Valorificarea Parteneriatului Gradinita Familie In Formarea Conduitei Moral – Civice la Prescolar

Valorificarea parteneriatului grădiniță-familie în formarea conduitei moral – civice la preșcolar

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………………………………..

PARTEA I. FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODOLOGICĂ A TEMEI

CAPITOLUL I. PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL – CONDIȚIA EFICIENȚEI INTERVENȚIILOR EDUCATIVE ÎN GRĂDINIȚĂ

I.1. Clarificări conceptuale …………………………………………………………

I.1.1. Parteneriatul educațional …………………………………………….

I.1.2. Educația moral – civică ……………………………………………….. DE SCOS!

I.2. Specificul parteneriatelor educaționale …………………………………………

I.3. Particularități ale dezvoltării conduitei moral-civice la preșcolar ……………..

I.4. Finalitățile parteneriatelor educaționale ………………………………………..

I.5. Avantaje și limite în derularea parteneriatelor educaționale ……………………

CAPITOLUL II. MODALITĂȚI DE VALORIFICARE A PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ – FAMILIE

II.1. Rolul gradiniței și al familiei în formarea educației moral – civice ……………

II.2. Exigențe/Cerințe de bază în proiectarea – organizarea – desfășurarea parteneriatelor grădiniță – familie ……………………………………………………………………..

II.3. Strategii didactice folosite în derularea parteneriatelor grădiniță – familie ………

II.4. Exemple de activități organizate în parteneriat ……………………………………

PARTEA A II-A. FUNDAMENTAREA PRACTIC-APLICATIVĂ A TEMEI

CAPITOLUL III. MICROCERCETARE PRIVIND VALORIFICAREA PARTENERIATULUI CU FAMILIA ÎN FORMAREA CONDUITEI MORAL – CIVICE LA PREȘCOLAR

III.1. Ipoteza și obiectivele cercetării…………………………………………………………………

III.2.Metodologie……………………………………………………………………………………………

III.2.1.Eșantionul de subiecți…………………………………………………………………

III.2.2.Măsurarea………………………………………………………………………………….

III.2.2.1 Variabile………………………………………………………………………

III.2.2.2.Instrumente………………………………………………………………….

III.3.Procedura……………………………………………………………………………………………….

III.4.Analiza și interpretarea rezultatelor……………………………………………………………

III.5.Concluzii………………………………………………………………………………………………..

CONSIDERAȚII FINALE………………………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………..

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………..

ARGUMENT

Dacă privim cu atenție și interes, observăm că învățământul din zilele noastre pune foarte mare accent pe eficiența exterioară (informații, cunoștințe) și neglijează, din punctul meu de vedere, natura interioară a omului, a copilului.

Pentru a avea o societate armonioasă și civilizată, educația nu trebuie să fie doar o antrenare a minții ci ar trebui să pună accent pe formarea unor indivizi – nu numai buni teoreticieni – dar și oameni integri, cu valori, capabili să considere viața în ansamblul ei.

În ceea ce privește învățământul preșcolar, în special, consider că este cu mult mai în măsură să ofere o atenție deosebită formării copilului ca ființă socială și morală.

Familia reprezintă, mai ales la această vârstă a preșcolarilor, influența dominantă în viața copilului și de multe ori se întâmplă ca aceasta să nu se afle într-o relație de concordanță cu grădinița. Pentru că preșcolarul are nevoie de exemple de urmat, atât în persoana părinților cât și în persoana cadrelor didactice, consider ca aceste două părți implicate trebuie să colaboreze pentru formarea personalității copilului preșcolar.

Pentru a demonstra necesitatea acestei colaborări între cei mai importanți factori educaționali, ne-am propus ca prin intermediul unui program de parteneriat grădiniță – familie să îi aducem pe părinți alături de copiii lor la grădiniță, conștientizând astfel rolul pe care îl au în viața copiilor.

Capitolul I, “Parteneriatul educațional – condiția eficienței intervențiilor în grădiniță” își propune clarificarea conceptului de parteneriat și implicațiile acestuia în învățământ. În formarea preșcolarilor este foarte importantă implicarea celor mai importanți factori și nu trebuie ca părinții să se bazeze doar pe faptul că educația copiilor se face doar de către cadrele didactice, ci să se implice alături de acestea în toate activitățile la care participă copiii lor.

Capitolul II, “Modalități de valorificare a parteneriatului grădiniță – familie”, va propune modalități de valorificare a relației grădiniță – familie, strategii didactice necesare derulării parteneriatului, dar precizează și care este rolul grădiniței și al familiei în formarea educației moral – civice la preșcolar. În acest capitol ne-am propus să facilităm relația grădiniță – familie, să ne axăm pe cercetarea celor mai adecvate modalități de valorificare a parteneriatului, dar și pe cunoașterea cerințelor de bază necesare pentru proiectarea, organizarea și desfășurarea parteneriatului grădiniță – familie.

Capitolul III, intitulat “Microcercetare privind valorificarea parteneriatului cu familia în formarea conduitei moral – civice la preșcolar”, constă în formarea preșcolarului din punct de vedere moral. Ne-am propus formarea și dezvoltarea conduitei moral – civice la preșcolar prin implicarea familiei în mediul grădiniței. În acest capitol vom prezenta date referitoare la observații făcute asupra copiilor, atât în prezența părinților, cât și în absența acestora, în mediul din grădiniță.

Pentru că în ziua de azi se pune tot mai puțin accent pe relațiile dintre familie și grădiniță, consider că este nevoie de un astfel de program pentru a-i aduce mai aproape pe cei mai importanți factori ce contribuie la educația unui om aflat la început de drum, așa cum este un preșcolar.

Vârsta preșcolară este cea la care se pun bazele dezvoltării copilului din toate punctele de vedere, dar mai ales din punct de vedere moral. Acum învață ce este bine și ce este rău, ce este corect și ce este greșit, de aceea ne-am propus să demonstrăm că prin strânsa legătură dintre cadrele didactice și familie se poate crea un mediu favorabil, propice dezvoltării unei conduit moral – civice echilibrate a copilului de vârstă preșcolară.

Vei reveni la sfarsit la argument!

PARTEA I. FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODOLOGICĂ A TEMEI

CAPITOLUL I.

PARTENERIATUL EDUCAȚIONAL – CONDIȚIA EFICIENȚEI INTERVENȚIILOR EDUCATIVE ÎN GRĂDINIȚĂ

I.1. Clarificări conceptuale

I.1.1. Parteneriatul educational – DE SCOS! Poti realiza un preambul unde sa specifici care sunt conceptele pe care dorești să le clarifici

Parteneriatul educațional presupune colaborarea celor doi parteneri, și anume grădinița și familia, ce au un scop comun formare preșcolarilor.

„Parteneriatul dintre familie și școală constituie o condiție indispensabilă a educației copiilor, iar stabilirea unor relații strânse între părinți, profesori și alți actori comunitari asigură buna funcționare a instituției de învățământ, având un impact direct asupra calității educației”(Aliona Cristei, 2010, pag.10). Regăsim următorii pași, ce trebuie urmați în vederea constituirii parteneriatului („Școala și comunitatea”-suport de curs, 2013, București):

Stabilirea agenților implicați în relația de parteneriat;

Stabilirea motivelor parteneriatului;

Enumerarea modificărilor așteptate;

Stabilirea problemelor majore ce pot fi rezolvate prin parteneriat;

Menționarea rolurilor specifice fiecărui partener.

Tot în cadrul acestui curs întâlnim și unele condiții ale colaborării în cadrul parteneriatului, de exemplu: stabilirea priorităților și finalităților pe care grădinița dorește să le acopere prin parteneriat, conceperea și valorificarea unor activități care să stea la baza parteneriatului, atragerea părinților ca parteneri, utilizarea unor modalități concrete de colaborare cu aceștia.

Este important să ținem cont de toți acești pași și de aceste condiții, pentru a obține rezultatele dorite, de asemenea trebuie avut în vedere ca fiecare partener să știe ce are de făcut și să conștientizeze că este foarte importantă contribuția sa. De acest lucru s-a acupat și Legea Educației Naționale, care precizează principiile ce stau la baza parteneriatelor educaționale: (Legea Educației Naționale, 2011, Art.3)

principiul echității – accesul la învățare se realizează fără discriminare;

principiul calității – activitățile de învățământ se raportează la standarde de referință și la bune practici naționale și internaționale;

principiul relevanței – educația răspunde nevoilor de dezvoltare personală și social – economice;

principiul eficienței – se urmărește obținerea de rezultate educaționale maxime, prin gestionarea resurselor existente;

principiul descentralizării – deciziile principale se iau de către actorii implicați direct în proces;

principiul răspunderii publice – unitățile și instituțiile de învățământ răspund public de performanțele lor;

principiul garantării identității culturale a tuturor cetățenilor români și dialogului intercultural;

principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român;

principiul recunoașterii și garantării drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la explimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase;

principiul asigurării egalității de șanse;

principiul transparenței – asigurarea vizibilității totale a deciziei și a rezultatelor, prin comunicarea periodică și adecvată a acestora;

principiul centrării educației pe beneficiarii acesteia;

principiul participării și responsabilității părinților;

principiul fundamentării deciziilor pe dialog și comunicare;

principiul respectării dreptului la opinie.

În formarea personalității copilului, cooperarea și colaborarea factorilor educaționali dar și comunicarea permanentă a acestora reprezinta un lucru prioritar, toate aceastea pot fi materializate într-un parteneriat educațional. Într-un astfel de parteneriat educațional beneficiarii sunt elevii, iar acesta implică responsabilizarea tuturor factorilor educaționali angajați în formarea personalității copiilor. „Parteneriatele școală-familie nu «produc» elevi de succes. Mai degrabă activitățile de parteneriat care includ profesori, părinți și elevi angajează, ghidează energizează și motivează elevii, așa încât ei obțin singuri succesul”(Adina Băran-Pescaru, 2004, pag.32).

În cartea autorului Mircea Agabrian (2006, pag.60) sunt precizate obiective cadru ale parteneriatelor în cadrul comunității:

Cooptarea diferiților reprezentanți ai comunității locale ca parteneri în procesul educativ.

Informarea membrilor comunității despre valorile promovate în instituțiile de învățământ preșcolar, formându-i ca beneficiari direcți ai achizițiilor de ordin educațional ale propriilor copii.

Creșterea disponibilității de colaborare în cele mai diverse domenii(educativ, sanitar, gospodăresc, informativ).

Realizarea schimbului de opinii în ceea ce privește necesitatea unui mediu educativ sănătos.

Colaborarea între toate resursele umane implicate în viața grădiniței, astfel încât copilul să aibă prioritate absolută.

Creșterea imaginii publice a instituției.

Oportunitatea de a schimba idei și impresii, de a împărtăși din propria experiență și de a prelua noutăți.

Exprimarea opiniei participantilor cu privire la actiunile intreprinse in cadrul proiectului. – De scos de aici!

Consider că aplicarea unui astfel de parteneriat între grădiniță și familie, în cazul nostru, poate avea loc chiar de la începutul anului școlar, pentru a implica de la început părinții în dezvoltarea și formarea propriilor copii. Stabilind de la început, de comun acord, factorii implicați într-un parteneriat și rolul fiecăruia, vom avea timpul necesar pentru proiectarea parteneriatului ce necesită respectarea unor etape ce le găsim precizate în lucrarea autoarelor Nicolae Irinela și Secrieru Ana (2008, pag.29), astfel încât să asigurăm reușita acestuia: preproiectarea sau explorarea ce presupune documentare inițială; proiectarea propriu-zisă în care se stabilesc obiectivele, se aleg strategiile și metodele cele mai potrivite și se redactează parteneriatul; implementarea, ce reprezintă punerea în aplicare a celor stabilite în etapa anterioară și finalizarea proiectului în care se vor urmări rezultatele, diseminarea acestora, acordarea recompenselor și dizolvarea echipei de proiect.

În dezvoltarea și formarea personalității copiilor se implică familia, școala dar și comunitatea, de aceea considerăm necesare parteneriatele între toți acești factori educaționali, deoarece ficare are un rol important. Implicarea tuturor factorilor educaționali într-un astfel de parteneriat educațional ce are în vizor copilul, favorizează o educație eficientă atât pentru copil cât și pentru societate.

I.1.2. Educația moral – civică – de scos!

Educația moral – civică reprezintă acea dimensiune a educației prin care se urmărește formarea și dezvoltarea conștiinței și conduitei morale a educabililor.

„Moralizarea ființei este una din sarcinile educației dintotdeauna” (Cucoș, 2002, pag.66).

Mulți dintre profesori și pedagogi consideră educația morală ca fiind cea mai extinsă și profundă dimensiune a activității de formare – dezvoltare a personalității.

Una dintre funcțiile cele mai importante și pe care ar trebui să se pună accent din ce în ce mai mult în sistemul de învățământ este aceea de a crea indivizi integri, capabili să considere viața în ansamblul ei.

Morala o putem privi ca un fenomen social sau ca o formă a conștiinței sociale ce reflectă relațiile stabilite între oameni, într-un context social bine delimitat în timp și spațiu, având funcție reglatoare asupra conviețuirii umane, orientând comportamentul uman în concordanță cu cerințele sociale (Ioan Nicola, 1996, pag.206).

Tot în cartea autorului Ioan Nicola, regăsim ideea unei „structuri a sistemului moral”, ce conține idealul moral, valorile și regulile morale (Ioan Nicola, 1996, pag.207).

Idealul moral exprimă, sub forma unei imagini a perfecțiunii din punct de vedere moral, „chintesența” morală a presonalității umane.

Valorile morale sunt reprezentate de cerințele ce se impun comportamentului moral în vederea atingerii idealului moral. Câteva dintre cele mai semnificative valori morale sunt: patriotism, dreptate, onoare, libertate, modestie, acestea având sensuri polare, fiecărei valori corespunzându-i o nonvaloare: bine – rău, sinceritate – minciună.

Regulile morale sau normele sunt cerințe morale elaborate de societate.

Principalele sarcini ale educației moral – civice sunt:

formarea conștiinței moral – civice – care este reprezentată de cunoașterea sistemul valorilor, normelor și regulilor ce reglementează relațiile individului cu societatea;

formarea conduitei moral – civice – ce este reprezentată de exteriorizarea conștiinței moral – civice prin acțiuni și fapte adecvate diferitelor contexte în care se află persoana.

De aici înțelegem următoarele: conștiința moral – civică indică modul în care ar trebui să se comporte individual, iar conduita moral – civică se referă la modul în care se comportă efectiv persoana.

Educatorul din ziua de azi, pentru a fi considerat unul bun, ar trebui să nu se obișnuiască cu folosirea unei singure metode, ci să studieze fiecare elev în parte, deoarece nu are de a face cu mecanisme ce pot fi reparate la fel, ci cu ființe vii, schimbătoare.

O altă precizare față de educația morală ne-o oferă Ion Albulescu (2008, pag.28) ce consideră morala „un ideal, un model de comportare ce trebuie realizat” .

În accepțiune mai largă, termenul de personalitate definește ființa umană, considerată în existența ei socială și înzestrarea ei culturală. Personalitatea este întotdeauna unică și originală, iar formarea personalității din punct de vedere moral – civic trebuie privită din punctul de vedere al unității dintre conștiința și conduit elevului. Astfel, specificul educației moral – civice este derterminat, pe de o parte de particularitățile morale ca fenomen social, care-i conferă conținutul, iar pe de altă parte, de condițiile sociopsihice ce sunt implicate în realizarea lor.

O altă definiție a personalității ne-o prezintă ca pe “organizarea dinamică în cadrul individului a acelor siteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” (Gordon W. Allport, 1991, pag.40).

Știm că fiecare educator trebuie să își propună ca și scop formarea personalității elevilor săi dar aceasta nu ar fi posibilă fără a ține seama de aspectul care trebuie să domine întreaga noastră viață și anume aspectul moral. Deoarece copilul, mai ales la vârstă preșcolară, este influențat de oamenii și de lucrurile ce îl înconjoară, educatorul trebuie să îl ajute să devină conștient de aceste influențe, precum și de importanța lor reală.

Jean Piaget stabilește două stadii ale dezvoltării morale a copilului:

Stadiul realismului moral, care la rândul său se împarte în stadiul premoral – de la 0 la 4 ani (nu există nici o înțelegere a obligației față de reguli) și stadiul eteronom – de la 4 la 8 ani;

Stadiul relativismului moral – apare în jurul vârstei de 8 ani și este caracterizat de apariția sentimentului comunitar, morala fiind rezultatul compromisului și negocierii în interiorul grupului. Acest stadiu presupune judecarea intențiilor în măsură cel puțin egală cu judecarea consecințelor unor fapte.

Autoarea Melania Gabriela consideră că dimensiunea morală a personalității a fost trecută pe un plan secund în învățământul românesc, accentul căzând pe dimensiunea intelectuală.

“Au fost stabilite căi de reabilitare a educației morale în societate și în școală: (Jinga, Istrate, 1998):

efortul personal conștient de autoperfecționare morală, rolul autoeducației;

sporirea răspunderii școlii în educație morală;

aportul altor factori educaționali la realizarea educației morale (rolul familiei, al altor instituții cu rol educativ);

o nouă tabelă de valori.

Un alt autor care ne oferă o definiție, prezintă morala ca o formă a conștiinței sociale care reflectă ansamblul concepțiilor, ideilor și principiilor care reglementează comportarea oamenilor în relațiile personale, în familie, la locul de muncă și în societate, în general. (Bontaș,1994, citat de Ciot Melania-Gabriela, 2012,pag.160).

Pentru o definire a conceptului de educație morală, în 2008, profesorul Sorin Cristea a propus trei perspective de raportare a noțiunii de morală:

– din perspectivă filozofică – morala marchează relațiile cu sine și cu lumea, evidențiind rolul activ al conștiinței umane în formarea și dezvoltarea personalității;

– din perspectiva psihologiei sociale – morala reprezintă o formă a conștiinței sociale care reflectă existența socială la nivel teoretic și practic;

– din perspectiva pedagogică – educația morală vizează formarea și dezvoltarea conștiinței morale, a profilului moral, proiectat și realizat la nivel teoretic și practic.

În grădiniță, educația moral – civică se realizează cu ajutorul activităților din cadrul domeniului Om și Societate, activități ce au ca scop formarea conduitei moral – civice a copiilor, obiectivele cadru ale acestui domeniu de activitate fiind:

Cunoașterea și respectarea normelor de comportare în societate; educarea abilității de a intra în relație cu ceilalți;

Educarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter și formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți;

Dezvoltarea comportamentelor de cooperare, prosociale, proactive (inițiativă)

Dezvoltarea abilității de recunoaștere, acceptare și respect al diversității (Curriculum pentru învățământ preșcolar, 2008). – de scos!

La acest subpunct trebuie sa clarifici, sa definesti conceptul de parteneriat! Orice alt aspect trebuie scos de aici si inserat la alte subpuncte, daca se potriveste!

I.2. Specificul parteneriatelor educaționale

Parteneriatul educațional constă în colaborarea a cel puțin doi factori educaționali pentru atingerea unor obiective comune, iar pentru funcționarea parteneriatului este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu privire la scopurile acțiunii și strategiilor de atingere a acestora și de asumarea în comun a drepturilor și responsabilităților.

În cazul parteneriatelor grădiniță – familie, familia ne oferă informații cu privire la relațiile interpersonale dintre membrii acesteia, așteptările privind educația copilului, autoritatea părinților și metodele educative folosite, valorile promovate, climatul educational și responsabilitățile pe care copilul le îndeplinește.

Cadrele didactice și anume doamnele educatoare, trebuie să ofere părinților diferite ocazii de a se implica activ în activitatea copiilor lor din grădiniță, purtând discuții zilnice despre comportamentul copiilor, despre progresul acestora. Educatoarele trebuie de asemenea să ajungă să cunoască bine familiile și copiii de aceea trebuie să se folosească de toate ocaziile pentru a comunica cu părinții și a schimba informații. Unele familii vor dori să se implice mai mult, altele mai puțin. Frecvența și conținutul discuțiilor cu părinții vor depinde și de dorința acestora de a comunica sau de nevoile și preferințele lor.

Căteva modalități prin care se poate realiza parteneriatul dintre grădiniță și familie sunt următoarele:

ședințele cu părinții se organizează de obicei semestrial și în cadrul lor se poartă discuții despre organizarea colectivului, despre organizarea și stabilirea unui program de activități, iar părinții pot intervene cu păreri și sugestii. Aceste ședințe sunt organizate într-un cadru formal și presupun participarea tuturor părinților.

lectoratele cu părinții în care se dezbat anumite teme educaționale de interes pentru părinți. Aceste activități se desfășoară la inițiativa educatoarei, a personalului medical al grădiniței sau a consilierului și presupun implicarea activă și directă a adulților, cu scopul formării și dezvoltării competențelor parentale ale acestora. Aceste lectorate se pot realiza și sub formă de jocuri, iar alături de părinți pot participa și copiii. Este important ca aceste grupuri să fie mai restrânse, iar participarea să fie la libera alegera a adulților, deoarece acest tip de activitate necesită o mare disponibilitate din partea părinților.

întâlnirile de consiliere cu părinții se desfășoară săptămânal și sunt utile pentru a discuta despre proiectele tematice și despre alte probleme întâmpinate de ambele părți. Pentru că aceste întâlniri sunt destinate părinților, subiectele alese trebuie să fie de interes pentru aceștia. Educatoarea află care sunt interesele familiei prin întâlnirile informale sau prin intermediul chestionarelor referitoare la interesele familiei.

întâlnirile individuale periodice urmăresc ca și ședințele cu părinții analiza evoluției dezvoltării copilului și identificarea domeniilor de dezvoltare care necesită o diversificare a activităților dar și modul în care copilul reacționează la diverse activități propuse.

participarea părinților la activitățile extracurriculare (vizite, excursii, evenimente), are un dublu câștig: pe de o parte, copilul se va simți în siguranță datorită prezenței părinților, astfel încât va fi mai deschis spre explorare; pe de altă parte, se va face un transfer de cunoștințe de la educator spre părinte, ce țin de comunicarea cu propriul copil dar și de observarea acestuia într-un alt mediu și context față de cel de acasă.

întrunirile comisiei de consultanță ce constau în discuții cu privire la participarea familiei, comunicarea educatoare-părinți, implicarea comunității, organizarea de evenimente sociale, strângerea și administrarea de fonduri, organizarea unor excursii.

voluntariatul se referă la faptul că părinții pot sprinjini grădinița în asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative precum și în elaborarea unor direcții de organizare și sprijin financiar al grădiniței. Câteva dintre sarcini ce ar reveni părinților voluntari ar fi: Coordonarea și colaborarea în cadrul unor evenimente speciale; desfășurarea unor acțiuni de reparare și îmbunătățirea a bazei materiale a grădiniței; supravegherea pe terenul de joacă; colectarea de fonduri.

Părinții, de cele mai multe ori, nu cunosc munca educatoarelor și a copiilor din spatele tuturor activităților și serbărilor, participând doar ca simpli spectatori și văzând doar rezultatul final, de aceea, un parteneriat educațional își poate propune, de exemplu, introducerea unor momente pregătite de către părinți alături de copiii lor la serbări. Rolul acestor tipuri de parteneriate este acela de a ajuta părinții să își descopere propriul copil, de a-l evalua într-un mod obiectiv și chiar de a utiliza unele metode educative noi.

Putem spune că parteneriatele educaționale ce constau în colaborarea dintre părinți și grădiniță constituie primul pas către obținerea unei dezvoltări de ansamblu a personalității copiilor, ce nu ar avea loc fără implicarea unuia dintre factori, o educație adevărată și reală fundamentându-se în familie și continuându-se în grădiniță și școală.

I.3. Particularități ale dezvoltării conduitei moral-civice la preșcolar

Perioada preșcolară, din punctul de vedere a câțiva autori, este împărțită în trei “subperioade” și anume:

perioada preșcolarului mic – reprezentată de preșcolarii grupei mici, cu vârsta de 3 – 4 ani;

perioada preșcolarului mijlociu – reprezentată de preșcolarii grupei mijlocii, cu vârsta de 4 – 5 ani;

perioada preșcolarului mare – reprezentată de preșcolarii grupei mari, cu vârsta de 5 – 6 ani. (Ursula Șchiopu, Emil Verza, 1997, pag. 127 și Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate, 1993, pag.77)

Perioada preșcolarului mic am putea să o caracterizăm prin dorința și interesul copiilor de a explora mediul înconjurător, cu toate lucrurile și fenomenele lui, dar și prin instabilitatea emoțională a acestora, deoarece plâng ușor dar la fel de ușor trec la o stare de bucurie.

Despre preșcolarul mijlociu am putea spune că acesta este mai sensibil față de evenimentele ce au loc în jurul său, dar începe să-și dorească să fie de ajutor adulților deoarece acest lucru îi oferă și o anumită satisfacție.

Autorul Emil Verza este de părere că în perioada preșcolară mare copilul menține o oarecare opoziție față de adult, dar apoi dorește din răsputeri reconcilierea cu acesta.

“Perioada preșcolară se caracterizează prin dezvoltarea mare a conduitei copilului, prin stabilirea unor relații complexe în care intervin numeroase normative sociale morale, prin dezvoltarea vieții interioare și prin punerea bazelor personalității ca un efect al constituirii relațiilor mora-sociale în mediul de dezvoltare a copilului” (Ursula Șchiopu, 1963, pag.207).

Așa cum aflăm din cursurile de psihologie a copilului, vârsta preșcolară se mai poate numi și vârsta “de ce-urilor”, în care copiii vor să știe tot, să afle tot, să înțeleagă tot, iar activitatea fundamentală este jocul, care generează situații complexe, “în care presonalitatea copilului preșcolar se dezvoltă fiind stimulată într-un mod deosebit” (Ursula Șchiopu, 1963, pag.208).

Consider că în această perioadă se pun bazele trasăturilor de personalitate și activității psihice, de aceea și ideea celor “7 ani de acasă”. Din acest punct de vedere cred că fiecare factor ce intervine în viața preșcolarului are datoria de a-i transmite comportamente și reguli corecte și morale, deoarece “copilul preșcolar travesează etapa cunoașterii, prin lărgirea contactului cu mediul social și cultural din care asimilează modele de viață ce determină o integrare tot mai activă la condiția umană” (Emil Verza, Florin Verza, 2000, pag.91).

Este vizibilă și diferența între copiii care rămân acasă până la intrarea în școală, față de cei care frecventează grădinița, cei din urmă fiind vizibil mai sociabili, relaționează mult mai ușor și chiar sunt mai dezvoltați din punct de vedere psihic, deoarece “în colectivitate, copilul este nevoit să se adapteze la cerințele externe, să depășească contradicțiile dintre acestea și posibilitățile sale limitate de a răspunde în mod efficient, să renunțe la unele dorințe de moment pentru a desfășura acțiuni care pot să nu-l satisfacă, să asimileze și să adopte comportamente bazate pe norme sociale riguroase cu efect nemijlocit pentru socializarea copilului” (Emil Verza, Florin Verza, 2000, pag.92).

În grădiniță, fiecare activitate sau joc contribuie la dezvoltarea morală a preșcolarilor, oferindu-le reprezentări simple despre bine și rău, permis – interzis, minciună – sinceritate, drept – nedrept, cinstit – necinstit. Jocul, fiind tipul de activitate cel mai întâlnit în grădiniță, mai ales jocul cu reguli, în care copiii trebuie să folosească formule de adresare, formule de politețe și să respecte partenerii de joc, are importanță pentru conduitele civilizate de mai târziu.

Autorii Ursula Șchiopu și Emil Verza consideră că cel mai semnificativ fenomen, la această vârstă, îl constituie însă ierarhizarea afectiv – morală care “creează o nouă ordine în viață și expresia subiectivității – acordând un rol de control conștiinței morale și o funcție normativ – sancționatoare a regulilor morale instalate în conștiință ca reguli acceptate” (Ursula Șchiopu, Emil Verza, 1997, pag.159).

La o vârstă atât de fragedă, cum este vârsta preșcolară, copilul mai întâi imită comportamentele observate la adulții din jurul său apoi le asimilează, tranferând apoi unele dintre ele la propriul comportament, de aceea în această etapă a preșcolarului.

Faptul că la această vârstă preșcolarii imită, raportează totul din jur la propria persoană și văd lucrurile tot timpul din punctul lor de vedere, Jean Piaget l-a numit egocentrismul copiilor ce se manifestă în perioada preoperațională. În această etapă preoperațională, Jean Piaget consideră că preșcolarii pot fi “caracterizați de realism moral”, deoarece aceștia apreciază gravitatea unei fapte doar în funcție de consecințele acesteia.

Știm că la această vârstă copiii percep ca fiind adevărat tot ce spun părinții și că aceștia oferă tot timpul pedepsele corecte, Jean Piaget punând acest nivel de dezvoltare morală sub numele de “constrângere a adultului”. Pe măsură ce cresc, copiii devin din ce în ce mai capabili să facă diferența între pedepsele drepte, pe măsura greșelii și pedepsele nedrepte. Datorită acestui lucru, Jean Piaget a considerat că există o progresie treptată în ceea ce privește simțul moral al copilului, astfel că preșcolarul mic traversează o etapă heteronomă în care disciplina și regulile sunt impuse de adulții prezenți iar copilul mai mare parcurge o etapă autonomă în care moralitatea reprezintă produsul propriului său raționament. (Jean Piaget, 1966, pag.103 – 105)

Am înțeles din cele explicate de autorul Jean Piaget că la vârsta preșcolară personalitatea se dezvoltă treptat și în contextual relațiilor sociale cu cei din mediul familial, social. Această achiziție treptată a regulilor, normelor și comportamentelor sociale conduce la formarea personalității, pregătind copilul pentru perioada școlară..

Eul și imaginea de sine, la fel ca personalitatea, nu sunt înnăscute, ci toate aceste însușiri și comportamente capătă semnificații doar prin comparația cu ceilalți, de aceea adulții trebuie să manifeste o atenție crescută față de modul în care se comport, deoarece modelele comportamentale oferite copiilor au un rol decisive în formarea și dezvoltarea conduitei și personalității acestora.

Putem spune că vârsta preșcolară reprezintă etapa în care copilul începe să înțeleagă realitatea care îl înconjoară și chiar să fie conștient de greșelile sale, ceea ce înseamnă că este necesar să începem a forma o conduită morală. Totuși, în grădiniță, deoarece educația moral – civică reprezintă un proces complex, activitățile de dezvoltare a conduitei moral – civice se au loc alături de alte categorii de activități, cum ar fi:

activități de educare a limbajului;

activități de cunoaștere a mediului;

activități de educație muzicală;

activități de educație religioasă;

jocurile și activitățile liber alese.

Activitățile de educare a limbajului se concretizează prin povești și povestiri, dar nu numai, însă, consider că aceste povești și povestiri contribuie foarte mult în formarea educației moral – civice, mai ales în formarea conștiinței morale, a unor trăsături pozitive de caracter.

Conținutul educației moral – civice cuprinde:

– atitudinea față de societate – care poate fi dezvoltată prin intermediul analizei acțiunilor și atitudinilor personajelor din povești;

– atitudinea față de muncă – trăsătură ce poate fi dezvoltată prin compararea personajelor între ele;

– atitudinea față de propria persoană.

Astfel că poveștile ne sunt de mare folos, deoarece ele ne oferă exemple frumoase de comportament, evidențiază consecințele faptelor punând în antiteză personajele și prezintă trăsături pozitive a unor eroi, cum ar fi: curaj, vitejie, prietenie, înțelepciune.

Consider că sunt importante exemplele oferite în mod indirect de aceste povești, deoarece au un mai mare impact și răsunet în mintea și sufletul copilului față de simpla învățare.

De asemenea, în Metodica activității instructiv – educative în învățământul preșcolar, identificăm următoarele mijloace prin care se poate realiza educația moral – civică:

– poezii;

– povestiri;

– lecturi după imagini;

– convorbiri tematice;

– jocuri de rol;

– sărbătorirea unor evenimente din viața copiilor, din viața cotidiană;

– vizionări de spectacole;

Tot aici regăsim sugestii de metode folosite pentru a forma și dezvolta preșcolarii din punct de vedere moral:

– activitatea pe grupuri;

– conversația;

– exemplul;

– studiul de caz;

– brainstorming.

Iar ca mijloace de învățământ folosite sunt precizate următoarele: jetoane, imagini, panouri, povestiri ilustrate, obiecte confecționate.

Educația moral – civică trebuie să pornească de la dezbateri și convorbiri cu tact, copiii ajungând mai apoi la respectarea valorilor morale.

I.4. Finalitățile parteneriatelor educaționale

Educația a căpătat de-a lungul timpului multe definiții. Una dintre definiții o consider importantă, și anume cea care definește educația ca fiind „o componentă a existenței sociale, fiind în fapt o întâlnire de factură informațională între individ și valorile de orice natură ale societății” (Stan C.,2001, citat de Melania-Gabriela Ciot, 2012, pag.45).

Din punctul meu de vedere, educația, trebuie realizată în concordanță cu cererea societății, pentru că educatorii asta doresc de fapt, adaptarea indivizilor la societate.

Educația se realizează în mai multe ipostaze, de aici luând naștere formele educației:

– educația formală – ce se realizează în cadrul instituțiilor specializate, pe baza unor documente oficiale;

– educația nonformală – ce se realizează în cadrul diferitelor activități ce au loc în afara școlii sau grădiniței, la diferite centre culturale, sportive, artistice, care au ca scop completarea educației formale, „de a satisface necesitățile sociale și aspirațiile individuale” (Melania-Gabriela Ciot, 2012, pag.94).

– educația informală – se realizează cu ajutorul influențelor educative neorganizate, nesubordonate unor finalități educaționale precise și a informațiilor vehiculate în situațiile cotidiene.

Înțelegem de aici că școala și grădinița își propune planificat și organizat să dezvolte individul cu ajutorul proceselor instructiv – educative, simțind necesară colaborarea și cu ceilalți factori ce contribuie la această dezvoltare.

Așadar, la educația indivizilor contribuie toate aceste forme ale educației, fapt specificat și de profesorul Sorin Cristea(2008, citat de Melania-Gabriela Ciot, 2012, pag. 65) care precizează caracterul holistic/sistemic al educației ce permite depășirea granițelor dintre formele educației. Acest caracter al educației are în vedere realizarea unor interdependențe între toți factorii ce contribuie la educația unei persoane.

Aceste interdependențe se pot crea de exemplu între educator și părintele copilului aflat în mediul grădiniței, prin realizarea unor parteneriate între acești doi factori.

Consider că fără implicare și sprijinul părinților, grădinița nu poate realiza obiectivele educației, având chiar consecințe grave, ce sunt precizate în Metodica activităților instructiv-educative în învățământul pre(primar), vol.II (2008, pag.245):

– scăderea prestigiului instituției de învățământ;

– risipa de energie bilaterală, educator educat.

Grădinița, din punctul meu de vedere, are rolul de a păstra legătura permanent cu părinții, de a comunica acestora nevoile psihice și motrice ale copiilor și de a-i orienta spre cunoașterea activităților grădiniței dar și de a contribui la realizarea acestora. Părinții trebuie să fie conștienți de influența pe care o exercită asupra copiilor și de faptul că educația copilului trebuie oferită pentru societatea actuală care nu se aseamănă cu societatea precedentă.

Relația grădiniței cu familia preșcolarilor trebuie să aibă ca scop cunoașterea mediului familial al copiilor și influențele educaționale venite din partea părinților, pentru a ține seama în proiectarea și desfășurarea activității instructiv-educative de experiența de viață și învățare acumulată de copii în familie . Un alt scop ce ar trebui urmărit constă în implicarea familiei în activitățile educaționale a grădiniței, ca parteneri în procesul de formare a preșcolarilor.

În Metodica activităților instructiv – educative în învățământul (pre)primar, vol.II, regăsim o tematică a activităților cu părinții ce vizează:

analiza activităților instructiv-educative a clasei, a evoluției fiecărui elev;

depistarea cauzelor care determină rezultatele la învățătură;

inițierea părinților în stimularea dezvoltării personalității copiilor lor;

aspecte ale comportării acestora.

Colaborarea dintre grădiniță și familie implică informarea teoretică a părinților în problemele psihopedagogice ale preșcolarilor. Întâlnirile cu părinții pot avea ca temă: ”Cât de bine vă cunoașteți copilul?”, “Care sunt problemele copilului singur la părinți?”, “Comunicarea părinte – copil”, “Cum putem contribui la dezvoltarea copiilor nostri?”. Un alt mod în care putem informa părinții este acela în care la întrunirile cu părinții sunt invitați și specialist cum ar fi: medical, psihologul, logopedul.

Aceste întruniri, ședințe, activități realizate alături de părinți se concretizează într-un parteneriat educațional. Acest tip de parteneriat ar trebui să aibă următoarele finalități:

implicarea familiei în activitățile grădiniței;

dezvoltarea psihică, emoțională și socială a copiilor cu sprijinul familiei;

transformarea părinților în parteneri egali în orice decizie care privește copilul lor, în evaluarea procesului educativ și îmbunătățirea programului;

informarea și formarea părinților cu privire la nevoile și drepturile copilului, tehnici de îngrijire/educare, educație pentru sănătate ;

dezvoltarea deprinderilor educative ale părinților;

identificarea rolurilor parentale și responsabilizarea părinților;

construirea unor relații pozitive între grădiniță și familie ce au un efect benefic asupra copiilor.

În concluzie, putem spune că pentru o dezvoltare echilibrată a copilului este necesară o colaborare a celor doi factori importanți, și anume grădinița și familia.

I.5. Avantaje și limite în derularea parteneriatelor educaționale

Parteneriatul educațional între grădiniță și familie mi se pare important mai ales la vârsta preșcolară, deoarece contribuția părinților la educația copiilor este foarte importantă, familia fiind factorul cu cel mai mare impact asupra preșcolarilor.

Pentru o educație eficientă pentru copii, factorii educaționali trebuie să fie foarte responsabili, familia să nu se bazeze doar pe educația oferită la grădiniță și nici grădinița doar pe educația oferită acasă.Parteneriatul educațional constă în colaborarea celor doi factori educaționali, familia și grădinița, ceea ce înseamnă ca ambii factori vor avea roluri și sarcini bine stabilite.

Relația de colaborare dintre instituțiile școlare și familie a fost dezbătută în tot acest timp, dar în zilele noastre derularea unor parteneriate între aceste două părți încă întâmpină dificultăți, ele prezentând astfel și avantaje dar și limite.

Consider că unul dintre cele mai importante avantaje este acela că beneficiarul principal este copilul. Derularea parteneriatelor oferă copiilor o dezvoltare armonioasă a personalității deoarece educatoarea și familia contribuie în egală măsură la această dezvoltare.

Alte câteva avantaje ale parteneriatului educațional sunt:

formarea și dezvoltarea unor competențe, comportamente și responsabilități la copiii preșcolari;

dezvoltarea copiilor este una echilibrată și armonioasă;

implicarea părinților în luarea unor decizii cu privire la activitățile copiilor din grădiniță;

stabilirea unei bune relații între educator, preșcolar și familie;

cunoașterea copilului în diferite contexte; părinții îl cunosc în mediul grădiniței, iar educatoarele îi cunosc comportamentul ce îl au în prezența părinților;

realizarea unor activități noi și atractive pentru copii, deoarece sunt primate și sugestii din partea părinților;

Observăm că avantajele sunt și pentru părinți și pentru copii dar și pentru educatoare, astfel le putem clasifica și în funcție de membrii implicați în parteneriatul educațional:

Avantajele părinților constau în:

implicarea și cunoașterea mediului din grădinița copilului său;

cunoașterea copilului în diverse contexte;

aflarea părerii unui specialist cu privire la comportamentul propriului copil;

propunerea unor activități pe care le consideră atractive și necesare pentru propriul copil;

identificarea unor noi metode de lucru cu propriul copil care pot fi utilizate și acasă.

Avantajele copilului constau în:

beneficiază de atenția și de siguranța oferită de părinți;

se implică în activități noi și atractive;

poate să cunoască chiar și el o nouă latură frumoasă a propriului părinte, față de cea din mediul familial;

învață să colaboreze cu părinții pentru realizarea unor lucrări sau activități;

manifestă comportamente corecte preluate de la părinți;

motivația stă la baza activității desfășurate și nu doar simpla cerere a educatoarei.

Avantajele educatoarei constau în:

crearea unor activități noi și creative datorită propunerilor și din partea părinților;

cunoașterea părinților copiilor dar și a unei posibile atmosfere a mediului familial în care trăiește copilul;

rezolvarea unor posibile probleme ale copiilor mult mai ușoară cu ajutorul părinților;

obținerea satisfacțiilor profesionale în urma derulării parteneriatelor datorită rezultatelor obținute.

Este de apreciat faptul că învățământul ne oferă astfel de oportunități, și anume de a implica familia ori de câte ori considerăm necesar în activitățile instituțiilor școlare. Deși aceste parteneriate educaționale se proiectează și se desfășoară de mult timp, încă mai întâmpinăm dificultăți, asta pentru că oamenii sunt diferiți, au idei și convingeri diferite. Fiecare om privește din alt punct de vedere un astfel de parteneriat educațional, astfel că de aici putem extrage limitele posibile ale parteneriatelor educaționale.

Limitele parteneriatului educațional constau în:

lipsa unor resurse materiale, temporale dar și umane;

neimplicarea familiilor în mediul grădiniței deoarece acestea consideră că responsabilitatea pentru educația copiilor în grădiniță revine exclusive cadrelor didactice;

participarea părinților doar la anumite activități;

crearea unor conflicte între membrii parteneriatului;

lipsa de comunicare și cooperare între membrii parteneriatului;

Cu toate că de-a lungul timpului au fost puse în practică aceste parteneriate educaționale și au suferit trasformări, modificări și completări, astăzi tot întâmpinăm dificultăți în derularea acestora. Majoritatea impedimentelor vin în urma lipsei de cooperare și de implicare activă a membrilor participanți la parteneriat, de aceea aș propune ca înainte de desfășurarea propriu-zisă a parteneriatelor să stabilim o bună relație între membrii și să precizăm rolurile și sarcinile fiecăruia.

Pentru evitarea eșecurilor în ceea ce privește parteneriatul educațional aș propune următoarele:

împărțirea de responsabilități și sarcini fiecărui membru al parteneriatului;

conștientizarea importanței derulării parteneriatului și a avantajelor acestuia de către toți membrii participanți;

planificarea activităților de comun acord, pentru a fi atractive pentru toți membrii ;

comunicarea continuă și deschisă între membrii;

folosirea eficientă a resurselor materiale dar mai ales a celor temporale;

planificarea din timp a activităților pentru a nu fi făcute eventuale modificări în ultimul moment;

solicitarea unui eventual ajutor extern (altor instituții ale comunității locale).

Observăm că pentru derularea cu succes a parteneriatelor educaționale trebuie să fim flexibili și creativi pentru a ne adapta unor cerințe și condiții avantajoase fiecărui participant la parteneriat.

În concluzie, asigurarea reușitei în urma derulării parteneriatelor educaționale implică responsabilizarea tuturor factorilor implicați.