Sighiștelului, Arieșului Mare, Gîrdișoarei și, parțial, Ordîncușei și Uibăreștilor. Se observă că din totalul cheilor luate în considerare, acestui tip îi revine o pondere hotărîtoare. Cauza trebuie căutată în condițiile propice desfășurarii proceselor de epigeneză, mai ațată și mijlocirea coroziunii ca agent modelator de mare eficacitate au favorizat adîncirea rapidă a rețelei fluviatile, cauza principală a genezei cheilor. Pe de altă parte însă, duritatea rocilor carbonatice la atacul agenților externi s-a constituit într-o condiție favorabilă conservării îndelungate a formelor sculptate, ceea ce în alte tipuri de roci se realizează mult mai greu. Observațiile efectuate asupra cheilor din Munții Apuseni ne-au condus la definirea a cinci tipuri genetice de chei, și anume: epigenetice, de captare carstica subterană, antecedente, de subsidență periferică și chei rezultate prin evoluție simplă, cu adîncirea rețelei hidrografice în același tip de rocă sau în roci cu particularități morfogenetice asemănatoare.
1. Cheile epigenetice. Din acest tip fac parte cheile Turului, Turzii, Borzeștilor, Valișoarei, Ocolișelului, Mănăstirii, Pravului, Geogelului, Gălzii, Găldiței, Tecșeștilor, Cetei, Ampoiței, Cibului, Băcîiei, Glodului, Madei, Rîbicioarei, Sighiștelului, Arieșului Mare, Gîrdișoarei și, parțial, Ordîncușei și Uibăreștilor. Se observă că din totalul cheilor luate în considerare, acestui tip îi revine o pondere hotărîtoare. Cauza trebuie căutată în condițiile propice desfășurarii proceselor de epigeneză, mai ales în Munții Trascăului, unde rețeaua hidrografică, organizată pe necarstificabilul din partea vestică a catenei calcaroase, s-a adîncit treptat în aceste sedimente. Ajungînd la baza lor, constituită din calcare, văile au continuat să evolueze în profunzime, fără a-și schimba orientările inițiale, modelînd actualele sectoare de chei. Numărul mare al cheilor din Trascău-Metaliferi este legat și de fragmentarea ridicată a carstului din zonă, de dispoziția în general perpendiculara pe direcția de drenaj a barelor calcaroase, de densitatea relativ mare a rețelei hidrografice. Carstul nu s-a constituit în Munții Trascăului (precum în platourile Vașcău sau Poieni) ca o arie de dezorganizare a rețelei fluviatile de suprafață, direct responsabile de modelarea cheilor, ci într-o zona de ,,tranzit" condiționată litologic, de încastrare pe verticala a acestor rețele. Lungimea acestei zone, respectiv a cheilor, diferă, în funcție de lățimea barei calcaroase străpunse (între 150 – 250 m pentru cheile Tecșeștilor sau Mănăstirii și 0,5 – 2 km la cheile Rîmețului sau Turului. Asupra originii epigenetice a unora dintre cheile menționate literatura de specialitate posedă deja referințe valoroase datorate lui Emm. de Martonne (1922), R. Ficheux (1971), I. Popescu-Argeșel (1977) etc. Spre deosebire de ultimul autor, noi am inclus în această grupă și Cheile Vălișoarei (Aiudului) unde ipoteza captării nu poate fi susținuta datorită rezistenței opusă de calcare în calea înaintării regresive a rețelelor hidrografice de suprafață. De asemenea, lipsește și clasicul cot de captare prezent de obicei în astfel de situații.
Se remarcă stadii de evoluții variate a cheilor rezultate prin supraimpunere. Astfel, unele au un caracter pronunțat de forme tinere, cu versanți apropiați, abrupți, cu numeroase praguri și cascade (cheile Turului, Cetei, Glodului). Altele relevă un profil transversal larg, îmbătrînit, datorat retragerii laterale a celor doi versanți, încît denumirea de cheie poate fi atribuită cu multa îngăduință (Cheile Mănăstirii). Cheile Cibului, Băcîiei, Glodului, Madei și Ribicioarei au fost sculptatate de rîurile cu aceleași nume care, fiind organizate inițial pe depozite de fliș cretacic și-au continuat adîncirea în calcarele jurasice din Pleașa Ardeului, Pleașa Mare, respectiv, extremitatea vestică a culmii Grohot-Tomnatec-Piatra Helenească. Se caracterizează prin profile transversale înguste, iar cele longitudinale cu numeroase rupturi de pantă (praguri și repezișuri), ceea ce denotă tinerețea lor.
În Munții Bihorului cheile de origine epigenetică sînt mai slab reprezentate, calcarele mezozoice din partea centrală a grupei muntoase fiind supuse denudării încă de la începutul neozoicului, cînd actuala rețea hidrografică nu era încă schițată. Doar marginal întîlnim astfel de chei, precum cea a Sighiștelului, unde, inițial, valea a evoluat în depozitele impermeabile ale pînzei de Arieșeni, intersectînd ulterior calcarele. Tot în depozite de acoperire necarstificabile și-au organizat culoarele primare și văile Arieșul Mare, Gîrdișoarei și Ordîncușei, ulterior, prin intersectarea calcarelor în talveguri generînd sectoare impresionante de chei supraimpuse.
2. Cheile de captare carstica subterană. Remanierea rețelei hidrografice în urma proceselor de captare se materializează în relief prin elemente morfologice caracteristice. Pornind de aici, numeroși specialiști individualizează între alte forme, tipul genetic al cheilor de captare. Deoarece captarea (înțeleasă în sens clasic) este un proces datorat înaintării regresive a unor rîuri care ajung astfel să intersecteze cursul rîurilor învecinate) considerăm utila o punere în discuție a acestui fenomen pornind de la realitățile fenomenul carstic.
Astfel, se cunoaște faptul că rocile carbonatice, calcarele, în primul rînd, sînt foarte rezistente la eroziune. Înaintarea regresivă pe seama unor astfel de roci este extrem de limitată. La contactul cu ele, rîurile își încetinesc înaintarea și, implicit, subsăparea (văile de recul). Pe de altă parte în carst acumulările freatice se cantonează, de obicei, la baza stratelor calcaroase, la contactul cu formațiunile necarstificabile. Chiar dacă prin intersectarea acestor acumulări are loc un proces de drenare, în modelarea unor chei el are o mica importanță. Adîncirea se va produce de la acest nivel în jos masa de calcare de deasupra puuctului de captare rămînînd practic intacta. Ca urmare captările din zonele carstice nu trebuie înțelese în sensul general al captărilor hidrografice de suprafață, ci mai degrabă în sensul captarilor subteran. (M. Bleahu, 1957).
Schimbarea sensului de scurgere a rîului nu se realizează aici prin eroziune regresivă, ci prin captarea apelor în subteran. Menținerea acestor ape pe trasee endocarstice bine organizate timp îndelungat a dus la sculptarea de peșteri de mari dimensiuni care, prin prăbușirea tavanului, se vor transforma în chei spectaculoase. Acest fenomen de subsăpare endocarstică se conjugă în modelarea cheilor cu cel de denudare generală a reliefului de suprafață care, desfășurîndu-se de sus în jos, apropie momentul intersecției cu golul subteran, respectiv formarea cheilor. Astfel trebuie să înțelegem geneza îngustărilor respective care sînt deci chei de captare carstica subterană. Dealtfel asupra acestui aspect vom mai reveni, în dorința clarificării lui definitive, în această categorie de forme includem cheile Rîmețului, Ardeului, Uibăreștilor, Cetăților, Galbenei și Someșului Cald.
Cheile Rîmețului s-au format prin captarea subterană a apelor rîului ce drena vestul catenei calcaroase a Trascăului (și nu prin înaintarea obîrșiilor unui afluent al Mureșului, cum susține I. Popescu Argeșel, 1977). Evoluția subterană îndelungată a rîului astfel captat a dus la modelarea unei peșteri al cărei tavan s-a prăbușit ulterior generind actualele chei. Captările succesive în albie au continuat, dovadă fiind și actualul portal păstrat încă în morfologia formei.
Cheile Uibăreștilor sînt situate în sectorul median al pîrîului Uibărești, ce secționează partea vestică a Culmii Grohotului. Prezența podului natural de la Grohot în perimetrul acestor chei relevă cu pregnanță originea lor tipică de captare subterană.
Cheile Galbenei reprezintă cea mai impresionantă forma de acest gen din Apuseni. Ea s-a format în urma unui proces îndelungat de evolutie endocarstică a apelor care constitute actualmente cursul Luncșoarei, precum și a celor care drenează bazinul endoreic Padiș-Cetățile Ponorului. Pentru a scoate în evidență modul de formare al acestei chei este de ajuns, credem, să privim evoluția actuala a peșterii Cetățile Ponorului, o grandioasă cheie în devenire. Prin prăbușirea tavanului acesteia – proces în plina afirmare în zona intrării – peștera actuală se va transforma într-o cheie de mari dimensiuni. Considerăm ca un proces similar s-a desfășurat în cazul cheilor Galbenei, unde Valea Luncșoarei s-a subteranizat și a evoluat endocarstic vreme îndelungată. Ritmul accelerat al evoluției, datorat potentialului denudativ apreciabil al rîului a dus la adîncirea talvegului și la îndepărtarea pereților galeriei, factor determinant în subminarea acoperișului de rocă și la prabușirea lui.
Cheile Someșului Cald s-au format în partea nord-estică a carstului din Munții Bihorului, prin intersectarea de către rîul cu același nume a calcarelor jurasice din zona. Geneza lor este strîns legata de procesele de subteranizare a apelor organizate pe versantul nord-estic al Măgurii Vinete Evoluția subterană de mare amploare poate fi observată și dovedita de existența Cetății Rădesei – tunel subteran de 260 m lungime – o relicvă a vechii peșteri care, prin prăbușire, a dus la individualizarea actualelor chei. "Ferestrele" din tavanul galeriei atestă dealtfel o iminentă tendință de definitivare a procesului de modelare a formei respective.
Trebuie subliniat faptul că în geneza cheilor de captare carstică subterană, factorul hidrologic nu este răspunzător în exclusivitate de sculptarea lor. Lui i se asociază, în proporție care variază de la o formă la alta, procesele gravitaționale și tectonica activă a maselor calcaroase. Ele definitivează apariția formei în sine.
3. Cheile antecedente Antecedența este un proces frecvent invocat în explicarea genezei văilor transversale carpatice (Gr. Posea, 1967; N. Orghidan 1969 etc.). Este însă extrem de greu de precizat ponderea ei în modelarea cheilor. Greutatea provine din imposibilitatea precizării stricte a intervalului temporal în care ridicarea catenelor muntoase a fost activă și rețeaua hidrografică a fost influențată de această ridicare. Morfologia cheilor nu păstreaza urme specifice ale acestor etape de adîncire accelerată, profilele transversale înguste, proprii unor faze de evoluție rapidă, fiind lărgite ulterior prin acțiunea factorilor exogeni. Pe de altă parte, procesele de ridicare au avut o durată determinată, anterior și posterior desfășurării lor văile evoluînd sub influența altor cauze. Ca urmare și numărul formelor pe care le considerăm de origine antecedentă (sau cu participarea majoră a antecedenței) este mult mai mic, incluzînd doar cheile Întregaldelor și Feneșului.
Cheia Întregaldelor este considerată de I. Popescu Argeșel (1977) fiind rezultată în urma proceselor de captare de suprafață. În ceea ce ne privește considerăm această cheie antecedentă, mișcările de ridicare a barei calcaroase din miocen nereușind să orienteze cursul Galdei spre alte direcții. Morfologia cheii este departe de a susține o geneză prin captare subterană: profilul transversal este extrem de larg în plan superior și prezintă o îngustare progresivă spre bază, atestînd o evoluție subaeriană îndelungată. În perimetrul aceluiași profil apar o serie de umeri care, se racordează altimetric pe cei doi versanți, ceea ce ar corespunde la tot atîtea faze de adîncire. Rămîne de stabilit dacă această adîncire s-a datorat mișcarilor de ridicare a barei calcaroase sau dacă ea a fost determinată de jocul nivelului de baza, respectiv de subsidențele din culoarul Mureșului. Mișcările din zonă avînd, cel mai adesea, o desfășurare compensatorie, fenomenul cu antecedentă nu trebuie pus la îndoială. Cheile Feneșului s-au dezvoltat în zona de maxima altitudine a calcare lor din Munții Trascăului. Ele despart cele mai înalte masive ale grupei montane Corabia și Dîmbăul. Rîul Feneș și-a păstrat în ciuda acestor mișcări de ridicare, cursul inițial, sculptînd actualele chei antecedente (I. Popescu Argeșel, 1977).
4. Cheile de subsidență periferica. Spre deosebire de cheile analizate anterior, unde factorul genetic determinant poate fi identificat ușor, fie că este vorba de structuri litologice diferite, ca în cazul epigenezei, fie se remarcă o contribuție hotărîtoare a tectonicii, cum este cazul antecedenței, există o categorie de chei unde impulsul morfogenetic a venit din afară. Ritmul adîncirii lor nu a fost dictat, ca în cazul antecedenței, de ridicarea masivelor muntoase, ci de coborîrea accentuată a zonelor periferice, a bazinelor de sedimentare, echivalente unor nivele de baza locale. Astfel de rețele sînt în primul rînd, cele din Pădurea Craiului, o zonă montană care a suferit astfel de influențe prin subsidentele de amploare din cele două bazine depresionare limitrofe, al Beiușului și Vad-Borodului. Avem în acest caz un fenomen opus antecedenței, dar cu același rezultat morfodinamic: accentuarea eroziunii în adîncime prin creșterea pantei profilului longitudinal al rîurilor în cauză. Influența pe care a exercitat-o în modelarea cheilor Videi, Albioarei și Cuților este ușor de decelat din configurația desfășurării lor actuale: un arc de cerc avînd convexitatea îndreptată spre, vest (vechiul sens de drenaj al rețelei în cauză, T. Rusu, 1979), și cu sectoarele din avale curbate spre sud-est spre respectivul bazin de sedimentare. Glacisurile existente la debușarea rîurilor în vatra depresionară stau mărturie ritmului accelerat de adîncire a văilor de suprafață ca urmare a coborîrii nivelului de bază.
Între aceste forme se detașează Cheile Videi, cu o lungime de peste 10 km. Din cauza pantei reduse a profilului longitudinal, panta care s-a menținut timp îndelungat, cheile sînt puternic meandrate. În cazul Cheilor Albioarei, evoluția lor a fost întreruptă de captarea apelor care le-au generat în subteran, printr-o serie de ponoare situate în amonte (actualmente prin cel al Runcșorului), rămînînd în relief ca o forma fosila, supusă acțiunii proceselor de denudare exogenă. Aproape fără excepție, văile tributare Crișului Repede se adîncesc treptat spre zona de confluență. Această adîncire a fost dictată de prezența în apropiere a bazinului de sedimentare Vad-Borod și, în final, de nivelul de bază local, reprezentat prin Crișul Repede. Cheile Mișidului și Brătcuței apar ca forme îmbătrînite, cu abrupturi specifice îngustărilor de acest tip doar în partea superioară a versanților.
5. Chei de evoluție simplă. În afara acestor tipuri genetice, în regiunea analizată se individualizează o serie de sectoare de chei, este drept, unele de mici dimensiuni, care nu pot fi incluse în niciuna dintre categoriile menționate. Este vorba de cheile de evolutie simplă, generate de adîncirea rețelei hidrografice în același tip de rocă sau în roci cu caracteristici morfo-genetice asemănătoare. Neexistînd dovezi ale unor subsidențe periferice sau captărilor și nici ridicări tectonice ale arealului în care se dezvoltă, le-am definit drept chei de evoluție simplă, normală, formate prin adîncirea rîurilor în funcție de potențialul lor denudativ. Astfel de chei se întîlnesc în Munții Trascăului (Siloșului, Turcului, Bedeleului, Drăgoiului), Masivul Gilău-Muntele Mare (cheile Runcului, Pociovaliștei, Poșăgii) sau Bihorului (cheile din bazinul văii Bogăi).
CHEILE DIN MUNȚII TRASCĂU
Dintre grupele montane situate între Mureș și Barcău, Munților Trascu le revine cel mai mare număr de chei și sectoare de defilee, respectiv mai mult de jumătate din totalul acestora. Explicația fenomenului trebuie căutată nu atît în extensiunea calcarelor, ce nu o depășește pe cea din Munții Codru-Moma sau, cu atît mai mult, din Munții Pădurea Craiului, ci în raportul dintre substratul litologic și hidrografia aferentă.
Suprafețele carbonatice sînt dispuse sub forma unei bare principale (Ciumerna – Bedeleu, continuată și la nord de Arieș, în Culmea Petreștilor, îngustă și alungită (peste 70 km lungime) și a altor benzi restrînse ca lățime (Pleașa Rîmețului – Piatra Cetii) sau masive izolate. Fata de paleta bogata a formelor de răspîndire a calcarelor, hidrografia urmează aici cea mai optima orientare, în sensul condiționării apariției reliefului de chei: perpendicular pe direcția de desfășurare a barierei solubile. Orientarea hidrografiei, deși e o condiție necesară, nu se dovedește și suficientă. Avem numeroase exemple cînd apele intră în calcare sub același unghi drept, dar cheile lipsesc, rețeaua fluviatilă subteranizîndu-se și evoluînd endocarstic. Or, în Munții Trascăului îngustimea barei de calcare n-a favorizat constituirea unor drenaje subterane de amploare, apele intrînd și ieșind din calcare pe căi subaeriene. Cînd au făcut-o, totuși, peșterile rezultate s-au prăbușit, transformîndu-se în chei spectaculoase. Dimpotrivă, în zonele carstice larg desfășurate spațial apele se subteranizează rapid, iar cheile apar doar incidental, prin prăbușirea tavanului unor peșteri aflate într-un stadiu de evoluție avansată. Ceea ce, în cazul unor vaste zone carstificate (Platoul Vașcău, spre exemplu) nu s-a realizat încă, lipsindu-le practic astfel de forme.
De asemenea, prezența pe bordura estică a Munților Trascăului a unui număr impresionant de klippe și olistolite deșumate în talvegul văilor a condus la apariția mai multor chei, de mici dimensiuni, dar prezentînd toate caracteristicile proprii formei respective. Este de ajuns, credem, să amintim cheile Vălișoarei, Cetei, Galdei, Ampoiței și Feneșului, sculptate în astfel de masive izolate, cu un relief pitoresc, ce înviorează brusc peisajul molcom al flișului cretacic.
Asocierea frecventă dintre calcare și ofiolite, specifică aceleiași grupe muntoase, ofiolite care, la rîndul lor, au încătușat prin duritatea recunoscută rețelele hidrografice, a dus la formarea unor clasice sectoare de defileu. Turul, Hăselatele, Arieșul (în anumite sectoare) Rîmețul, Galda, Ighiul, Ampoița etc., străbat astfel de îngustări, o replică, mai evoluata însă, a cheilor din vecinătate.
Luat în ansamblul sau, peisajul Munților Trascăului iese în prim plan mai ales prin numărul, varietatea și amploarea formelor de străpungere hidrografică, respectiv a cheilor și defileelor. Se găsește aici un adevărat paradis al formelor de acest gen, fiecare rîu modelîndu-și unul sau mai multe sectoare de chei, precum și defilee impozante, forme care definesc nu numai peisagistic grupa montană, ci și din punctul de vedere al zestrei ei turistice.
Ambele valențe le vom avea permanent în vedere în analiza care urmează.
Cheile Turului
În apropierea localitații Tureni, Culmea Petreștilor își atenuează prezența în peisaj, coborînd lent și afundîndu-se, printr-un contact morfologic nediferențiat, sub depozitele sedimentare neogene. Se extinde în această zonă unul dintre cele mai tipice areale de deșumare actuală a unei vechi suprafețede nivelare carstică, modelată în eocen-oligocen. Treptat, pietrișurile și nisipurile tortoniene care au acoperit-o sînt înlăturate prin eroziune, rocile carbonatice apărînd la zi cu întreaga lor gamă de însușiri favorabile morfo-genezei. Spre deosebire însă de alte zone carstice din Munții Apuseni, cu un relief fragmentat, mult mai grandios, peisajul extremității nord-estice a Culmii Petrești este monoton și blînd, înspre sud se desfășoară o culme teșită, ivită la lumină recent, după milioane de ani de acoperire cu alte depozite; înspre nord, vest și est se preling clinele vălurite ale Bazinului Transilvan.
În cadrul acestui peisaj cu aspect domol, apariția bruscă în relief a Cheilor Turului (fig. 1) surprinde și deconcertează totodată. Lungimea lor o depășește pe cea a Cheilor Turzii, atingînd 1850 m, datorită faptului că, spre deosebire de Hășdate, care și-a axat cursul perpendicular pe direcția de desfășurare a barei calcaroase, Turul o intersectează oblic, de unde un traseu mai lung în calcare. Din punct de vedere al interesului turistic, Cheile Turului plătesc tribut greu prezenței în apropiere a Cheilor Turzii. Dacă, în plan pur ipotetic, ele ar fi amplasate într-o zonă lipsită de astfel de forme, ar fi, desigur, mult mai cunoscute și mai căutate. Acest efect de eclipsare nu diminuează cu nimic zestrea lor turistică ce așteaptă să i se acorde o atenție conformă cu adevărata sa valoare.
O primă, și cea mai importantă valență atractivă a cheilor derivă din morfologia lor inedită. Spre deosebire de alte forme de acest gen amplasate într-un cadru natural pitoresc, cu numeroase forme carstice, Cheile Turului se ivesc pe neașteptate din monotonia peisajului Cîmpiei Transilvaniei. Acest contrast izbitor generează, prin sine însuși, o puternică impresie asupra privitorului, atrăgîndu-l prin farmecul sau. Iar dacă majoritatea cheilor obligă turistul să le privească de jos în sus, de la ,,firul" apei, cele de față îioferă posibilitatea de-a le admira și de sus în jos, în profunzime, fapt ce-și are farmecul lui. Ele sînt printre cele mai sălbatice din Munții Trascăului, îngustimea profilului transversal și verticalitatea pereților obligînd frecvent turistul la eforturi deosebite pentru a le putea străbate. Talvegul văii prezintă numeroase repezișuri și mici cascade (cea mai înaltă atingînd 3 m), iar la baza acestora apar marmite de mari dimensiuni unde apele înspumate își domolesc pornirile în insolite lacuri, numite local "bolboane" (Bolboana Fețelor, Bolboana Șerpilor).
Fig. 1. – Cheile Turului.
Pe versanții abrupți apar forme ale reliefului carstic și calcaros, platforme structurale, polite, zimți, pilieri (renumiți sînt Popa Țiganilor și Tunsul), opere ale gelifractiei, cu înfățișări ciudate și pitorești totodată.
În apropierea ieșirii din chei, înspre avale, la partea superioara a versantului drept, se află un clasic portal, cel al Peșterii Șura Mare. Amintindu-l trecem de fapt la sublinierea unei alte resurse turistice a cheilor, respectiv aceea a peșterilor. Sînt cunoscute un număr de 29 de cavități, între care se detașează Peștera cu Silex (64 m lungime), Peștera cu Horn (29 m) Peștera de sub Grohotiș (27,5 m), Peștera cu Săritori (21 m) etc. Deși de dimensiuni reduse, ele diversifică atracțiile turistice, oferind vizitatorilor un prim contact, de mica anvergură, cu lumea subterană. Există și aici numeroase peșteri pe care tradiția orală le-a umanizat, pornind de la funcția de adăpost vremelnic (Peștera Morarilor, Peștera Zînelor, Peștera Feciorilor etc.). Verticalitatea pereților (Colțul Cîinilor, Stîna Ciorilor) oferă, de asemenea, largi posibilități de practicare a alpinismului. Deși este declarată rezervație naturală, cu o suprafață ocrotită de 20 ha, Cheile Turului sînt amenințate cu distrugerea de către avansarea carierei amplasate în versantul stîng. Sistarea exploatarii calcarului în aceasta carieră se impune cu necesitate, măcar acum cînd ea n-a afectat decît circa un sfert din valențele turistice ale cheilor în caz contrar, ele vor fi total și iremediabil compromise. Formarea Cheilor Turului este aproape identică în desfășurarea sa cu geneza și evoluția Cheilor Turzii, situate în imediata apropiere, fapt ce l-a îndreptațit de altfel pe Emm. de Marlonne (1022) sa le definească lapidar ca "prototipul Cheilor Hășdatelor". Dar, în timp ce Cheile Turzii au beneficiat, încă din secolul trecut, de atenția geomorfologilor, și nu numai a lor, Cheile Turului (numite uneori și Cheile Turenilor, după localitatea din apropiere) au rămas într-un con de umbră, într-o eclipsă nemeritată, generată de atracția științifică și turistică exercitată de forma vecină.
Cheile Turului trebuie incluse în categoria cheilor epigenetice. Nicăieri, în alte grupe montane, epigeneza nu este mai edificatoare, nici într-un alt loc prezența cuverturii de roci sedimentare ce a acoperit calcarele nu este mai apropiată și, poate de aceea, mai ilustrativă. Pe de alta parte, dacă în cazul altor sectoare de chei, mult mai evoluate, aflate actualmente într-un relativ echilibru morfodinamic, maturitatea formei a șters unele indicii morfogenetice, în cel de față tinerețea cheilor relevă pregnant modul de formare, trăsăturile lui definitorii. Contextul paleogeografic al formării cheilor trebuie desprins din evoluția de ansamblu a Bazinului Transilvan, respectiv a bordurii sale nord-vestice. Ea debutează odată cu constituirea rețelei hidrografice primare pe versanții Culmii Peana-Feleac și orientarea ei înspre zona de subsidență a Mureșului. Valea Turului, numita local Pîrîul Racilor, s-a insinuat în masa depozitelor tortoniene, pe o direcție de drenaj nord-vest-sud-est. În partea sud- estică a localității Tureni apele au intersectat în talveg, prin adîncire, calcarele Culmii Petrești, pătrunsă ca un pinten sub masa formațiunilor sedimentare. A intrat astfel în calcarele tithonice care, prin duritatea lor, nu i-au permis o evoluție laterală, ci doar să-și croiască o albie îngustă.
Se impune cu stringență sublinierea, și în acest cadru, a specificității evoluției rețelei hidrografice în carst, deoarece obstacolul reprezentat de rezistența rocii este subminat de alte însușiri (texturale, structurale și tectonice) ale aceleiași roci, favorabile denudării ei. Pentru situația de față, unde valea Turului a evoluat la periferia zonei calcaroase, epigeneza ei în actualele chei devine cu atît mai surprinzătoare cu cît o simplă deviere spre est ar fi condus la evitarea subasmentului calcaros. De ce totuși apele au preferat să se adîncească în calcare, menținîndu-și cursul în aceeasi albie ? O primă cauză derivă din intervenția coroziunii ca agent modelator cu pondere hotărîtoare în morfogeneza carstică. Prin aportul ei, în primul rînd, rata de denudare generală în calcare (datorata eroziunii și coroziunii) crește cel mai adesea față de rocile înconjurătoare necarstificabile. În al doilea rînd, structura și textura rocilor carbonatice oferă apelor numeroase posibilități de-a se infiltra și coroda în profunzime, lărgindu-și spațiile de drenaj subteran (pe seama porozității și a fețelor de strat). În sfîrșit, tectonica pune la dispoziția apelor litoclaze de diverse mărimi și configurații, de-a lungul cărora apele își deschid noi conducte de drenaj etc.
Datorită acestor caracteristici, specifice rocilor carstificabile în perimetrul acestora are loc o adîncire rapidă a rețelei fluviatile, (uneori o adîncire brusca, ce creează raporturi noi în profilul longitudinal al rîului, imposibil de surmontat de evoluția ulterioară). Ea se realizează, de obicei, în cadrul aceleiași linii verticale, amplificînd, prin constanța curgerii, adîncirea. Spre deosebire de majoritatea cheilor din Munții Apuseni, caracterizate prin evidente aspecte de maturitate sau chiar îmbătrînire, Cheile Turului se înscriu în categoria formelor tinere, cu profil transversal îngust, sub forma de ,,V" ascuțit și cel longitudinal cu numeroase praguri și repezișuri, indicii clare ale unei evoluții accelerate.
Accesul la aceste chei este facil. Un drum carosabil, nemodernizat se desprinde din șoseaua E60, la kilometrul 455,3 și pornește spre vest, străbătînd localitatea Tureni. După circa 2,1 km se ajunge la intrarea în cheie dinspre amonte. Un alt drum se desprinde din aceeași șosea, la kilometrul 456,7 vizavide ramificația înspre Ceanu Mic și, după un parcurs de 1,3 km, ajunge la cariera din versantul stîng al cheilor.
Cheile Turzii
Cea mai grandioasă fierăstruire a Culmii Petreștilor se întîlnește în zona unde rîul Hășdate intersectează bariera dură a calcarelor jurasice (tithonice), scurtîndu-și un sector de chei unic, Cheile Turzii. Ele reprezintă, de departe cea mai cunoscută forma de acest gen din Munții Apuseni, datorită atîtpoziției sale favorabile în teritoriu (în apropierea orașelor Turda si Napoca), cît și a atractivității sale deosebite. Ca urmare, ea a intrat de timpuriu în atenția turiștilor, cît și a specialiștilor geografi, botaniști, geologi care i-au descris și explicat geneza și evoluția, fauna și flora ș.a.m.d., făcînd astfel și mai mult cunoscută.
Cheile Turzii (fig. 2) sînt situate în partea centrală a Culmii Petreștilor. avînd o lungime de 1 270 m și o energie de relief de pînă la 250 m. Au o orientare relativ perpendiculară pe direcția de desfășurare a barei carbonitice, respectiv vest-est. Amploarea dezvoltării lor pe verticală este o consecință a încastrării Hășdatelor în zona de cea mai mare altitudine a culmii menționate, care atinge pe versantul drept, în Dealul Bisericii (793 m), iar pe cel stîng, în Dealul Sindului (759 m). Se observă, încă de la această menționare, o cădere spre nord-est a culmii, cădere ce se va accentua, ea disparînd sub depozitelesedimentare ale Depresiunii Transilvaniei. La constituirea resurselor turistice ale Cheilor Turzii participă uncomplex de elemente morfologice, hidrologice, geologice, floristice și faunistice. Varietatea și amploarea desfășurării, cărora li se asociază ineditul, specificitatea teritorială a răspîndirii acestor elemente, fac din Cheile Turzii un obiectiv turistic cu o atractivitate indiscutabilă.
Fig. 2. – Cheile Turzii și Defileul Hașdatelor
Ceea ce se impune de la început este relieful grandios al cheilor. Larga dezvoltare pe verticală și orizontală a abrupturilor ce străjuiesc de o parte si de alta albia rîului domină peisajul și încîntă privirea. Ingustarea se desfășoară spațial sub forma unei pîlnii duble, cu o deschidere mai puțin spectaculoasă la intrarea din amonte, unde rîul pare nepregătit pentru încleștarea ce-l așteaptă și cu o alta, mult mai impunătoare în avale, unde același rîu scăpat din chinga calcarelor simte parcă nevoia descătușarii, risipindu-și energiile în patul moale al rocilor sedimentare. Iluzie efemeră, deoarece departe de ieșirea din chei îl așteaptă ofiolitele, să-l încastreze din nou într-un defileu meandrat ce se desfășoară pînă la confluența cu Arieșul.
Daca străbatem cheile din aval înspre amonte – acest sens de vizitare rămîne dominant, majoritatea turiștilor venind aici dinspre Turda – întîmpină, grandioasă, panorama peretelui stîng, o uriașă faleză dominata de silueta Turnului Galben. El descreștc spre nord-est, adăpostind în mozaicul formelor sale Alghinele și Hornul Vulturului. Pe celălalt versant, creasta crenelată a Pereților cu Trepte urcă, așa cum o arată și topicul atribuit înspre partea cea mai înaltă a cheilor, Suurimea. Alături, Colțul Crăpat, cu forma sa geometrică este ușor de identificat. La baza Pereților cu Trepte se întîlnește unul dintre cele mai extinse grohotișuri din chei, Grohota Pădurii. Alte asemenea trene de pietre, mobile sau fixate, populează celelalte colțuri ale cheilor (Zurușul Cetății, La Cigăi, Grohota Morarilor etc.). Grandoarea Peretelui Uriaș, înalt de peste 200 m sau a Turnului Ascuțit se imprima în memorie pentru totdeauna. Escaladarea lor, dar și a Peretelui Pombeilor, a Crestei Frumoase, Hornului Marac, Peretelui Scorușului etc. atrag numeroși alpiniști dornici de a se iniția sau a se înfrupta din euforia cucerii ,,inutilului".
Un aport deosebit la îmbogățirea valențelor turistice ale cheilor și-l aducevegetația, intens cercetată și inventariată de renumiti botaniști (E. Pop, 1937; E. I. Nyărădy, 1937 etc.). Cheile, prin varietatea reliefului lor, a expoziției versanților au oferit un mediu propice adăpostirii unor numeroase relicte terțiare, unele dintre ele, cum este Allium obliquum, fiind unice în Europa. Tot relicte sînt și Sorbus dacica (scorusul), Ferula sadleriana (o specie de areal) sau Ephei distacliya (cîrcelul). Deși altitudinea celui mai înalt vîrf din chei nu depășește 800 m, aici s-au conservat, datorită microclimatului răcoros al padinilor versanților nordici, mai adăpostiți, numeroase plante alpine ce caracterizează biotopurile unor altitudini mult mai ridicate. Așa sînt piciorul cocoșului (Ranunculus oreophilus), ochiul boului (Aster alpinus), sau struțirul (Selaginella helvetica). În chei au fost inventariate de asemenea 29 endemisme, evidențiindu-se stînjenelul (Iris gurtleri) și omagul (Acomtumct botryon fissurare). Cercetările botanice au identificat alte numeroase specii rare, caracteristice pentru zonele aride: trînjoaica (Ranunculus illyricum), vița sălbatecă (Vitis sylvestris), păiușul (Festuca vallesiaca) sau a unor specii rare pentru flora țării noastre: tulichina (Daphe cneorum), garofița (Dianthus spicus folius) etc.
Fauna cheilor s-a bucurat și ea de o atenție sporită din partea zoologilor. Aceștia au identificat numeroase specii rare de insecte, melci, păsări (pietrarul, mierla de stîncă) etc.
Datorită peisajului lor inedit, a numeroaselor relicte biogeograficepe care le adăpostesc, Cheile Turzii și zona înconjurătoare au devenit,din anul 1938, o rezervație naturală. Începînd cu anul 1950, ele au fost declarate monument al naturii, fiind protejate ca atare, pe întreaga suprafata de 175,7 ha. Din punct de vedere morfogenetic, Cheile Turzii au oferit teren prielnic formulării a numeroase ipoteze contradictorii, detașîndu-se totuși, prin numarul susținătorilor și profunzimea argumentelor, cea epigenetică. Astfel, încă în secolul trecut, E. A. Bielz (1884) încearcă să explice formarea cheilor prin grefarea văii Hășdatelor într-o mare fisură, provocate în calcare de ascensiunea porfiritelor. G. Czirbusz (1890) lansează ideea genezei cheilor ca urmare a evoluției subterane a rîului Hășdate, care a dus la apariția unei peșteri al cărei tavan s-a prăbușit. Acestei opinii i se va ralia ulterior E. Cholnoky (1917) și E. I. Nyarady (1937) care o vor îmbogăți cu noi argumentc insuficiente însă pentru a o putea impune definitiv.
In anul 1921, în cadrul excursiilor științifice ale studenților și cadrelor didactice de la Facultatea de geografie a Universității din Cluj, marele geograf francez, Emmanuel de Martonne, include în itinerar și Cheile Turzii,pe care le considera, împreună cu regiunea din jur, de o mare complexitate “unde sînt reprezentate toate episoadele istoriei morfologice a Bihorului" (la acea epoca Munții Trascăului erau incluși în grupa mare a Munților Bihorului. Cu această ocazic el formulează ipoteza formării cheilor prin epigeneză sau supraimpunere, respectiv prin adîncirea unui rîu (a Hășdatelor, în acestcaz) în același talveg, urmînd aceeași direcție la trecerea din sedimente moi în roci dure.
Se cunoaște faptul că extremitatea nordică a Culmii Petrești a fost acoperita în neogen de către marea ce ocupa Depresiunea Transilvaniei sidepresiunile-golf din Munți Apuseni. În această perioadă, pe suprafața submersă a calcarelor s-au depus formațiuni sedimentare slab consolidate. Odată cu retragerea mării, determinată de mișcările de ridicare din fazele stirică, attica și valahă, în masa acestor depozite începe să se încastreze reteaua hidrografică dezvoltată în zona montană de la vest (Munții Gilăului) și avînd o orientare vest-est, cu direcția de drenaj spre lacul ce ocupa DepresiuneaTransilvaniei. În cadrul acestei rețele se individualizează valea Hășdatelor, cu o lungimc actuală de 35 km, ce își are obîrșia pe versanții estici ai Masivului Muntele Mare. Inițial, ea s-a adîncit în depozitele sedimentare neogene (nisipuri, pietrișuri, marne), care în perimetrul actualei bare calcaroase aveau o grosime mai redusă. După înlăturarea lor, rîul a intersectat calcarele, roci mult mai dure și mai rezistente la eroziune. În loc să-și caute altă cale de drenaj, în formatiuni mai moi, rîul a continuat să se adîncească în calcare, desigur, într-un ritm mai lent, generînd actualele chei epigenetice. Rata denudării în cele două tipuri de roci este total diferită. Putem observa aceasta luînd în considerare cheile și depresiunea din amonte. În vreme ce în zona cheilor, adică în calcare, rîul abia a reușit să-și sculpteze un drum de trecere, în zona depozitelor sedimentare necarstificabile a dus la apariția unei adevărate depresiuni.
Adîncirea rîului în calcare nu s-a realizat de la sine, fără inerente greutăți, fără tatonări ale apelor de a găsi și a exploata cele mai facile căi pentru lărgirea și adîncirea albiei. Din această luptă perpetuă s-a născut relieful cheilor. Relief pe care apele, aidoma unui proiectant de geniu, 1-au trasat în liniile lui majore. Detaliile au intrat în seama, și sînt opera, proceselor de modelare subaeriene, a îngheț-dezghețului, insolatiei, vîntului etc. Ingheț-dezghețul a lărgit fisurile calcarelor, a subminat continuu trăinicia edificiului stîncos, deschizînd noi căi, mai profunde, de pătrundere a apelor de percolație ori producînd surpări și aglomerări de materiale reziduale ce constituie actualmente frecventele trene de grohotișuri de la baza abrupturilor. Coroziunea, nedespărțitul proces, cînd e vorba de calcare, a generat și ea forme specifice, între care lapiezurile se înscriu la loc de frunte prin varietate șt răspîndire.
Fierăstruirea adîncă a culmii calcaroase a pus în evidență, mai ilustrativ decît în zonele de platouri sau de contact nediferențiat cu celelalte tipuri de relief, preferința apelor de-a evolua în calcare pe căi subterane. Rezultatul morfologic al acestei tendințe, favorizată în expansiunea sa de aportul și tectonicii rocilor solubile, sînt numeroasele guri de peșteră (32) care apar pe ambii versanti ai cheilor la diferite înalțimi dincolo de intrările lor unele cu adevărat grandioase, peșterile din zona au dimensiuni reduse.
Faptul se explică prin particularitățile condițiilor speogenetice locale. Îngustimea arealului carbonatic împiedicînd constituirea unor acvifere endocarstice de amploare.
Asocierea în planul versanților a peșterilor Cetațeaua Mare și Ceteaua Mică situate vizavi, prima pe versantul drept iar cea de-a doua versantul stîng, conduce la supoziția unui singur acvifer subteran dezvoltat pe aceeasi litoclază, înainte de adîncirea Hășdatelor la acest nivel. Odata cu modelarea cheii, peștera a fost secționată, racordul dintre cele doua galerii realizîndu-se actualmente într-un plan ipotetic. Mai importante prin bogata încărcătură istorica, legende și vestigii materiale sînt peșterile Cetățeaua Mare (sau Peștera lui Balica, unu dintre căpitanii principelui Rakoczi) și Calăștur. Săpăturile sistematice efectuate aici au scos la iveală numeroase piese ceramice preistorice sau romane, precum și un bogat depozit de rămășițe osteologice aparținînd omului din paleoliticul mijlociu.
Cînd piatra calcaroasă s-a lăsat greu învinsă, urmele rezistenței sînt reliefate de numeroasele marmite parietale și abriuri întipărite în stînca versanților. Ipoteza epigenezei a fost susținută și completată ulterior cu noi argumente de către R. Ficheux (1970), Gr. Posea și colab. (1973), I. PopescuArgesel (1977) etc., detașîndu-se definitiv. Căile de acces spre Cheile Turzii se desprind din DN 76, Turda-Cîmpeni trecînd prin localitățile Mihai Viteazu și Cheia, pînă pe platoul din apropierea cabanei turistice. Între Turda și acest platou sînt 14 km, șoseaua fiind asfaltată. De la parcarea amenajată pe platou, drumul continuă, pentru automobile, motociclete, pietoni pînă la cabana ,,Cheile Turzii", aflata în apropierea intrării în chei.
Al doilea drum pornește din Turda, urcă la cariera de la Sandulești de unde, ocolind extremitatea nordică a Culmii Petrești, se îndreaptă spre localitatea cu același nume (12 km). Înainte de a intra în localitate, se urmează firul Hășdatelor, pe o potecă ce duce după circa 1 km la intrarea în chei dinspre amonte. Dealtfel turismul de drumeție găsește aici numeroase posibilităti de afirmare, zona fiind de o mare accesibilitate.
Bazele de cazare turistică sînt reprezentate prin cabana Cheile Turzii amplasată la altitudinea de 450 m, pe un fragment de terasă al versantului stîng. Are o capacitate de cazare de 47 de locuri, căreia i se asociaza cele 20 de locuri în căsuțele campingului din vecinatate. Zona oferă, deasemenea, largi posibilități de campare.
Cheile Borzeștilor
Privite dinspre culoarul Arieșului, Cheile Borzeștilor nu-și trădează prin nici un indiciu existența. Chiar și confluența Arieșului cu afluentul sau ramîne tributară unei discreții explicate prin atragerea privirilor spre pîlnia spectaculoasă cu care te întîmpină defileul ce începe în amonte de localitatea Moldovenești. O interceptezi totuși, vrînd-nevrînd daca ți-ai propus să străbați Culmea Petresti de la un capăt la altul, fiind prima despicatură verticală pe care o întîlnești pornind de la culoarul Arieșului către nord-est, și cu al treilea sector ce afectează integritatea aceleiași culmi, după cheile Turuluiși Turzii, dacă vii din sens contrar. Cheile Borzeștilor (fig. 3) sînt situate, așadar, în bazinul mijlociu al văii cu același nume, în zona unde ea intersectează fîșia, efilata tot mai mult spre sud-est de calcare jurasice. Are o direcție relativ paralelă cu cea a cheilor din apropiere, respectiv nord-vest – sud-est și o lungime ce nu depășește 400m.
Prezenta Cheilor Turzii, de o parte, a defileului Arieșului de cealaltă parte răpește Cheii Borzeștilor posibilitatea de a-și etala valențele atractive, cererea turistică orientîndu-se, covîrșitoare, spre cele două obiective, mult mai cunoscute. Dar, ea știe ca nimeni alta că turismul ca fenomen de masă, este într-o continuă expansiune și în consecință, mai devreme sau mai tîrziu, îi va veni și ei rîndul. Pînă atunci se complace într-o așteptare solemnă, ferită de glorie, dar și de consecințele nefaste conținute, în mod inevitabil, în structura oricărui fenomen de transformare.
Fig. 3. – Cheile Borzeștilor
Deși nu poate fi catalogată ca o formă de referință, geneza și evoluția cheii în cauză aduce cîteva elementc particulare, neîntîlnite încă în Munții Apuseni. Astfel, ea este singura cheie prin care rîul care a sculptat-o a curs în doua sensuri, schimbîndu-și, în timp, atît nivelul de baza cît și colectorul.
Dar, să prezentăm detaliat evoluția văii, așa cum este ea imaginată în studiul asupra Munților Trascăului elaborat de I. Popescu Argeșel (1977). Inițial, în perioada cînd golful Borzeștilor funcționa ca o zona de convergență hidrografică, valea omonimă, al cărei bazin se limita, spre sud la clinele vestice ale Culmii Petrești, debușa în acest bazin depresionar. Ulterior, pe versantul sud-estic al culmii se grefează un organism de scurgere orientat spre depresiunea Turda- Cîmpia Turzii, suprapus actualmente cursului inferior al văii Borzeștilor. Subsidența din partea nord-vestică a depresiunii, precum și adîncirea mai rapidă a Arieșului a determinat o înaintare regresivă accentuată a afluentului care, traversînd cumpăna de ape dintre golful Borzeștilor și bazinul depresionar al Turzii, captează vechea vale. Particularitatea de baza a captării se rezumă la adjudecarea, de către afluenților Arieșului, pas cu pas, a văii opuse. El nu a intersectat valea într-un sector oarecare al cursului, frustrînd-o de partea din amonte a bazinului, ci s-a întîlnit cu ea ,,obîrșie în obîrșie". Drept urmare, tranșarea bazinelor s-a produs pornindu-se practic de la o linie de confluență ce a înaintat progresiv datorită adîncirii mai rapide a ramurii tributare Arieșului, pînă în golful Borzeștilor și de aici, în continuare, pe versanții măgurilor din partea vestica a bazinului depresionar.
In acest context paleogeografic, Cheia Borzeștilor și-a început morfo-geneza odată cu pătrunderea epigenetica, în calcare, a văii primare. Odata cu schimbarea sensului ei de drenaj, către Arieș, și constituirea actualei configurații a rețelei hidrografice, adîncirea primește un nou impuls, favorabil edificării reliefului de chei.
Morfologia sectorului de îngustare în calcare relevă o dispunere verticală accentuată a celor doi versanți, fragmentați în partea superioara unde apar crestele și zimții, nișele și marmitele parietale. În profilul longitudinal al talvegului apar, de asemenea, numeroase repezișuri și cascade, forme asociate frecvent cu astfel de rupturi bruște de pantă, ies în evidență marmitele, ce dau un farmec aparte și se constituie într-un obstacol demn de luat în seama de cei interesați să străbată aceste chei. Pentru drumeții care, per pedes, vor să viziteze zona, drumurile de acces (mai degrabă, potecile) copiază întru totul cele două sensuri de evoluție ale văii, dinspre Borzești și dinspre Arieș, coborînd sau urcînd firul văii actuale. Calea de acces mai practicabilă pornește din localitatea Borzești și urmează valea pînă în chei, deși o abordare dinspre Arieș pare multora mai la îndemînă.
Cheile Siloșului
La sud de Defileul Arieșului, primul sector de cheie întîlnit este cel al Siloșului (Urdașului). Ea izvorăște de sub creasta principală a părții nord-estice a Culmii Bedeleului (Piatra cu Urdă) și se îndreaptă spre est, depășînd în culoarul depresionar al Trascăului ca afluent de obîrșie al Văii Aiucului. Cheile (fig. 4 I) se dezvoltă în bazinul mijlociu al rîului amintit și au o lungime modestă, de 300 m.
Prin lungimea redusă și morfologia lor puțin variată – demnă de semnalat este doar cornișa calcaroasă care coboară din vîrful versantului stîng cu o întreagă gamă de forme reziduale – Cheile Siloșului posedă o zestre turistică limitată. Dar, ele pot intra totuși în atenția turiștilor datorita aportului recreativ al împrejurimilor. Astfel, vizavi de scurta lor ferăstruire, pe partea opusă a Depresiunii Trascăului se înalță în adevărata lor splendoare Colții Trascăului, care culminează în vîrful Piatra Secuiului (1130 m). O creastă sălbatecă și golașă, ridicată brusc din mijlocul reliefului aplatizat al depresiunii, pentru a ilustra parcă modul cum se desfășoară procesele de eroziune diferențială și rezultatul acestora. Abrupturile sale estice și vestice, turnurile, arcadele și salba trenelor de grohotișuri îi dau un farmec insolit. Urcînd spre Cheile Siloșului, orice întoarcere a privirilor se izbește de citadela lor maiestuoasă. Te oprești fără voie și o admiri îndelung ca pe o cetate crenelată.
Fig. 4. – Cheile Siloșului (I) și Plaiului (II).
La intrarea în chei, pe partea dreaptă, în sensul urcării, un alt obicctiv, de data aceasta de natură antropică. Este vorba de Cetatea Trascăului ridicata – premeditare puternic motivată – în vîrful abrupt al unei klippe calcaroasc. Edificiul a fost înălțat în secolul XIII și, ca toate cetățile aflate la răscruci de epoci și drumuri, are o istorie agitată. Azi se mai păstrează o bună parte din zidurile incintei și cele două turnuri laterale.
În localitatea Rîmetea, situată în chiar central morfologic al depresiunii, al acestei cuvete ciudate, unde apele văilor Rîmetea și Aiud se despart pentrua se îndrepta fiecare în sens opus, spre alt colector se află un muzeu etnografic cu o mare bogăție și varietate a exponatelor. Iata deci cum Cheile Siloșului pot fi un fericit pretext pentru a vizita și admira o grupare variată de obiective turistice aparținînd cadrului natural sau edificate în timp, prin truda și iscusința omului.
Geneza cheilor are drept punct de plecare evoluția văii Siloșului, care s-a constituit ca organism de scurgere; de versant în zona de aflorare a rocilor ofiolitice. Intrînd în calcare, dispuse, la rîndul lor, în fîșii înguste, ea s-a adîncit ca vale de eroziune normală, modelîndu-și un sector de chei. Spre deosebire de alte opinii, care considcră aceste chei ca fiind generate de înaintarea regresivă a pîrîului în cauză, datorită coborîrii accentuate a nivelului său de baza, noi le includem în categoria formelor de adîncire obișuită, normală. Asa cum s-a mai precizat dealtfel, dezvoltarea bazinelor hidrografice pe seama eroziunii regresive îmbracă în carst tente particulare. Ea se poate realiza doar în contextul în care rîul de suprafață, printr-o eroziune laterală puternică, ajunge să intersecteze ramificațiile unui acvifer subteran deschizînd astfel o conductă de drenaj pentru acesta. Or, se știe că asemenea acvifere sînt localizate în zone carstice mai larg desfășurate, cu volum apreciabil al calcarelor. Crestele calcaroase și masivele izolate, forme răspîndite în Munții Trascăului, în care sînt modelate majoritatea cheilor din această grupă muntoasă, nu facilitează acumulări freatice de amploare, scurgerea realizîndu-se rapid, dinspre carstificabil spre necarstificabil, pe cale subaeriană. De aici rezultă imposibilitatea fenomcnelor de regresie lipsind practic agentul de sculptare.
Din șoseaua modernizată Aiud – Buru, se desprinde, la intrarea în localitatea Colțești, o uliță care ne conduce pasii spre chei. Drumul de țara, impracticabil pentru mijloacele auto, urmează firul meandrat al pîrîului Siloșului pe o distanță de 2 km, pînă în sectorul de îngustare. Aici, creșterea bruscă a declivității și apropierea celor doi pereți stîncoși obliga drumul să urce pe versantul drept, cu păduri de foioase, pentru a coborî iar în albiapîrîului, în partea mediană a îngustării. Marcajul bandă galbenă urmează în continuare drumul descris pînă în Culmea Bedeleu.
Cheile văii Plaiului
În aceeași culme calcaroasă în care sînt sculptate Cheile Siloșului sînt modelate la mica distanță, spre sud-vest, Cheile văii Plaiului (numită local și valea Pietrelor) (fig. 4.II). Deși în literatura geografică este cunoscută sub numele de valea Pietrelor, uzităm de topicul de valea Plaiului pentru că este mai frecvent folosit de către localnici. Spre deosebire însă de cheile descrise anterior, ele au o lungime mult mai mare, depășind 1,2 km, iar profilulde cheie este mult mai clasic reprezentat.
Cheile se dezvoltă în bazinul mijlociu și, partial, superior, al văii Plaiului, rîu care străbate localitatea Izvoarele, pentru a se vărsa în valea Aiudului în partea sudică a Depresiunii Trascăului. Ele pot fi privite și admirate încă de la distanță, din șoseaua Buru – Aiud, de unde se înfățișează ca o fereastră deschisă spre inima masivului de calcar. Dar, adevărata frumusețe o putem percepe numai privindu-le de aproape, adică urmînd poteca ce escaladează versantul stîng, prin treimea sa inferioară, peste blocurile instabile și custurile ascuțite, pe sub pilierii și ,,babele" ce se ridică brusc pe spinările golașe. Priveliștea către vîrful Cornului este unică: o mare vălurită de piscuri și grohotișuri, aflată într-un echilibru fragil. Un peisaj măreț, dar auster, unde crusta pietrificată s-a dezmembrat în milioane de fragmente de toate dimensiunile și formele. Alăturat, pe versantul opus pădurea ce împrejmuie săgețile de calcar ale piscurilor izolate seamănă unui zid de sprijin peren, ocrotitor și impasibil la zvîrcolirile trecerii, iar jos, undeva sub picioarele noastre, parcă se resimt salturile zglobii ale pîrîului peste fruntea cascadelor, undele largi din copaia marmitelor, trena fluida și înspumată a repezișurilor. Ajuns, după mai bine de două ore de mers la capatul din amonte al cheilor, acolo unde apele văii Plaiului îsi adună cu migala forța necesară pentru a străpunge rocile albicioase – calcarele – simți regretul că visul nu continuă. Ca urmare, te întorci și cauți să descifrezi, să surprinzi bogata paletă a detaliilor morfologice.
O descindere în paleogeografia cheilor ne conduce, invariabil, la originile văii Plaiului, ce-și adună apele de sub culmea masivă, golașă, a Bedeliului (1227 m), prin trei pîraie care confluează într-o căldare împădurită, sculptată în cristalin. La circa 200 m în avale apar calcarele, care repauzează peste rocile ofiolitice, linia de contact înclinînd de la nord-vest înspre sud-est. Ca un reflex imediat, valea se îngustează, pe versanți apar abrupturile, iar în profilul longitudinal al văii repezișuri și mici cascade. Relieful de cheie matură este incontestabil. Și în cazul acestei chei, includerea în categoria formelor rezultate prin înaintare regresivă este improprie, bariera de calcare avînd o lățime prea mare pentru a putea fi subminată de avansarea izvoarelor unui firav pîrîiu.Valea a evoluat, încă de la formarea sa, ca un organism de drenaj propriu-zis, pe aceeași direcție, trecînd din ofiolite în calcare, unde s-a adîncit, generînd cheile actuale.
In sectorul de îngustare se remarcă deosebita dezvoltare a reliefului calcaros, de alterare și dezagregare, mai ales pe versantul stîng al vîrfului Cornului (1238 m), un versant extrem de prelung (ceea ce denotă existența unei văi mature cu o activitate de sculptare îndelungată). Din faleza superioară a versantului se desprind o serie de patru spinări, cu roca la zi, ce coboară, asemenea unor vertebre către talvegul văii. Pe creasta lor relieful rezidual prezintă o dezvoltare excesivă, nemaiîntîlnită în zona studiată. Zimții, pilierii, turnurile și stîncile de tip ,,babe" abundă, ca să nu mai vorbim de diversele forme de lapiezare a calcarelor; între creste se prefigurează culoare prelungi, de forma unor ravene uriașe, înecate în grohotișuri mobile, la partea superioară, și parțial fixate prin vegetație, în cea inferioară.
Versantul drept, dinspre vîrful Frunții, cu expoziție nordică, prezintă o morfologie diferită. În perimetrul său apar piscuri și abrupturi insulare, care se înalță deasupra unui dens covor arborescent. Expoziția diametral opusă, nordică și sudică, a celor doi versanți este cauza principală a apariției unei morfologii de detaliu atît de diversificată. În vreme ce pe versantul stîng procesele de alterare sînt mai intense – ca urmare și formele sînt mai numeroase și mai variate – pe cel drept microclimatul a fost favorabil menținerii unui ritm lent al evoluției, de unde și fragmentarea redusă.
Cei ce doresc să viziteze aceste chei pot porni din soseaua Buru – Aiud, respectiv de la indicatorul amplasat între localitățile Colțești și Vălișoara, ce arată direcția spre satul Izvoarele (2 km). De la marginea așezării respective – amplasată la racordul muntelui cu depresiunea – urmăm pe o distanță de 1,5 km poteca ce însoțește valea Plaiului pînă în chei, străbătînd pajiști cu pășuni și fînețe. Ca bază de cazare apropiată recomandăm, atît pentru turiștii care vizitează cheile văii Plaiului, cît și cele ale Siloșului, popasul turistic Vălișoara (20 de locuri în căsuțe) situat la 3 km distanță, în direcția Vălișoara – Aiud.
Cheile Vălișoarei
Uzităm de acest topic în locul celui de Cheile Aiudului, datorită faptului că localitatea Vălișoara se află în imediata lor apropiere, în vreme ce Aiudul (localitatea cu care cheile sunt asociate adesea) este mult mai departe situat. De asemenea, în zona studiată, cea a marginii de sud a Depresiunii Trascăului, valea Aiudului este frecvent numită și valea Vălișoarei.
Fig. 5. – Cheile Vălișoarei.
Cheile Vălișoarei (fig. 5) se dezvoltă la extremitatea de miazazi a Depresiunii Trascăului, în bazinul superior al rîului Aiud. Au o orientare nord-vest – sud-est și o lungime de 1 km. Însușirile lor turistice sînt remarcabile. Deși apar ca o forma de relief matură, cu un profil transversal larg, verticalitatea pereților domină peisajul limitrof și stîrnește dorinței de frumos priviri admirative. Versantul drept al cheii, format din Dealul Bogza, descrie o linie sinuoasă, cu o căldare uriașă în partea mediană ce simbolizează parcă încercarea
reliefului de a se retrage în intimitate, în sine însuși. La cele două extemitati verticalele stîncoase oferă alpiniștilor trasee de mare dificultate. Dimpotrivă, cornișele oblice ale versantului stîng, mai fragmentat, cu un relief bogat în încrustații morfologice, atrage mai degrabă privirile, fiind mai nuanțat ca fizionomie, mai interesant.
Străbați aceste chei cu sentimente contradictorii, de admirație implicată în rosturile firii sau de detașare totală. Verticalitatea nu copleșește și nu încătușează aidoma altor sectoare de chei, ci dimpotrivă, oferă priviriilor precum rîul alăturat, un spațiu suficient pentru a se simți libere, de a rătăci în voie de la un obelisc stîncos la altul. Cele 27 de pesteri din versanții cheilor, de dimensiuni reduse (cea mai lungă fiind Peștera nr. 13 din Cheia Vălișoarei, avînd 134 m) își aduc și ele prinosul de activitate, jucînd rolul unor lucarne ce ne permit trecerea spre lumea subterană.
Geneza și evoluția acestei forme majore de relief conțin în sine întreaga "cheie" a formării Depresiunii Trascăului. Ea este astfel nu numai o forma de-sine-stătătoare, ci a condiționat, prin geneza sa, apariția unei alte forme de mare amploare. După cum am subliniat deja în capitolul dedicat tipurilor genetice de chei din Munții Apuseni, formarea Cheilor Vălișoarei este pusă pe seama proceselor de captare fluviatilă, prin avansarea remontantă a unui afluent al Mureșului. Imposibilitatea desfășurării unor astfel de fenomene în carst și modul cum trebuie înțelese captările în perimetrele carstificate au fostde asemenea explicate. Ar mai fi de adăugat doar că, în situația data, fenomenul de captare, în sensul clasic al cuvîntului, prin oricare din cele două văi, Rimetea sau Aiudul, ar fi dus la o orientare generală a drenajului spre direcția primei văi pătrunsă în depresiune, sau cel puțin aceasta și-ar fi adjudecat cea mai mare parte a spațiului drenat. Or, cumpăna de ape se află în zona centrală a culoarului depresionar, ceea ce ar presupune instaurarea concomitentă a celor două drenaje opuse, un potențial de înaintare relativ uniform etc., condiții doar întîmplător realizabile. În consecință, ipoteza formarii cheilor printr-un astfel de fenomen trebuie exclusă. în cele ce urmează, încercăm abordarea procesului genetic al Cheilor Vălișoarei pornind de la interrelațiile care s-au desfășurat în paleogeografiazonei respective.
Astfel, Depresiunea Trascăului, o arie negativă bine conturată, închisă spre sud de masivele calcaroase Bogza și Rachiș, este considerată de origine fluviatilă (I. Popescu Argeșel, 1977). În formarea sa, un rol hotărîtor l-a avut, după același autor, existența drenajului organizat între Pleașa Rîmețului, ca loc de obîrșie, și golful depresionar al Borzeștilor. Rîul în cauză ar fi modelat partea superioară a spațiului depresionar. Captarea și dezmembrarea acestui rîu au loc în pannonian, datorită înaintării regresive a unui afluent al Mureșului, venit dinspre Depresiunea Turda, pe actualul traseu al văii Rimetei (Trascăului). Simultan, în partea opusă a depresiunii, alt rîu evoluează regresiv și reușește să despice bara calcaroasă a Masivului Rachiș, intrînd în spațiul depresionar dinspre sud și schițînd configurația de azi a văii Aiudului. Conform acestei teorii, Cheile Vălișoarei, s-au format prin captare, Valea Aiudului, după intrarea în spațiul depresionar captînd organismele torențiale ce drenau versanții acesteia. în ceea ce ne privește, considerăm că în geneza depresiunii un rol important l-au avut raporturile geologice dintre formațiunile asupra cărora rețeaua fluviatilă, factorul dinamic al evoluției, a acționat. Astfel, arealul actualei depresiuni se suprapunea, încă de la începutul cretacicului, cu extremitatea nordică a unui bazin lacustru care a funcționat ca mediu de sedimentare al unor depozite alcătuite din conglomerate, gresii, marne, prezente încă pe bordura actualei depresiuni, dar care au acoperit inițial și calcarele. Pe seama acestor formațiuni s-a constituit în neogen o rețea fluviatilă, care, conform legilor eroziunii diferențiale s-a dezvoltat, în primul rînd, în zonele ocupate de roci mai puțin dure. Drenajul acestei rețele se realiza, inițial, în totalitate către sud, pe actualul curs al văii Aiudului. În consecință, apele acestei văi au înlăturat, la nivele superioare, formațiunile cretacice care acopereau stiva de calcare jurasice din sudul depresiunii, pe care le-au intersectat și în care s-a adîncit, generînd, epigenetic, Cheile Vălișoarei. Ca urmare aceasta etapă a evoluției, Depresiunea Trascăului avea aspectul unei pîlnii cu deschiderea hidrologică către sud. Concomitent, pe versanții nord-estici ai acestei cuvete își dezvoltă bazinul, prin evoluție remontantă, actuala vale a Rimetei, ce debușa în golful depresionar al Turzii. Intre cele doua văi cumpăna de ape se îngustează din ce în ce mai mult, transformîndu-se, în ultima etapă, într-o creasta de intersecție, sortită dispariției totale. Remanierile hidrografice, determinate de pătrunderea și a văii Rimetei în spațiul depresionar, competiția de exinderea bazinelor unul pe seama celuilalt sînt în toi. Valea Rimetei inainteaza iar cea a Aiudului se retrage. În zona centrală se fixează statu quo-ul actual, menținut timp îndelungat de aportul masiv de material coluvio-aluvial depus în vatra depresiunii de către rîurile ce drenau versanții săi. Imposibilitatea motrice a celor două rețele divergente de a înlătura aceste depozite, în continuă refacere cantitativă a frînat procesele de captare, de înaintare, în continuare, a unei văi pe seama alteia.
O cauză a potențialului de transport redus al văii Aiudului o regăsim în rolul de nivel de baza local pe care calcarele Masivului Rachiș l-au jucat și îl joacă în actualele chei. Acest nivel a limitat în amonte eroziunea în adîncime, favorizînd conservarea îndelungată a unei curioase configurații a hidrografiei din zona. Coborîrea actuală a nivelului de baza al văii Rimetei (360 m în albia Arieșului, la Buru) față de altitudinea pragului calcaros din Cheile Vălișoarei (425 m) va duce, în perspectivă, la avansarea izvoarelor primei văi, cu captări iminenteîn favoarea acesteia.
Accesul în chei este facilitat de șoseaua Aiud – Buru, care le strabate de la un capăt la altul. Distanța din Aiud este de 15 km, de la Burude 20 km. La popasul turistic Vălișoara pot fi cazate, în căsuțe de două locuri, 32 de persoane/noapte. Implantarea unei baze de cazare în chiar inima cheilor, căreia i se adauga numeroase anexe inestetice nu reușește să puna în valoare la cote ridicate de eficiență patrimoniul turistic al acestui obiectiv, ci, dimpotrivă, îl afectează negativ. O reconsiderare a dotărilor turistice din această bază, o gospodărire mai rațională și estetică a spațiului din jur se impun cu stringență.
Cheile din bazinul văii Inzelului
Valea Inzelului își are obîrșia pe versantul estic al Bedeleului, fiind unul, dintre cei mai viguroși afluenți ai văii Aiudului, cu care confluează în localitatea Poiana Aiudului. Ea își adună apele de pe o mare suprafață, prin intermediul a trei afluenți mai importanți, și anume: valea Bedeleului, numită în cursul superior și valea Rogoazei, cu izvoarele în înșeuarea dintre vîrfurile Bedeleu (1227 m) și Ursoaia (1260 m); valea Drăgoiului, cu obirșia în înșeuarea dintre vîrfurile Prislop (1281 m) și Secul (1282 m) și valea cu izvoarele în partea de vest a Masivului Geamănul. în bazinul mijlociu, acești trei afluenți prezintă înguste sectoare de chei, rezultate prin fierăstruirea adîncă a calcarelor jurasice din bordura răsăriteană a Culmii Ciumerna-Bedeleu.
Lungime demnă de subliniat au Cheile Bedeleului (circa 900 m) sculptate între masivele Pleșu și Olan (fig. 6 I). Au versantul stîng puternic fragmentat, cu o morfologie de detaliu mozaicată (creste, turnuri, pilieri, grohotișuri) și cel drept mai puțin abrupt, dar împădurit. Rolul expoziției în accelerarea morfogenezei iese astfel pregnant în evidență, versanții orientați spre sud prezentînd o fragmentare mai ridicată. Cheile Drăgoiului (fig. 6 II) au doar 400 m lungime și relevă o îngustare maximă în zona cornișei calcaroase care coboară de pe versantul stîng în talvegul văii. Și aici relieful de dezagregare și alterare este bine reprezentat.
Fig. 6. – Cheile din bazinul Inzelului. I, Cheile Bedeleului ; II, Cheile Drăgoiului; III. Cheile Pleșii.
O dezvoltare asemănătoare au și Cheile Pleșii (fig. 6 III) dominate deabruptul vîrtului Colțul Pleșii. Deși au dimensiuni reduse ele sînt dificil de abordat, datorită numeroaselor repezișuri, cascade și marmite din talvegul văii. Zestrea turistică a celor trei sectoare de îngustare morfologică este rodul morfologiei de detaliu, extrem de nuanțată de la un versant la altul, de la un trouson de chei la altul. Abrupturile, crestele, trenele de grohotiș, repezișurile, cascadele și marmitele le sporesc din plin atractivitatea, ce-și trage seva și din sălbăticia și ineditul peisajului înconjurător. Genetic, cheile din bazinul văii Inzelului aparțin categoriei formelor de evoluție normală. Rîurile, organizate încă de la început pe suprafata rocilor solubile s-au adîncit în masivele calcaroase în functie de forța lor denudare și de interrelațiile stabilite cu nivelele de bază locale. Din punct de vedere al valorificării turistice, cheile analizate sînt oarecum dezavantajate. Situarea la relativ mare distanță, decît alte chei, de axele de circulație, respectiv de șoseaua Aiud – Buru, precum și dificultatea accesului confirmă acest lucru. Ele rămîn ca obiective ce pot intra în atenția drumeților pasionați.
Cheile din bazinul văii Rîmețului
Culmea calcaroasă Ciumerna – Bedeleu, desfășurată între rîurile Ampoi și Arieș cu o lungime de peste 70 km și o lățime de maximum 5 – 7 km, este secționată în trei compartimente majore de către două rețele fluviatile ce au reușit să o străpungă: Rîmețul și Galda. Celelalte rîuri de pe latura estică – Ampoița, Ighiul, Aiudul etc. – s-au oprit la baza falezei sale impunătoare, neîndrăznind să o atace sau neavînd forța să o facă.
Rîmețul, afluent pe dreapta al Mureșului, izvorăște din partea nord-vestică a Munților Trascău, de sub vîrful Poienița, consolidîndu-și un bazin de recepție larg pe seama rocilor flișului cretacic. De-a lungul său, topicul i se schimbă frecvent, aproape de la o localitate la alta: Valea Poienitei, Valea Barnii, Valea Mogoșului, Valea Mănăstirii, Geoagiul, Stremțul și Teiușul. Puține rîuri din țară beneficiază de atîtea denumiri. Consideram că opțiunea lui I. Popescu Argeșel (1970) este cea mai potrivită, numele Rîmeț avînd o mare rezonanță geografică și istorică.
Spre deosebire de rîurile din nord-estul Culmii Bedeleu și a celor din Culmea Petrești, care intersectează calcarele pe o singură direcție, într-un singur loc, avîndu-și punctele de convergență, de confluență cu afluentii în afara acestora, Rîmețul se întîlnește cu văile Geoagelului și Pravului în perimetrul carbonatic. De asemenea, în calea lui se interpun două bariere calcaroase oblingîndu-l, vrînd-nevrînd, să le fierăstruiască. Ca urmare, s-au individualizat, în acest caz, mai multe chei, generate de rîul principal și afluenții săi. Asocierea lor în peisaj multiplica, valențele atractive ale acestuia alcătuind un peisaj cu trăsături particulare (P. Cocean, 1984). în bazinul hidrografic al Rîmețului se întîlnesc așadar următoarele sectoare de chei mai importante: Cheia de la Piatra Bălții, Cheia Pravului, Cheia Geogelului, Cheia Rîmetului și Cheia Mănăstirii. Luate în ansamblul lor, ele reușesc să înmănuncheze o serie largă de valențe turistice, de bogate însușiri recreative. Ponderea hotărîtoare revine, cum era și de așteptat Cheilor Rîmețului, obiectiv care se detașează, atît în cadrul complexului analizat, cît și pe planul întregii grupe montane, la nivelul căreia egaleaza cel puțin, Cheile Turzii și Cheile Întregaldelor.
Dintre elementele de relief cu funcție turistică se detașează, în primul rînd, abrupturile, pereții tuturor acestor îngustări morfohidrografice, mai cu seamă cei ai Cheii Rîmețului, etalîndu-se pe verticală, într-o încercare permanentă de a conferi drumului apelor o strajă sigură, impunătoare. Abruptul fascinează prin sine însuși dînd reliefului acea personalitate inconfundabilă, răsfrîntă în simțurile noastre printr-o permanentă necesitate de ascensiune, de înălțare spirituală.
Dar nu numai abrupturile încîntă ochiul și atrag privirilc. Fizionomia suprafețelor înclinate, populate cu guri de peșteri (se cunosc în zonă 47 peșteri, cea mai dezvoltată fiind Peștera nr. 10 din Valea Geogelului, de 700m căreia i se adaugă Peștera cu Apă din Cheile Rîmețului, 320m sau Peștera Stearpa din aceleași chei, 212 m etc.) nișe, arcade, turnuri, cornișe sau polițe structurale se constituie în tot atîtea prilejuri de încîntare. Dupa cum grohotișurile, acest exod al pietrei către vale, această metamorfoză a perenității, larg răspîndite la baza verticalelor îndeamnă gîndul spre explorarea consecințelor devenirii tuturor formelor. Portalul din Cheile Rîmețului trimite gîndul privitorului spre fantastica lume a peșterilor. O relicvă a unei forme, peștera, devorată de apariția alteia, cheia. Iar marmitele din cheile Geogelului, Pravului sau Piatra Bălții amintesc de sincopele genezei, de sinusoidele fenomenului evolutiv. O acumulare de salturi (ale apei) duce aici la progres, la adîncirea așteptată. Piatra transfigurată în abrupturi, piscuri, portaluri, peșteri, arcade; bolborosind în marmite sau însuflețind cascade; vegetația pornită să cicatrizeze răni, să estompeze contraste. Trei izvoare de atractivitate în cheile din bazinul Rîmețului oferind vizitatorului, împreună, dar și fiecare în parte, un mănunchi trainic de neuitate revelații.
Deoarece cele cinci sectoare de îngustare nu s-au format în același mod după un tipar similar, le vom analiza, sub acest aspect, pe fiecare în parte, într-o succesiune din amonte spre avale.
1. Cheia de la Piatra Bălții (fig. 7 II). S-a format prin intersectarea unei mici fîșii de calcare jurasice, desfășurate ca o semilună în apropierea confluenței Rîmețului cu Valea Pravului. Lungimea îngustării nu depășește 100 m, fiind una dintre cele mai scurte chei din Munții Apuseni (dealtfel îngustările cu o lungime mai mica nu sînt luate în considerare în analiza noastră). O menționăm datorită peisajului inedit, verticalitatea versanților fiind secondată de o bogată salbă de marmite de albie. În copăile ovale ale talvegului apa băltește perpetuu, de unde topicul atribuit de localnici. Adică locuitorii satului Cheia, o așezare izolată, situată între bastioanele stîncoase ale Tarcăului și Nicaiei. Tocmai această izolare explică, în mare parte, imensa ei depopulare spontană.
Fig 7. Cheile din bazinul Rimețului. I. Cheile Pravului; II Cheile de la Piatra Bălții; III,Cheile Geogelului; IV, Cheile Rimețului; V Cheile Manăstirii.
2. Cheia Pravului (fig. 7 I). În cursul inferior al Pravului, afluent de dreapta al Rîmețului se desfășoară, pe o lungime de circa 200 m, un relief de chei de o rară sălbăticie. Pravul și-a axat inițial cursul la contactul dintre calcare și rocile fișului cretacic, o zonă labilă structural, favorabilă adîncirii văii. Prin acest proces, aval de localitatea Boțani, ea intersectează un pinten calcaros, ramificat din culmea centrală a Bedeleului, pe care nu 1-a ocolit ci și-a menținut cursul, despicîndu-l. A rezultat astfel o cheie epigenetică, grupa în care trebuie înglobată și Cheia de la Piatra Bălții, prezentată anterior. Despicarea masivului de calcare, datorită durității sale, s-a dovedit o operație de lungă durată, ce a încetinit ritmul coborîrii pe verticală în amontele văii. Sectorul de chei apare astfel, și aici, ca un veritabil nivel de baza local, caracterizat
printr-o declivitate pronunțată a albiei, materializată morfologic prin numeroase repezișuri și cascade. La baza lor s-au dezvoltat marmite torențiale de mari dimensiuni, unele dintre cele mai frumoase întîlnite în cheile din Munții Trascăului. Raportul dintre debitul apei, respectiv dintre potențialul său denudativ și rezistența obstacolului calcaros supus denudării fiind echilibrat, adîncirea rîului în chei s-a realizat într-un ritm mai mai lent decît cea a colectorului principal; de aici rezultă suspendarea Văii Pravului față de cea a Rîmețului în zona de confluență.
3. Cheia Geogelului (fig. 7 III). Posibilitățile de evoluție ale unui rîu rămîn direct dependente de durata acțiunii sale în timp, de debitul și viteza apelor sale, de apropierea sau depărtarea de nivelul de baza etc. Geogelul e unul din afluenții oarecare ai văii Rîmețului. Nu cel mai de seamă, nu cel mai important, dar care a vrut parcă să-și afirme propria personalitate, prin sculptarea, pe seama calcarelor, a unui sector de chei de 400 m lungime. Masivul despicat se numește Nicaia. Originea formei este epigenetică, flișul cretacic lăsînd loc în patul văii calcarelor tithonice. Cum calcarele, prin litoclazare și disponibilitățile oferite coroziunii de-a se afirma ca proces modelator, au tentat întotdeauna apele, valea Geogelului a evitat să-și caute alte căi de drenaj, rămînînd fidela vechiului traseu, cu toate greutățile ivite în cale, greutăți surmontate cu migală și îndărătnicie. Morfologia zimțată a versanților sau înșiruirea marmiteler de albie sînt dovezi certe ale unuiefort îndelungat al apei de-a dăltui roca. Dar care oare din marile opere, ale naturii sau omului, s-au realizat fără sudoare ? Or, cheile rămîn adevărate capodopere sculpturale, un imn adus de ape lor înșile.
4. Cheile Rîmețului (fig. 7. IV). În cadrul complexului de chei din bazinul Rîmețului, cheia cu același nume ocupă o poziție de referință, atît prin dezvoltarea sa pe verticală (150-200 m) și orizontală (peste 2 km lungime cît și prin complexitatea genetică și evolutivă). Este situată în bazinul mijlociu al rîului, în aval de localitatea Cheia,acolo unde apele învolburate atacă frontal bara calcaroasă, reușind să-și croiască un drum mai scurt spre colectorul direct, Mureșul. Amploarea străpungerii hidrologice, precum și forma de relief impresionantă la care i-a dat naștere au atras atenția numeroșilor geomorfologi ce au vizitat-o. Astfel, fără să spună direct, ci sub forma generalizată, Emm. de Martonne(1922) o consideră ca rezultanta înaintării regresive a Văii Mănăstirii (,,cele mai multe talveguri nu au putut înainta regresiv dincolo de bara calcaroasa de la Rîmeț. Valea Mănăstirii este una dintre cele care a reușit să-și împingă izvoarele dincolo de marele zid calcaros ce închide orizontul înspre ȚaraMoților"), (op. cit., p. 113). I. Popescu Argesel (1977) reia, dezvoltă și particularizează această supoziție, considerînd Cheia Rîmețului ca fiind formata prin captare. Rîul captator ar fi înaintat dinspre Mureș, traversal,în opinia autorului menționat, prima creastă calcaroasă, Pleașa Rîmețului- Piatra Cetii, apoi, continuîndu-și acțiunea remontantă, și pe cea de-adoua, Ciumerna – Bedeleu, captînd cursul superior al rîului ce flanca, înspre vest, culmea carbonatică, îndreptîndu-se spre nord-est, înspre Depresiunea Iara. După același autor, captarea s-ar fi produs la altitudinea de 950 m., fapt atestat de corelarea nivelelor văii cu altitudinea înșeuării de la Brădești. Așa cum s-a mai precizat (P. Cocean, T. Rusu, 1984), problema evolutiei rețelei hidrografice prin captare îmbracă în carst tente particulare. în relieful de disoluțic intervine captarea carstică, fenomen cu o direcție de dezvoltare aparte, deosebită față de captarea înțeleasă în sens clasic, cea datorată înaintării regresive a rîurilor. Faptul că rezultatul final poate fi același – remanierea hidrografică – nu trebuie să ducă la apariția unor confuzii nici la generalizarea unei noțiuni și aplicarea ei fără nici o reținere de la un tip de relief la altul. Drept pentru care precizărilc care urmează ni se par absolut necesare.
Se știe că în literatura geografică fenomenul de captare este imaginat, fără excepție, ca rezultanta evoluției regresive a rețelei fluviatile. În carst, înaintarea regresivă este întîmplătoare, datorită rezistenței rocii de eroziune. Ca urmare, captările, în sensul clasic atribuit noțiunii, sînt greu realizable și, deci, rar întîlnite. Dimpotrivă, captarea carstică presupune deschiderea unei noi căi de drenaj a apelor de suprafață, prin interceptarea litoclazclor din masa calcarelor cu care apele vin în contact. Se nasc astfel drenajele subterane care dezmembrează vechile rîuri de suprafață. Din aceste sublinieri se desprinde, credem, o primă posibilitate de diferențiere a celor două tipuri de captări: în vreme ce captarea înțeleasă în sensul clasic se realizează printr-o evoluție regresivă, captarea carstică ia naștere prin deschiderea,,spre înainte" a unei noi căi de drenaj.
A doua diferențiere derivă din raporturile care se nasc, prin fenomenelede captare, subaeriană și carstică (subterană) între rîurile implicate. Astfel,dacă în captarea subaeriană clasică, intră în competițic, obligatoriu, două sau mai multe rîuri diferite, care-și tranșează bazinele hidrografice, în cea carstică rîul rămîne, în majoritatea cazurilor același, schimbîndu-și doar direcția de drenaj, aval de punctul de captare. Dacă în primul gen de captări un rîu pierde, iar celălalt cîștigă, în captarea carstică rezultă, de obicei, două rîuri diferite, sectorul din amonte dezvoltîndu-și bazinul spre avale de punctul de captare, în timp ce sectorul din avale al vechiului rîu devine (în cazul cînd este alimentat de afluenți laterali) un rîu independent.
In cazul văii Rîmețului, credem că este vorba de o captare carstică și nu de o captare prin înaintare regresivă. Apele rîului ce drena partea vestică a culmii Ciumerna-Bedeleu și-au sculptat valea la contactul dintre fliș și calcare, adîncindu-se în consecință. A fost de ajuns ca ele să intersecteze în masa acestor calcare o litoclază majoră, care să traverseze stiva de calcare, pentru ca să o urmeze, deschizîndu-și drum de scurgere înspre sud, spre culoarul Mureșului. Procesul nu este unic ci, dimpotrivă, primește tente generalizante în carst, litoclazele constituindu-se în condiții sine qua non ale genezei drenajelor subterane (M. Bleahu, 1974). Treptat, pe măsură ce diametrul albiei subterane s-a lărgit, întregul debit al rîului din vestul Munților Trascau a fost captat, rezultînd actualul drenaj al Rîmețului; de asemenea s-a conturat configurația rețelei hidrografice din regiune în înfațișarea ei de azi. În interiorul masivului de calcare s-a deschis astfel o peșteră al cărei planșeu a coborît paralel cu adîncirea patului văii. Prin denudarea exterioară, de la suprafață, stiva de calcare din tavanul peșterii s-a redus pînă la limita prăbușirii cînd peștera s-a transformat într-o cheie în plină evoluție. Modul cum s-a desfășurat inițial acest proces poate fi ușor schițat luînd în considerare dovezile morfologice păstrate încă în relieful cheii. Este vorba de un splendid portal, rezultat și el printr-o captare a apelor în albia cheilor, cu părăsirea curgerii de suprafață și geneza unui sector scurt de peșteră, etc.Avem asadar, în cazul Cheii Rîmețului, o evoluție complexă, în care evoluția subterană a rîului s-a conjugat permanent cu denudarea de suprafață, martori fiind variatele elemente morfologice întîlnite, de la abrupturi amețitoare, la gurile de peșteri, nișe, arcade, lapiezuri sau grohotișuri.
5. Cheia Mănăstirii (fig. 7 V). Este greu, deosebit de greu, uneori chiar imposibil de urmărit și de redat cu acuratețe, în succesiunea lor cronologică etapele de evoluție ale unei forme de relief, de la primul impuls morfogenetic, de la prima interacțiune între cele doua grupe de factori – cei statici, incluzînd suportul litologic și cei dinamici, reprezentați prin agenții modelatori pînă în prezent. Care sînt oare, în vremurile de început, raporturile dintre ei, cine își pune pecetea decisivă asupra fizionomiei și structurii viitoarei forme ? În privința cheilor avem, în aparență, doar apelc văii X și calcarelemasivului Y. Dar fiecare dintre cele două tabere aflate față în față vine cu atuurile proprii de acțiune și interacțiune. Apele cu debitul, viteza și compoziția chimică (agresivitatea lor fiind indispensabilă producerii fenomenuluide coroziune), calcarul cu tectonica, textura, structura, compoziția chimică și volumul său. Însușiri care, la rîndul lor, variază în limite extrem de largi mărind sfera diversificărilor și apariției nuanțelor. Iar peste toate, ca un suveran, tronează timpul atotstăpînitor.
In prezent, înregistrăm doar rezultatul parțial al interactiunii, respectiv un stadiu oarecare al acesteia, pe care-1 definim și-l încadrăm într-o formă dată. Pentru a lărgi posibilitățile de încadrare într-o schema evolutivă, acordam fiecărei forme o vîrstă, după cele trei etape ale evoluției: tinerețe, maturitate, bătrînețe. Bătrînețea reprezintă stadiul de devenire al formei, de schimbare a ei cu alta, fiecare formă nouă negînd-o pe precedenta etc.
Astfel de consideratii te încearcă ori de cite ori cauți să descifrezi geneza și evoluția Cheilor Mănăstirii, situate în bazinul mijlociu al Rîmețului, aval de cheile acestuia. Ele au rezultat prin traversarea, de către vechiul Rîmeț, a culmii calcaroase Pleașa Rîmetului – Piatra Cetii, desfășurată ca o spinare ascuțită la est de Culmea Ciumerna – Bedeleu. O vertebră calcaroasă îngustă, de unde și lungimea redusă a cheilor – sub 250 m.
Epigeneza este și în acest caz procesul modelator. Apele paleo-Rîmețului, organizate pe versantul estic al Masivului Trascau, înainte de captarea bazinului său din amonte în Cheile Rîmetului, au evoluat inițial în depozitele flișului cretacic ce acopereau creasta respectivă. Prin adîncire au intersectat calcarele, pătrunzînd în profunzimea lor. O dată cu extinderea bazinului hidrografic al Rîmețului, prin captarea subterană ce a dus la decapitarea rîului ce drena partea vestică a Culmii Bedelcului, ritmul evolutiei crește, dezvoltarea văii se accelerează, versanții văii se îndepărtează, acțiuni favorizate și de îngustimea crestei carbonatice. Aspectul actual de chei îmbătrînite cu pereți situati atît de departe unul de altul încît se poate vorbi mai degrabă de o fostă cheie, este consecința acestei evoluții de amploare atît ca durată, cît și ca intensitate. Printre elemcntele morfologice se impun cele două abrupturi marginale și aureola de grohotișuri dispusă la poalele acestora.
In zona cheilor din bazinul Rîmețului se poate ajunge părăsind șoseaua Aiud – Alba lulia (la kilometrul 11 față de Aiud sau kilometrul 19 față de Alba Iulia) și urmînd drumul spre localitatea Valea Mănăstirii (23 km). La ieșirea din această localitate, pe un tapșan al versantului stîng al văii, se înalță mănăstirea Rîmeț (de unde topicul atribuit văii și cheilor din apropiere) edificată, după ultimele cercetări, în secolele X-XI, obiectiv turistic de proveniență antropică ce se include de la sine în circuitul turistic al cheilor, prin nedeia desfășurată aici în fiecare an, la 15 august.
Străbătînd Cheile Mănăstirii, drumul continuă încă 5 km în amonte de acestea, respectiv pînă la intrarea în Cheile Rîmețului, după străbaterea cărora – acțiunea dificilă datorită sălbăticiei lor – putem vizita, urmînd cursul văii înspre amonte, cheia de la Piatra Bălții. Sau, urcînd Valea Pravului, cheile acesteia. De asemenea, în dreapta noastră, Geogelul ne conduce spre cheile sale. Gruparea în teritoriu a celor cinci sectoare de chei, precum și prezența mănăstirii și cabanei Rîmeț (54 locuri în cabana, 16 locuri în căsuțe), creează premisele unor posibilități de valorificare turistică intensă într-un viitor apropiat cu condiția asfaltării drumului de acces între Geoagiu de Sus și Cheile Rîmețului, a restructurării condițiilor de confort turistic oferit actualmente de cabana Rîmeț, în sensul îmbunătățirii lor, a deschiderii și echipării unor poteci de acces în cheile Rîmețului și Pravului.
Cheile din bazinul văii Galdei
Există numeroase similitudini genetice și evolutive între Galda și Rîmeț, două rîuri apropiate, singurele dealtfel care nu s-au lăsat impresionate de bastionul calcaros al Culmii Ciumerna – Bedeleu. Care rîu a fost primul, cînd și cu ce mijloace a reușit s-o atace dezmembrîndu-i, pînă la urmă integritatea ? Dacă acceptam ideea unui rîu ce drena zona vestică a MunțilorTrascăului, îndreptîndu-se spre nord-est, către golful depresionar al Iarei, rîu care a fost treptat dezorganizat din avale înspre amonte, prin orientarea Arieșului și Rîmețului către Mureș, rezolvarea problemei vine de la sine. în acest context, Galdei i-a revenit rolul de a da acestei paleorețele fluviatile lovitura de grație, prin dirijarca bazinului ei superior pe o altă cale, către sud. Existența rîului în cauză nu poate fi negată și nici apartenența la bazinul acestuia a sectoarclor median-inferior al Arieșului și superior al Rîmețului. Dar, privind gradul de evoluție al văilor Galda și Rîmeț, comparativ, în condițiile unui substrat litologic relativ asemănător și a unor caracteristici hidrologice relativ apropiate, se observă maturitatca avansată a Galdei față de Rîmeț. Cele două chei-fanion din Trascău – ale Rîmetului și Întregaldelor – relevă așadar un decalaj de vîrsta, în sensul ,,bătrîneții" pronunțate a celei din urmă, fapt ce contravine primei rezolvări a problemei și sustine prezumția unei alte configurații a rețelei palogeografice din zonă, pe care o vom analiza în legatură cu geneza cheii Întregaldelor. Din interacțiunea Galdei și afluenților săi, pe care-i primește, aidoma Rîmetului, în cea mai mare parte în zona carstica, au rezultat șase sectoare de chei, și anume: cheile Găldiței Turcului, Întregaldelor, Galdei, Cetei și Tecșeștilor. Fiecare dintre cheile menționate prezinta resurse turistice proprii,fiecare poate constitui un obiectiv turistic de sine stătător. Distanțele reduse ce le separă, creeaza condiții favorabile vizitării lor în bloc, sau măcar a unora dintre ele (cele două chei de pe Cetea, ale Galdei și Întregaldelor, ale Galdiței și Turcului).
Zestrea turistică cea mai bogată apartine, fără indoială, Cheilor Întregaldelor. Puține sînt străpungerile morfologice din Munții Apuseni unde fragmentarea pe verticală a versanților să fie mai pronunțată. Versantul stîng, spre exemplu, abrupt în treimea inferioara și cea mediană, prelung în partea superioară, ofera privitorului tot ceea ce denudarea oxocarstică aputut imagina vreodată. Între piscurile piramidale se deschid ravene adînci colmatate cu limbi prelungi de grohotișuri. În coapsa cornișelor, arcadele (unele dintre cele mai frumoase din carstul Munților Apuseni) conviețuiesc pașnic cu podurile naturale sau gurile de peșteră. Un paradis al rocii nude, al dezagregării ei continue. Totul pare aici în mișcare, într-o acută stare de instabilitate. Echilibrul formelor tinde să fie o himera niciodată atinsă, nici măcar apropiată. Iată aceste stînci, sub forma unor ciuperci enorme, așteptînd primul ecou răsfrînt între cele două verticale pentru a se prăbuși, iată adevărate păduri de turnuri și pilieri înălțîndu-se semețe, cu baza mereu subminată.
Trecerea privirilor de pe un versant pe altul nu schimbă cu nimic datele problemei. Peisajul rămîne același, doar pădurea intervine în estomparea fragmentării excesive. Vechile urme ale marmitajului parietal seamănă unor jumătăți de cuiburi suspendate în pereții văii. Și aici relicvele peșterilor deodinioară sînt transpuse în peisaj ca poduri naturale. Pe țancurile inaccesibile ale versantului drept, Leonte podium alpinus
(floarea de colț) coboară la altitudini record pentru țara noastră și sud-estul Europei, sub 600 m. Cauza își are rădăcina în expoziția nord-estică a versantului și în particularitățile microclimatului. În bazinetul depresionar al Întregaldelor sînt frecvente inversiunile termice, iar aerul rece se canalizează prin chei, înspre avale. Astfel se realizează un climat cu temperaturi mai joase, prielnic menținerii acestei rarități floristice.
Într-o imaginară ierarhie a resurselor turistice, cheile Întregaldelor sînt urmate de cele ale Găldiței. Abrupturile, țancurile, pilierii, trenele degrohotișuri sînt și aici prezente, fac parte din decorul deja familiar al fierăstruirilor hidrografice, așa cum nu lipsesc nici în cheile Turcului, Galdei,Tecșeștilor și Cetei. O mențiune totuși pentru cea din urmă, care se impun prin fastuoasele-i cascade și marmite, adevărate trepte de stîncă și ape coborîte de rîu într-o grabă furibundă. La toate acestea se adaugă îndărătnicia vegetației de a fertiliza stînca și prezența celor 47 de peșteri deschise, cel mai adesea, în versanții cheilor sau în imediata lor apropiere. Așa sînt Peștera Bisericuța (310 m lungime una dintre cele mai concreționate și mai bogate în speleoteme peșteri din Munții Trascăului și Peștera nr. 13 din Cheile Întregaldelor (140 m lungime), etc. Fundalul este alcatuit din peisajul montan umanizat prin crînguri și gospodării răzlețe, cu liniștea ce cotropește toate ungherele și atmosfera patriarhală ce emană prin toți porii săi stabilitate și continuitate.
1. Cheile Găldiței (fig. 8 II). Găldița este cel mai viguros afluent al Galdei în bazinul superior, pe care îl primește amonte de localitatea Întregalde. Iși adună apele de pe versanții nord-vestici ai Masivului Ciumerna, respectiv de sub Masivul Măgura (1267 m), aflat în zona de separație a Munților Trascău de Munții Metaliferi, o regiune împădurită, ce beneficiază de un aport sporit de precipitații, asigurînd rîului o alimentare permanent și bogată. În aval de localitatea Necrilești, Galdița se apropie tot mai mult de calcare, în ciuda avantajelor oferite de rocile flișului; și, imprevizibilul se produce: apele intră în perimetrul rocilor carbonatice și modelează un sector de chei de peste un kilometru lungime. Intr-adevar, este vorba de o atracție careia nu i s-a putut opune nimic, deși, la nici 100 m depărtare înspre nord, pe versantul stîng al văii, gresiile și marnele aflorează dezinvolt.
Fig 8. – Cheile din bazinul Galdei. I, Cheile Întregaldelor; II, Cheile Găldiței, III,Cheile Turcului.
Custura de calcare de pe același versant stă marturie unei epigeneze realizata trudnic, cu viclenie și îndărătnicie, cu tumult și perseverență. Orientarea litoclazei majore pe direcția nord-sud este în mare parte responsabilă de atașamentul Găldiței fata de actualul ei colector. Instaurarea unui drenaj propriu către sud, prin văile Cricăului și Bucerdei, este oricînd posibilă în contextul intersectării unei alte litoclaze, transversale, care să-i favorizeze deschiderea. Cheile au o desfășurare paralelă cu linia crestelor principale din Masivul Ciumerna, al cărui flanc vestic 1-au fragmentat. În aceste împrejurări, versantul drept este mai înalt, mai abrupt și mai accidentat. Dimpotriva, cel stîng apare ca o cornișă asimetrică, ca un front de creasta impunător cu căderea înspre Găldița.
Incercările rîului de a răzbi spre sud, de a străpunge bariera de calcare pieptiș au rămas ca o pecete în morfologia versantului drept. Fiecare început de meandru, oriental spre est, trădează o nouă încercare, fiecare sfîrșit de meandru, debușînd către nord, o renunțare în plus. Din această cerbicie permanentă își trage seva de atractivitate, derivată din arabescurile morfologice, Cheia Găldiței. Dantelăriile celor doi versanți își au originea în efectele fenomenului de expoziție, deosebit de pronuntate. Suprafețele cu orientare sudică sînt mai fragmentate, densitatea formelor de coroziune-eroziunc și alterare-dezagregare crește mai ales pe versantul drept unde turnurile, stîlpii, arcadele și zimții multiplică fatețele peisajului, atribuindu-i trăsături turistice de prim rang. Nu lipsesc desigur nici grohotișurile, martori nedespărțiți ai dezagregarilor ce se desfășoară intens pe suprafețele cu rocă nudă.
2. Cheile Turcului (fig. 8 III). Galda, Găldița și pîrîul Turcului nu reprezintă altceva decît colectorul principal cu afluenții săi de ordinîntîi și doi. Fiecare cu propriul sector de îngustare, fiecare cu impunerea în relief a unor forme cît mai inedite și mai grandioase. Deși agenții modelatori poartă permanent în acțiunea lor sîmburii devenirii, ai transformării, reversul acestei meniri sînt tocmai cheile, peșterile, abrupturile. Menită să sape în calcar, să-l înlăture din calea sa, cu scopul nemărturisit, dar prezent întotdeauna, al atingerii himericului profil de echilibru, apa îl dizolva, îl dezagregă. De unde să știe rîurile că peșterile sau cheile născute din truda lor scot calcarul din sfera anodinului, de unde să bănuiască oare cariul apei cîtă polivalență estetică aduce peisajului ?
Iata, spre exemplu, acest anonim pîrîu al Turcului, organizat pe versantul vestic al Ciumernei și confluent cu Găldița în partea mediană a cheilor acesteia, un organism torențial ramificat, a cărui scurgere permanenta asigură mici izvoare ce răsar la baza cîtorva faleze carbonaticc, de cînd se știe a evoluat numai în calcare masive și compacte. Lipsa litoclazelor a frînt încă de timpuriu dorința, proprie oricărei ape din carst, de a se subteraniza, croindu-și doar o albie de suprafață, străjuită de pereți apropiați, abrupți. O cheie în miniatură ce nu măsoară nici 200 m. Deoarece ea s-a format prin acțiunea unui organism de curgere consolidat pe același tip de rocă, trebuie inclusă în grupa cheilor de adîncire normală. Chiar dacă masivul de calcar a suferit mișcări de ridicare, bazinul de recepție al pîrîului Turcului fiind limitat, a fost antrenat în totalitate în aceste mișcări. Ca urmare, eroziunea în adîncime a crescut pe întreaga suprafață și nu în anumite zone critice excluzînd astfel posibilitatea apariției fenomenului de antecedență. Pe suprafață restrînsă, aidoma propriei lor desfășurări, Cheile Turcului rețin atenția prin elementele morfologiei de detaliu comune tuturor formelor de acest gen: abrupturi, creste, lapiezuri, grohotișuri, zimți. etc.
3. Cheile Întregaldelor (fig. 8 I). Aceste chei se desfășoară aval de localitatea Modolești, aparținînd comunei Întregalde, în zona de maximă lățime a Culmii Ciumerna – Bedeleu, de unde rezultă și lungimea lor apreciabila(circa 1,5 km). Deși orientarea generală este nord-vest – sud-est, culoarul morfologic își schimbă de mai multe ori direcția, îmbrăcînd o forma sinuoasă. I. Popescu Argeșel (1977) consideră aceste chei ca fiind rezultatul fenomenelor de captare (asemănatoare celor care au dus la apariția Cheii Rimețului) de către un afluent al Mureșului care a avansat dinspre sud străpungînd bara calcaroasă. Captarea s-ar fi produs la altitudinea de 850 m fapt atestat de existența mai multor umeri ce se pot racorda cu înșeuarea de la Cristești, ce desparte bazinele actuate ale Galdei și Rîmețului. Observațiile de detaliu întreprinse în zona acestor chei și, în primul rînd, maturitatea formei în sine, cu un profil, în sectorul superior, situat la o altitudine mult mai mare decît înșeuarea de la Cristești, extrem de evazat ne-au condus la schițarea altui model posibil de evoluție a rețelei hidrografice din această parte a Munților Trascăului.
Cum geneza cheilor prin eroziune regresivă este improbabilă (din aceleași motive invocate și în cazul Cheilor Rîmețului), iar morfologia văii nu oferă nici un indiciu al formării lor prin captare subterană, rămîne luat în considerare ipoteza unui drenaj pe traseul actual încă din tortonian-sarmațian. În atari condiții, rîul ce drena partea vestică a Munților Trascau se extindea numai pîna la actuala cumpană de ape dintre Galda și Rîmet. Inșeuarea de la Cristesti – argument principal al drenajului sectorului superior al Galdei către nord-est – trebuie interpretală ca o zona mai coborîtă determinată de denudarea intensă de la obîrsiile celor două văi opuse ca orientare : Pravul și valea Modoleștilor, axate la contactul dintre calcare și fliș și nicidecum ca o relicvă din talvegul vechiului rîu.
Considerînd Galda ca o rețea ce și-a păstrat încă din tortonian-sarniațian direcția de drenaj, elucidarea originii cheilor Întregaldelor se simplifică mult. După ce și-a organizat bazinul superior pe formațiuni necarstificabile (izvoarele sale se află sub vîrful Negrileasa Mogoșului), Galda intersectează încă de timpuriu calcarele Culmii Ciumerna-Bedeleu. Alegerea este sigură, constanța evoluției pe același traseu se materializează treptat în relief sub forma unor chei grandioase.
La început, deci, a fost epigeneza. Dar, bara calcaroasă suferă între timp mișcări de ridicare, cu o amploare ce descrește de la sud-vest sprenord-est din Ciumerna (1300 m) în Culmea Petreștilor (759 m în Vîrful Sîndului). Traseul Galdei în calcare se suprapune deci zonei de ridicare accentuată, răsfrîntă în evoluția văii prin crearea unui prag ce trebuia învins prin eroziune. Adîncirea văii bate pasul pe loc față de nivelul de bază ; rata de denudare în calcar este suplinită de înălțarea întregului edificiu carbonatic. Ce este acesta oare, dacă nu antecedența ! Valea se adîncește într-un ritm mult mai lent, dar se adîncește, păstrîndu-și traseul, în vreme ce retragerea laterală a versanților continuă, profilul transversal al cheii se deschide, se evazează, așa cum îl putem remarca în treimea sa superioară, desfășurată ca o suprafață ușor curbată, ce face trecerea spre platou.
Ulterior, mișcările de ridicare își diminuează amploarea. Antecedența își pierde și ea din importanță. Adîncirea văii rămîne dependentă strict de jocul nivelului de baza și de posibilitățile erozionale ale rîului. Intervin condiții prielnice pentru o coborîre rapidă, reflectate în apropierea accentuată a pereților din profilul inferior al cheilor, datorate subsidenței culoarului Mureșului. Epigeneza, ca proces inițial, conjugată cu antecendența au conlucrat în formarea Cheii Întregaldelor. Acordînd cuvenita importanță factorului primordial, ești tentat să le incluzi în categoria cheilor epigenetice, cu atît mai mult cu cît procentul de participare al antecendenței este greu de estimat. Dar amploarea străpungerii rămîne tributara proceselor de ridicare, ceea ce tranșează opțiunile de partea antecedenței, căreia-i subscriem. Profilul transversal al cheii scoate în evidență, la intrarea dinspre Modolești, în special în versantul stîng, o serie de șase trepte, de umeri carear putea fi considerați ca tot atîtea etape de adîncire a văii, aspect ce ar impune a fi aprofundat, prin corelare cu formele similare dezvoltate pe necarstiticabil.
De asemenea, prezența în pereții cheilor a 25 de peșteri denotă, în ciuda dimensiunilor lor reduse (140 m dezvoltare maximă) existența unei endocarstificări intense, cauzată fie de organizarca subterană a scurgerii deversant, fie de infiltrarea laterală a apelor rîului de suprafață etc.
4. Cheia Galdei (fig. 9 11). Aproape că nu există rîu care să traverseze partea estică a Munților Trascăului fără să intersecteze masive izolate de calcare jurasice, răspîndite, în mare număr, ca olistolite și klippe în aceasta regiune. Aiudul, Rîmețul, Galda, Ampoița etc. au deșumat astfel de masive în evoluția lor. În cele mai numeroase cazuri, masivele izolate au fost scoase la zi prin fenomenul de retragere laterală a versanților, prin eroziune selectivă.
Fig. 9. – Cheile Cetei (I) și Galdei (II).
Ca urmare, apar sub forma unor mameloane răsfirate pe întreaga suprafață a versanților, de la baza pînă la cumpenele de apă. Atunci cînd ele sînt situate în axul văilor au fost despicate, rezultînd scurte sectoare de chei în proporție hotărîtoare de origine epigenetică. O astfel de cheie este cea sculptată de apele Galdei într-un olistolit deșumat pe versantul vestic al vîrfului Gălzii, în aval de localitatea Poiana Galdei. O cheie scurtă, cu vădite aspecte de îmbătrînire, amenințată și de extensiunea carierei de calcare comune, utilizate la construirea drumurilor, a digurilor, tribut enorm pentru un cîștig infim !
5. Cheia Cetei (fig. 9 I). Cînd se părea că odiseea evoluției Cetei în calcare a luat sfîrșit, iată ivindu-se în albia sa fruntea teșită a unui olistolit. Prea tîrziu pentru a putea fi ocolit, prea la îndemînă, date fiind litoclazele și predispoziția dizolvantă a apei pentru a nu fi fierăstruit. Așa s-a scris istoria genezei, prin supraimpunere, a Cheii Cetei, o cheie liliputană, de abia 100 m lungime. Dar, făcînd abstracție parcă de această dezvoltare minimală ne supune atenției o succesiune rar întîlnită de cascade, la baza cărora șuvoaiele apei au dăltuit marmite gigantice (numite de către localnici ,,Băile romane"). Ruptura de pantă în chei este importantă. Că fenomenul de marmitaj nu este un apanaj al perioadei actuale de evoluție a cheii ne-o indică marmitele parietale ce populează, sub forma unor cuvete semicirculare, doi versanți. Fără nici o tăgadă, Cheia Cetei rămîne un laborator ideal, unde procesul de marmitaj poate fi observat și descifrat în toate ipostazele sale, ocazie care, păstrînd proportiile, o vom mai întîlni în Munții Apuseni doar o singură dată, atunci cînd vom străbate renumitele chei ale Galbenei.
6. Cheia Tecșeștilor (fig. 10). Deși nu a reușit să străbată culmea principală a Ciumernei, Cetea, afluent pe stînga, și cel mai lung, al Galdei, adaugă la zestrea turistică a Munților Trascăului încă un sector de cheie, situat de aceasta dată în bazinul ei superior: cel al Tecșeștilor. Cheia a apărut prin traversarea epigenetică a crestei care, pornind din Pleașa Rîmețului se continuă pînă în Piatra Craivii, paralel cu culmea principală Ciumerna-Bedeleu. Lungimea cheii atinge 500 m și se individualizează în peisaj prin versanți abrupți populați cu numeroase forme de dezagregare,unde grohotișurile sînt la ele acasă. Se remarcă de asemenea prezența pilierilor și a lapiezurilor verticale.
Fig 10 Cheia Tecșeștilor
Pentru turiștii dornici de a bate la porțile tuturor acestor bastioane stîncoase accesul în zonă este deosebit de ușor, fiind facilitat atît de existența unei șosele, parțial modernizată, ce trece prin cheile Galdei, Întregaldelor și Găldiței, cît și de numeroase poteci de culme. Șoseaua respectivă se desprinde din DN 1, între Aiud și Alba Iulia (14 km față de Aiud, 16 km față de Alba Iulia) și face trup comun cu firul Galdei pînă la chei. Din același drum se ramifică, la Benic, șoseaua ce urca de-a lungulCetei pînă la cheile Cetei și Tecșeștilor. Cabana de la Intregalde (5 camere, 13 locuri), amplasată într-un cadru pitoresc, cu o vastă perspectivă asupra cheilor Întregaldelor și Gălditei și avînd în față abrupturile din Colții Caprei, oferă un punct incipient în exploatarea turistică mai intensă a acestei zone turistice atît de bogată în obiective.
Cheile Ampoiței
Intre formele modelate în masive izolate de calcare se numără și Cheile Ampoiței (fig. 11), situate în bazinul mijlociu al rîului cu acelasi nume, în aval de localitatea Lunca Ampoiței. Au o lungime de aproximativ 1 300 m și prezintă o desfășurare pe direcția nord-vest – sud-est. Zestrea lor turistică derivă din peisajul nuanțat al acestora, cu asocierea frecventă a suprafețelor împădurite și cele cu rocă nudă. Versantul stîng, mai abrupt, se impune prin spectaculozitatea sa, provenită din numeroasele cornișe ascuțite, populate cu zimți și grohotișuri. Versantul drept, mai bine împădurit, adăpostește cea mai lungă peșteră din zonă, Peștera Liliecilor, cu o dezvoltare de 311 m. Celelalte trei peșteri, descoperite în chei, au dimensiuni mult mai reduse, sub 60 m lungime.
Fig. 11. – Cheile și Defileul Ampoiței.
Pitoresc este și defileul desfășurat în aval de chei, în ofiolite jurasice. Relieful său greoi, dominat de numeroase forme de eroziune și gelifractie (pilieri, turnuri, ravene, în rocă vie, abrupturi structurale etc.) ridică mult coeficientul de atractivitate al peisajului acestei părți din MunțiiTrascăului. Pe drumul spre chei, ineditul apariției în peisaj a Pietrelor Ampoiței constituie o valență în plus a peisajului din Valea Ampoiței. Cele două culmi calcaroase, cu albul lor imaculat, cu versanți abrupți și puternic afectate de procesele de lapiezațiune, contrastează cu liniile blînde ale reliefului limitrof.
Cheile Ampoiței fac parte din categoria formelor de origine epigenetica. Ampoița, afluent pe stînga al Ampoiului, și-a dezvoltat bazinul hidrografic la extremitatea sudică a barei calcaroase a Ciumemei. Inițial, rîul s-a grefat în formațiunile moi ale flișului cretacic, pe care le-a înlăturat treptat, lărgindu-și valea, maturizîndu-se. În sectorul median al cursului este intersectat olistolitul ce formează dealurile Vîrtoape, pe versantul stîng, și Repaosul, pe cel drept, pe care-1 despică adînc. Prin poziția sa spațială, olistolitul respectiv face parte integrantă dintr-un aliniament de astfel de formații geologice care, pornind din masivul izolat Dosul Blidarului, situat la sud-vest se continuă cu Piatra Grohotișului, Piatra Cetii, Pleașa Rîmețului, Colții Trascăului pînă la nord de Arieș, în Culmea Petreștilor. Un aliniament paralel, situat la exterior, înspre Bazinul Transilvaniei, înglobează olistolitele de la Meteș, Galda de Sus, Geoagiu de Sus și Gîrbova de Sus. Ele au oferit teren prielnic manifestării fenomenelor de eroziune diferențială, dar și numeroase ocazii rîurilor din zonă de a le intersecta, sculptîndu-și sectoare de chei.
De natură epigenetică este și defileul dezvoltat în aval de chei în masa ofiolitelor neojurasice care flanchează masivul calcaros. Morfologia văii în sectorul de îngustare este dominată de profilul transversal sub forma de pîlnie evazată în treimea superioară și de ,,V" ascuțit în cea inferioară. Versanțiisăi sînt în mare parte împăduriți, fapt ce face dificilă reliefarea morfologiei de detaliu, bogată în forme.
Din șoseaua Alba lulia – Zlatna se desprinde, la kilometrul 10, în satul Ampoița, drumul care se îndreaptă spre munți, spre Lunca Ampoiței, străbătînd cheile descrise. Obiectivul nu beneficiază de o baza de cazare în vecinătate, fiind recomandat turismului ocazional. Exploatarea calcarelor în cariera de la Lunca Ampoiței amenință însă cu distrugerea cheilor.
Cheile Feneșului
Salba de chei din cea mai fierăstruită catenă calcaroasă a Munților Apusenise încheie – într-o succesiune nord-est – sud-vest – cu Cheile Feneșului(fig. 12). Ele sînt situate în bazinul mijlociu al rîului cu același nume, avînd o lungime de aproximativ 1,2 km. Sectorul de maximă îngustare se prefigurează în partea sudică a barei calcaroase traversate, la contactul acesteia cu necarstificabilul, alcătuit din formațiunile mai puțin dure ale flișului cretacic, bogat reprezentate în aceasta parte a Munților Trascăului.
Atractivitatea turistică a Cheilor Feneșului provine dintr-un cumulde însușiri recreative pe care ele însele, ca element morfologic, dar și peisajul limitrof le posedă. Astfel, amploarea fierăstruirii, a adîncirii rîului în masa calcarelor se constituie de la sine ca o resursă atractivă de prim ordin. Dîmbăul, pe dreapta văii și Corabia, pe stînga ei, o încătușează, o ocrotesc totodată cu întreagalor masivitate, adevărate Scilla și Caribda pe care apa Feneșului le-a subminat în măreția lor, reușind să se strecoare dincolo de amenințarea lor pietrificată, o adevărată epopee morfogenetică la care Ampoiul, rîul colector, cu funcția omniprezentă a nivelului de bază local, privea cu nostalgia insulei Ithaca. Abruptul versanților, prilej permanent de a scoate în lumină roca vie,cu albul ei nedisimulat, valurile instabile ale trenelor de grohotișuri, piscurile, aidoma unor săgeți arhaice, atrag privirile și impresionează. Uriașele obeliscuri de la intrarea în chei, Pietrele Caprei (de unde și topicul atribuit uneori de Cheile Caprei), sînt, evident, vechi custuri de albie de dimensiuni apreciabile, fapt ce nu le împiedică să te întîmpine cu o rară notă de spectaculozitate. Adăugăm tuturor acestora saltul apei din marmită în marmita, din bulboană în bulboană, respirația fecundă a pădurii înconjurătoare prezentă peste tot unde verticalitatea nu și-a spus cuvîntul și vom înțelege de ce, părăsind aceste chei, simțim nevoia firească de-a le revedea.
Chiar dacă apa Feneșului va fi strunită, așa cum se prefigurează, să dea viață unor mici hidrocentrale, diversificîndu-i menirea, barajele ce se vor ridica, asemănătoare celor din chei, nu afectează profund peisajul. Dimpotrivă, salba micilor lacuri se va transforma în oglinzi perene pentru Corabia și Dîmbău, în luciul cărora cele două masive, aidoma unor venerabili uriași, își pot resfrînge și admira incontestabila lor măreție. În ceea ce privește geneza acestor chei, I. Popescu Argeșel (1977) le include în categora formelor antecendente. P. Cocean și T. Rusu (1981) se raliază aceleiași opinii, considerîndu-le ca un exemplu clasic de antecedență. A primat în definitivarea părerii cauză căderea altimetrica a întregii bare calcaroase a Trascăului de la sud-vest către nord-est, cădere pusă pe seama unor procese de ridicare tectonică, a căror intensitate maximă ar fi avut loc în zona de cea mai ridicată altitudine, înregistrată tocmai în arealul ocupat de cele două masive, Dîmbău (1369 m) și Corabia(1310 m), ce flanchează sectorul de chei analizat. Se pune însă o întrebare, referitoare la etapa paleogeografică cînd a avut loc această basculare. Faptul că în perimetrul din imediata apropierea actualelor masive Corabia și Dîmbău sedimentele cele mai noi sînt de vîrstă cretacica, aparținînd flișului, iar la extremitatea nord-estică Culmea Petridului este acoperită de formațiuni miocene (sarmațiene) naște supoziția existenței unei basculări altimetrice a Culmii Ciumerna-Bedeleu încă de la începutul neogenului. Or, cum actuala rețea hidrografică și-a definitivat configurația majoră începînd abia cu miocenul (I. Popescu Argeșel, 1977), problema evoluției văii Feneșului se complică, antecedența nefiind singurul proces implicat în geneza cheilor din bazinul ei mijlociu.
Fig. 12. – Cheile și Defileul Feneșului.
Ca urmare este de imaginat o evoluție complexă, factorului epigenetic inițial – determinat de evoluția văii primare în depozitele de fliș cretacic, cu intersectarea ulterioară în albie a rocilor calcaroase – asociindu-i-se antecedența. Ea se impune odată cu continua ridicare a bordurii estice a Munților Apuseni, fenomen care, după unii autori, continua și astăzi. Ridicarea a afectat nu numai calcarele, ci și formațiunea de fliș asociatalor (relieful dezvoltat pe seama acestuia avînd și el altitudini mai ridicate în comparatie cu cel dinsprc nord-est, dezvoltat pe același tip de roci). în acest cadru tectonic, valea s-a adîncit într-un ritm rapid generînd o străpungere morfologică de amploare, cu o energie de relief apreciabilă. Avîndu-și cursul fixat în axul unui mamelon de mari dimensiuni, ea 1-a despicat îndouă, evoluția ulterioară de suprafață rotunjind actualele masive care străjuiesc cursul său de o parte și alta. Adîncirea rapidă a văii este trădată și de caracterul de defileu pe care-l păstrează pe o distanță de 3 km în aval de bara carbonatică, în plin areal de aflorare a rocilor flișului cretaic. Procesul de retragere laterală a versanților a fost depășit în intensitatea sa de cel de adîncire, ceea ce justifică din plin îngustarea respectivă.
Există două direcții dominante, pe care, urmîndu-le, putem ajunge în Cheile Feneșului. În funcție de locul unde ne aflăm, în inima sau la periferia Munților Apuseni, avem de ales între două drumuri principale, ambele întîlnindu-se însă în localitatea Feneș, de unde, suprapunîndu-se se îndreaptă spre chei.
Primul este drumul care se desprinde din șoseaua națională E60 în centrul municipiului Alba Iulia și urmează sinuoasa vale a Ampoiului, de la vărsarea în Mureș pînă către izvoare. Valea pare un prototip morfologic al coloanei brăncușiene, unde micile bazinete depresionare de la Meteș, Taut, Prisaca Ampoiului și Feneș ar fi zonele de lărgire, de eliberare, de efervescență, iar defileele ce le separă încătușările, prezumția viitoarei eliberări necesare, valea este populată cu așezări răsfirate, dar și cu numeroase olistolite calcaroase (tipice sînt cele de la Feneș) care aflorează pe ambii versanți. După 30 km parcurși spre Zlatna (vechiul centru administrativ al exploatărilor aurifere române din Munții Apuseni, cunoscut sub numele de Ampelum) ajungemin satul Feneș. De aici se desprinde, la dreapta, drumul forestier care, însoțind de o parte și alta firul văii omonime, ne conduce spre chei pe o distanță de 8 km. Drumul este nemodernizat, dar accesibil mijloacelor auto întregul an. Pentru cei aflați în inima Muntilor Apuseni, la Cîmpeni sau Abrud, drumul coboară pe la obîrșiile Ampoiului, trece prin Zlatna și se întîlnește în satul Feneș, cu cel descris anterior. De aici, firul văii Feneșului îi povestește însoțitorului său lunga și zbuciumata sa istorie.
Ca baza de cazare, evident cu capacitate limitată, ar putea fi utilizată, printr-o dotare adecvată, cabana forestieră ascunsă în pîlnia morfologică născută în zona de evadare a apelor din calcare, la intrarea dinspre avale în cheilepropriu-zise. Iar poiana de pe versantul drept, un clasic fragment de terasă,oferă un loc de campare cu o perspectivă largă asupra reliefului din jur.
CHEILE DIN MASIVUL GILĂU – MUNTELE MARE
Răspîndirea calcarelor în Munții Apuseni este neuniformă în unele grupe montane, cum ar fi Munții Pădurea Craiului, Munții Bihorului, Munții Codru-Moma și Munții Trascăului desfășurîndu-se pe suprafețe largi, de sute de kilometri pătrați, în vremE ce, în celelalte grupe se înregistrează o răspîndire insulara în această ultima categorie se află și Masivul Gilău – Muntele Mare unde calcarele ocupă un procent infim din suprafața ariei montane fiind dispuse sub forma unor fîșii, orientate de regulă sud-vest – nord-est. Așa sînt calcarele celor trei anticlinale – Scărița-Belioara, Vulturese și Leurda-Leașu – situate în partea de sud-est a masivului. Vîrsta calcarelor este paleozoică, aparținînd ,,seriei marmurelor de Sohodol" (V. Ianovici și colab.1976) Prezintă o cristalizare accentuată, respectiv o densă rețea de litoclaze. Arealele carbonatice rcstrînse ca extensiune au fost principala cauză a apariției unui număr mai redus de chei, respectiv cele patru sectoare ale Ocolișelului, Runcului, Pociovaliștei și Posăgii. Asocierea permanentă dintre calcare și cristalinul din fundament a pus în evidență cu pregnanța diferențierile și similitudinile morfogeneticc între cele două tipuri de roci, particularități reflectate în peisajul cheilor prin forme distincte.
Cheile Ocolișelului
Primul sector de chei din partea sud-estică a Masivului Muntele Mare se dezvoltă în bazinul mijlociu al văii Ocolișelului, afluent pe stînga al Arieșul. Are o lungime de aproape 600 m și o orientare nord-vest – sud-est. Cheia Ocolișelului este departe de a atinge spectaculozitatea celorlalte chei situate în imediata ei apropiere, ale Runcului sau Pociovaliștei (fig. 13 I). Aici litologia n-a fost darnică, n-a pus la dispoziția factorului hidrologic agentul activ al modelării, roci care să permita atît o adîncire de amploare cît și o conservare pe măsură. Calcarele apar sub forma de benzi înguste aidoma unor apofize intercalate în rocile necarstificabile, și au determinat apariția în planul versanților, în primul rînd a celui stîng, a spinărilor prelungi de rocă vie, cu o morfologie specifică abrupturilor carstificate. Ele îngustează mult profilul transversal, care se lărgește imediat ce scapă de strînsoarea calcarelor. Versantul drept, mai masiv și mai abrupt ca cel stîng domină valea, respectiv relieful de la est de aceasta, prelins domol către culoarul depresionar al Văii Iara. La partea sa superioară apar numeroase țancuri și mici abrupturi, mascate însă în cea mai mare parte de vegetația arborescentă existentă. De asemenea, se pot identifica aici cîteva pîlnii cudeschiderea spre avale, ce nu sînt decît tronsoanele suspendate ale unor organis-me temporare de scurgere, care și-au modelat înguste sectoare de chei adiacente. Fruntea versantului drept este un excelent loc de belvedere asupra întregului relief de la bordura estică a Masivului Muntele Mare, a văii Arieșului și versantul nord-vestic al Trascăului.
Fig. 13. Cheile Ocolișelului (I), Runcului (II) și Pociovaliștei (III).
Cu ce rămîne vizitatorul din străbaterea Cheilor Ocolișelului este o întrebare la care se poate răspunde doar cunoscînd direcția din care acesta a venit. Pentru cel ce abordează sectorul de chei pornind de la est, adică începînd cu Cheile Ocolișelului, ele se vor constitui într-un veritabil preludiu al spectacularului și ineditului. Dacă însă călătorul vine dinspre sud-vest, după ce a vizitat cheile Poșăgii, Pociovaliștei sau Runcului, peisajul mai blînd și mai accesibil al Cheilor Ocolișelului se transformă într-o cădere de cortină fericită. Valea care a dat naștere acestor chei își are izvoarele pe versantul nord-vestic al Muntelui Boinic (1275 m) și curge inițial spre nord-est, pentru ca apoi să se orienteze puternic spre sud-est. Pînă în perimetrul localității Valea Vadului ea străbate rocile cristalinului de Muntele Mare, reprezentat prin amfibolite și roci verzi tufogene, în care și-a despicat o vale adîncă, matura. În tot acest sector este cunoscută și sub numele de Valea Vadului, după localitatea cu același nume.
In aval de localitatea respectivă, faciesul se schimbă, apărînd depozitele cretacicului superior (santonian-campanian), reprezentate prin conglomerate, gresii, marne, calcare, precum și ultimele ramificații spre nord-est ale calcarelor paleozoice ale Culmii Runcurilor. Valea s-a adîncit în aceste depozite, înlăturînd argilele roșii paleogene, larg desfășurate la est de culoarul său, în Depresiunea Iara. Astfel, ea apare ca o formă de origine epigenetică, spre deosebire de cheile învecinate, grupate în categoria formelor de adîncire normală, în depozite cu caracteristici denudative relativ asemănătoare. Accesul în chei se face pe drumul care pornește din șoseaua Turda-Cîmpeni, la confluența Ocolișelului cu Arieșul, îndreptîndu-se spre localitatea Ocolișel (distanța de 6 km). Satul, o așezare tipică de vale, cu vatra alungită de o parte și de alta a cursului acesteia ne apropie de chei, după alți 4 km parcurși. Accesul auto este însă dificil, drumul de țară fiind greu practicabil. Baza de cazare cea mai apropiată rămîne cabana Buru.
Cheile Runcului
Fără îndoială, Cheile Runcului reprezintă cea mai spectaculoasă străpungere morfologică a crestei calcaroase Vulturese (fig. 13 II), nu atît prin lungimea lor, care nu depășește cu mult un kilometru, cît prin amploarea dezvoltării pe verticală, energia de relief în perimetrul cheilor depășind uneori 450 m. Sînt situate în bazinul mijlociu al văii Runcului, respectiv în partea centrală a fîșiei carbonatice și au o orientare aproximativă pe directia nord-vest – sud-est. Versanții lor, unde roca vie aflorează cu nonșalanță, rivalizează stînd față în față, cu culmea masivă a Bedeleului, de dincolo de Arieș.
Diversitatea morfologiei de detaliu, etalarea pe verticală a abrupturilor meandrele văii care scot în prim plan efortul apei de a-și tăia drumul, sînt cîteva valențe turistice ale Cheilor Runcului. De fapt, ele impresionează încă de la intrare, prin fațada grandioasă, de un alb imaculat al calcarelor. Pătruns în intimitatea celor doi versanți atît de apropiați, senzația de copleșire, de fastuos și grandoare este mai prezentă ca oriunde. Nu știi ce să admiri mai întîi: îndărătnicia apei de-a submina piatra sau migala ei de a-și croi un drum plin de revelații estetice. Către platoul de deasupra crestelor versantul stîng își trimite cornișele abrupte. Între ele sînt largi culoare degrohotișuri imobile și, ici colo, suprafața netedă a unor repezișuri care, atunci cînd zăpezile se topesc sau vreo aversă învăluie cheile, devin active, rostogolind în talvegul văii șuvoaie înspumate.
Spre deosebire de alte chei, numărul peșterilor este mult mai redus cunoscîndu-se pînă la ora de față doar două cavități, între care Peștera de la Rune are o lungime de 378,5 m și o denivelare de 63 m. Cauza acestui fenomen o vom găsi, desigur, în rezistența deosebită pe care o opun calcarele cristaline fenomenelor de denudare exo- și endocarstică. Versantul drept este mai sobru, mai masiv. Abrupturile de la partea superioară coboară în trepte, fiecare poliță structurală devenind un pat germinativ pentru o vegetație îndărătnică, preocupată de a exploata fiecare colțișor care s-o apere de vînturi și rostogolirile pietrelor. De altfel, modul cum se înfiripă și se menține vegetația în zona cheilor, în conditii atît de vitrege, este o adevărată minune ecologică care ar merita o ilustrare pe măsură, pentru că reprezintă un triumf al germinației, al vietii și edificării asupra inertului și neproductivului. Vegetația însuflețește peisajul arid al majorității cheilor, îl fertilizează, nuanțîndu-i fizionomia și culorile, mai ales toamna cînd paleta cromatică se diversifică, reliefarea prin contrast devenind mult mai accesibilă. În acest anotimp nu trebuie să fii botanist pentru a putea înregistra marea diversitate a speciilor care o compun, ea ți se expune fără ascunzișuri, cu disponibilitatea celui care nu are nimic de pierdut. Pentru ca efortul de-a se cățăra pe fruntea cornișelor sau pe trupul pilierilor stîncoși răsplătit de o favoare indiscutabilă : protecția absolută. Cheile Runcului sînt opera văii cu același nume, care-și adună apele prin intermediul a trei afluenți (Belioara, Tisa și Jgheburoasa) din partea de nord-vest a culmii formate din calcare cristaline. În amonte de chei ea evoluează în roci cristaline paleozoice (șisturi și amfibolite) care vin în contact cu calcarele de aceeași vîrstă. Avem astfel o rețea hidrografică organizată, încă de la început, pe roci dure, antecarbonifere, pe care le-a fragmentat și înlăturat, croindu-și un culoar de o maturitate evidentă. Deoarece în evoluția sa valea n-a intersectat faciesuri diferite ca duritate, adîncindu-se în roci cu o rezistență similară, cheia nu poate fi integrată în categoria celor epigenetice, dar nici celor antecedente. Arealul în studiu a fost afectat de mișcări de ridicare sau de coborîre în bloc, conservînd astfel ritmul de adîncire al rîului la aceiași parametrii pe întreaga lui lungime. Cheile au rezultat prin adîncire normală fiind, din acest punct de vedere, ilustrative pentru tipul respectiv. Comportamentul relativ asemănător al dolomitelor ankeritice și al calcarelor la atacul apei este cît se poate de elocvent în cheile analizate. Sectorul din amonte, dinspre localitatea Lunca Largă, este modelat în dolomite cristaline iar celdin avale, în calcare de același tip, contactul dintre cele două categorii de roci remarcîndu-se ușor în partea centrală a cheilor.
Dacă morfologia majoră nu introduce deosebiri frapante în peisaj, ambele sectoare prezentînd versanti abrupți și masivi, cea de detaliu însă scoate în evidență particularitățile intime ale rocii, reacția ei la atacul agențilorexogeni. Relieful grefat pe dolomite ankeritice este caracterizat de prezența formelor de alterare fizică – turnuri, creste, zimți etc – în vreme ce pe calcare datorită durității lor la eroziune, a avut loc o denudare în pînză areală, prin disoluție, care a șlefuit parcă suprafața versanților.
Vizitarea Cheilor Runcului nu ridică probleme dificile. Drumul de acces desprins din aceeași axă directoare care este pentru Munții Apuseni valea Arieșului trece prin localitățile Ocoliș și Runc, ajungînd, după nici 6 km, la chei. Șoseaua se continuă printre pereții acestora – neasfaltată, dar bine întreținută – pînă în localitatea Lunca Largă.
Cheile Pociovaliștei
Așa cum exprimă și topicul adoptat, Cheile Pociovaliștei sînt amplasate în bazinul mijlociu al pîrîului cu același nume, afluent pe dreapta al văii Ocolișului (fig. 13 III). Lungimea sectorului de îngustare depășește 2 km, situîndu-se, din acest unghi, în fruntea unei ierarhii posibile a cheilor din Masivul Gilău – Muntele Mare. Dezvoltarea mai amplă a fierăstruirii morfohidrografice se datorează faptului că valea în cauză traversează fîșia carbonatică în zona ei de maxima lățime, dar și a meandrării largi în calcare.
In Cheile Pociovaliștei, se individualizează două sectoare caracterizate printr-o rară spectaculozitate, și anume cele două porți de intrare în chei din amonte și avale. Dincolo de ele relieful își atenuează proporțiile, versanții se îndepărtează insensizabil, fără a renunța însă în totalitate la sacra tendință, specifică reliefului de disoluție, spre verticalitate. Microclimatul diferențiat pe cei doi versanți, în corelație cu expoziția lor, a pus o amprentă hotărîtoare asupra morfologiei de detaliu. Peretele stîng al cheii, mai expus amplitudinilor termice diurne, se prezintă cu un indice de fragmentare sporit și, în consecință, cu o spectaculozitate mai pronunțată. Cu totul alta este situația în cazul versantului drept, orientat spre nord, în mare parte împădurit, mai unitar morfologic, poate datorită și faptului că bogatul covor arborescent îi estompează mult declivitatea și fragmentarea. Contrastul peisagistic tranșat între cei doi versanți ridică valențele recreative ale cheii la cote superioare. Iar dacă rămîi să îi contempli darurile de pitoresc și insolit, privind firavul fir de apă din albie te întrebi cum a reușit, cu slabele lui mijloace, să dăltuiască o asemenea cicatrice profundă, ornamentată cu cele mai alese arabescuri. Răspunsul se poate afla doar incidental, cu ocazia unei averse în chei, cînd debitul crește subit, devenind amenințător, iar șiroirile de ape pe versanții nuzi rostogolesc pietrele dislocate înspre vale, în a cele clipe efemere, valea evoluează mai mult decît în mulți ani de liniște și armonie
Izvoarele văii Pociovaliștei pornesc de sub faleza abrupt a vîrfului Scărița (1382 m). Inițial, valea are o direcție vest – est, apoi, pe masură ce se apropie de calcare, primește o orientare nord-vest – sud-est, vrînd parcă, să evite o încleștare iminentă. Totul rămîne însă o simplă aparență deoarece, în locul unde se ivește prima slăbiciune a rocii, nu ezită a se avînta din nou spre sud-est, despicînd profund bara calcaroasă. Geneza și evoluția văii, respectiv a Cheii Pociovaliște copiază îndeaproape geneza și evoluția văii Runcului, aflată în imediata apropiere. Asemănător acesteia, valea Pociovaliștei a evoluat permanent într-un pat constituit din depozite paleozoice – șisturi cristaline, amfibolite și calcare cristaline – pe seama cărora s-a adîncit. Ea s-a grefat, în amonte de chei, la contactul dintre două tipuri de roci, versantul drept fiind reprezentat de culmea calcaroasă Vulturese (1200 m) iar cel stîng din șisturile și amfibolitele vîrfului Șes (970 m).
Altitudinile cu ceva mai ridicate ale culmilor cu substrat litologic carstificabil ar putea conduce la supoziția existenței unei diferențieri în intensitatea denudării acestora, în comparație cu rocile cristaline necarstificale. Observațiile întreprinse asupra morfologiei de detaliu grefată pe ambele categorii de roci, indică o intensitate mai ridicată a alterării fizice pe roca necalcaroase, în comparație cu calcarele cristaline alăturate. Pe suprafața acestora din urmă relieful de dezagregare și alterare (cunoscut frecvent sub denumirea de relief calcaros) prezintă într-adevăr, forme mai limitate ca varietate și amploare. Decalajul între rata de denudare pe cele două tipuride roci este astfel menținut în limite apropiate de intervenția coroziunii, principalul agent de modelare carstică. Ea acționează asupra calcarelor prin dizolvare areală, de unde și aspectul de suprafețe netede ale abrupturilor calcaroase din chei. Dar, intervenția coroziunii pe suprafețele versanților este strict dependenta de prezența apei nesaturate în CaCO3, ceea ce limitează perioada ei de acțiune la intervalul cu precipitații sau strat de zăpadă.
Dimpotrivă, în talvegul văii, unde aportul de apă este permanent, rata de denudare crește, primind valori mult mai mari în carst decît în necarstificabil, fapt ilustrat de coborîrea accentuată a talvegului în perimetrul carbonatic.
Cheile Pociovaliștei sînt, și în ceea ce privește accesul turistic, favorizate. Fără a fi eclipsate, ca atractivitate, de Cheile Runcului, ele atrag (sau îndreaptă, după caz) drumeții de la, și înspre acestea. Pentru că cei doi kilometri de drum carosabil ce le desparte de centrul așezării Rune nu sînt decît un răgaz binemeritat oferit turistului între un obiectiv și altul, pentru a-și,,depozita" în memorie impresiile, pentru a-și face ordine în propriile revelații.
Cheile Poșăgii
Cheile Poșăgii (fig. 14) beneficiază, deocamdată, de o mai buna cunoaștere, respectiv popularizare față de celelalte îngustări morfologice din Masivul Gilău – Muntele Mare, poate datorită izbucului, intermitent Bujorul, intrat încă de la începutul secolului (alături de nu mai puțin renumitul izbuc de la Călugări, din Munții Codru-Moma) în literatura de specialitate; poate drumului mai scurt spre Scărița-Belioara, spectaculoasele obeliscuri de calcare din sud-estul Masivului Muntele Mare sau poate nedeii care, la fiecare 15august, adună mii de oameni la mănăstirea Poșaga, construită pe terasa din apropierea cheilor; ori mai degrabă datorită tuturor acestor factori ce-au transmis renumele dincolo de liniile înguste ale orizontului local.
Cheia este situată în extremitatea sud-vestică a Culmii Vulturese, respectiv în bazinul mijlociu al văii Poșăgii. Deși lățimea crestei este aici foarte redusă, prin marele meandru descris în interiorul arealului calcaros își ridică lungimea la aproape 1 km. Cheile Poșăgii reprezintă, prin ele însele, un obiectiv turistic de certă valoare, de o mare atractivitate. Se pune însă problema de principiu, mai ales într-un astfel de context spațial, al existenței pe o suprafață limitată a mai multor obiective de același gen, dacă peisajul cheilor, frecvent întîlnite în toate grupele montane ale Apusenilor, nu devine mai puțin interesant prin repetare, prin punerea la dispoziția cererii turistice a aceleiași oferte. Dacă privim lucrurile la un nivel mai ridicat de generalitate, în ansamblul lor, toate cheile seamănă între ele, toate reprezentînd o forma (și nu forme!) de relief. Turistul adevărat nu se mulțumește însă cu generalități. El caută ineditul detaliilor și spectaculosul derivat din nerepetarea (decît incidentală) a factorilor modelatori. Astfel privite, fiecare cheie își are propria sa personalitate, peisajul său specific, care o diferențiază de celelalte, așa cum fiecare peșteră își are dimensiunile și morfologia sa proprie, inimitabilă.
Dar, pe lîngă abrupturile din chei, cele două izbucuri, Bujorul, renumit prin intermitența sa, situat la baza versantului drept, și ,,Izbucul de sub drum", situat la baza versantului stîng – probabil este vorba de același drenaj subteran ivit la suprafață prin ramificațiile aceleiași conducte principale – completează inspirat oferta turistică, prin ineditul apariției la suprafață a apei subterane, prin taina ce-o ascunde drumul ei subpămîntean. De asemenea, la intrarea în chei, dinspre avale, se află mănăstirea Poșaga, o adevărată bijuterie de sculptură romănească. Ìntreaga istorie a Țării Moților și a neamului românesc, de la Traian și Decebal, este imortalizată în frontispiciul porții sale, întreaga concepție despre frumos și eternitate a poporului nostru emană din încrustațiile ușilor, pereților și clopotniței; mostră de perpetuare a talentului și vigoarei sculptorilor români, în acest material pe care l-am stăpînit, cunoscîndu-i tainele, ca nimeni alții – lemnul. Material în care au sculptat atît nemuritorii anonimi din Maramureș, cît și cel care a revoluționat arta modernă: Constantin Brăncuși.
Fig. 14 Cheile Poșagii
Nu departe de chei, la nici 3 km depărtare, după ce urci pe firul molcom al văii Belioarei, ajungi sub Colții lui Balmoș (sau ai Bleanțului), adevărate contraforturi ale uneia dintre cele mai pitorești creste din Munții Apuseni: Scărița – Belioara (și nu Scărișoara – Belioara, cum greșit se mai menționează în literatura de specialitate). Pe fruntea ei se desfășoară un platou somital îngust numit Șesul Craiului, declarat rezervație botanică, cu o suprafață de 225,7 ha. Sînt ocrotite astfel o serie întreaga de plante endemice pentru Munții Apuseni, cum sînt căldărușa (Aquilegia subscaposa), garofița (Dianthus spiculifolius, Dianthus Julii Woljii), precum și plante arctice (Arctostaphylos uva ursi – strugurii ursului) sau sudice (Juniperus Sabina – jneapăn tîrîtor) etc.
Dar, Cheile Poșăgii, poarta de acces spre aceste comori peisagistice și floristice este amenințată cu distrugerea prin continuarea exploatării calcarului în cariera amplasată în versantul lor stîng. Este necesară, de asemeni asfaltarea celor numai 7 km de șosea ce desparte centrul localității Poșaga de chei, înlăturîndu-se astfel și influența negativă a prafului asupra sculpturilor mînăstirii. Din punct de vedere genetic, îngustarea de la Poșaga se încadrează în grupa cheilor de adîncire normală. Valea Poșăgii își adună apele din zona de aflorare a granitului de Muntele Mare, respectiv de la contactul calcarelor cristaline paleozoice ale Scăriței cu amfibolitele și micașisturile seriei de Someș (prin valea Belioarei, axată pe falia ce separă cele două faciesuri deroci cristaline).
In bazinul superior, direcția de drenaj este vest-est, orientare care se schimbă treptat spre sud-est, cheile reprezentînd un punct major de inflexiune. Adîncirea văii în zona cheilor a urmat, ca și în cazurile precedente, legile eroziunii normale, dictate de prezența nivelului de baza local, Arieșul. Participarea eroziunii selective alături de disoluție a accelerat evolutia în profunzime, iar endocarstificarea, certificată de existența unor drenaje subterane, a căror resurgențe sînt tocmai cele două izbucuri de la intrarea în chei, și-a făcut și ea prezența. Traseul mai des practicat de vizitatorii obiectivelor turistice din bazinul văii Poșăgii pornește de la confluența cu Arieșul, respectiv din șoseaua Turda – Cîmpeni. După 1,5 km ajungem în centrul comunei Poșaga, o veche așezare moțească, unde portul popular, tradițiile și obiceiurile poarta o puternică tentă arhaică. în continuare, drumul urca, nemodernizat, dar accesibil mijloacelor auto, pînă la chei (5,5 km), iar de aici pînă sub Scărița (alți 4 km). Bazele de cazare lipsesc în apropiere, cabana Băișoara aflîndu-se la 6,5-7 ore de mers. Potențialul turistic apreciabil al acestei zone reclamă cu stringență, în scopul dublu, al protecției și valorificării eficiente, construirea a unei cabane turistice la poalele abrupturilor Scăriței.
CHEILE DIN MUNȚII METALIFERI
Metaliferii pot fi considerați, în contextul litologic mozaicat al Munților Apuseni, grupa montană cu cea mai mare dispersie a suprafețelor calcaroase. Le întîlnim, astfel, în partea de sud-est, la nord de Geoagiu, în culmile Pleașa Ardeului și Pleașa Mare; la nordul zonei muntoase, acolo unde faciesul calcaros paleozoic al Platoului Poieni se află în vecinătatea calcarelor jurasicedin culmea Grohot-Tomnatic-Piatra Helenească; la sud, în anticlinalul Boi – Rapolțel, dar și la sud-vest, în zona Zam – Cărmăzănești. Deși Platoul Poieni prezintă o mai largă și unitară răspîndire a calcarelor, cheile apar doar periferic, în locurile unde rețeaua hidrografică și-a croit o albie subaeriană. Cheile Crișului Alb și ale Văii Morilor sînt dovezi modeste ale unei carstificări ce a primit aici tente cu totul și cu totul particulare.
Dimpotrivă, în bazinul văii Geoagiului, calcarele s-au opus, printr-o dispunere în culmi orientate vest – est, pornirii apelor de a se îndrepta spre sud, către Mureș. Ca urmare, densitatea cheilor crește. În două culmi, de 4 – 5 km lungime și cîteva sute de metri lățime se găsesc cinci sectoare de chei spectaculoase: cheile Cibului, Băcîiei, Glodului, Ardeului și Madei. în zona Bulzești, văile Uibăreștilor și Ribicioarei secționează oblic Culmea Grohot-Piatra Helenească, iar cheile scot peisajul din anonimat, înviorîndu-l; prin Podul natural de la Grohot, renumele lor a depășit demult sfera interesului local. Mici sectoare de chei apar și în klippele și olistolitele din zona Băița-Crăciunești sau în fîșia calcaroasă dintre Zam și Cărmăzănești, din partea vestică a Metaliferilor.
Cheile din bazinul văii Geoagiu
Rîul Geoagiu cu afluenții săi Cibul, Ardeul și Mada (Balșa), drenează colții de sud-est al Munților Metaliferi, o regiune alcătuită dintr-un mozaic petrografic rar întîlnit. Flișului cretacic al stratelor de Bozeș (conglomerate, gresii, marne) i se asociază complexul ofiolitic și o serie de masive calcaroase jurasice de o mai mare sau mai mica extensiune. Rețeaua fluviatilă care drenează Metaliferii se împarte în trei rîuri colectoare: Mureșul, la sud, CrișulAlb și Arieșul la nord, rîuri orientate aproximativ est-vest astfel că afluenții lor se dispun, într-un număr apreciabil, pe direcția nord-sud, cum este și rîul Geoagiu. Cele două masive calcaroase din bazinul sau au o forma lenticulară, cu axa mare dispusă pe direcția est-vest, Pleașa Ardeului (855 m)la nord și Pleașa Mare (712 m) la sud, afluenții Geoagiului intersectîndu-le în unghi drept. Din traversarea lor s-au individualizat următoarele sectoare de chei: Cibului, Băcîiei, Glodului, Ardeului și Madei. Așezarea celor două masive față în față, la mica distanță unul de altul,a permis văilor Cibului și Ardeului să-și sculptezc cîte două sectoare de chei,ale Cibului și Băcîiei pe valea Cibului; ale Glodului și Ardeului pe valea Arieșului. Doar valea Madei, care prin dispoziția sa vestică nu intersectează Pleașa Ardeului, se mulțumește cu un singur sector de îngustare mai important, cel modelat în Pleașa Mare, în amonte de localitatea Mada. Cum în literatura geografică întîlnim frecvent menționate doar cheile Cibului și Madei, riscul confuziilor este mare datorită existenței de fapt a cinci sectoarede îngustare caracteristice; în consecință, precizarea denumirilor pentru fiecare sector în parte și analiza lor independentă ni se pare mai mult decît necesară.
1. Cheile Cibului (fig. 15 1). Situate în partea de est a Culmii PleașaArdeului, Cheile Cibului se desfășoară pe 1,4 km lungime, aval de localitatea Cib (gospodării răzlețe aparținînd acestei așezări regăsim și în perimetrul cheilor, în zonele de lărgire ale luncii).
Coborînd clinele domoale ale vîrfului Plaiul, ce se înalță în partea nordică a localității, și traversînd vatra locuită a Cibului – un sat alungit, cu textură răsfirată – rămîi surprins de brusca apariție în peisaj a abrupturilor din Pleașa Ardeului, adevărat meterez stîncos, care închide, spre sud,orizontul. Spre vîrful crestei golașe calcarul radiază cu dezinvoltură, roca vie apărînd la suprafață pe mari întinderi, iar spinările ei ascuțite seamănă unor contraforturi sortite a înfrunta perenitatea. Doar firul văii, direct implicat în geneza acestor forme atît de diverse ca înfățișare, șerpuiește prin meandre de rocă, călătorind spre avale. Abrupturile definesc măreția acestor chei, ele înmagazinează în verticalitatea lor o atracție greu estimabilă. Nișele și intrările de peșteră, deschise peste tot unde apa a avut posibilitatea să pătrundă în mărantaiele pietrei, ne fac semne dintr-un ochi misterios. Doar grohotișurile, prin curgerea lor lentă, dezmint impresia de veșnicie, de durabilitate. Cariul vremii, slujindu-se de colții apei, dezmembrează structurilc cele mai trainice. Dar și căderile au măreția lor, iar piatra munților știe cum să piardă – cu grandoare și demnitate.
Formarea cheilor a urmat o cale simplă. Pîrîul Cibului își adună izvoarele de pe versantul sudic al vîrfului Plaiul, alcătuit din strate aparținînd flișului cretacic. Meandrînd, el se îndreaptă spre sud, unde decopertează în albie, prin adîncire, calcarele din actuala culme Pleașa Ardeului. Nerenunțînd, în momentul intersectării acestor roci dure la traseul sau, el a generat, prin epigeneză, cheile menționate. Ca și în alte cazuri, calcarele prin structura lor intimă, au încetinit procesul de coborîre al patului văii, jucînd rolul nivelului de bază de origine litologică. În amonte, pe seama gresiilor și marnelor cretacice, s-a conturat un veritabil bazinet depresionar în vatra căruia este cantonată localitatea Cib. Ruptura de pantă din zona cheilor este trădată în relief de existența a numeroase repezișuri, localizate în sectoarele median și inferior. Morfologia îngustării relevă o desfășurare a străpungerii sub forma unei pîlnii cu deschiderea spre avale, cei doi versanți îndepărtîndu-se treptat și pierzînd din verticalitate și înălțime. În plan superior, valea rămîne largă, peretii depărtați. Ea este străjuită de cîteva abrupturi impresionante, cum ar fi Dealul Corbului (662 m) și Cepturarul, pe stînga, Piatra Ceretului, Piatra Mijlocie și Vînătorea pe partea dreaptă. La baza lor se remarcă o treapta asemănătoare unei terase, parazitată de glacisuri. Declivitatea redusă și solidificarea intensă au facilitat instalarea pe podul ei a unor gospodarii prospere. Rîul și-a continuat însă aprofundarea pe verticală modelîndu-si o noua cheie la nivel inferior, mai îngustă și mai salbatecă.
Fig. 15. – Cheile din bazinul văii Geoagiu. I, Cheile Cibului; II. Cheile Băcîiei; III, CheileGlodului; IV, Cheile Ardeului; V, Cheile Madei.
Morfologia de detaliu a versanților scoate în evidență bogăția formelor de coroziune-eroziune (lapiezuri, nișe, surplombe, piscuri de forma piramidala, polite structurale) sau de dezagregare fizică (fisuri și grohotișuri). Remurcabile sînt, prin desfășurarea spațială și varietatea tipurilor genetice lapiezurile din Piatra Ceretului și de pe versantul sudic al crestei Vînătarea, după cum abrupturile din Piatra Mijlocie și Piatra Corbului domină relieful limitrof cu autoritate. Valea Presurii confluează cu Cibul în perimetrul cheilor. În coasta versantului stîng, unde are loc această confluentă, ea și-a sculptat propriul său sector de chei, care, deși liliputane, sporesc fragmentarea și, implicit, spectaculozitatea reliefului. Se poate deci concluziona că rîul Cibului a dus, prin evolutia sa la apariția unei forme de relief majore, cu un stadiu primar ajuns la maturitate și unul secundar în plină afirmare.
Dinspre culoarul Mureșului accesul la chei este lesnicios. Punctul de plecare îl reprezintă halta CFR Geoagiu (șoseaua E 60 trecînd prin imediataapropiere a haltei respective). De aici pînă la Băile Băcîia, pe o distanță de18 km, drumul este asfaltat. În continuare, un drum de țară urca prin chei,pînă la Cib (circa 4 km). A doua cale de acces se desprinde la kilometrul 6 din șoseaua nemodernizată Zlatna – Almașul Mare, în vîrful Plaiului și coboară, însoțind firul văii Cibului pînă la chei (1 oră și 15 minute de mers).
2. Cheile Bacîiei (fig. 15 II). Aval de Cheile Cibului, într-o fîșie de marne și gresii cretacice, valea se lărgește, caracterul de cheie dispare, relieful își atenuează declivitatea și asperitățile. Un antract, desigur, între două acte, o sincopă peisagistică avînd rol de-a separa cele două sectoare de chei modelate în lunga sa evoluție de către Cib. Dar, fîșia tampon nu măsoară decît un kilometru, ea extinzîndu-se pînă la intrarea, dinspre amonte, în Cheile Băcîiei. Atractivitatea acestui sector de îngustare izvorăște din sentimcntulde austeritate și măreție pe care ți-l insuflă străbaterea lor. Drumul, ce se strecoară, paralel cu Cibul, printre cei doi pereți, departe de a le afecta intimitatea, aduce o nota de accesibilitate, stimulînd privirilor dorința de a rămîne și rătăci de pe un versant pe altul, de a căuta suportul material, deseori greu de decelat, al arborilor cocoțați pe cornișele stîncoase.
Aval de chei, și de localitatea Băcîia, la contactul dintre calcare sinecarstificabil, apar apele minerale, intrate deja în sfera valorificării. Incă un obiectiv turistic demn de semnalat. Geneza și evolutia cheilor Băcîiei sînt întru totul asemănătoare cu cea a sectorului din amonte. Epigeneza rămîne astfel un fenomen aproape generalizant pentru formele de străpungere hidrogeologică din Munții Metaliferi. Morfologic, cheile păstrează caractere similare sectorului din amonte, deși versanții lor se apropie mai mult determinînd apariția unui profil transversal în ,,V" ascutit. De asemenea, treapta morfologică sub forma de terasă nu este prezentă, cheia fiind unitară pe întreaga suprafață verticală de desfășurare a versanților. Fragmentarea acestora este și mai redusă. Comparînd acest parametru al sectoarelor de chei din Pleașa Ardeului și al celor din Masivul Pleașa Mare, se observă că la cele din prima grupă relieful de dezagregare și alterare este mult mai larg răspîndit, în vreme ce versanții cheilor sculptate în Pleașa Mare au o desfășurare unitară, cu un indice mai scăzut de fragmentare. Cauza se ascunde în caracteristicile litologice și structurale ale calcarelor, litoclazarea și textura spunîndu-și cuvîntul în ceea ce privește ritmul impus denudării. Lungimea sectorului de chei atinge 600 m. În amonte, versanții încătușează valea. Cele două vîrfuri, Curăturii, pe versantul drept, și Alacul, pe cel stîng, se înalță semețe deasupra cîtorva cornișe prelungi, lipsite de vegetație. Peste tot se ivesc lapiezuri și grohotișuri, precum și o serie de arcade și guri de peșteră (cea mai lungă peșteră avînd 162 m – Peștera cu Trei Guri). Vegetația este răspîndită doar în partea superioară a versanților sub forma unor căciuli stufoase. Pentru a vizita acestei chei este suficient să urmăm drumul descris anterior, dinspre Geoagiu – Bozeș, pînă amonte de localitatea Băcîia, unde se află cheile, sau să continuăm drumul aval de cheile Cibului (în cazul cînd am venit în zonă dinspre Zlatna – Almașu Mare) cu încă 1,5 km, pînă intrăm de asemenea în interiorul îngustării Băcîiei.
3. Cheile Glodului (fig. 15 III). Cine urcă, pe poteci șerpuitoare, pornite din chiar inima Cheilor Cibului, spre vîrful crestei Pleașa Ardeului, în intenția de a o străbate de la est la vest, are surpriza ca, după nici 2 km, să sosească deasupra altui sector de chei. O nouă străpungere hidrografică fragmentează așadar culmea Ardeului, compartimentînd-o în trei blocuri delimitate de abrupturi impunătoare. Este cea datorată pîrîului Ardeului, care după ce-și consolidează bazinul de recepție pe necarstificabil, intră în calcare generînd o îngustare ce impresionează privitorul prin salbăticia ei. Deși cheile sînt situate în mijlocul unei zone puternic umanizate, ele au devenit, prin inaccesibilitate, un areal puțin străbătut și cunoscut din punct de vedere turistic. Doar cei pasionați se încumetă să înfrunte repezișurile și bulboanele albiei, sau alpiniștii dornici de a le escalada abrupturile. Oferta atractivă a acestor chei nu este cu nimic mai prejos decît cea a suratelor sale din apropiere sau de aiurea, cu atît mai mult cu cît poduri naturale, cum este cel din coasta Masivului Cetățeaua, nu se întîlnese la tot pasul.
La originea acestor chei stă tot epigeneza. Dar, spre deosebire de Cheile Cibului, unde maturitatea văii este elocventă, în Cheile Glodului (topic adoptat după cel al localității din amonte) relieful prezintă mai degrabă semnele unei tinereți evidente. Profilul transversal al văii reliefează un talveg extrem, de îngust, care ocupă, pe mari porțiuni, întreaga albie, ceea ce face accesul dificil dintr-o parte în alta a îngustării morfologice. Declivitatea versanților rămîne accentuată, iar procesele de modelare mult mai active. Și Cheile Glodului posedă, în profilul longitudinal al văii Ardeului, un sector cu ruptură de pantă, determinată de acțiunea eroziunii selective, calcarele opunînd o rezistență sporită agentului modelator. Abrupturile versanților și, în primul rînd, cel al vîrfului Cetățeaua, de pe versantul drept, pun în prim plan, la partea lor superioară, o salbă de piscuri piramidale, despărțite de ogașe adînci. Tot în aria acestui versant apare un frumos pod natural a cărui deschidere subterană este înțesată de o parte și alta, de o abundentă vegetație arborescentă. Avem de-a face desigur, cu o relicvă morfologică endocarstică, rîul care a sculptat acest sector de peșteră de versant, părăsind-o și adîncindu-se, alături, în condiții subaeriene.
Singurul drum de acces care ne apropie cel mai mult de aceste chei rămîne șoseaua Geoagiu – Balșa, prin localitatea Ardeu. Din centrul așezării menționate, de lîngă magazinul universal, se ramifică, spre dreapta un drum de țară ce urcă pînă la ultima gospodărie edificată în preajma intrării în chei (2 km). De aici în amonte, pe firul apei, totul iese de sub incidența omului, natura își este propria stăpînă. Nici o potecă, nici un drum nu merg mai departe, pereții calcaroși par un zid de netrecut, inexpugnabil. Doar firul văii, asemenea firului legendar al Ariadnei, se strecoară totuși, încătușat în largi meandre. Cheile pot fi abordate și din amonte spre avale, pornind din localitatea Glod, dificultățile rămînînd însă aceleași.
4. Cheile Ardeului (fig. 15 IV). În despicătura spectaculoasa desfășurată aval de localitatea Ardeu, unde ,,atracția" exercitată de calcarele intens litoclazate asupra apelor este mai ilustrativă ca oriunde, rîul Ardeu, la fel de viguros ca Cibul, parcurge cel de-al doilea sector de chei ale sale, lung de 500 m. În ciuda dimensiunilor modeste, forma afirmă cu detașare particularități de geneză și evoluție inedite, cu totul diferite în comparație cu tronsoanele de îngustări învecinate. Ele transpar din îngustimea deosebită a profilului transversal, desfășurat sub forma unui ,,U" cu brațele foarte strînse, astfel ca la etaj, cînd debitul apei atinge valori extrem de reduseea reușește totuși să ude întreaga albie a văii. Pereții care o străjuiesc sîntverticali, cel drept, cu o înălțime de circa 200 m, în vreme ce versantul stîng are o desfășurare mult mai redusă. În plan, cheile apar sub înfățișarea unei potcoave cu convexitatea orientată către versantul drept, al vîrfului Cornet, iar concavitatea spre cel stîng, al Masivului Cetățuia.
Deși au dimensiuni reduse, atractivitatea cheilor Ardeului este invers proportionate cu desfășurarea lor, adică deosebită. Se detașează, încă de la prima privire îndreptată asupra reliefului lor, cuveta versantului drept, abruptă și înaltă, foarte înaltă, cu numeroase cornișe și surplombe. La baza sa se deschide intrarea somptuoasă a peșterii Coapta Sîrbilor (51 m lungime), mascată însă de o perdea densă de arbori. Deși mult mai scund, versantulstîng, Dealul Cetățuia, oferă un inedit punct de belvedere asupra întregului arc dăltuit în piatră de apele văii Ardeului. Dar, cariera implantată pe muchia sa riscă să transforme Cheile Ardeului într-un obiectiv total compromis pentru turism, să-i afecteze iremediabil resursele atractive.
Geneza și evoluția acestor chei se diferențiază față de celelalte patru sectoare din bazinul văii Geoagiu, fiind mult mai complexe, mai interesante. Astfel, o lungă perioadă de timp, valea Ardeului a evoluat la contactul dintre calcare și necarstificabilul cretacic, mult mai ușor denudabil, adîncindu-se în consecință și avînd caractere de asimetric evidentă: versantul drept, calcaros, mai abrupt, iar cel stîng mult mai domol, mai atenuat ca declivitate. La nivelul înșeuării situate în partea estică a cheilor, prin care trece actualmente șoseaua spre Balsa, are loc captarea subterană a rîului, probabil datorită unor litoclaze interceptate în versant. Abia în acest moment începe istoria morfogenetică a cheilor pe care le admirăm noi astăzi. Odată captat, rîul și-a lărgit și adîncit canalul de drenaj, generînd o peșteră al cărei tavan, denudat de la suprafață, prin eroziunea de versant, și subminat în subteran prin coroziune remontantă, s-a prăbușit, formîndu-se tronsonul de chei. În sprijinul acestei opinii vin cîteva elemente morfologice ilustrative, și anume:
– existența unei linii a paleoversantului care, pornind din vîrful Masivului Cornet, se continuă și pe versantul estic al Masivului Cetățuia. Ea a fost întreruptă, evident, de o prăbușire, în zona deschiderii cheii;
– verticalitatea celor doi pereți și existența numeroaselor surplombe atestă o modelare gravitațională intensă a versanților, nedesăvîrșită niciastăzi; fapt ce susține tinerețea sectorului de chei și prezența prăbușirilor care au generat abrupturi;
– geneza înșeuării amintite printr-un proces de meandrare trebuie exclusă, deși Dealul Cetătuia are multe din atributele popinelor de meandru, datorită energiei sale mari de relief și diferențierii existente în ceea ce privește rezistența la denudare a celor două tipuri de roci aflate în contact. Este de la sine înteles că, în absența unor litoclaze majore, care au captat și direcționat curgerea de suprafață în subteran, rîul ar fi continuat să se adîncească la zona de contact sau pe seama rocilor necalcaroase, mai prielnice denudării.
Cheile Ardeului reprezintă așadar un exemplu unic, ilustrativ, pentru predilecția apelor de a-și croi drum de scurgere prin calcare, chiar și atunci cînd au la dispoziție roci mult mai puțin rezistente la eroziune, cum au fost cele din cazul de față.
Ele pot fi vizitate pornind din șoseaua Geoagiu – Balsa, respectiv din înșeuarea Dealului Cetățuia, unde, după circa 200 m de la șosea, coborîm firul apei, pe care-1 putem urma spre amonte sau avale, dintr-un capăt în altul al cheilor. Deoarece, chiar și la debite foarte mici ale rîului, întreaga albie este inundată, străbaterea cheilor presupune, inevitabil, trecerea prin apa.
5. Cheile Madei (fig. 15 V). Dacă ar fi să alegem un final potrivit pentru periplul nostru prin zona carstică din bazinul văii Geoagiu, cred că ar putea proveni din vizitarea Cheilor Madei, adică a îngustării situată în extremitatea vestică a Culmii Pleașa Mare (712 m). Importanța peisagisticaa ferăstruirii în cauză rezultă din particularitățile sale morfogenetice și fizionomice inedite, din desfășurarea sa spațială, care întrece, atît în lungime (2,5 km), cît și prin energia de relief a versanților (300 m) pe toate celelalte.
In literatura de specialitate cheile sînt cunoscute sub trei denumiri și anume: Cheile Geoagiului (topic preluat de la valea Geoagiu), Cheile Balșei (de la localitatea Balșa, dar și de la topicul văii Balșei) și Cheile Madei. Considerăm ca cea mai potrivită ultima denumire, nu fiindcă este cea mai eufonică, ci și pentru faptul că, într-o abordare din aval spre amonte, localitatea Mada este cel mai apropiat avanpost, întinzîndu-și vatra pînă în chei. Dimpotrivă, așezarea Balșa se află situată la 3 km de intrarea lor, înspre amonte. Cît privește topicul de Cheile Geoagiului, utilizarea lui poate naștere la confuzii, toate celelalte sectoare de chei analizate fiind situate bazinul hidrografic al acestei văi, numită astfel, în toponimia locală, după confluențele de la Bozeș, deci aval de localitatea Mada și de cheile respective. Pitorescul Cheilor Madei poate satisface, în general, cererea turistică locală, bineînțeles, în condițiile amenajării unor poteci de acces care să străbată de la un capăt la altul (în perioadele cu debite crescute vizitarea actuală este imposibilă, datorită inundării întregii albii). Versanții abrupți, morfologia mozaicată a acestora, lupta vegetației de a popula pantele stîncoase, marmitele albiei, toate conlucrează în a da farmec acestei îngustări. Circuitul turistic al cheilor este incomplet dacă nu cuprinde în limitele lui și scurtul sector de chei al pîrîului Roșiei, precum și vîrful teșit al Cornetului, de unde se deschide o vastă panorama spre cele patru puncte cardinale ale Metaliferilor.
Morfogeneza Cheilor Madei nu se îndepărtează cu nimic de tiparul atît de cunoscut al cheilor epigenetice sculptate în masivele calcaroase deșumate de sub cuvertura necarstificabilului. În acest caz, valea Balșei, menținut multă vreme la nivelul superior al vîrfului Cornet, pe care l-a retezat în cel mai propriu sens al cuvîntului, aplatizarea sa ieșind pregnant în evidență. Ulterior, ea și-a fixat cursul în calcare, în zonele de maxima litoclazare, primind o direcție de drenaj orientata spre sud-est, pe care a urmat-o cu îndărătnicie pînă azi. Rezultatul este un sector supraimpus de chei veritabile. în morfologia de detaliu a celor doi versanți abundă abrupturile, nișele, lapiezurile și grohotișurile. Cheile nu au albie majoră, oglinda apei extinzîndu-se frecvent între un perete și altul. Pentru a le străbate trebuie așteptat etiajul sau să fii echipat cu tot ceea ce reclamă depășirea numeroaselor bulboane, Prezența viperelor, ce împînzesc suprafețele stîncoase expuse insolației, impun precauții în plus.
La intrarea în chei, dinspre amonte, valea Balșei primeștc ca afluent pe partea dreaptă, firavul pîrîu al Roșiei. Un organism torențial care s-a grefat la marginea nordică a Masivului Cornet, în evoluția sa, la contactul dintre calcare și fliș, a intersectat o apofiză a masivului pe care n-a ezitat să o despice, croindu-și astfel un mic sector de chei proprii, desigur, mult eclipsate dimensional de cele ale rîului colector, dar, concluziile sînt aceleași: calcarele atrag rețeaua hidrografică, oricare ar fi mărimea ei, o încătușează și poate de aceea, o conservă.
In Cheile Madei ne conduce drumul care pornește din halta CFR Geoagiu cu destinația Mada (17 km) sau ramificația acestuia prin Ardeu, către Balsa, de unde cheile pot fi abordate în sens invers, adică de la capătul din amonte spre avale, distanța între șosea și intrarea în chei fiind de 350-400 m. Ținînd seama de prezența în bazinul văii Geoagiu a stațiunii balneo-climaterice Geoagiu-Băi, cu ape termale folosite în tratamentul diverselor afecțiuni încă de pe vremea românilor (cunoscutele Thermae Dodonae) stațiune cu numeroase baze de cazare (hoteluri, vile, căsuțe) și cu o circulație turistică intensă, cele cinci sectoare de chei descrise pot deveni obiective turistice care să mărească oferta de atractivitate a stațiunii în sine. Deoarece pozitia lor în teritoriu este mai mult decît favorabilă (distanțele pînă la oricare din cheile menționate nedepășind 20 km, fără obstacole naturale deosebite), aceste chei trebuie avute în vedere și integrate armonios într-o exploatare turistică organizată și eficientă. Pentru ca cei peste 30 000 de turisti cîți se tratează anual în stațiunea Geoagiu-Băi să poată vizita aceste chei în condiții propice recreerii și destinderii, se impune asfaltarea șoselei dintre Băcîia și Cib (4 km), dintre Bozeș și Balsa (circa 9 km), precum și amenajarea acelor sectoare din chei unde accesul este mai dificil.
Cheile Crișului Alb
In partea de sud-vest a Platoului Poieni, cea mai extinsă și mai unitară arie carstificată din Munții Metaliferi, își are obîrșiile Crișul Alb, rîu care a fierăstruit o fîșie de calcare cristaline orientată perpendicular pe direcția sa de drenaj (fig. 16). Privite din vîrful Dragobradului, a cărui cupola masivă domină versantul drept, sau din înșeuarea, bine marcată în relief, a Dealului Crișului, Cheile Crișului Alb se înfățișează aidoma unei despicături profunde, extrem de adînci, orientate spre sud-est. Versantul drept, cu o declivitate ridicată,este mai spectaculos, în vreme ce versantul stîng prezintă o alternanță de mici abrupturi ivite pe neașteptate dintre liniile unui peisaj mai șters ca personalitate. Grandoarea străpungerii morfologice este secondată, ca însușire atractivă, de ineditul dispariției și apariției la zi a văii, prin cîteva ponoare, greu de localizat, și tot atîtea izbucuri, amplasate în talvegul actual.
Fig. 16. – Cheile Crișului Alb.
Toate aceste captări în albie ale apelor, deși de mici dimensiuni ofera o idee asupra modului cum s-a desfășurat, la scară mult mai mare, evoluția altor sectoare de chei din Munții Apuseni. Practic, nu există sector de chei unde factorii morfogenetici să fi rămas aceiași de la debutul procesului de sculptare a formei și pînă azi. Conjugarea acțiunii mai multor factori ori substituirea lor de la o etapă la alta de evoluție au fost, cu siguranță, fenomene frecvente, întîlnite în cazul formării multor chei și defilee. Pe afluentul drept al Crișului Alb, pîrîul Dragobradului, ieșit el însuși în lumină dintr-un tainic izbuc, există două cascade pitorești, prima spre amonte, cu o înălțime de 8 m, iar cea de-a doua, mult mai impunătoare, depășește 30 m. La ieșirea din chei, spre avale, în versantul stîng apare la zi izbucul Fîntînuța, ce drenează la suprafață apele din peștera cu același nume, de dimensiuni relativ modeste (109 m) față de peșterile din alte zone carstice. Dar, pentru Platoul Poieni, unde carstificarea a fost mult îngreunată de rezistența deosebită a calcarelor recristalizate, ea este o cavitate naturala demnă de menționat. Pe același versant, la izvoarele Văii Alba, se găsesc alte două izbucuri și o succesiune de praguri și cascade, de fapt mari praguri de travertin de pe fruntea cărora apele se aruncă în șuvoaie înspumate, albe, de unde provine topicul văii și, mai mult ca probabil, al Crișului Alb. Abruptul versanților, pesterile, cascadele, repezișurile și pădurca ce creează o ambianță de liniște și armonie, iată principalele atracții ale unui colț mirific din Apuseni.
Formarea cheilor are loc într-o perioadă îndelungată de timp, datorită potentialului denudativ redus al rîului aflat la obîrșiile sale. Ca urmare, în evoluția versanților, în sculptarea detaliilor lor morfologice, un rol major revine proceselor de denudare areală. Organismul de scurgere, devenit obîrșia Crișului Alb, își adună apele de pe versantul nord-vestic al vîrfului Dragobrad (1086 m), un vîrf cu nume înmiresmat, alcătuit din roci cristaline paleozoice (șisturi și filite), roci dure, rezistente la eroziune. Prin trecerea în calcare, condițiile oferite eroziuniinu se modifică, întregul platou al Poienilor avînd drept suport litologic calcarele paleozoice recristalizate, de o mare duritate. În schimb, ca factor morfogenetic complementar, aici intervine coroziunea, care amplifică procesele de denudare și, implicit, ritmul de adîncire al văii. A rezultat astfel un sector de chei de evoluție normală, de adîncire a rîului în strînsă corelare cu panta profilului său longitudinal care, în acest sector de obîrșie, are valori ridicate.
Modelarea cheilor s-a realizat, ca în atîtea alte cazuri, printr-o acțiune combinată a apelor, la suprafață și în subteran, calcarele cristaline din zonă avînd o litoclazare intimă intensă, ce a oferit apelor numeroase posibilitățide infiltrație. Endocarstificarea este și azi prezentă prin scurtele trasee de circulație subterana a apelor infiltrate în talvegul văii. Ingustimea fîșiei de calcare traversată de Criș nu a permis totuși o endocarstificare de amploare, canalele de drenaj din axul văii fiind cu timpul intersectate, decopertate, prin adîncirea talvegului ca urmare a eroziunii și disoluției de suprafață. Ele ating cote maxime în perioadele de maxim pluviometric, cînd diametrul îngustelor canale subterane nu permite drenarea întregului debit, partea necaptată a acestuia activînd valea de suprafață. Conlucrarea celor doi factori, prezenți peste tot în carst a generat actualele chei.
Izvoarele Crisului Alb, cu cheile adiacente, reprezinta o zonă turistică rar frecventată și puțin cunoscută de turiști. Desigur, cine se avîntă pînă în creștetul Munților Apuseni, preferă să admire Cucurbăta, Găina sau Vîrtopul, să viziteze Cheile Galbenei, Padișul sau Cetățile Ponorului. Dar conul de umbra aruncat asupra acestui bogat areal turistic este nemeritat. Pentrua-l vizita există două drumuri de acces, ambele forestiere și încă nemodernizate. Primul, cel mai scurt, se ramifică din șoseaua Cîmpeni – Avram lancu în satul Vidrișoara și urcă pe versantul drept al văii respective pînă în Dealul Crișului. De aici, după ce însoțește cîteva sute de metri axul culmii, o latură coboară în serpentine largi în valea Crișului Alb la intrarea în chei dinspre amonte, cealaltă ramură se îndreaptă spre Bulzești – Brad. A doua cale de acces însoțește, dinspre aval, valea Crișului Alb, trecînd prin Buceș și Blăjeni pînă la chei.
In zonă nu există baze de cazare. Drumeților prinși de înserare în aceste locuri, locuitorii crîngului Ticera, situat pe versantul stîng al văii CrișuluiAlb, le oferă cu ospitalitate găzduire în parfumul nostalgic al șurelor de fîn.
Cheile Văii Morilor
Platoul Poieni, una dintre cele mai tipice unități morfologice din MunțiiApuseni, este situat în triunghiul format de valea Sohodolului, la sud-est, cursul superior al Arieșului Mic, la nord-vest și cel al Crișului Alb, la sud-vest.Cei 95 km2 de suprafață aplatizată sînt drenați de o singură rețea hidrogra-fică subaeriană, cea a Văii Morilor, desfașurată în partea sa central-nordică.Celelaltc organisme de scurgere, afluente ale Crișului Alb (Valea Alba, ValeaLaptelui)-drenează versanții săi sudici, avîndu-și izvoarele la baza calcarelordeci fără a intra în perimetrul carbonatic.
Fig. 17. – Cheile Văii Morilor.
Valea Morilor, cu o lungime de 3 km, își are izvoarele în izbucul cuacelași nume, amplasat în versantul său stîng, la circa 4 m înălțime. Amonte de acest izbuc, valea a rămas suspendată și prezintă un regim de curgere temporar activ. în aval de izbuc, pe o distanță de 250 m, se dezvoltă un mic sector de îngustare (fig. 17), ușor asimetric în profil transversal, în sensul că versantul stîng este mai prelung și mai abrupt, iar cel drept pierde din înăltime și declivitate față de acesta. Profilul de cheie rămîne de netăgăduit, în primul rînd în zona izbucului, unde versanții sînt extrem de apropiați, rîul evoluînd în rocă vie.
Din punct de vedere turistic, cheile din bazinul Văii Morilor își justifica întîietatea asupra ofertei atractive a întregii zone. Deși nu au lungimi deosebite și nici morfologie aparte, ele nuanțează fizionomic peisajul, îl anima prin prezența celor două izbucuri viguroase, devenite surse principale de alimentare cu apă a așezărilor din preajmă. La confluența dintre Valea Morilor și Valea Dolea, vale seacă tipică, se înalță abruptul Sturului, care adăpostește numeroase peșteri, între care un loc de frunte revine peșterii Cila (15lungime), cunoscută prin speleotemele sale de origine feruginoasă.
La obîrșia Văii Morilor se află avenul Hoanca Sturului (127 m lungime și 61 m denivelare), iar valea seacă Dolea, unde scurgerea a încremenit pentru totdeauna, furișîndu-se în lumea subpămînteană, prin ramificația sa vestică se apropie de cea mai mare cavitate naturală din Platoul Poieni, Avenul Poieni, prezentă în relief printr-o intrare spectaculoasă. Are o lungime de 225 m și o denivelare de 150 m. Platoul în sine reconfortează prin peisajul său, o întinsă suprafață nivelată, populată cu ,,grohote" (grămezi uriașe de pietre rezultate prin distrugerea de către localnici a lapiezurilor, cu scopul lărgirii terenurilor agricole) ce separa proprietățile. Ici-colo, așezari risipite, doar crîngul Bai (topic adoptat de la exploatarile de bauxita existente în partea sud-estica a platoului , între cele două războaie mondiale) pare mai adunat în vatra depresiunii cu același nume. Iar imaginea moțului prelucrînd în atelierul său lemnul, în nenumărate forme, sau ale fețelor însoțind, spre fîntînile situate la kilometri distanță, carul plin de butoaie și cofe duce gîndul la idilismul și vitregia viețuirii în aceste locuri, pe care totuși, locuitorii lor, preferă să nu le schimbe cu altele. Rămîn aici într-o plină de sensuri continuitate.
Pe drumul spre Cheile Văii Morilor, turistul va putea admira în curînd, oglinda dantelată a lacului artificial de la Mihoiești, desfășurat sub forma a două golfuri prelungi pe cele două Arieșe. În satul Goiești își ridică turla din lemn o frumoasă biserică de la 1712, iar în localitatea Vidra, pe lîngă biserica din Ciungi, zidită în secolul XIII, ne întîmpină rezervația paleonto-logică Dealul cu Melci, un important depozit de fosile cretacice, și cascadade pe versantul drept al Arieșului. Dacă urmăm în continuare cursul Arieșului Mic, într-un posibil traseu spre Muntele Găina, locul renumitului Tîrg al fetelor, trebuie să ne oprim la casa-muzeu Avram lancu, un monument de arhitectură unde, în anul 1824, s-a născut marele revoluționar de la 1848.
Din punct de vedere genetic Cheile Văii Morilor nu pot fi incluse în niciuna dintre cele patru categorii majore de chei întîlnite în Munții Apuseni: epigenetice, antecedente, de capture carstică subterană și de subsidență periferică. Ele au rezultat prin adîncirea Văii Morilor în masa de calcare cristaline de vîrstă paleozoică, ce formează osatura întregului relief al Platoului Poieni. O adîncire normală, treptată, în funcție de raporturile rîului cu nivelul său local de baza, reprezentat de Arieșul Mic. Valea Morilor este autohtonă și a evoluat numai în calcare, ceea ce exclude influența eroziunii selective, la trecerea dintr-un tip de rocă în altul, în definitivarea reliefului său. După ieșirea din chei, Valea Morilor primește, pe partea stîngă, apele provenite din Izbucul Sturului, ape ce-i dublează, cel puțin, debitul. Amonte de acest izbuc se dezvoltă valea seacă Dolea, topic local sinonim sohodolului, ce ne conduce pînă în zona centrală a platoului. Ea a reprezentat, înainte de subteranizarea totală a apelor sale, calea de drenaj subaeriană, către Arieșului Mic, a întregului platou. În treimea inferioară, pe o distanță ce se apropie de un kilometru, valea păstrează un pronunțat caracter de cheie, rămas în evoluție, dar asemănător ca geneză sectorului din apropiere, cel al Văii Morilor.
Vizitarea cheilor presupune străbaterea drumului care se desprinde din șoseaua Cîmpeni – Avram Iancu, la Ponorel, și urcă pe Valea Morilor pînă în centrul așezării. De aici, drumul forestier urmează valea Dolea pînă pe platou, în cheile Văii Morilor conducîndu-ne un drum de țară ce se sfîrșește la marginea așezării. De aici, o potecă ne duce pașii pînă în chei. Baza de cazare cea mai apropiată rămîne hotelul ,,Tulnicul" din Cîmpeni.
Cheile din bazinul văii Ribiței
Din dispersia deosebită a zonelor carstificate, peisajul Muntilor Metaliferi s-a ales cu un cîștig incontestabil: repetabilitatea fenomenelor pe un spațiu restrîns, generatoare de ,,monotonie turistică" este aici inexistentă. Dimpotrivă, răspîndirea insulară a calcarelor a favorizat și condiționat apariția altor tipuri de relief, grefate pe roci vulcanogene sau sedimentare necarstificabile, cu funcție diversificatoare certă. Intervine astfel coeficientul de armonie (P. Cocean, 1984), un indicator expresiv al eficienței interrelațiilor care se nasc la nivelul peisajului geografic, a conexiunilor dintre elementele acestuia, privite prin prisma atractivității, a zestrei turistice. Cînd potențialul turistic global al unei zone este mai mare decît cumulul însușirilor individuale ale fiecărui obiectiv cu destinație turistică, diferența trebuie pusă pe seama pitorescului rezultat din asocierea optima în peisaj a obiectivelor respective, lucru care în Munții Metaliferi îl putem exemplifica de nenumărate ori. Și nu trebuie să ne mire acest fapt de vreme ce în nici o grupă montană din Apuseni relieful carstic și cel vulcanogen nu este mai prezent, nicăieri arealele carbonatice nu se individualizează mai pregnant printr-o morfologie specifică. În nord, Platoul Poieni aduce, prin formele sculptate pe calcarele cristaline, o nota distinctă între tipurile litologice de carst. Tente similare mai întîlnim doar în cealaltă extremitate, sudică, a munților, unde cristalinul Rapoltului s-a comportat asemănător ca suport litologic. La est, măgurile calcaroase din bazinul văii Geoagiu exemplifică revelator particularitățile definitorii ale morfologiei de tip creastă-klippă. Iar în nord-vest, în zona Bulzești, de care ne vom ocupa în continuare, întîlnim trăsăturile inconfundabile ale altui tip de carst: cel de platou etc. Este cu atît mai surprinzător apariția reliefului de disoluție specific platourilor în regiunea menționată cu cît arealul carbonatic nu ocupă suprafețe vaste, una dintre condițiile de bază ale formării acestui tip de relief. Lățimea fîșiei de calcare ce alcătuiește aliniamentul Grohot – Tomnatic – Piatra Helenească nu depășește, în zonele sale de maximă extensiune 4-5 km, o desfășurare întru totul echivalentă cu cea a crestei Bedeleul unde, cum bine știm, carstul de tip platou lipsește. Dar, spre deosebire de culmea amintită, impusă în relief ca un carst rezidual, suspendat, fîșia calcaroasă de la Bulzești prezintă un contact morfologic nediferențiat, cu posibilități de conexiune hidrologică între necarstificabil, ca organizator de rețete de drenaj și carst, ca ,,acumulator" al acestora. Aici nu se întîlnește o alunecare gravitațională a scurgerii dinspre carst spre rocile impermeabile, cu consecințe morfologice dintre cele mai limitate ci, dimpotrivă, un aport de apă orientat în sens invers, către zonele calcaroase, cu implicații majore în modelarea formelor de disoluție.
Din această interacțiune s-au născut două forme de relief de anvergura ce s-au instaurat ca adevărate embleme pentru carstul din zonă: cheile Uibăreștilor și Ribicioarei.
1. Cheile Uibăreștilor. Sînt situate în bazinul mijlociu al văii omonime aval de localitatea Bulzeștii de Jos (fig. 18 I). Lungimea sectorului de îngustare depășește 2 km, avînd o desfășurare relativ rectilinie și o orientare nord-sud. Obiectivul de vîrf al Cheilor Uibăreștilor rămîne podul natural de la Grohot, localizat în treimea superioară a îngustării. Uriașa arcadă de calcare are o lungime de 45 m, reprezentînd doar un segment din peștera de odinioară. Dacă în partea din amonte tunelul subteran este mai larg, apele ocupînd întreaga albie doar la viituri, în cea din avale lărgimea galeriei nu depășește 5 m, fiind inundată în totalitate.
Fig. 18. – Cheile din bazinul Ribiței. I. Cheile Uibăreștilor; II. Cheile Ribicioarei.
Deși turiștii sosiți la Bulzești vor căuta, înainte de orice, să admire podul natural, nici spectaculozitatea sectorului de chei din amonte și avale de pod nu le poate rămîne indiferentă, mai ales că toate cheile rezultate prin captarea endocarstică își dispun pereții pe verticală mai pregnant ca toate celelalte. Abrupturile, crestele, țancurile stîncoase sînt și aici dominante în peisaj. Inălțimea pereților depășește 200 m, iar îngustarea profilului transversal este atît de pronunțată încît întreaga boltă cerească se rezumă, privindu-o de jos, de la nivelul tavegului, la o șerpuitoare fîșie albastră. în versanții cheilor sînt prezente obișnuitele forme: nișe, abriuri, peșteri explorate,cartate și descrise de Gabor Halasi (1977-1978), dispărut în încercarea de a forța pînă acum imposibilul: cucerirea izbucului de la Izbîndiș.
Asa sînt cele două cavități din versanții cheilor, Peștera de Jos de Podul Natural (21 m) și Peștera din Calea Cicerii (120 m), precum și peșterile de pe platoul desfășurat de o parte și de alta a cheilor: Peștera din Piatra-Șoimului (65 m) și Peștera Ponor (301 m). Aceasta din urmă are o desfășurare ce-i asigură supremația în context local, fiind situată pe versantul drept în partea finală a unei văi oarbe. Galeriile etajului superior, cu o dispoziție spațială labirintică, sînt frumos concreționate (stalactitc, coloane, draperii,scurgeri parietale etc.).
Geneza cheilor poate fi asemuită cu o dramă morfogenetică, pornind de la captările subterane, apariția unei peșteri și prăbușirea tavanului acesteia. Dar, pornind pe firul evoluției înapoi, ca într-un veritabil tunel al timpului ne apropiem de etapa primară a evoluției cînd valea Uibăreștilor se adîncea în formațiunilc impermeabile de vîrstă cretacică, aflate în contact transgresiv peste calcarele jurasice, stratificate și intens fisurate. Printr-o astfel de litoclază majoră apele pătrund în subteran și reușesc să străbată întreaga bară calcaroasă ieșind la suprafață de cealaltă parte. Se naște astfel o captare endocarstică, un drenaj subteran ce-și lărgește și adîncește permanent conductele. Ca urmare, se dezvoltă o peșteră, al cărei tavan se îndepărtează mereu pe verticală. Treptat, el se prăbușește formîndu-se cheile actuale. O mărturie ce pledează în favoarea unei astfel de evoluții a rezistat proceselor de denudare, distructive, pînă în zilele noastre: arcada podului natural de la Grohot. Ea înscrie Cheile Uibăreștilor în restrînsa, dar inedita grupă a formelor generate prin captare endocarstică.
Se pune, în cazul acestei categorii de chei, întrebarea: cum a evoluat rîul în aval de resurgența sa, cum a reușit să-și taie drum în formațiunile necarstificabile, întrebare pe care și-o pun toți cei care străbat cheile Rîmețului, Uibăreștilor, Galbenei sau Someșului Cald și căreia i se poate da răspuns convingător pornind de la cel puțin trei modalități de desfășurare distinctă a procesului genetico-evolutiv, și anume:
– captarea carstică, fenomen ce poate fi observat actualmente în Cheile Crișului Alb, s-a produs în albia văii de suprafață primare, ce traversează calcarele. În funcție de profunzimea litoclazei, de dezvoltarea ei spațiala, rîul a coborît în masa de calcare, pentru a reveni la suprafață (drenajele sub presiune sînt foarte frecvente în carst) cel mai adesea în zona de contacta acestora cu rocile impermeabile. Astfel el și-a reluat, spre avale, vechiul curs, adîncindu-se în consecință;
– captarea subterană s-a produs relativ tîrziu, cînd calcarele, prin eroziune diferențială s-au detașat în peisaj, ca un relief rezidual față de rocile înconjurătoare (flișul cretacic sau ofiolite). În atari condiții apele vechiului curs ce drena partea vestică a Munților Trascăului s-au subteranizat în versantul Culmii Bedeleului, ieșind la suprafață pe versantul estic, unde au întîlnit apele paleo-Rîmețului ce înainta regresiv, în formațiunile necarsticabile, spre aceeași barieră calcaroasă;
– captarea endocarstică este rodul unui proces intens și îndelungă de evoluție a zonei calcaroase (carstul din partea centrală a Munților Bihorului), ce a dus la apariția drenajelor subterane de mare amploare, a unor peșteri care ulterior s-au prăbușit formînd cheile Galbenei, Cetăților sau Someșului Cald etc.
Accesul spre Cheile Uibăreștilor este lesnicios, datorită drumului județean Brad – Cîmpeni, peste Dealul Crișului, drum ce traversează localitatea Bulzeștii de Jos. Din această localitate se coboară pe firul văii Uibăreștilor pînă în chei. Desigur, și sensul invers de vizitare, dinspre așezarea Uibărești spre amonte poate fi urmat, dificultățile traseului neschimbîndu-se cu nimic: numeroase bulboane ce trebuie depășite prin apă, pereții apropiindu-se atît de mult încît pînă și apei îi este greu să treacă.
2. Cheile Uibicioarei. Puține sînt zonele carstice unele apropierea dintre două chei, atît de larg desfășurate, să fie mai pronunțată. Poate doar Culmea Vulturese, din Masivul Gilău- Muntele Mare, mai beneficiază de un astfel de atribut, deși cheile Runcului și Pociovaliștei apar totuși ca două entități distincte. Dimpotrivă, pentru cheile Uibăreștilor și Ribicioarei se întilnește frecvent doar denumirea de Cheile Bulzeștilor care, fie că se referă numai la Cheile Uibăreștilor, ceea ce este insuficient, omițînd forma vecină, fie că le cuprinde pe amîndouă, ceea ce este incorect. De vină pare a fi distanța ce le separă, sub 2 km, dar și cunoașterea zonei relevă, din acest punct de vedere, o mare pată albă, încă o datorie și, de ce nu, un motiv de implinire pentru abordarea de față.
Cheile Ribicioarei sînt localizate în cursul median al văii cu același nume, amonte de așezarea Ribicioara de Jos, ajungînd la o lungime de circa 1,8 km și desfășurîndu-se în plan sub forma unui ,,S" inversat (fig. 18 11). Ce oferă turiștilor Cheile Ribicioarei ? Inainte de orice vor putea admira atributele deja familiare ale îngustărilor morfologice de amploare: abrupturi desfășurate în întreaga lor splendoare, cornișele zimțate și piscurile ascuțite, ravenele în rocă sau grohotișurile mobile. Un peisaj dantesc, auster, dar tocmai de aici izvorăste frumusețea sa, pentru că obligă privirea să urce și să coboare într-un vals al extremelor, pentru că obligă gîndul și priceperea la încercare, deoarece nu-i ușor să străbați asemenea canioane unde bulboanele alcătuiesc adevărate salbe fluide, iar cascadele și repezișurile radiază cu non-șalanță ecourile tumultului unor ape albe. Iată, spre exemplu, micul afluent din versantul drept al cheilor, pîrîul Topliței, care, pentru a ajunge să-și îmbrățișeze colectorul, să se identifice cu el, se prăbușește peste cîteva cascade, de un farmec aparte, după ce și-a îndeplinit, bineînțeles, datoria față de lumea subterană, lărgindu-i spațiile și decorindu-i interioarele, adică generînd Peștera Topliței (27 m) sau Peștera de la Izvorul Topliței (19 m), mici prelungiri, accesibile, spre lumea de dincolo de sifonul terminal ce obstruează accesul spre alte posibile și mirifice altare.
Alte peșteri (nr. 1, 2, 3, 4, 5 din Cheile Ribicioarei), deși de dimensiuni liliputane, vin să completeze, să diversifice atracțiile unui inedit obiectiv, pe nedrept ocolit și lăsat în umbra interesului turistic.
Un paralelism evident poate fi observat, cînd încerci să descifrezi formarea cheilor, între văile Uibărești și Ribicioarei, cea din urmă avîndu-și izvoarele în aceeași zonă sudică a Masivului Găina. Orientîndu-se pe direcția nord-sud, pe drumul cel mai scurt spre Crișul Alb, ea flanchează pe o distanță notabilă culmea calcaroasă, desfășurată spre vest; așadar o vale de contact, atrasă, după o îndelungată evoluție în masa flișului cretacic, de linia de separare dintre acesta și calcare, linie labilă morfogenetic. Cum apa și calcarul s-au înțeles dintotdeauna, evoluția la periferia ariei calcaroase n-a durat mult. Adjudecarea de către calcare a întregii rețele s-a concretizat în formarea cheilor. Epigeneza trebuie invocată ca proces dominant în sculptarea lor, iar influența tectonicii, a rețelei de litoclaze, în explicarea desfășurării extrem de sinuoase.
Valea Ribicioarei, cu izvoarele într-o zonă altitudinală mult mai ridicată, se organizează pe formațiuni cristaline aparținînd autohtonului de Bihor și se adîncește apoi în formațiunile flișoide cretacice, ce acopereau baracalcarelor jurasice. Ca urmare a adîncirii în depozitele moi ale flișului, ea ajunge să intersecteze în talveg calcarele afectate de o litoclazare intensă, favorabile evoluției pe verticala, modelării versanților abrupti. Orientarea litoclazelor majore a determinat axarea rîului, din aproape în aproape, pe linia lor de desfășurare, evident în condițiile unui nivel de baza apropiat, cum a fost cel din Depresiunea Crișului Alb, ce a funcționat pînă în pontian ca bazin lacustru. Nivelul de baza ridicat a redus panta profilului longitudinal, oferind rîului posibilități de evoluție laterală, de meandrare, care, odată materializate în conformația traseului văii, au fost urmate și în condiții schimbate, cînd coborîrea nivelului de bază a trecut pe primul plan tendința de adîncire a văilor etc.
Șoseaua ce se ramifică din drumul național la Baia de Criș (8 km deBrad) urcă pe valea Ribiței pînă în această localitate, unde se poate vizita biserica din lemn construită în anul 1417. În continuare, drumul se despletește în două brațe, o latură îndreptîndu-se spre Bulzeștii de Jos, iar cealaltă spre Ribicioara de Jos, apropiindu-ne la 1,5 km de chei. Traversarea cu piciorul a Culmii Grohotului durează mai puțin de două ore, un interval de timp ideal pentru o descindere în cheile din vecinătate. Apropierea celor două sectoare de îngustare morfologică și resurselelor atractive numeroase și variate ar justifica edificarca unei baze de cazare turistică în zonă, care să le integreze într-o valorificare judicioasă. Aceasta deoarece cabana de la Bulzeștii de Sus, din apropierea pescăriei, are o capacitate de cazare limitată.
CHEILE DIN MUNȚII PĂDUREA CRAIULUI
Grupă montană cu denumirea descinzînd parcă din vechi legende amintind vînători ancestrale, Munții Pădurea Craiului se detașează în cadrul Apusenilor prin larga extensiune a reliefului carstic, ea ocupă circa 425 km2. O suprafața calcaroasă relativ aplatizată, mărginită de valea Iadei la est, de culoarele depresionare Vad- Borod la nord și Beiuș la sud și de culmile domoale ale Dealurilor Ghepișului la vest. Evoluția complexă a rețelei fluviatile, cu un drenaj inițial spre vest, spre Bazinul Panonic, și cu orientări ulterioare spre nord, către Crișul Repede și spre sud, către Crișul Negru, a generat o serie de chei amplasate, de regulă, la bordura ariei montane, la debușarea rîurilor în golfurile depresionare.
Fig. 19. Cheile Mișidului și Defileul Crișului Repede între Bîlnaca și Șuncuiș
Raporturile tectonice dintre bazinele Vadului, respectiv, Beiușului și zona montană și-au pus pecetea asupra ritmului și direcției de evoluție a văilor. Subsidența periferică, corelată cu ridicarea în bloc a Munților Apuseni în neozoicul superior, au generat un prag gravitațional reflectat în creșterea declivității profilului longitudinal al rîurilor, factor decisiv în accelerarea eroziunii și adîncirea rapidă a rîurilor, ce a asigurat condiții dintre cele mai prielnice apariției reliefului de chei și defilee. Pornind de la influența raporturilor tectonice asupra evoluției văilor, cheile din Munții Pădurea Craiuluiau fost definite, în marea lor majoritate, ca forme de subsidență periferică, adîncirea rîurilor realizîndu-se datorită coborîrii profunde a nivelului lor de bază.
Larga desfășurare a calcarelor a pus la dispoziția văilor spații ample de evoluție, ceea ce explică dezvoltarea deosebită a unora dintre cheile zonei (Cheile Videi, spre exemplu, au peste 10 km lungime). Tot ea a prilejuit Crișului Repede sculptarea celor două grandioase sectoare de defileu dintre localitățile Bucea și Vadu Crișului. În sfîrșit, tot legat de particularitățile rețelei hidrografice, în Munții Pădurea Craiului întîlnim singura cheie fosilă autentică din Apuseni, cea a Albioarei, apele care au sculptat-o fiind captate în subteran amonte de sohodolul de la Runcșor, prin ponorul cu același nume.
Cheile Mișidului
Marginea nordică a Munților Pădurea Craiului este tributară, din punct de vedere hidrografic, în exclusivitate, Crișului Repede. Văile Iadei (prin afluenții săi din bazinul mijlociu și inferior), Boiului, Brătcuței, Mișidului, Izbîndișului etc. își dezvoltă bazinele de recepție pînă în zona culmii înalte care, pornind
de la culoarul văii Iadei, coboară în trepte largi spre vest, trecînd pe nesimțite în compartimentul de joasă altitudine al Dealurilor Ghepișului. Deși străbat suprafețe relativ ridicate altimetric, energia de relief depășind deseori 250 m, rîurile afluente Crișului Repede și-au croit văi adînci, dar mai puțin înguste, relieful de chei putînd fi întîlnit în putine cazuri, respectiv pe sectoare restrînse. Faptul contrastează evident cu situația de pe latura sudică a grupei muntoasc, unde numărul cheilor și amploarea dezvoltării lor sînt apreciabile. Una dintre explicații pare a fi maturitatea profilelor văilor, cu retragerea pronunțată a versanților, astfel încît îngustările inițiale și-au diminuat prezența în peisajul actual.
Intre văile care evidențiază totuși un profil de cheie veritabil este cea a Mișidului (fig. 19). Lungimea sectorului de îngustare propriu-zisă depășește2 km și este situat în bazinul inferior al rîului, în imediata apropiere a confluenței cu Crișul Repede. Confluența dintre valea Mișidului și cel mai nordic dintre Crișuri, realizată într-un sector de mare spectaculozitate al defileului rîului colectorar putea arunca un ușor anonimat asupra cheilor dczvoltate pe afluent. Acest lucru, în ciuda aparenței, nu se întîmplă, deoarece perspectiva pe care o avem din vîrful Dealului Simeonului spre chei arată o îngustare de un pitoresc aparte. Nici într-un alt loc din Munții Apuseni comparația între ceea ce înseamnă o cheie și un defileu nu este mai definitorie. De la grandoarea sobră a celui din urmă la spectaculozitatca amenințătoare a unui echilibru morfologic în continuă metamorfozare se trece pe neobservat printr-o simplă transmutare a privirilor dincolo de Criș.
Valea se desfășoară, în zona cheilor, sub forma unui ,,S" major, cu puține sectoare de meandrare, mai pronunțate, totuși, în zona de vărsare. Profilul cheilor se îngustează din amonte spre avale, indicînd și el o diminuare a proceselor denudative, ca o consecință îndelungată a captărilor subterane a rîului în albie. În partea superioară a versanților verticalitatea își intră în rol, prin apariția unor abrupturi intens fragmentate. La baza pereților, conurile de grohotișuri amintesc de o puternică alterare a rocii nude, de retragerea laterală a versanților prin fenomene de dezagregare și alunecare gravitațională a materialului astfel dislocat de-a lungul pantelor. Daca vara, anotimpul drumețiilor, avem frecvent ocazia de-a întîlni în chei o albie complet seacă, unde bulboanele seamănă cuiburilor părăsite, toamna și primăvara viiturile schimbă brusc regimul scurgerii, modificînd radical, uneori de la un an la altul, traseul rîului în albie.
Nici cheilor Mișidului nu le lipsesc peșterile. Cavitățile subterane naturale (în versantul drept al cheilor în Dealul Groșilor galeriile miniere de exploatare a argilelor refractare pătrund, în subteran, ca veritabile cavități artificiale), în numar de 24, populează cei doi versanți, la diverse altitudini, majoritatea avînd dimeniuni foarte mici (sub 20 m). O dezvoltare demnă de menționat o are Peștera de la Izvor, cu o lungime de 230 m, amplasată în versantul dreptal cheilor, la 775 m, amonte de confluența cu Crișul Repede. Aceasta prezintă o etajare evidentă a galeriilor și o concreționare limitată la etajul superior al acestora.
Amonte de sectorul de chei, în cadrul aceluiași versant, apar alte două peșteri, de data aceasta mult mai dezvoltate și mai cunoscute: Peștera Moanei și Peștera Lesiana, de fapt două etaje distincte ale unui singur sistemendocarstic. Peștera Moanei atinge 1170 m lungime și este situată la ,,parterul'' sistemului, ,,etajul" constituindu-l Peștera Lesiana, de dimensiuni mult mai puțin importante (abia 139 m lungime). Remarcabilă rămîne, în ceea ce privește atracțiile de ordin turistic, prima peșteră, cu portalul ei maestuos și bogăția speleotemelor ce-i decorează galeriile. Tot în peștera Moanei a fost descoperit un bogat depozit de ceramică neolitică, dovadă sigură a populării încă din preistorie a regiunii înconjurătoare. O altă peșteră notabilă prin dimensiunile ei este Ponorul din Stanul Ciuții (611 m lungime), dezvoltat în versantul estic al Dealului Dumbrăvii.
Ca la toate celelalte chei, descifrarea genezei și evoluției sectorului de îngustare pornește de la evoluția întregii văi a Mișidului. Ea își adună izvoarele prin intermediul Văii Luncii, cum este numită în bazinul superior, din zona horstului Cărmăzan (de sub Culmea Rujetului, 845 m). Valea are o lungime de peste 9 km și un bazin de recepție de 37 km. După o scurtă orientare inițial spre nord-est, ea își îndreaptă cursul, în mod pronunțat, spre nord perpendicular pe direcția de drenaj a colectorului sau. În bazinul de recepție aflorează un substrat litologie variat, constituit, în tronsonul de obîrșie,din roci impermeabile (gresii, șisturi, conglomerate), ce asigura curgerii de suprafață un regim permanent. Aval de confluența cu Valea Șesii, afluența pe stînga al Mișidului, rîul intră în roci carstificabile (calcare și dolomite triasice), unde încep infiltrațiile și captările subterane difuze în albie. De la un regim cu scurgere permanentă, în sectorul superior, se ajunge astfel la unul temporar activ în cel inferior, aspect extrem de bine evidențiat în perioadele cu deficit de precipitații. Mișidul este, așadar, unul dintre rîurile grefate pe versanții nordic ai grupei montane încă din perioada constituirii golfului neogen Vad-Borod. El a evoluat timp îndelungat în depozitele impermeabile liasice ce acopereau calcarele triasice din zonă și ale căror reminiscențe, încă neîndepărtate în totalitate, le întîlnim pe înălțimile culmii de la obîrșiile văii. Adîncirea rîului s-a realizat în strînsă concordanță cu oscilațiile lacului ce ocupa bazinul depresionar, respectiv cu evoluția ulterioară a hidrografiei din acest bazin reprezentată de colectorul principal, Crișul Repede. Avem de a face, ca urmare, cu un clasic fenomen de epigeneză, stimulat însă în amplitudinea sa de jocul pe verticală al celor două compartimente: rama montană și Depresiunea Vadului, cu accentul pus îndeosebi asupra subsidenței periferice. Evoluția în calcare a văii Mișidului pare a se afla într-o etapă avansată de maturitate, apariția pierderilor totale în albie, indicînd o posibila dezorganizare ireversibila. Analizînd însa corelațiile spațio-temporale dintre acesta vale și cea mai lunga peștera a țării noastre , Peștera Vîntului, dezvoltată în versantul său stîng, într-un paralelism al desfășurării desăvîrșit, avem numeroase argumente pentru a susține ca situația actuală nu este unică, ea nefiind decît o devenire a unui context morfogenetic mai vechi. Astfel, din colorările efectuate în amonte de pierderile în albie ale Mișidului (I. Orășanu, A. Jurckiewicz, 1984) s-a identificat un drenaj subteran orientat spre Izbucul Bratcanilor, drenaj ce traversează Dealul Groșilor, cumpana de ape dintre văile Mișidului și Brătcuței, și nu se orientează, cum s-a presupus multă vreme, spre cursul subteran din Peștera Vîntului. Dar orientarea riguroasă către versantul stîng al văii Mișidului a galeriilor ,,P" și ,,7 Noiembrie", aparținînd etajelor superioare ale peșterii, indică, în mod cert, o veche contribuție a văii respective la alimentarea paleocursului subteran din Dealul Dumbrăvii. Prin coborîrea nivelului talvegului văii desuprafața, punctele de pierdere din zona versantului au rămas suspendate.
Un frumos exemplu al remanierilor hidrografice în carst, cu apariția confluentelor și influențelor subterane, a schimbării bazinelor de alimentare endocarstice în funcție de tectonica substratului calcaros și posibilitățile de drenaj la adîncimi mai coborîte. Cheile Mișidului pot fi abordate din aval spre amonte, puntea suspendată peste Criș avînd drept punct de ancorare un pilier stîncos din apropierea confluenței celor două văi. Remanierile frecvente ale albiei au distrus vechiul drum de țară ce le străbătea, astfel că alegerea traseului potecii de acces, printr-o vale relativ largă, rămîne la preferința fiecărui drumeț. Turiștii care urmează drumul, cu destinație minieră, Șuncuiuș – Recea-Valea Luncii, pot să viziteze cheile abandonîndu-l imediat ce acesta a coborîtîn albia Văii Luncii. De la podul unde drumul trece pe versantul drept alvăii, se continuă parcurgerea ei în avale, prin chei.Motelul amenajat în bucla meandrului Crișului Repede, prin poziția sa favorabilă ca punct de belvedere asupra defileului și intrării în cheile Mișidului, se poate transforma, prin lărgirea capacității sale într-o excelentă baza de cazare pentru cei dornici de a străbate această frumoasă zonă a Munților Pădurea Craiului.
Cheile Videi
Cele mai lungi chei din Munții Apuseni, peste 10 km, sînt situate în bazinul mijlociu și cel superior al văii Videi, fiind delimitate în avale de lacul omonim, iar în amonte, de confluența văii menționate cu afluentul său, Viduța. Se desfășoară sub forma unei potcoave cu laturile evazate și cu convexitatea orientată spre nord-nord-vest (fig. 20). De la obîrșiile sale, situate în partea vestică a compartimentului carstificat de la Zece Hotare și pînă la vărsarea în lacul ce-i poartă numele, valea Videi străbate o regiune de un pitoresc rar întîlnit. Apele sale apar dintr-o salbă albastră de limpezi izvoare ce confluează într-un afluent de obîrșie, valea Letii. Izbucurile sînt dealtfel prezențe notabile în peisajul văii și al cheilor, ele se ivesc, de obicei, la baza abrupturilor calcaroase, fie cu o discreție desăvîrșită, mijind prin trenele de grohotișuri ce parazitează racordul versantului cu valea, fie țîșnind din gura unor peșteri a căror deschideri impresionante nu spun nimic dcspre lungimea galeriilor subpămîntene. Așa sînt izbucurile de ,,la vagon", cele din văile Cadului, Cotețelor sau Toplicioarei.
Fig. 20 Cheile Videi
Izvoarele sînt legate, prin firul apelor ieșite la lumină, de numeroase ponoare ce slujesc subteranizării rețelei fluviatile de suprafață. Le întîlnim la vest de Zece Hotare, la Hîrtoapele Zăpodiștei sau pe clinele Dealului Bulzu, ori în zona de contact a impermeabilului Dealului Oarzîna cu calcarele, roca ce atrage în tăcerea nopții desăvîrșite numeroase organisme torențiale. Dar, fiecare dolină, fiecare uvală posedă în vatra sa un mic ponor, mascat de permanenta aglomerare de material eluvial. Funcția de sorb și-o îndeplinește pînă la urmă, chiar dacă unele lacuri de dolină rezistă mai mult timp, datorită impermeabilizării temporare a fundului dolinei cu depozite argiloase. Aval de confluența pîraielor Letea și Viduța, începe Valea Videi, în morfologia căreia se impun cu gravitate cheile. Peisajul lor ne va însoți, pînă la debușarea rîului în lacul de acumularc Vida, ce avansează o distanța deloc neglijabilă printre pereții îngustării.
Particularitățile morfologice ale Cheilor Videi devin o sursă inepuizabilă de valențe turistice izvorîte din profilul transversal îngust, cu apropierea accentuată a versanților ce strîng, aidoma unei menghine nemiloase, talvegul, din înălțimea abrupturilor laterale ce ating frecvent valori de 200-250 m, etalarea pe verticală devenind o regulă căreia întreaga ambianță peisagistică nu i se sustrage ci, dimpotrivă, caută prin orice mijloace să o confirme. Dacă în sectorul din amonte cheile au o desfășurare orientată de la est la vest, în zona mediană apare o buclă uriașă ce descrie un arc de cerc, la început spre nord-nord-vest, iar apoi spre sud-sud-est. Intrăm dealtfel în zona de maximă meandrare, unde rîul, privit de la înălțimea versanților, seamănă unui șarpe sticlos ce s-a rătăcit în calcare într-o clipă de efervescență a peregrinărilor sale.
In planul versanților avem surpriza de a descoperi nu numai forme ale morfologiei de detaliu specifice tuturor sectoarelor de chei, ci și numeroase talveguri suspendate, reminiscențele văilor afluente, dezmembrate prin subteranizare sau umerii rezultați prin părăsirea de către rîu, la nivele superioarede evoluție, a buclelor de meandru. Spectaculoase sînt, de asemenea, marmitele gigantice din albia văii, loc de stagnare a apelor, de formare a bulboanelor ce împînzesc întreaga vale, după cum, lacul Vida aduce în ambianța cheilor o valență estetică aparte ce lărgește oferta turistică, multiplicînd posibilitățile de integrare a zonei într-un circuit turistic propriu-zis.
Și, nu în ultima instanță, ceea ce conferă Cheilor Videi un spor de farmec neasemuit sînt peșterile și avenele, răspîndite în pereții abrupți sau pe interfluviile văii, în întregul bazin hidrografic aferent, de la obîrșie pînă la ieșirea din calcare. Dacă menționăm că în întregul bazin hidrografic analizat se cunosc pînă la ora de față 136 de cavități subterane naturale, spunem, credem, suficient despre indicele ridicat de endocarstificare al zonei în cauză. Dimensiunile peșterilor variază între 5 și 773 m lungime, majoritatea cavităților intrînd în categoria formelor de mici dimensiuni. Printre cele mai cunoscute peșteri din valea Videi, dar și din Munții Pădurea Craiului, se numără cea de la Cubleș (350 m lungime), situată în versantul stîng al văii Blajului, afluent pe dreapta al Videi. Golul subteran se compune dintr-o galerie înaltă și largă, ce se ramifică în două brațe, bogat concreționate. Gururile, scurgerile parietale, stalactitele, stalagmitele, coloanele (renumit este ,,Palmierul", o coloană uriașă ce sprijină bolta galeriei din dreapta intrării) împodobesc, mai ales, sectoarele terminale ale galeriilor, înscriind peștera în rîndul obiectivelor turistice demne de subliniat. Prin cei 773 m lungime, Peștera-aven Giloasa deține primul loc în ceea ce privește dezvoltarea cavităților din zona.
In cadrul rețelei hidrografice din Munții Pădurea Craiului, valea Videi este unul dintre rîurile importante, cu bazin de recepție larg desfășurat pe roci impermeabile sau carstificabile, cu o densă rețea de afluenți ce-i asigură o scurgere cu caracter permanent. Geneza și evoluția cheilor rămîn tributare complexului de factori morfogenetici a căror dinamică a fost stimulată sau inhibată de tectonica activă a ariei montane și a regiunilor înconjurătoare. Evoluția paleogeografică a regiunii ne permite să înțelegem nu numai geneza Văii Videi și a cheilor sale, ci a tuturor sectoarelor de îngustare dezvoltate pe latura sudică a Munților Pădurea Craiului.
Se cunoaște faptul că la sfîrșitul cretacicului, în urma orogenezei laramice, întreaga regiune montană a Apusenilor, deci și Munții Pădurea Craiului era exondată și supusă intenselor procese de peneplenizare ce au condus la formarea primei suprafețe de nivelare, Fărcașa, de vîrsta danian-oligocena (G. Pop, 1971). În această etapă morfogenetică rețeaua fluviatilă a Munților Pădurea Craiului avea o direcție de drenaj orientată de la est la vest, moștenită încă din mezozoic, cînd retragerea treptată a mării panonice spre vest (fapt atestat de vîrsta depozitelor, ce descrește paralel cu această retragere) a dus la exondarea ariei montane (T. Rusu, 1971). Rîurile principale, axate în partea mediană a masivului, își aveau obîrșiile în apropierea grabenului Remeți și se drenau, la cote altimetrice mai ridicate, pe actualul aliniament alcătuit din cursurile superioare ale Runcșorului, Videi, Surducelului și Mnierei, ce-și mai păstrează și azi orientarea inițială. Este însă greu de precizat dacă sectoarele superioare ale acestor văi sînt reminiscențele văilor primare sau ele reprezintă forme derivate printr-un proces de reactivare, prin eroziune remontantă, a traseelor abandonate de paleorețeaua dezorganizată. Un impact deosebit de puternic îl aduce în evoluția rețelei hidrografice orogeneza stirică (miocenul superior) cînd, în urma unor subsidențe de amploare, desfășurate de-a lungul liniilor de fractură limitrofe Munților Pădurea Craiului, se conturează cele două golfuri marine: ale Beiușului, în sud și Vad-Borodului în nord. Apariția decalajului altitudinal între rama montană,ce continuă să se ridice și zonele depresionare de la nord și sud, într-o continuă coborîre (I. O. Berindei, 1977) a intensificat acțiunea de adîncire a rîurilor și, concomitent, o remaniere și reorientare a rețelei hidrografice. Sîntem, ca urmare, la începutul genezei cheilor, cînd valea se adîncește într-un ritm rapid, în regim de scurgere subaerian. Ea își schimbă brusc orientarea de la direcția est-vest, la cea spre sud, chemată fiind de subsidența din Bazinul Beiușului. Cine privește actuala configurație a văilor din partea sudică a Munților Pădurea Craiului poate remarca, fără nici o greutate existența unei curburi majore, a schimbării bruște și totale de direcție, determinată, evident, de o cauză cu influență decisivă ce s-a repercutat asupra întregii rețele de drenaj. Ea nu poate fi decît subsidența menționată. Pornind de la rolul deosebit de important pe care l-a jucat procesul de scufundare a celor două bazine depresionare în accelerarea eroziunii în adîncime – direct responsabilă de apariția reliefului de chei – și a reorientării direcției de scurgere a rețelei hidrografice, am considerat potrivită definirea acestor chei ca forme de subsidență periferică. Procesul respectiv nu trebuie confundat cu antecedența, deși rezultatul morfologic este același,deoarece în primul caz decalajul altitudinal, cu rol de accelerare a eroziunii, nu s-a realizat prin ridicarea munților, fenomen ce determină apele să țină pasul cu ritmul ridicării, deci impunîndu-se ca un obstacol ce trebuie surmontat, ci prin coborîrea nivelului de baza. Astfel, declivitatea profilului longitudinal crește brusc, de la vărsare spre izvoare, stimulînd eroziunea regresivă.
O alta schimbare în ritmul evoluției o aduc mișcările de bascularc suferite de Munții Apuseni în miocen, cînd vestul regiunii, înglobînd și Munții Pădurea Craiului, se cufunda lent, în consecință, declivitatea profilelor longitudinale ale rîurilor scade, eroziunea în adîncime își reduce intensitatea. Incepe etapa meandrării rîurilor, oglindită în desfășurarea sinuoasă a tronsonului de chei. Odată prefigurată dezvoltarea sinusoidală (în plan orizontala albiei, și încastrarea ei în rocă, ea nu a fost abandonată ulterior, cînd ridicarile tectonice (rhodanice, valahe) au instaurat din nou condiții prielnice adîncirii, în detrimentul evoluției laterale.
In Cheile Videi se poate ajunge pornind din șoseaua Beiuș-Oradea, abordînd ramificația de la Sîmbăta, ce ajunge la Dobrești, cunoscut centru al prelucrării primare a bauxitei. Din această localitate pornește drumul spre Vîrciorog, ce se ramifică ulterior, latura din dreapta continuîndu-se cu drumul forestier spre cantonul Vida. Șoseaua, asfaltată pînă aproape de canion, urmează versantul drept al văii și ne oferă numeroase puncte de ,,belvedere" asupra cheilor. În amonte de canton cheile se integrează într-un peisaj neafectat de intervenția antropică, accesul fiind posibil numai pe jos, printr-o regiune sălbatecă, dar cu atît mai pitorească.
Cheile din bazinul Roșiei
O concentrare spațială de îngustări morfohidrografice se remarcă în bazinul superior al Văii Roșiei, afluentă a Crișului Negru, ce drenează partea sud-estică a Munților Pădurea Craiului, învecinîndu-și bazinul de recepție cu cele ale văilor Iadei la est, Mișidului (și prin acesta cu Crișul Repede) la nord și Videi la nord-vest și vest. O privire asupra configurației rețelei hidrografice amintite scoate în evidență o zonă de convergență majoră în bazinul depresionar al Roșiei. Aici confluează văile Albioarei, Cuților și Lazurilor, adica trei rîuri în profilul cărora se întîlnesc cele mai reprezentative sectoarede chei din zonă.
1. Cheile Albioarei (fig. 21 I). Amplasate în sectoral mijlociu al văii cu același nume, vale ce descrie un mare arc de cerc, desfășurat ca o cupolă ce acoperă parcă sub arcadele sale, înspre nord și vest, întregul bazin hidrografic al Roșiei, cheile se desfășoară pe o lungime ce depășeste 2 km, detașîndu-se, din acest punct de vedere, față de celelalte două. Cheile au o desfășurare spațială ce motivează includerea lor în grupa obiectivelor turistice de real interes din Munții Pădurea Craiului. Atributelelor atractive sînt, în exclusivitate, rodul morfologiei, hidrografia renunțînd, sub imboldul unor cauze independente de propria voință, să le îmbogățeascăcu noi valențe.
Inăltimea versanților nu depășește 80-100 m, dar farmecul dispunerii pe verticală a edificiului stîncos izvorăște din fiecare abrupt, la fiecare meandru al văii. Sinusoidele traseului în calcare nu sînt puține, meandrarea devenind, dacă nu o lege, cel puțin un fenomen larg răspîndit în lumea formelor carstice (să nu uităm de frecvența meandrelor subterane, rîurile, deși străjuite din toate părțile de rocă, au reușit să-și onduleze, în primul rîndin plan orizontal, albiile). Observațiile recente întreprinse asupra desfășurării galeriilor de peșteră par să îndreptățească supoziția unei meandrări și în plan vertical a acestora, lucru care, evident, va fi lămurit, într-un sens sau altul, în viitor. Unde se extind calcarele nude se găsesc numeroase și variate tipuri de lapiezuri, cînd apar calcarele stratificate eroziunea și disoluția pun în evidență capetele de strat, polite sau suprafețe structurale. Nici Cheile Albioarei nu fac excepție de la aceste reguli, relieful calcaros, generat de acțiunea factorilor mecanici încrustînd versanții cu forme inedite.
Incă un element, de natură psihologică de această data, multiplică farmecul Văii Albioarei. Străbătînd-o și remarcînd lipsa apei, a rîului, senzația ca și natura îmbătrînește devine copleșitoare. Te simți într-o împărăție a imobilismului evolutiv, unde relieful se pregătește de amurg, unde formele și-au încetat creșterea, ofilindu-se.
Am lăsat la urmă, intenționat, peșterile. Pentru ca ele au semnat, prin propria geneză, decapitarea văii de suprafață, instaurînd noi raporturi între rețele, deoarece ele fac din carstul de suprafață un simplu și ingenios, de ce să nu recunoaștem, alibi, pentru marile transformări petrecute în adîncuri. Peștera Urîcioșii, Peștera Vacii, Peștera Calului, peșterile Babii, Valăului, Crucii sau Ponorul din amonte de cheile Albioarei își înșiruie intrările de o parte și de alta a văii, nuanțează morfologia și diversifică oferta turistică. Mai amplă și interesantă rămîne Peștera din Sohodol (250 m dezvoltare) situată aval de intersecția drumului Aleșd – Roșia cu drumul ce vine dinspreDamiș – Bratca. Multă vreme ea a deținut, prin cei 102 m denivelare, recordul de profunzime pentru Munții Pădurea Craiului. Prin această peștera s-au drenat o parte din apele Albioarei, înaintea captării sale definitive în Ponorul Runcșorului. Deși sînt situate în exteriorul perimetrului cheilor menționate, includem între obiectivele turistice de mare interes și complexul carstic al Văii Ciurului, cu cele două peșteri, Ciur-Izbuc (1030 m) și Ciur-Ponor (15017 m) situate pe platoul ce se desfășoară la est de versantul stîng al Cheilor Albioarei, sistem ce se drenează actualmente spre Izbucul Topliței de Roșia.
Fig. 21. – Cheile Albioarei (I) și Văii Cuților (II).
Peștera Ciur-Izbuc a intrat în literatura mondială prin cele peste 200 urme de pași aparținînd omului preistoric, conservate în argila planșeului, în asociere cu urmele plantare ale ursului de cavernă. Descoperirea aparține unui colectiv al Institutului de Speologie ,,Emil Racoviță" din Cluj-Napocasi a fost realizată în anul 1969. Era, la vremea respectivă, prima dovadă aprezenței omului primitiv în peșterile noastre. Ulterior, prin descoperirea amprentei plantare din Peștera Ghețarul de la Vîrtop (Munții Bihorului) și a picturilor din Peștera Cuciulat (Podișul Someșan) numărul acestora s-a multiplicat și diversificat. Peștera Ciur-Ponor, a cărei explorare totală s-a putut realiza doar în condițiile unei dotări moderne (trebuind a fi depășite nu mai puțin de 8 sifoane) se impune prin prezența celui mai lung curs subteran din țară (peste 10 km), a unei morfologii complexe, de origine corozivo-erozivă (galerii meandrate, nivele de eroziune, puțuri și hornuri, marmite, lingurițe de coroziune, etc.), tectono-gravitațională (galerii dezvoltate pe falii și diaclaze, săli impunătoare rezultate prin prăbușiri) sau de depunere endocarstică (stalactite, stalagmite, coloane, draperii, gururi, cristalictite etc.).
In explicarea genezei Cheilor Albioarei vom porni de la acea particularitate unică, printre formele de acest tip din Munții Apuseni, pe care o au aceste chei, și anume: sînt singurele chei fosile, prin albia lor curgînd doar incidental torenții rezultați prin concentrarea scurgerii de versant în perioada averselor puternice. Cum s-a ajuns la o astfel de situație vom vedea în cele ce urmează. Așa cum arăta, într-un remarcabil studiu asupra genezei și evoluției văilor din Munții Pădurea Craiului, T. Rusu (1973), rețeaua hidrografică a acestei grupe montane se caracterizează printr-o succesiune de etape evolutive, cu orientări diverse și remanieri multiple. Astfel, sectorul superior al văii Albioarei, asemănător dealtfel celui al văii Videi, își păstrează și actualmente vechea orientare est-vest, specifică primei etape de evoluție a rețelei hidrografice, ce se drena pe această direcție spre Bazinul Panonic. Conturarea, în neogen, a celor două bazine depresionare, ale Beiușului și Vad-Borodului, a jucat rolul unei adevărate răscruci evolutive, cu consecințe dintre cele mai importante în morfogeneza văilor. Subsidențele active din cele două bazine au afectat, parțial, și bordurile masivului muntos, în sensul coborîrii acestora. În consecință, are loc un proces de reorientare a rețelei fluviatile. Acum începe prefigurarea marilor ,,coturi" ce vor ieși în relief, prin adîncirea văilor, în sectorul median al acestora, acolo unde s-a desfășurat procesul de schimbare a direcției de drenaj, de la o orientare pre-ponderent vestică la cea sudică sau sud-estică.
Subsidența din bazinul periferic devine așadar un factor morfogenetic principal, fără de care valea Albioarei ar fi continuat să se îndrepte sprevest, fără să modeleze cheile (cel puțin pe traseul actual), motiv pentru carele-am inclus în categoria formelor de subsidență periferică. Fosilizarea sectorului de chei se datorează captării apelor rîului ce-și are obîrșia sub culmea împădurită a Rujetului, prin impresionantul ponoral Runcșorului (de la Intorsuri). Intîlnim și aici, prin intermediul drenajului subteran dintre acest ponor și Izbucul Toplicioarei, un concludent exemplu de destrămare a retelei hidrografice de suprafață în carst, precum și de extindere, prin același proces, a bazinului de recepție de către rîul captator. în cazul dat, prin instaurarea circulației subterane permanente între Ponorul Runcșorului și Izbucul Toplicioarei, valea Lazurilor și-a adjudecat, în sens hidrografic, zona de obîrșie a Albioarei, dezorganizînd-o în totalitate, afluenții săi din aval de punctul de captare fiind temporari și cu debite limitate. După cum, prin captările realizate prin ponoarele Sohodolului și cel din pîrîul Boiului, partea mediană a aceleiași vechi rețele este captată spre valea Steazelor, apele ieșind la suprafață în Izbucul Roșiei. T. Rusu (1980) descrie cu detalieri, întreaga succesiune de captări care au avut loc, în trecut, din aval spre amonte, în lungul Albioarei, avînd ca rezultat final dezmembrarea ei ca rețea de suprafață. Prima captare ar fi avut loc la începutul pleistocenului, prin ponorul situat amonte de chei, ponor aflat în conexiune hidrologică subterană cu Izbucul Topliței. Cea de-a doua subteranizare, parțială, s-a produs în pleistocenul mediu la confluența pîrîului Boiului cu Albioara, prin Ponorul Sohodol și Ponorul din pîrîul Boiului, iar cea de-a treia, și ultima, la sfîrșitul pleistocenului, prin ponorul dela Runcșor. În relief ultima captare se poate ușor identifica atît prin forma spiralată a ponorului de la Intorsuri (topic ce definește dealtfel, cît se poatede plastic, configurația formei), cît și prin treapta antitetică de mari dimensiuni, una dintre cele mai frumoase din Munții Apuseni, dezvoltată în aval de punctul de captare.
Prin captările menționate, valea Albioarei a fost scoasă practic de sub incidența proceselor de eroziune fluviatilă normale, conservîndu-se ca un sohodol veritabil. Litoclazele calcarelor din patul văii au continuat însă fie activate prin scurgerile de versant, astfel că în fosta albie, respectiv în stratul de depozite coluviale, au apărut numeroase doline de disoluție, fragmentînd-o. Prin creșterea posibilităților de drenaj și levigare subterane unele dintre acestea s-au transformat în ponoare ce fac legătura cu rețeaua endocarstică. Fosilizarea sectorului de chei este, evident, relativă. Ele nu mai evolueaza în adîncime, ci, sub acțiunea proceselor de versant, tind spre o îndepărtare a pereților, la fragmentarea și atenuarea declivității lor.
Șoseaua Aleșd – Roșia traversează partea centrală a Munților Pădurea Craiului, străbătînd de la un capăt la altul Cheile Albioarei. Un alt drum de acces pornește de la Bratca, urca la Damiș și, urmînd firul marelui sohodol, se unește cu ramificația dinspre Aleșd în amonte de chei. Tot de la această răscruce pornește un drum spre Dobrești și, de aici, către Oradea. Bazele de cazare lipsesc în întreaga zona centrală și în cea de vest a grupei montane, ceea ce ne-a determinat să propunem (P. Cocean, 1984) construirea unei cabane în apropierea cheilor prezentate, cabana care ar facilita integrarea regiunii într-o valorificare turistică mai eficientă.
2. Cheile Cuților (fig. 21 II). Se dezvoltă în bazinul mijlociu al văii omonime, în aval de confluența a văii Pietrele Albe cu valea Fiului. Au o lungime de circa 1,2 km și o orientare nord-est – sud-vest. Valea Cuților descrie un arc de cerc ce se desfășoară paralel cu cel urmat de valea Albioarei, singura deosebire constînd în faptul că, fiind mai apropiat de un centru imaginar, amplasat în zona Izbucului Roșiei, are o lungime mai redusă. Obîrșiile văii pot fi găsite în zona de îngemănare a Culmii Măgurii, ce flancheaza spre sud culoarul Runcșor- Sohodol – Albioara cu Dealul Frăpsinoasa (793 m), situat spre sud-est. Aici apar o serie de pîraie organizate pe roci impermeabile aparținînd liasicului inferior (conglomerate, gresii cuarțitice, șisturi argiloase). Pecetea orientării rețelei primare, de la est la vest, se simte și în acest caz, atît valea Pietrele Albe, cît și valea Fiului, colectorii organismelor torențiale amintite, îndreptîndu-se spre vest ca afluenți ai Runcșorului primar. Din zona confluenței, începe descrierea arcului de cerc, cu schimbarea lentă a direcției spre sud-sud-est. Trăsătura definitorie a peisajului Cheilor Cuților este intimitatea derivată, din trecerea tranșantă de la relieful evazat și blînd al Depresiunii Roșiei, la linia sinuoasă a unui canion străjuit de două înalte faleze calcaroase, de la umanizarea intensă a depresiunii la singurătatea versanților abrupți etc.
Incă de la părăsirea satului Ponița, așezat la intrarea în chei, te întîmpină un abrupt impunător (peste 80 m înălțime), abrupt fierăstruit, cel mai adesea, de un rîu imaginar, pentru că și aceste chei nu se pot mîndri cu o scurgere de suprafață permanentă, fără a se afla însă în stadiul de fosilizare completă cum este cel întîlnit anterior. Desfășurarea sinuoasă a îngustării morfologice nu se dezminte și nici fragmentarea pereților, ce atinge cote rar întîlnite. În jur sînt numai zimți, creste de intersecție a ravenelor, pilieri și țancuri; între ele Stanul Gurguiat domină împrejurimile. Prin talvegul ravenelor, sculptate în rocă vie, se scurg spre patul văii limbile unor prelungi trene de grohotișuri. Talvegul văii cumulează efectele viiturilor sporadice, cu blocuri provenite din dezagregarea versanților, cu agestre depuse de revărsare a șuvoaielor. Abriurile, ca punți de trecere spre lumea subterană, populează cei doi pereți, dovadă a lărgirii, prin coroziune, a marmitelor parietale sau de adîncire a arealelor intens litoclazate sub acțiunea apelor prelinse pe versanți etc. Tot în chei apar o serie de peșteri, între care Peștera care Cîntă are o lungime de 167 m, iar Peștera Vacii, 180 m. Mult mai dezvoltate sînt cele două cavități situate în vecinătatea cheilor, și anume Peștera Bonchii, amplasată în versantul stîng al văii Șteazelor, cu o lungime de 2150 m și Avenul din Stanul Foncii, dezvoltat în zona interfluviului ce desparte văile Cuților și Lazurilor. El deține recordul de adîncime în endocarstul romanesc, cu cei 339 m denivelare la o dezvoltare de 2078 m.
Un alt obiectiv turistic interesant se dovedește a fi Izbucul Roșiei, ce apare la zi într-o înfundătură de la obîrșia văii Șteazelor. Dimensiunile falezei ce încadrează ivirea de ape sînt impresionante: 125 m înălțime și 120 m lățime. La diferite nivele ale abruptului stîncos apar galerii care, la viituri, cînd nivelul cursului subteran crește mult, sînt reactivate. Cheile Cuților se individualizează în perimetrul de aflorare a calcarelor și dolomitelor de vîrstă triasică și jurasică, desfășurate aidoma unei benzi continue în bazinul mijlociu al tuturor afluenților Roșiei din zona respectivă.
După conturarea, în senonian, a bazinului de sedimentare al Roșiei versanții săi nordici și estici suportă asaltul unor organisme de scurgere scurte, dar viguroase, ce-și depun debitul solid în cuveta nou formată. Ele au înaintat regresiv în interiorul masivului captînd aflucnții periferici ai rețelei ce drena partea centrală a grupei montane. O dată cu marea subsidență neogenă din bazinul Beiușului, se naște un nou nivel de bază local, mult mai coborît, ceea ce a dus la accelerarea eroziunii remontante și a ,,chemat" rîurile spre sud-sud-est, așa cum o evidențiază configurația actuală a traseelor urmate de văile Videi, Albioarei și Cuților.
Ulterior are loc deschiderea drenajului subteran între ponoarele dinvalea Albioarei și Izbucul Roșiei. Rîul subteran concentra, de asemenea, și alte pierderi produse în perimetrul interfluviilor aplatizate Osoiul și Dealul Farcului. Se organizează astfel valea Șteazelor, orientată pe linia de cea mai mare pantă, spre centrul Depresiunii Roșia. Valea retează parcă vechile trasee ale văilor Cuților și Albioarei, îndreptîndu-se spre sud-vest. Se observă din cele relatate o asemănare izbitoare în ceea ce privește Cheilor Cuților cu cea a sectoarelor dezvoltate pe văile Videi și Albioarei. Implicarea aceluiași factor morfogenetic, cu influență hotărîtoare devine indispensabilă. Subsidența accentuată a spațiului depresionar limitrofa a condiționat încă o data, schimbarea direcției unui rîu și adîncirea lui rapidă în depozitele carbonatice. Forma rezultată este o îngustare de proportii (pentru un rîu atît de mic), păstrată în relief pînă astăzi. Deși fiecare picătură de ploaie corodează calcarul, fiecare șuvoi îl dizolvă și-l îndepărteaza.Cheile Cuților pot fi abordate urmînd drumul de țară, nemodernizatce unește Roșia, centrul comunal, cu satul Ponița, amplasat în imediata apropiere (1 km). Drumul străbate cheile pînă la capătul din amonte. Bazele de cazare lipsesc în apropiere.
3. Cheile Lazurilor (fig. 22). Valea Lazurilor, alături de cea a Sohodolului se înscrie între afluenții de seamă ai Văii Roșiei. Spre deosebire de văile Albioarei și Cuților, ea se menține ca o rețea de suprafață bine organizată, eventualele pierderi în albie, realizate la traversarea calcarelor, nereușind să afecteze caracterul permanent al scurgerii. Cheile sînt amplasate în tronsonul mijlociu al cursului sau. Asupra lungimii lor trebuie făcută o precizare. în studiul din anul 1968, privind bazinul hidrografic al Roșiei, T. Rusu apreciază dezvoltarea lor la 1 km, luînd în considerare, probabil, doar sectorul de maximă îngustare, dintre dealurile Măgurii și Tociloasei. Același autor revine ulterior, extinzînd sectorul de chei și în amonte, pînă aproape de confluența văii Șoimușurilor cu valea Toplicioarei (în acest caz lungimea formei depășind 5 km). Intr-adevăr, caracterul de cheie tipică îl întîlnim doar în aval de confluența pîrîului Strungariu cu Valea Lazurilor. Spre amonte, versantul stîng, constituit din calcare, se menține abrupt, în vreme ce versantul opus, alcătuit din formatiuni liasice, necarstificabile, își atenuează declivitatea, generînd o vale cu o asimetrie evidentă. Deoarece patul văii are actualmente, tendința de a aluneca spre peretele stîng, carstificabil, iar în talveg au apărut deja calcarele deșumate, se conturează, în perspectivă, modelarea unei chei pornind de la actualul talveg îngustat. Cum pînă la afirmarea ei deplină ca forma, în sectorul superior, mai avem de așteptat, noi vom lua în considerare doar sectorul de cheie clasică, din partea mijlociu-inferioară a văii.
Fig. 22. – Cheile văii Iazurilor.
Cheile tinere au apanajul lor: sălbăticia, reliefată în profilul transversal – extrem de îngust și în verticalitatea pereților, precum și în pragurile sau repezișurile profilului longitudinal aflat departe de linia echilibrului temporar, sau de instabilitatea și continua de venire a formelor, derivate dintr-o morfogeneză activă, menită a asigura pînă la urmă un precar echilibru versantilor. Iată, deci, liniile majore ale peisajului din Cheile Lazurilor și izvorul lui de atractivitate. De data aceasta apa rîului nu numai că ne încîntă prin profunzimea bulboanelor, dar ne și obligă să facem sporturi în plus, să ne cățaram ca alpiniștii sau să înotăm în lacurile limpezi ce se întind între un perete și altul, altfel, prin chei nu se trece. Privite de sus, de pe culmea teșită a Dealului Tociloasei, cheile par o panglică de beteală argintie, meandrînd spre golful depresionar apropiat, ocrotite de verdele pur al pădurilor ce se apropie cu timiditate, de creasta abruptă a versanților.
Izbucul Toplicioarei (sau Izbucul de la Bulbuci, cum mai este denumit) este așezat într-o zonă extrem de pitorească. Amonte de izbucnirea apelor la suprafață, pe Pîrîul Caprei, întîlnim un scurt sector de chei înguste și adînci, cu întreaga gamă de arabescuri morfologice specifice acestor forme. Izbucul în sine este reprezentat de un lac molcom, adînc, misterios de adînc, din care apa se revarsă în șuvoaie limpezi spre un alt deznodămînt. Nu lipsesc, bineînțeles, nici peșterile, deși numărul lor este mai redus și dimensiunile limitate. În perimetrul strict al cheilor își deschid intrările impunătoare peșterile Roșie și Alba, situate vizavi în cei doi versanți, cu dimensiuni ce nu confirmă grandoarea intrării (sub 40 m lungime). Peștera cu Apa din Pîrîul Caprei atinge 100 m lungime iar Poșiștăul (termen local pentru aven) lui Fanea Babii 173 m.
Prin Valea Șoimușurilor, ce înmănunchează o rețea densă de organisme torențiale cu o structure dendritică, obîrșiile Văii Lazurilor ajung pe clinele vestice ale dealurilor Hodrîngușa și Leșu, care o despart de Valea Iadei, în zona de cea mai ridicată altitudine a grupei montane. Orientarea est – vest a văii Șoimușurilor este paralelă cu cea a Runcșorului. După confluența cu Toplicioara, rîul primește numele de Valea Lazurilor, schimbîndu-și direcția spre sud-vest. Aceasta nouă orientare, proprie și văii Toplicioarei înainte de confluență, dar și văii Steazelor din bazinul hidrografic vecin, ne face să presupunem că un rol major în imprimarea direcției de drenaj a întregului rîu l-a avut deschiderea drenajului subteran dintre Ponorul Runcșorului și izbucul Toplicioarei. Prin realizarea captării respective năștea un rîu de suprafață viguros care, alunecînd inițial pe linia de cea mai mare pantă, s-a îndreptat spre proxima zonă coborîtă, cea din Depresiunea Roșiei situată, pe drumul cel mai scurt, înspre sud-vest. Rîul a intersectat vechile văi de suprafață, racordîndu-și-le. Cum aceasta racordare n-ar fi fost posibilă decît în contextul unor văi preexistente slab individualizate (altfel traseul noului rîu trebuia să țină cont de ele) înseamnă că vechimea captărilor din Valea Albioarei spre cele trei izbucuri (Toplița, Roșia și Toplicioara) trebuie reconsiderată, în sensul împingerii ei înapoi, cel putin pînă în pliocen.
Cheile s-au format, ca urmare, prin adîncirea văii astfel consolidate în depozitele carbonatice jurasice. Tinerețea Văii Lazurilor în actuala configurație, tinerețe reflectată pregnant în profilul morfologic al formei, indică o geneză complexă, iar subsidența periferică a avut o influență mai redusă decît în cazul celorlalte chei din zonă (paroxisinul ei trecuse demult). Dimpotrivă, ridicările ramei montane din faza valahă au constituit un imbold pentru adîncirea văii, integrînd mai degrabă cheia în grupa formelor de origine antecedentă.
Drumul carosabil Roșia – Lazuri ne apropie la mai putin de 1 km de intrarea în chei dinspre avale. Pentru cei care doresc să le străbată de la un capăt la altul, drumul forestier ce escaladează dealurilc Osoi și Tociloasa, urmînd în continuare versantul drept al văii pînă la confluența Șoimușurilor cu valea Toplicioarei le oferă ocazia unei priviri panoramice asupra întregului sector de îngustare.
Cheile văii Strîmturii
O zonă carstică necunoscută, atît geografilor, cît și turiștilor, se desfășoară în partea sud-vestică a Munților Pădurea Craiului, între localitățile Lunca Sprie și Roșia. Existența acestei ,,pete albe" în carstul Apusenilor nu poate fi justificată prin invocarea accesului dificil sau depărtarea față de axele de circulație și centrele populate, suprafața calcaroasă fiind străbătută de o densă rețea de drumuri, care leagă între ele crîngurile amplasate pe platouri și versanții proprii. Cauza trebuie căutată în conul de umbra proiectat asupra arealului menționat de vecinătatea numeroaselor forme și fenomene carstice localizate în bazinele superioare ale Videi, Albioarei, Lazurilor Sohodolului, principalele văi ale bordurii sudice a Pădurii Craiului.
Anticlinalul Lunca Sprie – Roșia, constituit în proporție hotărîtoare din depozite carbonatice aparținînd pînzei de Vălani, este delimitat, pe ambele flancuri, de două arii depresionare binecunoscute: Țara Beiușului, la vest – sud-vest și bazinul depresionar al Roșiei, la est. Deși înălțimea anti-clinalului nu depășește 500 m (476 m în Dealul Văcărețului), datorită altitudinii reduse a reliefului limitrof el se detașează în peisaj ca o treaptă montană impunătoare.
Valea Strîmturii, numită în bazinul inferior și Valea Dîlbei, s-a grefat în axul anticlinalului, sectionîndu-l în două compartimente distincte: unul estic, slab carstificat și altul vestic, unde formele de disoluție sînt mult mai numeroase și variate. Astfel, pe lîngă omniprezentele lapiezuri, aici se regăsesc o gama nuanțată de doline (de disoluție, prăbușire, mixte) cu dimensiunice variază între cîțiva metri și zeci de metri diametru și între 5 și 35 m adîncime. O densitate apreciabilă se constată în partea vestică a masivului Blidaru, pe platoul cuprins între pîraiele Blidaru, Vălanilor și Izvorului. La obîrșia pîrîului Vălanilor, două doline cu vatra impermeabilizată de groase depuneri argiloase găzduiesc lacuri temporare utilizate pastoral în alimentarea cu apa. În aceeași zonă, din conjugarea a opt doline de mari dimensiuni a rezultat o uvală impresionantă. O altă uvală, generată de data aceasta de subteranizarea a trei organisme de scurgere cu caracter temporar, este Groapa Moga, unde cele trei doline-ponor, situate la baza unui abrupt semi-circular, prezintă o evoluție accelerată. De asemenea, la obîrșia pîrîului Blidaru apele sînt captate în endocarst printr-o dolină-ponor mărginită spre aval de o clasică treaptă antitetică etc.
Endocarstul zonei nu a beneficiat nici el de atenția exploratorilor speologi. Actualmente se cunosc 9 cavități, între care se detașează dimensional Peștera din valea Strîmturii (161 m). Celelalte goluri subterane au dimensiuni reduse (Peștera lui Onuț 37,5 m; Peștera Liliecilor 7 m etc.). Perspective de continuare oferă Avenul din Coasta Peșterii, situat pe verticala peșterii din valea Strîmturii. O eventuală conexiune între cele două goluri subterane este de așteptat datorită apropierii spațiale și a genezei lor, tributare acelorași factori. în acest context morfologic, valea Strîmturii reprezintă, peisagistic,o veritabilă axă directoare, de un pitoresc aparte. Două atribute își dau mîna permanent, își cumulează însușirile atractive ridicîndu-i, firesc, potențialul turistic. O prima valență caracterizează sectoarele de obîrșie și median ale văii unde, într-o luncă largă, cu o declivitate abia perceptibilă, firavul pîrîu meandrează dezinvolt. Nu am avut ocazia de a vedea la ea acasă grandoarea șerpuirii rîului Meandru, de la care geomorfologia a împrumutat un topic menit a defini configurația unor albii, dar sinusoidele văii Strîmturii nu credem a fi cu nimic mai prejos. Poate doar scara desfășurării fenomenului să difere. Aici, rîul se deplasează permanent între un versant și altul, buclele meandrelor se îndepărtează și se apropie sub forma unor ‘S’-uri uriașe. Frecvent ele se intersectează, ceea ce duce la apariția brațelor moarte și a insolitelor popine. Intregul șes aluvial este brăzdat de un păienjeniș de canale active și temporar-active deoarece, la viituri, brațele moarte își reiau vechea funcție, tranșînd deseori în favoarea lor drenajul permanent printr-o adîncire mai rapidă.
Privită de sus, din Vîrful Misii, lunca plană și înverzită, străjuită de meterezele unor pante împădurite, emană o liniște molipsitoare. Coborînd la firul văii te întrebi, vrînd-nevrînd, de unde o înclinare atît de redusa a profilului longitudinal într-un sector de curgere, totuși, montan. Cautînd, ochiul scrutator al cercetătorului va putea observa suprapunerea celor cîțiva kilometri de culoar aplatizat peste un substrat litologic impermeabil, alcătuit din gresii și șisturi senoniene, cu o rezistență mai redusă la atacul agenților modelatori. Meandrele dispar ca element morfologic la contactul acestor formațiuni cu calcarele pînzei de Codru, unde profilul văii se îngustează brusc, îmbrăcînd aspectul de cheie veritabilă. Calcarele au jucat și aici un dublu rol, și anume: prin rezistența la eroziune ele s-au erijat într-un prag cu funcție de nivel de bază local, care a încetinit ritmul adîncirii văii în amonte, determinînd-o să evolueze lateral și să meandreze. Dar astfel de praguri calcaroase apar de nenumărate ori în albia altor văi fără a fi însoțite de o meandrare atît de puternică ?! În cazul văii Strîmturii pare a avea o contribuție notabilă cel de-al doilea fenomen propriu rocilor permeabile, respectiv reducerea potențialului denudativ al rîurilor de suprafață datorită captărilor subterane în albie. Intr-adevăr, sectorul carstic al văii este lipsit, mai ales în perioadele de deficit de precipitații, de scurgere, avînd aspectul unei tipice văi seci, apele pierzîndu-se, treptat, în albie. Așa se explică lipsa rupturilor de pantă, întîlnite de noi în cheile Turului, Cetei, Runcului, Glodului sau Ribicioarei în contexte litologice ascmănătoare. Dar, spre deosebire de valea Strîmturii, în toate aceste cazuri, apele văilor se mențineau permanent la suprafață, evoluînd pe verticală, ceea ce atribuia talveguluilor, din perimetrul calcaros, dar și din amonte, o declivitate sporită.
Părăsind sectorul meandrat, rîul pătrunde în chei, a căror lungime depășeste 2,5 kilometri (fig. 23). O caracteristică a cheilor analizate este situarea sectoarelor de maxima îngustare la cele două extremități, din amonte și avale. Tronsonul din amonte este mai sălbatec, dealtfel nici drumul nu îndrăznește să-1 abordeze refugiindu-se pe versantul drept. Pereții, deși cu înălțimi incomparabil mai mici decît ai altor chei, reușesc, prin apropiere și dispunerea pe verticală, să creeze acea intimitate peisagistică proprie fierăstruirilor morfologice de amploare. În partea centrală a cheii, ei se îndepărtează ușor, își atenuează înclinarea, iar abrupturile apar izolat. Un scurt intermezzo liric, lipsit de austeritate deoarece în continuare, aval de confluența cu pîrîul Izvorului – un afluent care, din graba nestăpînită de a se uni cu colectorul nu ezită să se arunce peste cîteva praguri și repezișuri pitorești – cheia revine în drepturile și înfățișarea ei dintotdeauna. Versanții își strîng iarași chingile pietrificate, abrupturile urcă spectaculos, nișele și diaclizele sculptate de vîrtejuri își fac și ele apariția. Sîntem în locul unde înainte de a părăsi cheile și a descinde în localitatea Căbești, ne așteaptă o inedită revelație. în peretele stîng al văii, tăcută, dar somptuoasă, își etalează grandoarea Șura Ușorilor, cu Puntea Paradisului și Puntea Infernului, cu Grădina Zînelor și alte zămisliri ale folclorului local care mai de care mai pitorești. Despre ce este vorba ? Intr-un promontoriu calcaros, scurgerea subterană, ajutata din plin de fisurația rocii, a generat o peșteră puternic ascendentă, aidoma unei pîlnii cu deschiderea spre vale. Denudarea continuă a calcarelor din acoperiș însotită de prăbușiri masive, au deschis în tavanul galeriei două ,,ferestre"alungite, paralele cu curba de nivel. S-au plăsmuit astfel două arcade spectaculoase, frontoane de autentic templu megalitic. La baza lor, Peștera Liliecilor, de dimensiuni liliputane, adăpostește o colonie prosperă de mamife înaripate. Prin zvelta lor arcuire, prin bazarul morfologic înconjurător, Șura Ușorilor rămîne cel mai pitoresc obiectiv al văii Strîmturii. Mecanismul morfogenetic nu poate fi conceput decît într-un cadru structural deosebit, neîntîlnit la alte chei, și anume cel al pînzelor de șariaj, întregul compartiment dintre Lunca Sprie și Roșia fiind un fragment dintr-o astfel de formațiune tectonică. Dispunerea inversă a stratelor pe verticală, cu depozitele triasicului mai vechi, încălecînd stratele jurasicului și cretacicului, mai noi, este ilustrativ reprezentată în Culmea Măgura (438 m). Funcționarea în senonian a bazinului post-tectonic al Roșiei și în neogen a golfului Beiușului a transformat arealul aflat în atenția noastră într-o arie de sedimentare marginală. Gresiile, marnele și șisturilc au acoperit parțial calcarele pînzei de încălecare, oferind rețelei hidrografice primare largi posibilități de evoluție pe verticală. Direcția de scurgere dominantă era spre bazinul de sedimentare al Beiușului, aflat în imediata apropiere. OrganizareaVăii Roșiei ca rețea de scurgere viguroasă, cu un bazin de recepție extins în partea central-sudică a Munților Pădurea Craiului, nu a avut nici o influență asupra văii Strîmturii, deși distanța între ele este extrem de mica. Deducem că ambele văi și-au conturat direcția de drenaj în aceeași etaj, adîncirea mai puternică a primei rețele datorîndu-se potențialului de denudare mai ridicat.
Fig.23. – Cheile văii Strîmturii.
Fierăstruirea depozitelor neogene și senoniene din acoperișul calcarelor, urmată de conservarea aceluiași traseu la trecerea apelor în rocile solubile fac din supraimpunere procesul dominant în geneza cheilor văii Strîmturii. De altfel, morfologia lor nu conține martori ai captărilor subterane atît de specifice carstului, iar antecedența nu poate fi luată în considerare, mișcările neogene avînd o amplitudine redusă la periferia Munților Apuseni. Aspecte interesante aduce în evoluția văii Strîmturii etapa actuală cînd procesul dezmembrării rețelei fluviatile în perimetrul carbonatic este vizibila. Deoarece întreaga vale este suspendată față de depresiunile Roșiei și Beiușului, opinăm pentru orientarea drenajului său endocarstic spre pînza freatică din subasmentul bazinelor amintite, cu atît mai mult cu cît la bordura arealului carstificat nu apar resurgențe demne de semnalat.
Cheile văii Strîmturii își așteaptă vizitatorii cu porțile deschise. Un drum forestier le străbate între o extremitate și alta, drum din care se desprind ramificații spre localitățile situate la est și vest, la bordura depresiunilor menționatc (Țarina, Apateu, Roșia, Cîmpani și Vălani). Mai dificilă rămîne, datorită uniformității peisajului, găsirea confluenței cu Valea Roșiei la Căbești, punct de convergență a principalelor căi de acces. Dar, pînă cînd așteptatul indicator își va putea îndeplini menirea, cetățenii așezării indică oricui drumul spre Valea Dîlbei, cum numesc ei sectorul inferior al văii Strîmturii, spre cheile omonime.
CHEILE DIN MUNȚII BIHOR-VLĂDEASA
Prin pozitia centrală în cadrul ariei montane, prin înălțimea vîrfurilor, ce-i situează pe o treaptă altimetrică superioară – aici înregistrîndu-se cea mai ridicată cotă, 1849 m, în vîrful Cucurbăta – și prin masivitatea desfășurării spațiale, Munții Bihorului reprezintă pe drept cuvînt nucleul orografic principal al Apusenilor, rezultat din evoluția geologică îndelungată și complexă totodată, cu o paleogeografie generatoare de aspecte variate ale reliefului și hidrografiei. Calcarele, rocile ce găzduiesc majoritatea formelor aflate în atenția noastră în studiul de față, se extind pe o suprafață de peste 200 km2, echivalentă cu a zonelor carbonatice din Munții Trascăului. Dar, spre deosebire de aceștia, numărul cheilor este mult mai redus. Cauza dominantă ce a condus la evidențierea acestui aspect se leagă de subteranizarea accentuată a rețelei hidrografice, favorizată, la rîndul ei, de grosimea mare (peste 800 m) a stratelor de calcar și de litoclazarea lor avansată. Ca urmare, apele au evoluat în endocarst, modelînd peșteri impresionante : sistemul Zăpodie – Ghețarul de la Barsa, Peștera Fîntîna Roșie, Cetățile Ponorului etc. La suprafață morfogeneza carstică s-a orientat în direcția sculptării reliefului de doline, ponoare, uvale sau depresiuni. Cheile au apărut fie prin atingerea de către anumite peșteri a unui stadiu de evoluție înaintată, cînd echilibrul maselor de calcar din tavan s-a frînt (printr-o actiune convergentă, din subteran și dinspre suprafață), prăbușindu-se, fie prin intersectarea unor apofize de calcare de către rîurile grefate la contactul dintre calcare și necarstificabil. Numărul limitat de chei este suplinit însă de amploarea desfășurăriilor pe verticală. Aici se găsesc dealtfel cele mai grandioase și sălbatice chei din tara noastră, Cheile Galbenei, secondate îndeaproape de cele ale Someșului Cald. și încă o caracteristică a cheilor din Munții Bihorului: exceptînd sectorul scurt al Cheilor Cetăților, ele sînt amplasate la periferia zonelor carstificate, sub forma unei rozete cu brațele orientate spre toate cele patru puncte cardinale: Cheile Someșului Cald la nord-est, cele ale Galbenei la nord-vest, ale Sighiștelului la sud-vest, iar ale Ordîncușei spre sud.
Cheile Arieșului Mare
Mozaicului morfologic al văii Arieșului nu putea să-i lipsească tocmai forma cea mai impresionantă – cheile și pentru că acest lucru nu a fost posibil în sectorul inferior, unde rîul a ezitat să atace culmea calcaroasă a Bedeleului, și nici în cel median, constituit din roci improprii modelării și conservării îndelungate a abrupturilor ce străjuiesc, într-un atare context, albiile rîurilor, i-a revenit această dificilă sarcină Arieșului Mare, ramură debordantă prin vigoarea curgerii și debitul său, a bătrînului Auratus.
Există de-a lungul rîului două sectoare de maxima îngustare, rezultate prin adîncirea lui în calcarele triasice și jurasice răspîndite insular în partea sud-estică a Munților Bihorului, între localitățile Albac și Scărișoara. Pe seama acestor depozite, Arieșul Mare a sculptat Cheile Mîndruțului(fig. 24 I), situate în aval de Scărișoara, cu o lungime de circa 350 m, și cele ale Albacului, numite frecvent și Cheile de la Zugăi (fig. 24 II), desfășurate în amonte de localitatea omonimă. Noi vom uzita de primul topic, datorită rezonanței sale mult mai mari. Ele depășesc 3,5 km lungime, impunîndu-se atenției și din acest punct de vedere.
Fig 24. – Cheile Arieșului Mare.
Pentru călătorii ajunși în chei dinspre Vîrtop și Arieșeni, muntele, greu de răsuflarea omniprezentă a pădurilor de rășinoase, îți lasă impresia abundenței, a naturii aflată într-un echilibru stabil, cu toate componentele. Iar cei care poposesc în chei venind dinspre avale, trecînd prin lungul defileu amplasat între Moldovenești și Salciua, prin salba de așezări cu puternică rezonanță istorică (Sălciua, Lupșa, Bistra, Cîmpeni) poartă cu imaginea unor întinse ținuturi unde omul și mediul au conlucrat din timpuri imemoriale, a tuturor peceților benefice pentru istoria și spiritul nostru. Exceptînd abruptul Bedeleului, el însuși un simbol al măreției, un stîlp uriaș al porții situată la intrarea în Țara Moților, terasele, lunca și clinele versanților, populate peste tot unde omul a găsit loc să-și construiască gospodării dau peisajului o tentă indiscutabilă de largă accesibilitate, de intensă umanizare.
Apariția cheilor întrerupe așadar o lungă reverie, o molcomă unduire a privirilor peste văi și interfluvii. Brusc, parcă trezit dintr-o meditație ancestrală, peisajul își schimbă trăsăturile. Culmile devin mai abrupte, vîrfurile mai ascuțite. Lupta cu verticala își are legile ei. Piatra nudă devine oprezență dominantă cu toate arabescurile provenite din acțiunea apei, vîntului sau gelifracției. Deși declivitatea sporită oferă apelor un minim contact cu calcarele, opera disoluției se poate admira pe fiecare abrupt încrustat cu lapiezuri și cornișe, pe fiecare versant populat cu nișe, arcade sau grohotișuri. Acolo unde topografia suprafețelor a favorizat concentrarea scurgerii areale au apărut ogașele și ravenele în rocă vie (adevărate chei liliputane), răspîndite îndeosebi pe versantul stîng al celor două sectoare majore de fierăstruire morfologică. În geneza lor a intervenit, desigur, și eroziunea, prin aportul modelator al fragmentelor de rocă transportate de torenții dornici de-a se împreuna cît mai repede cu colectorul, aflat în imediata apropiere. Un astfel de torent, numit local Vîlceaua, și-a sculptat în timp, în perimetrul Cheilor Mîndruțului, un adevărat sector de chei proprii, orientat perpendicular pe direcția de desfășurare a cheii principale, sector mai lung și mai sălbatec decît aceasta. Replica sa o vom găsi în Cheile Albacului, unde valea Stearpă s-a adîncit la rîndul ei, modelîndu-și o forma asemănătoare.
Cursul sinuos al văii este o altă dovadă a dificultăților ivite în propria cale, greutăți surmontate totuși prin dîrzenie, perseverență și continuitate, sau – vor spune geomorfologii – el indică tot atîtea linii structurale de maximă labilitate, exploatate morfogenetic de ape. Și aici, ca în toate zonele carstice supuse impactului unor rețele hidrografice cu o îndelungată stabilitate, apar numeroase peșteri de versant. Ele s-au format fie prin deversarea în subteran a unei fracțiuni oarecare din apa rîuîui de suprafață, prin intermediul fisurilor deschise în patul văii, fie prin pătrunderea în adîncul calcarelor din zona versantilor a organismelor de scurgere formate pe suprafața acestora. Astfel, în Cheile Albacului, masivele calcaroase Piatra Tîrsei și Piatra Sobei sînt practic ciuruite de cavități subterane, fenomen raportat bineînțeles la suprafața lor restrînsă. Se întîlnesc 28 de peșteri de mici dimensiuni, e adevărat, dar să nu uităm că volumul rocii carbonatice este pînă la urmă, o condiție sine qua non a apariției peșterilor de mari dimensiuni, atît în ceea ce privește denivelarea lor cît și lungimea. Or, în cazul de fata, acest parametru este drastic drămuit.
Cea mai lungă peșteră, Huda Oarbă, măsoară 132 m și este situată în versantul stîng al văii Vîlceaua. O secondează peștera de la Calea Dudești (100 m lungime) și Avenul de la Trifon (72 m) etc. Mult mai numeroase sînt golurile subterane din calcarele aferente Cheilor Mîndruțului (53), din masivul Piatra Mîndruțului. Dimensional ele nu depășesc o sută de metri, cea mai dezvoltată fiind Peștera Mare de la Colțul Morii (85 m). Oricum, în ceea ce privește structura lor internă, derivată din evoluția endocarstică, masivele calcaroase din Cheile Arieșului Mare relevă o densă populare cu goluri subterane, aidoma unui burete spongios al cărui pori nenumărați s-au hipertrofiat. Dar, cei care iubesc relieful carstic și se interescază îndeaproape dedestinele lui, inclusiv de noutățile de ultima oră în materie de explorare, nu vor uita că în apropierea cheilor analizate în rîndurile de fata, în bazinul Albacului, este situată Peștera Dîrninii, una dintre perlele veritabile ale endo-carstului din Munții Apuseni. Bogăția în speleoteme, varietatea acestora, precum și vastitatea golurilor subterane în ansamblu nu dezmint, ci dimpotrivă, susțin atributul de mai sus.
Se știe că prima preocupare a turistului aflat în fața unui obiectiv inedit este de a-l contempla, de a-l percepe dimensional, fizionomic, estetic. De aici sentimentele imediate: admirația drămuită în funcție de revelațiile oferite. Cum s-au impus în relief Cheile Arieșului Mare ? Pentru o mai ușoară pătrundere în intimitatea proceselor morfogenetice ce le-au dat naștere, să precizăm că Arieșul este rețeaua hidrografică a Carpaților Occidentali cu cel mai lung traseu montan (122 km), fiind totodată, afluentul Mureșului cu cel mai bogat debit (26 m3/s); o rețea cu o evoluție îndelungată pe traseul actual, care a resimțit de nenumărate ori acțiunea favorabilă sau defavorabilă (în sensul accelerării sau încetinirii ritmului evolutiv) a transformărilor suferite de relieful limitrof în paleogeografia sa.
Intreaga evoluție a văii Arieșului Mare, începînd din tortonian, cînd bazinul superior al actualului Arieș debușa în rîul ce flanca, la vest, Culmea Bedeleului îndreptîndu-se spre golful depresionar al Iarei, indică stabilitatea sa pe actualul traseu. Cum calcarele triasice și jurasice din masivelePiatra Mîndruțului, Piatra Tîrsei și Piatra Sobei au fost acoperite de formațiunile pînzei de Finiș – Gîrda (Ianovici și colab. 1976), alcătuite din granitoide și migmatite, evoluția inițială a văii s-a axat pe aceste roci. Prin deșumarea calcarelor, începe practic procesul de formare a cheilor, adîncirea văii realizîndu-se, ca direcție, ritm și intensitate în funcție de particularitățile structurale ale calcarelor, debitul, viteza și chimismul apei, precum și a jocului nivelului de baza, proces similar celor descrise anterior, în cheilor de aceeași origine. Incadrarea într-unul din cele cinci tipuri genetice vine astfel de la sine, epigeneza avînd, prin aceste chei, un nou exemplu edificator. Prin trecerea rîului din formațiunile dure ale pînzei de Gîrda în calcarele mezozoice ale autohtonului de Bihor (dure și ele, dar mult mai ușor de modelat datorită disoluției și litoclazării) avem de a face cu o epigeneza inversă, fapt îndeobște mai rar întîlnit.
Drumul spre cheile Arieșului Mare începe, într-o primă varianta, din punctul nodal al Țării Moților, reprezentat de orașul Cîmpeni, leagănul revoluțiilor de la 1784 și 1848. Un oraș care, prin poziția în teritoriu, ar putea deveni un centru polarizator al turismului montan din Munții Apuseni. în amonte de Cîmpeni, la Mihoești, șoseaua se ramifică, brațul din stînga urmînd versantul drept al Arieșului Mic spre localitățile Vidra, Avram lancu și Muntele Găina. Cel din dreapta ocolește, surmontînd versantul stîng, lacul de acumulare Mihoești, îndreptîndu-se spre cheile ce ne interesează. Ea trece prin așezări cu o bogată zestre etnografică, între care se detașează Albacul atestată documentar la 1688. Aici se află bustul lui Horea, opera a cunoscutului sculptor Romul Ladea. Eroul s-a născut în crîngul Dealul Fericetului unde, cu abnegația recunoscută și drept omagiu pentru cel tras pe roata la Alba lulia, strănepoții ostașilor săi au construit o casă identică celei, în care acesta a văzut lumina zilei. O casă devenită, peste timp, un muzeu al Țării de Piatră.
Aceeași șosea asfaltată dintre Turda și Lunca Vașcăului, conduce prin cheile Arieșului Mare turiștii dinspre Țara Beiușului, peste pasul Vîrtop. Aceștia, coborînd pe Arieșul Mare, vor întîlni, în aval de localitatea Scărișoara, cheile, cu peisajul lor sălbatec.
Cheile văii Gîrdei
Valea Gîrdei confluează cu Arieșul Mare în centrul administrativ al localității cu același nume. Ea își are izvoarele în partea sud-estică a platoului carstic Bătrîna, respectiv între vîrfurile Bătrîna și Bălăceana (1474 m). Topicul de valea Gîrdei este concurat frecvent de alte două denumiri atribuite sectorului median al văii (Gîrda Seacă) și celui superior (Gîrdișoara). Deoarece provin dintr-o rădăcină lexicală comună, prin diminutivare sau adăugarea unui adjectiv, iar localitatea de care se leagă numele văii reprezintă un punctde plecare important, și cunoscut, spre întreg carstul Munților Bihor vom folosi primul topic în sens generalizator, pentru întreaga vale, uzitînd, atunci cînd vom analiza diferitele ei sectoare și de celelalte două denumiri.
Valea analizată s-a grefat în calcarele părții de sud-est a Bihorului central, avînd o orientare nord-vest – sud-est. Prin morfologie relevă o evoluție complexă, de lungă durată, cele cîteva sectoare de chei (fig. 25) înșirate între vărsarea în Arieș și izvoare nefiind altceva decît materializarea în peisaj a unui acerb efort evolutiv. Incă de la primii pași de-a lungul văii, versanții acesteia se apropie de verticală, abrupturile, mascate ici-colo de o vegetație îndărătnică, își fac tot mai mult simțită, prezența. Lărgimea culoarului drenat face loc unei lunci înguste. Confluența cu Ordîncușa, venită tumultuos din partea stînga,se remarcă printr-un mare con de dejecție ce împinge apele Gîrdei către versantul drept. în amonte, pînă la bazinetul depresionar Casa de Piatră, valea prezintă o succesiune de îngustări de tip cheie și mici depresiuni în vatra cărora s-au dezvoltat crîngurile Dobrești, Gîrda Seacă, Pliști. Dar a ne imagina o concentrare a gospodăriilor numai la nivelul luncii ar fi o greșeală capitală. Ele urca pe versanți (îndeosebi pe cel stîng) pînă la partea lor superioară, unde debordează peste fruntea platoului Scărișoara-Ocoale. Sînt renumitele sate risipite, ,,crîngurile" Apusenilor, alcătuite din 3-7 gospodării, aparținînd cel mai adesea descendenților aceleiași familii. O comunitate patriarhală cu o spiritualitate proprie în care tradiția și continuitatea devin repere fundamentale. Așa precum, deosebit de sugestiv, ne-o spune V. Tufescu (1982, p. 129): ,,De veacuri, din generație în generație, pe aceeași bătătură, sub aceiasi streașină bătrînă ori reînnoită, la umbra acelorași goruni, s-a depănat continuitatea vieții moților, cu chemări de tulnice de la o gospodăriela alta, de pe un munte pe altul, comunicări și semnalizări numai de ei știute".
Alături de drum, în hotarul crîngului Gîrda Seaeă, ies la iveală, într-un tainic și viguros izbuc, apele subteranizate în perimetrul platoului carstic Scărișoara-Ocoale, drenate actualmente la un nivel inferior celor care au dus la formarea peșterilor Ghețarul de la Scărișoara, Pojarul Poliței (aflate în conexiune morfologică) sau Avenul din Șesuri (conectat hidrologic cu Izbucul Poliței). în continuare, pereții văii se apropie, profilul specific îngustărilor de tip cheie este neîndoielnic, declivitatea versanților sporeste, pitorescul peisajului de asemenea. Sîntem în zona unei duble confluențe, cea a Gîrdei Seci cu Valea Sohodol (afluent pe partea dreaptă) și cu Pîrîul Spurcat (venit de pe versantul celălalt). Dintre obiectivele de interes turistic demn de menționat este Izbucul Tăuz, resurgența celui mai important sistem endocarsticdin bazinul Gîrdei, izbuc apărut la baza versantului drept, ce concentrează apele subteranizate în Coiba Mare și Coiba Mică), precum și cele care au dat naștere Peșterii Hodobana. Confluența apelor Pîrîului Spurcat cu cele ieșite la suprafață în Izbucul Tăuz infirmă topicul de Gîrda Seacă atribuit văii și spre avale, sector caracterizat (cel puțin în zilele noastre) printr-o scurgere cu caracter permanent. Doar spre amonte ele își justifică prezența în toponimie, valea fiind activată doar în perioadele cu precipitații bogate, cînd scurgerea de pe versanți îi asigură debitul necesar pentru a putea fi definită ca o vale de suprafață cu regim temporar. Sîntem dealtfel în preajma crîngului Casa de Piatră, una dintre cele mai pitorești și izolate așezări din Munții Apuseni.
Fig. 25. – Cheile văii Gîrdei.
Primul lucru la care te aștepți, vizitîndu-l pentru prima dată, este întîlnirea cu numeroase edificii durate din piatră. Cînd constați cu adevărat că toate gospodăriile și anexele lor sînt construite din lemn te întrebi, vrei nu vrei, care sînt totuși motivațiile subtile ale acestui toponim. Privind în jur cu atenție nu-ți poate scăpa faptul că depresiunea este înconjurată din toate părțile de adevărate bastioane stîncoase, intrarea și ieșirea văii Gîrdei fiind singurele porți posibile. Iată așadar obîrșia denumirii, emanînd o superioară intuiție asupra spațiului și duratei.
Casa de Piatră reprezintă pentru vechea vale a Gîrdei o mare răscruce morfologică. În partea vestică a depresiunii, apele rîului au pătruns în subteran în două puncte diferite, situate la o distanță de numai 370 m unul de altul, sculptînd un sistem endocarstic de mare amploare, Coiba Mica și Coiba Mare, accesibil pe o distanță de 6064 m. Nu putem părăsi acest loc fără a prezenta cititorului cîteva dintre caracteristicile lui dominante. Formarea sistemului a fost posibilă prin captarea succesivă (întîi prin ponoarele Coibei Mari, iar apoi prin ponorul Coibei Mici) a apelor Gîrdișoarei. Evoluția ulterioară a văii a dus la înscrierea în relieful de suprafață a unei forme pe care Marcian Bleahu (1957) o descrie și o definește pentru prima data sub numele de treaptă antitetică. Aceasta este sinonimă unui prag morfologic apărut în albia unei văi de suprafață captată în subteran, ce crește în înălțime concomitent cu adîncirea văii captate în albia sa din amonte. Deci, cu cît fenomenul este mai vechi și adîncirea văii mai pronunțată, energia de relief a treptei va fi mai mare. Cea situată în aval de captarea Gîrdișoarei în Coiba Mare se înscrie între cele mai frumoase exemple de acest gen din Apuseni depășind 35 m înălțime. În prezent este în plină afirmare a doua treaptă antitetică din cuprinsul aceleiași văi, cea situată în aval de captarea Gîrdișoarei în Coiba Mica (cu o înălțime de 12 m), fapt ce ilustrează un proces de avansare spre amonte a punctelor de captare subterană.
Sistemul celor două Coibe, prin străbaterea sifonului dintre ele (60 m lungime, 4 m diametru) a oferit carstologilor un tipic exemplu de conexiune morfohidrologică, precum și o mostră de eficiență adusă în cunoașterea endo-carstului prin scufundare subterană.
In sfîrșit, prin orientarea apelor din sifonul Coibei Mari spre Izbucul Tăuz, sistemul endocarstic descris se conectează hidrologic altei mari rețelesubterane a Munților Apuseni, cea a Peșterii Hodobana (22.042 m lungime), dezvoltată în bazinul văii Sohodol, o cavitate cunoscută prin marele număr de nivele morfologice, prin formele numeroase datorate influenței factorului tectonic (L. Vălenaș, 1982).
La partea superioară a versantului stîng al Gîrdișoarei, dincolo de Peretele Corbului, se află intrarea în Peștera Ghețarul de la Vîrtop, numită frecvent, datorită morfologiei ei, și Peștera Minunată. Deși nu excelează ca dimensiuni (are doar 340 m lungime) ea captivează privitorul prin intrarea fastuoasă, demnă de un mare edificiu subpămîntean constituită dintr-o sală circulară, cu tavanul ridicat, aidoma unei cupole, la mare înălțime. Din această sală, printr-o ,,gaură de șoarece" (termen speologic ce definește o galerie extrem de redusă ca diametru) se ajunge în adevărata peșteră, puternic și variat concreționată. Intr-un diverticol din partea dreaptă a sălii terminale au fost descoperite, în anul 1974, amprentele plantare ale ,,omului de Vîrtop"(cu o vechime cuprinsă între 10000 și 15000 de ani), amprente conservate într-o crustă calcificată a planșeului. Una dintre ele poate fi admirată în Colecției Institutului de speologie ,,Emil Racoviță" din Cluj-Napoca. Alte peșteri de interes turistic din zona Casa de Piatră sînt Peștera Oilor (545 m lungime, recunoscută prin salba lacurilor subterane; Peștera de după Deluț (1522 m), Peștera din Pîrîul Orbului (607 m) cu o morfologie variată de depunere endocarstică etc.
In amonte de Coiba Mare începe al doilea sector de chei, aparținînd de această data, văii Gîrdișoarei, cu o lungime de circa 1 200 m. Relieful sectorului de fierăstruire relevă o accentuată apropiere a versanților în treimea inferioară, dovadă a adîncirii rapide a văii stimulată de captarea subterană, și o evazare a profilului în partea lui superioară. Pădurea densă estompează detaliile, sălbăticia fiind aici un leit-motiv indiscutabil. După străbaterea cheii, valea devine asimetrică; versantul drept se menține abrupt, în vreme ce versantul stîng își domolește înclinarea, pentru puțin timp însă, deoarece intrăm în ultimul tronson de îngustare, cel situat la obîrșiile Gîrdișoarei. Fără a avea dimensiuni apreciabile, el se detașeaza în peisajul locului mai mult prin perspectivele lui de evoluție, valea actuală cu o pantă accentuată a profilului longitudinal, adîncindu-se rapid. Se înregistrează astfel o secțiune transversală îngustă, cu pereți abrupți. La capatul din amonte al cheii se găsesc două izbucuri a căror apă ieșită la lumină formează cursul Gîrdișoarei: Izbucul de la Gura Apei și Izbucul de la Coliba Ghiobului. Ele au fost plonjate pe distanțe reduse, fără a permite accesul în profunzimea masivului drenat.
Geneza Cheilor Gîrdei nu ridică problemc deosebite. Ea urmează în timp, cu fidelitate, etapelc majore de evoluție ale văii, axată pe o mare linie de falie. Calcarele în care sînt sculptate cheile din bazinul Gîrdei aparțin în exclusivitate autohtonului de Bihor, peste care în mezocretacic a fost șariata pînza de Gîrda (Marcian Bleahu și colab., 1968). În depozitele impermeabileale acestei pînze (conglomerate, cuarțite) se configurcază inițial rețeaua hidrografică a Gîrdei, cu un curs în exclusivitate subaerian. Ulucul impresionant al văii, remarcat îndeosebi în plan superior, nu lasă loc, sub acest aspect nici unei îndoieli. Cînd depozitele impermeabile din axul văii au fost înlăturate, intrîndu-se în calcare, debutează procesul de formare al cheilor actuale (conservate ca atare numai în acest tip de roci), iar evoluția văii se complică. Apar frecvent captările subterane a căror succesiune a fost descrisă de M. Bleahu (1957) și L. Vălenaș (1978). Conform opiniilor ultimului autor, prima captare ar fi avut loc prin ponorul Peșterii Băroaica, aflată azi la înălțimeade 100 m față de patul văii. Urmează captarea din Peștera Oilor, încheiată cu revenirea Gîrdei la un curs subaerian (probabil datorită unor intense procese de colmatare a conductelor de drenaj subterane), cînd au fost distruse treptele antitetice corespunzătoare captărilor inițiale. Ulterior au loc captările din Coiba Mare, realizate prin mai multe puncte dispuse pe aceeași verticală, captări însoțite de formarea labirintului de galerii (o rețea densă de tuburi freatice interconectate) de la intrarea actuală în peșteră. Prin îmbibarea cu apă a întregului strat de calcare din versant s-a pus în funcțiunc drenajul dintre ponorul actual al Coibei Mici și Coiba Mare, sinonim ultimei captări mai importante din bazinul Gîrdei.
In concluzie, trecerea văii, prin adîncire, din formațiunile pînzei deGîrda în calcarele autohtonului de Bihor, cu formarea cheilor descrise anterior, atribuie acestora origine epigenetică certă. Captările carstice din cuprinsul văii n-au făcut altceva decît să încetinească (în cazul Cheilor Băroaicei, situate în aval de Casa de Piatră) sau, dimpotrivă, să accelereze (în cazulCheilor Gîrdișoarei) dezvoltarea lor pe verticală. Parcurgerea Cheilor Gîrdei nu ridică nici ele probleme legate de penetrabilitatea turiștilor în zonă. Intre Gîrda de Sus și confluența Gîrdei cu Ordîncușa, șoseaua este asfaltată, iar spre amonte pînă la Casa de Piatră urcă un drum nemodernizat bine întreținut. El continuă pe Gîrdișoara, trecînd alternativ de pe un versant pe altul, pînă la izvoarele văii. În poiana de la Casa de Piatră, pajiștile înflorite înconjurate din toate părțile de păduri și creste calcaroase, îmbie la ridicarea corturilor pentru o campare îndelungată.
Cheile Ordîncușei
Față de relieful de disoluție al celelalte grupe muntoase, carstul din Masivul Bihorului își are specificitatea sa. Un larg ansamblu de trăsături conlucrează activ la definirea unei înfățișări particulare, luată ca reper, ca element de comparație tocmai datorită complexității sale. O astfel de trăsătură derivă din individualizarea pregnantă în peisaj a unităților carstificate: în centrul ariei montane, ca element polarizator, bazinul endoreic Padiș – Cetățile Ponorului, caracterizat prin amploarea fără precedent a fenomenelor exo- și endocarstice; spre sud-vest, valea Sighiștelului, exemplifică revelator intensitatea la care poate ajunge endocarstificarea într-un bazin hidrografic; spre nord-est, ,,bazarul" Someșului Cald, iar la sud-est o unitate distinctă, Platoul Scărișoara-Ocoale în cuprinsul căruia, pe o suprafață restrînsă, întîlnim întreaga suită de forme carstice proprii latitudinilor mijlocii și altitudinilor moderate.
Cheile Ordîncușei (fig. 26) delimitează spre est platoul respectiv, limită nu întru totul riguroasă, deoarece un fragment al acestuia depășește culoarul văii, trecînd și pe celălalt versant, în Dealul lui Ionele. Sînt situate în bazinul mijlociu spre inferior al văii și au o lungime de aproximativ 2,5 km. în plan superior au forma unei curbe majore cu convexitatea orientată spre est. Sectorul de îngustare menționat poate fi admirat pas cu pas grație șoselei ce-l străbate de la un capăt la altul. Cheile pot fi privite de jos, din talveg spre înălțimi sau de sus, de pe marginea platoului carstificat. Dar oricare ar fi punctul de observație rezultatul rămîne același: încîntarea, pentru că rar întîlnești niște pereți mai înalți și mai abrupți, rar poți vedea doi versanți apropiindu-se într-o așa măsură încît panglica îngustei șosele să fie nevoită a se suprapune talvegului apei, într-o suspendare spectaculoasă și ea de farmec purtătoare. Abia părăsești confluența Ordîncușei cu Gîrda Seacă (tot captările în albie i-au dăruit topicul), zona unde agestrul Ordîncușei amintește de paleoevoluția ei zbuciumată cînd, privind spre amonte, vezi cei doi versanți apropiindu-se amenințător. Orizontul își restructurează și el tiparele, mărginindu-se la o sinuoasa fîșie albastră. În dreapta, calcarul cicatrizat, în stînga, același calcar subminat de ape; ca niște ochi ciclopici în versanți – nișe și arcade, numite local ,,corobane": Corobana Mica sau Corobana Mare, dimensiunile devenind un fecund izvor toponimic, ori Corobana lui Gurțău, o arcadă largă, adevărat preludiu pentru ceea ce urmează: Peștera Poarta lui Ioanele, formată dintr-o galerie unică, gigantică (131 m lungime, 10 m înălțime și 7 m lățime). Impresionează îndeosebi prin deschiderea ei, un portal de peste 15 m înălțime. Apele din peșteră, aflate într-un moment al descătușării din chingile pietrei, au depus la ieșirea din adînc un mare con de travertin, peste fruntea căruia se rostogolesc într-o veritabilă cascadă.
Fig. 26. – Cheile Ordîncușei.
Revii apoi la șosea, adică la firul apei și continui să urci, copiindu-icu fidelitate meandrele. Brîne stîncoase prelinse din înalt aidoma unor spinări de uriași, pe care se cațără, ici-colo, pîlcuri de arbori singurateci, te întîmpină la tot pasul. Natura domină omul în Cheile Ordîncușei, cu toate eforturile gîndului de a dovedi, prin zbor, contrariul.
La partea superioară a versantului drept, se deschide Peștera de sub Zgurăști (cunoscută și sub numele Ghețarul de sub Zgurăști). Se compune dintr-o sală mare în care se pătrunde printr-un aven cu diametrul de 40 m și înălțimea de 30. În partea vestică a sălii se află un lac ale cărui dimensiuni variază în funcție de intensitatea infiltrațiilor. Peștera oferă condiții favorabile formării ceții, fenomen extrem de rar întîlnit în endocarst, pus pe seama procesului de condensare a apei în jurul ionilor în formare.
Tot Cheile Ordîncușei ne apropie de perla Munților Apuseni, Ghețarul Scărișoara, locul unde gheața și carbonatul de calciu și-au unit eforturile și fantezia edificînd altare descinse din basmele copilăriei. Peștera face parte dintr-un sistem endocarstic triplu etajat (T. Rusu și colab., 1970), aflîndu-se în conexiune morfogenetică directă cu Peștera Pojarul Poliței. Deschiderea la suprafață a cavității este localizată în creasta Culmii Pîrjolii (1165 m), printr-un aven cu dimensiuni impunătoare; 48 m adîncime și 50 m diametru. La baza acestuia se află Sala Mare, ce cantonează marele bloc de gheață, estimat la 75 000 m3 și avînd o vîrstă de peste 4 000 de ani. Sala este formată, evident, prin prăbușire, în piatra cupolei păstrîndu-se, nemodificate de scurgerea vremii, planurile de fractură. în continuarea Sălii Mari se desfășoară fastuoasă ,,Biserica", un colț al peșterii unde din noiembrie pînă în aprilie apa clădește mereu; în decursul fiecărui an formele sînt altele, de la coloane infinite la superbe păsări măiastre, de la îngeri triști, clovni și vestale la draperii și coloane transparente de gheață, iradiind puritate și candoare. Forme ale apei metamorfozate în gheață, sortite în anotimpul cald, din aprilie pînă în noiembrie, a se topi, pentru a renaște iarăși. În partea stîngă a Sălii Mari, toboganul galeriei Maxim Pop (topic ce omagiază descoperitorul) debușează în sala ,,Catedrala", sector al peșterii cu dimensiuni apreciabile și cu o bogată concreționare (stalactite, stalagmite, gururi, domuri, curgeri stalagmitice, coloane), speleoteme ce le vom întîlni și în galeria terminală a Rezervatiei Mari. Există un mic areal în Sala Catedralei unde se face trecerea de la climatul glaciar al peșterii (cu temperaturi negative) la cel subteran propriu-zis, cu temperaturi pozitive. O zonă caracterizată prin infiltrații masive, pe seama cărora se nasc aici, primăvara și toamna, așa-numitele ,,splendide", termen ce definește stalagmitele de gheață transparente, cu lungimi de pînă la 2-2,5 m. Procesul de picurare și cel de îngheț-dezgheț au dus la rotunjirea și creșterea în diametru a perlelor de cavernă bogat reprezentate în acest punct.
Rezervația Mica ocupă partea din dreapta blocului de gheață (în sensul coborîrii în aven) și oferă vizitatorului un splendid profil al ghețarului fosil, cu întreaga stratificație milenară și cu efectele curioase datorate plasticității gheții, precum și un colț frumos concreționat, numit sugestiv Palatul Sînzienii. Cunoscută încă din anul 1863, datorită adnotărilor lui A. Schmidl, peștera a devenit un latorator de excepție pentru studiul climatului subteran, și un obiectiv turistic mult căutat, exploatat deocamdată în condiții insuficiente, atît în ceea ce privește protecția blocului de gheață, elementul cel mai sensibil al peșterii, cît și a eficienței activitătii turistice în general. Amenajarea peșterii la cerințele turismului modern, cu introducerea în circuit a Rezervației Mari rămîne un util și nobil deziderat. La cîteva sute de metri depărtare de Ghețarul Scărișoara, în versantul Gîrdei Seci, se află intrarea în Peștera Pojarul Poliței, o alta bijuterie a subpămîntului românesc. Varietatea speleotemelor și cristalictitelor ce-i împodobesc cei 400 m de galerii nu poate fi descrisă, pana rămîne imobilă într-o contemplație desăvîrșită. Nu departe de aceeași peșteră, spre nord, este situat Avenul din Sesuri, vechi sorb al apelor din Valea Ocoale, împreună cu resurgența sa, Izbucul Poliței, el constituie etajul median al sistemului endocarstic menționat. Cu o lungime de 3840 m și o denivelare de 220 m, avenul se caracterizează printr-o morfologie variată, cu frecvente alternanțe a galeriilor modelate subpresiune și lipsite de formațiuni cu cele bogat concreționate (Sala Pagodelor, Sala Stalactitelor). Avenul este un excelent obiectiv pentru speoturistii încercați și dotați cu material de explorare adecvat.
Fundalul peisagistic pentru toate obiectivele turistice mentionate, Platoul Scărișoara-Ocoale însuși, exemplifică elocvent acel peisaj de tip"parc", unde poienile înflorite alternează cu perdele de pădure deasă, iar grupurile de case, ,,crîngurile", atribuie umanizării munților un idilism patriarhal, aflat cu natura într-un echilibru ancestral. Revenind la geneza Cheilor Ordîncușei, ea poate fi abordată prin creionarea etapelor majore de evoluție ale întregii văi, ce-și adună izvoarele de pe versanții sudici ai Dealului Clujului (1400 m), constituit din roci impermeabile. După ce primește alți cîțiva afluenti – mici organisme torențiale, cu regim temporal, sporește în debit, mai ales aval de confluenta cu Pîrîul Ghețarului, afluent viguros cu obîrșia într-un izbuc ce drenează extremitatea nord-estică a platoului. Pe tot acest parcurs valea are un caracter de maturitate avansată, cu versantul dinspre necarstificabil domol și prelung și cu cel dinspre platou, versantul drept, abrupt. O data cu intrarea în calcare peisajul se modifică, profilul văii se îngustează pe neașteptate, pereții ei se apropie, rocă nudă apare tot mai frecvent. Sîntem în plin sector de chei, unele dintre cele mai grandioase din Munții Apuseni.
Geneza lor nu poate fi imaginată fără implicarea fenomenelor de antecedență, deși profilul transversal extrem de îngust și marea energie de relief a versanților apropie forma, ca morfologie, de cheile rezultate prin captare endocarstică. Cum nu avem în cuprinsul cheii nici o dovadă a evolutiei prin captare subterană, considerăm supoziția ca neavenită. Incă de la organizarea sa ca rețea subaeriană de drenaj, valea Ordîncușei s-a adîncit, în sectorul median-inferior, în masa compactă a calcarelor și dolomitelor triasice. Nivelul de bază local, reprezentat prin Arieș, fiind într-o coborîre accentuată, adîncirea Ordîncușei s-a realizat și ea într-un ritm galopant. Stimulate de ridicarea ritmică a întregului platou, dovedită de tripla etajare a singurului său sistem endocarstic, cel al Văii Ocoale.
Cheile Ordîncușei au de partea lor o poziție spațială de invidiat prin situarea în apropierea unei căi de acces intens circulate și a unui obiectiv turistic de valoare internațional (Ghețarul de la Scărișoara). Șoseaua Turda-Lunca Vașcăului traversează axial munții dintre Mureș și Barcău de la est la vest, trece la mai puțin de 1 km de chei, prin localitatea Gîrda de Sus. Aici, o veche biserică din lemn, ridicată la începutul secolului XVIII, îndeamnă la un scurt popas înaintea abordării numeroaselor obiective aparținînd cadrului natural din această parte a Munților Bihor. Din centrul așezării menționate se desprinde un drum ce însoțește o scurtă distanță valea Gîrdei, pentru a se ramifica ulterior în două brațe, o variantă îndreptîndu-se spre Casa de Piatră, prin Cheile Gîrdei, iar cealaltă urcînd pe valea Ordîncușei, prin chei, împreună cu marcajul bandă albastră. În amonte de chei, drumul continuă pînă la obîrșie, unde cotește brusc spre sud, peste platoul Scărișoara – Ocoale, pînă la peștera Ghețarul Scarișoara, în vreme ce marcajul urca în versantul drept și se îndreaptă, pe un traseu mai scurt spre același obiectiv.
A doua direcție de acces în chei este cea dinspre Huedin – Poiana Horea – Ursoaia, pe drumul ce înconjură Dealul Clujului pentru a se uni cu șoseaua Gîrda de Sus – Ghețari la izvoarele văii Ordîncușei. Turiștii pot găsi cazare la Cabana Scărișoara, cu o capacitate de 27 delocuri și 30 de locuri la priciuri, precum și la popasul turistic Gîrda de Sus (20 de locuri în căsuțe).
Cheile Someșului Cald
Zona izvoarelor Someșului Cald a fost denumită pe buna dreptate ,,bazar'" datorită fragmentării fără precedent a reliefului, cu apariția celor mai variate și inedite forme exo- și endocarstice. Calcarele apar aici insular, separate fiind de marea masă a calcarelor platoului Padiș prin culmile cristaline dela sud: Măgura (1573 m), Măgura Vînătă (1648 m) etc. în aceste calcare ale malmului, Someșul Cald și-a sculptat chei spectaculoase (fig. 27), desfășurate în două segmente distincte: primul, de mici dimensiuni, la ieșirea apelor din Cetatea Rădesei, iar al doilea, cheile propriu-zise, între Poiana Rădeasa și flancul nordic al abruptului Căpiței. Lungimea îngustării morfologice atinge 1,8 km, iar înălțimea pereților săi depășește frecvent 150 m.
Cine i-a atribuit regiunii de la obîrșiile Someșului Cald numele de ,,bazar", inspirația și fantezia nu i-au fost deloc străine, pentru că este greu să definești cu un singur tcrmen multitudinea de forme și varietatea de sentimente care te întîmpină și te încearcă odată ajuns sub clinele împăduriteale Măgurii Vinete.
Poiana Rădeasa, loc de răgaz între un circuit și altul, separă cele două sectoare de chei.
De sub vîrful conic al Măgurii Vinete un mic pîrîu pornește în salturi spre necunoscut. Sare dintr-o piatră în alta, din bulboană în bulboană, pînă cînd arcada versantului stîng îi oferă drum mai scurt pe sub pămînt. Fără să șovăie, pîrîul Rădesei se lasă îmbrățișat de tăcerea pietrei, nu pentru multă vreme, căci la nici 70 m spre avale răsare iar la lumină, în Izbucul Rădeasa, cu o forță sporită, încercată în sinusoida unor marmite evazate. Dar, istoria se repetă încă o dată, are loc din nou subteranizarea apelor Rădesei. De data aceasta aventura primește proporții de amploare. Sîntem în Cetatea Rădesei, martorul ,,cheie" al întregului proces morfogenetic, o peșteră accesibilă omului, o peșteră aflată în faza unei senectuți înaintate. Ici-colo adîncul și-a deschis ferestre spre cerul albastru, spre eternitate. Cu fiecare zi, cu fiecare picătură de ploaie diametrul deschiderilor crește. Cu fiecare piatră căzută, rezistența tavanului slăbește. Mîine, poimîine, cine știe, peștera va trece în amintire, iar în locul ei vom întîlni o cheie sălbatecă asemănătoare porțiunii din avale de Cetate, cu pereții strînși în menghine apropiate, unde firul apei se pierde în penumbra talvegului îngust, inacesibil, parte integrantă, cîndva, peșterii propriu-zise. Poiana Rădesei rămîne un loc ideal de contemplare. O antiteză între abrupt și planitate, între covorul de flori primăvăratec și austeritatea crestelor sculptate în rocă vie. Locul turului de orizont, al spiralei urcînd spre înălțime, spre abruptul Cuciulatei, spre vîrfurile conice ale Vlădesei sau Măgurii Vinete.
Fig- 27. – Cheile Someșului Cald.
In avale apar adevăratele chei cu pereții verticali, cu piscurile lor ascuțite , chei străbătute de învolburatul rege fluid, îndărătnic și iscusit. Pe versantul stîng, abruptul Cuciulatei domină atotputernic împrejurimile. Îi răspund, într-o întrecere nedeclarată, țancurile peretelui drept, ale Cuptorului sau Căpiței. Alături, afluenții rămași suspendați pe cornișele calcaroase se aruncă deznădăjduiți spre colector, peste fruntea înspumatelor cascade, grohotișurile curg, piatra se dezmembrează, pădurea stă vieții de veghe, cicatrizează; rani de piatră, ravene, răni verticale. Apoi, pereții se îndepărtează, zbuciumul apei se domolește, peisajul își atenuează asperitățile, declivitatea descrește.
Cetatea Rădesei nu este singura peșteră din zona Cheilor Someșului Cald care poate oferi turiștilor prilejul contactului nemijlocit cu lumea subterana. Ei i se adaugă alte numeroase cavități situate în vecinătate, cum estecea din Valea Firii, descoperită în anul 1982 și a cărei lungime depășește25 km (fără ca explorările să fie terminate). Pe lîngă morfologia sa de detaliu bogat reprezentată, peștera deține și un record mondial de răsunet: aici au fost descoperite megacristale de calcit de cîteva zeci de kilograme greutate.
De asemenea, pe Valea Ponorului, afluent stîng al Someșului Cald, se deschide Peștera Zmeilor de la Onceasa, cunoscută încă de la jumătatea secolului trecut (datorită descrierii făcute în anul 1852 de Bielz). Deși are o lungime redusă (340 m) peștera este recunoscută prin numeroasele rămășițe osteologice aparținînd ursului de cavernă. Alte peșteri din zona dată amintim: Peștera Popii (1 000 m), Ponorul din Cuciulata (3 140 m), Avenul din Cuciulata (925 m), Peștera Moloh (125 m), Peștera Honu (108 m) etc. Formarea cheilor Someșului Cald nu ridică în fața cercetătorului bariere dificile, relieful zonei oferindu-ne numeroase indicii ajutătoare pentru descifrarea procesului morfogenetic încă de la înfiriparea sa. Mărturia atît de prețioasă ne parvine prin intermediul spectaculosului tunel subteran al Cetății Rădesei, dezvoltat la baza versantului nordic al vîrfului Măgura Vînătă, acolo unde apele Izbucului Rădesei, abia ieșite la lumină, s-au subteranizat din nou, părăsindu-și albia de suprafață pentru drumurile lumii subpămîntene. Cei 260 m de galerie, în tavanul căreia cele 7 ferestre, în continuă expansiune dimensională, relevă o iminentă transformare a peșterii în canion, vin să susțină cu îndreptățire o geneză a cheilor Someșului Cald prin captare subterană. Iar dacă pentru sectorul din imediata apropiere a peșterii lucrurile sînt limpezi, fără echivoc, altă origine fiind exclusă, discuții s-ar putea ivi pentru tronsonul din aval de bazinetul depresionar de la poiana Rădesei. Analizînd morfologia de detaliu a acestui sector, respectiv îngustimea profilului transversal și verticalitatea treimii inferioare a versanților se constată o asemănare izbitoare cu cea a porțiunii de cheie amplasată în continuarea peșterii de la Cetatea Rădesei, în ciuda faptului că rîul care a sculptat primul sector are un debit mult mai mare, respectiv un potential de denudare amplificat.
Să încercăm însă o reconstituire a procesului de formare a cheilor, încă de la prima organizare a micilor torenți pe versanții măgurilor cristalinede la sud și vest: Măgura Vînătă, Măgura, Piatra Arsă, Piatra Grăitoare. La contactul cu calcarele jurasice pîraiele respective au evoluat, inițial la suprafață, apoi, pe măsură ce labilitatea structurala a calcarelor și condițiile propice oferite subteranizării de zonele de contact și-au spus cuvîntul a debutat fenomenul captării subterane, prefigurat și el de constituirea acviferelor de versant, superficial, de deschiderea unor drenuri incipiente pe seama litoclazelor. Este, desigur, imposibil de precizat cu certitudine timpul și locul primei pătrunderi a apelor în subteran. Actuala poiană a Rădesei cu aspectul său de mic bazinet depresionar, a jucat rol de piață de adunarea apelor, confluența pîrîurilor Alunul Mic și Rădeasa ducînd la constituirea rîului capabil de a străpunge scutul calcaros ce îi bara calea spre nord. Se pare că tocmai această zonă de lărgire reprezintă arealul celei mai vechi evoluții carstice, asemănătoare ca funcție morfogenetică, dolinei de la intrarea în Cetățile Ponorului, unde confluează, de asemenea, mai multe rîuri subterane și de suprafață pentru a alcătui împreună rîul ce a sculptat peștera cu același nume, o impresionantă cheie în devenire. Numai că aici maturitatea reliefului este mult mai avansată decît la Cetățile Ponorului, urmele fragmentării de odinioară fiind în mare parte înlăturate.
Aval de ,,răscrucea" morfologică descrisă, rîul a exploatat litoclazele majore din grabenul Someșului Cald, evoluînd subteran și generînd o peșteră care a căzut pradă propriei tendințe de dezvoltare: lărgirea golurilor subteranea rupt echilibrul stratelor acoperitoare, ducînd la prăbușirea lor și la apaririția unei forme noi, aidoma unei reacții nucleare necontrolate. Peștera este așadar un sistem natural cu o limită de viabilitatc dictată de parametri riguroși. O data depășită această limită, forma dispare. Șansa naturii este metamorfozarea, adică trecerea de la o formă la alta.
Iată o variantă, cea mai plauzibilă, a formării cheilor Someșului Cald. Adîncirea fără precedent a rîului a fost dictată și de continua ridicare a masivului muntos, cu nașterea unor praguri ce puteau fi înlăturate doar printr-o eroziune susținută, fapt revelator ilustrat de secțiunea transversală a profilului văii. Dimpotrivă, la partea superioară a versanților, gelifracția acționează intens, devenind procesul cel mai eficient în retragerea lor laterală. Sectoare scurte de îngustare apar și pe afluenții Someșului Cald ce traversează calcarele, cel mai reprezentativ fiind al pîrîului Moloh.
Prima cale de acces, respectiv cea mai frecvent aleasă de turiști este cea care pornește din Huedin, prin Călățele-Răchitele- Ic Ponor (49 km, La Ic Ponor șoseaua se ramifică, ramura din dreapta urcînd spre Cheile Someșului Cald încă 9 km). Alta variantă de acces, cu două ramuri, pornește de la Stîna de Vale (traseul turistic Stîna de Vale – Padiș), prima și dinspre Padiș, cea de-adoua, cu coborîre la Cetatea Rădesei. Ghidurile turistice indică pentru obîrșiile Someșului Cald două circuite: 1) circuitul Rădesei (marcaj bandă roșie), cu vizitarea Cetății Rădesei și a sectorului de chei adiacent; 2) circuitul Cheilor Someșului Cald (marcaj punct roșu) cu vizitarea sectorului de chei, a abrupturilor, peșterilor, ponoarelor și izbucurilor din aval de Poiana Rădeasa. Lungimea circuitului este de circa 8 km, iar durata parcurgerii lui de 4 ore.
Cheile văii Stanciului
In Masivul Vlădeasa relieful de disoluție ocupă suprafețe mai restrînse ca oriunde în alte grupe muntoase ale Apusenilor. Rocile carbonatice apar insular, în bazinul văii Drăganului, iar ca areale ceva mai extinse, pe versantul sud-estic al masivului, în bazinul hidrografic al văii Stanciului. În consecință și numărul străpungerilor hidrogeologice este mai redus, fiind reprezentate, în morfologia de suprafață, printr-un singur sector de chei situat în partea mediană a văii menționate. Lungimea lui ajunge la 350 m, o dezvoltare redusă, dar aspectul de cheie nu poate fi pus nici un moment la îndoială.
Calcarele se extind în această zonă sub forma a doua fișii orientate nord-sud, despărțite de rocile cristaline ale eruptivului de Vlădeasa. Prima fîșie de lățime mai mare, se desfășoară la obîrșiile văii, între Pietrele Albe și Muntele Crișului, iar cea de-a doua, mai îngustă, cuprinde în limitele ei culmea Lespezi, ce se extinde și pe versantul drept al văii Stanciului, în bazinul afluentului ei, Valea Arsă. Cheile văii Stanciului nu se pot mîndri cu o atractivitate turistică ieșită din comun (fig. 28). Ele nu posedă însușiri dimensionale sau fizionomice aparte, care să le confere atribute specifice obiectivelor de vîrf. Totuși, prin poziția favorabilă în cadrul zonei turistice, cheile joacă rolul unei porți impunătoare ce străjuiește alte numeroase obiective răspîndite în imediata lor apropiere. Astfel, abia reușește vizitatorul să-si desprindă privirile admirative stîrnite de verticalitatea pereților cheilor cînd, pe neașteptate, aceștia se îndepărtează, făcînd loc tumultuoasei cascade Răchițele, o revărsare de ape de peste 30 m înălțime, cu două trepte, la baza, cărora s-au format marmite gigantice, unde apa înspumată pare că fierbe.
Fig. 28. – Cheile văii Stanciului.
Ocolind cascada, drumul urca în versantul drept, urmînd îndeaproape firul văii (care, în amonte de cascadă este cunoscută sub topicul de Valea Seacă). În cristalin, profilul transversal se lărgește, versanții, bine împăduriți cu rășinoase își atenuează înclinarea, pentru scurt timp deoarece intrăm iar în calcare unde, la marginea drumului forestier apare Izbucul de la Bănci. Spre amonte alte două izbucuri ("de la Pod" și "de sub Drum") întregesc salba curiozităților de ordin peisagistic din zonă. În continuare întîlnim un clasic sohodol, valea fiind lipsită de orice drenaj de suprafață pe o direcțiede circa 3 km, pînă la treapta antitetică a Peșterii de la Tău. Aici, o dolină de prăbușire impresionantă găzduiește, la viituri, un lac de baraj antitetic precum și intrarea (aflată la baza abruptului dolinei) în peștera menționată, dezvoltată spre avale (390 m în lungime și 33 m denivelare, a treia peșteră ca dimensiuni ale cavernamentului din Masivul Vlădeasa).
Cea mai importantă forma endocarstică din acest masiv rămîne Peștera Vîrfurașul (2250 m lungime și 25 m denivelare), deschisă în versantul stîng al Văii Seci, la altitudinea de 1236 m. Ea s-a format prin captarea în subteran, prin trei ponoare bine înscrise în peisaj (Ponorul Peșterii cu Spinare, Ponorul Sitarului și Ponorul Tăului Negru) a afluenților vechii văi desuprafață. Peștera își dispune galeriile pe două nivele și prezintă o morfolologie complexă și variată totodată. Succesiunea galeriilor înguste, modelate în regim de curgere sub presiune este întreruptă frecvent de apariția unor săli de mari dimensiuni, dezvoltate la intersecția litoclazelor majore. Se remarcă, densitatea speleotemelor în galeria de intrare (stalactite, stalagmite, coloane,draperii) și în galeria activă, precum și prezența cristalictitelor și excentricelor. Alte pesteri interesante ca geneză și morfologie amintim: Peștera dinValea Seacă (428 m lungime), Avenul Runa (127 m lungime, 76 m denivelare, Peștera din Muntele Crișului (130 m lungime), Avenul de la Lespezi (617 m), Izbucul Lespezi (408 m lungime) etc.
La suprafață, Pietrele Albe, două masive calcaroase de un alb imaculat, atrag și ele, în drumul spre Vlădeasa, ochii privitorului, prin suplețea etalării pe verticală și răsucirea inedită a stratelor de calcar dislocate de intruziunile neogene.
O notă aparte o aduce peisajului tipul de relief carstic răspîndit în bazinul văii Stanciului. Cei care s-au obișnuit să întîlnească în regiunile calcaroase cîmpurile de lapiezuri sau doline, ce conferă acestor arcade o tentă de mare austeritate, vor fi surprinși, vizitînd acest colț mirific al Apusenilor, cînd vor constata lipsa unor astfel de forme, ce abundă în Padiș, Pădurea Craiului sau Platoul Vașcău. Nedumerirea este cu atît mai mare cu cît raportînd cele 39 de peșteri dezvoltate în zonă la suprafața redusă de desfășurare a calcarelor (8,32 km2) se obține o densitate a rețelelor subterane de 779,9 m/km2, cea mai ridicată din țară. Care este cauza endocarstificării atît de pronunțate și a exocarstificării atît de reduse ? Dacă rețeaua densă de falii, diaclaze și fisuri, proprie acestor calcare ne oferă un indiciu și o explicație asupra intensei evoluții subterane, problemele legate de exocarstificare n-au fost încă elucidate. Credem, că un rol decisiv l-a jucat procesul derecristalizare parțială a calcarelor aflate în aria aureolei de contact. Temperaturile ridicate au afectat matricea cristalină a rocii carbonatice care actualmente, se dezagregă într-un ritm mai rapid decît se dizolvă. A rezultat astfel un proces de ,,făinare" a calcarelor, cu apariția unei scoarțe de alterare carbonatice care inhibă exocarstificarea. Se produce așadar o denudare în pînză areală și nu prin disoluție selectivă, fenomen ce stă la baza genezei lapiezurilor, dolinelor, uvalelor etc. Un astfel de carst nu vom întîlni nicăieriîn Munții Apuseni. Iată cum îngustarea văii Stanciului poate fi un excelent pretext de a întîlni alte obiective pitorești, în majoritatea lor necunoscute.
Procesul de formare a cheilor văii Stanciului a plătit și el tribut particularităților de ordin litotogic și hidrologic. Astfel, în zona Pietrele Albe -Muntele Crișului rețeaua hidrografică n-a ajuns să sculpteze chei datorită dezmembrării sale accentuate și constituirii – pe seama acestui aspect – a cîtorva drenaje subterane de amploare (Peștera cu Spinare – Peștera Vîrfurașul, Peștera de la Tău – izbucurile ,,de sub Drum", Ponorul din Valea Cetățuia – Izbucul de la Bănci etc.). Cu totul alta este situația în sectorul din avale, unde apele văii Stanciului, concentrate, prin intermediul celor trei izbucuri mai importante, într-o singură rețea de drenaj cu debit ridicat, după ce străbate o fîșie de rod cristaline (riolite de Vlădeasa) intră tumultuos în calcare. Aici, datorită extensiunii reduse a rocilor carbonatice, nu reușește să se dezmembreze, evoluînd în subteran, ci doar să sculpteze îngustul sector de chei. Diferența de comportament între rocile cristaline, necarstificabile și calcare, în ceea ce privește rata de denudare, iese și aici pregnant în evidență. În cristalin valea rămîne suspendată, racordul ei cu sectorul din calcare realizîndu-se printr-un pasaj abrupt, cel al cascadei Răchițele. în atari împrejurări originea cheilor este ușor de descifrat, ele fiind rezultatul adîncirii progresive, prin eroziune și disoluție, a văii Stanciului în masa de calcare jurasice. O adîncire normală, epigeneza neputînd fi invocată, ci dimpotrivă, în calcare rîul evoluează mai dezinvolt, mai amplu, sculptîndu-și o vale adîncă rectilinie.
Prima călăuză către Cheile Stanciului ne este drumul modernizat dintre Huedin și Răchițele (28 km). Din localitatea amintită intrăm pe valea Stanciului, ajutați de drumul forestier ce trece prin chei, pentru a se opri la obîrșiile văii, lîngă intrarea Peșterii cu Spinare. Dinspre cabana Vlădeasa se poate ajunge în valea Stanciului urmînd drumul de culme (2 ore de mers). Baza de cazare cea mai apropiată rămîne cabana Vlădeasa (33 delocuri), spre care iarna accesul este dificil. Pentru campare zona dispune de locuri admirabile.
Cheile din bazinul văii Bogăi
Însușirea de bază a cheilor din Munții Bihorului emană din dispoziția lor radiar-periferică. Astfel, în partea de nord-vest a carstului din această grupă montană, acolo unde rîurile trebuie să coboare o mare diferență de nivel) edificiul muntos dominînd cu 900-1000 m vatra Depresiunii Beiușului), apar o serie de fierăstruiri de amploare, fiecare organism de scurgere reușind să-și modeleze sectorul propriu de chei. Astfel, în bazinul văii Bogăi întîlnim, strîns grupate, nu mai puțin de trei sectoare de îngustare, și anume: Cheile văii Bulbuci, Cheile văii Oșelu și Cheile văii Bogăi.
1. Cheile văii Bulbuci (fig. 291). Acestea se dezvoltă aval de izbucul Bulbuci, pe valea cu același nume, afluentă pe stînga a văii Bogăi. Au o lungime de peste 2 km și o desfășurare orientată pe direcția sud-est – nord-vest. în jumătatea superioară a cursului său, valea Bulbuci urmărește îndeaproape contactul dintre calcarele de Watterstein și necarstificabilul triasic. Izbucul apare la baza versantului stîng al văii, dintr-o faleză stîncoasă. în amonte de resurgență, se desfășoară un culoar cu aspect tipic de vale seacă, activată doar temporar prin concentrarea scurgerilor de pe versantul nordical vîrfului Bălileasa.
Sălbăticia și inaccesibilitatea reprezintă trăsăturile principal ale cheilor de față. Abrupturile din Piatra Ciungilor și Piatra Cîinilor domină talvegul, încorsetîndu-l în contraforturile lor austere. Repezișurile și cascadele dintre care cascada Bulbuci depășește 20 m înălțime), însuflețite prin salturile apei înspumate, asigură fondul sonor al morfogenezei aflată într-o permanentă reciclare. Pădurea deasă constituie fundalul discret pe care se proiectează prim-planurile crestelor și piscurilor ascuțite.
Fig. 29. – Cheile din bazinul văii Bogăi. I, Cheile văii Bulbuci; II, Chei văii Oșelu; III, Cheilc Bogăi.
Alături de îngustul canion, atît de îngust încît accesul pe firul văii este practic imposibil, cel puțin încă două obiective ne pot ademeni pașii spre valea Bulbuci (topic dat de salba numeroaselor marmite, locul unde apele ,,bolborosesc" dezinvolt). Mai întîi izbucul, izvorul cu apă vie, ieșit la suprafață la altitudinea de 920 m, aflat la originea văii și, prin ea, a cheilor. Al doilea obiectiv este reprezentat de Peștera de la Fîntîna Roșie, descoperită în anul 1974 de un grup de speologi din Oradea. Intrarea ei se află în imediata apropiere a izbucului Bulbuci, respectiv a șoselei Pietroasa -Padiș, care, în strînse serpentine, escaladează versantul. Topografia peșterii se caracterizează printr-o accentuată meandrare a galeriilor, prin suprapunerea acestora în plan vertical, legăturile dintre diferitele etaje realizîndu-se prin intermediul unor puțuri sau tobogane înclinate. Totul are o dezvoltare de 3820 și o denivelare de 95 m. Morfologia cavității este proprie peșterilor care au evoluat timp îndelungat în regim freatic: marmite, lingurițe de coroziune, septe, meandre etc.
Geneza cheilor se leagă de adîncirea în calcare a văii Bulbuci, o adîncire normală, prin eroziune și coroziune. Panta abruptă a profilului longitudinalal tuturor afluenților Crișului Pietros s-a erijat într-un catalizator fervent al evoluției în profunzime, în detrimentul lărgirii profilelor transversale. Deasemenea, grefarea văii, în sectorul median, pe o linie de falie, a contribuit și ea la manifestarea acestei tendințe evolutive.
Accesul în valea Bulbuci este facilitat de drumul forestier de pe valea Bogăi, pe care-l părăsim la confluența celor două văi, pentru a urma afluentul pînă în chei (traseu descris detaliat, ca dealtfel toate traseele prin cheile dinMunții Bihorului, în ghidul turistic elaborat de M. Bleahu și S. Bordea,1974). A doua cale de acces presupune străbaterea cheilor din amonte spre aval, pornind de la Fîntîna Roșie, situată în rambleul șoselei Pietroasa – Padiș.
2. Cheile văii Oșelu (fig. 29 11). Acestea au luat naștere în bazinul văii sinonime, ce-și are izvoarele într-un izbuc situat la baza abruptului din Piatra Ciungilor. Lungimea lor atinge 1,5 km și au o orientare sud-est – nord-vest, paralelă cu cheile văii Bulbuci. în aceste chei valențele turistice sînt tributare reliefului rezidual, cu impunerea în peisaj a abrupturilor, crestelor, ravenelor sau grohotișurilor. Pereții cheii și abruptul din Piatra Ciungilor se oferă fără nici o rezervă privirilor admirative, împreună cu succesiunea de repezișuri din profilul văii și pădurea de nepătruns ce înveșmîntă într-o hlamidă verde împrejurimile. Acest sector de chei este rodul procesului de adîncire firească, în virtutea legilor eroziunii normale, a rîurilor chemate de un nivel de baza extrem de coborît. Nu avem de-a face atît cu o eroziune regresiva, calcarele fiind o rocă dura, a cărei subsăpare limitată are puțină importanță în adîncirea talvegurilor, cît și cu o eroziune accelerată, determinată de viteza mare de scurgere și cantitatea debitului solid transportat. Tot cu creșterea vitezei disoluția devine mai activă, înlăturînd un strat mai mare de calcar.
Valea Oșelu, alimentată de izbucul amintit, dar și din organisme cu scurgere temporară de pe versant , și-a modelat un sector de chei asemănător unei pîlnii cu deschiderea spre amonte, indicînd prin conformația sa caracterul torențial al bazinului său de recepție. Pe măsură ce coborîm pe firul văii, versanții se apropie, îngustarea cea mai pronunțată realizîndu-se în apropierea confluenței cu valea Bogăi. Un rol major în orientarea văii i-a avut linia de falie ce urmează în mare parte aceeași orientare, suprapunîndu-se cu aceasta.
Același drum forestier din valea Bogăi ne ,,debarcă" la confluența cu valea Oșelu. Cei care se încumetă să-i străbată cheile cunoscute prin sălbăticia lor, vor traversa colectorul și, însoțiți de apele Oșelului, pot să le străbată, cu o singură condiție – să fie încercați alpiniști, altfel, prin strîmtoarea lor nu se poate trece.
3. Cheile Bogăi (fig. 29 III). În amonte de confluența cu rîul Oșelu, Boga își dezvoltă propriul său sector de chei, desfășurat pînă în zona izbucului cu același nume. Dar, relieful formelor de îngustare nu se sfîrșește în aria izbucului, el continuă, la fel de sălbatec și dincolo de acesta, de-a lungul Văii Rele sau a altor pîraie cu caracter torențial de la obîrșiile rîului. Intre izbuc și valea Oșelu cheile au o lungime de 2 km, dar adăugînd și sectorul din amonte de izbuc, lungimea acestora crește la peste 4,5 km. Cascadele, mai pregnant ca oriunde (spectaculoase sînt cele ale Văii Rele), își pun amprenta de farmec și poezie asupra peisajului din zona cheilor. Tot ele fac accesul, de-a lungul văilor, deosebit de dificil. Lor li se asociază, întru slava frumosului, veșnicele abrupturi, detașîndu-se net PietreleBoghii, rezervație geologică cu o suprafață de 298,8 ha, ce adăpostește, printre altele, cunoscuta peșteră Șura Boghii (212 m lungime), a cărei arcadă imensă atrage de la mare distanță privirile.
Geneza și evoluția îngustării de față sînt întru totul similare cu a celor două sectoare învecinate, prezentate anterior, ceea ce invită la includerea lor în grupa formelor de adîncire normală. Procesul s-a desfășurat într-un pat de rocă eterogenă ca structure (am numit calcarele triasice și jurasice), într-o strînsă concordanță cu raporturile dintre rîu și nivelul său de baza.
In Cheile Bogăi se poate ajunge de la cantonul silvic Bulz urmînd drumul forestier pînă la confluența rîurilor Boga și Oșelu. De aici înspre amonte, turistul folosește potecile. Dinspre Padiș urmăm traseul 21, descris de ghid (M. Bleahu, S. Bordea,1974), marcat cu cerc galben și punct roșu, care ne conduce pînă la Peștera Șura Boghii, amplasată la baza abruptului, respectiv la obîrșia uneia dintre văile ce converg în cheile căutate de noi. Cheile din bazinul hidrografic al văii Bogăi pot fi considerate printre cele mai puțin cunoscute și vizitate din Munții Apuseni, deși, cum se poate deduce din cele relatate, au cu ce să încînte drumeții. Sălbăticia, izolarea și prezența ,,mai în drumul turiștilor" a altor obiective de același gen, dar cu o zestre atractivă mai bogată (ne gîndim la Cheile Galbenei), iată cîtevadintre cauze.
Cheile văii Cetăților
Deși suprafata sa nu depășește 36 km2, bazinul endoreic Padiș-Cetățile Ponorului reprezintă nucleul carstului din Munții Bihorului, atît prin poziția sa spațială, cît, mai ales, prin unicitatea elementelor morfologice respîndite în aria sa de desfășurare. Aici se întîlnesc cîteva fenomene de mare amploare, comparabile cu cele mai renumite forme ale carstului european. Avem în vedere, înainte de orice, Cetățile Ponorului, pe care marele geograf Emmanuel de Martonne nu ezita să le compare cu peștera și dolinele de la Scoczjun (Postojna) din carstul dinaric; dar și sistemul endocarstic al platoului Lumea Pierdută sau cel din Groapa de la Barsa etc. Padișul apare, din punct de vedere orografic, ca o uriașă cuveta ce concentreaza scurgerea organizată pe măgurile cristaline ce-i domina "șesul" cu 200-400m, scurgere care, din ceea ce se cunoaște pîna la ora de față, se dreneaza pe o singura direcție: cea a rîului subteran din Peștera Cetățile Ponorului, cu resurgența în Izbucul Galbenei. Spunem deocamdată deoarece L. Valerias (1978), analizînd orientările rîurilor subterane din peșterile explorate în zona presupune pentru bazinul Padiș trei directii de descărcare hidrologica și anume : prin izvorul Ponor, prin avenul de pe Fața Răchitei și prin izbucul Boga. Presupuneri rămase la nivelul simplelor ipoteze în lipsa unor marcări cu trasori edificatoare.
In contextul în care rețeaua hidrografică a bazinului endoreic se limitează, în general, la organismele torențiale decapitate prin captări subterane la contactul cu calcarele (într-o adevărată salbă de ponoare, cum sînt cele din Padiș, în număr de 13, din Groapa de la Barsa sau Poiana Ponor etc.), valea Cetăților reprezintă singura vale de suprafață mai bine organizată. Ea își are izvoarele sub vîrful Bălileasa (1274 m), în cele două izbucuri ce drenează avenul de la Fața Răchitei. În sectorul interior, înainte de-a pătrunde în subteran, pe sub uriașul portal al peșterii menționate, valea evoluează în calcare, unde și-a modelat un scurt sector de chei (250 – 300 mlungime) (fig. 30).
Fig. 30. – Cheile văii Cetăților.
Deși prezintă un relief sălbatec, versanți abrupți și apropiați, marmite și cascade, hornuri și arcade, cheile văii Cetăților nu reușesc să se impună ca obiectiv turistic de vîrf nici măcar la ,,ele acasă". Vina o poartă, indiscutabil, formele de relief învecinate, mult mai spectaculoase, mai amplu dezvoltate. în acest context se înscrie mai întîi complexul Cetăților Ponorului, situat în imediata apropiere a cheilor, cu cele trei doline de mari dimensiuni, adevărate pîlnii carstice ce converg spre rîul subteran. Prima dolină se confundă cu sfîrșitul văii Cetăților, sprijinindu-se, peisagistic, pe arcada ogivală a marelui portal (peste 70 m înălțime). Celelalte două doline, din dreapta și din stînga intrării în peșteră, au adîncimi de peste 200 m, versanți abrupți sau în surplombă, cu numeroase cornișe, polițe și creste ascuțite etc.
Apoi, Peștera Cetățile Ponorului (3 800 m lungime), care este străbătută de unul dintre cele mai mari rîuri subterane din țară, cu o galerie unică, largă de 5-20m și cu înălțimi ce depășesc frecvent 90-110m. De-a lungul rîului întîlnim nu mai puțin de 14 lacuri, adevărate vămi în calea expedițiilor speologice ce s-au succedat ani la rînd în dorința, pînă la urmă împlinită, de-a străbate golul pîna la sifonul terminal. Partea de sud-vest a bazinului endoreic se suprapune depresiunii Groapa de la Barsa, cu o extensiune de 2,4 km2. În ciuda suprafeței mici, aici întîlnim un sistem endocarstic de dimensiuni apreciabile, cu o lungime cumulate de 14880 m (L. Vălenaș, 1977), sistemul Zăpodie, compus din peșterile Zăpodie și Peștera Neagră, ce se interconectează morfologic cu Peștera Ghețarul de la Barsa. Denivelările în profilul galeriilor active îmbracă forma tumultuoaselor cascade, al căror număr se ridică la 35 (cea mai înaltă avînd 25 m). Morfologia sistemului conține întreaga suită de forme de eroziune și coroziune sau de depunere endocarstică (speleoteme și cristalictite).
Alt compartiment al bazinului Padiș – Cetățile Ponorului este cel de la Poiana Ponor, cu izbucurilc de la extremitatea nordică și ponoarele de la celălalt capăt, rîul viețuind aici la suprafață doar cîteva sute de metri între resurgență și insurgență. Cum diametrul sorburilor se dovedește a fi, uneori în perioadele cu precipitații bogate, prea redus față de afluxul de apă ce trebuie drenată, în cuveta depresionară se naște un lac pitoresc, cu caracter temporar. Astfel, din punct de vedere hidrologic mica depresiune îndeplinește toate condițiile pentru a fi definită ca polie veritabilă.
Cea mai sălbatecă zonă a bazinului endoreic rămîne, așa cum o spune, și numele ce-l poartă, Lumea Pierdută, cu cele trei avene, Gemănata, Avenul Negru și Avenul Acoperit, adevărate găuri negre de dimensiuni ciclopice,care absorb lumina și emană doar răsuflarea rece a subpămîntului, cu Izbucul Ursului și ponorul Peșterii de la Căput, unde Valea Seacă își pierde apele încă o data, pentru a se uni definitiv cu apele întregului bazin Padiș la intrarea în Cetățile Ponorului. Așadar, o ipostază deloc de invidiat, pentru Cheile văii Cetăților de a fi o cenușăreasă în propria ogradă. și cînd te gîndești că la edificarearea complexului carstic al Cetăților Ponorului apele ei au avut cuvîntul cel mai greu de spus ! Poate de aceea, simțindu-se nedreptățită, curge sălbatecă și învolburată, încercînd să-și sape o albie cît mai adîncă, mai impresionantă. Pentru a descifra formarea cheii amintite să privim în jur, către platoul Lumea Pierdută, spre exemplu, unde rețeaua hidrografică s-a dezorganizat demult, generînd, pe același curs de apă, două avene gigantice: Gemănata și Avenul Negru, sau spre Poiana Ponor, unde apele rezistă la suprafața o distanță neglijabilă, evoluția subterană fiind hotărîtoare. De ce totuși face excepție Valea Cetăților ? Pentru că avem de-a face cu un stadiu avansat al evoluției, cu trecerea văii din nou în regim subaerian, prin prăbușirea tavanului peșterii desfășurate de-a lungul cursului său inferior, în continuarea peșterii de la Cetățile Ponorului. Ca urmare, încă o cheie de captare carstică subterană, cum va deveni și peștera din avale, într-o etapă de evoluție viitoare.
Asa precum toate drumurile antichității duceau la cetatea eternă, toate potecile Munților Apuseni se îndreaptă, direct sau indirect, către Padiș, adevărată columnă a carstului și turismului românesc. Ajunși aici, dinspre Pietroasa, Ic Ponor sau Poiana Horea, cabana Padiș devine un modest cartier general, cu funcții care-i depășesc posibilitățile, o răscruce unde se întîlnesc și se răsfiră cărările spre cunoscutele-i obiective. Același ghid al Munților Bihorului (M. Bleahu, S. Bordea, 1974) indică detaliat posibilitățile de a ajunge la oricare forma carstică posesoare de atribute turistice, urmînd rețeaua densă de marcaje. Astfel, marcajul punct albastru pleacă de la cabana Padiș și descrie un circuit al Cetăților Ponorului, cu vizitarea Poienii Ponor, al Cheilor văii Cetăților și a celor trei doline din zona peșterii. Turiștii încercați si dotați cu cele necesare navigației subterane, vor putea pătrunde și în "peșteră," întreprinderea unei astfel de acțiuni rămînînd temerară. Intregul circuit, cu întoarcerea la cabana Padiș, măsoară 12 km și poate fi străbătutin circa 6 ore.
Cheile Galbenei
Dacă Peștera Vîntului, cea mai dezvoltată cavitate naturală din țara noastră, se constituie într-un adevărat punct de referință pentru endocarstul MunțilorApuseni, Cheilor Galbenei le revine același destin în ceea ce privește îngustările morfologice din această regiune montană: de-a încununa, asa cum se cuvine, cu grandoarea și măreția necesară, efortul rîurilor de-a fierăstrui barierele stîncoase. Nici o altă cheie nu se poate compara cu edificiul unic al Galbenei. Iar dacă am încerca, totuși, să o facem, diferența ar scoate și mai pregnant în lumina dimensiunile fără precedent ale adîncirii, densitatea și amploarea formelor, asocierea lor inconfundabilă în cadrul acestui monument peisagistic inedit.
Cheile Galbenei reprezintă un complex morfologic rezultat din conexiunea cîtorva sectoare de îngustare distincte (fig. 31). Astfel, tronsonul situat în amonte de confluența Văii Luncșoarei cu apele ieșite la suprafață în Izbucul Galbenei (resurgența bazinului endoreic Padiș – Cetățile Ponorului) sînt numite adesea Cheile Luncșoarei, iar cele situate în sectorul inferioral Galbenei, Cheile Jghiabului. Pentru a nu facilita ivirea confuziilor, vom generaliza topicul de Cheile Galbenei pentru ambele sectoare, inclusiv pentru ramificația din aval de Izbucul Galbenei. Lungimea cumulată a îngustărilor atinge 6 km, situîndu-se sub acest aspect, pe locul al doilea în Apuseni, după Cheile Videi. Există, se pare, o relație de strînsă dependență între dimensiunile unei forme de relief și zestrea ei turistică. Cu cît amploarea desfășurării acesteia este mai mare, cu atît crește atractivitatea pe care o exercită asupra privitorului. Cheile Galbenei nu dezmint, ci dimpotrivă, susțin din plin, această constatare. Dimensiunile gigantice și fizionomia mozaicată conlucrează activ în a le situa pe treapta superioară a oricărei încercări de ierarhizare a obiectivelor turistice de acest gen din partea vestică a Munților Bihorului.
Străbătîndu-le, constați că orice încercare de comparație cu alte chei este practic neavenită. Tot ceea ce știi din parcurgerea celorlalte pare aici minuscul, incipient, nedesăvîrșit. Abrupturile scapă aici percepției totale. Privindu-le de sus, de pe marginea instabilelor balcoane, baza lor se ascunde într-un hău populat cu umbre fantomatice; privindu-le de jos, verticalele fac trup comun cu infinitul albastru. Oricît ai încerca, peisajul îți rămîne greu de descifrat în toate detaliile sale. Nu reușești să surprinzi decît fragmente, pentru că fragmentate sînt și căile spre intimitatea lor sălbatecă. Cascadele, bulboanele, marmitele – elemente de baza ale universului lichid -sînt altă vamă spre înțelesul lucrurilor. Stînca și apa sînt într-o simbioză eternă, verticala unind abisul și înaltul. Doar zborul păsărilor unifică, pentru o clipă, cei doi versanți, doar privirile noastre încearcă să reconstituie vechile conexiuni, doar pașii noștri caută puncte de sprijin deasupra tumultului. Nu oricine se încumetă să străbată Cheile Galbenei. Nu oricine reușeștesă o facă. Un sever examinator te scrutează din fiecare balcon suspendat,din fiecare abrupt, din fiecare cascadă, aidoma viperelor pîndind în tainice locuri de strajă.
Fig. 31. – Cheile Galbenei.
Peșterile, adevărate Alfa și Omega, ale evoluției carstice, cum este cea din Dealul Vîrseci (440 m), cu un portal măestuos și cu galerii în zig-zag, frumos ornamentate de bogate scurgeri parietale, au pe planșeul lor o abundență de gururi, care formcază mici lacuri separate de baraje cu o morfologie crenelată. între celelalte 93 de cavități, se detașează Peștera cu Aluviuni (448 m), Avenul Cristalelor (110 m), Peștera din Peretele Gardului etc. În partea din amonte a cheilor, în bazinul Luncșoarei, este situat unul dintre cele mai mari avene din Munții Apuseni – Avenul din Hoanca Urzicarului (al Independenței) cu o denivelare de 286 m și o lungime de 1125 m.
Pe cumpăna de ape care separă, morfologic, Valea Galbenei de mica depresiune Groapa de la Barsa, sub vîrful Piatra Galbenei, se află Ghețarul Focul Viu. O peșteră binecuvîntată de prezența ghețarului fosil (25 000 m3de gheață), al treilea ca mărime din Munții Apuseni, după Ghețarul Scărișoara și cel de la Borțig. Printr-o fereastră deschisă în plafonul galeriei razele Soarelui cad, într-o anume clipă a zilei, pe formațiunile translucide, irizînd multicolor, de unde topicul sublim de ,,Focul Viu". Tot pe aceeași cumpănă de ape, deasupra traseului subteran al văii Cetăților, se află Avenul Borțig, care adăpostește și el un bloc de gheață de circa 30 000 m3.
Zona cea mai pitorească din perimetrul cheilor rămîne Izbucul Galbenei și împrejurimile sale, declarată, în consecință, monument al naturii. Apele izbucului ies dintr-un lac adînc și deversează peste fruntea unui baraj de travertin într-o cascadă înspumată. Valea Seacă, afluent pe stînga al Galbenei, aduce patrimoniului turistic al colectorului, și așa neasemuit de bogat, două obiective de interes: un sector de chei, cu numeroase cascade, și marea ravinare de la Groapa Ruginoasă. Aceasta din urmă este situată la obîrșiile Văii Seci, are o adîncime de peste 100 m și s-a format prin eroziunea torențială, extrem de activă, a depozitelor de cuarțite, gresii și argile roșii de vîrstă permiana; o adevărată rană vie în continuă expansiune, un badlands în miniatură ce distonează cromatic cu albastrul cerului și verdele pădurilor din jur.
In versantul opus, Poiana Florilor, adevărată răscruce a drumurilor ce străbat partea vestică a Munților Bihorului, ne întîmpină cu un peisaj plin de armonie și accesibilitate, destinat parcă unui minunat loc de popas. Dar cîte alte revelații nu răsar, la fiecare pas, în Cheile Galbenei, adevărat paradis al formelor carstice. Să aruncăm, în continuare, o privire asupra genezei și evoluției acestor forme, pornind de la avantajul deosebit, pe care-l au formele de relief larg desfășurate, avantaj privit, desigur, prin prisma cercetătorului geograf, de a conține în morfologia lor majoră sau de detaliu numeroase mărturii evolutive, dovezi care n-au lipsit, inițial nici altor chei, dar amploarea mai redusă a desfășurării lor a făcut posibilă ștergerea, înlăturarea prin evoluție ulterioară. Or, atunci cînd dimensiunile au fost deosebite, cariul vremii n-a reușit să le distrugă în totalitate, aspect relevant în cazul Cheilor Galbenei, ce ne este de un real folos în reconstituirea întregului proces morfogenetic.
Se știe faptul că în Munții Bihorului grosimea stratelor de calcare sidolomite atinge cele mai ridicate valori din Munții Apuseni – 750-800 m. Asociind-o răspîndirii largi în suprafață și litoclazării avansate, avem tripticul litologic necesar desfășurării ample a proceselor de modelare exo- și endocarstice. Mai intră în discuție, evident, și elementul dinamic al morfogenezei, apa, organizată sau nu într-o rețea de scurgere, și ea provenind aici dintr-o sursa bogată – precipitațiile – care, în contextul treptei altitudinale bruște cu care versantul vestic al Munților Bihorului domină Țara Beiușului, cad din abundență datorită condensărilor provenite prin ascensiunea orografică a maselor de aer vestice.
Gcneza și evoluția Cheilor Galbenei trebuie deci privite prin prisma realizării integrale a unui ansamblu de factori favorizanți, care au conlucrat o lungă perioadă de timp, iar rezultatul acestei conlucrări îl avem în față, în toată spectaculozitatea sa. Calcarele din perimetrul Văii Galbenei sînt dominate, la sud și est, de culmilc impermeabile Țapul (1415 m), Vîrtopul (1244) și Glăvoaia (1424). Pe versanții lor s-a organizat, inițial o rețea de scurgere care, prin convergență, a dus la formarea Văii Luncșoarei. La contactul cu calcarele (aidoma torentilor din Padiș) apele văii s-au subteranizat ajutate fiind de rețeaua densă de litoclaze. A urmat o îndelungată evoluție subterană, cu formarea unei peșteri și dezvoltarea acesteia. Intre timp, dinspre bazinul Padiș, îmbibat ca un burete spongios, are loc deschiderea primului dren subteran către exterior, cel din Izbucul Galbenei. Se năștea astfel o confluență subterană, cu largi implicații asupra ritmului evoluției ulterioare, debitul rîului crește considerabil, adîncirea lui în albie de asemenea. Procesul este stimulat de un nivel de baza, la rîndul lui, extrem de coborît. Tavanul peșterii se îndepărtează din ce în ce mai mult, urcînd la înălțimi amețitoare. Cu cît dezvoltarea pereților, pe verticală, este mai mare, cu atît crește posibilitatea apariției fenomenelor destabilizatoare. Retragerea lor laterală, chiar dacă s-a produs numai sub influența coroziunii peliculare, a apelor provenite din infiltrații difuze sau condensare endocarstică, a continuat, subminînd cupola calcaroasă. Prăbușirile și-au intrat în rol, acționînd ca un proces morfogenetic de mare eficiență, apropiind astfel peștera de finalitatea sa, de negarea ei prin transformare în cheie. Un astfel de scenariu s-a derulat în cazul formării Cheilor Galbenei. Dacă fenomenul s-a desfășurat simultan pentru întregul sector de chei sau în etape succesive nu putem preciza, poate doar în cazul tronsonului adiacent, dintre Izbucul Galbenei și confluența cu Valea Luncșoarei, care este cu certitudine, mai recent decît celelalte.
Luînd în considerare întregul sistem carstic format din valea Cetăților- Peștera Cetățile Ponorului – sectorul inundat dintre sifonul peșterii și Izbucul Galbenei – Valea Galbenei avale de izbucul amintit, se poate observa, ca o particularitate definitorie, o evoluție în etape a reliefului carstic, de la conducta sub presiune, la peșteră și, apoi, la transformarea acesteia în cheie. Situarea cheilor Cetăților și ale Galbenei la extremitățile opuse ale unui drenaj subteran binecunoscut indică, în acest caz, o acțiune convergentă dinspre margini spre un ax central, transformat de la sine într-o citadelă menită a cădea ultima. Cîndva, în viitoarele etape de evoluție ale reliefului din zonă, cînd actuala peșteră Cetățile Ponorului va fi deja o impresionantă cheie, porțiunea dintre sifonul ei terminal și Izbucul Galbenei, azi impenetrabilă pentru om (chiar în cazul dotării acestuia cu echipament de scufundare) va apărea ca o peșteră accesibilă sau ca un pod natural transformat într-o relicvă morfologică de preț, mărturie a vremilor apuse.
Ar fi simplist să considerăm că formarea unei chei prin captare carstică, subterană se desfășoară liniar, că odată peștera formată nu rămîne decît ca tavanul ei să se prăbușească etc. Drumurile subpămîntene ale apelor sînt mult mai complicate și mai întortochiate, mai ales atunci cînd rețeaua litoclazelor este, la rîndul ei, variată ca dimensiune, structură sau configurație. Iar atît timp cît în patul văii mai există calcare, captarea apelor la un alt nivel, mai coborît, plutește ca o amenințare perpetuă. Iată, spre exemplificare, apele care ies din Izbucul Galbenei, după ce au sculptat, spre aval, o peșteră care, prin prăbușirea tavanului s-a transformat în cheie, aducînd rîul subteran iar la lumină. s-au subteranizat din nou, chiar în albia actualului sector de chei, în Tunelul din Cheile Galbenei (150 m lungime), vor modela astfel o nouă peșteră care va rămîne în profilul major al îngustării, după adîncirea mai amplă a talvegului, sub forma unei arcade sau pod natural etc.
Două sînt direcțiile principale care ne orientează pașii spre Cheile Galbenei și împrejurimile lor. Prima este șoseaua Oradea – Vașcău, pe care o părăsim în localitatea Sudrigiu. După 12 km ajungem la Pietroasa, de unde șoseaua forestieră urcă pe Valea Galbenei pînă la cantonul Luncșoara, deci la capătul din amonte al cheilor. În Poiana Florilor se intră în Circuitul Văii Galbenei (marcaj punct galben), circuit care măsoară aproximativ 20 km și necesită mai mult de 10 ore de mers susținut. Un traseu extrem de dificil recomandat turiștilor încercați. Dinspre Padiș ne conduce în Valea Galbenei marcajul punct albastru,ce trece prin Poiana Ponor, prin apropierea Cetăților Ponorului, pînă în Poiana Florilor. De aici se coboară la Izbucul Galbenei, respectiv în chei. Alt marcaj, bandă roșie, are drept punct de plecare aceeași poiană,traversează Valea Galbenei și urca pe Valea Seacă pînă la Groapa Ruginoasă. Numeroase detalii, cu descrierea fiecărui pas ce trebuie făcut pe traseele turisticc din Munții Bihorului, respectiv Valea Galbenei, le găsim în ghidul Munților Bihor-Vlădeasa (M. Bleahu. S. Bordea, 1974) fără de care parcurgerea acestor munți este de neconceput.
Cheile Sighiștelului
Un contact morfologic tranșant, cu o treaptă altimetrică asemănătoare unei bariere inexpugnabile, se observa în partea vestică a Munților Bihor, acolo unde Țara Beiușului, desfășurată în vatra ocrotitoare a bazinului depresionar cu același nume, se racordează cu versanții puternic înclinați ai edificiului muntos. Rîurile venite din munți trebuie să facă eforturi greu imaginabile pentru a-și atenua panta profilului longitudinal, căderea rapidă a altitudinii semănînd unui prag gravitațional de mari dimensiuni. Din cerbicia undelor înspumate, pornite să împlinească un ancestral deziderat, s-au născut cheile versantului vestie, ale văii Bogăi, Galbenei, Sighiștelului. Chei pe măsura efortului depus unde fiecare detaliu morfologic trădează înverșunarea celui aflat în ofensivă și dîrza rezistență a celui ce s-a apărat, unde sălbăticia și pitorescul merg mînă în mînă, strînsă relație biunivocă.
Cheile Sighiștelului (fig. 32) se apropie mult, se insinuează chiar, sub forma unui promontoriu cu țeasta despicată, în spațiul depresionar. Deși întreaga vale nu măsoară decît 9 km, aproape jumătate din aceștia (4 km) îi străbate printre pereți verticali care fac din sectorul sau inferior o adevărată citadelă. Spre deosebire de alte numeroase chei, cea a Sighiștelului relevă un grad mai ridicat de fragment are în mici sectoare, asemănîndu-se din acest punct de vedere cu defileele, unde succesiunea îngustare – lărgire se desfășoară cu regularitate. Se poate vorbi de o cheie unitară doar într-o prezentare generală a reliefului văii modelată în calcare, pentru a o diferenția de sectorul sculptat în rod necarstificabile, mult mai evazat. Cînd ne apropiem însă de detalii, observăm o alternanță a sectoarelor foarte înguste, cum este cel cuprins între confluența cu Valea Măgura în amonte, și resurgența Peșterii Coliboaia în avale, sau cel din zona mediană, delimitat de confluența văii principale cu cei doi afluenți, pîrîul Ciumăscului și pîrîul Gaichii, cu porțiuni de ușoară lărgire a profilului transversal, ce pot fi doar cu indulgența integrate într-o cheie propriu-zisă.
Fig. 32. – Cheile Sighiștelului.
Intrarea în chei debutează promițător; două bastioane calcaroase întîmpină cu abrupturile lor spectaculoase: în stînga, Dealul Tibocoaia, în dreapta Fața Pietrii, ambele găzduind numeroase guri de peșteri. Dealtfel bazinul Sighiștelului se înscrie între cele mai endocarstificate areale din țara noastră, cu 160 de peșteri răspîndite pe numai 15 km2 (peste 10 peșteri/km2 cînd densitatea la nivelului întregului carst al țării noastre atinge doar 2,3cavități/km2). În cele două culmi menționate se deschid peșterile : Tibocoaia, Peștera de la Varniță, Peștera Calului, Peștera de la Fața Pietrii etc. și izbucul de la Hidre ce-și revarsă apele dintr-o nișă demnă de o resurgenta mai bogată. În continuare valea urcă impetuoasă, pădurea intră în drepturile ei peste tot unde verticala a renunțat să se impună în peisaj cu austeritatatea-i recunoscută. Urcăm și noi odată cu ea, admirînd deschiderea ogivală a podului natural numit Peștera cu Punte sau contrafortul stîncos al Pietrei Lungi; un abrupt de peste 50 m înălțime. Valsul privirilor continuă de pe un versant pe altul, nici-o clipă de odihnă, nici-o fărîmă de răgaz nu le este permisă. Izbucul ,,La Cameniță" trădează nebănuite demersuri subpămîntene, întortocheate, labirinturi posibile, atelierul de lucru al sculptorului fluid. Mai spre amonte, abruptul Căzătura Lupului stă față în față, dintr-un capriciu comparativ al naturii, cu pereții verticali ai Dealului Corbasca. Aici copacii seculari, cu tulpina lor prelungă și dreaptă, au un serios concurent multimilenar – piscul ascuțit al Pietrei Șoimului. În jurul său calcarul pare un burete spongios, numeroase răsuflări ale întunericului – numiți-le peșteri! – îl ciuruiesc amintind o fază încheiată de evoluție subterană. Peștera Corbașca este cea mai cunoscută dintre ele, cei 300 m galerii adăpostind lacuri limpezi – pitoresc este Lacul de Cristal – gururi, stalactite, coloane și mari depozite de lapte de piatră – montmilch. Alături, peșterile din Zvîrlușul Șoimului, de la Zvîrlușul Corbeștilor, Peștera cu Două Guri din Piatra Șoimului etc.
După o atare densitate de forme, o pauză este binevenita. Ne-o prilejuiește dealtfel valea, lărgindu-se ușor și renunțînd la fragmentarea excesiva. Scurt antract deoarece la cîteva sute de metri spre amonte pereții abrupți revin în actualitate, în locul numit sugestiv ,,La strîmtură", urmeaza micul bazar de forme din zona mediană a marelui arc ce-1 descrie valea spre nord, cu abrupturile din dealurile Colibi și Blidaru, cu Pîrîul Blidarului ce se arunca în bratele colectorului său de pe fruntea unei cascade de 6 m înălțime și, precizare devenită superfluă deja, cu peșterile din Dîmbul Colibi, Răsuflatoarea lui Blidaru, Peștera Drăcoaia etc. Sîntem în plin sector de chei, cu pereții dispuși pe verticală, cu pilieri și țancuri ce străpung înălțimile, cu
grohotișuri ce inundă valea și așa atît de îngustă.
Amonte de confluența cu Valea Frăpsinesei, aspectul de cheie sălbatecă se accentuează. Profilul transversal se îngustează atît de mult încît talvegul ocupă toată albia, nu mai lată, uneori, de 2-3 m. Deși înălțimea pereților nu este grandioasă, 30-60 m, apropierea lor atribuie peisajului acea nota de inaccesibilitate și sălbăticie specifică marilor străpungeri morfohidrografice. La baza versantilor răsar izbucuri, tot în versanți se deschid larg intrarile în cele mai importante peșteri ale văii: Peștera din Dealul Secătura, Peștera Coliboaia și Peștera Măgura. Peștera din Dealul Secătura (1450 m) și Peștera Coliboaia (310 m) fac parte dintr-un sistem carstic unic, prima ca peșteră de insurgență, iar cea de-a doua ca peșteră de resurgență. Peștera Coliboaia, cunoscută și semnalată încă de A. Schmidl în secolul trecut, se bucură de prezența, în partea terminală a galeriilor, a bogate și variate concrețiuni.
Fără îndoială, Peștera Măgura (1885 m) se situează în fruntea oricărui "top" al cavităților din valea Sighiștelului, atît ca dezvoltare, cît și ca morfologie subterană. Este amplasată în versantul drept al văii, la 55m înălțime față de talveg, respectiv la o distanță de 4,2 Km fata de localitatea Sighiștel. Dispoziția galeriilor are forma de rețea labirintică, sălile de dimensiuni impunătoare alternanțînd cu galeriile mai înguste. Din punct de vedere genetic ea reprezintă etajul întîi, fosil, al unui sistem endocarstic polietajat (G. Halasi, G. Ponta, 1984), ,,parterul" fiind ocupat de Peștera Pișolca. Originea apelor care i-au dat naștere este încă necunoscută. Fie apele din Peștera Secătura (în acest caz sistemul endocarstic amintit se extinde mult), fie cele provenite din infiltrațiile difuze din zona versantului sînt totuși responsibile de geneza acestui inedit palat subteran. Vizitarea peșterii presupune parcurgerea a numeroase galerii, a căror denumire, inspirat aleasă, sugerează principala lor avuție atractivă: GaleriaVălului, Galeria Gururilor (cu Coiful lui Gingis Han), Galeria Amforelor, Galeria Scăldătorilor (cu numeroase gururi), Sala Minunilor, Galeria Urșilor (cu mari depozite osteologice aparținînd lui Ursus spaeleus) etc.
Speleotemele ce tapisează spațiile monumentale ale peșterii și peisajul subteran, de o măreție unică, fac din Peștera Măgura un obiectiv turistic cu un potențial de atractivitate deosebit. Nu putem părăsi valea Sighiștelului fără a aminti că doar un interfluviu, Culmea Măgurii, o desparte de valea Crăiasei, cu cele trei peșteri renumite: Peștera Urșilor de la Chișcău (1500m), Peștera Fagului (1510m) și Peștera Micula (7316m). Ultimele două sunt părți componente ale aceluiași drenaj subteran. Peștera Urșilor cu bogația sa de spaleoterme, cu mari cantitati de oseminte ale ursului de cavernă – între care un schelet în conexiune anatomică – , ambele valente neafectate de intervenția antropică nefasta, a fost amenajată la cele mai noi cerințe ale turismului modern, veritabil punct de plecare în introducerea în circuitul turistic de anvergură și a Cheilor Sighiștelului.
Originea Cheilor Sighiștelului se lasă greu descifrată. Calcarele în cadrul cărora sînt sculptate aparțin autohtonului de Bihor, avînd o vîrstă jurasică (oxfordian-kimeridgian-tithonic), acoperite fiind de depozitele pînzei de Arieșeni (cuarțite, gresii cuartitice, șisturi argiloase) puse în loc în mediteranean (Ianovici V. și colab., 1976). Reteaua hidrografică actuală își are obîrșia în zona înaltă a masivului, între vîrfurile Prislop, Pietrele Negre și Piatra Muncelului pe versanții cărora converg numeroase vîlcele (Sodolu Mare, Valea Cheia Rea, Valea Măgurii, Sodolu Chifului), organizate pe formațiunile necarstificabile. Inițial, întreaga retea a evoluat în depozitele impermeabile ale pînzei de Arieșeni, care acopereau calcarele tithonice și urgoniene din zonă. După înlăturarea depozitelor necarstificabile, ea s-a adîncit în calcare, unde o găsim și azi continuîndu-și cu asiduitate opera de fragmentare și nivelare a reliefului din jur. De aici caracterul de vale epigenetică și formarea cheilor prin supraimpunere.
Evolutia văii nu a fost ocolită de influența altor factori morfogenetici, precum subsidența periferică accentuată din Bazinul Beiușului, începută încă din tortonian, sau ridicarea ritmică a ramei montane, ambele accentuînd declivitatea profilului longitudinal al rîului , îndepărtîndu-l de căutatul echilibru, ceea ce a generat reactivări repetate ale eroziunii și adîncirii talvegului. Dar care dintre zonele montane ale Munților Apuseni n-au fost afectate în neozoic de mișcări tectonice, cu răsfrîngere directă sau indirectă asupra evoluției rețelei hidrografice ? Niciuna! Pentru că mișcarea și transformarea rămîn o legitate, chiar și în lumea aparent atît de trainică și de nezdruncinat, a pietrei și edificiilor ei.
Vizitarea cheilor poate avea drept punct de plecare drumul national 76 Turda – Lunca Vașcăului, care în localitatea Cîmpanii de Sus, se ramifică continuîndu-se cu o șosea pietruită spre satul Sighiștel, în moșia căruia sîntsituate cheile. Alt traseu posibil escaladează, dinspre Peștera Urșilor, Culmea Măgura și coboară în chei pe poteci nemarcate.
Cheile Crișului Negru
Turul de orizont întreprins prin îngustările morfohidrografice din Munții Bihorului se încheie, în sensul nostru de parcurgere, adică invers mersului acelor de ceasornic, odată cu străbaterea Cheilor Crișului Negru. Ele sînt situate în bazinul superior al rîului, amonte de localitatea Băița Sat. Prezintă o dezvoltare de aproape 1 km lungime și o orientare generală nord-est – sud-vest (fig. 33).
Pentru un călător care a străbătut, odată cu noi, atîtea și atîtea sectoare de chei din Munții Apuseni, începînd cu cele mai cunoscute vizite – cum sînt Cheile Turzii – și continuînd cu cele ale Rîmețului, Galdei, Geoagiului,Videi, Someșului Cald, Galbenei sau Sighiștelului ivirea unui nou sector de îngustare va fi greu să-i mai schimbe impresiile deja formulate despre trăsăturile morfologice și atractive ale acestora. El poate îndeplini, cel mai adesea, rolul benefic al argumentului în plus, chemat să întregească o imagine generală asupra fenomenului supus atenției noastre minuțioase și aceasta deoarece tot ce am încercat să întreprindem prin rîndurile de față nu-i altceva decît un demers pentru ilustrarea valențelor multiple ale unui singur element al peisajului din Munții Apuseni, atît fie variat și complex dealtfel: îngustările morfologice, fie ele chei sau defilee. Așadar, să nu fim nedrepți cu Cheile Crișului Negru, lăsîndu-le în afara discuției noastre, mai ales în contextul în care multe din traseele turistice prin Munții Bihorului pot începeodată cu ele, adică pornind de-a lungul văii vijelioase a Crișului, a cărei pantă de scurgere crește vertiginos începînd de la Nucet spre amonte. Explicația nu scapă intuiției comune: un prag altitudinal tranșant, de peste 800 m (altitudinea vîrfului Piatra Grăitoare, pe a cărui versanți vestici își are izvoarele Crișul Negru, atinge 1658 m) poate fi coborît fie prin mari rupturi de pantă, materializate în relief prin săritori și cascade, fie printr-o declivitație accentuată a profilului longitudinal al rîurilor. Crișul Negru a ales ce-a de-a doua cale, dînd impresia unei văi care se grăbește să curgă, să se adînceascasă evolueze. Principalele atribute ale reliefului din jurul cheilor menționate sînt masivitatea și împădurirea bogată. Ele maschează în mare parte fenomenul astfel că el nu poate fi reperat, aidoma cheilor Runcului, Turzii sau Galbenei, de la distanță, nici din șaua Vîrtopului nici din Piatra Grăitoare, nici din Pietrele Negre, ci doar însoțind pas cu pas firul văii ajungi în apropierea lor, nu înainte de-a poposi la unul din grandioasele fenomene carstice ale Apusenilor – Porțile Bihorului. Aici ne întîmpină o peșteră cu un portal impresionant, dincolo de care, spre adîncul masivului muntos, se prefigurează o galerie vastă. La 17 m de la intrare calea ne este barată de o cascadă înaltă de 4 m la baza căreia evorsiunea apelor ieșite din masiv a sculptat o marmită gigantică. Surmontînd cascada se intră într-o sală circulară, lipsită de tavan cu pereții netezi și abrupți de peste 30 m înălțime. O adevărată poartă spre cerul albastru și înalt. Avem aici un exemplu concludent al formării avenelor prin prăbușirea stratelor de calcar ce acoperă cursurile subterane.
Fig. 33. Cheile Crișului Negru
Revenind la albia Crișului Negru, urcăm în continuare, ocrotiți de pădurea densă și reavănă, pînă în chei. Un peisaj devenit atît de familiar, ne întîmpină cu dezinvoltura unei evidente etalări pe verticală, cu abrupturi și țancuri stîncoase despicate de șiroirea apelor, cu polițe structurale și lapiezuri verticale. Praguri, repezișuri și marmite populează talvegul văii, silind apele la o curgere sincopată. Calcarul nud, vegetația și apa conlucrează activ, uneori atît de armonios, alteori atît de contradictoriu, pentru a defini un tablou aflat într-o continuă metamorfoză, de la un sector la alt sector, de la un anotimp la altul.
In amonte de chei, valea se bifurcă, o ramură urmează Hoanca Moților, pînă în șaua Vîrtopului, punct de inflexiune orografic și cumpănă de ape între Arieșul Mare și Crișul Negru. Cealaltă ramură se orientează spre nord-est, îndreptîndu-se spre resurgența peșterii de la Izvoarele Crișului Negru (60 m lungime), sinonimă obîrșiilor văii. Cheile Crișului Negru s-au format prin procesele de epigeneză determinate de adîncirea inițială a rîului în depozitele pînzei de Arieșeni, larg desfășurate în zona studiată. După străpungerea acestora, el s-a adîncit în calcare, conservîndu-și traseul și orientarea. Este neîndoielnic faptul că în îndelungata ei evoluție, captările carstice au intervenit, fie în patul văii, fie prin intermediul fisurilor din versanți, accelerînd prin disoluție subterană, îndepărtarea calcarelor. Dar morfologia sectorului de îngustare nu ne oferă nici un indiciu al ponderii lor în geneza cheii, ceea ce nu înseamnă că ele nu și-au adus aportul la desăvîrșirea configurației actuale a fierăstruirii morfologice.
Accesul în Cheile Crișului Negru este ușurat de șoseaua modernizată Lunca Vașcăului – Nucet – Cîmpeni. În amonte de Băița Sat ea se ramifică, cei dornici de a vizita cheile urmînd să abordeze latura din dreapta, către Băița Plai. În continuare, șoseaua însoțește valea trecînd prin apropierea porților Bihorului și a carierei de marmură Băița (situată la 5 km în amonte de localitatea cu același nume), pînă la chei. Bazele de cazare cele mai apropiate sînt campingul Nucet și motelulArieșeni.
*
Exceptînd cheile descrise, în Munții Apuseni întîlnim alte numeroase sectoare de îngustare asupra cărora analiza noastră nu a insistat, poate datorită faptului că ele se situează la limita dintre o vale normală, cu profil îngust, și o vale de tip cheie, unde abrupturile se impun ca element definitoriu, poate datorită fragmentării în mici tronsoane a sectorului de fierăstruire, energieide relief mai reduse a versanților sau poate … tuturor acestor cauze.
O astfel de vale este Brătcuța, din Munții Pădurea Craiului, care, în bazinul inferior, străbate calcarele, despicîndu-le adînc. Dar ceva lipsește acestei văi pentru a o putea defini drept cheie veritabilă. În primul rînd se remarcă o lărgire a profilului transversal, cu apariția albiei majore, element ce lipsește de obicei cheilor adevărate. Considerarea ei frecventă ca o forma clasică de îngustare se datorează abrupturilor calcaroase care apar în treimea superioară a versanților, deși distanțele dintre aceștia sînt apreciabile. Credem că valea Brătcuței, una dintre cele mai viguroase rețele hidrografice din partea nordică a Munților Pădurea Craiului, se află într-un stadiu de maturitate avansată, cînd elementele morfologice specifice cheilor au fost mult atenuate.
Tot în Pădurea Craiului, în apropierea localității Meziad, există două sectoare de chei rezultate prin intersectarea unor înguste fișii calcaroasede către Valea Peșterii, prin clasicul fenomen de epigeneză. Turiștii ce se îndreaptă spre Peștera Meziad le pot admira amonte și aval de cabana cu același nume. Sectoare scurte de chei se întîlnesc de asemenea, pe valea Mnierei (aval de Cornet) și pe numeroșii afluenți ai Văii Iadei (văile Leșului, Sălătrucului, Caprei, Daicăi etc.).
In Munții Metaliferi ele apar în zona Băița – Crăciunești și în calcarele de la Cărmăzănești (pe văile Zam și Gurasada). Fără a se institui în elemente morfologice de anvergură sau în obiectiveturistice de vîrf, îngustările menționate diversifică peisajul geografic, aducîndu-i un spor de varietate și atractivitate.
DEFILEELE DIN MUNȚII APUSENI
Defileele reprezintă, în ultima instanță, o fază de maturitate avansată a cheilor, cînd pereții acestora se îndepărtează în așa măsură încît talvegul văii scapă, în sfîrșit, din îmbrățișarea lor paternă. Mai apare, frecvent, o fîșie de luncă, ce nu depășește însă, în lățime 100-200 m. Ele se remarcă și prin lungime, ce poate atinge uneori cîteva zeci de kilometri. Nu există însă o legitate strictă, o condiționare obligatorie, a transformării cheilor în defilee, geneza formei poate urma, încă de la început, cale proprie, fără apariția îngustărilor specifice reliefului de chei, mai ales în zonele de încastrare a rețelelor hidrografice în alte tipuri de roci de cele carstificabile, calcarele fiind recunoscute prin condițiile favorabile oferite evoluției în profunzime, a cărei intensitate o depășește pe cea a proceselelor de retragere laterală a versanților.
In Munții Apuseni se întîlnește un număr relativ important de sectoare de defileu, sectoare rezultate în urma evoluției rîurilor într-un pat de roci dure – calcare, șisturi cristaline, ofiolite etc. Frecvența cea mai ridicată se remarcă tot în Munții Trascăului unde prezența aliniamentelor de ofiolite de o parte și de alta a barelor calcaroase axate perpendicular pe direcția de drenaj a rețelei hidrografice, le-a favorizat apariția. Intr-o succesiune asemănătoare prezentării reliefului de chei, de la nord-est la sud-vest, le vom întîlni pe următoarele văi: Tur, Hășdate, Arieș, Pietroasa, Rachiș, Rîmeț, Galda, Bucerdea, Țelna, Ighiu, Ampoița, Feneș și Ampoi. Invecinîndu-se deseori cu cheile, trecerea de la o forma la alta primește doar întîmplător trăsături tranșante. Dimensiuni apreciabile (peste 30 kilometri lungime) prezintă defileul Arieșului în sectorul său cel mai reprezentativ, dintre localitățile Sălciua și Moldovenești.
Defileele Turului și Hășdatelor se dezvoltă aval de cheile Turului, respectiv ale Turzii, unde rîurile meandrează în ofiolite. Ambele au caracter epigenetic, ofiolitele din zonă suportînd, inițial, stiva de calcare tithonice acoperite, la rîndul lor, de depozite sedimentare neogene. Cele două văi s-au adîncit în formațiunile de cuvertură, păstrîndu-și traseul și după intersectarea rocilor ofiolitice. Defileul Hășdatelor depășește 7 km lungime, desfășurîndu-se între micul bazinet depresionar ce adăpostește cabana Cheile Turzii și confluența cu Arieșul. Prezintă o îngustare ridicată și o meandrare excesivă. Relieful versanților este ruiniform, cu numeroși pilieri, țancuri și polițe structurale (I.Popescu Argeșel, 1977). În talvegul văii apar des repezișuri și cascade, la baza cărora s-au format marmite de mari dimensiuni.
Defileul Pietroasei are, de asemenea, o origine epigenetică, ofiolitele fiind decopertate prin denudarea generală a reliefului. El relevă o ramificație de-a lungul Văii Dracului, afluent pe stînga al văii principale. Relieful celor doi versanți se încadrează într-un tip specific, propriu comportamentului ofiolitelor la atacul agenților exogeni, alterarea fiind factorul modelator cu o largă contribuție în geneza elementelor morfologiei de detaliu.
Un alt sector de defileu cu o lungime demnă de semnalat (peste 8 km) este cel al văii Rachiș, sculptat prin epigeneză în ofiolitele ce flanchează, spre est, aliniamentul calcaros Colții Trascăului – Data – Rachiș. Aceleași caracteristici ale morfologiei majore și de detaliu le relevă și celelalte sectoare de defileu (relief ruiniform, cu preponderența formelor de alterare, meandrări accentuate ale văii etc.), dezvoltate practic pe toate rîurile ce traversează ofiolitele din munții Trascăului sau Metaliferi. Uniformitatea condițiilor morfogenetice a condus la apariția unei morfologii cu numeroase trăsături comune, ceea ce face inoportună o prezentare a fiecărui defileu în parte, riscul repetărilor, a evidențierii acelorași aspecte pîndind la tot pasul.
In Masivul Gilău – Muntele Mare, defileele apar în zonele de intersectare de către rîuri a formațiunilor cristaline. Așa sînt defileele Someșului Cald și Someșului Rece, de origine antecendentă, adîncirea rapidă a văilor fiind cauzată de ridicarea întregului edificiu muntos.
Un defileu impresionant, modelat în roci magmatice (riolite de Vlădeasa, de vîrstă senonian-paleocenă) este cel al văii Iadei. Se desfășoară aval de depresiunea formată prin eroziune selectivă de la Stîna de Vale și prezintă versanți abrupți, praguri și cascade ce conferă peisajului variate valențe atractivc. Geneza sa este strîns legată de evoluția Iadei în grabenul Remeți,cu adîncirea ei normală, conform legităților impuse de jocul nivelului de baza.
In Munții Pădurea Craiului cel mai reprezentativ defileu, al Crișului Repede, este modelat, în cea mai mare parte, în calcare, iar defileul Crișului Negru, din Munții Codru-Moma, într-un complex litologic ce cuprinde atît calcarele triasice medii și inferioare, cît și formațiuni cristaline de vîrstă permiană.
Din punct de vedere genetic și evolutiv, problematica cea mai vastă și interesantă o ridică defileele Arieșului, Crișului Repede, Crișului Negru și Crișului Alb. Tot lor le revine, în cadrul formelor de acest gen, și zestrea turistică mai bogată. Aspecte reflectate în cele ce urmează.
Defileul Arieșulul
Arieșul nu este numai rîul aureolat de un nimb strălucitor, de o bogată încărcatură istorică și spirituală, el reprezintă pentru hidrografia Munților Apuseni o adevărată coloană vertebrală, un paradox derivat din metamorfozarea trecerii, a scurgerii fluidului în perenitate. Privind însă o hartă a munților dintre rîurile Mureș și Barcău, ajungi repede la concluzia că toate aceste atribute sînt îndreptățite, că înzestrarea bătrînului Auratus cu atîtea valențe nu este decît o modestă recunoaștere a funcțiilor sale multiple. Astfel, Arieșul beneficiază de o poziție spațială care-l face cel mai autohton rîu al Apusenilor. Niciunul dintre marile rîuri ale regiunii montane dinvestul patriei noastre nu-și dezvoltă bazinul superior, cel mijlociu și cea mai mare parte a bazinului inferior în zona montană. Crișurile ajung mult mai repede în cîmpie, Ampoiul preferă o manifestare echivocă la periferia a două grupe montane, Someșele par mulțumite că au părăsit cît mai repede munții. Doar el, Arieșul, se desparte greu, după nenumărate încercări de a-și prelungi cursul – altfel cum am putea explica, metaforic, nenumăratele meandre -de înălțimile munților, doar el și-a asumat dificila menire de a separa munțiipe la ,,încheieturi", pe unde, conform legendelor, în ceasurile de taină aceștia se bateau în capete.
Cît o fi adăugat la lungimea sa (122 km între obîrșie și Moldovenești) un parametru de asemenea de excepție, cît și pitoreasca unduire a apelor la albie la imaginea creionată mai sus, rămîne un lucru greu de estimat. Desigur mult, așa precum dealtfel și cunoașterea sa timpurie – numele roman Auratus adeverind intrarea lui în conștiința antichității -, prin umanizarea intensă a văii și versanților au făcut-o.
Rîul își trage izvoarele din axul orografic central al Apusenilor, din zona de cea mai mare altitudine și masivitate. Arieșul Mare își adună apele de sub vîrful Cucurbăta (1849 m) și Piatra Grăitoare (1657 m) iar Arieșul Mic de pe versanții estici ai Masivului Găina. După confluența de la Mihoești, amonte de localitatea Cîmpeni – punct nodal al istoriei acestor meleaguri atît de frămîntate geologic, dar și social, de-a lungul timpului – rîul primește o direcție dominantă vest-est și constituie linia de separare a Apusenilor Nordici de Apusenii Sudici. în funcție de tipurile de rocă, extrem de variate, cînd mai dure, cînd mai moi, el și-a modelat o vale mai strîmtă, cu aspect de defileu (între Lupșa și Baia de Arieș, în aval de depresiunea de la Baia de Arieș), cînd mai largă, sub forma unor culoare sau bazinete depresionare (Bistra, Lupșa, Baia de Arieș, Sălciua). Intre Sălciua și Moldovenești, rîul a fost nevoit să traverseze Culmea Trascăului, tăindu-și un tipic sector de defileu desfășurat sub forma unui arc de cerc cu convexitatea înspre nord (fig. 34). Lungimea acestui arc depășește 30 km. În aval de Moldovenești, rîul pare obosit. El meandrează în bazinul depresionar Turda – Cîmpia Turzii, așteptînd confluența cu Mureșul cu o împăcare sacerdotală, izvorînd dintr-o datorie împlinită.
Fig. 34. Defileul Arieșului
Trei elemente ale cadrului natural concură la constituirea potențialului turistic deosebit al Defileului Arieșului: relieful, apele și vegetația. Ponderea hotărîtoarere vine reliefului care, prin abrupturi, creste, peșteri, promontorii stîncoase etc. dau peisajului o notă distinctă, cu totul și cu totul particulară. Intr-o succesiune a abordării din amonte spre avale, principalele obiective turistice din zona defileului sau imediata sa apropiere sînt:
– Peștera Huda lui Păpară este situată în versantul drept, la confluența Arieșului cu valea Oncășeștilor (Valea Morii), rîu ce drenează apele ieșite la suprafață prin această peșteră. Distanța de la șosea la intrarea în templul subteran este de 4 km. Peștera se situeză pe primul loc în Munții Trascăului în ceea ce privește lungimea (2 022 m) și amploarea golului subteran (săli de mari dimensiuni). Ea s-a format prin subteranizarea, în spectaculosul ponor de la Vînătara, a apelor reunite ale Văii Ponorului, Văii Poienii și Văii Seci. Peștera Huda lui Păpară impresionează prin vastitatea golului subteran (galerii de 4-5 m lățime și 30-35 m înălțime), prin cascadele sale (cunoscută este cascada Evantai) și lacurile de la baza acestora, care fac din vizitarea peșterii o adevărată aventură. Morfologia de detaliu este și ea bogat reprezentată prin speleoteme (stalactite aberante, dezvoltate oblic, stalagmite,draperii, gururi etc.), a altor forme de coroziune-eroziune (lingurițe, septe, pedunculi, meandre) ce populează Sala Virgină sau Sala Tăcerii. Deoarece dotărilc interioare lipsesc, peștera este greu accesibilă.
– Abruptul Bedeleului se constitute, de departe, în valența turislică de vîrf a defileului. Venind dinspre sud-vest, el însoțește valea pe o mare distanță, pînă avale de localitatca Vidolm, cu morfologia sa crenelată. Piscurile, țancurile, pilierii, nișele, arcadele și zimții, toate suspendate la 600-700 în față de axul văii, atrag privirile, impresionînd adînc. Inșeuările dintre vîrfurile calcaroasc aduc o tentă mai blîndă în peisaj, dar și ele ajung să șfîrșească, dincolo de racordul dintre pereti și platoul somital, în văi abrupte de tip padină, prin care apele de șiroire se scurg generînd spectaculoasc repezișuri și cascade.
Dar nu numai abrupturile dezvoltate pe calcare posedă atractivitate turistică. Lor li se asociază cele modulate pe ofiolite, între Buru și Moldovenești, sau pe cristalin, amonte de Vidolm. Verticalitatea formei devine deci, în Defileul Arieșului, o însușire dominantă a peisajului și, implicit, o resursă turistică de prim ordin. Tot reliefului îi aparține o trăsătură aparte, derivată din desfășurarea unui peisaj cu funcție turistică, și anume asocierea de forme diferitc, care-l diversifică și nuanțează. Astfel, alternanța abrupturilor și crestelor calcaroase, țîșnirea lor din mijlocul reliefului grefat pe conglomerate, spre exemplu mult mai blînd, trenele de grohotișuri din jurul piscurilor singulare, ravinările în rocă vie sînt tot atîtea prilejuri, oferite cu generozitate de defileul Arieșului, de-a ne opri și admira pitorescul locurilor.
Alt element, cu valoare turistică, este rîul însuși, cu meandrele și bulboanele lui, cu repezișurile și unduirile albiei sale. El reprezintă pentru defileu alfa și omega, el ne conduce spre inima Țării Moților și aduce de acolo toate frumusețea și veșnicia acestui colț nemuritor de țară. Așa precum, cu modestia specifică locurilor, Muzeul etnografic din Lupșa, înființat prin osîrdii și iubirea de neam a învățătorului Pamfil Albu, ne-o arată în cele peste 6 000 de exponate. (Tot la Lupșa se află două biserici, printre cele mai vechi din valea Arieșului, biseriea ortodoxă, zidită la 1421 și biserica Sf. Gheorghe,datînd din 1835). Cascada de la Șipote – o resurgență carstică ce-și aruncă apele în Arieș peste fruntea unui mare con de travertin – ne domolește setea și recreează privirile.
Cîndva, pe Arieș, coborau plutele. Azi navigația de agrement s-ar mai putea practica în defileu, în zonele de maxima îngustare. Dar, satisfacția estetică ce ne-o stîrnește străbaterea defileului n-ar fi deplină fără aportul masiv al vegetației. Acea pădure care, începînd cu fagii și stejarii ajunge să treacă, pe cleanțurilc stîncoase, în asociații de mesteceni și tufișuri xerofite, acea pădure îndărătnică, preocupată ca nimeni altul de a scoate seva din piatră seacă. Ea, în primul rind, dă viață peisajului, se îmblînzește. Permanenței dorințe de verticalitate a reliefului, vegetația îi conferă o modestă și unică notă de accesibilitate. Laricetul de la Vidolm declarat rezervație floristică, cu o suprafață de 91,5 ha, atestă grija noastră pentru ocrotirea frumuseții, pentru transmiterea ei urmașilor așa cum am primit-o de la părinții noștri – intactă.
Asupra genezei Defileului Arieșului s-au pronunțat o pleiadă întreaga de geomorfologi, începînd cu Emmanuel de Martonne, ce l-a admirat de pe creasta semeață a Bedeleului, și continuînd cu V. Mihailescu, T. Morariu, I. Popescu Argeșel. Ultimul autor îl abordează detaliat, într-un cuprinzător studiu asupra Munților Trascăului. De altfel defileul apare ca un element morfologic major, de mare incitație stiințifică, complexitatea și varietatea fiind atribute invocate în explicarea genezei formelor sale. Toți acești geografi se pun de acord în a susține o conjugare a acțiunii factorilor morfogenetici, cu participarea epigenezei, antecedenței și captărilor la definitivarea actualului drenaj al Arieșului.
Astfel, I. Popescu Argeșel (1977) propune pentru formarea defileului dintre Salciua și Moldovenești următoarea schemă, căreia îi subscriem în cea mai mare parte, nu înainte de a sublinia, totuși, prezența unor semne de întrebare, insuficient lămurite pînă la ora de față. Conform modelului propus, Arieșul a evoluat, inițial, pe direcția actuală numai între Salciua și Lunca Arieșului, de unde a primit o direcție preponderent nord-estică, debușînd în golful depresionar al Iarei, ca segment al paleorîului ce drena partea de vest a Munților Trascău. Corelarea sedimentelor din zona amintită vine în sprijinul acestei ipoteze, confirmînd o atare evoluție. Tot ca un argument favorabil se constitute și culoarul, bine evidențiat în plan superior, dintre Poșaga și Iara, peste văile Ocolișulni și Ocolișelului. În tot acest sector din amonte evoluțiia văii se realizează prin epigeneză. Prin avansarea regresivă a unui rîu grefat într-o zonă de coborîre altimetrică a Culmii Petrești, rîu ce debușa în golful depresionar Turda – Cîmpia Turzii, are loc un fenomen de captare, care a dus la dezmembrarea vechiuluicurs și orientarea actuală a drenajului. Legat de acest fenomen de captare se ridică unele semne de întrebare și anume: rolul văii Rimetea (a Trascăului) în definitivarea cursului actual al Arieșului și raporturile dintre Iara și Arieș în etapa remanierilor hidrografice principale din zonă. Considerăm ca aceste două aspecte n-au fost detaliate încă, deși ne pot oferi indicii prețioase asupra mecanismului intim al evoluției defileului în regiune. Din punct de vedere morfologic, defileul se impune printr-o asociere tipică de forme diverse, rezultat direct al litologiei și tectonicii complexe. Parcurgîndu-l de la un capăt la altul, dinspre amonte spre avale, sau invers, efectele eroziunii selective apar la tot pasul. În zonele de aflorare a cristalinului de Muntele Mare, ofiolitelor sau calcarelor valea se îngustează, versanții devin abrupți, în profilul longitudinal apar rupturi de pantă. Dimpotrivă, în rocile moi, valea se lărgește, apar culoare sau mici bazinete depresionare, declivitatea versanților scade etc.
Astfel, se pot identifica trei sectoare de defileu, bine marcate în relief, ce se interpun între tot atîtea bazinete depresionare. Primul sector se desfășoară în aval de localitatea Salciua, unde Arieșul, alunecînd pe suprafața cristalinului din Vîrful Lung (610m) se încastrează la linia de contact între acesta și calcarele Culmii Bedeleu. Incercarea de a ataca frontal bariera calcaroasă a eșuat însă și, după un mare meandru, se decide să o evite, orientîndu-se spre nord, deci schimbîndu-și direcția cu 90°. Pe versantul drept apar calcarele într-un abrupt impunător pe cel stîng, șisturile cristaline. Lungimea acestui prim sector de îngustare depășește 3 km. Treptat, calcarele urca în versantul drept lăsînd loc, în baza, cristalinului, cu relieful sau specific: abrupturi, turnuri, ravene în rocă vie etc. Contactul dintre cele două formațiuni litologice se impune clar în relief printr-o treaptă majoră, dominată de abruptul calcaros și parazitată de numeroase glacisuri care-i accentuează înclinarea.
După alți 3 km, faciesul petrografic se schimbă iar, cristalinul fiind înlocuit de depozitele sedimentare cretacice (vraconian-cenomaniene), reprezentate prin conglomerate, gresii, marno-calcare, roci mai puțin rezistente la acțiunea agenților externi, fapt reliefat printr-o lărgire a văii, sub forma unui culoar, prin atenuarea declivității versanților și prezența a numeroase procese erozionale (ravinări, alunecări etc.). În aval de confluența cu valea Poșaga, pintenul cristalin al Măgulicei de Sus îngustează pe o mica distanță valea, pentru a o lăsa să se deschidă mult mai amplu în continuare, în primul bazinet depresionar veritabil, cel de la Lunca Arieșului. El se desfășoară de o parte și de alta a văii, avînd o lungime de 2 km și o lățime maximă de 600 m. În josul văii este delimitat de abruptul vîrfului Măgulicea. Intre mica depresiune de eroziune fluviatilă de la Lunca Arieșului și confluența cu valea Ocolișului aspectul de defileu este îndoielnic, datorită profilului evazat al văii și liniilor șterse ale versantului stîng. Doar în plan secund, cel al versantului drept, abrupturile calcaroase dau reliefului o înfățișare masivă, grandioasă.
Urmează o nouă îngustare, pricinuită de intrarea apelor în zona deaflorare a cristalinului și apariția unor bariere de calcare cristaline paleozoice. Imaginea defileului care, începînd de la Lunca Arieșului începuse să se estompeze, revine în actualitate. Dar, după nici 2 km, intrăm în bazinul depresionaral Vidolmului, închis în avale de o fîșie de calcare marmoreene. Dimensiunile cuvetei ating 2,5 km lungime și 500 m lățime. Evidențierea pregnantă în peisaj se datorează, în primul rînd, masivelor înalte care o înconjură: dealurile Vîrfuiata (966 m), Costulatele (1011m) și Ardoscheia, în plan secund (1249 m). Calcarele ce barează valea aduc în profilul talvegului o nouă ruptură de pantă. Ceea ce se remarcă în morfologia vetrei depresionare este conul de dejecție enorm al Vidolmului, în aluviunile căruia apele Arieșului și-a modelat o serie de terase. Alăturat teraselor naturale, intensa activitate agricolă a dus la o terasare artificială a versanților.
In continuare, caracterul de defileu apare cu intermitență, zonele de lărgire, cum este cea de la Lungești, de la confluența Arieșului cu Ocolișelul alternînd cu îngustări prezente îndeosebi în buclele meandrelor. Inainte de a intra în cea mai dezvoltată și reprezentativă arie depresionară din cadrul defileului cea de la Buru, valea prezintă o îngustare accentuată între Colțul Băilor și Coasta Dosului. Contactul dintre cristalin și calcare este și aici reprezentativ, cele două tipuri de relief contrastînd prin specificitatea formelor. Depresiunea de la Buru (2 km lungime, 1 km lățime) s-a dezvoltat la confluența Arieșului cu valea Rimetei (Trascăului). O depresiune de contact litologic, alături de calcare și cristalin fiind prezente și depozitele cretaciceale vraconianului și cenomamanului. Vatra este puternic aluvionată, pe seama acestui aspect dezvoltîndu-se o intensă activitate agricolă.
Cel mai lung și mai tipic sector din cadrul defileului major al Arieșlui se dezvoltă între Buru și Moldovenești. În această zonă ofiolitele aflorează masiv. Valea se îngustează și meandrează generînd versanți abrupți, cu un relief rezidual caracteristic. În profilul longitudinal al văii apare ultima ruptură de pantă demnă de subliniat. La Moldovenești o subsidență activă s-a transformat într-o zonă de convergență hidrogratică, Arieșul, Hășdatele și Pîrîul Vălenilor întîlnindu-se la contactul dintre Depresiunea Turda-Cîmpia Turzii cu rama montană. Arieșul se axează pentru alte cîteva sute de metri la marginea Culmii Petrești, subminîndu-i versantul estic și meandrînd înspre depresiune. Existența acestei subsidențe din vestul depresiunii menționatea constituit un element motrice al evoluției în perimetrul defileului, accelerînd eroziunea în adîncime, avansarea regresivă a rețelei hidrografice și remanierea lor. Vechimea subsidenței ne-o dezvăluie valea Hășdate care, chemată de coborîrea în cauză, a preferat să-și sculpteze, imediat după evadarea din strînsoarea calcarelor din Cheile Turzii, un lung și meandrat defileu în otiolite decît să se îndrepte spre sud-est, unde misiunea sa ar fi fost înlesnită de substratul litologic mult mai ușor de denudat.
Defileul Arieșului rămîne o zonă turistică pusă în valoare prin intermediul șoselei Turda-Cîmpeni-Lunca Vașcăului, și ea o coloană vertebrală pentru drumurile de acces în partea centrală a Munților Apuseni. La 12 km de Turda intrăm în defileu, pe care-l părăsim după alți 30 km parcurși, la ieșirea în Depresiunea Sălciua. De aici pînă la Cîmpeni, leagănul spiritual alȚarii Moților, mai sînt doar 41 km.
O zonă care debutează la Moldovenești, așezare unde s-au descoperit vestigii ale epocii bronzului, locuită și de români în cetatea întărită cu valuri de pamînt și de piatră. În epoca medievală, pe Dealul Cetății a fost construită una dintre cele mai vechi fortificații din Transilvania (secolele X-XIII). Ei figurează într-un înscris de la 1075 ca cetate românească. De la Moldovenești la Sălciua se întinde defileul, natura își intră în drepturile ei dintotdeauna. Il putem admira, cine știe pînă cînd, și din mersul nostalgic al ,,mocăniței", acest trenuleț bun la toate, care s-a încadrat prin mersul său lent, în rostogolirea eternă a timpului în munți. Ca loc de popas, Cabana Buru, ne poate oferi prilejul de a rămîne cîteva zile în mijlocul acestui peisaj încîntător.
Defileul Crișului Repede
Din punct de vedere geografic, prin Defileul Crișului Repede se înțelege sectorul de vale îngustă cuprinsă între localitățile Bologa și Vadu Crișului, cu o lungime de aproximativ 48 km (fig. 35). În această zonă, cel mai nordic dintre Crișuri traversează partea de miazănoapte a Munților Apuseni, culoarul său constituind dealtfel limita între Munții Mureșului și Plopișului, situați la nord și Masivul Vlădeasa, respectiv Munții Pădurea Craiului, desfășurați spre sud. Există însă și o accepțiune cu sens mai restrîns a noțiunii de defileu intrată îndeosebi în literatura cu caracter turistic, de popularizare, și anume cea care se referă numai la sectorul dintre Șuncuiuș și Vadu Crișului (C. Pleșa,1566), suprapus zonei de maxima spectaculozitate și atractivitate. În ceeace ne privește, vom avea în atenție defileul înțeles ca forma complexă de relief, deci în accepțiunea sa largă, insistînd, desigur, asupra celor două tronsoane, dintre Bucea-Șuncuiuș și Șuncuiuș-Vadu Crișului, posesoare ale unor trăsături particulare și aceasta nu din dorința unui compromis care să atenueze extremele celor două opțiuni, ci pentru faptul că o astfel de prezentare poate cîștiga în conținut, scoțînd în prim plan atît ansamblul, cît și părțile sale componente.
Crișul Repede, singurul rîu care s-a încumetat, și a reușit, să traverseze Munții Apuseni dintr-o parte în alta, își are izvoarele în partea vestică a Podișului Someșan, în punctul numit generic ,,Izvorul Crișului", situat la altitudinea de 680 m. După ce străbate vatra bazinetului depresionar Huedin, dezvoltat în depozite sedimentare de vîrstă eocenă, se angajează, aval de localitatea Bologa, în străpungerea barierei muntoase. Aici începe lupta înverșunată cu muntele, încă de aici se prefigurează o forma de relief impresionantă, ce se va dezvolta ca urmare a încleștării celor doi combatanți. Substratul litologic, principalul factor static al morfogenezei, se hotărăște să reziste, schimbîndu-și frecvent constituția, poate în dorința nemărturisită de a surprinde și a sili apele să-și aleagă o altă cale. De la marnele moi ale depresiunii se trece brusc în cristalin, unde rata de denudare scade. Rîul abia reușește să țină pasul cu nivelul său de bază, adîncindu-se și neglijînd dezvoltarea pe orizontală a albiei. Evoluția laterală a trecut astfel într-un plan secund, consecința imediată fiind îngustarea văii și apariția defileului. Aidoma altor zone de defileu, exemplul cel mai la îndemînă – DefileulArieșului-, și în acest caz forma apare ca o coloană infinită așezată în plan orizontal, cu numeroase îngustări și lărgiri, ce se succed de la est la vest (Aurora Posea, 1970).
Fig. 35. Defileul Crișului Repede
Un sector de defileu de circa 3km lungime modelatin roci cristaline, se desfășoară între Bologa și Poieni, unde rîul debușează în primul bazinet depresionar rezultat prin eroziune fluviatilă la confluența Crișului Repede cu Secueul. Aval de Poieni, valea se îngustează iar, versanții Măgurii Sebeșului și cei al Dealului Pleșu (722 m) flancînd-o asemeni unor străjeri credincioși. Pentru scurt timp însă, deoarece, la nici 2 km distanță,se dezvoltă alt bazinet depresionar, de data aceasta mult mai evazat, cel al văii Drăganului (topic preluat de la localitatea cu același nume amplasată la confluența dintre văile Drăganului și Crișului Repede, unde conul de dejecție al afluentului impresionează prin desfășurarea sa).
O alta îngustare (2-2,5 km) desparte Depresiunea valea Drăganuluide cea de la Ciucea, ce se continuă cu un culoar alungit, în vatra căruia este localizată așezarea Negreni (locul tradiționalului tîrg ,,de toamnă"). în aval, succesiunea îngustărilor și lărgirilor continuă, într-un ritm pulsatoriu, fiecare depresiune putînd fi considerată un antract morfogenetic, ce permite rîului să-și acumuleze energia necesară încleștării următoare, cum este cea dintre dealurile Păltiniș (892 m) și prelungirile sud-estice ale Măgurii Beznea (898 m) interpusă între lărgirile văii de la Negreni și Bucea. După bazinetul depresionar de la Bucea, Crișul Repede intră în calcare, străbătînd apofiza depozitelor carbonatice prelungită spre nord-est, în vîrful Merișorului. Personalitatea defileului se înnobilează, versanții săi își sporesc declivltatea și fragmentarea, fapt ce nu-i poate atenua, decît în mica măsură, confluența cu cel mai lung afluent al său, valea Iadei (42km), unde se schițeaza doar o luncă ceva mai larga. Lungimea sectorului de defileu dintre Bucea și Bratca depășește 10km.
Depresiunea de la Bratca, apărută în zona de întîlnire a văilor Boiului și Brătcuței cu Crișul Repede, se detașează prin rama abruptă și prin orizontalitatea vetrei, bogat aluvionată. Intre localitățile Bănlaca și Șuncuiuș, defileul intră în prerogativele sale. Apariția calcarelor diversifică peisajul. Este sectorul unde s-a format prin alunecarea gravitațională a scurgerii spectaculosul meandru de la baza dealului Simionului, flancat spre sud-vest de prelungirile domoale ale Dealului Recea. Scăpînd de încorsetarea celor doua menghine carbonatice, rîul își lărgește iar valea în depresiunea de la Șucuiuș, cea mai reprezentativă din întreg defileul. Lățimea sa depășește 3 km, avînd o forma romboidală, cu axa mare lungă de 5-6 km, orientată de-a lungul Crișului și cea mica urcînd pe cele doua văi afluente Crișului, Izbîndișul pe partea stîngă și Orostelecul pe cea dreaptă.
In aval de Șuncuiuș pe o distanță de 3 km, se dezvoltă ultima și cea mai importanta porțiune de defileu. Aici Crișul Repede fierăstruiește anticlinalul calcaros desfășurat între vîrfurile Pojorîta (685 m) și Dealul Măgurii (566 m), de-a lungul unei văi impozante, numită frecvent datorită îngustării sale și ,,Cheile Crișului Repede" (Aurora Posea, 1977; L. Vălenaș, A. Jurokiewicz, 1980-1981), denumire totuși improprie, dată fiind lățimea de ansamblu a văii în perimetrul respectiv.
Descrierea și explicarea genezei formelor de relief au încetat să se constituie într-un scop în sine, deși motivația îmbogățirii cunoașterii pare a fi suficientă. Geografiei zilelor noastre i se cere mai mult, nevoia umană de materii prime, materiale și spirituale, amplificîndu-se mereu. Turismul este o industrie programată să valorifice tocmai acele resurse ce se adresează spiritului, acele însușiri și valențe ale peisajului și componentelor sale cu destinație educativă și recreativă. Iată de ce credem necesar a prezenta Defileul Crișului Repede și sub un astfel de unghi. Operațiunea nu este deloc facilă, într-un sector atît de dezvoltat de vale varietatea peisajului și a surselor sala atractive atingînd cote deosebite.
Desigur am putea proceda metodic, enumerînd, clasificînd și ierarhizînd obiective, trăsături și însușiri atractive. Dar turistul adevărat nu se mulțumește doar cu anumite obiective, el încearcă să folosească timpul destinat recreerii cît mai eficient, surprinzînd tot ceea ce cadrul natural, înnobilat uneori prin intervenția antropică, îi oferă. Ca urmare, să însoțim un astfel de vizitator ce și-a propus să-și adjudece, sufletește, toate comorile de frumusețe ale defileului, pornind, precum apele sale, din amonte spre aval.
Poarta de intrare în defileu o cunoaștem deja – localitatea Bologa. O cunoșteau și strămoșii noștri, românii, care au ridicat, pe platoul Grădiștei, un castru cu laturile de 203×121 m, menit a apăra un sector din granița de nord-vest a Daciei române. Pe ruinele castrului, permanența viețuirii pe aceste meleaguri a edificat o cetate feudala, menționată din anul 1369 cu același rol strategic de mare anvergură. Inceputurile defileului nu se remarcă, în ceea ce privește relieful printr-o spectaculozitate aparte. Doar versanții se apropie insistent, vulcanice împiedicînd rîul să se desfășoare. Intre Bologa și Poieni pot fi admirate piscurile ascuțite ale dealurilor versantului stîng, constituite din dacite dure, evidențiate în peisaj prin eroziune selectivă. În coapsa Măgurii Moriaca (760 m) marea carieră de la Poieni a introdus defileul în sfera valorificarii industriale. Treptele coloanei infinite se derulează fără răgaz: lărgire – îngustare, lărgire – îngustare. Astfel ajungem la Ciucea, locul de concentrare, de odinioară, a întregii rețele hidrografice din bazinul superior al Crișului Repede adunată aici pentru a deversa în golful Șimleului prin renumita înșeuare de la Osteana. Acum, în depresiunea sculptata de ape înflorește localitate Ciucea, veche vatră romanească, în ambianța căreia poetul ,,pătimirii noastre" și-a revărsat iubirea de neam și țară în atîtea versuri nemuritoare. Casa memorială și mausoleul Octavian Goga îndeamnă la popas și reculegere. Privind pădurile din jur te trezești murmurînd, împreună cu frunzele lor, ,,la noi sînt codrii mari de brazi și cîmpuri de mătasă …".
Insoțind Crișul, asemeni firului legendar spre inima labirintului, trecem prin strîmtoarea dintre dealurile Tarnița și Dealu Crișului. Aici rîul întîlnește, pentru prima data în cursul său, strate masive de calcare triasice. Sectorul de defileu sculptat pe seama acestora se detașează pregnant față de tronsoanele din amonte. Versanții calcaroși și-au ales verticalitatea drept emblemă, iar fragmentarea pereților abrupți scoate din anonimat peisajul. O austeritate sobră învăluie defileul prin axul căruia rîul, mîndru de opera sa, se îndreaptă triumfător înainte. Sîntem dealtfel în zona de afluență cu valea Iadei, afluent ce străbate în cursul său un mozaic petrografic fără comparație. Valea Iadei (topic adoptat în locul celui frecvent utilizat de valea Iadului, ce nu-și are motivație etimologică concretă) este, la rîndul ei, una dintre văile binecuvîntate din Apuseni, al cărei potențial turistic este apreciabil. Chei, cascade, izbucuri, peșteri și abrupturi se succed de la vărsare spre izvoare, acolo unde se află o perlă a Apusenilor – stațiunea balneoclimaterică Stîna de Vale.
Dar, să revenim la colectorul Iadei care, îmbogățindu-și debitul, lovește furibund în coapsa nordică a Dealului Secătura, subminînd-o. Nișele și marmitele apărute în perete stau mărturie tendinței apei de a-și netezidrumul prin orice mijloace. Versantul stîng se menține abrupt și spectaculos și în avale, unde primește ca afluent tumultoasa vale a Boiului, ce-și trage izvoarele din depresiunea carstică de la Ponoară. În profilul longitudinal al acestor văi apar cîteva repezișuri și cascade la baza cărora evorsiunea apelora sculptat marmite gigantice. Versantul drept prezintă treimea inferioară abruptă, calcarele punîndu-și și aici pecetea decisivă.
Intrăm în depresiunea de la Bratca, bine conturată, o cuvetă adăpostită din toate părțile de abrupturi calcaroase. Crișul Repede primește aici un nou afluent, Valea Brătcuței, ce și-a format la ieșirea din rama montană un glacis extins. O vale sălbatecă, maturizată, cu un sector de chei în cursul inferior și cu două izbucuri, ale Brătcanilor și Dămișenilor, ce concentrează rețeaua hidrografică subteranizată a depresiunilor Ponoraș și Damiș din partea central-estică a Munților Pădurea Craiului. Depresiunea Bratca este barată spre vest de îngemănarea dintre dealurile Hapațagului și Simionului, prin care rîul se strecoară cu iscusință. Incepînd din această zonă intrăm în cea mai spectaculoasă porțiune a Defileului Crișului Repede, constituită, la rîndul ei, din două segmente distincte. Prima, se suprapune sectorului dintre Bănlaca și Șuncuiuș modelată între culmile sus-menționate, cea de a doua se desfășoară aval de Șuncuiuș, pînă la Vadu Crișului.
Sectorul dintre Bănlaca și Șuncuiuș impresionează prin marele meandru a cărui splendoare poate fi admirată din vîrful Dealului Simionului. Curgînd, încă de la Bratca, pe o direcție rectilinie est – vest, apele Crișului lovesc frontal culmea calcaroasă, lovitură de catapultă căreia calcarul îi rezistă. Profitînd de slăbiciunile rocii, apele caută cu înfrigurare o altă cale, schimbîndu-și brusc direcția spre sud, unde confluența cu Pîrîul Tare și Pîrîul Hodoabei îi atenuează ceva din amărăciunea eșecului. Indîrjită își redresează atacurile subminînd malul stîng pentru a se îndrepta, după descrierea unui întreg semicerc, spre nord. Iarăși o buclă strînsă și, scăpînd din mrejele perfide ale calcarelor, își reia drumul ancestral spre vest. Privind dublul meandru nu poți să nu te întrebi ce a determinat o sinuozitate atît de puternică văii cînd înșeuarea din Dealul Simionului indică un vechi curs al rîului spre vest mult mai puțin meandrat ? De vină pare a fi alunecarea gravitațională a rîului de-a lungul promontoriului stîncos, stimulată de adîncirea celor două pîraie, dar și de confluența cu valea Mișidului. Pentru peisaj, procesul s-a constituit într-un aport bogat de valente atractive, cu apariția abrupturilor sub forma de potcoavă ale malurilor concave, a unui relief impunător populat cu piscuri, nișe, abriuri, guri de peșteri, grohotișuri.
Dar ceea ce atribuie acestui sector de defileu o resursă turistică de amploare sînt peșterile. Ele se dezvoltă îndeosebi în versantul stîng acolo unde rîul Tare și Pîrîul Hodoabei, dar și alte organisme de drenaj din cadrul versantului, s-au subteranizat, generîndu-le. De-a lungul celor 2 km de defileu se deschid 34 de cavități ademenind prin intrările lor ogivale, așa cum o fac Peștera Ungurului (554 m) sau Napiștileului (195 m). Cine ar fi putut bănui înainte de 1957, că în versantul stîng al văii, în clinele Dealului Recea, sub marele con de grohotiș, este tăinuită intrarea în cea mai lungă peșteră a României ? Izbucul de la baza acumulărilor stîncoase putea fi un indiciu, dar cîte galerii active impenetrabile nu sînt ? A trebuit să-i indice un localnic lui B. Bagameri, în acel an de grație pentru carstul romănesc, ,,gaura cu vînt" pentru ca marea epopee a Peșterii Vîntului să înceapă, epopee neterminată nici azi, cînd labirintul subteran depășește 34 km lungime, devenind cea de-a 30 peșteră din lume.
Peștera Vîntului se desfășoară în axul anticlinalului constituit din Dealul Recea, paralel cu valea Mișidului. Acest paralelism a născut supoziția unei condiționări morfogenetice, cu pierderea apelor văii în versantul stîng și modelarea golului subteran. În etapele trecute ale evoluției reliefului un proces similar ar fi putut avea loc. Rîul actual ce străbate peștera își are punctele de alimentare în pierderile realizate de-a lungul faliei din Valea Șesii și în Ponorul Recea. Peștera posedă un patrimoniu științific și turistic inestimabil. Dispunerea galeriilor pe trei nivele indică trei etape majore de evoluție ce pot fi corelate cu cele trei carstoplene din Munții Apuseni. În partea mediana a peșterii se desfășoară meandrele ,,Emil Racoviță", unice în endocarstul românesc, reprezentate printr-o succesiune de 33-35 polițe și intrînduri, de numeroși lobi și popine de meandru. Tot în această zonă apar depuneri de gips sub forma mirificelor anthodite, iar în albia rîului subteran procesele mineralogenetice se desfășoară și azi, punînd în loc alophanul.
In paralel, golul subteran relevă numeroase și inedite valențe atractive, derivate din grandoarea galeriilor și sălilor (Sala Titanilor, Hipodromul, Sala Metalul, Galeria 1 Mai, Galeria Roșie etc.), din morfologia și varietatea formațiunilor (Sala Formațiunilor, Sala Ornamentelor). Deocamdata în Poiana Frînturii apele izbucului curg tainic, vămile lor subpămîntene știindu-le doar exploratorii. Mîine, poimîine, cine știe ?!
Ajunși la Șuncuiuș orizontul se lărgește. Așezarea anonimă de altădată a devenit în ultimii ani un adevărat oraș. Mineritul, axat pe exploatarea argilelor refractare, s-a impus ca o nouă ocupație, aducînd în viața așezării și a locuitorilor ei schimbări importante, dintre cele mai favorabile. O parte din vechea vatră a Șuncuiușului urca de o parte și de alta avăii Izbîndișului, pînă aproape de peștera și izbucul cu același nume. Două obiective turistice ce te întîmpină cu nonșalanță, peștera dintr-o faleză semicirculară, iar izbucul mijind misterios de sub trena materialului de prăbușire ce obstruează, mai mult ca sigur, intrarea în etajul inferior al peșterii. Cine încearca să ajungă la insurgența apelor din sistemul endocarstic Izbîndiș trebuie să urmeze valea seacă a Măguranului pînă în depresiunea carstică de la Cărmăzan, trecînd prin Groapa Blidireștilor, locul primelor pierderi orientate spre izbuc. La Cărmăzan, ponoarele Orbului, Tomii și Fanului converg în subteran tot spre Izbîndiș.
Părăsind depresiunea de la Șuncuiuș, spre avale, intrăm în ultimul și cel mai impozant sector al defileului, dar și cel mai cunoscut turiștilor dintre toate. Intrarea, ca toate intrările într-un templu, este fastuoasă, seamănă unei pîlnii uriașe. Ambii versanți se apropie de verticală, pe cel drept apare o clasică suprafață structurală, în vreme ce stratele versantului stîng indică o curbură specifică anticlinalelor. Linia ferată nu și-a găsit loc de desfășurare fiind nevoită să traverseze promontoriul stîncos printr-un scurt tunel. în cotul meandrului, puternic curbat, abruptul peretelui și înălțimea sa devin impunătoare. După ieșirea din tunel concavitatea văii trece pe versantul opus, unde se înalță semeț Stanul Stupului, un perete cu o înălțime ce depășeștc 80 m, ideal pentru practicarea alpinismului (aici se află dealtfel cele mai dificile trasee practicate în defileu, grad de dificultate IV A). La baza lui, barat de rambleul căii ferate, se află un lac alimentat de izvoare subterane. În continuare indicele de sinuozitate al văii scade, dar peisajul rămîne pitoresc, prin verticalitatea pereților și fragmentarea lor. Ravenele în rocă vie brăzdează pantele abrupte, ici-colo apar, aidoma unor polițe extinse, mici nivele de terasă sprijinite pe abrupturi izolate. Scurgerea apei pe roca nudăa versanților a generat lapiezuri verticale, brazde și caneluri orientate pe linia de cea mai mare pantă. Sîntem dealtfel în zona cabanei Vadu Crișului,amplastă pe marginea vestică a conului de travertin depus de către apele din peștera apropiată. Inălțimea conului (8 m) este similară cu cea a cascadei formată de apele resurgenței subterane la prăbușirea lor în Criș.
Aval de cabana, rîul își începe iar meandrarea, generînd două tipuri particulare de versant: abrupt în malul concav și mai atenuat ca înclinare. în cel convex, între rambleul căii ferate și abruptul peretelui drept apare un nou lac, alimentat de resurgența Peșterii cu Apă. Pe malul opus, Colțul Devențului se detașează prin abrupturile și țancurile lui. Rămînem cu privirea tot pe versantul drept, în zona Peșterii de la Casa Zmăului, punct vamal,,vama sării") atestat documentar încă de la 1256. Morfologia abruptului scoate în evidență nișe de mari dimensiuni (Stînca cu ochi), pilieri și surplombe. În aval, cei doi versanți se îndepărtează și pierd în altitudine făcînd loc golfului depresionar al Vadului. Intrăm dealtfel în localitatea Vadu Crișului, desfășurată în apropierea defileului și renumită prin ceramica albă produsă în atelierele tradiționale locale.
Resursele turistice ale acestui sector sînt alcătuite din două tipuri de obiective: abrupturile, cu întreaga gamă de încrustații morfologice, și peșterile. Intre cavitățile subterane, Peștera de la Vadu Crișului își revendică, pe buna dreptate, întîietatea, prin dimensiuni și pitorescul peisajului subteran. Ea reprezintă tronsonul inferior, de resurgență, al unui sistem endocarstic format prin subteranizarea Văii Peștireului, ce drenează, la suprafață, partea nord-vestică a platoului carstic de la Zece Hotare, numită local imașul Bătrînului. Partea din amontele rîului subteran, de insurgență, este constituită din Peștera Bătrînului (1633 m), cunoscută prin bogăția speleotemelor.
Peștera de la Vadu Crișului a fost descoperită în anul 1903 și, la scurt interval, intră în circulație turistică, datorită efectuării unor amenajări interioare. În urma explorărilor din ultimii ani, cu depășirea celor două sifoane, dezvoltarea cavității urca la 1000 m lungime. Se desfășoară sub forma unei galerii unice, axată pe o diaclază. Farmecul golului subteran rezidă în dispunerea inedită a spațiilor interioare, cu bolți în arcuri frînte și ogivale, ridicate la 30-40 m înălțime, în podoabele Sălii Balconului, din păcate majoritatea afectate de conlucrarea scurgerii timpului cu turiștii iresponsabili, în repezișurile și cascadele rîului subteran. Celelalte cavități au dimensiuni reduse și posedă relativ puține atribute spectaculoase. Intre ele amintim peșterile din Colțul Devențului (unde s-au descoperit numeroase dovezi arheologice), Peștera Caprei, peșterile de la Carieră, pe versantul stîng și peșterile de sub Stanul Stupului, Fugarilor,de la Casa Zmăului, Hîrtopul fără Fund (285 m), Podireului etc. din zona versantului drept. Cu toată dezvoltarea limitată, ele oferă turistului o primă posibilitate de a se familiariza cu ambianța lumii subpămîntene, un preludiu necesar înaintea abordării golului mai vast din Peștera Vadu Crișului.
Vegetația își aduce, de asemenea, prinosul său la frumusețea defileului. Pădurea de fag, într-o permanentă și surdă luptă cu verticalele calcaroase ne întîmpină cu boarea ei reconfortantă. Sînt prezente numeroase elemente floristice xerofite, cum ar fi ferigile (Geterach ojjicinarum ), ghimpele (Ruscus aculeatus), fluierătoarea (Tamus communis), precum și o faună bogată. Abrupturi, peșteri, cascade, meandre și lacuri asociate edificiilor antropice cu funcție turistică, iată o secvență unică a interferenței dintre elementele peisajului geografic inclusă într-o singură formă majoră de relief – Defileul Crișului Repede.
Geneza și evoluția lui relevă o serie de aspecte de o varietate extremă, specifice dealtfel tuturor marilor rîuri care străbat regiuni montane vaste. Complexitatea substratului litologic, pe de o parte, și diferențierile tectonice de la o zonă la alta, pe de altă parte, sînt factorii direct răspunzători de această nuanțare peisagistică. Toate particularitățile menționate s-au constituit ca argumente în favoarea diverselor ipoteze formulate cu scopul explicării formării și devenirii actualelor forme de relief. Crișul Repede se înscrie și el în grupa văilor carpatice cu o evoluție extrem de controversată, numeroși cercetători încercînd, într-un mare interval de timp, să-i descifreze tainele, pentru ca el se înscrie în grupa de ,,elită" a rîurilor din patria noastră ce traversează o vastă arie muntoasă.
Dar, să rememorăm salba ipotezelor. Menționăm că problematica cea mai vastă și incertitudinile cele mai numeroase le ridica sectorul din amonte al Crișului Repede, desfășurat în perimetrul defileului ce ne intereseaza. Se înțelege de la sine că orice încercare de a explica formarea acestuia trebuie să aibă în vedere, în primul rînd constituirea rețelei fluviatile ce i-a dat naștere. Marea grupa a geografilor ce și-au axat preocupările asupra acestuisubiect atît de incitant începe cu L. Sawicki și continuă cu Roth von Telegd, J. Szadeczky, Emm. de Martonne, E. Lobonțiu, St. Mateescu, R. Fichileux, N. Orghidan, Gr. Posea, Aurora Posea etc. Incă în anul 1912, în studiul său privind morfologia Munților Apuseni, L. Sawicki ridica problema remanierii, prin captare, a rețelei de la izvoarele Crișului Repede, acolo unde pîrîul Mărgăuța, ce drenează actualmente bazinetul depresionar al Mărgăului, ar fi fost captat de către Secueu, întrerupîndu-i-se evoluția către nord.
Probleme controversate au fost ridicate de orientarea paleorețelei -actuala depresiune a Huedinului. După unii cercetători (J. Szadeczky), valea Călatei, afluent pe stînga al Crișului Repede, precum și obîrșiile acestuia din aria depresiunii, s-ar fi orientat în faza inițială spre nord. Ulterior prin apariția unui baraj vulcanic, pe care R. Ficheux îl neagă, ele și-ar fi orientat cursul spre vest. Un alt cercetător, St. Mateescu (1926) încercînd să explice evoluția Călatei, imaginează un traseu al acesteia pe la estul Muntilor Meseș spre culoarul Someșului. Prin evoluție regresivă, un afluent al Crișului a pătruns în Depresiunea Huedin captînd valea respectivă, simultan cu acțiunea altui afluent al aceluiași Criș, ce-și tranșa bazinul hidrografic cu afluenții Someșului. Emm. de Martonne, fără a dedica problemei în cauză o atenție deosebită, imaginează un context paleogeografic diferit, cu o concurență între Nadăș și Criș, primul fiind captat în zona de izvoare de către cel din urmă.
Revine lui Robert Ficheux, geograful care și-a legat atît de mult preocupările de Munții Apuseni, meritul de a fi elaborat o ipoteză unitară asupra genezei și evoluției văii Crișului Repede, ipoteză care, deși a fost contestată în unele puncte, reprezintă o construcție interesantă căreia noile metode de investigate geomorfologică îi vor aduce, cu siguranță, confirmările sau infirmările adecvate. R. Ficheux (1928-1971) pornește la edificarea teoriei sale de la prefigurarea detaliată a contextului paleogoegrafic în care s-a adesfășurat constituirea rețelei hidrografice a Crișului Repede. Astfel, el presupune că rețeaua versantului nordic a actualelor masive Gilău și Vlădeasa, compusă din Iada, Dragan, Secueu și Călata, debușa în trei bazine lacustre, după cum urmeaza: Iada, în spațiul depresionar al Vad-Borodului, Drăganul și Secueul în golful Șimleului, iar Călata și Almașul într-un bazin situat undeva în estul Muntilor Meseș. în urma unor mișcări compensatorii ce afectaseră bazinele marine și rama montană, eroziunea este activată. Valea Surducii, ce se vărsa în golful Șimleului, este captată de către un mic afluent al Iadei. Subsidența activă manifestată în zona depresionară a Vad-Borodului stimulează eroziunea remontantă, astfel că văile Drăganului și Secueului sînt, la rîndul lor, captate de Criș. Nivelul captării este ,,imortalizat" în înșeuarea de la Osteana (locul presupus al drenării Drăganului spre golful Șimleului), la 627 m altitudine. Ulterior, la o nouă activare a adîncirii rîurilor, tot prin captare, valea Călatei și întreaga rețea din Depresiunea Huedinului devine afluenta a Crișului Repede.
Ce putem desprinde din ipoteza, minuțios elaborată și argumetată alui R. Ficheux legat de originea defileului ce ne interesează ? Acceptînd această ipoteză, defileul se divide, din punct de vedere genetic, în două sectoare, și anume: cel dintre Bologa și halta CFR Stîna de Vale rezultat printr-o succesiune de captări și cel situat aval de confluența Iadei cu Crișul, de natură epigenetică. Analizînd critic opiniile lui R. Ficheux și utilizînd, în plus, date noi provenite din analiza nivelelor de eroziune, a cumpenelor de apă și a formei bazinelor hidrografice, Aurora Posea (1970) modifică parțial scenariul imaginat de precedentul autor. în primul rînd, autoarea identifică o rețea mult mai veche, situată la nivelul suprafeței Muncelul, cea a văii Zărna, ce se drena spre Stîna de Vale și de aici spre vest. O importanță deosebită este acordată rolului jucat de golful Șimleului care a tras întreaga rețea hidrografică din bazinul superior al Crișului Repede, inclusiv valea Iadei ce debușa în acest golf și nu în cel de la Borod, cum afirmase R. Ficheux. Este dealtfel, după părerea noastră, cel mai important aspect care intervine în noua teorie față de cea a predecesorului, legat bineînțeles de geneza defileului în sine.
După autoarea menționată, între Iada, Drăgan, Secueu și afluenții lor s-a desfășurat o intensă acțiune de adjudecare a bazinelor de recepție (Drăganul captînd pîrîul Sebeș, afluent al Iadei, iar Secueul fiind inițial afluent al Drăganului de care s-a desprins printr-o captare a unui organism ce evolua remontant etc. În același timp, sectorul superior al Crișului Repede se drena împreună cu văile Călatei și Poicului spre golful amintit, situat la nord. Prin înaintarea regresivă a unui rîu ce debușa în golful Vad-Borod, Iada este captată. Evolutia regresivă continuă în ritm rapid. Drăganul, Secueul, Călata și Crișul superior sînt și ele captate, asigurînd rețelei fluviatile configurația de astăzi.
Luînd în considerare opiniile Aurorei Posea, geneza defileului Crișului Repede își modifică și ea, partial, originea. Astfel, sectorul epigenetic se restrînge la porțiunea dintre Vadu Crișului și Șuncuiuș, în timp ce sectorul rezultat prin captare crește considerabil. O notă aparte o aduce în explicarea genezei defileului Crișului Repede N. Orghidan (1969), care pornește de la sublinierea conexiunilor paleogografice dintre golful Oradei și cel al Sălajului. În cel din urmă se vărsau, inițial, Secueul și, probabil, Drăganul și Călata. Prin ridicarea nivelului apelor din bazinul Șimleului, între golful Vadului și Sălajului s-a realizat un brat, marin ce a dăinuit mult timp. Ulterior, prin scăderea nivelului apelor celor două lacuri, s-a ivit o cumpănă de ape în dreptul pasului Plopiș. În acest moment, rîurile ce coborau din Vlădeasa s-au abătut spre vest, spre golful Vadului, adîncindu-se, deci, prin epigeneza și antecedență. Ca urmare, după N. Orghidan, formarea defileului s-ar datora în exclusivitate acestor două procese, captările fiind total excluse.
Nu a intrat în intenția noastră reluarea discuției asupra problema în cauză, și așa atît de controversată. Menționăm că în explicarea sectorului ,,carstificat" al defileului, dintre Bucea și Vadu Crișului, indicii prețioase poate aduce luarea în considerare a unui (posibil) rol major jucat de Bratcuța, cea mai evoluată vale de pe versantul nordic al Munților Piatra Craiului, vale care, cu certitudine, s-a vărsat, încă de la început, în Vad-Borod. Drept consecință, sectorul epigenetic trebuie reconsiderat ca extinzîndu-se cel puțin pînă la Bratca. Este posibil ca un afluent al văii să fi avansat regresiv, după schema elaborată de Aurora Posea, ca valea Iadei, aflate în imediata apropiere etc.
Indiferent deci care ar fi ipoteza căreia-i subscriem (mai puțin cea a lui N. Orghidan), un fapt se impune cu certitudine: în geneza defileului epigeneza și captarea au conlucrat activ, fiecare impunîndu-se decisiv într-un sector anume, prima în cel inferior, iar a doua în sectorul din amonte. Desfășurîndu-se pe circa 48 km lungime, Defileul Crișului Repede poate fi abordat, în funcție de preferințele cererii turistice, din diverse puncte, căile de acces intersectîndu-se sau însoțindu-se una pe alta. Dacă șoseaua Cluj-Napoca – Oradea îl străbate cu intermitență, ocolindu-l tocmai în zonele sale de maximă dezvoltare (Bucea – Vadu Crișului) în schimb calea ferată urmează îndeaproape firul apei, înlesnind accesul în oricare dintre sectoarele descrise.
Ca repere majore avem localitățile Bologa (10 km de Huedin) și Vadu Crișului (50 km de Oradea). Spre deosebire de sectoarele din amonte, sectorul ,,clasic" al defileului (Șuncuiuș – Vadu Crișului) este străbătut doar de calea ferată, cu haltă CFR în partea centrală a sectorului de îngustare, sau de poteci ce urmează albia Crișului ori escaladează pe mici porțiuni versanții. Defileul este deservit de o serie de baze turistice amplasate în perimetrul sau în vecinătatea sa. În acest sens, sectorul Șuncuiuș – Vadu Crișului beneficiază de serviciile cabanei ,,Peștera", amplasată pe malul stîng al Crișului Repede, la altitudinea de 285 m. Are o capacitate zilnică de 53 delocuri, în 14 camere și 148 de locuri destinate alimentației publice. Pentru sectorul Bălnaca – Șuncuiuș este în curs de amenajare motelul situat pe promontoriul marelui meandru de la confluența Crișului Repede cu valea Mișidului. De asemenea, hotelul „ Vlădeasa" din Huedin (50 de locuri), cel din Poieni (16 locuri) și motelul Piatra Craiului se instituie în oaze de cazare confortabile destinate, în primul rînd, turismului de tranzit.
Defileul Crișului Negru
Munții Codru-Moma, asemenea Plopișului și Meseșului, beneficiază de prezența unor străpungeri morfohidrografice mai puțin numeroase. Dacă în cazul ultimelor două grupe muntoase, constituite din roci dure, cristaline,evoluția în adîncime a rețelei fluviatile a fost mult îngreunată, lipsa acestor elemente aproape în exclusivitate din prima grupă se cere explicată, cu atît mai mult cu cît Platoul Vașcău, Platoul Dumbrăviței de Codru sau areale extinse din bazinele văilor Tărcăița și Moneasa sînt constituite din roci carbonatice, pe seama cărora în alte grupe montane din Apuseni s-au individualizat chei și defilee monumentale.
Cauzele pot fi descifrate printr-o analiză detaliată a raporturilor spațiale dintre relief și hidrografie, a poziției rețelei fluviatile fata de zonele carbonatice, recunoscute prin condițiile favorabile oferite evoluției în profunzime și conservării formelor deja sculptate. Astfel, în Platolul Vașcău, unde întîlnim o vastă și unitară suprafață calcaroasă, cea mai extinsă din Munții Codru-Moma, rețeaua hidrografică s-a axat, în general, la periferia zonelor carstice (Crișul Negru la marginea de est a platoului, iar valea Briheni la partea sa nord-vestică), unde și-au modelat văi largi lipsite de îngustări de tip cheie sau defileu. Singura rețea autohtonă, Valea Ponoare, a evoluat la suprafața calcarelor, dar într-un ritm puțin accelerat/atenuat, ceea ce a dus la instaurarea unui echilibru relativ între lărgirea și adîncirea rîului, generînd un culoar depresionar alungit. Captarea subterană a văii prin ponorul Peșterii Cîmpeneasca s-a constituit într-un nivel de bază local, amonte de care adîncirea a fost în mare parte anihilată de depozitele de material coluvio-deluvial, depuse în albia văii.
Pe de alta parte, desi platoul este delimitat la vest și sud-vest de culmi cu o altitudine mai ridicată (vîrfurile Arsura, 819 m; Momuță, 930 m și Moma,854 m) formate din roci impermeabile, organismele torențiale ce le drenau s-au subteranizat (cu excepția obîrșiilor văii menționate) la contactul dintre calcare și necarstificabil, frustrînd platoul de o rețea subaeriană densă, capabilă de a sculpta formele ce ne interesează. Pentru Platoul Dumbrăvitei de Codru, situația este cu totul alta, deși consecințele morfologice sînt asemănătoare. Aici rețeaua hidrografică afluentă Crișului Negru este bine organizată, văile Feghiului, Pinilor, Hăigașului și Armanului traversează calcarele. Inălțimea redusă a platoului, 400-450 m, a făcut ca aceste văi să evolueze permanent în apropierea nivelului lor de bază, reprezentat de Criș; ca urmare, potențialul denudativ a fost restrîns, afectat fiind, în perimetrul calcaros și de frecventele captări în albie ale apelor. Tinerețea întregului relief – platoul face parte din suprafața de nivelare carstică a Dumbrăviței, de vîrstă pliocenă (P. Cocean, 1985) – este un argument în sprijinul explicării inexistenței cheilor în zonă.
Astfel se explică existența singurei forme de îngustare din Codru-Moma, și anume Defileul Crișului Negru (fig. 36) dezvoltat în partea nordică a grupei muntoase, zonă în care, după lungi tatonări și ezitări, rîul și-a luat inima în dinți, încercînd sa o traverseze. Are o lungime de aproximativ 18 km, desfășurîndu-se între localitățile Șuncuiuș de Beiuș, la est și Șoimi, în partea vestică. Față de lungimea sa notabilă, defileul în sine nu-și onorează, din punct de vedere turistic, cartea de vizită. El nu excelează prin aducerea în fața privitorului a unor obiective de vîrf, cu o personalitate și valențe atractive, limpede conturate. Farmecul văii – pentru că străbătîndu-o, trebuie să constați, că acest atribut nu-i lipsește – derivă dintr-o sursă mai subtilă, din acea integrare armonioasă a elementelor cadrului natural, aparținînd reliefului (mici abrupturi și piscuri calcaroase), hidrografiei sau vegetației. Nu vom întîlni aici imagini care să șocheze, ci un peisaj decis să liniștească spiritul, să-1 binecuvînteze cu liniște și statornicie.
Fig. 36. – Defileul Crișului Negru.
Mai bogate în obiective turistice sînt însă împrejurimile defileului și în primul rînd Platoul Dumbrăviței de Codru, desfășurat dincolo de fruntea versantului stîng. Deși are o suprafață redusă (19 km2) platoul este populat de întreaga gamă a formelor carstului de suprafață și de profunzime, de la cuiburile păsărilor preistorice – am numit metaforic, desigur, dolinele – la văile de doline sau uvale. Pe suprafața înclinată a versanților văilor Luncii și Pinilor, disoluția areală, desfășurată selectiv, a pus în evidență numeroase tipuri de lapiezuri, iar la baza cîtorva abrupturi carstice răsare apa cristalină a cîtorva viguroase izbucuri (cunoscut este prin mărimea debitului Izbucul din Valea Morilor, ce concentrează o mare parte a scurgerilor subterane ale platoului). Un peisaj deja familiar pentru cei care ne-au însoțit în peregrinările noastre prin împrejurimile cheilor și defileelor din Munții Apuseni.
Un loc aparte îl deține Peștera din Valea Luncii (311 m dezvoltare), situată în zona de obîrșie a văii cu același nume. O peșteră cu astfel de dimensiuni n-ar atrage cu nimic atenția dacă ar fi situată în Padiș sau Platoul Scărișoara, unde cavitățile cu parametrii net superiori abundă. Aici sîntem însă în postura colinelor care se ridică deasupra cîmpiei cu cîteva sute demetri, fiind considerate munți adevărați, și devenind astfel obiective turistice de primă importanță. Peștera prezintă o morfologie subterană complexa, tectono-gravitaționala și de depunere endocarstică, detașîndu-se prin amploarea sălilor generate de prăbușiri, prin intensa concreționare (stalactite,stalagmite, coloane, gururi, scurgeri parietale etc.) a unor sectoare de galerie.
N. Orghidan (1969) indică pentru Crișul Negru o origine, în exclusivitate, de natură epigenetică: rîul, în loc să evolueze spre nord-vest, în sedimente moi, de vîrstă ponțiană, s-a abătut spre vest, spintecînd depozitele calcaroase triasice, gresiile și conglomeratele permiene ale subasmentului, mult mai dure, mai greu erodabile. Ii revine meritul lui I.O. Berindei (1970) de a fi elaborat și, după părerea noastră, de a fi descifrat adevărata geneză și evoluție a văii Crișului Negru în sectorul de îngustare. Prezentarea de față se sprijină pe datele acestui autor, observațiile nefăcînd altceva decît să le confirme în cea mai mare parte. Formarea sectorului de defileu apare, în lumina acestei ultime explicații, mult mai complexă, epigeneza desfășurîndu-se doar în anumite sectoare, în vreme ce în celelalte captarea a intervenit ca un factor morfogenetic dominant. în cuprinsul zonei de îngustare apar bazinete depresionare (Uileac,Borz, Șoimi) – acea desfășurare ritmică, pulsatorie, a lărgirilor și îngustărilor devine se pare o prezență comună tuturor marilor edificii morfologice -, cu o serie de terase ce se erijează în mărturii prețioase privind desfășurarea în timp a fenomenelor morfogenetice. De asemenea, se remarcă o succesiune de meandre încătușate ce alternează cu porțiuni rectangulare, unde valeaa evoluat sub incidența structurii, intersectînd anticlinale, și a tectonicii, reprezentată printr-o rețea densă de falii.
Observațiilc de teren detaliate l-au condus pe autor la schițarea următoarei succesiuni de etape evolutive. Astfel, în sectorul din amonte, cuprins între localitățile Șuncuiuș de Beiuș și Uileac, defileul are un tipic caracter epigenetic, valea Crișului axîndu-se între dealurile Pietranilor și Dealul Mare, situate pe versantul drept, respectiv cele ale Bălășelului și Păcăului de pe versantul stîng. Constanța îndelungată a văii pe același traseu a condus la o lărgire a albiei, care face deseori discutabilă includerea sectorului într-un defileu propriu-zis. Incepînd de la Uileac, spre avale, Crișul Negru a suferit remanieriimportante, în trei faze de evoluție distincte.
a) în prima fază rîul debușa spre nord-vest, urmînd un traseu situat la nord de dealurile Urvișului și Bocșei. Valea Pinilor se vărsa în colectorul său la est de actuala înșeuare dintre dealurile Dîmburile și Bocșei, iar valea Feghiului, mult mai la vest de această înșeuare.
b) Prin înaintarea regresivă a văii Șoimilor, culmea dintre dealurileBocșei și Caselor este fierăstruită, producîndu-se, în prima etapă, captarea văii Pinilor, iar ulterior cea a întregului rîu. Traseul rîului captator se suprapune actualului sector inferior al văii Urvișului.
c) în ultima etapă, valea Borzului, afluent al Crișului, înaintează regresiv, străpunge anticlinalul Dealul Dumbrăviței – Dealul Urvișului și pătrunde în bazinetul depresionar unde, captînd Crișul Negru definitivează actuala configurație a rețelei hidrografice, trasînd, de asemenea, liniile majore ale evoluției ulterioare a defileului, forma tributară conjugării fenomenelorde epigeneza cu cele de captare. Incă o ilustrare a unui adevăr cu care geograful se întîlnește permanent în explicația formelor: natura nu se ghidează după șabloane, ea își asigură devenirea în timp prin acțiuni de mare eficiență, chiar dacă nouă ni se par, la prima vedere, neinspirate sau bizare.
Accesul în defileu este ușurat de existența căii ferate, cu halte în principalele localități (Șuncuiuș, Uileac, Borz, Urviș, Șoimi) și a șoselei ce însoțește, în cea mai mare parte, Crișul Negru. O ramificație a acesteia urca, sub forma unui drum de țară nemodernizat, pînă în localitatea Dumbrăvița de Codru, amplasată în zona centrală a platoului carstic menționat. Hotelul din Beiuș (35 de locuri) rămîne singura bază de cazare modernă în vecinătateadefileului.
Defileul Crișului Alb
Cel mai sudic dintre Crișuri izvorăște din partea nordică a Munților Metaliferi de sub vîrful Paroșița. Se orientează inițial, spre sud-est, flancînd calcarele cristaline ale Platoului Poieni, de unde primește o serie de afluenți viguroși (Fîntînița, Valea Laptelui, Valea Alba etc). Topicul credem, tot din zona obîrșiilor i se trage, prin extrapolarea, la întregul rîu, a denumirii Văii Albe. Cert rămîne faptul că marile promontorii de travertin depuse de izbucurile celor două văi au culoarea sidefului, iar repezișurile din albie și salba cascadelor înspumează, colorînd în alb, apele. Dealtfel izvoarele rîului sînt fixate de către numeroși geografi în partea sudică a Munților Bihorului. Noi considerăm că linia de separare între Bihor și Metaliferi trebuie să se suprapună culoarului tectonic al Arieșului Mic, pînă la confluența cu Vidrișoara, de unde, prin înșeuarea din Dealul Crisului, și pe la sud de Masivul Găina, se îndreaptă înspre vest. Nu insistăm, nefiind contextul potrivit, în prezentarea argumentelor menite a sprijini această afirmație. O vom face cu prima ocazie care ni se va ivi.
Defileul Crișului Alb se desfășoară între localitățile Leasa și Gurahonț, avînd o lungime de aproape 20 km (fig. 37). Dacă în cazul celorlalte chei și defilee contribuția substratului litologic carbonatic și-a făcut permanent și decisiv cunoscută prezența, aici, nici urmă de calcare. Relieful vulcanogenal Metaliferilor s-a decis, în sfîrșit, să iasă din anonimat, etalînd nu numai cupolele unor conuri măiestoase, ci punînd apele la lucru. În definitiv, și spus, de ce n-ar putea rivaliza cu carstul. Nu reprezintă ele, la scara întregului glob ,,cele mai pitorești tipuri de relief cunoscute" (M. Bleahu 1974) ?Avem de-a face deci cu un defileu modelat în roci vulcanice cu trăsături morfologice aparte.
Fig. 37. Defileul Crișul Alb
In amonte de defileul propriu-zis, între localitățile Birtin și Vața, în roci aparținînd fundamentului prebadenian (P. Tudorani 1983), Crișul Alb prezintă un scurt sector de îngustare asemănător celui de la Joia Mare, situat aval de defileul propriu-zis. De asemenea, sectoare de defilee reduse ca dimensiuni, întîlnim și pe afluenții din aceeași zonă cu măguri vulcanice ai Crișului Alb: Valea Tăcășele (între Avram lancu și Aciuța), Dezna (la Sebiș),Cigher (la Tăuț) și Pîrîul Croșilor (la Archiș). Un adevărat complex al formelor de îngustare de tip defileu, condiționate litologic.
Defileul Crișului Alb nu se impune prin arabescurile stîncoase cu care ne-au obișnuit formele asemănătoare sculptate în calcare. Declivitatea pronunțată a pereților o întîlnim și aici, dar fără a atinge verticalitatea sau surplombarea. Masivitatea și sobrietatea sînt trăsături definitorii ale peisajului. Energia mare de relief a versanților (peste 200 m) vegetația abundentă și sinusoidele rîului meandrat s-au asociat în a dărui defileului valențe estetice și recreative particulare. Străbătîndu-l te simți încă în munți, pentru că atît înspre amonte cît și spre avale, relieful devine plat, mai puțin interesant. Dar, deschiderea marilor cariere de la Aciuța, Tălagiu, Leasa și Valea Mare afectează progresiv integritatea estetică a formei și aduce prejudicii peisajului în general.
Atît N. Orghidan (1969), cît și P. Tudoran (1983) se pun de acord în a susține ormarea defileului prin supraimpunere. Ultimul autor, care a abordat defileul într-un studiu de detaliu asupra depresiunii Crișului Alb, aduce argumente decisive în favoarea epigenezei. Astfel, se constată prezența în morfologia defileului a tuturor celor șapte terase întîlnite în cadrul depresiunii, amonte și avale de îngustarea acestuia. Dacă, așa cum sugera R. Ficheux(1929), Crișul Alb s-ar fi drenat, inițial, spre bazinul depresionar al Beiușului, prin înșeuarea din Dealu Mare, atunci captarea, ca proces morfogenetic se impunea a fi luată în considerare. Or, tocmai numărul asemănător de terase infirmă această ipoteză din plecare. Crișul Alb și afluenții săi au evoluat multă vreme în masa sedimentarului pliocen ce acoperea măgurile vulcanice. Dupa intersectarea structurilor vulcanogene el s-a adîncit pe seama acestui tip de roci, afirmînd tot mai pregnant epigeneza ca proces de formare a defileului. Dispoziția insulară a măgurilor vulcanice a determinat apariția zonelor de îngustare în aria de fierăstruire a anticlinalelor, în timp ce lărgirile, cu caracter de mici bazinete depresionare, apar între aceste măguri, în zonele afectate de o tectonicizare mai accentuată.
Șoseaua și calea ferată dintre Ineu și Brad trec prin defileu, integrîndu-l circulației turistice de largă anvergură. Apropierea orașului Sebiș și a stațiunii balneoclimaterice Moneasa pot constitui centre de iradiere a cererii turistice, oferind, de asemenea, posibilități de cazare adecvate pentru turiștiice străbat defileul.
Cheile și defileele din Munții Apuseni între protecție și valorificare
Din ierarhizarea valorică a obiectivelor turistice din Munții Apuseni (T.Cocean, 1984) se detașează pregnant o concluzie în favoarea căreia pledează întregul nostru demers din rîndurile de față, și anume: cheile și defileele se înscriu ca obiective turistice de vîrf, a căror zestre atractivă inconfundabilă, se cere, în mod imperios, a fi protejată și valorificată.
La prima vedere, protecția și valorificarea unui obiectiv ce conține înglobată în matricea sa structurală o sumă de valențe atractive par două acțiuni antagoniste, știut fiind că orice inițiativă de exploatare economică implică de la sine transformări ale cadrului natural, modificări în ambianța locului, schimbări în dinamica și evoluția fenomenelor geografice etc. Analizînd mai profund însă diferitele aspecte legate de protecția mediului înconjurător, respectiv mijloacele concrete de realizare a acestui deziderat, ajungi repede la concluzia că una dintre cele mai eficiente căi actuale de protecție a unui obiectiv științific, cultural sau cu funcție pur turistică este aceea de a-1 include într-o forma de valorificare sistematică, organizată. Aceasta presupune luarea în considerare, încă din etapele premergătoare, a tuturor aspectelor ce definesc potențialul de atractivitate al obiectivului în cauză, structura, geneza și devenirea lor în contextul modificării unor parametri și factori ce-i definesc existența. Valorificarea apare astfel ca o consecință a definirii unui echilibru dinamic în limitele căruia pot avea loc interacțiuni între mediul natural, reprezentat, în cazul nostru, de un sector de cheie sau defileu, și factorul modelator antropic, fără repercusiuni negative. Descifrarea potențialului de stabilitate, care poate fi asimilat unui potential de conservare, reprezintă așadar principalul atribut care derivă din inițierea unei acțiuni de valorificare științifică a cadrului natural, scoțîndu-l de sub incidența neprevăzutului și incidentalului. Acest potențial, o data definit, joacă rolul unui barometru ilustrativ pentru ,,starea de sunătate" a mediului, el ne indica limitele între care procesul de valorificare poate fi desfășurat, dincolo de aceste limite protecția obiectivului fiind amenințată.
Pentru cheile și defileele din Munții Apuseni problema protecției și valorificării se pune într-un mod diferit de la o forma la alta, de la o zonă geografică la alta. Dar, mai întîi, să enumerăm factorii de risc, a căror dezvoltare în suprafață și intensitate, poate aduce prejudicii majore formelor menționate.
1. Există actualmente în Munții Apuseni cel puțin cinci sectoare de chei amenințate de distrugerea totală, prin activitatea de exploatare a calcarului în cariere. Cheile Turului, Gălzii, Ampoiței, Poșăgii și Ardeului sînt exemple ilustrative ale unei tendințe improprii de utilizare nefastă a mediului geografic. Dacă ele s-ar constitui în areale singulare, unice, de obținere a materiilor prime indispensabile, ar exista, cel puțin, o justificare în plus. Dar calcarul exploatat din versanții lor îl întîlnim, în cantități cel puțin asemănătoare și cu o compoziție chimică deloc diferită, în abrupturile tuturor crestelor și masivelor din Apuseni, unde deschiderea de cariere destinatea substitui pe cele din cheile menționate ar aduce prejudicii insignifiabile peisajului geografic. Rațiunea unui acces facil la carierele deschise în chei trebuie abandonată înainte ca pagubele să fie imense, irecuperabile. Deocamdată, cheile Turului sau Ampoiței n-au pierdut decît circa 30% din zestrea lor turistică. Dar, cu fiecare zi de ființare a carierelor respective, procentul se mărește, mîine, desigur, va fi prea tîrziu să mai întreprindem ceva.
Numărul mare de chei din Munții Apuseni nu justifică, nici pe departe motivația unora exprimată într-un principiu atît de simplist că ,,și așa rămîn destule". Să nu uităm că valorificarea modernă a patrimoniului turistical munților dintre Mureș și Barcău este abia la început, că densitatea obiectivelor ridică oferta turistică la cote superioare, avînd repercusiuni favorabile asupra eficienței exploatării turistice, putînd satisface o cerere diversificata și reținînd turistul mai mult timp în zona data, în acest context, chiar daca în imediata apropiere a Cheilor Turului sînt situate Cheile Turzii, distrugerea celor dintîi înseamnă o pierdere incomensurabilă pentru acest sector terminal al Culmii Petrești, cu atît mai mult cu cît potențialul său de poziție este extrem de favorabil (la 2 km doar de șoseaua internațională E60). Protecția cheilor și defileelor nu se justifică însă numai prin rațiunide natură economică. Intervine aici și degradarea ireversibilă a unui peisaj tipic, impactul necontrolat, abuziv al factorului antropic determinînd apariția unor dezechilibre peisagistice de amploare. De asemenea, trebuie ținut seama că fiecare cheie sau defileu păstrează un cumul de informații morfogenetice. Ele sînt oglinda vie a evoluției unei văi, uneori a întregului areal limitrof. Se înțelege de la sine că odată cu calcarul exploatat și cu dispariția formei, dispar și aceste informații în totalitate. Și nu în ultima instanta, cheile și defileele se constituie ca areale optime conservării și perpetuării unor relicte floristice și faunistice al căror inventar nici măcar nu se cunoaște astăzi detaliat, doar Cheile Turzii și Defileul Crișului Repede avînd șansa de-a beneficia de studii complexe, de atenția științifica cuvenită.
2. Un al doilea factor de risc derivă din proliferarea excesivă a turismului neorganizat, proliferare stimulată evident de lipsa unor amenajari adecvate. El își alege traseele și potecile la întîmplare, în funcție de dorințele recreative și aptitudinile explorative ale practicanților săi. Dacă floarea de colț va deveni în curînd, la Întregalde, o nostalgică amintire, cauzele trebuie căutate în altă parte, țancurile abrupte ale cheilor fiind frecvent și de către tot mai mulți escaladate. Astfel, biotopul atît de sensibil al acestei minuni floristice este afectat, restrîngîndu-se tot mai mult, la puținele areale rămase greu accesibile. Dar, cu tehnicile actuale ale alpinismului, inaccesibilul a devenit un arhaism lipsit de importanță, iar protecția prin inaccesibilitate o noțiune perimată.
3. În sfirșit, un al treilea pericol ce afectează străpungereile morfo-hidrografice din Munții Apuseni se leagă de acțiunea de deschidere a drumurilor de acces de-a lungul văilor. Se știe că majoritatea cheilor și defileelor sînt situate în bazinele mijlocii și inferioare ale rîurilor, acolo unde potențialul lor denudativ a fost suficient de ridicat pentru a le putea modela. Ca urmare, ele s-au constituit întotdeauna ca obstacole în calea accesului spre obîrșiile văilor. Drumurile forestiere sau cu destinație minieră afectează deja numeroase chei, între care cele ale Întregaldelor, Găldiței, Runcului, Pociovaliștei, Ordîncușei, Albioarei, Videi etc. sau sectoare de defileu (cel al Crișului Repede, prin dublarea liniei ferate) din Munții Apuseni. Destabilizarea versanților prin subminarea bazei, înlăturarea contraforturilor stîncoase ce îngustau profilul albiei, defrișările ce însoțesc inevitabil lucrările de acest gen aduc pagube greu de estimat esteticii peisajului geografic, diminuîndu-i, în consecință, atractivitatea.
Deoarece, așa cum s-a mai precizat, formele analizate nu se mai pot proteja prin inaccesibilitate sau prin scoaterea lor de sub influența oricărei intervenții umane, mediul natural devenind un mediu geografic aflat permanent, direct sau indirect, în impact cu factorul modelator antropic, protecția prin valorificare rămîne o soluție optimă demnă de urmat. Este însă util de a ști ce și cum valorificăm. Din acest punct de vedere, ierarhizarea cheilor și defileelor după potențialul lor economic, în principal turistic, devine imperios necesară. Alăturat, în funcție de numărul valențelor turistice, de consistența acestora și de timpul cît un astfel de obiectiv turistic reușește să rețină turistul în zona, oferim o ierarhizare a primelor chei și defilee din Munții Apuseni :
1, Cheile Galbenei; 2, Defileul Crișului Repede; 3, Cheile Someșului Cald; 4, Defileul Arieșului; 5, Cheile Rîmețului; 6, Cheile Sighiștelului;7, Cheile Turzii; 8, Cheile Videi; 9, Cheile Poșăgii; 10, Cheile Uibăreștilor.
In contextul unei abordări globale, la scara întregii regiuni montanea unei acțiuni de protecție prin amenajare, ierarhizarea alăturată poate fi și trebuie luată în considerare, ea indicînd prioritățile. Cînd avem însă de a face cu inițiative locale, ea nu-și mai atinge scopul, prioritățile fiind dictate de rațiuni care au la baza coeficienții de favorabilitate a amenajării. Intervine decisiv potențialul de poziție, ceea ce poate conduce la integrarea în sfera valorificării și a cheilor considerate ca avînd valențe turistice mai restrînse.
Dar, pînă la valorificarea tuturor cheilor prezentate în lucrarea de față pînă la asigurarea protecției lor printr-o valorificare organizată, ele se cer încă de pe acum protejate, puse sub ocrotirea legii. Ca monumente ale naturii inconfundabile, ca uriașe rezerve de frumos și eternitate. Cheile Turului, un adevărat bolnav în agonie, mai pot fi, în mare parte, salvate, cheile Gălzii, Ampoiței sau Poșăgii, aflate și ele pe altarul jertfelor inutile, de asemenea. Cu atît mai mult cu cît calcarul ce-l exploatăm azi în aceste chei îl putem extrage din versanții atîtor masive raspîndite în Apuseni cu generozitate. Un mare sculptor anonim, recunoscut prin migala și îndărătnicia sa, a modelat, timp de milioane de ani, chei și defilee. Un imn adus pietrei de-a apei odisee. Să le păstrăm așa cum sînt, pentru că frumoase și pline de măreție sînt. Chei de aur unui templu sfînt.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tipuri Generice DE Chei DIN Carstul Munților Apuseni (ID: 161333)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.