Apa Potabila – Determinarea Caracteristicilor DE Calitate

CUPRINS

ARGUMENT ……………………………………………………………………………………………………………. 3

CAPITOLUL I – APA POTABILĂ ……………………………………………………………………………….. 4

1.1. Apa – prezentare generală ……………………………………………………………………………….. 4

Rolul apei pentru organismul uman ………………………………………………………………….. 5

CAPITOLUL II – CALITATEA APEI ………………………………………………………………………….. 6

Influențe asupra calității apei ……………………………………………………………………………. 6

Indicatori de calitate a apei …………………………………………………………………………………7

Surse de apă potabilă …………………………………………………………………………………………9

CAPITOLUL III – PROPRIETĂȚILE APEI POTABILE …………………………………………………13

3.1. Proprietăți organoleptice …………………………………………………………………………………. 13

3.2. Proprietăți fizice ……………………………………………………………………………………………….13

3.3. Proprietăți chimice ………………………………………………………………………………………… 14

3.4. Proprietăți bacteriologice ………………………………………………………………………………… .15

CAPITOLUL IV – DETERMINAREA PROPRIETĂȚILOR ORGANOLEPTICE, FIZICE,

ȘI CHIMICE ALE APEI POTABILE ………………………………………………………………………………16

4.1. Determinarea mirosului apei ………………………………………………………………………………16

4.2. Determinarea gustului apei ………………………………………………………………………………..17

4.3. Determinarea culorii apei ……………………………………………………………………………….. 18

Determinarea turbidității apei ……………………………………………………………………………20

Determinarea temperaturii apei ………………………………………………………………………… 21

Determinarea reziduului fix ……………………………………………………………………………… 21

Determinarea sedimentelor totale ………………………………………………………………….. 22

Determinarea alcalinității apei ………………………………………………………………………… 23

Determinarea acidității apei ……………………………………………………………………………. 23

Determinarea caracterului acido-bazic al apei ………………………………………………….. 24

Determinarea calciului și magneziului ……………………………………………………………. 26

Determinarea clorurilor ………………………………………………………………………………… 28

CAPILOLUL V – SECURITATEA ȘI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ ………………………………….30

CAPITOLUL VI – POLUAREA APEI ……………………………………………………………………………31

6.1. Cauzele poluării apei …………………………………………………………………………………….. 31

6.2. Clasificarea poluanților …………………………………………………………………………………. 33

6.3. Protecția apelor ……………………………………………………………………………………………. ..33

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………………….35

ANEXE : Anexa 1 ……………………………………………………………………………………………….. …….. .37

Anexa 2 ………………………………………………………………………………………………… ………..38

Anexa 3 ………………………………………………………………………………………………… ………..39

Anexa 4 ……………………………………………………………………………………………………………41

Anexa 5 ……………………………………………………………………………………………………………..42

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………….. 36

=== apa ===

CUPRINS

ARGUMENT ………………………………………………………………………………………………………………… 3

CAPITOLUL I – APA POTABILĂ ……………………………………………………………………………….. 4

1.1. Apa – prezentare generală ……………………………………………………………………………….. 4

Rolul apei pentru organismul uman ………………………………………………………………….. 5

CAPITOLUL II – CALITATEA APEI ………………………………………………………………………….. 6

Influențe asupra calității apei ……………………………………………………………………………. 6

Indicatori de calitate a apei …………………………………………………………………………………7

Surse de apă potabilă …………………………………………………………………………………………9

CAPITOLUL III – PROPRIETĂȚILE APEI POTABILE …………………………………………………13

3.1. Proprietăți organoleptice …………………………………………………………………………………. 13

3.2. Proprietăți fizice ……………………………………………………………………………………………….13

3.3. Proprietăți chimice ………………………………………………………………………………………… 14

3.4. Proprietăți bacteriologice ………………………………………………………………………………… .15

CAPITOLUL IV – DETERMINAREA PROPRIETĂȚILOR ORGANOLEPTICE, FIZICE,

ȘI CHIMICE ALE APEI POTABILE ………………………………………………………………………………16

4.1. Determinarea mirosului apei ………………………………………………………………………………16

4.2. Determinarea gustului apei ………………………………………………………………………………..17

4.3. Determinarea culorii apei ……………………………………………………………………………….. 18

Determinarea turbidității apei ……………………………………………………………………………20

Determinarea temperaturii apei ………………………………………………………………………… 21

Determinarea reziduului fix ……………………………………………………………………………… 21

Determinarea sedimentelor totale ………………………………………………………………….. 22

Determinarea alcalinității apei ………………………………………………………………………… 23

Determinarea acidității apei ……………………………………………………………………………. 23

Determinarea caracterului acido-bazic al apei ………………………………………………….. 24

Determinarea calciului și magneziului ……………………………………………………………. 26

Determinarea clorurilor ………………………………………………………………………………… 28

CAPILOLUL V – SECURITATEA ȘI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ ………………………………….30

CAPITOLUL VI – POLUAREA APEI ……………………………………………………………………………31

6.1. Cauzele poluării apei …………………………………………………………………………………….. 31

6.2. Clasificarea poluanților …………………………………………………………………………………. 33

6.3. Protecția apelor ……………………………………………………………………………………………. ..33

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………………….35

ANEXE : Anexa 1 ……………………………………………………………………………………………….. …….. .37

Anexa 2 ………………………………………………………………………………………………… ………..38

Anexa 3 ………………………………………………………………………………………………… ………..39

Anexa 4 ……………………………………………………………………………………………………………41

Anexa 5 ……………………………………………………………………………………………………………..42

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………….. 36

Am elaborat proiectul cu tema „Apa potabilă – determinarea caracteristicilor de calitate”, în vederea obținerii certificatului de calificare profesională, nivel 3, învățământ liceal, filiera ,,Tehnologică”, profilul „Resurse naturale și protecția mediului”, specializarea „Tehnician chimist de laborator’’.

Apa constituie „inima biosferei”, deoarece ea se găsește întotdeauna acolo unde există viață și reprezintă substanța cea mai răspândită de pe Terra. Apa este cel mai important aliment și nu poate fi înlocuit. Pentru om cea mai importantă a fost, este și va fi apa potabilă.

Proiectul este structurat pe șase capitole, fiecare capitol având subcapitole.

În primul capitol am făcut o prezentare generală a apei și am menționat rolul apei pentru organismul uman și pentru mediul înconjurător.

În următorul capitol am evidențiat rolul calității apei și importanța acesteia.

Pentru ca o apă să fie utilizată ca apă potabilă și de calitate, proprietățile organoleptice, proprietățile fizice și chimice, proprietățile bacteriologice, trebuie să corespundă valorilor din standardele de calitate, aflate în vigoare. Proprietățile apei au fost prezentate în capitolul trei.

În capitolul patru al proiectului, am prezentat determinarea calității apei și a modurilor în care de determină proprietățile organoleptice, fizice și chimice ale apei potabile. Aceste determinări se pot realiza, prin analize fizico – chimice a apei, fie în laborator, fie la locul de recoltare a probelor de apă, din sursa de apă respectivă.

Un alt capitol prezentat, care este de o mare importanță, atât pentru om cât și pentru mediu, este cel legat de „poluarea apei” . Deoarece au crescut foarte mult sursele de poluare ale întregului mediu ambiant, poluarea apei reprezintă un mare pericol pentru sănătatea oamenilor.

În ultimul capitol am precizat concluziile referitoare la potabilitatea apei și calitatea ei și am indicat bibliografia consultată, în vederea elaborării acestui proiect.

Apa constituie „o minune” a planetei noastre și putem afirma că: unde este apă, este și viață! Apa este un factor de mediu indispensabil organismului uman.

Astăzi există o preocupare continuă la nivel național și mondial de îmbunătățire a calității apei potabile. Controlul poluării apelor constituie o preocupare permanentă, deoarece calitatea apei contribuie la sănătatea națiunilor.

APA POTABILĂ

Apa – prezentare generală

Apa sub multiplele ei forme, reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale peisajului geografic, atăt pentru utilizarea directă de către oameni, cât și pentru activitatea normală a biosferei, fiind evident, indispensabilă supravețuirii și bunestării oamenilor. Apa poate exista fără viață, dar viața fără apă este imposibilă.

În natură, apa se găsește într-un circuit continuu. Datorită circuitului său rapid, apa constituie o resursă care poate fi reînnoită.

Circuitul apei în natură este un proces complex de circulație a apei în învelișul geografic și cuprinde: evaporarea, transportul vaporilor de apă prin intermediul circulației atmosferice, condensarea vaporilor de apă, căderea precipitațiilor, infiltrarea apei în sol, scurgerea subterană, scurgerea de suprafață spre ocean.

Apa nu este un element chimic, ci o combinație din doi atomi de hidrogen și unul de oxigen, H2O, formulă descoperită de chimistul Lavoiser, la sfârșitul secoului al XVIII – lea.

Apa, în natură, se găsește sub cele trei stpri de agregare: lichidă, solidă și sub formă de vapori. Apa lichidă se găsește sub formă de lacuri. râuri, mări, oceane. Apa sub formă de gheță este un corp polimorf, este mai ușoară decât apa în stare lichidă, iar prin îngheț apa se dilată (își mărește volumul cu 1/10)

Apa în stare gazoasă (vapori) este mai ușoară decât apa lichidă (are desinsitate mică), este invizibilă (vaporii de apă se prezintă sub forma unui gaz transparent). Cantitatea de vapori existentă în aer este cunoscută sub numele de umiditate.

În natură apa are o importanță biologică deosebită, reprezintă baza structurală și funcțională a ființelor vii.

Rolul apei pentru organismul uman

Apa nu poate lipsi din hrana omului și nu poate fi înlocuită cu nimic, fiind o resursă naturală

esențială, cu rol multiplu în viața economică.

Apa este folosită în consumul menajer (băut, preparat hrană, spălat) și în industria alimentară, în diverse tehnologii de fabricaței, fiind numită apă potabilă.

Din punct de vedere biologic, apa ( lichidă ) întreține toate procesele fizico – chimice care se petrec în celula vie, asigurând termoreglarea organismului.

În organism rolul apei este multiplu:

component principal al organismului;

mediu de reacție;

contribuie la formarea țesuturilor;

vehicul pentru transportul substanțelor;

participă la menținerea echilibrului acido – bazic;

participă la procesele de osmoză;

participă, ca parte activă, la sintezele care se perec în organism;

contribuie la reglarea temperaturii corpuilui prin evaporare;

sursă de Ca, Mg, Na, K și alte substanțe utile pentru organism;

În organismul uman, apa totală (60% din greutatea corporală) se repartizează în mai multe compartimente: apa intracelulară (40%) și apa extracelulară (20%), aceasta la rândul ei reprezentată de apa circulară = intravasculară (4 – 4,5%), apa interstițială (15% – majoritatea legată în geluri) și apa transcelulară (1%).

Apa este un constituient fundamental și indispensabil al organismului uman. Modificări mici pot produce tulburări grave în organismul uman, iar insuficiența aportului de apă este mult mai puțin tolerată decât carența în alte elemente necesare organimului.

Din consumul total de apă utilizată de populație, apa potabilă, ocupă o pondere mică, dar de importanță majoră. Potabilitatea apei depinde de factorii fizici și chimici, de absența substanțelor toxice și de eliminarea organismelor patogene.

Livrările și consumul de apă potabilă, au crescut o dată cu dezvoltarea urbanizării și creșterea nivelului de trai al populației.

CALITATEA APEI

Influențe asupra calității apei

Pentru ca o apă sa fie de calitate trebuie să îndeplinească o serie de indicatori de calitate. Potabilitatea apei depinde de factori fizici și chimici, de absența substanțelor toxice și de eliminarea organismelor patogene.

Apa pentru a fi potabilă trebuie să fie incoloră, fără nici un miros și să aibă un gust bun.

Condițiile de calitate pentru apa potabilă sunt stabilite prin STAS- uri, care trebuie respectate de cei ce furnizează apa potabilă pentru populație, sau urmărite de alte foruri ca: Ministerul Sănătății, Ministerul Mediului etc.

Calitatea apei depinde de sursă; este influențată de poluare și determină folosința ulterioară a ei. Calitatea apei a început din ce în ce mai mult să se degradeze, ca urmare a modificărilor de ordin fizic, chimic, bacteriologic.

Substanțele puternic acide sau alcaline, afectează pH – ul apei având consecințe negative multiple.

Suspensiile (organice și anorganice) apei , tulbură folosința respectivei ape potabile.

Poluarea cu substanțe în suspensie plutitoare (țiței) și cu substanțe tensioactive ( detergenți, alte substanțe spumante) se interpun la suprafață liberă a apei și împiedică oxigenarea.

Coloranții afectează și ei folosința și autoeputerea.

Duritatea mare a apei duce la depuneri în conducte și are efecte nedorite, făcând uneori apa improprie utilizării, fără dedurizare.

Poluarea termică a apei produce perturbări ecologice importante. Încălzirea apei modifică la multe organisme acvatice temperatura organismului. Temperatura ridicată atrage scăderea concentraței de oxigen precum și proliferarea masivă a diverselor clase de microorganisme, inclusiv a germenilor patogeni.

Indicatori de calitate a apei

Pentru a constata dacă o apa este de calitate, elementele care trebuie supuse analizei sunt: caracteristicile calitative ale apei, prin indicatorii de calitate. Aceștia sunt indicatori fizico – chimici (temperatura, culoarea, gustul, mirosul, turbiditatea, suspensiile, pH – ul, aciditatea, alcalinitatea, oxigenul, materiile organice, clorurile, sulfații, fosfații, ionii metalici, radioactivitatea) și caracteristicile biologice și bacteriologice.

Temperatura apei variază în funcție de proveniența apei. Apa din sursă subterană se caracterizează printr-o temperatură relativ constantă, iar cea din surse deschise prezintă variații mari, în funcție de anotimp.

Culoarea apelor naturale se datorează substanțelor de natură minerale sau organică, în suspensie sau dizolvate. Cei mai întâlniți compuși răspunzători pentru culoarea apei sunt:

compuși ai fierului;

substanțe humice;

dezvoltarea exagerată a unor alge;

coloranți organici deversați cu apele reziduale incomplet epurate;

În funcție de starea de dispersie a substanțelor care provocă culoarea, se deosebește:

culoarea aparentă se poate îndepărta prin filtrare, deci se datorează unor substanțe în suspensie;

culoare proprie sau reală, cauzată de substanțele dizolvate sau în stare coloidală.

Gustul și mirosul numite și proprietăți organoleptice, se determină prin mijlocirea simțurilor și sunt cauzate de:

compoziția chimică a apei;

existența unor substanțe volatile;

dezvoltarea algelor și a altor plante;

deversarea unor deșeuri solide;

deversarea apelor reziduale;

tratamente aplicate apelor;

Creșterea temperaturii intensifică anumite gusturi și mirosuri, datorită volatilizării unor componente. Substanțele care influențează gustul și mirosul pot fi organice sau anorganice, dezvoltate sau în suspensie în apă.

Datorită cauzelor menționate mai sus pot apărea gusturi și mirosuri specifice, uneori greu de definit: de pământ, de pește, de baltă, de mucegai, aromatic.

Turbiditatea și suspensiile. Turbiditatea numită și tulbureală reprezintă gradul de opacitate imprimat apei de substanțele în suspensie sau în stare coloidală.

Compușii care determină turbiditatea sunt de natură diversersă și se găsesc în diferite grade de dispersie de la coloizi până la suspensii gravitaționale.

Suspensiile gravitaționale sunt de natură silicoasă, se depun repede și sunt prezente în apa de suprafață, în special în perioada viiturelor de primăvară și toamnă. Suspensiile pământoase, de natură argiloasă, sunt foarte fine și sunt frecvent întâlnite în apele naturale.

Substanțele care dau turbiditatea pot fi de natură minerală sau organică: nisip, mâl, particole de argilă, alge, silice, substanțe humice etc.

O apă tulbure nu poate fi folosită ca apă potabilă din cauza atât a aspectului necorespunzător, cât și a pericolui de infectare.

pH, aciditate, alcalinitate. Aciditatea și alcalinitatea unei soluții apoase se exprimă prin concentrarea ionilor de hidrogen. În apele naturale, valoarea pH – ului determină în mare măsură procesele, biologice și chimice și condiționează tratamentele aplicate apei și caracterul corosiv al acesteia. Pentru desfășurarea normală a proceselor biochiice este necesar un domeniu restrâns de pH, cuprins între 6,5 – 8,5. Eficiența unor operațiuni de tratare este în funcție de pH: coagulare, deferizare, demanganizare etc.

Oxigenul, materiile organice. În apele meteorice și în cele freatice, concentrația oxigenului este aproape de limita de solubilitate. Apele subterane de mare adâncime conțin foarte puțin oxigen dizolvat datorită reacțiilor chimice. În apa de suprafață concentrația oxigenului depinde și de numeroasele procese fizice, chimice și biologice ale ciclului vieții acvatice.

Prezența oxigenului favorizează deferizarea și demanganizarea apei, formarea stratului de protecție în rețeaua de distribuție și conferă gust de prospețime apei potabile.

Substanțele organice nu sunt admise în apa potabilă din cauza atât a caracterului toxic, cât și a faptului că denotă o eventuală infecție a apei. Existența amoniacului și nitraților indică procese de putrefacție în plină desfășurare, și apa nu este potabilă.

În absența oxigenului au loc procese fermentative anaerobe, cu formare de metan, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, acizi organici, azot și amoniac. Conținutul în substanțe organice definește gradul de impurificare organică, ce se poate exprima în diferite moduri:

1. Oxidabilitatea chimică sau consumul chimic de oxigen (CCO) reprezintă cantitatrea de oxigen echivalentă cu consumul de oxidant, folosit la mineralizarea substanțelor organice dintr-un dm3 de apă.

Metoda este des folosită dar prezintă inconvenientul că nu indică întreg conținutul de materii organice, ci doar pe cele oxidabile în condițiile determinării și este afectată de erori ca urmare a părezenței substanțelor anorganice ușor oxidabile.

2. Consumul biochimic de oxigen la 5 zile (CBO5) reprezintă cantitatea de oxigen necesară pentru mineralizarea biochimică a substanțelor organice dintr-un dm3 de apă la temperatura de 20oC.

3. Dozarea carbonului organic total (COT) este o metodă directă neinfluențată de parametrii de lucru.

Clorurile, sulfații, silicații, fosfații. Toate apele naturale conțin cantități variabile de cloruri, datorită solubilității ridicate ale acestora. Originea lor este de cele mai multe ori anorganică.

Ionii metalici. Sodiul și potaziul se găsesc în cantități variabile, iar calciul și magneziul intră în compoziția durității apei.

Fierul și manganul se găsesc de obicei împreună în apele naturale sub formă de compuși minerali sau complecși organici. În apele subteran, unde concentrația fierului și manganului este maximă, aceștia se găsesc de obicei în formă bivalentă, datorită conținutului scăzut de oxigen.

Radioactivitatea apei este determinată de cauze naturale sau se datorează poluării și este conferită de prezența elementelor uraniu, radiu și thoriu etc.

Caracteristicile biologice și bacteriologice.

Caracteristicile bacteriologice ale apei se referă la prezența și numărul germenilor. Gradul de impurificare bacteriană a apei este determinat de numărul de germeni care se dezvoltă la 370C într-un cm3 de apă.

Organismele care pot apărea în apa potabilă sunt de tipul: bacterii, ciuperci acvatice, alge albastre, alge verzi, protozoare etc.

Apa potabilă nu trebuie să conțină organisme animale, vegetale.

Surse de apă potabilă

Apele subterane sunt o sursă importantă de apă potabilă, deoarece spre deosebire de apele de subprafață, sunt mai puțin sau deloc poluate și pot fi potabilizate cu măsuri minimale, uneori doar cu dezinfecție.

Apele subterane se formează în urma infiltrării apei atmosferice prin straturile permeabile ale solului și acumulării sale în bazine subterane. Sursele subterane sunt caracterizate prin:

mineralizare mai ridicată, suma sărurilor minerale dizolvate fiind peste 400 mg/l;

duritate totală, între 10 și 20 grade Germane;

pH – ul între 6,5 și 7;

gaze dizolvate: predomină bioxidul de carbon liber.

În funcție de compoziția mineralogică a zonelor străbăute (straturile de sol), unele surse subterane conțin cantități însemnate de fier, mangan, hidrogen sulfurat și sulfuri, compuși ai azotului etc. Dioxidul de carbon și oxigenul dizolvat în apa atmosferică reacționează cu multe minreale pe care le întâlnesc îm cale. Carbonații neutri de calciu, magneziu și fier, sub acțiunea dioxidului de carbon din apă, trec în săruri acide (bicarbonați), ușor solubile în apă. Datorită acestui fapt, pe măsură ce trece prin straturile de pământ, apa se îmbogățește în săruri solubile.

Străbătând straturile permeabile ale solului, apa de infiltrație, încărcată cu microorganisme și substanțe în suspensie, se filtrează și devine limpede și sterilă.

Apele subterane ies la suprafașa pământului sub formă de izvoare, fântâni arteziene, sau cu ajutorul pompelor pentru a fi folosite în diverse scopuri. În general apa subterană poate fi folosită direct ca apă potabilă. Apa de izvor care este foarte limpede, are calități pe deplin satisfăcătoare pentru o apă potabilă. Apele de suprafață sunt și ele o sursă de apă potabilă, dar servesc în mod controlat, la alimentarea cu apă a populației, sau sunt utilizate în industria alimentară. Pentru utilizarea apelor de suprafață ca apa potabilă, acestea trebuie să îndeplinească o serie de norme de calitate stabilite prin diverse Stas – uri.

Ca surse de apă de suprafață ce servesc la alimentarea cu apă a populației se utilizeaază apa din râuri și lacuri. Aceste ape până ajung să fie utilizate de populație ca apă potabilă, sunt supuse epurării, tratării și analizelor pentru a se stabili calitatea apei, dacă poate sau nu, să fie utilizată ca apă potabilă . Din punct de vedere al tratării apei, acumulările au un efect favorabil asupra calității apei și anume:

reducerea conținutului de suspensii;

asigurarea unei temperaturi scăzute și relativ constante;

eliminarea pericolului înghețului; Însă pot apare și efecte defavorabile:

dezvoltări masive de biomasă;

apariția colorației apei;

îmbogățirea în substanțe naturale.

Echilibrul biologic caracteristic apelor de suprafață este mereu perturbat, în condițiile unei poluări tot mai accentuate, astfel încât autoepurarea nu asigură calitatea necesară pentru nevoi curente.

PROPRIETĂȚILE APEI POTABILE

Proprietăți organoleptice

Proprietățile organoleptice ale apei sunt: gustul și mirosul, care se determină cu ajutorul simțurilor.

Mirosul apei poate proveni din poluarea ei cu:

substanțe chimice provenite din ape industriale uzate (fenoli, crezoli etc.);

substanțele organice în descompunere;

microorganisme vii (alge, protozoare etc.);

Gustul apei este caracteristic pentru diferite tipuri de substanțe din apă și poate fi:

sărat (dat de clorură de sodiu sau sulfat de sodiu);

amar (dat de sulfatul de magneziu sau clorura de magneziu);

dulceag (datorat bioxidului de carbon);

acru (dat de bicromatul de fier sau clorura de fier).

Obs. Apa potabilă nu trebuie să aibă nici un miros sau vreun gust particular, dar nici lipsită de gust . Trebuie să aibă un gust plăcut și nu trebuie să depășeaască gradația 2. În caz contrar apa potabilă poate prezenta substanțe poluante, modificări ale proprietăților organoleptice, devenind astfel dăunătoare sănătății.

3.2. Proprietăți fizice

Culoarea se datorează prezenței în apă a unor substanțe dizolvate (acizi ferici, compuși de mangan, clorofilă din frunze, acizi humici etc.) și se determină prin comparație cu soluții – etalon.

Apa pură este incoloră

Turbiditatea (tulbureala) depinde de prezența substanțelor în suspensie (argilă, nămol, nisip fin, substanțe organice) și se exprimă în grade de turbiditate. Un grad de turbiditate reprezintă tulbureala produsă de 1 mg de caolin într-un litru de apă destilată.

Temperatura variază în funcție de proveniența apei (subterană sau de pe subrafață) și de anotimp.

Apa subterană de la adâncimi de până la 50 m are temperatura cuprinsă între 10 si 13oC, de la această adâncime în jos temperatura crește cu câte 1oC pentru fiecare 33 – 35 m. Temperatura apelor de suprafață, în țara noastră, variază între 0 și 27oC.

Obs. Apa este considerată bună de băut când are temperatura de 7 – 15oC .

Conductibilitatea electrică este propietatea apei de a permite trecerea curentului electric, ea este determinată de conținutul de substanțe existente în apă. Apa pură nu conduce curentul electric, fiind foarte puțin ionizată.

Radioactivitatea este propietatea apei de a emite radiații permanente α, β și γ . Apele subterane și cele de izvor, în contact cu diferite roci, acumulează o cantitate de emanații radioactive.

3.3. Proprietăți chimice

Reziduul fix reprezintă totalitatea substanțelor solide, minerale și organice aflate în apă și obține prin încălzirea apei până la 105oC, când se realizează evaporarea completă.

pH – ul apei poate fi acid, neutru sau alcalin, în funcție de conținutul de săruri dizolvate în apă: un pH < 7 apă acidă, pH = 7 apă neutră, pH > 7 apă alcalină.

Scara pH este cuprinsă între pH = 0, cel mai acid și pH = 14 cel mai bazic (alcalin). pH- ul apelor variază puțin față de pH – ul neutru datorită prezenței CO2, bicarbonaților și carbonaților, apele dure au pH – ul mai ridicat comparativ cu apele moi. Apele cu pH scăzut au o puternică acțiune corozivă, iar cele cu pH ridicat spumează intens.

În apele naturale pH – ul este influențat de compuși existenți:

aciditatea se datorează de obicei bioxidului de carbon liber, mai rar acizilor organici și minerali, sau sărurilor acizilor tari cu baze slabe;

alcalinitatea se datorează în special bicarbonaților de calciu și magneziu în mai mică măsură carbonaților și fosfaților.

Obs . pH – ul apei pure este 7, adică neutru.

Duritatea apei se datorează sărurilor de calciu și de magneziu aflate în soluție, aceasta putând fi sub formă de bicarbonați, carbonați, cloruri, sulfați, fosfați sau silicați.

Duritatea apei este de două feluri:

duritate temporară, determinată de bicarbonații de calciu și magneziu;

duritate permanentă, determinată de celelalte săruri solubile de calciu și magneziu (cloruri, sulfați, azotați, fosfați).

Duritatea se exprimă în grade de duritate. Suma celor două durități formează duritatea totală.

Substanțele organice provin din resturi de plante și animale, ele pot fi oxidate complet și se exprimă în mg/l de permanganat de potasiu, necesar pentru oxidarea lor.

Fierul se găsește în special în apele subterane, sub formă de diferiți compuși feroși. Apa care conține fier în cantități mari este opalescentă, cu gust acru, astringent, pătează rufele, nu poate fi întrebuințată în industria hârtiei, a celulozei etc.

Manganul însoțește de obicei fierul în apele subterane, depozitul produs de compușii manganului având o culoare brună.

Amoniacul pune, de obicei, în evidență contaminarea apelor potabile cu apă provenită din rețeaua de canalizare.

Clorul se găsește în apă sub formă de cloruri, care pot fi și de natură organică. Prezența în cantități mari a clorurilor dă apei un gust neplăcut, caracteristic (sărat, amar).

Cuprul, plumbul și zincul pot fi întâlnite în apele de suprafață sub formă de oxizi și arată corodări ale conducrelor de evacuare a apelor uzate provenite de la industrii extractive și prelucrătoare. Compușii lor sunt foarte otrăvitori.

Bioxidul de carbon în apă poate fi liber (gaz), semilegat (bicarbonați) sau legat (carbonați). Prezenta bioxidului de carbon liber în cantități mari dă apei caracter agresiv față de oțel, mortar, betoane.

Hidrogenul sulfurat poate fi de natură organică, un produs de descompunere, sau minerală, ca un produs dizolvat în straturile adânci.

Proprietăți bacteriologice

Proprietățile bacteriologice se referă la prezența în apă a unor microbi cu influență patogenă asupra organismului. Folosirea unor ape contaminate, netratate în mod corespunzător, poate duce la apariția de epidemii hidrice, ca: febră tifoidă, holera, dizenteria, gastroenterită etc.

Apa potabilă nu trebuie să conțină organisme animale și vegetale vizibile cu ochiul liber, mici organisme dăunătoare sănătății, ca ouă sau larve de paraziți.

DETERMINAREA PROPRIETĂȚILOR ORGANOLEPTICE, FIZICE

ȘI CHIMICE ALE APEI POTABILE

Determinarea mirosului apei

Apa potabilă nu trebuie să aibă miros caracteristic. Unele substațe poluante imprimă apei un miros particular făcând apa impropie consumului. Cauza principală a mirosului particular al apei se datorește prezenței substanțelor chimice, mai ales organce, insecticidelor și fertilizatorilor ce se folosesc în agricultură, algelor, precum și a unor substanțe adjuvante ce se adaugă detergenților. Algele imprimă apei miros aromatic, de pește și miros de iarbă (algele verzi și albastre). Materialul odorizant este reținut în cea mai mare parte în celulele algelor după moartea acestora. În urma distrugerii pereților celulei și mai ales la pH acid substanțele odorizante sunt eliberate în mediul apos.

Principiul metodei: constă în perceperea mirosului care se face atât la rece (20o – 50o C) cât și la cald (600C) de persoane care nu au consumat în prealabil alimente, sau băuturi iritante pentru mucoasele buco – nazale.

Determinarea mirosului se face la locul de recoltare, sau în camere lipsite de orice miros particular, efectuându-se determinări calitative și cantitative.

Determinarea calitativă constă în compararea mirosului probei de apă, cu un miros cunoscut.

Materiale necesare:

cilindru gradat de 250 ml;

sticlă de ceas;

baie de apă;

termometru.

Mod de lucru: Într-un cilindru de 25+ ml se introduc aproximativ 250 ml de apă de analizat, se acoperă cu o sticlă de ceas și după câteva mișcări de rotațe a cilindrului se ridică sticla de ceas și se aspiră aerul din cilindru. Se încălzește apoi cilindrul acoperit cu sticla de ceas, la 60oC pe baia de apă, după care se aspiră din nou aerul din cilindru, după indepărtarea sticlei de ceas.

Notarea mirosului se face comparându-l cu un miros cunoscut, cum ar fi: aromat, de baltă, de iarbă, mucegai, pește, hidrogen sulfurat, de medicament, lemn umed, miros nedefinit).

Exprimarea cantitativă a mirosului se face după gradul de intensitate conform tabelului prezentat în anexa 1 din prezentul proiect.

Determinarea gustului apei

Apa potabilă trebuie să aibă un gust plăcut. Gustul particular al apei este determinat de prezența sărurilor minerale și a substanțelor organice prezente în apă, când aceasta depășește anumite limite și anume:

concentrații crescute de fier în apă, imprimă gust metalic;

calciul în concentrații prea mari, dă gust sălciu;

magneziul în concentrații crescute, dă gust amar;

clorurile în concentrații ridicate, dau gust sărat;

Principiul metodei de determinare a gustului apei constă în aprecirea gustului apei care se face de persoane dotate cu o finețe a simțului gustativ. Sunt excluși fumătorii, consumatorii de alcool, persoanele care consumă apa supună analizei în mod curent.

Determinarea gustului se face la locul de recoltare și numai în cazul când nu există nici un pericol de contaminare microbiană, virotică sau intoxicare.

Gustul se determină calitativ și cantitativ. Determinarea calitativă constă în compararea gustului apei cu un gust cunoscut.

Mod de lucru: Î

Înainte de determinarea gustului, operatorul își va clăti gura cu apă lipsită de gust și miros. Se ia apoi în gură o cantitate mică din apa de analizat și se trece dinr-o parte în alta, apoi se aruncă. Se mai ia încă o dată o porțiune mică din apă și se ține în partea interioară a gurii, în contact cu papilele gustative ale limbii, fără a se agita, timp de 5-10 secunde.

Se înghite apoi ușor, după care rămâne un gust imediat după deglutiție. Notarea gustului se face comparându-l cu un gust cunoscut (sărat, amar, dulce, acru, special).

Exprimarea cantitativă a gustului apei se face după gradul de intensitate conform tabelului prezentat în anexa 1 din prezentul proiect.

Determinarea culorii apei

Culoarea naturală a apei este dată de acizii humici, tanin, conapuși, flavonici și unele săruri dizolvate. O apă colorată intens indică o poluare cu substanțe toxice.

Culoarea apei poate dă indicații asupra modificării calității ei, astfel:

apele de culoare brună sau arămie, provin de la distilările de cărbune amestecate cu ape industriale care conțin fier;

apele de culoare brun închis, sunt apele de la fabricile de celuloză;

apele bogate în fier sunt cele provenite de la tăbăcării și au culoarea verde închis, sau neagră;

ionii de fier dau apelor o culoare ruginie;

ionii de cupru conferă apelor o culoare albastră;

apele care conțin argilă coloidală au o culoare galben – brună;

Determinarea culorii se poate face cantitativ și calitativ.

Metoda calitativă

Principiul metodei: culoarea apei de analizat se compară cu culoarea apei bidistilat.

Materiale necesare: tuburi colorimetrice;

Mod de lucru: Într- un tub colorimetru se introduce proba de apă iar în alt tub identic se introduce apa bidistilată. Se compară culoarea probei de apă față de apa bidistilată privind pe verticală pe un fond alb. Se notează culoarea observată a probei de apă comparativ cu apa bidistilată (galben, galben – verzui, verde etc.)

Metoda cantitativă

Principiul metodei: colorația apei se compară cu o scară colorimetrică preparată din solutie de platino – cobalt sau bicromat – cobalt.

Metoda cu platino – cobalt

Reactivi și materiale necesare: Tuburi colorimetrice

Soluție de platino – cobalt care se prepară din 1,245 g cloro – platinat de potasiu (K2 Pt Cl6) 1 g clorură de cobalt (Co Cl2 6H2 O) cristalizată și 100 ml acid clorhidric (HCl).

Se dizolvă cloro – platinatul de potasiu și cloura de cobalt în câteva ml de apă bidistilată într-un balon cotat de 1000 ml.

Se adaugă 100 ml acid clorhidric concentrat și se aduce apoi la semn cu apă bidistilată. Culoarea acestei soluții corespunde la 500 grade de culoare. Soluția se poate păstra la rece și întuneric timp de un an.

Mod de lucru:

Se iau 100 ml din apa de analizat și se introduc într-un tub colorimetru apoi se comapară culoarea cu o scară de etalonare preparată după schema de mai jos (tabel 1.)

Tabel. 1.

Culorarea se exprimă în grade de culoare. Un grad de culoare reprezintă colorația produsă de o soluție care conține un mg platină pe dm3 sub formă de ioni de cloro – platinat.

Metoda cu bicromat – cobalt

Reactivi utilizați:

Soluția I: se cântăresc 0,085 g bicromat de potasiu uscat în prealabil timp de 24 h la etuvă la 105o C și apoi ținut la exicator și 2 g sulfat de cobalt (Ca SO4 7H2 O) care se introduc într-un balon cotat de 1000 ml dizolvându-se în câțiva ml de apă bidistilată. Se adaugă 1 ml acid sulfuric (H2 SO4) concentrat și apoi se completează volumul până la semn cu apă bidistilată.

Soluția II: într-un balon cotat de 1000 ml se introduc aproximativ 500 ml de apă bidistilată și un mililitru acid sulfuric concentrat apoi se completează până la semn cu apă bidistilată.

Mod de lucru:

Se iau 100 ml apă de analizat, limpede și se introduce într-un tub colorimetric și se compară cu scara de etalonare preparată după schema de mai jos (fig. 2.).

Tabel 2.

Obs. Dacă apa de analizat este tulbure, se lasă scurt timp să se sedimenteze, sau se centrifughează înainte de terminare. Apele ale căror culoare este mai intensă de 80 grade se vor dilua iar la calcul se va ține seamă de diluție.

Determinarea turbidității apei

Turbiditatea apei este dată de particulele foarte fine aflate în suspensie, care nu sedimentează în timp. O apă tulbure este refuzată de consumator prezentând și un mare pericol epidemiologic, deoarece particulele în suspensie pot costitui un suport nutritiv pentru germeni.

Determinarea turbidității se poate face cantitativ, calitativ și semicantitativ.

Metoda calitativă

Principiul metodei: apa de analizat se compară cu apa bidestilată.

Materiale necesare: tuburi colorimetrice;

Mod de lucru: într-un tub colorimetric se introduc 100 ml apă de analizat, iar în alt tub identic cu primul se introduc 100 ml apă bidistilată. Se compară turbiditatea probei de apă față de apa bidistilată privind pe verticală pe un fond alb.

Rezultatul se exprimă în funcție de intenitatea tulburării (limpede, opalescentă, tulbure etc.).

Metoda semicantitativă

Principiul metodei: se determină înălțimea stratului de apă de la care se observă clar banda neagră da dispozitivului de determinare.

Materiale necesare : turbidimetrul

Turbidimetrul este un tub de sticlă mată sau învelit într-un manșon metalic înalt de 1 metru și cu diametru de 2 cm, având la partea inferioară un disc alb pe care se află o bandă neagră. Discul este luminat de o lampă care dă o lumină difuză. Tubul este prevăzut de parte de jos, lateral, cu un robinet care este divizat de la 0 la 80 cm.

Mod de lucru: Se umple tubul cu apa de analizat și se privește de sus în jos pentru a vedea banda neagră pe disc. În cazul când banda nu este vizibilă se scoate apa din tub prin robinetul lateral până ce banda devine vizibilă. Se citește înălțimea coloanei de apă și se clasifică astfel:

apă limpede, când înălțimea coloanei de apă este de 60 cm, sau mai mult;

apă opaleșcentă, când înălțimea coloanei este de 30 – 60 cm;

apă tulbure, când înălțimea coloanei de apă este sub 30 cm.

Metoda cantitativă

Principiul metodei:

Pentru măsurarea turbidității se folosește efectul Tyndall, prin care un lichid tulbure devine strălucitor cînd este trasversat de un fascicul luminos (datorită faptului că particulele în suspensie difuzează lateral o parte din razele luminoase), sau prin măsurarea absorției liminii de către particulele aflate în suspensie.

Determinarea temperaturii apei

Temperatura apelor de suprafață variază în funcție de temperatura aerului, în timp ce temperatura apelor de profunzime este constantă.

Principiul metodei: constă în citirea unui termometru gradat în zecimi de grade, după introducerea lui în apa de analizat.

Materiale necesare: un termometru gradat în zecimi de grad; un vas izoterm de 5 – 10 litri.

Mod de lucru: Se introduce termometrul în apa de cercetat, iar citirea termperaturii se face după 10 minute de la introducerea termometrului fără a-l scoate din apă. Dacă condițiile nu permint introducerea directă a termometrului la punctul de luare a probei de apă, se recoltează un volum de 5 -10 l din apa de analizat într-un vas care trebuie protejat de razele solare și în care se introduce direct termometrul, iar după 10 minute se face citirea temperaturii apei.

Determianrea temperaturii se efectuează numai în locul de recoltare și dacă este posibil, direct în sursa de apă.

Determinarea reziduului fix

Reziduul fix reprezintă totalitatea substanțelor organice și anorganice dizolvate în apă și care nu sunt volatile la temperatura de 105o C. Reziduul fix se exprimă în mg/l.

Principiul metodei: substanțele organice și anorganice din apă se separă prin evaporare și apoi se cântăresc.

Materiale necesare pentru determinare: capsulă de platină; etuvă termoregrabilă; baie de apă; balanță analitică.

Mod de lucru: se iau 100 ml de apă de analizat, filtrată dacă nu este perfect limpede și se introduce înr-o capsulă tarată.

Se evaporă apa pe baia de apă până la sec. După evaporare reziduul obținut se usucă în etuvă la temperatura de 105oC timp de 2 ore iar după ce s-a răcit se cântărește în exicator.

Relația de calcul a reziduului:

unde: G1 este greutate capsulei cu reziduul uscat la 105oC în mg.

G2 este greutatea capsulei goale în mg.

V este cantitatea de apă luată în lucru, în ml.

Determinarea sedimentelor totale

Cantitatea de suspensii (particule fine) obținută prin sedimentare, timp de 2 ore, se numește sediment.

Principiul metodei constă în separarea particulelor în suspensii sedimentare timp de 2 ore.

Materiale necesare: pahar Imahoff; etuvă termoreglabilă, capsulă de platină; baie de apă; balanță analitică.

Mod de lucru: Proba de apă bine omogenizată, este introdusă în paharul Imhoff până la diviziunea 1000 ml, înscrisă pe pahar. Se lasă apa în repaos și se citește nivelul la care a ajuns sedimentul, direct pe gradația de pe pahar în cm3, după 5 minute, apoi după 10 minute, 15 minute, 30 minute, 60 minute, 120 minute.

Pentru determinarea gravimetrică a sedimentului format în timp de 3 ore se lucrează astfel: se sifonează din lichidul suspendat o anumită cantitate într-o capsulă de platină tarată.

Se evaporează până la sec, se usucă la 105o C, se răcește jumătate de oră în exicator și apoi se cîntărește.

Relația de calcul a sedimentului este:

mg sediment /cm3 = G – G1

unde: G- greutatea suspensiilor totale determinate dupa metoda descrisă,exprimată în mg/dm3

G1- greutatea suspensiilor rămase în apă după un repaus de 2 ore,exprimată în mg/dm3

Determinarea alcalinității apei

Alcalinitatea apei este dată de prezența bicarbonaților de calciu și magneziu, carbonaților, alcalini, alcalino-teroși și a hidroxizilor.

Principiul metodei constă în neutralizarea unei cantități din apa de analizat cu un acid diluat în prezența unui indicator. Alcalinitatea determinată în prezența fenolftaleinei (ph=8,2) reprezintă alcalinitatea permanentă și este dată de bazele libere și de carbonații alcalini.

Alcalinitatea determinată în prezență de metiloranj (ph = 4,4), constituie alcalinitatea totală și este dată de bazele libere, carbonații si bicarbonații alcalini.

Recoltarea probelor de apă se face în sticle de polietilenă, care se vor păstra la rece, până când se face determinarea, adică, în prima zi de la recoltarea probei.

Ca reactivi se utilizează: acid clorhidric 0,1N; fenolftaleină, soluții 0,1% în alcool etilic 70%; metil-orange 0,1% în apă, tiosulfat de sodiu 0,1N.

Mod de lucru: Se iau 100 ml de apă de analizat și se introduc într-o capsulă de porțelan peste care se adaugă două picaturi de fonolftaleină. Dacă nu apare colorația roz, alcalinitatea permanentă este zero (pH-ul este sub 8,2). În cazul apariției colorației roz proba se titrează cu acid clorhidric 0,1N până la incolor și se va obține alcalinitatea permanentă.

Obs. Dacă în prezența fenolftalinei nu a apărut colorația roz, se trece la determinarea alcalinități totale folosind ca indicator metil – orange.

Se măsoara 100 ml apă de analizat într-un flacon Erlenmayer, se adaugă 2 – 3 picături de metil – orange și se titrează cu acid clorhidric 0,1N până ce culoarea virează de la galben – citric la galben – portocaliu.

Relația de calcul a alcalinității este : ml HCl 0,1N /dm3= V · F

unde : V = volumul de acid clorhidric 0,1 N folosit la titrare în ml.

F = factorul acidului clorhidric 0,1N.

Determinarea acidității apei

Aciditatea apei este determinată de de prezența bioxidului de carbon, a acizilor minerali și a sărilor acizilor tari cu bazele slabe. Aciditatea surselor naturale de apă este puțin posibilă, prezența ei indică o poluare cu ape reziduale.

Principiul metodei constă în neutralizarea probei de apă cu o bază în prezența unui indicator.

Aciditatea determinată în prezența fenolftaleinei contituie aciditatea totală și este datorată prezenței bioxidului de carbon liber.

Aciditatea determinată în prezenta metiloranjului constituie aciditatea reală și este datorată prezenței acizilor numerali.

Recoltararea probei de apă se face în sticle de polietilenă, iar determinarea acidității se realizează în ziua recoltării probei.

Ca reactivi se folosesc: hidroxid de sodiu, apă distilată, fenolftaleină, metil – orage 0,1 %.

Mod de lucru: Pentru determinarea acidității totaele, se iau 100 ml apă de analizat într-un pahar Erlenmayer și se tritează cu soluția de hidroxid de sodiu 0,1 N, în prența a două picături de fenolftaleină, până la apariția colorației roz – persistent a apei.

Dacă apa de analizat are pH-ul mai mare de 4,5 aciditatea datrită acizilor minerali este 0.

În cazul în care pH-ul este sub 4,5 aciditatea reală se determină astfel: se ia 100 ml apă de analizat și se adaugă 2-3 picături de metil – orange și se titrează cu hidroxid de sodiu 0,1 N, până ce colorația galben – portocaliu virează spre galben- citril.

Relația de calcul a acidității este:

ml Na OH 0,1N / dm3 = V · F

Unde: V = volumul de hidroxid de sodiu 0,1 N folosit la titrare

F = factorul hidroxidului de sodiu 0,1 N.

Determinarea caracterului acido – bazic al apei

Caracterul acid sau bazic al apei este determinat de concentrația ionilor de hidrogen și se măsoară cu ajutorul unei mărimi numite pH.

ph –ul apelor variază puțin față de pH – ul neutru datorită prezeenței CO2 , bicarbonaților și carbonaților. Apele dure au pH – ul mai ridicat comparativ cu apele moi. pH –ul apelor reziduale poate fi acid sau alcalin și constituie o cauză a perturbării echilibrului biologic al bazinului receptor, împiedicând desfășurarea normală a procesului de autopurificare.

Pentru determinarea pH-ului apei se folosesc metode colorimetrice și electrometrice.

Metoda colorimetrică

Principiul metodei: în proba de apă se introduce un indicator și se comapară cu o scară de etalonare sau cu discuri colorate ce corespund la diferite valori ale pH-ului.

Metoda colorimetrică folosind comportorul Hellige.

Materiale: comparator Hellige, discuri colorate, indicator pentru diferite valori de pH.

Mod de lucru: într-una din cuvele aparatului se introduc 10 ml de analizat si 0,5 ml indicator potrivit pH-ului apei de analizat. Se agită și se introduce cuva în orificiul din dreapta aparatului.

În cealaltă cuvă se introduc 10 ml de apă de analizat fără indicator și se amplasează în oficiul din stânga al aparatului. Se rotește discul respectiv până se obține o uniformitate de culoare a câmpului vizual. Se citește pH-ul direct pe disc.

Metoda colorimetrică folosind scara de comparare

Reactivi necesari:

roșu de metil 0,1g se dizolvă în 100 ml alcool etilic în care se adaugă 7,4 ml soluție de NaOH 0,05N și se completează volumul până la 500 ml cu apă bidistilată;

albastru de bromtimol, 0,1g se dizolvă în 50ml alcool etilic în care se adaugă 3,8 ml NaOH 0,05N și se completează cu apă bidistilată până la 250ml;

amestecul de indicatori: soluția de roșu de metil și albastru de bromtimol se amestecă în proporție de 1 : 2 și se păstrează în sticlă brună, la rece și intuneric;

clorură de cobalt, 59,5g (CoCl2.6H2O) se dizolvă întru-un balon cotat de 1000 ml, în HCl 1% și se completează la semn cu HCl 1%

clorura ferică, 45,05g (FeCl3.6H2O ) se dizolvă în soluție de HCl 1% într-un balon cotat de 1000 ml și se aduce la semn cu soluție de HCl 1%;

clorura de cupru 400g (CuCl2.2H2O) se dizolvă în soluție de HCl 1% într-un balon cotat de 1000ml și se aduce la semn tot cu solușie de HCl 1%;

sulfat de cupru, 200g(CuSO4.5H2O) se dizolvă în soluție de H2SO4 1% într-un balon cotat de 1000 ml și se aduce la semn cu soluție de H2SO4 1%.

Modul de lucru: se iau 10 ml apă de analizat și se introduc într-o eprubetă peste care se adaugă 0,6 ml din amestecul de indicatori. Se agită și colorația obținută se compară cu o scară de etalonare intocmită după schema prezentată în anexa 2 din prezentul proiect.

Metoda coloritmetrică are câteva inconveniente:

nu se poate folosi pentru apele tulburi sau colorate;

apele cu salinitate crescută pot modifica tenta indicatorului;

clorul rezidual poate distruge partial indicatorul sau poate intensifica tenta lui;

Metoda electrometrică cu electrod de sticlă

Principiul metodei: diferența de potențial existentă între un electrod de sticlă și un electrod de referință (calomel- KCl saturată), introduși în proba de apă de analizat,variază liniar cu pH-ul probei.

Reactivi și materiale necesare:

potențiometru pentru pH;

electrod de sticlă;

electrod de referință de calomel;

soluție de clorură de potasiu saturată;

soluție tampon pentru pH = 6,88 și pH = 9,22

soluția tampon pentru pH = 4 se prepară din: 10,21 grame ftalat acid de potasiu care se dizolvă în câțiva ml apă bidistilată, apoi se completează până la 1000 ml cu apă bidistilată.

soluția tampon de fosfați pH=6,88 se prepară din 3,402 g fosfat monopotasic (KH2PO4), 3,549 grame fosfat disonic (Na2 HPO4) care se dizolvă în câțiva ml pa bidestilată, apoi se diluează cu apă bidistilată până la 1000 ml.

soluția tampon de borat de sodiu pH = 9,22 : 3,81 g borat de sodiu cu 10 molecule H2O se dizolvă în câțiva ml de apă bidistilată apoi se diluează până la 1000 ml cu apă bidistilată.

apa bidistilată fiartă și răcită.

Mod de lucru: echilibrarea aparatului după instrucțiunile de utilizare a aparatului.Etalonarea aparatului se efectuează folosind soluțiile tampon cu pH cunoscut și se corectează cu ajutorul butonului de corectare a abaterii.După spălarea electrozilor cu apă bidistilată și clătirea lor cu apă de analizat se introduc în apa de analizat și se citește pH-ul direct pe indicatorul de pe aparat.Temperatura probei trebuie să fie menținută la 20oC cu variații de 0,5oC. Se repetă operația încă de două ori și se ia ca valoare a pH-ului media celor trei citiri.

Calcul: rezultatul se exprimă în pH dupa ce se face media a trei determinări.

Se recomandă ca electrozii aparatului să se introducă direct în sursa de apă de analizat.În caz contrar se recoltează apa într-un vas și determinarea se efectuează la locul de recoltare.Metoda electrometrică este mai precisă și poate fi utilizată și pentru ape tulburi sau colorate.

Obs. Apa potabila este neutră din punct de vedere acido-bazic, având pH=7.

Determinarea calciului și magneziului

Calciul este elementul prezent în toate apele sub formă de bicarbonați, sulfați sau cloruri.Excesul de calciu în apă, imprimă acesteia un gust sălciu.Lipsa calciului din apă produce tulburări funcționale ale cordului.

Determinarea calciului din apă se realizează prin metoda complexiometrică.

Principiul metodei: ionii de calciu au propietatea de a forma complexe stabile cu sarea de sodiu a acidului etilendiamintetraacetic (E.D.T.A.) la pH între 12 – 13.

Sfârșitul reacției este arătat de indicatorul murexid (sarea de amoniu a acidului purpuric) care virează de la roz la violaceu.

Reactivi necesari:

complexon III soluție 0,01 M se prepară din 3,7226 g complexon care se dizolvă în câțiva ml de apă bidistilată într-un balon cotat de 1000 ml.

clorură de calciu pentru determinarea factorului de complexon

indicator murexid se prepară din 0,2 g murexid și 20 g clorură de sodiu și se majorează bine și se folosește ca pulbere.

soluție tampon de hidroxid de sodiu 2N.

Mod de lucru: Se iau 25 ml de apă de analizat într-un flacon Erlenmayer de 100 ml și se diluează cu apă bistalată până la 50 ml se adaugă 1 ml soluție tampon aproximativ 0,1 g murexid și totul se titrează cu complexon III 0,01M. Virajul culorii este de la roz la violaceu.

Reacția de calcul a calciului din apă este:

Unde: V = volumul în ml soluții de complexn III 0,01 M, folosit la titrare

F = factorul soluții de complexon

v = cantitatea de apă luată în lucru în ml.

Magneziul se găsește în general sub formă de sulfați și concentrația mare, imprimă apei un gust dezagreabil și un efect laxativ.

Determinarea magneziului se face prin metoda complexiometrică.

Principiul metodei: ionii de magneziu se titrează cu o soluție de complexon după îndepărtarea ionilor de calciu ca oxalat de calciu.

Reactivii necesari:

soluție de precipitare 35 g clorură de amoniu

1,5 g oxalat de amoniu

3,5 ml amoniac (totul se dizolvă într-un balon cotat de 250 ml în câțiva ml de apă bidistilată apoi se completează la semn cu apă bidistilată.

Indicatori necesari:

negru de eriocrom T (se prepară din 0,1 g negru de eriocorm T și 10 g de clorură de natriu) se majorează în pulbere fină.

soluție tampon 6,75 g clorură de amoniu și 57 ml amoniac concentrat se dizolvă în câțiva ml de apă bidistilată într-un balon cotat de 100 ml și se completează la semn cu apă bidistilată.

soluție de clorură de calciu pentru determinarea factorului soluție de complexon III

soluție de complexon III 0,1 M (versenat)

Mod de lucru: Într-un flacon Erlenmayer se introduc 100 ml apă de analizat și 25 ml soluție de precipitare. Se amestecă bine iar oxalatul de calciu format se filtrează printr-un filtru cu bandă albastră. Se iau din filtrat 50 ml se introduc într-un flacon Erlenmayer, se adaugă 1 ml soluție tampon și 0,1 g indicator. Se titrează cu soluție complexon III 0,01M până la virarea culorii de la roșu ca vinul la albastru net.

Relația de calcul este:

unde: V = volumul ml soluție de complexon III 0,03 M folosiți la tritare;

F = factorul de soluție folosit la titrare;

v= cantitatea de apă de analizat luată în proba de lucru.

Determinarea clorurilor

Clorurile din apă provin din sol sau în urma unei poluări de origine animală sau umană când concentrația variază în timp.

Determinarea clorurilor se face prin metoda Mohr și Metoda Charpentier – Volhard

Metoda Mohr:

Principiul metodei: ionul de clor reacționează cu azotatul de argint în mediu neutru, formând clorura de argint insolubilă. Sfârșitul reacției este indicat de cromatul de potasiu.

Reactivi folosiți:

azotat de argint soluție 0,02 N sau 0,01 N

clorură de sodiu 0,1 N

cromat de potasiu soluție 10 %

hidroxid de sodiu 0,1 N

acid sulfuric 0,1 N

roșu neutru, soluție alcoolică 0,05%

Mod de lucru: se iau 100 ml de apă de analizat se neutraliztează în prezența de roșu neutru cu acid sulfuric 0,1 N sau hidroxid de natriu 0,1N. Se ia din nou aceeași cantitate de apă și se introduce de la început cantitatea exactă de NaOH sau H2SO4 pentru neutralizare. Se adaugă două picături de cromat de potasiu și se titrează cu azotat de argint 0,02 N (dacă conținutul de cloruri este sub 50 mg/ dm3) sau cu azotat de argint 0,1 N (dacă conținutul de cloruri este peste 50 mg/ dm3), până ce culoarea virează de la galben – verzui la galben – brun.

Calculul clorurilor din apă se face după relație:

unde: V – reprezintă volumul (cantitatea) exprimat în ml soluție de azotat de argint folosit la tritare.

F – factorul soluției de azotat de azotat de argint de 0,02 N 0,7092 – echivalentul în mg Cl a unui ml de azotat de argint de 0,02N.

Metoda Charpentier – Volhard

Dacă apele conțin cantiatăți apreciabile de fosfați sau sulfiți, pentru determinarea clorurilor se folosește metode charpentier – Volhard.

Principiul metodei: Clorurile sunt precipitate în prezența acidului azotic cu un exces de azotat de argint, excesul final este apoi titrat cu sulfocianură de amoniu, în prezența alaunului de fier.

Reactivi utilizați:

acid azotic 1/1

azotat de argint, soluții

sulfocianură de amoniu, soluții 0,1 N.

alaun feriamonical (10 g se dizolvă în 50 ml apăbidistilată) Se filtrează și în filtrat se adaugă câteva picături de acid azotic până la decolorare.

Mod de lucru: Se iau 100 ml apă de analizat, se introduc într-un pahar Erlenmayer de 300 ml se acidulează cu 3 ml acid azotic 1/1 și se adaugă 10 ml azotat de argint 0,1 N și 1 ml alaun feriamoniacal.

Se omogenizează bine proba și excesul de azotat de argint se titrează cu tiocianat de amoniu 0,1 N până la apariția unei colorații roșcate care persistă.

Calculul Cl- din H2O se face prin relația:

unde: V – cantitatea în ml azotat de argint 0,1 N, introduși în probă

F – factorul soluției de argint 0,1 N

v – ml sulfocenaură de amoniu (NH4SCH) 0,1 N folosiți la titratrea excesului de azotat de argint

3,55 – echivalentul în mg Cl- al unui ml de azotat de argint 0,1 N.

SECURITATEA ȘI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

Măsurile prin care se asigură supravegherea corespunzătoare a sănătății lucrătorilor în funcție de riscurile privind securitatea și sănătatea în muncă, se stabilesc potrivit reglementărilor legale, a ,,Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006’’.

În scopul asigurării securității și sănătății celor care efectuează analiza apei, în laboratoarele chimice, trebuie să fie luate măsuri de SMM, precum:

purtarea obligatorie a echipamentului de protecție, în funcție de determinările efectuate;

funcționarea corespunzătoare a nișelor și a aparatelor mecanice de ventilație;

să fie realizată întreținerea tehnică a locului de muncă ; a echipamentelor și dispozitivelor, iar, orice neconformități constatate și susceptibile de a afecta securitatea și sănătatea lucrătorilor, să fie corectate cât mai curând posibil;

să fie curățate cu regularitate, pentru a se asigura un nivel de igienă corespunzător locului de muncă, echipamentele și dispozitivele necesare efectuării determinărilor de laborator;

să fie cu regularitate întreținute și verificate echipamentele și dispozitivele de securitate, destinate prevenirii sau eliminării pericolelor;

să se depoziteze corespunzător reactivii, în funcție de gradul de periculozitate, în locuri speciale;

flacoanele cu reactivii chimici să fie etichetate corect și depozitate corespunzător;

vasele de laborator să fie curate, iar aparatura de laborator se va utiliza în stare perfectă de funcționare;

lucrătorii să cunoască principalele măsuri de SSM, specifice laboratoarelor chimice, măsuri de PSI și măsuri de prim ajutor în caz de accidente în muncă.

POLUAREA APEI

Cauzele poluării apei

Pentru o protecție reală a bazinelor de apă împotriva poluării este necesară folosirea în procesele de fabricație a celor mai noi tehnologii pentru reducerea cantității și concentrației apelor reziduale industriale, utilizarea largă a alimentării cu apă recirculată, precum și alte măsuri ca: utilizarea unor ape reziduale pentru irigații și agricultură.

Dezvoltarea industriei chimice a pus problema protecției emisiilor împotriva poluării.

Odată cu apele uzate, industriale sunt evacuate în emisari, numeroase substanțe cu caracteristici foarte variate, care pot conduce la poluarea emisarului făcându-l totodată impropiu altor folosințe (alimentare, agricultură, piscicultură, ca apa potabilă etc).

Substanțele poluante provenite din activitatea industrială și deversate prin intermediul apelor uzate în emisari, au efecte foarte nocive asupra viețuitoarelor acvatice. Substanțele organice consumă oxigenul din apă provocând distrugerea fondului piscicol și în general a tuturor organismelor acvatice, prezenta oxigenului în cantități cât mai mari, reprezintă una din condițiile principale ale vieții acvatice.

Substanțele în suspensie, prin depunere, formează acumulări pe fundul emisarului, îngreunând navigația și tratarea apei.

Un rol deosebit de nociv asupra mediului, respectiv apei și solului, îl au produsele petroliere și apele uzate provenite din rafinării, ele fiind strict controlate la deversarea în emisar.

Acțiunile nocive ale apelor uzate provenind din rafinăriile de petrol, asupra organismelor acvatice sunt următoarele:

pelicula de uleiuri si produse petroliere deranjează respirația peștilor și a organismelor inferioare;

organismele animale inferioare ca și fitoplanctonul sunt prinse în masa uleioasă și antrenate pe fundul râului;

uleiurile ca și produsele petroliere lezează bronhiile producând intoxicarea organismelor;

apele uzate cu produse petroliere distrug flora și fauna acvatică, ce servește ca hrană pentru pești;

colmatează filtrele pentru tratarea apei și se depun pe diferite instalații înfundându-le.

Sărurile anorganice prezente în multe ape uzate, industriale provoacă mărirea salinității apei emisarului iar unele dintre ele provoacă creșterea durității. Folosirea apelor dure produce depuneri pe conducte; iar clorurile peste anumite limite, fac apa improprie pentru alimentarea cu apă potabilă.

Metalele grele (plumb, cupru, zinc, crom) evacuate in apele uzate au acțiune toxică asupra organismelor acvatice, inhibând în același timp și procesele de autoepurare. Sărurile de azot și fosfor, provoc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafața apei.

Apele uzate provenite de la tăbăcarii, abatoare, din industria de prelucrare a unor produse vegetale, de fabricare a medicamentelor, din produse naturale, pot conține numeroase bacterii. Unele dintre acestea sunt patogene și produc infectarea puternică a emisarului făcându-l de neutilizat; altele sunt mai puțin vătămătoare, inofensive sau chiar utile, contribuind la mineralizarea substanțelor organice.

Din punct de vedere al potabilității apelor de suprafață și de adâncime, se edivențiază faptul că diluarea apelor cu conținut de produse petroliere cu apele emisarului face improprie apa de băut (gust și miros neplăcut) datorită faptului că împiedică absorbția oxigenului la suprafața apei, împiedică autoepurarea apelor.

Cauzele poluării apei sunt multiple:

scurgeri accidentale de reziduuri de la diverse fabrici, dar și devărsări deliberate a unor poluanți

scurgeri de la rezervoare de depozitare și conducte de transport subterane, mai ales produse petroliere;

pesticidele și ierbicidele administrate în lucrarile agricole, transportate de apa de ploaie, sau de la irigații, pâna la pânza freatică;

îngrășămintele chimice și scurgerile provenite de la combinatele zootehnice;

deșeurile și reziduurile menajere;

sarea presărată în timpul iernii pe șosele, care este purtată prin sol, de apa de ploaie și zăpada topită

depunerile de poluanți din atmosferă.

Clasificarea poluanților

Poluanții apei sunt produsele de orice natură care conțin substanțe în stare solidă,lichidă sau gazoasă, în condiții și în concentrații ce pot schimba caracteristicile apei, făcînd-o dăunătoare sănătății.

Poluanții se clasifică în:

Poluanți de natură fizică: depunerile radioactive, ape folosite în uzine atomice, deșeuri radioactive, apele termale, lichide calde provenite de la răcirea înstalațiilor industriale sau a centralelor termoelectrice și atomoelectrice.

2. Poluanți de natură chimică

mercurul provenit din deșeuri industriale;

azotații proveniți din: îngrășămintele chimice, detergenți, pesticide organofosforice etc.

cadminul provenit din ape în care sau deversat reziduuri de cadminicu, aerosoli etc.

plumbul provenit din evacuările uzinelor industriale, gazele de eșapament ale autovehiculelor, manipularea greșită a tetraetiplumbului folosit ca activ antidetonant la benzina.

zincul provenit din apa sau băuturi cu conținut de zinc;

hidrocarburile provenite din gazele de eșapament ale autovehiculelor, scurgerile de țiței, arderea incompletă a combustibililor fosili (cărbuni, petrol și gaze naturale), arderea incompletă a biomasei, (lemnul, tutunul), fumul de țigară)

pesticidele, insecticidele, fungicidele provenite din apele reziduale de la fabricile de produse antiparazitare, pulverizările aeriene, spălarea acestor substanțe de către apa de ploaie de pe terenurile agricole tratate, detergenții proveniți din apele uzate menajere,industriale,publice.

3 Poluanți de natură biologică:

microorganismele patogene

substanțele organice fermentescibile

Protecția apelor

Bătălia pentru păstrarea purității apelor interesează întreaga omenire.Oamenii trebuie să vegheze ca marele izvor de viață, apa, de care dispun, să rămînă întotdeauna curat.

În cadrul măsurilor de protecția calității apelor se urmărește:

1. Autopurificarea apelor ce se realizează prin procese fizice și fizico-chimice precum și prin procese biologice și biochimice. Acestea constau în:

sedimentarea materiilor mai grele, sedimentare, care este influențată de temperatură, viteza de scurgere a apei

prin acțiunea radiațiilor solare (ultravioletele) cu efecre antibacteriene

prin reacții chimice de oxidare, reducere, neutralizare care au loc între substanțele chimice din apă și cele din apa poluată

prin reacții chimice chiar numai între substanțele chimice din apa poluată.

Procesele biologice și biochimice constau în primul rînd în concurența dintre flora propriei ape și flora poluantă pătrunsă în apa. Astfel, germenii propii apei eliberează în apă o serie de metaboliți cu acțiune antibiotică față de germenii poluanți, ducînd în cele din urma la dispariția suportului nutritiv de hrană al germenilor patogeni pătrunși prin poluare.

2. Protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor acvatice – are ca obiect, menținerea și ameliorarea calității și productivității naturale ale acestora în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor materiale:

interzicerea evacuării la întîmplare a reziduurilor ale orice fel care ar putea polua apa și, în primul rînd, a apelor reziduale, comunale și industriale. Acestea trebuie colectate și îndepartate prin sisteme de canalizare sau instalații locale de colectare.

construirea de stații de epurare pentru reținerea și degradarea substanțelelor organice poluante conținute în apele reziduale ale unităților zootehnice înainte de eliminarea lor în apă.

distrugerea prin dezinfecție a germenilor patogeni conținuți în ape reziduale ale unor instituții (spitale) abatoare, unitățile industriei cărnii.

înzestrarea cu sisteme de reținere și colectare a substanțelor radioactive din ape reziduale.

construirea de stații sau sisteme de epurare specifice pentru apele reziduale ale unitații industriale în vederea reținerii și neutralizăii substanțelor chimice potențial toxice

controlul depozitării deșeurilor solide, astfel încat acestea să nu fie antrenate sau purtate în sursele de apă de suprafață sau subterane.

Calitatea apei înseamnă de fapt, a cunoaște indicatorii de calitate, proprietățile organoleptice, proprietațile fizico-chimice ale apei, care trebuie să se încadreze în valorile admisibile prevăzute în standardele aflate în viguare.

Prin determinarea calității unei apei cu ajutorul analizelor fizico – chimice, se poate stabili dacă sursa de apă respectivă, poate fi utilizată sau nu, ca apă potabilă.

Analiza apei se execută după un plan bine stabilit, ținând cont de sensibilitatea mai mare sau mai redusă, a proprietăților și componenților sale.

Exploatarea nerațională a resurselor de apă, precum și modificările artificiale ale fluxurilor naturale, se repercutează direct, sau indirect pe comunitățile umane: secarea fântânilor, coborîrea nivelului pânzei freatice, perturbând alimentarea cu apă.

Poluarea și gospodărirea nerațională a apei poate produce numeroase efecte indirecte și asupra organismului uman.

Calitatea apei potabile rămâne un aspect foarte important în politica de mediu și trebuie mereu supusă atenției, fiind monitorizată continuu.

În ultimul timp sursele de poluare ale întregului mediu ambiant au crescut și acest lucru reprezintă un pericol pentru omenire. Calitatea apei a început din ce în ce mai mult să se degradeze, ca urmare a modificărilor de ordin fizic, chimic și bacteriologic.

Poluarea apelor afectează calitatea vieții la scară planetară, iar noi oamenii, trebuie să acționăm pentru a o stopa!

1. ,,Studiul calității mediului’’ Buchman Aurelia, Bud Maria, Marinescu Maihaela, Stan Floarea, Manual pentru clasa a IX –a, Editura Economica Preuniversitaria București, 2004.

2. ,,Resursele hidroenergetice ale globului’’ Cetina Elena Editura Militară, București 1978.

,,Acțiunea radiațiilor ionizante asupra apei și soluțiilor apoase’’ Fiti Maria, Editura Academia R.S.R., București, 1967.

,,Chimie generală’’ Nenițescu C.D,, Editura Didactică si Pedagogică, București 1983.

,,Chimie organică și anorganică’’ Nenițescu C.D,, Editura Didactică si Pedagogică, București 1983.

,,Tehnologie chimică’’ Pincovschi E., Floarea M., Editura Didactică și Pedagogică, București 1978.

,,Manualul Laborantului chimist’’ Postolache A., Partenie Silvia,

www.e-referat.net

,,Chimia sanitară a mediului’’ Sergiu Mănescu, Dr. Manole Cucu, dr chim. Mona Ligia Diaconescu –Editura Medicală, București, 1994

,,Chimie analitică și analize tehnice’’ Croitoru V., Vlădescu L., Cismas R., Teodorescu M.-, Editura didactică și pedagogică, București, 1997

Anexa 1

A. Exprimarea cantitativă a mirosului și gustului apei

B. Scara de etalonare, pentru comparare pH, utilizată în determinarea pH-ului apei prin metoda colorimetrică.

Apa bidistilată folosită trebuie să aibă pH-ul neutru.

Clasificarea apelor in funcție de numărul gradelor de duritate totală.

Anexa 2

oxigenometre portabile de laborator pentru determinarea consumului biochimic de oxigen CBO5

oxigenometre de buzunar

Anexa 3

Data buletinului……………………………….

Bazinul hidrografic…………………………..

Proveniența……………………………………..

BULETIN DE ANALIZA NR.

SEF LABORATOR,

Anexa 4

Prelevarea probelor de apă

Recoltarea probelor de apă pentru analize se face în flacoane de sticlă sau material plastic prevăzute cu dop rodat sau cu capac ce se închide ermetic.

În funcție de locul de prelevare al probelor de apă acestea se vor recolta astfel:

Anexa 5

Lucrare de laborator

Tema: determinarea proprietăților organoleptice ale apei.

Mirosul apei

Considerații teoretice:

Mirosul apei poate proveni din poluarea ei cu diferite substanțe organice în descompunere, ape reziduale.

Ustensile: balon de sticlă cu gât lung, dop de sticlă

Mod de lucru:

se introduce într-un balon de sticlă un volum de 150-200 ml apă colectată

se acoperă cu dopul de sticlă

se aduce la temperatura de determinare (15-200C)

se agită balonul și se inspiră aerul din balon

Înregistrarea rezultatelor:

Se realizează prin completarea unei fișe de lucru de tipul:

Mirosul se identifică prin comparare cu un miros cunoscut cum ar fi: aromat, de baltă, de mucegai, de pește, de hidrogen sulfurat, nedefinit, etc.

Notarea mirosului se face după gradul de intensitate conform tabelului:

Se analizează probe recoltate din diferite medii poluate

Elevii lucrează în grupe de câte 2

Lucrare de laborator

Tema: determinarea proprietăților organoleptice ale apei.

Culoarea apei

Considerații teoretice:

Culoarea apei poate da indicații asupra compoziției, astfel:

Ionii de fier dau apelor o culoare ruginie

Ionii de cupru conferă apelor o culoare albastră;

Apele care conțin argilă coloidală au o culoare galben brună

Ustensile: pahare Berzelius sau eprubete sau cilindrii (vasele vor fi perfect spălate și uscate).

Mod de lucru:

Se analizează vizual probele de apă aflate pe mesele de lucru, probe recoltate din diferite medii poluate și aflate în aceleași condiții (temperatură, volume egale, vase de recoltare identice).

Folosiți ca etalon apa distilată !

Înregistrarea rezultatelor:

Se realizează prin completarea unei fișe de lucru de tipul:

NU uitați să etichetați probele de apă analizate ca să le știți proveniența!

Lucrare de laborator

Determinarea caracterului acido-bazic al apei

Principiu: se compară culoarea probelor de apă analizate (după adăugarea indicatorilor) cu a probelor etalon.

Ustensile:eprubete, hârtie indicatoare de pH, soluții de indicatori acido-bazici, pensetă, plăcuță albă de porțelan, pahare, pipete, stativ eprubete

Mod de lucru:

se pun câteva picături de indicator în probe diferite de apă

se compară culoarea cu datele din următorul tabel, identificându-se mediul de reacție al probei de apă (acid, neutru, bazic)

se ia cu penseta hârtia indicatoare (o bucată de circa 1 cm) corespunzătoare mediului descoperit anterior (acid, neutru, bazic)

se înmoaie circa 1 secundă în proba de apă

se fixează hârtia indicatoare pe plăcuța albă

se compară culoarea obținută cu cele de pe scara de culori a hârtiei indicatoare

se stabilește caracterul acid, neutru sau bazic al probelor de apă

Înregistrarea rezultatelor

Se înregistrează într-o fișă de observație și se realizează o ordonare a probelor de apă în funcție de proveniență și caracterul acid, bazic sau neutru.

Veți lucra în grupe de câte 4 elevi

Fiecare elev va efectua prin rotație toate cele 4 determinări

Veți înregistra rezultatele obținute într-un tabel

Veți compara rezultatele grupei voastre cu cele ale celorlalte grupe

Veți trage concluzii privind caracterul acido-bazic al diverselor surse de apă

Lucrare de laborator

Determinarea reziduului fix și a suspensiilor din apă

***se usucă în etuvă timp de 2 ore la t=105C până se aduce la masă constantă

Sarcina de lucru:

determinați practic reziduul fix și suspensiile dintr-o probă de apă provenită din rețeaua de distribuție cu apă a localității în care domiciliați

lucrați în laborator în grupe de 2-3 elevi

fiecare grupă va realiza câte 2 determinări a reziduului fix și a suspensiilor

lucrați cu același volum al probelor de apă în toate determinările, datele obținute la analiza reziduului fix vă vor fi utile la determinarea suspensiilor!

treceți rezultatele analizelor practice în următorul tabel:

Lucrare de laborator

Determinarea acidității și alcalinității apei

Principiul metodelor: neutralizarea probei de apă cu o bază ∕ acid în prezența unui indicator acido-bazic.

Reactivi și ustensile necesare:

soluție de NaOH 0,1 n cu factor cunoscut

soluție de HCl 0,1 n cu factor cunoscut

soluție alcoolică 1 % fenolftaleină

soluție apoasă 0,1 % metiloranj

biuretă, stativ, cleme, mufe, pâlnie, pahare Erlenmeyer, pipetă

Aciditatea apei este determinată de prezența în apă a CO2 liber, a acizilor minerali și a sărurilor cu hidroliză acidă.

Aciditatea poate fi:

totală – se determină în prezență de fenolftaleină

permanentă – se determină în prezență de metiloranj

Alcalinitatea (bazicitatea) apei este determinată de prezența în apă a bicarbonaților, carbonaților alcalini și alcalino-pământoși, hidroxizilor.

Alcalinitatea poate fi:

permanentă– se determină în prezență de fenolftaleină

totală – se determină în prezență de metiloranj

Determinarea acidității ∕ alcalinității apei