Valori Expresive ale Cuantificarii Adjectivului In Limba Romana Contemporana
CUPRINS
Cuprins
Argument
CAPITOLUL I
Cuantificarea – delimitări conceptuale
CAPITOLUL al II – lea
Categoria gramaticală a cuantificării în limba română contemporană
2. 1. Introducere teoretică generală despre categoriile logice și gramaticale din limba română actuală
2. 1. 1. Raportul dintre limbă și gândire
2. 1. 2. Categoriile gramaticale din limba română contemporană
2. 2. Exprimarea gradelor de comparație în limba română contemporană
2. 2. 1. Comparația la adjective
2. 2. 2. Comparația la adverbe
2. 3. Aspecte controversate ale categoriei cuantificării în limba română contemporană
2. 4. Categoria comparației din punct de vedere logic și gramatical
CAPITOLUL al III – lea
Aspecte ale evoluției categoriei comparației
3. 1. Posibilități de formare a gradelor de comparație în evoluția lor de la latină la limbile romanice
CAPITOLUL al IV – lea
Valori expresive ale cuantificării adjectivului în limba română contemporană
4. 1. Generalități
4. 2. Particularități stilistice de redare a gradelor de comparație în limba română actuală
4. 3. Procedee de atenuare a intensificării în româna actuală
4. 4. Inovații recente în exprimarea superlativului în limba română contemporană
4. 5. Adjective fără grad de comparație
CAPITOLUL al V – lea
Construcții comparative
5. 1. Construcții comparative de inegalitate
5. 2. Construcții comparative de egalitate
5. 2. 1. Construcții comparative de egalitate cu regent adjectival sau adverbial
5. 2. 2. Construcții comparative de egalitate cu regent verbal sau propozițional
5. 2. 3. Construcții comparative de egalitate cu regent nominal
5. 3. Alte construcții comparative
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
ARGUMENT
Întotdeauna omul a fost tentat, și încă mai este, de a se defini în raport cu celălalt.
Într–adevăr, avem nevoie de ceilalți pentru a ne structura pe noi înșine. Intervine aici comparația: „Sunt mai deștept decât cutare”, „Sunt mai frumos decât cutare”, însă niciodată nu suntem înclinați spre a spune „Sunt mai atent cu ceilalți decât altădată”. Poate afirmăm acest gen de structuri doar în momentul în care ieșim pe primul loc, momente în care nu dăm dovadă decât de egoism, de mândrie.
Comparația face studiul acestei lucrări, în general, iar în particular, formele expresive ale acestei categorii gramaticale. În elaborarea lucrării am plecat de părerile controversate ale specialiștilor în ceea ce privește intensificarea, opinii care dau globalitate fenomenului. Celelalte capitole vorbesc despre cum apare procedeul de comparație în limba română și cum a evoluat el de la limba latină la limbile romanice, despre cum se cuantifică în limba română contemporană atât adjectivele, cât și adverbele.
Scopul lucrării, de a demonstra cât de receptivă și cât de inovatoare este limba română, a fost atins în capitolul al IV – lea, care dă și titlul lucrării. El reprezintă un studiu privind expresivitatea conferită de diversele și numeroasele forme de cuantificare de care dispune limba română cu toate variantele ei literare, de la limba standard până la limba argotică.
Studiul demonstrează că de multe ori nici nu conștientizăm cât de metaforici suntem când vorbim de cutare care este beat turtă, singur cuc sau îndrăgostit lulea.
De asemenea, acest capitol aduce informații relativ recente despre noile tendințe în a cuantifica adjectivele, adverbele, chiar și substantivele. Sunt expresii uzuale, auzite la orice colț; ce-i drept, tinerii sunt cei care le uzitează și le dezvoltă pe zi ce trece.
Așadar, lucrarea de față se dovedește un studiu dedicat inclusiv categoriei cuantificării în română contemporană, exclusiv valorilor stilistice pe care le posedă aceste grade de comparație.
CAPITOLUL I
CUANTIFICAREA – DELIMITǍRI CONCEPTUALE
Figură de stil și de gândire, comparația a înfrumusețat limba și creațiile artistice. Ea asociază două imagini după ce gândirea a selectat trăsăturile lor comune pentru a sugera o a treia imagine născută din această comparație, calitativ superioară celorlalte.
Categoria comparației, numită modern categoria intensității sau a gradației, reprezintă
„în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului față de substantiv și pronume și privește semantic adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul”.
Termenul gradație este folosit în știința limbii cu sensuri diferite : gradația poate exprima valori de modalizare (cert, probabil, poate), se poate folosi în redarea formelor de politețe (tu – dumneata), dar cel mai adesea gradația a fost pusă în relație cu categoria gradelor de comparație ale adjectivului și adverbului, după cum afirmă Gabriela Pană Dindelegan :
„categoria gramaticală a comparației este forma cea mai organizată și mai generală de care dispune o limbă pentru exprimarea gradării”.
Gradația a fost explicată ca pornind de la tendința permanentă a comportamentului afectiv al oamenilor de a reda o impresie puternică printr-o expresie intensivă. Astfel, formele lingvistice graduale, în special diminutivul și augmentativul au fost interpretate ca exprimări ale unor trăiri intense, marcate de afectivitate, uneori cu efecte hipocoristice. Limba franceză grupează aceste forme de obținere a intensificării sub denumirea de emfază, însă nu renunță nici la accentul de insistență (une formidable explosion), nici la repetarea vocalelor, a consoanelor sau a unor cuvinte (caracoler, papoter, respectiv, c’est loin, loin). Un loc special între modificările suferite de pronunție și accent sub influența emoției îl ocupă repetiția consoanelor (corrrrrect) și lungirea vocalelor (la fooorme).
Din categoria repetiției face parte și fenomenul redublării, care ia naștere în momentul
unei aprecieri subiective. Uneori, reduplicarea constă în repetarea totală sau parțială a rădăcinii, a temei sau a întregului cuvânt, fără a se modifica aspectul sonor sau cu o modificare neînsemnată a componentei lui fonematice. De exemplu, în limba hausă reduplicarea integrală poate exprima în cadrul gradelor de comparație o atenuare a caracteristicii:
ja „roșu” > ja-ja „roșiatic”.
În limba raratonga (o limbă polineziană), cu ajutorul reduplicării parțiale se poate exprima superlativul:
nu „mare” > nu-nui „foarte mare”.
Alteori, reduplicarea este folosită pentru intensificarea sau amplificarea sensului. Astfel în limba indoneziană, există:
Paghi „dimineață” > oaghi-paghi „dis-de-dimineață”;
Tinghi „înalt” > tihghi-ghi „foarte înalt”.
Diferitele procedee de marcare a unor sensuri augmentative sau depreciative au fost puse în relație cu exprimarea intensității unor calități, pentru că a atașa o calitate unei noțiuni înseamnă să o caracterizezi, dar și să indici gradul de forță sau de intensitate pe care această noțiune îl poate avea. Pentru această este nevoie de cele trei elemente necesare comparației: punctul de referință sau proprietatea pe baza căreia se stabilește comparația și două concepte, dintre care unul reprezintă norma față de care este măsurat celălalt.
Gradul este considerat de Ioana Feodorov drept:
„una dintre trăsăturile definitorii ale adjectivului, de care se ține seamă în clasificarea acestora, sensul unui adjectiv fiind descris printr-o mulțime ale cărei elemente reprezintă trăsături semantice.”
Definiția însăși a unor termeni este realizată prin utilizarea gradelor de comparație:
Gras – de greutate mai mare decât în mod obișnuit;
Obez – extrem de gras;
Fr. trop – plus qu’il ne faudrait.
Gradația a fost pusă în relație cu intensitatea mai ales în domeniul adjectival, cu referire la capacitatea adjectivelor de a exprima grade de intensitate diferite, interpretate îndeobște drept „grade de comparație”.
Există opinii care consideră adjectivul drept intesificabilul de bază, deoarece, oricâte trăsături ar putea fi cuprinse în definiția unui verb sau substantiv, acesta conține cel puțin o trăsătură care poate fi exprimată printr-un adjectiv sau adverb. În ceea ce privește adverbul, acesta are funcția de modificare a unui verb, adjectiv sau alt adverb, deși există mai multe subclase de adverbe care nu pot fi considerate ca modificatori ai părților de vorbire de mai sus.
Elsa Lüder, în lucrarea sa dedicată gradației în limba română, distinge între gradație sintactică, manifestată în categoria gradelor de comparație și gradație morfologică, redată de un cuvânt de bază la care s-a adăugat un afix modificator, de obicei, un diminutiv sau augmentativ.
Ioana Feodorov opinează pentru gradația implicită (fără nicio marcă de grad) și gradația explicită ( în prezența unei mărci de grad).
Autorii Gramaticii Academiei (2005) sunt de părere, în acest sens, că gradele de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice, totdeauna antepuse, dar și prin mijloace expresive – sintactice, fonetice sau lexicale. În cazul adjectivului, dintre mărcile gradelor de intensitate numai formantul cel este variabil în raport cu numărul, genul și cazul, celelalte rămânând invariabile:
prietena cea mai bună, prietenului celui mai bun.
Intensitatea unei însușiri poate fi comparabilă sau noncomparabilă așa cum evaluarea comparativă a intensității unei însușiri poate fi obiectivă sau subiectivă, ultima exprimându-se prin superlativul absolut și pozitiv. Din punctul de vedere al autorilor Gramaticii Academiei (2005) comparația are în vedere doi termeni: termenul comparat și reperul comparației, spre deosebire de Ioana Feodorov, care, după cum am mai afirmat, indică trei elemente. Din perspectiva termenului comparat, comparația urmărește:
– două sau mai multe obiecte din aceeași clasă;
Limba engleză este mult mai apreciată decât limba franceză.
sau din clase diferite:
Tălpile sunt mai îndepărtate de creștet / decât trecutul de prezent.
(Nichita Stănescu, A inventa o floare)
– două însușiri ale aceluiași obiect:
Și ea, mai mult tristă decât veselă, i-a spus ce o durea mai tare.
– un obiect în împrejurări diferite:
A scris cu încredere mai multă decât oricând scrisoarea pentru mama ei.
Reperului comparației poate fi constituit dintr-o propoziție sau poate fi nonpropozițional, exprimat prin:
– complement introdus prin ca, de , decât, la fel cu, din, dintre:
Pe părul lor bălai și moale ca și auru-n spice… (Mihai Eminescu, Mușat și ursitorile)
– complement și atribut fără element de legătură:
Compunerea lui nu mi se păruse niciodată mai interesantă ca acum.
Mâncase una dintre cele mai bune mâncăruri tradiționale românești.
– propoziție completivă sau atributivă:
Cu fiecare zi era mai interesant îl descopeream mai mult decât credea el.
Era cel mai frumos monument care mi-a fost dat să-l văd vreodată.
Există cazuri în care reperul comparației poate lipsi și avem de-a face cu întrebuințarea absolută a unor grade de intensitate care admit comparația:
A fost odată ca-n povești (…) o prea frumoasă fată.
(Mihai Eminescu, Luceafărul)
Unii autori au afirmat că gradul este o categorie a calificativului așa cum timpul este o categorie a verbului sau cum se vorbește despre categoria numărului. Totuși, trăsătura intensificabilă este cercetată în legătură cu toate categoriile principale de părți de vorbire, întrucât astăzi, când teoria lingvistică a început să considere părțile de vorbire cu mai multă flexibilitate, se poate vorbi de trăsături pe care ele le au îferite:
Tălpile sunt mai îndepărtate de creștet / decât trecutul de prezent.
(Nichita Stănescu, A inventa o floare)
– două însușiri ale aceluiași obiect:
Și ea, mai mult tristă decât veselă, i-a spus ce o durea mai tare.
– un obiect în împrejurări diferite:
A scris cu încredere mai multă decât oricând scrisoarea pentru mama ei.
Reperului comparației poate fi constituit dintr-o propoziție sau poate fi nonpropozițional, exprimat prin:
– complement introdus prin ca, de , decât, la fel cu, din, dintre:
Pe părul lor bălai și moale ca și auru-n spice… (Mihai Eminescu, Mușat și ursitorile)
– complement și atribut fără element de legătură:
Compunerea lui nu mi se păruse niciodată mai interesantă ca acum.
Mâncase una dintre cele mai bune mâncăruri tradiționale românești.
– propoziție completivă sau atributivă:
Cu fiecare zi era mai interesant îl descopeream mai mult decât credea el.
Era cel mai frumos monument care mi-a fost dat să-l văd vreodată.
Există cazuri în care reperul comparației poate lipsi și avem de-a face cu întrebuințarea absolută a unor grade de intensitate care admit comparația:
A fost odată ca-n povești (…) o prea frumoasă fată.
(Mihai Eminescu, Luceafărul)
Unii autori au afirmat că gradul este o categorie a calificativului așa cum timpul este o categorie a verbului sau cum se vorbește despre categoria numărului. Totuși, trăsătura intensificabilă este cercetată în legătură cu toate categoriile principale de părți de vorbire, întrucât astăzi, când teoria lingvistică a început să considere părțile de vorbire cu mai multă flexibilitate, se poate vorbi de trăsături pe care ele le au în comun: gradația poate fi considerată una dintre aceste trăsături, căci s-a ajuns să se vorbească până și la substantive de o gradație implicită.
CAPITOLUL AL II – LEA
CATEGORIA GRAMATICALĂ A CUANTIFICĂRII ÎN LIMBA ROMÂNǍ CONTEMPORANǍ
2. 1. INTRODUCERE TEORETICĂ GENERALĂ DESPRE CATEGORIILE LOGICE ȘI GRAMATICALE DIN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ
Pentru a vorbi despre categoriile logice și gramaticale trebuie stabilit raportul dintre limbă și gândire.
2. 1. 1. RAPORTUL DINTRE LIMBǍ ȘI GÂNDIRE
Raporturile dintre limbă și gândire au fost puse în lumină încă din antichitate, prin paralelisme între categoriile logice și categoriile gramaticale. Logicismul gramatical duce la concluzia că, dincolo de varietatea lor, limbile au o structură identică, ce are la bază categoriile logice.
Autoarea este de părere că aceste categorii gramaticale nu se identifică cu cele logice, dar nici nu sunt în totală contradicție cu acestea. Formele gândirii logice sunt aceleași la toți oamenii. Limba nu exprimă numai gândirea logică, ci și alte aspecte ale conștiinței. Ea își constituie categorii proprii, mai numeroase decât categoriile logice și mai cuprinzătoare.
Limba consemnează nu numai categorii și relații din lumea obiectivă, dar și relații între vorbitori și realitate (spațiu, timp, mod).
Paralelismul logico – gramatical este încălcat și din cauza faptului că aceleași categorii ale gândirii pot fi exprimate lingvistic prin mijloace variate. Ceea ce o limbă exprimă prin categorii morfologice (timpul, numărul), altă limbă exprimă lexical sau sintactic. Odată încorporate în material lingvistic, categoriile logice devin categorii lingvistice și se supun legilor generale de evoluție ale limbii și legilor fiecărei limbi, căpătând astfel trăsături care le deosebesc de la o limbă la alta.
Pe lângă afirmațiile de mai sus, autoarea aduce discuția și referitor la părțile de vorbire, care au fost definite și clasificate în lingvistica tradițională după criterii variate logice și semantice care nu au dat întotdeauna rezultate satisfăcătoare. De aceea, lingvistica structurală a propus criterii formale care, de asemenea, nu s-au dovedit eficace în toate cazurile.
Împotriva punctului de vedere structuralist, unii lingviști susțin că punctul de vedere logic în analiza limbii va continua să se dovedească util. Se înțelege prin aceasta că o limbă nu poate exista fără să se sprijine pe gândire și totodată gândirea, la rândul ei, nu se poate forma în afara formelor lingvistice. Din primul aspect al unității dintre limbă și gândire
„decurge funcția primordială a limbii, aceea de a exprima gândurile și, prin aceasta, de a asigura posibilitatea schimbului permanent de idei între membrii societății.”
O altă latură dintre limbă și gândire este aceea că:
„gândirea se poate realiza numai în forme lingvistice. De aici decurge cea de a doua funcție a limbii, ea servește drept instrument al formării ideii, ea participă nemijlocit la formarea ei.”
În final, s-a ajuns la ideea că gândirea, ca o însușire a materiei organizate într-un fel deosebit – creierul – este ideea.
„Ideea nu are atributele materiei. Limba, în schimb, este materială în sensul că toate unitățile sale (propoziții, cuvinte, morfeme etc.) sunt prezente sub formă de sunet”.
În sfârșit, o altă deosebire dintre limbă și gândire o constituie dezvoltarea paralelă, dar nu și identică a celor două categorii. În baza dezvoltării gândirii evoluează și limba, sistematizându-se tot mai mult, îmbogățindu-și fondul lexical prin adăugarea de noi cuvinte, având un conținut abstract.
2. 1. 2. CATEGORIILE GRAMATICALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
Categoriile gramaticale se referă la grupurile de valori care constituie centrul morfologiei tradiționale. În limba română contemporană sunt cunoscute nouă tipuri de categorii gramaticale:
Categoria numărului;
Categoria cazului ;
Categoria genului ;
Categoria persoanei ;
Categoria aspectului;
Categoria timpului;
Categoria modului;
Categoria diatezei ;
Categoria comparației (cuantificării).
Valorile categoriilor gramaticale intră într-un complex de relații obligatorii dictate de unitățile enunțului.
CATEGORIA NUMǍRULUI
Categoria gramaticală a numărului se manifestă prin opoziția dintre singular și plural și se exprimă prin desinențe. De exemplu, în carte / cărți, desinențele de număr sunt –e/ -i. Pe lângă desinențe, la marcarea opoziției dintre singular și plural, participă și alternanțe fonetice, care se produc în radicalul cuvântului. În masă / mese, distincția de număr se exprimă atât prin desinențele –ă / -e, cât și prin alternanța vocalică a /e.
Desinențele de număr diferă în funcție de genul substantivelor. Astfel, nu toate substantivele au forme pentru ambele numere. Unele se întrebuințează numai la singular și se numesc „singularia tantum”, altele, numai la plural și se numesc „pluralia tantum”.
Acela care au numai formă de singular sunt în special numele de materie (aur, lapte, mazăre, sânge), termenii din sport (baschet, fotbal, oină, șah) și nume abstracte care exprimă însușiri, calități (bunătate, cinste, curaj, foame, inteligență).
CATEGORIA CAZULUI
Categoria gramaticală a cazului exprimă raporturile și funcțiile sintactice ale substantivului în cadrul enunțului. În limba română există cinci cazuri. „Existența unui al șaselea caz, numit locativ, temporal, direct sau neutru, are în vedere formele substantivale care nu acceptă substituția cu pronume personale ca în construcțiile următoare: a se supăra foc, plin ochi, a se certa furcă.”
Nominativul substantivului exprimă prototipic funcția de subiect și impune acordul în persoană și număr între subiect și predicat:
Limba noastră-i o comoară.
De asemenea, nominativul este cazul apoziției și al numelui predicativ (complementului predicativ al subiectului):
Noi, anul al III-lea, vă invităm să luați parte la sesiunea de comunicări științifice.
Ionescu este elev în clasa a V- a.
Acuzativul este cazul impus substantivelor de verbele tranzitive.
O văd pe Maria.
Genitivul este cazul subordonării unui nominal față de alt regent nominal sau substitut al acestuia.
Elevul școlii noastre a luat premiul întâi.
Dativul este cazul impus nominalului de un regent verbal:
El răspunde invitației venite din partea voastră.
Vocativul se caracterizează prin nondependență sintactic, substantivul în acest caz neavând funcție sintactică.
Maria, vino la mine!
CATEGORIA GENULUI
Se cunosc trei tipuri de genuri:
– masculin (munte, om, copil, stâlp, pom, copac);
– feminin (față, floare, rază, cărare, , pădure);
– neutru (parc, creion, zid, cuptor, capac).
În analiza morfologică, deosebim genul după desinențele de număr și caz, după comportamentul lor diferit în cursul flexiunii, după articolul cu care se combină substantivul, precum și după înțeles. Astfel, substantivele masculine denumesc în general ființe de sex bărbătesc sau lucruri care, prin obișnuință, sunt considerate masculine (om, cal, pom, perete, ardei), substantivele feminine denumesc ființe de sex femeiesc sau lucruri considerate prin tradiție feminine (nepoată, pisică, femeie, floare) și substantivele neutre denumesc nume de lucruri (cer, stilou, nume, calculator, creion).
CATEGORIA PERSOANEI
Categoria persoanei se întâlnește la pronume și verb, de exemplu: eu învăț, tu înveți, el învață și se realizează în trei valori:
persoana I (aceea care vorbește);
persoana a II-a (aceea cu care se vorbește);
persoana a III-a (aceea despre care se vorbește).
Este una dintre categoriile gramaticale ce caracterizează verbul. În funcție de această categorie, acțiunea exprimată de verb poate fi pozitivă sau negativă:
El a citit această carte.
El nu a citit această carte.
CATEGORIA TIMPULUI
Timpul indică momentul sau durata săvârșirii acțiunii. O acțiune poate avea loc în momentul vorbirii, adică, în prezent (El desenează.), în trecut (El a desenat.) și în viitor (El va desena).
Pe lângă prezent, trecut și viitor, care sunt timpurile de bază, verbul poate exprima și sub diviziuni sau nuanțe ale acestora. Astfel, în sfera trecutului, deosebim: imperfectul, perfectul simplu, prefectul compus și mai mult ca perfectul, iar în sfera viitorului deosebim: viitorul simplu și viitorul anterior.
CATEGORIA MODULUI
Prin mod se înțelege forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care consideră vorbitorul acțiunea. Modurile sunt personale (indicativ, conjunctiv, condițional – optativ, imperativ și prezumtiv) și nepersonale (infinitivul, gerunziul, participiul și supinul).
CATEGORIA DIATEZEI
Este o categorie specifică verbului care exprimă raportul dintre subiect, verb și obiect; acest raport îmbracă patru forme:
activă (subiectul face acțiunea exprimată de verb):
Elevul recită poezia.
Bunicul doarme pe prispă.
pasivă (subiectul suferă acțiunea exprimată de verb):
Poezia este recitată de elev.
Elevul este lăudat de profesor.
Noi suntem anunțați de colegi.
reflexivă (apare numai la verbele însoțite de pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu pronume personale):
El se gândește să plece.
Se teme de furtună.
El își închipuie că va reuși.
activă pronominală (pronumele reflexiv are funcție sintactică):
Își spală mâinile la chiuvetă.
CATEGORIA COMPARAȚIEI
Uneori, categoria gramaticală este concepută ca un ansamblu de cuvinte caracterizat prin trăsături distribuționale (contextuale) sau chiar ca o clasă de contexte, spre exemplu, categoria gradului de comparație.
Gradele de comparație formează categoria gramaticală prin care se exprimă măsura mai mare sau mai mică a însușirii unui obiect în comparație cu același obiect, în împrejurări diferite. Este caracteristică adjectivului și adverbului. Comparația are la adjectivele calificative două valori relaționale : egalitatea și inegalitatea, valori care presupun o intensitate relativă a însușirilor comparate, doi termeni de comparație și o realizare cu mijloace gramaticale (cu formanți sau morfeme). Valorile relaționale ale comparației ale comparației în limba română se
caracterizează după Gheorghe Constantinescu Dobridor astfel : egalitatea (numită tradițional comparativul de egalitate) presupune însușirea a două obiecte în măsură egală :
Am cumpărat un palton tot atât de frumos ca al tău.
Soarele este azi la fel de strălucitor ca și ieri.
Inegalitatea presupune însușirea a două obiecte într-o măsură mai mare sau mai mică, dându-i-se astfel două aspecte: inegalitatea non – inclusă – privește termenii comparați neincluși într-o totalitate de obiecte – și inegalitatea inclusă – privește termenii comparați incluși într-o totalitate de obiecte.
Inegalitatea non – inclusă are și ea două aspecte:
– unul care se referă la superioritatea termenului comparat, adică însușirea este prezentată într-o măsură mai mare (comparativul de superioritate):
Avem peisaje mai frumoase decât ale voastre.
– altul care se referă la inferioritatea termenului comparat non-inclus în mulțimea obiectelor, însușirea fiind prezentată intr-o măsură mai mică (comparativ de inferioritate):
Aceasta este o carte mai puțin interesantă decât cealaltă.
Inegalitatea inclusă are, de asemenea, două aspecte:
– unul care se referă la superioritatea termenului comparat, inclus în totalitatea obiectului, iar însușirea este prezentată la cel mai înalt nivel (superlativul relativ de superioritate).
Omul cel mai puternic în stat este președintele.
– altul care se referă la inferioritatea termenului comparat, însușirea fiind prezentată la cel mai scăzut nivel (superlativ relativ de inferioritate):
Metoda această este cea mai puțin folosită dintre toate.
Comparativul și superlativul relativ, în cadrul cărora se dezvoltă cele două valori relaționale ale comparației – egalitatea și inegalitatea – constituie termenii marcați ai opozițiilor comparației. Pozitivul și superlativul absolut din gramatica tradițională reprezintă termenii nemarcați ai acestor opoziții. Așa – zisul pozitiv este unitatea de referire, care prezintă însușirea obișnuită a unui obiect, neraportată la nimic, forma normală a adjectivului, prin care se constată existența unei însușiri, de o intensitate absolută, la un obiect izolat. Dimensiunea sau constanta sa semantică este non – comparația (nu face apel la cei doi termeni ai comparației și nici la mijloacele gramaticale caracteristice de realizare a acesteia). Pentru aceste motive el poate fi considerat gradul zero al comparației (termenul nemarcat):
Purta la pălărie o pană albă.
Așa – zisul superlativ absolut prezintă însușirea neobișnuită a unui obiect, tot neraportat la nimic (fără termen de comparație): forma anormală a adjectivului prin care se constată existența unei însușiri, de o intensitate absolută, la un obiect izolat. Dimensiunea sau constanta sa semantică este tot non – comparația din aceleași motive. Și superlativul absolut îmbracă două aspecte: unul de superioritate, în care însușirea neobișnuită este concepută la cel mai înalt nivel și redată prin mijloace lexicale diverse și multiple:
A fost odată ca-n povești (…) o prea frumoasă fată.
și altul de inferioritate, în care însușirea neobișnuită este concepută în cel mai scăzut grad:
Este vorba despre un om foarte puțin cunoscut în lumea interlopă.
Prin urmare, între pozitiv și superlativul absolut există o anumită echivalență din punct de vedere relațional; diferența dintre ele este una de intensitate, de ordin semantic. Sistemul comparației în limba română are, cu alte cuvinte, trei dimensiuni, trei constante semantice ale termenilor: pozitivitatea, egalitatea și includerea; acestora le corespund trei opoziții binare: pozitiv/ non – pozitiv, egalitate / non – egalitate (comparativul de egalitate, comparativul de superioritate și comparativul de inferioritate) și includere / non – includere (superlativul relativ, comparativul de inferioritate).
2. 2. EXPRIMAREA GRADELOR DE COMPARAȚIE ÎN LIMBA ROMÂNǍ CONTEMPORANǍ
2. 2. 1. COMPARAȚIA LA ADJECTIVE
După cum pot exprima sau nu grade de intensitate în care există aceeași însușire la două sau mai multe obiecte, o însușire a aceluiași obiect în împrejurări diferite sau două însușiri ale aceluiași obiect, adjectivele sunt de două feluri : comparabile și necomaparabile, deoarece, deși comparația este o categorie morfologică specifică părților de vorbire care exprimă însușiri ale obiectelor (adjectivul) sau ale acțiunilor (adverbul), nu toate adjectivele au grad de comparație.
De obicei, se vorbește despre trei grade de intensitate : pozitivul, comparativul (de egalitate, de superioritate și de inferioritate) și superlativul (relativ și absolut), dintre care pot exprima o comparație explicită numai comparativul și superlativul relativ, deoarece superlativul absolut nu presupune o comparație. Se poate spune și un cer foarte întunecat, ca de furtună.
Gradul pozitiv nu implică nicio precizare privind intensitatea, dar admite comparația prin unele sintagme care-l fac echivalent cu un comparativ de egalitate (frumoasă ca o zână). Intensitatea comparată poate fi de egalitate (student la fel de inteligent ca profesorul său) și de inegalitate (cel mai inteligent / cel mai puțin inteligent). Ea poate fi evaluată și prin alte mijloace, exprimând aprecieri de gradare intermediare: aproape frumos, ușor cărunt, cam alb, destul de bun.
El este termenul zero, neutru din punctul de vedere al intensității și constituie punctul de reper la care se raportează celelalte grade de comparație. El reprezintă forma – tip a adjectivului, nemodificată formal și semantic de prezența mărcilor de intensitate, fără a raporta însușirea obiectului la un alt obiect sau la un alt moment al existentei acestui obiect:
Ce-ti doresc eu ție, dulce Românie?
(Mihai Eminescu, Ce-ti doresc eu ție, dulce Românie?) Dar, pozitivul poate fi antrenat și într-o comparație de egalitate, nemarcată, gradul de
intensitate fiind indicat exclusiv prin cel de-al doilea termen al comparației (frumos ca noaptea, inteligent ca mama sa):
Avea, mă rog împărăteasa….o față fălcoasă și un trup scurt și gros cât o buturugă. (Emil Gârleanu, Meșterul de oglinzi)
Erau la o răscruce în mijlocul satului. O răscruce mare cât un maidan, strâmtă și sucită.
(Camil Petrescu, Un om între oameni)
Aceste construcții sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului absolut: tare ca piatra, iute ca săgeata, tare ca fierul, cât o zi de post:
„Să trăiți, să-mbătrâniți (…)
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul”. (Sorcova)
În acest caz,
„ideea de superlativ este stabilită în raport de cunoștințele curente despre însușirile lucrurilor fixate ca puncte de reper.”
Gradul comparativ evaluează intensitatea însușirii ca superioară, egală sau inferioară în raport cu aceeași însușire a altui obiect sau a aceluiași obiect (în circumstanțe diferite) ori în raport cu altă însușire care trimite fie la același obiect, fie la obiecte diferite. Altfel spus, comparația are în vedere unul sau mai multe obiecte, de obicei aparținând unor clase distincte, dar prezentând calitatea în intensități diferite, decât fiind în variație liberă cu ca sau poate avea în vedere o clasă de obiecte considerate în totalitatea ei, clasă căreia îi aparține și obiectul calificat prin adjectiv:
mai alb ca zăpada / mai alb decât zăpada, respectiv,
El este cel mai talentat dintre scriitori.
Așadar, comparativul definește numai egalitatea și inegalitatea, în cadrul inegalității distingându-se comparativul de superioritate și cel de inferioritate. Toate varietățile comparativului presupun asocierea mărcilor graduale antepuse cu adjectivul la gradul pozitiv, urmat, de obicei, de termenul comparației.
Comparativul de egalitate se formează cu locuțiunile la fel de, tot așa de, tot atât de, deopotrivă de la care se adaugă adjectivul (la gradul pozitiv), iar reperul comparației este introdus prin ca și ca și, cât și cât și sau, dacă este vorba despre o parte de propoziție prin (pre)cum, așa cum, după cum, întocmai cum.
Reperul introdus prin cât realizează, de obicei, o comparație cantitativă:
Nici un vânt nu mișca aerul; și grâul, în lanurile de aur, stătea tot așa de neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite. (Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte)
S-a întâmplat însă ca vecinul căruțaș are și copii și câini deopotrivă de buni.
(Tudor Arghezi, De Crăciun)
Era înalt cât zece de seama lui.
Uneori, reperul comparației de egalitate este deductibil din context, termenul al doilea fiind neexprimat, dar subînțeles (calitate raportată la momente diferite):
A trecut mai bine de o săptămână de la operație și durerea este la fel de îngrozitoare [ca acum o săptămână].
Raportul de intensitate egală poate include două calități, fiind exprimat în propoziție prin termeni corelativi: tot atât de / pe cât de + adjectiv + cât și de / pe atât de + adjectiv, iar în frază prin tot atât de…pe cât este de…sau pe cât este de…pe atât este de…:
Pe cât este de cuminte pe-atât este de deșteaptă.
Pe cât de sociabil și de deschis era, pe atât de hain era la suflet.
Ca și în cazul comparației de inegalitate, comparația de egalitate admite și modalizatori adverbiali cu rol de aproximare sau de diminuare ori specificare a egalității:
Cititul este aproape la fel de important ca plimbatul în aer liber.
Lucrarea ei este exact la fel de corectă ca a colegei.
Comparativul de inegalitate al adjectivului indică gradul mai ridicat sau mai redus al calității unui obiect. În cazul superiorității marcarea se face prin morfemul mai, iar marcarea inferiorității prin mai puțin, ambele antepuse adjectivului. Termenul de comparație este introdus prin decât, în variație liberă cu ca:
A crescut, bre, muntele. Văd eu, că mi-a fost mai mare dorul decât puterea.
(Mihail Sadoveanu, Pe Deleleu)
Iorgovan era, ce-i drept mai tânăr ca taică-său.
(Ioan Slavici, Pădureanca)
Termenul în raport cu care se face comparația se introduce prin prepoziția de când arată măsura și conține un numeral: se spune corect greutăți mai mari de (nu decât) 10 kilograme.
În comparația de inegalitate, în evaluarea implicită, reperul poate fi introdus și prin față de, în comparație cu, în raport cu la care se adaugă adjectivul la gradul pozitiv:
Ea este o persoană inteligentă față de / în comparație cu / în raport cu fratele ei.
În construcțiile progresive comparativele de inegalitate sunt precedate de mereu, tot și din ce în ce, iar în anumite construcții (cele ce elemente corelative) sunt precedate de cu cât…cu atât:
Avea o față din ce în ce mai obosită.
Cu cât ești o persoană mai prezentabilă, cu atât șansele de reușită sunt mai mari.
Intensitatea comparativului poate fi exprimată și cu ajutorul lui mai accentuat: mai frumoasă (și mai frumoasă):
Pe zi ce trece câmpia și mai frumoasă ca ieri ne zâmbea la răsărit.
care se poate repeta în situația de coordonare:
Sper ca sărbătorile să vă facă oameni mai buni, mai miloși, mai atenți la ce vi se întâmplă.
Era o elevă mai puțin atentă și mai puțin interesată de ce spunea profesorul.
Dar, mărcile de intensificare sau de progresie pot apărea și o singură dată:
Devenise un bărbat tot mai nervos și absent.
În compararea a două însușiri, în general opuse, comparativul de superioritate se formează cu mai mult (dar și cu mai curând, mai degrabă):
Omul, mai mult mort decât viu, s-a ridicat și a plecat.
Romanul era mai degrabă unul fantastic decât realist.
Gruparea locuțională mai mult sau mai puțin („oarecum”), asociată cu un adjectiv, are rol de aproximare a însușirii:
Dovezile, mai mult sau mai puțin clare privind viața pe Marte, vor fi expuse în ședința de mâine.
Un număr restrâns de adjective sunt folosite, în limbajul popular, numai la comparativul de superioritate: haină mai acătării, nuntă mai dihai.
Gramatica tradițională dezvoltă în cadrul comparativului de inegalitate două variante. Astfel,
„gradul comparativ poate arăta trei aspecte sau trepte ale însușirii: comparativul de
superioritate – mai limpede, de inferioritate – mai puțin limpede, de egalitate – la fel de (tot așa de) limpede.”
Gradul superlativ indică o intensitate maximă a însușirii și se realizează ca relativ și absolut, fiecare putând exprima superioritatea și inferioritatea. Evaluarea intensității prin superlativ relativ presupune raportarea la un grup de obiecte sau la circumstanțe diferite, gradul maxim al intensității fiind stabilit prin comparație.
Superlativul absolut indică un grad înalt al intensității (Este un copil foarte cuminte, dar nu cel mai cuminte), fără a se baza pe o comparație directă. Superlativul în limba română se redă analitic prin mijloace gramaticalizate sau prin structuri și forme specifice.
Superlativul relativ este marcat prin asocierea comparativului de inegalitate cu formantul cel și variantele sale (cea, cei,cele) – cel mai înțelept / cel mai puțin înțelept – urmat de prepozițiile dintre (rar între, printre) când substantivul este la plural, din (rar în, de la, de sub, de pe) când nominalul este la singular și de când este un adverb de loc sau de timp:
Fratele meu este cel mai bun elev din clasă.
Cel mai interesant dascăl dintre toți cei pe care i-am avut pentru mine a fost fără îndoială Xenofon Gheorghiu.
(Mihail Sadoveanu, Evocări)
Când se vorbește despre o colectivitate de obiecte din care face parte purtătorul însușirii exprimate de adjectiv, termenul de reper este introdus prin dintre:
Ea era cea mai tânără dintre toate participantele la concurs.
Fiica profesorului era cea mai avantajată din toate punctele de vedere.
Există și construcții eliptice de reper în care din și celelalte prepoziții (de, de la, în) introduc nominale cu sens local:
A devenit studenta cea mai informată din grupă. (din toată clasa)
cu sens temporal:
Era cea mai puerilă întâmplare din tinerețea lui.
cu sens partitiv:
Mâna stângă îi era cea mai afectată din tot corpul.
În general, prepozițiile cu sens temporal sau local pot introduce reperul unei însușiri superlative, reper care poate fi un substantiv la genitiv sau un adjectiv care arată apartenența locală:
Era ascuns în cel mai îndepărtat colț al țării.
El este cel mai cunoscut moldovean.
Superlativul relativ, ca și comparativul, poate fi întrebuințat fără precizarea termenului reper:
Vorbea cu noi în modul cel mai nepoliticos, dar nimeni nu l-a întrerupt.
Se comporta în modul cel mai nefiresc cu putință.
Substantivul asociat cu un superlativ relativ este totdeauna determinat definit, dacă este plasat înaintea adjectivului:
În ceasul acela am gustat cea mai mare fericire în sufletul meu…
(Vasile Alecsandri, Istoria unui galbân și a unei parale)
În caz contrar, substantivul este nearticulat:
În ceasul acela am gustat fericirea cea mai mare în sufletul meu…
Ca și în cazul mărcilor de progresie, în cazul unui șir de superlative relative, morfemul caracteristic gradului – cel – poate apărea o singură dată:
…nimic pe lume nu este cel mai scump și slăvit fapt decât libertatea.
(Vasile Alecsandri, Istoria unui galbân și a unei parale)
Coordonarea prin juxtapunere a superlativelor pretinde toate mărcile, atât în antepunere, cât și în postpunere:
Îi plăcea să citească în cel mai liniștit, cel mai discret colț al casei.
versus: colțul cel mai liniștit, cel mai discret al casei.
Ca și comparativul de inferioritate, și superlativul relativ de inferioritate este rar întrebuințat, fiind înlocuit cu superlativul relativ de superioritate al adjectivului antonim:
El este colegul cel mai puțin înalt = el este cel mai scund.
Superlativul absolut exprimă o intensitate a însușirii la un grad înalt fără o evaluare prin raportare la alte repere. Mijloacele de exprimare a intensității prin superlativul absolut sunt cu mult mai puțin gramaticalizate. Procedeul gramaticalizat în exprimarea acestui grad de intensitate constă în asocierea formei de pozitiv a adjectivului precedată de foarte, respectiv, foarte puțin. Postpunerea lui este învechită și populară:
Este vorba de un elev foarte inteligent.
Este vorba de un elev foarte puțin inteligent.
Colocvial, se folosește și tare înaintea unui adjectiv la forma tip, iar mult este folosit numai înaintea unor participii cu valoare adjectivală:
Părintele Toda trebuie să fie unul tare fericit.
(Ioan Slavici, Budulea Taichii)
Metoda era una mult învechită pentru a o mai folosi la clasă.
Cu prea se construiesc superlativele absolute cu semnificația de prezență în exces a calității:
Cartea, prea scumpă ca să o cumpărăm, o vom împrumuta de la bibliotecă .
Când mult precedă pe prea are loc o intensificare a sensului de superlativ (din cale afară de):
Costumul său, mult prea caraghios încât să nu stârnească râsul, a fost croit de mama sa.
În afara procedeelor gramaticalizate de redare a superlativului există și alte mijloace de realizare a lui, care vor face subiectului unui alt capitol al lucrării.
Există și adjective care nu se compară. Este cazul adjectivelor neologice care în limba latină sunt comparative sau superlative și al celor care exprimă însușiri cu caracter absolut, adică însușiri care prin natura lor nu suportă comparație. În principiu, numai adjectivele (de asemenea, participiile asimilate cu ele) și adverbele de mod pot avea grade de comparație, pentru că numai ele exprimă însușiri. Analogic însă, s-au format grade de comparație și la unele adverbe de loc sau de timp, al căror conținut poate exista în grade diferite (mai târziu, mai departe, foarte aproape).
Dumitru Irimia împărtășește alte păreri în legătură cu această categorie a cuantificării. El notează că:
„intensitatea este singura categorie gramaticală autentică din flexiunea adjectivului, cu conținut propriu și mijloace specifice de exprimare”.
Conținutul categoriei are o natură dublă, semantică și deictică, ceea ce duce la dezvoltarea a două variante categoriale:
– intensitatea obiectivă (comparativă);
– intensitatea subiectivă (apreciativă).
Conținutul categorial al intensității obiective rezultă din interpretarea lingvistică a raportului dintre două sau mai multe obiecte din punctul de vedere al manifestării unei însușiri comune sau din interpretare unui obiect din punctul din perspectiva aceleiași însușiri, situată între coordonate temporale și spațiale diferite. Deosebirile de manifestare a intensității însușirilor exprimate de adjective se concretizează printr-un proces de comparație, desfășurat explicit în structura sintactică a textului:
Mai verosimil decât adevărul / e câteodată un vis … (Lucia Blaga)
sau implicit în sintagma gradului de intensitate:
Când ura cea mai crudă mi se părea amor….
În primul caz se exprimă ambii termeni ai comparației sau rămâne subînțeles primul termen:
Așa închipuindu-ți lăcrămoasele ei gene,/Ti-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.
(Mihai Eminescu)
În cel de – al doilea caz, termenul al doilea al comparației rămâne neexprimat:
Atunci puse să-i facă altul mai greu.
(Mihai Eminescu)
Opoziția internă a categoriei gramaticale a intensității obiective (comparative) se realizează în patru termeni corelativi: echivalență, superioritate, inferioritate, superlativ și un termen neutru, nepurtător de sens gramatical: pozitiv și se exprimă prin mijloace analitice morfeme libere – și, mai rar, sintetic – prin morfeme conjuncte.
Gradul de intensitate echivalentă semnifică manifestare unei însușiri cu aceeași intensitate la obiecte sau la același obiect în momente sau locuri diferite:
Era un ger la fel de cumplit ca cel de anul trecut.
Marea, la fel de agitată ca vuietul furtunii, venea mâncând pământul.
Echivalența se exprimă prin locuțiunile adverbiale devenite morfeme: la fel de, tot așa de, tot atât de:
Am avut o vreme la fel de frumoasă.
Am avut o vreme tot așa de frumoasă ca anul trecut.
Gradul de intensitate superioară semnifică manifestare mai intensă a unei însușiri a unui obiect în raport cu altul sau cu el însuși într-un moment sau loc:
Dar scumpă-i era frăția de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.
(Mihai Eminescu)
Acei ochi de-un albastru întuneric (…) devin prin asta mai dulci, mai întunecoși, mai demonici.
(Mihai Eminescu)
Acest grad de intensificare poate fi accentuat prin adverbul modalizant și:
În neștiința ta ești și mai frumoasă ….
(Mihai Eminescu)
Dar, augmentarea intensității unei însușiri se poate produce într-o perspectivă dinamică, în momente succesive și în această situație superioritatea devine progresivă:
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.
(Mihai Eminescu)
Superioritatea se exprimă prin adverbul – morfem mai :
Ziua de ieri a fost una mai frumoasă.
Gradul de intensitate inferioară semnifică manifestarea mai puțin intensă a unei însușiri a unui obiect în raport cu el însuși sau cu altul:
El este mai puțin optimist decât mine.
El este mai puțin optimist ca altădată.
Și aici funcționează progresivitatea:
El devine tot mai puțin optimist.
Elevii, tot mai puțin interesați de școală devin, din ce în mai numeroși.
Inferioritatea se exprimă prin morfemul complex mai puțin:
Acum timpul, mai puțin răbdător cu oamenii, lasă amprente dureroase.
Gradele de intensitate superioară și de intensitate inferioară, aflându-se într-un raport antitetic, se pot substitui reciproc, concomitent cu substituirea termenilor adjectivali prin antonimul lor. Enunțul: El este mai puțin optimist decât mine. este sinonim cu enunțul: El este mai pesimist decât mine. Această sinonimie permite întrebuințarea eufemistică a gradului de inferioritate în locul gradului de superioritate: Ea este mai puțin frumoasă. în loc de: Ea este urâtă.
În exprimarea superiorității sau inferiorității progresive, morfemul mai este dublat de unul din morfemele tot, mereu, din ce în ce:
Nopțile din ce în ce mai liniștite mă inspiră .
Nopțile tot mai liniștite mă inspiră.
Există opinii care împart superlativul în alte două variante: superlativul pozitiv – însușirea se manifestă într-un grad maxim de intensitate, deci corespunde superlativului relativ și se formează ca atare – morfemul complex cel mai, cu primul constituent variabil în funcție de genul, numărul și cazul substantivului, termen nuclear al sintagmei nominale:
De astăzi nu-mi mai pasă / Că cea mai dulce-ntre femei / Se duce și mă lasă.
(Mihai Eminescu)
și superlativul negativ care caracterizează o însușire manifestată într-un grad minim de intensitate, redat prin morfemul mai puțin:
A câștigat cel mai puțin important premiu.
Conținutul categoriei intensității subiective rezultă din interpretarea lingvistică a intensității unor însușiri din perspectiva aprecierilor subiectului locutor. Opoziția internă a categoriei intensității subiective se realizează în doi termeni: intensitatea relativă, intensitatea superlativă și un termen neutru, pozitivul.
Intensitatea relativă aproximează manifestarea unui caracter relativ scăzut sau relativ ridicat de intensitate a însușirii:
L-am găsit ca pe un om cam trist.
sau consideră că acest grad corespunde unor parametri pe care îi are în vedere:
Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier.
(Mihai Eminescu)
Intensitatea relativă se exprimă prin adverbul morfem cam:
Te văd ca pe tânăr cam abătut.
Intensitatea superlativă constă în situarea însușirii la un grad maxim sau minim de intensitate de către subiectul vorbitor. Există și aici cele două variante: superlativ pozitiv:
Fata este foarte inteligentă.
și superlativ negativ:
Fata este foarte puțin inteligentă.
Ca și în cazul superlativului obiectiv (comparativ), superlativul subiectiv negativ se întrebuințează cel mai adesea pentru exprimarea eufemistică a unor însușiri prin adjectivul antonim:
Limba japoneză este foarte puțin frumoasă. înseamnă
Limba japoneză este (foarte) urâtă.
Când subiectul vorbitor apreciază că un anume grad de intensitate atins de însușirea unui obiect depășește anumite limite, el dezvoltă o a treia variantă a superlativului, o variantă în cel mai înalt grad emfatică – superlativul excesiv sau superlativul absolut:
Ca să mediteze pune / Urechile ce-s prea lunge și coarnele de la cerb.
(Mihai Eminescu)
Tu vei deveni ca mine, etern, atotștiutor și cu ajutorul cărții atotputernic.
(Mihai Eminescu)
Corneliu Dimitriu vorbește și el despre egalitate și inegalitate cantitativă a caracteristicii care poate viza fie obiecte diferite, fie un singur obiect, dar în momente diferite. El susține existența celor trei grade de comparație deja clasice, cu subdiviziunile lor, dar cu observația că:
„pozitivul ( unde nu se face niciodată o comparație directă) și superlativul ( la care există un tip de construcție unde de asemenea nu se face o comparație directă) ar părea că nu trebuie trecute printre gradele de comparație, pentru că în cadrul lor nu se face o comparație directă.”
Așadar, admițând existența tuturor acestor trei grade de comparație, se constată că din punctul de vedere al conținutului numai pozitivul este omogen deoarece, fără o comparație directă, indică prezența unei caracteristici considerată obișnuită. Comparativul și superlativul sunt neomogene deoarece caracteristica este prezentată într-o măsură mai mică sau mai mare. Este și motivul pentru care apar subdiviziunile respective, care la acel moment comparativul nu se grupează în comparativ de egalitate și de inegalitate, ci în comparativ de egalitate, de superioritate și de inferioritate. Ceea ce contează este că esența rămâne, privind conținutul și forma.
2. 2. 2. COMPARAȚIA LA ADVERBE
Ca și adjectivul, adverbul poate dispune de categoria comparației,
„categorie gramaticală exprimată analitic și nu sintetic, ceea ce nu îi influențează forma.” Adverbele care comportă grade de comparație sunt:
adverbele de mod, identice ca formă cu adjectivele de la care provin:
Acesta învață mai bine decât acela.
Copilul aleargă mai repede decât mine.
Afară plouă mai încet decât credeam.
unele adverbe de loc sau timp:
El locuiește mai departe decât credeam.
Vino mai aproape!
Ieri, am venit mai târziu de la serviciu.
Dimineața, se trezește mai devreme decât toți.
Nu suportă gradare semiadverbele, adverbele pronominale și multe dintre adverbele obținute prin derivare sau elementele care, semantic, exprimă însușiri sau circumstanțe ce nu pot fi supuse comparației : aidoma, aievea, absolut, astăzi, efectiv, împotrivă, nicăieri.
Ca și adjectivele, nu toate adverbele au grade de intensitate. Unele sunt restricționate semantic numai la comparativ: mai apoi, mai încoace, mai înainte, mai pe urmă:
Mergeți mai înainte, copii!
Scrieți mai înainte numele, mai apoi subiectele!
Adverbele de mod exact și precis la comparativ își păstrează calitatea de modale:
Vreau să știu exact unde te doare.
sau pot fi conectori textuali:
Ion Barbu a scris o poezie încifrată, mai exact ermetică.
Drept conector pragmatic este folosit și adverbul apoi, asociat de multe ori cu mai și adverbul degrabă:
Vom prezenta mai apoi dezavantajele problemei.
Nu este o simplă răceală. Mai degrabă este o bronșită.
2. 3. ASPECTE CONTROVERSATE ALE CATEGORIEI CUANTIFICĂRII ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
În problema categoriei gramaticale a comparației, s-a realizat un consens mai larg între lingviști, deoarece toate gramaticile limbii române o tratează, iar în ultimul timp, i s-au consacrat și o serie de studii speciale, cu precădere de orientare structuralistă și transformațională.
În realitate, cu toată atenția de care a beneficiat această categorie gramaticală din partea cercetătorilor, mai persistă unele aspecte controversate, care se referă exclusiv la mijloacele gramaticale prin care ea se exprimă.
Astfel, conceptul de „grad de comparație” variază de la un specialist la altul, atât în privința conținutului, cât și ca sferă a noțiunii. Gheorghe D. Trandafir realizează un studiu comparativ despre categoria comparației în limba română în care reunește părerile mai multor specialiști, după cum urmează :
Alexandru Rosetti și Jacques Byck grupează gradele de comparație în două clase:
grade de comparație absolute (pozitivul și superlativul absolut);
grade de comparație relative (comparativul de superioritate, de egalitate,
de inferioritate și superlativul relativ).
Iorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo și Alexandru Niculescu disting o categorie a comparației alcătuită din șapte membri, ierarhizați în trei grade de comparație în descrierea categoriei comparației, definindu-i membrii atât după criteriul intensității calității (relativ și absolut), cât și după unul al comparației. Astfel, superlativul absolut exprimă intensitatea calității, fără să presupună o comparație:
Ieri, am învățat o poezie foarte frumoasă.
Acest om s-a arătat a fi extraordinar de amabil.
Prăjitura a fost uimitor de bună.
Colegilor le-ai părut zăpăcitor de frumoasă.
Nici pozitivul nu implică nici un fel de precizare privind intensitatea, dar admite comparația:
Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul reavăn niște ciubote grele ale unui frate mai mare.
(Mihail Sadoveanu, Un om necăjit)
La fată devenise alb ca varul.
Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii.
(Mihai Eminescu, Călin, file din poveste)
Comparativul și superlativul relativ implică amândouă precizarea calității pe baza unei comparații. Autoarea inventariază următoarele grade de comparație:
a) egalitatea, caracterizată printr-un termen de comparație introdus de conjuncția compusă ca și , realizată prin doi membri: pozitivul și comparativul de egalitate:
E dulce ca și mierea.
E tot atât de dulce ca și mierea.
b) inegalitatea presupune construcția cu decât, pentru comparativul de superioritate, sau cu prepoziția dintre, pentru superlativul relativ:
Este mai inteligent și mai isteț decât toți.
Este cel mai isteț și cel mai inteligent dintre toți.
În concluzie, se admit două grupe de comparație (egalitatea și inegalitatea), manifestate prin patru termeni: pozitivul, comparativul de egalitate, comparativul de superioritate și superlativul relativ. Superlativul absolut reprezintă un grad de intensitate a calității și se situează în afara categoriei comparației.
Vladimir Robu tratează amplu această categorie gramaticală și propune soluții interesante. În locul denumirii consacrate de „grad de comparație”, considerată unilaterală, se adoptă cea de „grad de intensitate și de comparație”, după cum valorile de intensitate se realizează necomparativ sau comparativ.
Subsistemul gradului de intensitate este constituit din următoarele forme:
a) gradul intensității minime, care se redă prin formanții adverbiali: foarte puțin, foarte slab, extrem de puțin:
Acest om este extrem de puțin / foarte puțin / agreabil.
b) gradul intensității scăzute, insuficiente, care se marchează prin adverbialele: puțin, insuficient, nesatisfăcător:
El este puțin cunoscător de lucruri mărunte.
Noi suntem insuficienți orientați pentru a merge mai departe.
Elevul este nesatisfăcător de pregătit.
c) gradul intensității suficiente, care are ca formanți adverbialele: destul de, îndeajuns de, suficient de:
În piață erau flori destul de frumoase.
Poziția este îndeajuns de strategică pentru a-ți face o fotografie.
Prietena mea este suficient de pregătită pentru a da examenul.
d) gradul intensității mobile, care se formează cu adverbialele: tot mai, din ce în ce mai, mereu mai:
Amicul nostru este din ce în ce mai vesel.
Această femeie tot mai frumoasă l-a cucerit.
Băiatul acesta este mereu mai deștept.
e) gradul intensității maxime, care se marchează cu sufixul -isim, cu adverbele foarte, extrem de, atât de, cât de, de-a binelea, cu vârf și-ndesat, fără tăgadă, amarnic de, alb ca varul, singur cuc:
Este vorba despre o carte rarisimă.
Avem în față un peisaj foarte atrăgătoare.
Copiii extrem de atenți au ascultat sfaturile profesorului.
Avea inima atât de copleșită de grijile cotidiene.
El este prost de-a binelea.
Tortul a fost amarnic de dulce, iar supa sărată cu vârf și-ndesat.
Omul văzuse totul și era sigur fără tăgadă de cele ce ne povestea
f) gradul intensității depășite, excesive, care se indică prin prefixe și prefixoide: arhi-, extra-, stră-, peste măsură de: arhiplin, extrafin, extraordinar, extraterestru, extrapolar, străbun, străvechi, peste măsură de îndrăzneț, peste măsură de încăpățânat.
Subsistemul gradului comparativ cuprinde următoarele forme:
a) comparativul de egalitate:
El este la fel de harnic ca și colegul lui.
Problema mea este tot atât de grea ca și a ta.
Tatăl meu este tot așa de bun ca și bunicul meu.
b) comparativul de superioritate:
Acesta este mai inteligent decât acela.
Copiii sunt unii mai frumoși decât alții.
Dosarul lui este mai cuprinzător decât al ei.
c) comparativul de inferioritate:
Ea este mai puțin învățată decât prietena ei.
El a fost mai puțin accidentat decât ea.
Capra neagră este un animal mai puțin întâlnit la noi în țară.
d) comparativul superlativ de inferioritate:
Colegul meu de bancă este cel mai puțin sârguincios dintre toți elevii.
Râul acesta este cel mai puțin adânc dintre toate celelalte râuri care străbat pădurea.
Ionel este cel mai puțin agreat de către profesori.
Pentru Maria Manoliu Manea, categoria gramaticală a comparației exprimă relațiile dintre două fenomene, relații care se stabilesc pe baza unor calități comune, iar fenomenele comparate pot reprezenta două momente de existență ale aceleiași entități.
El este mai vesel decât toți.
El este mai vesel ca oricând.
Ea omite relația dintre calități diferite ale aceluiași obiect care pot fi:
a) egale:
Încercarea noastră a fost tot așa de dureroasă, cât și de strălucită.
Viața este tot atât de grea, cât și de frumoasă.
Dimineața, copilul, mai mult vesel decât duios, își luă rămas bun de la noi.
Copilul, mai mult tăcut decât vorbăreț, mă privea curios.
Autoarea constată pe bună dreptate că al doilea termen al comparației poate să lipsească uneori, fiind implicit:
Te știam un student mult mai harnic.
Aceasta este soluția cea mai indicată.
În viziunea ei, pozitivul și comparativul de egalitate reprezintă două unități distincte, deși uneori sunt omonime. În enunțul: Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate (Mihai Eminescu), adjectivul mișcătoarea este la gradul pozitiv, iar în enunțul: Pe cine cunoscusem eu cu obrazul rotund și galben ca luna., adjectivele rotund și galben sunt la comparativul de egalitate, cu toate că au tot formantul zero, deoarece însușirile sunt exprimate prin comparație, iar formantul zero se află în variație liberă cu alomorfemele comparative de egalitate: tot așa, tot atât, la fel de (obraz rotund și galben ca luna este identic cu obraz tot așa de rotund și galben ca luna ).
Reținem din acest articol și ideea că forma comparativului de superioritate poate să apară nu numai în contextele caracteristice comparativului de egalitate:
Fetele, mai numeroase decât băieții, vor învinge la concursul de șah.,
ci și în contextele superlativului relativ:
Care este mai mare dintre voi?
Autoarea aplică analiza distributivă nu fără unele inconsecvențe:
„Superlativul absolut contractează același complex de relații ca și pozitivul, deoarece poate fi înlocuit cu acesta în orice poziție, în orice lanț. Contractând aceleași relații (cu un adjectiv fără termen de comparație), pozitivul și superlativul absolut sunt echivalente din punct de vedere al categoriei gramaticale a comparației. Diferența dintre lanțul „bun” și „foarte bun” nu este de natură relațională, gramaticală.”
Gheorghe D. Trandafir amintește de un superlativ în structuri de suprafață. În acest caz, complementul superlativului nu reprezintă uneori pe cel de-al doilea termen al comparației. Astfel, în enunțul: Ești cel mai inteligent de aici., comparația nu se face între tu (inclus în forma verbului ești) și complementul superlativ de aici, ci al doilea termen al comparației este subînțeles (Tu) ești cel mai inteligent dintre băieții de aici. Sensul construcției de adâncime este recuperat de structura de suprafață și presupune existența unui indice deictic de persoană și de loc sau este recuperat anaforic.
În concluzie, intensitatea calității este în general variabilă, deoarece se exprimă prin două
procedee gramaticale: absolut, adică prin considerarea ei însăși, și relativ, prin intermediul unei comparații care se extinde sporadic și la substantive, pronume, interjecții și verbe la supin.
2. 4. CATEGORIA COMPARAȚIEI DIN PUNCT DE VEDERE LOGIC ȘI GRAMATICAL
a) Din punct de vedere morfologic
În mod obișnuit, categoria gramaticală a comparației poate avea ca marcă adverbele morfem, articolul adjectival și, raportat la acestea, marca zero.
Adverbele morfem sunt specializate pentru unul sau altul dintre aspectele comparativului și superlativului. Astfel, adverbul comparativ mai marchează comparativul de superioritate dacă precede forma de pozitiv a unui adjectiv care are grade de comparație (mai mare, mai bun, mai frumos, mai blând).
Pentru comparativul de egalitate se folosesc câteva perifraze adverbiale morfem de tipul
tot așa de, tot atât de, la fel de, care preced și ele pozitivul adjectivului comparat, termenul de comparație fiind introdus prin ca și ca și, cât și cât și, precum, după cum:
El a rămas un om tot așa de bun cum îl știam.
Astăzi a fost o zi tot atât de caldă ca ieri.
Problema lui, la fel de grea ca și a fratelui său, a fost rezolvată.
Există și situații în care reperul comparației este deductibil din context în cazul în care este vorba despre aceeași calitate raportată la momente diferite sau, din contră, elementul introductiv al reperului poate fi neexprimat, dar recuperat anaforic:
După o oră, febra era la fel de mare.
Îi plăcea să citească descrieri minuțioase și ample ale câmpiilor.
Un raport de intensitate egală presupune și existența unor termeni corelativi: tot atât de / pe cât de + adjectiv + cât și de / pe atât de + adjectiv, iar în frază prin tot atât de…pe cât este de… sau pe cât de este de… pe atât este de …:
Este pe cât de frumoasă, pe atât de leneșă.
Pe cât este de frumoasă, pe atât este de leneșă.
De asemenea, comparația de egalitate poate admite modalizatori adverbiali cu rol de aproximare
sau de diminuare a egalității:
Este exact la fel de cuminte ca tatăl lui în tinerețe.
Ochii îi sunt aproape la fel de reci ca ieri.
Comparativul de inferioritate, puțin folosit în limba română, are ca marcă perifraza adverbială morfem mai puțin, plasată de asemenea în fața pozitivului adjectivului de comparat (mai puțin mare, mai puțin bun, mai puțin frumos), iar termenul de comparație este introdus prin decât sau ca:
Cartea ta este mai puțin interesantă decât a surorii tale.
Este greșită introducerea termenului de referință în comparația de inegalitate prin ca și :
*Sunt mai inteligent ca și tine.
Sunt mai inteligent ca tine.
Adverbe morfem specializate mai există și la superlativul absolut, unde se folosesc atât adverbe morfem simple, cum ar fi: foarte, tare, prea (foarte mare, tare bun, prea înalt), cât și perifraze adverbiale morfem, ca: grozav de, teribil de, strașnic de:
Grozav de deștept este acest băiat.
Teribil de încântat a fost după întâlnirea cu el.
Adverbele mai, foarte, tare, tot atât de sunt invariabile. Cel, din construcția cel mai, este variabil în raport cu genul, numărul și cazul, în situațiile în care însoțește un adjectiv:
Dau salarii mari oamenilor celor mai muncitori.
și invariabil, atunci când însoțește un adverb:
Fetele cântă cel mai bine.
Ca o excepție, gradele de comparație pot fi utilizate nu numai pentru exprimarea gradului de intensitate, a calității exprimate de un adjectiv sau de un adverb, ci și pentru a exprima „intensitatea unor substantive”.
Condiția pe care trebuie să o îndeplinească un substantiv ca să primească grad de comparație este de a avea în conținutul lui ideea unei însușiri. De exemplu, artist, bărbat, cetățean, copil, derbedeu, escroc, femeie, lichea, moș, prieten:
Tânărul acesta este mai artist decât credeți.
Un prozator bun este mai poet decât un poet slab..
Ți-a fost mai prieten decât mulți alții.
Ești foarte copil dacă vei crede tot ce ți se va spune.
Într-o situație asemănătoare se găsesc și unele nume de animale, folosite injurios, dar cu sens figurat, la adresa oamenilor: bou, câine, porc, vacă.
Exemplele utilizate în continuare sunt specifice limbajului argotic:
Prietenul lui este cel mai mare porc din câți am văzut vreodată!
Prietenul lui s-a dovedit a fi cel mai rău câine din câți am întâlnit!
b) Din punct de vedere logic
FALSA COMPARAȚIE
Este un:
„procedeu logic de exprimare a comparației, utilizat frecvent în exemple de genul:
Mai toți oamenii visează.
Ceea ce aflase era mai nimic.
Venise mort de oboseală.
Luase cu el mai tot ce avea.
în care adjectivele tot, nimic și mort fac parte din categoria celor care nu pot avea grade de comparație. Deși sunt precedate de adverbul mai, ele nu se găsesc la gradul comparativ de superioritate, după cum pare la prima vedere.”
Sensul lui mai în acest context este cel de aproape. Ceea ce induce în eroare este obișnuința noastră de a lua adverbul mai ca adverb de comparație; numai că acest adverb are și alți semnificați, ca în exemplele:
Mai, mai să nu te observ în atâta lume.
Mai, mai că era să te pierd.
False comparative de superioritate sunt grupările locuționale de tipul de mai mare dragul, de mai mare mila, de mai mare păcatul:
Era un flăcău de–ți era mai mare dragul să te uiți la el.
Era îmbrăcat de-ți era mai mare mila.
Sub aspectul semanticii, gradele de cuantificare implică ideea de intensitate sau comparație, însă niciunul dintre grade nu implică ambele componente în același timp. Astfel, gradul superlativul absolut presupune, de exemplu, aprecierea intensității calității (foarte frumos), dar rămâne în afara comparației. Gradul pozitiv nu implică niciun fel de precizare privind intensitatea, dar admite comparația (alb ca zăpada, negru ca noaptea). Gradele comparativ și superlativ relativ implică precizarea intensității pe baza unei comparații.
Comparația se stabilește întotdeauna între doi termeni, dintre care unul este reprezentat printr-un substantiv sau pronume și care, din punct de vedere gramatical, sunt legați fie de o conjuncție (ca, cum decât), fie, mai rar, de unele verbe ca: a părea, a semăna. Din punct de vedere literar ceea ce interesează este intensitatea maximă a unei calități care poate fi exprimată atât prin superlativul absolut, cât și prin alte procedee care depășesc limitele nivelului gramatical.
Superlativul absolut se realizează prin asocierea adjectivului cu adverbul foarte (foarte abil), combinație cu largă folosire în diversele variante ale limbii, concurată mai ales în exprimarea populară de cea cu tare și de cea cu prea:
Tare bună-i ciocolata asta !
Am văzut o prea frumoasă casă .
Se constată, de asemenea, deosebiri în ceea ce privește repartiția stilistică a adverbelor utilizate în exprimarea intensității maxime. Spre exemplu, grozav este comun limbajului standard și vorbirii populare; zăpăcitor apare în vorbirea argotizantă sau familiară, iar folosirea adverbului enorm este mai potrivită în realizarea orală a limbajului standard decât în cea scrisă, pe când extraordinar este frecvent întâlnit în ambele realizări ale acestei ipostaze a limbii române contemporane.
Celelalte procedee de exprimare a intensității cuprind:
• mijloace fonetice (răău, maare):
Au mers pe un drum luuung, până au dat de o pădure.
Am cumpărat o floare raaară.
• mijloace lexicale (comparații sau metafore):
Locuia lângă un izvor limpede ca lacrima.
Zarea a fost cuprinsă de un nor negru corb. Acestea reprezintă structuri fixate, curente, dar și construcții inedite, izbitoare, tocmai prin caracterul neașteptat al asocierilor.
Mult întrebuințate sunt și grupările alcătuite dintr-un adverb asociat cu adjectivul prin intermediul prepoziției de:
Azi a fost un soare extraordinar de strălucitor.
Este un tip extrem de sensibil.
Adverbele utilizate în asemenea lucrări se ordonează în serii semantice. O primă serie semantică cuprinde adverbele al căror sens implică, într-un fel sau altul, ideea de intensitate maximă: extrem, extraordinar, excepțional, enorm, imens, formidabil, infinit.
În această serie pot fi încadrate și adverbe ca admirabil, uimitor, uluitor, zăpăcitor, în cazul cărora evaluarea intensității este corelată cu o reacție afectivă (admirație, uimire).
O asociere semantică analogă, în care reacția afectivă este marcată prin „dezagreabil”a dus la introducerea unor adverbe ca: grozav (de urât), groaznic, strașnic, amarnic, teribil. Prin întrebuințarea lor frecventă, aceste adverbe au ajuns să fie combinate nu numai cu adjective care exprimă însușiri negative, capabile să provoace groază, ci și cu adjective cu semantică diferită :
Am zărit pe stradă un om strașnic de urât.
A prezentat un proiect strașnic de reușit.
Japonezii au inventat un tren îngrozitor de rapid.
Trenul personal București – Craiova este îngrozitor de rapid.
Mai recente sunt grupările de genul: nepermis (de delăsător), inadmisibil (de indisciplinat), în care stabilirea gradului de intensitate are ca temei anumite convenții sociale, derivă din constatarea încălcării lor prin depășirea limitelor pe care aceste convenții le impun.
În cadrul acestor grupări se constată o anumită selecție semantică ce limitează, într-o oarecare măsură, posibilitățile combinatorii:
Copilul lui este admirabil de leneș.
Profesoara voastră este îngrozitor de blândă.
CAPITOLUL AL III – LEA
ASPECTE ALE EVOLUȚIEI CATEGORIEI COMPARAȚIEI
3. 1. POSIBILITĂȚI DE FORMARE A GRADELOR DE COMPARAȚIE ÎN EVOLUȚIA LOR DE CONTEMPORANĂ
Cristalizarea gradelor de comparație și crearea unor mijloace specializate de exprimare a lor a fost un proces îndelungat și nu s-a realizat în toate limbile. Astfel, fenomenul,
„cel mai vechi procedeu de exprimare a comparației constă în punerea față în față a două nume de obiecte însoțite de epitete antonime.” Un asemenea procedeu se folosește și astăzi
într-o limbă melaneziană din Insulele Solomon, în care o frază de tipul: Acesta este bun, acela este rău. conține ideea: Acesta este mai bun decât acela.
Un rol important în alcătuirea gradelor de comparație în limbile romanice l-a avut și specializarea pronumelui ille din limba latină care funcționează ca „indice individualizant”, adică individualizează un termen din mulțime, ca în exemplele:
în limba franceză: le plus beau de tous;
în limba spaniolă: el mas hermoso de todos;
în limba italiană: il più bello di tutti;
în limba română: cel mai frumos dintre toți.
Maria Manoliu Manea vorbește despre faptul că:
„în limba latină morfemele de comparație indicau raportul stabilit între două fenomene distincte A și B în baza unei calități comune C, exprimată de adjectivul sau adverbul care se compară. În cazul pozitivului, termenul de comparație era zero.”
Comparativul de superioritate și superlativul relativ indică faptul că obiectul A posedă calitate C într-un grad mai înalt decât B, numai că în cazul superlativului obiectul A este inclus în mulțimea obiectelor:
Gallis… omnibus fortissimi sunt Belgae.
„Dintre gali, cei mai puternici sunt belgii”.
iar în cazul comparativului, obiectul A nu este inclus în B:
Caesar est magis fortis quam Paulum.
„Cezar este mai puternic decât Pavel”.
Adrian Chircu admite că, în latina clasică, cea mai mare parte a gradelor de comparație sunt construite sintetic și că latina vulgară este cea care a înlocuit forma sintetică cu cea analitică.
Așadar, comparativul de superioritate în limba latină clasică s-a format prin adăugarea sufixului – ior la radicalul adjectivului, adică sintetic:
Paul homo altior est.
„Paul este un om mai înalt.”
iar subclasele de egalitate și inferioritate se-au format analitic:
homo tam altior – comparativ de egalitate;
„om la fel de înalt”;
homo minus altior – comparativ de inferioritate.
„om mai puțin înalt”.
În cazul superlativului apare aceeași situație: superlativul absolut de superioritate s-a format sintetic:
Caesar homo sapientissimus est.
„Cezar este cel mai înțelept om.”
iar cel de inferioritate analitic:
Caesar homo minime sapientissimus est.
„Cezar este cel mai puțin înțelept om.”
Dar, frecvența sporită a comparativului și superlativului duce la uzura lor expresivă, adică la necesitatea de a se găsi alte mijloace de exprimare a lor. Pentru limba latină populară târzie s-au folosit pentru exprimarea intensității calității adverbele de cantitate: magis pentru comparativ, maxime, valde, bene pentru superlativ. Dovadă a acestei afirmații o reprezintă textele clasice din epocile anterioare. Cu timpul, se extinde formarea perifrastică a gradelor de comparație, care este mai expresivă și mai concretă, renunțându-se la formele sintetice. În vorbirea populară aceste adverbe de cantitate se antepun acestor forme sintetice de comparativ sau superlativ. Acest lucru demonstrează indirect uzura expresivă a vechilor formanți.
În limba franceză veche există urme ale gradelor de comparație sintetice din latină, dar numai în cazul adverbelor, unde devin mărci specifice de grade de comparație:
Lat. Melius > fr. Miels (mels) >mieux „mai bine”;
Lat. Pejus > fr. Pire, pis „mai rău”;
Lat. Minus > fr.meins (mains, moins) „mai puțin” .
Acest fenomen se întâmplă și în cazul celorlalte limbi romanice. Astfel, în limba spaniolă, avem: bueno, mejor, optimo, malo, peor; în limba italiană – bueno, miglior.
Comparativul de egalitate era foarte bine reprezentată în franceza veche, unde un element constant al comparației era autresi > fr. modernă aussi („la fel de”).
În ceea ce privește comparativul de inegalitate, acesta cunoaște folosirea lat. minus pentru exprimarea inferiorității și a lat. magis pentru exprimarea superiorității și chiar a unui superlativ.
Astăzi, magis este utilizat numai cu valoarea conjuncțională (mais „dar”) pentru a exprima raportul adversativ a două acțiuni, stări, însușiri:
Elle est belle, mais elle est méchante. / „Ea este frumoasă, dar este rea.”
Această formă a fost înlocuită de plus, iar al doilea termen al comparației (que) continuă forma latinească quam. Limba franceză veche urmează exemplul latinei și utilizează și ea adverbe de cantitate pentru a exprima superlativul absolut: moult „foarte”, assez „destul de”, tant „atât de mult”, trop „prea”.
În limba română, nu există urme ale comparativului și superlativului de factură latinească, prezente în alte limbi romanice care erau construite într-o manieră sintetică. De altfel, al doilea termen al comparației era și el sintetic și, în acest caz, desinențele nominale jucau un rol esențial. Gradele de comparație românești stau sub semnul analiticului dezvoltat de latina vulgară. Magis s-a generalizat și s-a folosit pentru a exprima un comparativ, iar multum, fortis, talis, pentru a exprima un superlativ. Aceste forme analitice s-au transmis limbilor romane care au continuat această modalitate până azi. Dovadă a întrebuințării lui mult pentru formarea superlativului adjectivului stau și textele dialectale ale limbii române:
în limba daco – romană: multu milostiv / în limba aromână: multu mușatu.
Dar,
„preluând din latina populară procedeul exprimării perifrastice,( …) limba română a dezvoltat această categorie în mod propriu, creând valori și forme noi și reorganizând sistemul de opoziții.”
Limba română veche nu cunoștea decât comparativul de superioritate, ceea ce demonstrează că acest sistem de comparație era abia la început. În ciuda acestui fapt, egalitatea se exprima cu ajutorul simplelor construcții comparative. Comparativul de inferioritate nu este întâlnit în nici un text vechi spre deosebire de comparativul de superioritate întâlnit în primele atestări românești. El se construiește cu ajutorul adverbului mai (< lat. magis), urmat de forma de pozitiv a adjectivului:
Vendredi ou les limbes de Pacifique este un roman mai frumos decât Robinson Crusoe.
Cărțile mai vechi au fost întotdeauna pasiunea mea.
În ceea ce privește adverbul, vechile comparative de superioritate s-au transformat puțin câte în locuțiuni adverbiale: mai tare, mai degrabă, mai presus, mai prejos:
Dintre iubire și adevăr alege mai degrabă adevărul.
Nimeni nu este mai presus de lege.
Adverbele mult și și pot, în anumite combinații, să alcătuiască sintagme cu sens de superlativ:
mult mai mult, și mai mult:
El este mult mai puternic decât tine.
El este și mai puternic decât tine.
În limba vorbită, un comparativ poate fi întărit prin adverbe ca: încă, și, cum:
Mama ei este încă tânără.
Scrisul ei este acum și mai lizibil.
Italiana, ca și alte limbi romanice, nu a conservat un număr mare de forme sintetice pe care le prezenta latina și care se realizau prin adjoncțiunea unui morfem lexico – gramatical specific. Aceste forme au fost din ce în ce mai puțin utilizate, locul lor fiind ocupat de formele analitice, create cu ajutorul adverbelor plus > più, minus > meno, magis, dar există și urme ale vechilor comparative sintetice. Este vorba despre meglio „mai bine”, peggio „mai rău”.
În ceea ce privește superlativul, limba italiană conservă forme sintetice în – issimo:
Il libro bellissimo è di Paula.
„Cartea cea mai frumoasă este a Paulei”.
dar și un superlativ analitic, format cu ajutorul adverbelor: molto, troppo, terribilmente:
il libro troppo interesante;
> „cartea cea mai interesantă”
il libro molto interesante
În spaniolă nu s-a întâmplat același lucru ca în italiană; în consecință, posibilitățile de a exprima diferitele grade de comparație prin raportare la limba latină sunt reduse.
Formele sintetice sunt înlocuite de formele analitice obținute de la un adverb cantitativ, de exemplu lat. magis > sp. màs pentru a exprima superioritatea:
Es una mujer màs fuerte que un leon.
„Este o femeie mai puternică decât un leu.”
lat. magis > sp. menos:
Es una mujer menos fuerte que un leon.
„Este o femeie mai puțin puternică decât un leu.”
Comparativul de egalitate este realizat cu ajutorul adverbului tanto < lat.tantum:
Tu tienes tantos problemas que tu hermano.
„Ai la fel de multe probleme ca fratele tău.”
Superlativul absolut are o structură mixtă lo și màs urmate de adjectiv, iar cel relativ se formează cu particula muy, urmată de adjectiv:
Es la mujer la mas hermosa de todas.
„E cea mai frumoasă dintre toate.”
Es una mujer muy hermosa.
„Este foarte frumoasă.”
Există cazuri în care unele dintre formele sintetice latinești ale superlativului intră pe cale savantă și se folosesc în limbile romanice numai ca superlative absolute. Astfel de superlative se întâlnesc atât în italiană carrissimo, rarissimo, cât și în limba spaniolă: fortissimo, novissimo.
În ceea ce privește elementele care introduc termenii de comparație, aceștia se aleg dintre propozițiile care, prin valoarea lor lexicală, corespund raporturilor respective. Astfel, în limba română se folosesc următoarele prepoziții:
dintre, pentru exprimarea superlativului relativ:
Este cel mai inteligent elev dintre cei care s-au prezentat la examen.
decât, pentru exprimarea comparativului de superioritate:
Colegul mai înalt decât mine m-a anunțat de premiul de la concurs.
ca, pentru exprimarea comparativului de egalitate:
Era o copilă frumoasă ca o prințesă.
În limba franceză prepoziția de este folosită în exprimarea comparativului de superioritate, iar comme pentru exprimarea comparativului de egalitate.
Limba spaniolă se folosește de formantul de și commo pentru a exprima comparativul de superioritate, respectiv, comparativul de egalitate, iar italiana face distincție între raportul de includere / nonincludere și folosește di pentru includere și exprimarea superlativului de superioritate, que pentru nonincludere la comparative și come pentru exprimarea comparativului de egalitate.
Limbile franceză și italiană continuă formantul mai nou plus poate și cauză că, în unele regiuni, magis devine conjuncție (magis > fr. mais; magis > it. ma). Celelalte limbi romanice păstrează pe magis cu sensul primar: în limba română îl întâlnim sub forma lui mai, iar în limba spaniolă sub forma lui más.
CAPITOLUL AL IV- LEA
VALORI EXPRESIVE ALE CUANTIFICĂRII ADJECTIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ
4. 1. GENERALITĂȚI
Una din problemele fundamentale care interesează într-o egală măsură stilistica și lexicologia este problema expresivității lingvistice. Ca trăsătură fundamentală a faptelor de stil, prin urmare a faptelor care constituie obiectul cercetării stilistice, expresivitatea interesează în primul rând stilistica. Tudor Vianu numea faptele de stil fapte expresive, definindu-le ca:
„acele fapte de limbă care adaugă comunicării unei știri expresia reacțiunii individuale a autorului comunicării față de știrea comunicată”.
Prin expresivitate se înțelege:
„acea trăsătură fundamentală a faptelor de stil, acea însușire a limbii care, întregind comunicarea, îi adaugă un spor de sugestivitate, pregnanță și caracter evocator.”
Fără îndoială prezența elementelor afective este numai una din cauzele care provoacă expresivitate limbajului. Limba conține mijloace expresive cu caracter general, dar virtuțile ei expresive sunt exploatate și puse in valoare mai ales de creatorii artei literare.
Ca fenomen de limbă, expresivitatea cuvântului interesează și lexicologia, depășind însă limitele unei simple probleme lexicale, căci ea pătrunde și în celelalte compartimente ale limbii. Iorgu Iordan este de părere că faptele morfologice cu valoare stilistică sunt mai puțin numeroase decât cele fonetice sau lexicale deoarece:
„ morfologia este gramatică propriu-zisă, cu reguli care, principial cel puțin, se respectă, trebuie să se respecte, în orice împrejurare. Altfel spus, la morfologie avem a face cu fenomene
gramaticalizate, adică fixate, iar stilistica cercetează tocmai abaterile de la normele consacrate.”
4. 2. PARTICULARITĂȚI STILISTICE DE REDARE A GRADULUI DE COMPARAȚIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ
În ceea ce privește adjectivul, valoarea sa stilistică stă în legătură cu forma superlativului deoarece impresia pe care o produce este totdeauna puternică și de aceea emițătorul recurge la formula lingvistică corespunzătoare stării lui sufletești.
Morfologia ne spune că superlativul absolut se formează cu foarte și sinonimele sale: tare, strașnic, grozav, nespus, extraordinar, îngrozitor, teribil, nemaipomenit, dar aceste sinonime ale sale sunt mult mai expresive deoarece frecventa întrebuințare a lui foarte l-a gramaticalizat complet, foarte pierzându-și orice urmă afectivă. Gramatica Academiei (2005) notează că forma tare înaintea adjectivului la pozitiv în scopul obținerii unui superlativ se folosește colocvial, iar forma mult este folosită astăzi numai înaintea unui participiu:
Sunt tare plictisită de spusele tale.
Oamenii cei mult învățați sunt de cele mai multe ori renegați de societate.
O bună parte dintre ele, precum strașnic, grozav, îngrozitor, teribil arată o emoție identică cu groaza, frica, adică, respectiva calitate se găsește într-un grad atât de intens, încât înspăimântă pe vorbitor.
Interesant este și faptul că un adverb ca rău, care se întrebuințează în vorbirea obișnuită cu sensul lui consacrat poate exprima, în limbajul afectiv, aspectul superlativ al unei calități autentice: bărbat deștept rău, fată frumoasă rău. Procedeul nu se oprește aici. Locul adverbelor mai sus amintite este luat de altele, deosebite ca sens pur de acelea, dar foarte apropiate în ceea ce privește valoarea lor stilistică, ca de exemplu: amărât, amarnic, avan:
Câinele vecinului este amarnic de rău.
Trebuie să fie avan de multă lume la reuniune.
Din cauza faptului că aproape toate adverbele menționate mai sus și sinonime afective ale lui foarte sunt de fapt adjective, ele pot apărea și cu valoarea lor originară pe lângă un substantiv. În acest caz valoarea lor stilistică este mai redusă decât atunci când funcționează ca adverb.
Alături de forma un bărbat admirabil de inteligent sau uimitor de inteligent coexistă și forma un bărbat admirabil sau un bărbat uimitor. Același tratament îl suportă și adjectivele minunat, strașnic și grozav. Substantivele derivate de la grozav, strașnic, minunat apar foarte des împreună cu substantive: o grozăvie de ani, o minunăție de fată, o strășnicie de om, o groază de lume. Valoarea stilistică a acestor substantive este identică cu a adverbelor corespunzătoare, numai că posedă o intensitate mai mare:
A trecut o grozăvie de ani de când nu te-am mai văzut.
O groază de lume se afla la concert.
Un interes aparte îl reprezintă faptele de ordin morfologic, adică situațiile în care adjectivele pot fi însoțite de substantive care îndeplinesc același rol ca și adverbele mai sus amintite ca în exemplele ce urmează:
Este frumos nevoie mare.
Viața-i scumpă foc, catran de scumpă.
Este beat turtă, îndrăgostit lulea, dar singur cuc.
Când simte că trebuie să accentueze expresivitatea, subiectul vorbitor recurge și la alte formule ca de exemplu: frumoasă de mama focului, scump de para focului, sărac lipit pământului, putred de bogat, atâta amar de vreme:
Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de hârca de babă.
(Ion Creangă, Soacra cu trei nurori)
Și așa, baba cea zgârcită și nebună a rămas de tot săracă lipită pământului.
(Ion Creangă, Punguța cu doi bani)
Adjectivele din specia celor discutate mai sus se pot substantiviza și altfel, formal rămânând adjective cu articol și cu funcție substantivală deoarece se leagă de substantivul sau pronumele următor prin de: nenorocitul de om, sărmanul de el, deșteptul de Andrei. Fără prepoziția de legătură, aceste cuvinte sunt adjective pure (nenorocitul om, deșteptul Andrei), dar oricine simte deosebirea semantică, deci și stilistică, dintre ambele construcții.
În general, particularitățile defavorabile ale obiectelor sunt supuse acestui tratament, însă nu fac excepție nici adjectivele cu sens laudativ care devin peiorative, căci sunt întrebuințate cu sens ironic. Sintagma deșteptul de Ion este de cele mai mute ori utilizată cu sensul peiorativ de prostul de Ion. În sprijinul afectivității se pot invoca și adjective ca nefericit, biet, sărac, urmate de un substantiv sau pronume:
Nefericitul de mine!
Sărmana de Maria!
Într-o situație relativ similară este și cazul valorii de superlativ obținută prin alăturarea a două adjective, legate prin de: moartă de beată, frântă de obosită.
Limbajul afectiv dispune și de alte procedee și construcții pentru redarea ideii de superlativ.
Lungirea unor sunete (vocale sau consoane) care apar în radicalul sau chiar în desinența adjectivului sau adverbului intră în categoria procedeelor fonetice:
Mă!… că maaare minune-i și asta!… dar nici acasă, n-am de coasă… ia să mă odihnesc oleacă aste bătrânețe.
(Ion Creangă, Capra cu trei iezi)
… și se cam duc mai duc la împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte muuult mai este.
(Ion Creangă, Harap alb)
În aceeași categorie intră și despărțirea în silabe:
Eram în-cân-ta-tă de ce văzusem în excursie.
dar și accentuarea unei silabe:
Este vorba de un rezultat necesar soluționării problemei.
Alte procedee de intensificare sunt:
compunerea unor adjective (atotcotropitoare, atotputernic, atotcuprinzător) și a unor
formațiuni sintagmatice de tipul: copil – minune, telegramă – fulger, problemă cheie:
Era vorba despre o antologie atotcuprinzătoare.
Vom rezolva mai întâi problema cheie, ne spunea profesorul.
intensificarea prin procedee repetitive
Repetiția unui cuvânt este unul dintre procedeele cele mai comune de marcare a valorii gradate ascendent. Fiind propusă de Iorgu Iordan pentru procedeele repetitive din limba română, se poate afirma că, repetiția totală, care se produce atunci când o unitate lingvistică apare de două sau mai multe ori în același fel, fără modificare formală, marchează în cazul adjectivelor și adverbelor intensitatea mare:
repede – repede „foarte repede”;
mare – mare „foarte mare”;
prost – prost „foarte prost”.
în cazul substantivelor – augmentarea cantitativă:
lume, lume „lume multă”;
ani și ani „mulți ani”.,
iar în cazul verbului, repetiția are ca efect marcarea durativului:
Merse Prâslea, merse și iar merse, cale lungă să-i ajungă…
(Ion Creangă, Prâslea cel voinic și merele de aur)
Al doilea tip de repetiție, în opinia lui Iorgu Iordan, este aceea parțială sau semantică, cu valoare stilistică, produsă atunci când cuvântul este repetat sub alt aspect morfologic sau este înlocuit printr-un sinonim. Aici intră variația lexicală pe același radical, un procedeu specific limbajului poetic popular din grai îi grăia, în luptă se lupta și superlativizarea după modele orientale care constă în repetarea substantivului în genitiv plural. Dacă în alte limbi construcția de genul regele regilor face parte din limba cultă, în limba română ea apare cel mai adesea în limba populară, deși unele au fost preluate de limbajul curent: la urma urmelor, în vecii vecilor, minunea minunilor:
Ș-apoi fost-au poftiți la nuntă:
Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor,
Minunea – minunilor din ostrovul florilor.
(Ion Creangă, Harap alb)
Așa cum precizează Gramatica Academiei,adjectivul poate fi prezent prin intermediul substantivului care s-a format de la el: voinicul voinicilor „cel mai voinic” sau poate fi absent: floarea florilor „ cea mai frumoasă”. În ambele situații, gradul cel mai înalt al trăsăturii este exprimat prin prezentarea unui element al clasei ca fiind prototipul acesteia, adică acel element care definește cel mai bine clasa. Construcția genitivală exprimă o nuanță de superlativ care are și o valoare ironică uneori: deșteptul deștepților (despre un prost), savantul savanților (despre un ignorant). Aceluiași tip de construcție îi aparțin și sintagme ca sluțenia pământului, urâțenia pământului.
În final, un al treilea tip de repetiție parțială este repetiția cuvântului de bază prin cvasisinonimie. Acest tip de repetiție poate fi numai semantic deoarece, în loc să se repete cuvântul, i se adaugă un sinonim aproximativ al lui: mare și tare, cu vârf și îndesat.
Efectul de gradare produs de alăturarea unor sinonime se poate datora diferenței de grad al intensității și ordinii în care apar în context:
Îl apuca teama, groaza că în clipa următoare va fi ascultat.
Foarte răspândită este construcția adverb + de + adjectiv, antepusă substantivului determinat și indică gradul maxim al unei calități (fabulos de, infinit de, imens de), depășirea unei limite (excesiv de, exagerat de), îndepărtarea maximă față de un punct de referință (extrem de) sau seme din zona calității (desăvârșit de, extraordinar de) și a dezagreabilului (oribil de, neobișnuit de, cumplit de):
Dosarul său, fabulos de amplu, a fost înaintat Parchetului.
Comportamentul lui, exagerat de violent, ne-a dat de bănuit.
Furtuna, extrem de neobișnuită, anunța cutremurul.
Gerul, cumplit de aspru, a pus stăpânire peste toată Europa.
Structura calificativă de tipul extrem de frumos este recunoscută de un număr mare de lucrări ca specifică exprimării valorilor de superlativ absolut, numit stilistic.
Elsa Lüder oferă numeroase exemple de superlativ relativ liber care demonstrează valoarea stilistică a construcțiilor respective: amărât de răi, înduioșător de candidă, fioros de dulce. Astfel, extrem de indică identificarea unei calități cu aceea maximă, extremă și este sinonim cu expresia la culme, iar excesiv de, exagerat de indică depășirea unei limite, ca și construcțiile din limbajul popular: din cale – afară de, peste măsură de:
… fericit mă simt atunci cu asupra de măsură … .
(Mihai Eminescu, Călin, file din poveste)
Adverbele din zona dezagreabilului pot apărea și în contexte cu sens pozitiv. Se poate spune la fel de bine cumplit de deștept și cumplit de prost, în ultimul timp ajungându-se la combinații de tipul îngrozitor de frumos, mortal de frumoasă. Și în zona calității există unele restricții: desăvârșit nu tolerează asocierea cu adjective din planul cantității:
*desăvârșit de ușor;
*desăvârșit de puțin.
Pe de altă parte, nu toate adverbele ce cuprind trăsături semantice superlative pot intra în compatibilitate cu adjectivele din zona cantității: accentuat, gigantic, intens, magistral, măreț, uriaș nu admit regenți adjectivali:
*gigantic de mare;
*magistral de mare.
Valoarea de superlativ poate fi exprimată și prin supine postpuse adjectivului și legate de acestea prin prepoziția de: frumoasă de speriat, prost de bubuie, aprig de temut:
Profesorul nostru de matematică era un om aprig de temut.
În toate aceste cazuri, supinul conține implicit o semnificație superlativă, exprimată prin însușirea posedată de termenul regent (este atât de aprig, încât te temi de el). Dar există și construcțiile în care adjectivul este însoțit de unele locuțiuni adverbiale cu semnificație de superlativ ca de exemplu cu totul si cu totul:
Era cu totul și cu totul schimbată.
Echivalente cu superlativul absolut sunt și unele construcții exclamative, cu topică și intonație specifică. În acest caz adjectivul se găsește la forma pozitivă și este precedat de ce adverbial sau de cât de:
Cât de învățat este omul acesta!
Ce învățat este omul acesta!
Ce mai învățat este omul acesta!
Trebuie semnalată și topica uzitată:
Doamne, Doamne, învățat mai trebuie să fie și acel care face gramatici.
Există comparație a adjectivului și la gradul pozitiv, adjectivul intrând în relație cu un
substantiv care induce ideea de superlativ: tare ca piatra, mare cât un munte, iute ca săgeata.
O altă modalitate prin care poate fi redată intensitatea la nivelul cuvântului este atașarea de afixe, adică formarea de noi cuvinte prin derivare care nu sunt însă forme de superlativ ale cuvântului de bază, ci reprezintă cuvinte noi a căror semnificație cuprinde trăsătura „superlativ”. Unul dintre aceste sufixe este –isim care creează un nou cuvânt în limba română după paradigma latinească de formare a superlativului: rarisim, importantisim. Principalele valori graduale introduse de afixele românești sunt cele augmentative, diminutive (pentru sufixe), intensificatore și graduale (pentru prefixe). Ioana Feodorov observă și valori secundare care apar în context:
„unele augmentative introduc o nuanță depreciativă, peiorativă, iar unele diminutive exprimă o nuanță opusă, de simpatie sau afecțiune.”
Sufixele augmentative formează în limba română substantive și, mai rar, adjective care exprimă faptul că obiectul denumit este considerat de vorbitor mai mare decât norma. În limba română se înregistrează două sufixe augmentative mai importante: -an și –oi (fem. –ană, -oaie). Alte sufixe augmentative mai puțin productive sunt –andru: băiețandru, cățelandru, -ios: mâncăcios, -ău: fătălău, -ac: prostănac, -ălău: prostălău.
Sufixele augmentative din limba română prezintă următoarele valori:
– valoarea augmentativă propriu-zisă: bogătan, lungan, grăsană;
– valoarea peiorativ – depreciativă care trezește sentimentul de spaimă, oroarea, dezgustul:
grosolan, hoțoman.
Derivatele cu sens peiorativ definesc:
– persoane cu defecte fizice sau morale: burtos, năsos;
– obiecte de calitate inferioară, fără valoare: lopătoi, furcoi;
– persoane care fac acte reprobabile: țărănoi, mâncău;
– personificări ironice: vulpoi, maimuțoi.
Sufixele diminutivale (-aș, -el, -ică, -iță) apar în limba română la substantive, adjective și, rar, la adverbe și desemnează o realitate pe care vorbitorul o consideră mai mică decât norma acceptată. Adjectivele diminutivale sunt specifice limbii populare, care cunoaște foarte multe derivate formate de la aceeași bază. Și sufixele diminutivale pot exprima valori:
1) valoarea hipocoristică, atunci când obiectul denumit are dimensiuni normale, dar se poate recepta intenția vorbitorului de a sublinia simpatia pe care o are față de obiectul denumit:
drăgălaș, frumușel;
2) valoarea depreciativ – peiorativă se manifestă la derivatele formate cu diminutivele –aș,
-ea, -el, -ică, -uleț, -otei: mutulică, negrotei.
3) valoarea intensificatoare în construcții repetitive formate din cuvântul – bază și derivatul său fals diminutival: singură – singurică, gol – goluț, nou – nouț sau în construcții cu un intensificator precum tot, toată: toată ziulica, toată lumulița.
Dubla diminutivare se întâlnește, în special, în limbajul popular: omuleț slăbuț, ochișori blândișori.
Sufixe precum –oi, -iu, -cios au o dublă valoare în sensul că pot funcționa atât ca diminutive, cât și ca augmentative, cu nuanță de aproximare:
alburiu, cenușiu / grijuliu, grăsuliu;
negricios, albicios / urâcios, conștiincios.
Alte sufixe cu valoare intensificatoare sunt sufixele peiorative specializate ca de exemplu -astru > poetastru, – ard > patriotard. Acestea au apărut relativ recent ca împrumut din limbile franceză și italiană.
Sufixul –os formează adjective din substantive, verbe și alte părți de vorbire:
bănos „care are bani mulți”;
inimos „ cu inimă mare”;
tăios „care taie bine”.
Prefixele limbii române sunt mai puține și mai ușor de clasificat în clase bine delimitate. Cele două clase de prefixe sunt: prefixe vechi și noi.
Valorile principalelor prefixe vechi ale limbii române cu sens de intensificare sunt:
– valoare augmentativă sau superlativă: stră- : străfund „loc foarte adânc”, strămoș „rudă foarte îndepărtată”; răs- / re- : răscopt „foarte copt”, răscunoscut „foarte cunoscut”;
– valoare de intensificare a gradului calității redate de adjectiv: prea- : preabun, preacurată. Termenul prea cu sensul de foarte se îmbină cu adjective și reprezintă la origine calcuri lingvistice după formațiile cu pre – din slavonă, care exprimau superlativul absolut.
În studiile lingvistice recente prea este încadrat în categoria semiadverbelor, fiind mai degrabă o particulă intensivă:
„întrucât nu exprimă modul sau calitatea, ci anumite grade de intensitate a noțiunii.”
Prefixele noi arhi-, extra-, hiper-, hipo-, sub-, super-, supra-, ultra- provin din limbile latină și greacă și sunt preluate de română. Ele exprimă superioritatea, gradul cel mai înalt de manifestare a conceptului redat de substantivul pe care îl însoțește sau gradul superlativ absolut, când însoțește adjective: arhimilionar, arhicunoscut, paraleu, paramilitar și exagerarea unei limite: ultracentral, supranatural, dar și excepționalul: extraordinar, extrafin.
În limba română există și locuțiuni adjectivale (false propoziții subordonate) cu sens de superlativ: om să-l pui la rană, să-i săruți tălpile:
Ale noastre sunt floare la ureche pe lângă cele ce se spun în cărți.
Gheorghe Bulgăr notează că intensitatea poate fi marcată și prin raportarea la un punct în spațiu sau timp, la o limită oarecare temporală:
sătul până peste urechi „la limita răbdării”;
nu-i ajungi vârful nasului „foarte mândru”;
a i se urca sângele la creieri „a se enerva foarte tare”;
plin până în dinți „foarte plin”.
Ar mai fi semnalat și un superlativ cantitativ, de superioritate, la origine exclamativ, format prin precedarea substantivului articulat, respectiv de câtămai:
Nici nu ști câtămai peștele spintecat își dăruiește matele la mâțe!
(Tudor Arghezi, Albă)
Dar a plouat și de un strop de ploaie atârnă câtămai tot pământul și câtămai toată omenirea!
(Tudor Arghezi, Picătură)
Un mare număr de construcții cu valoare graduală au la origine idee de consecuție, exprimată cel mai clar în propoziții introduse prin atât de… încât, așa de…încât:
Este atât de frumoasă, încât nu am mai recunoscut-o.
Atât de și așa de exprimă valori de superlativ chiar și în lipsa precizării unei consecințe, în construcții cu nuanță exclamativă sau emfatică și intonație specifică:
Atât de frumoasă te-ai făcut!
Cât de frumoasă te-ai făcut!
Proprietatea intensificată poate să nu fie exprimată explicit în expresii metaforice în care sensul intensiv este exprimat printr-o propoziție introdusă cu de: doarme de poți să dai cu tunul „doarme atât de adânc, încât ai putea să dai tunul fără să-l trezești”, a urlat de s-au zguduit pereții „a urlat atât de tare, încât s-au zguduit pereții,” slab de-i numeri coastele, frumoasă de pică”.
O variantă a construcțiilor folosește conjuncția să , indicând reacția negativă la o situație neplăcută, dar in limbajul argotic.:
Este o vreme să-ți dai palme / să-ți bați copiii.
Dar și expresiile precum la toartă, la cataramă cu sensul de „strâns tare”, „strașnic”, „ extrem de” au ca rezultat intensificarea adjectivului:
Eram prieten la cataramă cu Andrei. Știam că nu mă va trăda.
Se știau prieteni la toartă.
După cum se observă aceste structuri determină, de obicei, substantivul prietenie.
O altă construcție bine reprezentată în româna actuală este de tipul chinuitor de plăcută, surprinzător de dulce, enervant de puternică. Aceste expresii comparative afirmă existența unei trăsături în așa grad încât subiectul are o reacție emoțională și subiectivă:chin, surprindere, enervare. În descompunere se observă adverbul atât de puternică, încât mă enervează, adică există determinanți verbali în redarea extinsă a sensului. Aceeași situație este întâlnită și la derivatele cu sufixul –bil : regretabil de dureros „atât de dureros, încât este regretabil”:
Subiectul despre fostul ei soț este regretabil de dureros.
Infinitivul consecutiv poate fi precedat de prepozițiile până și până la, în multe cazuri sensul fiind acela de superlativ: până la moarte, până la leșin, până la lacrimi:
Este emoționat până la lacrimi. „până într-atât, încât îi dau lacrimile”. De la valoarea consecutivă a gerunziilor: stârnind nedumerire, ducând la a derivat o construcție superlativă uzitată de limba populară precum: văzând cu ochii, mâncând pământul, dar acestea țin de registrul adverbului.
În limba română contemporană se întâlnește și un superlativ cauzal format din prepoziția de urmată de adjectiv:
De frumoasă ce era nu am mai recunoscut-o.
Superlativul cauzal poate fi recunoscut ca sensul cu care se definește cauza prin exces.
Structura de + substantiv cu valoare pronunțat superlativă este mult mai rară decât cea de mai sus:
Era plictisită de moarte.
Substantivele care apar în această structură sunt: moarte, groază, frumusețe și locuțiunea de mai mare dragul la care se adaugă argoticele de milioane, de comă.
Semnificația de superlativ se poate exprima și în propoziții concesive introduse prin cât (cu sensul de oricât):
Nici babele – câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute și iscoditoare – tot nu l-au putut face să se însoare.
(Ion Creangă, Povestea lui Stan Pățitul)
Comparația, care din punct de vedere morfologic se realizează la nivelul egalității, poate preciza trăsătura comună a celor doi termeni comparați la gradul maxim. Intensificarea se realizează în acest caz prin raportare la un model: curat ca lacrima, dulce ca mierea. Adăugăm că valoarea superlativă apare prin compararea cu un element considerat prototipic pentru trăsătura principală conținută de verbul la participiu: curat ca o lacrimă, unde lacrima este considerată prototipul pentru curățenie. În limbajul popular, numeroase construcții cu sens superlativ sunt construite cu adverbe, precum: așa… cum, precum:
Cum e bradul de frumos / așa-i badea de frumos.
Comparația cu un prototip poate reda un sens superlativ și în cazul raportului de superioritate: mai catolic decât papa. Forma comparativă construită cu mai + adjectiv sau adverb poate reda un superlativ atunci când termenul cu care se face comparația este un adverb de tipul oricând, oriunde, orice:
Este mai frumoasă ca oricând / ca orice.
S-a remarcat, de asemenea, că uneori, formele de superlativ relativ exprimă valori intensive care
pot fi echivalente cu superlativul absolut. Cele mai frecvente expresii de acest tip sunt: din lume, dintre oameni:
E cel mai deștept din lume.
Un alt caz în care superlativul relativ redă semnificația unui superlativ absolut apare când se adaugă locuțiunea de departe:
El este de departe cel mai deștept dintre colegii săi.
Se întâlnesc în limbă și termeni care redau faptul că realitatea denumită are anumite trăsături, neprecizate, în grad maxim: un model de student / un exemplu de student.
Structura poate fi formată și cu un substantiv care denumește proprietatea intensificată:
un model de omenie „un om extrem de omenos”.
Poate apărea și termenul culme, care marchează gradul maxim explicit al unei proprietăți:
o culme a omeniei „extrem de omenos”.
Toate aceste exemple confirmă idee că resurse limbii române sunt extrem de variate, iar capacitatea ei de a crea cuvinte noi sau de a combina pe cele existente, în formațiuni noi este fără limită în timp și spațiu.
4. 3. PROCEDEE DE ATENUARE A INTENSIFICĂRII ÎN ROMÂNA ACTUALĂ
Mijloacele de atenuare a intensității calităților sunt mai puțin numeroase decât cele de amplificare. Un procedeu pentru exprimarea atenuării este construcția foarte + puțin + adjectiv (adverb), în care foarte poate fi înlocuit cu tare, în limba populară:
Îl considera pe tatăl lui un om foarte puțin învățat, dar nu-i spusese niciodată.
Știam că este un copil tare puțin astâmpărat; credeam că se va potoli.
Un procedeu simetric este folosirea structurii adverb + de + puțin (extrem de puțin, teribil de puțin), unde puțin poate fi substituit de forma populară nițel:
O cunoșteam pe Maria și știam că este o fire extrem de puțin impresionată.
Din enunțurile anterioare se observă că intensificarea descendentă a unei trăsături pozitive este uneori sinonimică cu negarea ei: foarte puțin învățat „neînvățat”; tare puțin astâmpărat „neastâmpărat”.
Pe lângă expresiile formate cu adverbul foarte, o frecvență mare au și expresiile cu valoare de partitiv. O serie de cuvinte care redau părți ale corpului omenesc sunt folosite pentru marcarea cantității mici, de aici derivând și utilizarea lor pentru un alt tip de realitate: o geană de lumină. Alte cuvinte precum: așchie, brumă, crâmpei, fărâmă, sinonime cu puțin apar cu valoare de atenuare: un crâmpei de lumină, o fărâmă de atenție. Dar, cel mai folosit procedeu de atenuare a intensificării este expresia un pic de: un pic de lumină, un pic de dragoste. Și ceva, când are valoare de partitiv, indică o atenuare în domeniul concret: ceva mai deștept, ceva mai frumos:
Îl știam un băiat ceva mai deștept.
Adverbele aproape și aproximativ pot marca o gradație ascendentă a adjectivului, atunci când însoțesc termeni care redau o idee extremă:
O liniște neîntreruptă domnea în toată sala.
Lucrarea aproape perfectă a câștigat concursul.
Plaja aproximativ pustie era cea care mă inspira.
Pentru aproximarea cu sens descendent se mai folosește și adverbul nehotărât oarecum cu sensul de prea puțin:
Se știa o profesoară oarecum documentată, dar tactul pedagogic demonstra contrariul.
Valoare de atenuare are și adverbul destul, urmat de prepoziția de, când este sinonim cu suficient și îndeajuns și când are valori de cuantificare precisă, adică indică un raport de egalitate cu valoarea luată ca reper. Totuși, destul poate marca și atenuarea sau aproximarea prin opoziție cu alte adverbe graduale, de tip superlativ.
Cartea destul de interesantă pe care mi-ai propus-o am găsit-o la bibliotecă. (destul de interesantă, dar nu foarte interesantă).
Există și substantive care prin trăsătura lor semantică pot aduce informația de intensitate mică, în expresii precum: un pui de somn care este echivalentă semantic cu un somn mai mic.
Dată fiind inferioritatea numerică a procedeelor de exprimare a intensificării atenuate, se poate concluziona că limba tinde spre exprimarea sensurilor gradate ascendent nu numai la nivelul procedeelor gramaticalizate, ci și la al celor mai puțin gramaticalizate.
4. 4. INOVAȚII RECENTE ÎN EXPRIMAREA SUPERLATIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
Vocabularul este partea cea mai supusă fluctuațiilor unei limbi. În cursul evoluției limbii, vocabularul acesteia se modifică, se perfecționează și se îmbogățește. Îmbogățirea lui se realizează prin mijloace interne și externe. Unul dintre cele mai des mijloace externe de îmbogățire a vocabularului îl constituie împrumuturile lexicale. În ultima vreme, au pătruns în limba română o serie de cuvinte străine, care, adaptate limbajului comun, sunt folosite în vorbire mai des cu sens de superlativ. Cele mai frecvent întâlnite provin din limba engleză:
– the best „cel mai bun”;
– O.K. „în regulă”;
– number one „primul ca importanță”, „numărul unu”;
– strong „foarte puternic”, „deosebit”;
– good „bun”, „bine”;
– all right „bine”, „în regulă”.
Pe lângă aceste cuvinte, pentru redarea superlativului se folosesc și cuvinte uzuale cu nuanță argotică care au cunoscut un succes imediat, pătrunzând nu numai în vorbirea multor persoane, ci și în publicistică.
Rodica Zafiu realizează un inventar al acestor elemente argotice care devin din ce în ce mai folosite. Autoarea identifică printre termenii cei mai reprezentativi ai vorbirii familiar – argotice sememul marfă „foarte bun, excelent”. Acest fapt demonstrează că în limba română mijlocul predilect de îmbogățire al argoului este modificarea semantică a cuvintelor existente deja. Trebuie avut în vedere și faptul că această modificare de sens poate determina și o modificare a categoriei gramaticale. În acest caz substantivul marfă este folosit cu valoare adjectivală sau adverbială, exprimând o caracterizare pozitivă sau superlativă:
Era o mașină marfă!
Petrecerea a fost marfă!
Modelul este dezvoltat mai ales în registrul familiar – argotic: o tipă brici, o apărare beton, un costum trăsnet.
Termenii care exprimă o evaluare pozitivă sau negativă (este cazul echivalenților lui bun – rău), ca și cei care cuprind o intensificare a aprecierii (excelent – îngrozitor) implică de cele mai multe ori în vorbire un grad înalt de subiectivitate și afectivitate. Până acum câteva decenii judecata tranșantă era concluzionată cu ajutorul cuplului mișto / nasol, dar astăzi acest cuplu s-a banalizat, locul lui fiind luat de sinonimele lor marfă și nașpa. Folosirea lui marfă a fost anticipată de folosirea frecventă a unui alt termen cu sens apreciativ – superlativ: meserie:
Meserie mașina albastră!
concurat de adjectivul variabil din aceeași familie meseriaș, -ă:
Ce mașini meseriașe au cei din Parlament!
Ca și meserie, folosit în limbajul argotic pentru a caracteriza abilitatea în ocupațiile specifice (furt, prostituție), marfă își adaptează sensurile. Este probabil ca sensul apreciativ actual să se fi format în legătură cu uzul interlop, marfă fiind obiectul jafurilor. Evoluția semantică poate fi explicată și direct din sensurile ironice și figurate pe care le posedă cuvântul și care sunt atestate în dicționare: „marfă bună „se spune, depreciativ, despre un om șmecher sau imoral”.
Câmpul lexical al celor doi termeni este destul de variat: nume de obiecte, persoane, situații, acțiuni. Există și construcții în care apare cuvântul marfă ca de exemplu structura marfă de (de tipul minune de…).
Marfă de fată.
Mai ales în ultima perioadă, a apărut un tipar de superlativ dezvoltat rapid, bazat pe repetarea cuvântului:
Se lăuda că „agățase” o fată marfă de marfă.
Din același registru semantic face parte seria mortal, criminal, demențial sau locuțiunea adjectivală de comă, interșanjabile în context:
Vizionase un film mortal, cum nu credea că există în istoria cinematografiei.
Era un tip demențial; se vedea că fusese sportiv de performanță.
După același tipar pare să fie construit și superlativul apărut după anii ’90 – băiat de băiat. Construcția pare asemănătoare cu structura genitivală prin care se exprimă valoarea de superlativ (prostul proștilor, zâna zânelor) și se traduce în lingvistică ca principul economiei în limbă. Sensul primar al aceste expresii este acela de fraier, într-un limbaj neutru, om credul, naiv. Dar repetiția, după cum am spus, transmite ideea de superlativ.
Așadar, băiat – de băiat este mai degrabă sinonim pentru șmecher, calificând abilitatea maximă. Interesant este faptul că studiile actuale vorbesc despre faptul că acest model s-a extins foarte repede și asupra altor termeni: „premiu de premiu, cinema de cinema.”
O particularitate a registrului familiar este și folosirea sufixului –os, ca adaos expresiv la o temă care este deja adjectivală sau pentru a substitui un alt sufix adjectival existent într-un cuvânt. În acest caz se pot cita exemple de genul: șmecheros, blegos care sunt formate de la șmecher, respectiv, bleg și pe care unele dicționare nici măcar nu le înregistrează. Sufixul –os alcătuiește noi cuvinte și în categoria argoticelor. Este cazul adjectivul bengos, derivat din benga „drac”, provenit din limba țigănească, care era înregistrat mai de mult cu sensul de „vesel”, „glumeț”, dar s-a produs o evoluție până la sensul de rău pentru ca astăzi el să exprime
„admirația extremă (excelent, formidabil, grozav):”
Ce–și doresc bărbații? Numai mașini bengoase.
În ultima vreme s-au înregistrat și „producții umoristice efemere” derivate cum este cazul chicios, talentos, cântăcios. În ceea ce privește ultimul exemplu se recunoaște sufixul -cios care este mai puțin productiv astăzi, dar având o și mai pronunțată valoare expresivă, mai exact peiorativă.
Un alt sufix productiv în română actuală este sufixul –ean > amărăștean, spre exemplu.
Termenul este probabil o inovație destul de recentă, care merită atenție cel puțin datorită modului de formare și conotațiilor sale, deși nu a fost cuprins în niciun dicționar. Cuvântul constituie un substitut expresiv pentru substantivul amărât; epitet vechi, dar deloc învechit, adjectivul amărât este folosit adesea ca substantiv, cu valoare afectivă sporită în construcția inversată: un amărât de…; amărâtul de….Sensul cuvântului variază (ca și în cazul sinonimului său necăjit) de la o accepție pur psihică (întristat) la una caracterizând condiția socială (sărac, sărman, prăpădit), dar și atitudinea celui care îl folosește este variabilă, oscilând între compasiune și depreciere. Folosit pentru a caracteriza orice altceva decât ființe, sensul cuvântului este minimalizator: „mic, neînsemnat”, „un fleac de…” (un amărât de salariu; un salariu amărât). Fiind la origine participiul verbului a (se) amărî, termenul amărât face parte din familia substantivului amar, ale cărui dezvoltări expresive au atras de mult atenția. Este și cazul expresiei amar de vreme al cărui sens întră în câmpul semantic la dezagreabilului.
Cuvântul are un succes impresionant în stilul comentariului politic populist din presa românească, cu un amestec de solidaritate și autocompasiune, cetățeanul cu care este de presupus că se identifică jurnalistul și cititorul:
Toți facem parte din amărâta clasă a contribuabililor.
Așadar, amărât este un termen viu, cu toate conotațiile stilistice intacte, dar își continuă și semnificatul primar. Sensurile sale au fost preluate, cu un adaos de ironie, de inovația lexicală amărăștean:
Se vor mai găsi grupuri de amărășteni care să conteste deciziile luate astăzi.
Este interesant de observat modul de formare a acestui cuvânt: este obținut prin derivare de la cuvântul de bază amărât la care se adaugă sufixul –ean, folosit și în obținerea numelor de locuitori: dâmbovițean, târgoviștean. Altminteri, cuvântul ar putea părea chiar o prețiozitate literară, care ar utiliza în scop metaforic sufixul toponimic: amărășteanul fiind cel care provine dintr-un loc al amărăciunii: un locuitor al amarului. Sufixul -ar este un alt sufix productiv în registrul familiar – argotic. El creează, de obicei, nume de agent. Unele derivate cu -ar s-au format de la cuvinte de circulație restrâns argotică sau mai larg colocvială: (mi)ștocar, dar cele mai multe au la bază cuvinte ale limbii comune, cu sens schimbat (maimuțar „hoț de bagaje” derivă din maimuță „geantă, valiză”) sau cu sens curent, de la care mecanismul însuși al derivării produce un salt inedit (boschetarul este „vagabondul care doarme prin boschete”, pachetarul „deținutul care primește pachete, din care cedează o parte „superiorilor” săi”).
Un caz aparte îl reprezintă unele derivate care nu sunt în realitate decât omonime ale termenilor curenți, reinventări pornind de la sensuri speciale ale cuvintelor de bază: flașnetar „informator” sau tunar „autor al unor furturi de anvergură” nu provin direct din banalele nume de activități, ci de la sensurile argotice ale cuvintelor flașnetă „gură”, respectiv tun „furt, spargere, înșelăciune de mari proporții”. Sensul a intrat în limbajul gazetăresc, unde apare tot mai des, ca una din manifestările lexicale ale temei corupției. Lovitura de tun este, evident, un tip superlativ de lovitură, foarte puternică; este posibil să fi intrat în jocul semantic și funcția de intensificare pe care tun o are, adverbializat, în diferite combinații de cuvinte (a dormi tun, înghețat tun, sănătos tun, beat tun). Între substantivele cu valoare adverbială care servesc la indicarea unui grad superlativ, tun se poate compara cu trăsnet (inteligentă trăsnet, mașină trăsnet).
Pus adesea, între ghilimele, tun este probabil unul dintre cuvintele care vor migra către zone mai puțin marcate stilistic; expresivitatea sa moderată și destul de transparentă îi conferă un caracter de termen tehnic, de inovație necesară pentru a desemna succint o noțiune.
Unele adjective au apărut prin substituirea unor neologisme ca stomatolog cu reinterpretări populare, motivate prin referirea la „obiectul muncii”: în loc de: El este medic stomatolog se spune: El este dințar.
Un alt tip de construcție adjectivală recentă este structura ditai (ditamai) omul sinonimă cu cogeamite (coșcogea, coșcogeamite). Acestea aparțin registrului familiar și popular, ambele având sensul de „foarte mare”, „enorm” și sunt des folosite astăzi din nevoia de expresivitate, dar și intenția de exagerare ironică.
Termenul ditamai provine de la o interjecție de origine țigănească (dita „iată”), iar celelalte forme vin din turcă, de la o construcție superlativă, direct sau prin intermediul unor limbi balcanice:
El nu este un oricare, este un ditamai profesorul.
I s-a adus un cogeamite buchet de flori.
Este normal ca un cuvânt atât de uzitat precum om să intre în alcătuirea unor sintagme durabile. Dintre multiplele expresii de acest tip se detașează structurile ca omu(l) și ca oamenii care la o primă vedere ar părea sinonime, exceptând diferența gramaticală. Dar, dicționarele înregistrează o diferență de sens. Astfel ca omul se poate explica prin sintagma „cum se întâmplă în mod obișnuit cuiva”, iar ca oamenii – „cu manifestări omenești, cum trebuie”:
S-a mai înșelat și el, ca omu’.
Comportă-te și tu ca oamenii!
Din cele două exemple de mai sus reiese faptul că structura ca omul funcționează în contextul unor premise negative, vizând o explicație, o scuză, pe când structura ca oamenii este folosită în recomandări. Contextele contemporane preferă o varianta populară a acestor formule: ca tot omul:
A mers și el la școală, ca tot omul.
Locuțiunea adjectivală de-o șchioapă este definită în Dicționarul Explicativ al limbii române ca mult mai mic sau mult mai mare decât normal. DLR separă două sensuri ale cuvântului. Astfel, (foarte) mic se spune despre un copil și (foarte) mare – despre litere:
Este un copil de-o șchioapă.
Ziarele românești titrau cu litere de-o șchioapă începutul războiului.
Din același câmp semantic face parte și expresia de-o palmă, explicată în DEX : „de dimensiuni neobișnuite, foarte mic sau foarte mare”. Ambele expresii sunt bazate pe sistemul tradițional al unităților de măsură: palma măsura aproximativ 25 – 28 centimetri, iar șchioapa era o măsură populară de lungime echivalentă cu lungimea distanței dintre vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt bine îndepărtate. Probabil că expresivitatea a favorizat păstrarea lor, chiar după ce legăturile etimologice n-au mai fost imediat vizibile.
Șmecher este un alt termen recent care își păstrează, în paralel, mai ales ca substantiv, și un uz argotic. În acest caz s-a produs o depreciere de sens pentru că în limba germană „Schmecker” însemna „persoană cu gust rafinat” (cf. DEX). Alături de șmecher însuși, el poate fi folosit adjectival (un tip șmecher, o treabă șmecheră), se folosește mai obișnuitul șmecheresc, dar și mai marcatele șmecheros (o fată cu ochi șmecheroși) și (provenind din participiu) șmecherit (o mașinărie șmecherită). Oricum,
„epitetul șmecher e folosit azi cu toate nuanțele evaluative posibile: de la disprețul acuzator la mândria autosuficientă; presupune în genere un amestec stabil de reproș și invidie, care apare mai evident când comparăm cuvântul cu sinonimele sale aproximative: unele accentuează condamnarea, sunt particularizante și agravante (coțcar, înșelător, panglicar, potlogar, trombonist), altele subliniază latura pozitivă a abilității (abil, deștept, dibaci). Evoluția limbii române predispune către anumite alegeri între neologism și termenul popular care nu trebuie să apară în discursurile literare, dar care totuși sunt folosite în registrul îngrijit al limbii. Este cazul adjectivului șturlubatic pentru care studiile de specialitate au ales în favoarea formei sturlubatic și a sensului de „neastâmpărat, nebunatic, zvăpăiat” (cf. DEX ):
Nu o iubea pentru că era prea sturlubatică pentru el.
Acest adjectiv pare să nu mai facă parte din vocabularul activ al multor vorbitori de română, dar continuă să caracterizeze anumite stiluri personale. Rodica Zafiu explică o relativă frecvență în uzul actual din două motive: existența unor surse literare, cuvântul apărând în opera lui Creangă și combinația expresivă de sunete care poate ridica chiar dificultăți de pronunție.
4. 6. ADJECTIVE FĂRĂ GRAD DE COMPARAȚIE
Din cauza sensului lor lexical, anumite adjective se sustrag de la gradare, adică sunt incompatibile cu gradele de intensitate. În această categorie se înscriu în primul rând adjectivele care, etimologic, reprezintă vechi comparative sau superlative latinești:
inferior „aflat dedesubt din punct de vedere ierarhic”:
Bacteriile constituie clasa inferioară a organismelor vii .
superior „aflat deasupra din punct de vedere ierarhic”:
Subordonanța ascultă întotdeauna ordinele celui superior în grad.
maxim „cel mai mare”, „foarte mare”:
Valoarea maximă a temperaturii a fost ieri de 20 grade C.
minim „cel mai mic”, „cel mai mare”:
Limita minimă a tensiunii este 12, 2 volți.
optim „cel mai bun”, „foarte bun”, „cât se poate de bun”:
Testul a fost trecut în timp optim.
posterior „cel care urmează”:
Perioada posterioară revoluției din 1989 nu a oferit cetățenilor condiții optime de existență.
ulterior „cel care urmează”:
Comentariile ulterioare evenimentului produs au stârnit curiozitatea tuturor .
suprem „cel mai de sus”, „foarte sus”, „cât se poate de sus”:
Punctul suprem al discuției avute l-a atins finalul.
extrem „foarte marginalizat”, „la extremă”:
Polii pământului sunt situați extremi.
major „de foarte mare importanță”:
Absolvirea facultății este un scop major în viața fiecăruia.
minor „de foarte mică importanță”:
Nota mică obținută a fost un lucru minor în raport cu ce-l aștepta acasă.
anterior „cel mai din urmă”, „cel care precede”:
Anii anteriori acordam o foarte mare importanță aparențelor.
interior „situat în substanța lucrurilor, în interiorul lor”:
Partea interioară a sufletului este cea mai de preț.
exterior „situat în afara lucrurilor, în exteriorul lor”:
Aspectul exterior al oricărui om impresionează de fiecare dată .
Pe lângă acestea se mai adaugă proxim, ultim, infim.
Ceea ce i se întâmplase astăzi era un fapt infim pe lângă ce avea să i se întâmple în viitorul proxim.
Așadar, prezența unor mărci de intensitate este, în cazul lor, pleonastică:
*mai optim; *mai anterior, * mai superior.
O a doua categorie este aceea a adjectivelor care exprimă însușiri al căror sens nu poate fi modificat prin comparație, adică denumesc o însușire negradabilă. Sensul acestora este citat conform DEX – ului::
asemenea „asemănător”:
Îi plăcea să i se spună că este asemenea tatălui său.
absolut „care se află pe treapta cea mai de sus”:
Absolut inconfundabil mi-a fost chipul său .
capital „fundamental”, „esențial”:
Economia de piață ridică probleme capitale agenților economici .
complet „întreg”, „desăvârșit”, „deplin”:
Lucrarea de diplomă, în variantă completă, a fost susținută ieri.
enorm „imens”, „uriaș”, „colosal”:
Bucuria a fost enormă la întâlnirea cu părinții .
esențial „de prim ordin”, „fundamental”, „principal”:
Credința este esențială în viața omului .
fundamental – „de bază, de temelie”;
Constituția este legea fundamentală a statului român.
perfect „desăvârșit”, „definitiv”:
Înainte de prezentare, lucrarea trebuie să fie perfectă .
principal „primul dintr-o serie ca importanță”:
La tabloul de comandă se află siguranța principală .
secundar „al doilea printr-o serie prin importanță”:
Părțile secundare de propoziție sunt atributul și complementul .
substanțial „care face parte din însăși substanța lucrurilor”:
S-a adus o contribuție substanțială la reconstrucția României .
ultim, terminal „cel din urmă”, „foarte din urmă”, „cât se poate de în urmă”, „după care nu mai urmează altul”:
S-a ajuns într-un ultim grad de nebunie.
veșnic „permanent”, „continuu”:
Dragostea este un sentiment veșnic.
mort „care nu mai trăiește”, „care a luat sfârșit”:
Pentru ceea ce a făcut este un om mort .
viu „care are viață, este animat, foarte dinamic”:
Este viu datorită centurii de siguranță.
oral „exprimat prin cuvinte, prin viu grai”:
Examenul susținut a constat într-o probă orală .
general „comun tuturor”:
Poluarea constituie o problemă generală .
Și adjectivele pronominale și numeralele, ca și adjectivele provenite din gerunziul unor verbe la care ideea de acțiune este mai intensă decât cea de calitate, se sustrag gradării:
*Coșurile foarte fumegânde ale caselor completau tabloul de iarnă.
*Temperaturile mai crescânde din această lună vor dăuna cardiaticilor.
Incompatibile cu variațiile de intensitate sunt și adjectivele categoriale, simple și compuse, prin care se exprimă referința, apartenența, originea, componența, materia, acțiunea, agentul. Sunt întâlnite cu precădere în terminologia tehnico – științifică:
acetic:
Acidul acetic este des folosit în bucătării.
feros, aurifer:
Luna viitoare vom întreprinde o călătorie în munții auriferi din zona Apuseni.
târgoviștean, dâmbovițean, parizian:
Se mândrea că este dâmbovițean de-al nostru.
petrolifer, pulmonar:
Suferise curând de o infecție a lichidului pulmonar.
Zonele petrolifere ale României sunt lăsate în paragină din cauza lipsei fondurilor.
rădăcinos, hidrofob, hidrofor:
La ora de chimie s-au făcut experiențe folosindu-se o soluție hidrofobă.
În experimentul de mâine vom folosi o soluție hidroforă.
gustativ, auditiv, olfactiv:
Papilele gustative au fost afectate de o boală foarte gravă.
La animale, simțul olfactiv este foarte dezvoltat.
Simțul său auditiv era destul de fin.
acvatic, terestru, aerian:
Peștii și moluștele trăiesc în mediul acvatic.
Planul terestru și cel aerian sunt întotdeauna supravegheate în cazul unor atentate.
trimestrial, lunar, anual:
La ședința de ieri a fost întocmit planul trimestrial actual.
Avionul de pe ruta București – New York decolează lunar de pe aeroportul Otopeni.
În aceeași categorie a adjectivelor categoriale intră și unele adjective compuse ca roșu închis, verde – albăstrui, galben deschis, bleu spălăcit care, în principiu, nu admit mărcile comparației, dar, în cazul în care nu sunt percepute drept compuse, ele pot admite comparația și variația de intensitate la al doilea termen: roșu foarte închis, galben prea deschis:
Purta o rochie roșu închis cu imprimeuri de un galben prea închis.
Există adjective care în matricea lor semantică includ seme superlative: admirabil, atotcunoscător, atotștiutor, enorm, extraordinar, gigantic, teribil, nemaicunoscut, uriaș care, de asemenea, sunt incompatibile cu variațiile de intensitate.
În această subclasă intră și adjectivele derivate cu afixe exprimând superlativul; cu prefixe: arhicunoscut, extrafin, străvechi, hipercorect, hipersensibil, ultramodern, suprasolicitat; cu sufixe: rarisim, importantisim:
Este un lucru admirabil că ai cedat locul inferiorului tău.
Nu-l supăra că făcea parte dintr-o bandă arhicunoscută.
În fața mea s-a ridicat o ființă uriașă, nemaicunoscută care s-a recomandat drept controlorul.
Achiziționase o carte rarisimă și era mândră de acest lucru.
La fel se întâmplă și cu adjectivele derivate cu sufixe diminutivale, cu valori apropiate comparativului de inferioritate care numai colocvial admit uneori mărci ale intensității: călduț, dulceag, slăbuț, grăsunel, frumușel:
Îi place cafeaua călduță de fiecare dată când este cu ea.
Gustase dintr-o băutură dulceagă ce o amețise imediat.
În limbaj colocvial aceste enunțuri vor deveni:
Îi place cafeaua mai călduță de fiecare dată când este cu ea.
Gustase dintr-o băutură mai dulceagă ce o amețise imediat.
Adjective precum asemenea, așa, atare, gata, adică cele invariabile provenite din adverbe, nu pot fi intensificate.
O atare greșeală este greu de corectat.
O asemenea faptă nu putea trece neobservată.
Așa colocvial poate avea comparativ în construcții de tipul:
Uită-te mai așa!
Unele adjective negradabile pot avea grade de intensitate când sunt întrebuințate cu sensuri figurate. Un adjectiv categorial precum bărbătesc nu are grad de intensitate când exprimă apartenența, componența sau destinația (sex bărbătesc, cor bărbătesc, haine bărbătești), dar este susceptibil de gradație când are sensul de curajos.
A dat dovadă de un temperament mai bărbătesc și a trecut peste obstacolele.
La fel se întâmplă și cu adjectivele viu și mort care sunt negradabile, dar, în îmbinări figurate, pot avea grade de intensitate.
Eminescu s-a dovedit a fi un spirit mai viu ca niciodată.
Din cauza spaimei trăite devenise un om mai mult mort decât viu.
Adjectivele care nu suportă gradație, nu admit, în general, nici (semi)adverbe cu sens cantitativ și de aproximare (cam, destul, prea) și nici afixe diminutivale sau augmentative. Noul DOOM înregistrează în limba română un număr de 500 de adjective categoriale, dintre care numai 13% au grad de intensitate, pentru 20% intensitatea este posibilă, iar restul adjectivelor nu se supun gradării. Această statistică demonstrează că adjectivele incompatibile cu gradarea intensificării sunt mai numeroase decât cele compatibile.
CAPITOLUL AL V – LEA
CONSTRUCȚII COMPARATIVE
Rodica Zafiu definește construcțiile comparative ca:
„structuri sintactice specializate pentru a exprima o comparație stabilită între două obiecte, calități, cantități, procedee.” Comparația se poate realiza după tipare proprii:
Ion este la fel de înalt ca fratele său.
Ion și fratele său sunt la fel de înalți.
sau prin formulări libere, în care conținutul specific este transmis prin mijloace preponderent lexicale:
Ion este înalt și fratele său este la fel.
Comparația poate fi calificativă și stabilește o analogie între două obiecte, procese: Este înalt ca un munte. și cantitativă – realizează o evaluare a noțiunilor graduale prin raportare la un reper (El este înalt cât un munte). Comparația cantitativă presupune noțiuni scalare, graduale, iar cea calitativă implică noțiuni nonscalare.
Din punct de vedere semantic, comparația calitativă presupune două elemente: comparatul X și comparantul Y. Proprietatea comună este de cele mai multe ori subînțeleasă, neexplicitată: X este ca Y spre deosebire de comparația cantitativă care explicitează și proprietatea comună (Ion este mai înalt decât fratele său), precizând uneori și diferența (Ion este mai înalt decât fratele său cu cinci centimetri.).
În semantica tuturor construcțiilor comparative există un element comun, reprezentat de asemănare și unul diferențiator, reprezentat de contrastul dintre cele două sau mai multe obiecte care intră în comparație.
Din cauza structurilor semantice foarte diferite comparația de egalitate se deosebește de comparația de inegalitate din motiv că prima urmărește obiecte și noțiuni preponderent nonscalare, iar cea de – a doua se bazează pe noțiuni scalare.
Construcțiile comparative cuprind compliniri atât obligatorii, cât și facultative. Obligatorii sunt complementele comparative ale adjectivului și ale adverbului din structurile comparative
de inegalitate și de egalitate cu marcare explicită:
Aleargă mai repede decât fulgerul.
Este un om mai vorbăreț decât o moară stricată.
Zambilele sunt la fel de frumoase ca ghioceii.
În schimb, absența mărcilor de egalitate le face să pară facultative:
Zambilele sunt frumoase ca ghioceii. / Zambilele sunt frumoase.
Construcțiile comparative sunt, de obicei, propoziții, cele fără predicat putând fi considerate ca fiind eliptice. Adesea elipsa se poate reduce la elementul diferențiator:
Astăzi este mai frumoasă decât ieri.
poate fi parafrazat în:
Astăzi este mai frumoasă decât era ieri.
Elementele care introduc cele mai frecvente construcții comparative sunt: ca, precum, cât, decât, cum care au fost interpretate ca semiadverbe, dar ele pot fi și prepoziții atunci când impun cazul acuzativ unui nominal cu funcția sintactică de subiect:
Este deștept ca fratele lui. = Este deștept / cum este deștept fratele lui.
Prepoziții nu pot fi atâta timp cât numai decât realizează funcțiile de prepoziție și de conjuncție:
Îi plăcea să i se spună că este mai tânăr decât tine.
Îi plăcea să i se spună că este mai tânăr decât ești tu.
Elementul cât funcționează mai ales ca prepoziție urmată de nominal:
Căpșunii sunt mai scumpi decât portocalele.
Ca funcționează doar ca prepoziție:
Este la fel de exigent ca profesorului lui.
O altă categorie de elemente de relație comparative o reprezintă asemenea, aidoma, deși sunt învechite:
Este frumos asemenea mamei sale.
Este neastâmpărat aidoma copiilor de grădiniță.
Construcțiile comparative de egalitate acceptă înaintea elementului de relație mărci de emfatizare: tocmai, chiar, la fel, exact și elementele corelative corespunzătoare: tot atât, tot așa, deopotrivă:
Este ambițios la fel ca un Făt – frumos.
Este mic exact cât un bob de neghină.
Comparația între calități presupune confruntarea gradelor diferite de prezență a două proprietăți, având ca rezultat obținerea fie a unei inegalități, fie obținerea unei egalități:
Tema este mai mult greșită decât corectă.
Tema Anei este mai bună decât este a Mariei.
Egalitatea este indicată de complementul comparativ proporțional, care conține elementele corelative pe cât…pe atât:
Este un om pe cât de bun la toate pe atât este de modest.
Corelativele cu cât… cu atât stabilesc o comparație de egalitate între două adjective aflate la comparativul de inegalitate:
Cu cât vor fi mai ușoare subiectele, cu atât notele vor fi mai mari.
5. 1. CONSTRUCȚIILE COMPARATIVE DE INEGALITATE
Construcțiile comparative de inegalitate se realizează prin complementul corespunzător care are ca regent un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ de superioritate sau de inferioritate:
Aurul este mai scump decât argintul.
Aerul este mai puțin greu decât apa.
Complementul comparativ este reprezentat printr-o propoziție, redusă frecvent la grupul sintactic care indică reperul ori elementul diferențiator al comparației:
Tema răscoalei este mai evidentă decât este
Din cauza faptului că acest comparativ complinește o sintagmă explicit gradată, din punct de vedere semantic, comparativul de inegalitate exprimă doar comparația cantitativă.
Elementele introductive sunt decât și ca; mai rar apar față de, în comparație cu.
5. 2. CONSTRUCȚIILE COMPARATIVE DE EGALITATE
Acest tip de construcții, care arată egalitatea, se poate realiza în mai multe situații, după cum cere elementul lor regent: adjectiv sau adverb la comparativ de egalitate; verb copulativ sau necopulativ; nominal.
5. 2. 1. CONSTRUCȚII DE EGALITATE CU REGENT ADJECTIVAL SAU ADVERBIAL
În grupul adjectival și adverbial comparația este predominant scalară, explicită și implicită, realizată prin complementul comparativ. Acest complement are ca regent un adjectiv sau un adverb aflat la gradul comparativ de egalitate, marcat sau nu de mărcile specifice: tot așa de, tot atât de, la fel de:
Este un om bun ca pâinea lui Dumnezeu.
Îmi place ceaiul la fel de rece ca gheața.
Din punct de vedere semantic, acest tip de comparație este unul cantitativ, deoarece o proprietate este comparabilă doar dacă este gradabilă. Există o diferență între comparația care explicitează cuantificarea (pentru care elementul de relație este cât: gras cât zece) și cea care stabilește doar o analogie sau raportare la reper (pentru care elementul de relație este ca: tare ca piatra). Această diferență privește atât adjectivul cât și termenul comparant.
În ceea ce privește adjectivul, unele dintre ele permit cuantificarea mare cât, înalt cât, altele nu: *tare cât. Termenul comparant poate fi un prototip al calității și intră în sfera cuantificării cu o valoare de superlativ: prost ca noaptea, simplu ca bună ziua sau poate fi ambiguu: mai deștept decât Ion „foarte deștept”, „mai puțin deștept”, aici intervenind contextul situațional și informațiile extralingvistice. În acest caz comparația se îndepărtează de cuantificare.
Complementul comparativ de egalitate se realizează propozițional sau prin grupuri sintactice care indică reperul comparației:
Nu-i plăceau elementele paraverbale atât de folosite cum este gesticularea.
Profesorul de matematică nu era atât de atașat și iubit de copii ca profesorul de limba română.
5. 2. 2. COMPARAȚIA DE EGALITATE CU REGENT VERBAL SAU PROPOZIȚIONAL
Deși nu face studiul lucrării noastre, această comparație implică o relație complexă între două stări, procese, în care există un element comun și unul diferit. Elementul regent este verbul sau grupul verbal:
Citește cum citești tu.
Ca peste tot în lume, criza economică a ajuns și în România.
Elementele de relație sunt: ca, precum, cât, cum.
Se întâlnesc două subcategorii: comparația ireală (ipotetică sau condițională), introdusă de ca și cum, ca și când, (de) parcă:
Merge ca și cum ar fi băut.
Se comportă de parcă ar fi o prințesă.
și comparația proporțională (progresivă) ce implică o evaluare graduală a două procese, obținută prin folosirea conectorilor: cu cât… cu atât, pe cât… pe atât.
Cu cât doarme mai mult cu atât este mai odihnit.
Pe cât lucrează, pe atât este de obosit.
5. 2. 3 COMPARAȚIA DE EGALITATE CU UN REGENT NOMINAL
În grupul nominal, comparația se realizează printr-o structură comparativă care îndeplinește funcția de atribut. Elementele de relație sunt aceleași: ca, precum, cât:
Mi-aș dori o casă ca aceea / asemenea aceleia.
Cel mai adesea, grupul comparativ corespunde subiectului predicației, dar se poate păstra și un atribut, în acest caz funcția construcției comparative fiind de pronume semiindependent:
Mi-aș dori o casă ca a Mariei.
5. 3. ALTE CONSTRUCȚII COMPARATIVE
Un alt fel de construcții comparative îl reprezintă structurile care descriu identitatea sau nonidentitatea, obținute prin utilizarea pronumelor, adjectivelor sau adverbelor demonstrative.
Comparația de identitate se realizează prin adjectivul de identitate același, care primește un complement introdus de conectorii ca (și) sau cu:
Citesc aceeași carte ca și colega mea.
Comparația de non – identitate se realizează prin structuri cu adjective sau adverbe cu o semantică specifică, presupunând distingerea:
Eram încântată de ținuta mea, deosebită de a celorlalți invitați.
CONCLUZII
Categoria intensității sau a gradației, numită tradițional categoria comparației, este specifică pentru o clasă largă de adjective, dar se regăsește și la adverbe, și marchează, prin mijloace analitice, gradarea evaluativă a calității sau cantității specificate prin adjectiv. Ea stabilește echivalențe între două realități diferite care, de cele mai multe ori, sunt teoretice, însă, frecvent, evocă o inegalitate a termenilor puși în discuție.
Gradele de comparație formează categoria gramaticală prin care se exprimă măsura mai mare sau mai mică a însușirii unui obiect în comparație cu același obiect sau cu alt obiect, în împrejurări diferite sau în aceleași împrejurări.
În ciuda tuturor controverselor, specialiștii au ajuns la aceeași concluzie, numai că denumirea variază de la autor la autor: în limba română contemporană există trei grade de comparație: pozitivul, comparativul cu cele două subsisteme – comparativul de egalitate și de inegalitate (comparativul de superioritate și de inferioritate) – și superlativul cu cele două ramuri ale sale: superlativul relativ și superlativul absolut.
La pozitiv, însușirea este de gradul zero, de aceea el nu este considerat de unii specialiști un grad de comparație.
Nuanțele gradelor de comparație (cu excepția pozitivului) se exprimă prin adjectiv, respectiv, adverb la forma de pozitiv, precedat de anumite adverbe sau locuțiuni adverbiale și însoțite, de obicei, de al doilea termen al comparației, marcat și el prin anumite cuvinte de legătură – prepoziții, conjuncții, construcții corelative.
Așa cum există procedee de intensificare maximă, cum este cazul superlativului, există și procedee care marchează gradarea descendentă sau minimă, adică atenuează intensificarea.
Valoarea stilistică a adjectivului stă în legătură cu forma superlativului deoarece impresia pe care o produce este totdeauna puternică și de aceea emițătorul recurge la formula lingvistică corespunzătoare stării lui sufletești.
Limba familiară și limbajul argotic aduc în discuțiile cotidiene numeroase modalități de obținere a superlativului. În această situație se pleacă fie de la cuvinte împrumutate, fie de la sensul primitiv al unora dintre ele, fie de la trăsătura semantică care aduce o oarecare nuanță de superlativ.
În limba română contemporană există și adjective care sunt incompatibile cu categoria intensificării fie din cauza originii latinești, fie din cauza semantismului lor.
Un studiu recent arată că în limba română adjectivele care se sustrag gradării sunt mai numeroase decât cele care acceptă mărci ale intensității.
BIBLIOGRAFIE
1. AVRAM, Mioara, 1986, Gramatica pentru toți, Editura Republicii Socialiste România, București.
2. AVRAM, Mioara, 1996, Gramatica limbii române, vol. I, Editura Academiei Române, București.
3. CHIRCU, Adrian, 2008, L’adverbe dans les langues romanes. Etudes étymologiques, lexicales et morphologiques, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca.
4. CONSTANTINESCU – DOBRIDOR, Gheorghe, 1974, Morfologia limbii române, Editura Științifică, București.
5. COTEANU, Ion, 1982, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București.
6. DIMITRIU, Corneliu, 1979, Gramatica limbii române explicată – Morfologia, Editura Junimea, Iași.
7. DUMITRU, Irimia, 1997, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași.
8. FEODOROV, Ioana, 2003, Exprimarea gradației în limba arabă. Studiu comparativ, Editura Academiei Române, București.
9. GRAUR, Al. (coord.), 1965, Introducere în lingvistică, Editura Științifică, București.
10. GRAUR, Al. (coord.), 1966, Gramatica limbii române, Vol. I, Editura Academiei, București.
11. GRAUR, Al., 1971, Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.
12.GUȚU – ROMALO, Valeria (coord.), 2005, Gramatica limbii române, Vol. I. (Cuvântul), Vol. II. (Enunțul), Editura Academiei Române, București.
13. HRISTEA, Theodor, 1981, Sinteze de limba română, Editura Didactică și Pedagogică, București.
14. IORDAN, Iorgu, 1956, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București.
15. IORDAN, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București.
16. LÜDER, Elsa, 1996, Procedee de gradație lingvistică, traducere de Horațiu Decuble, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași.
17. MANOLIU – MANEA, Maria, 1971, Gramatica comparată a limbilor romanice, Editura Didactică și Pedagogică, București.
18. POPESCU, Ștefania, 1998, Gramatica practică a limbii române, ediția a VII-a revăzută, Editura Lider, București.
19. TRANDAFIR, GHEORGHE –D., 1982, Probleme controversate de gramatică a limbii române, Editura Scrisul Românesc, Craiova.
20. TOHĂNEANU, Gheorghe, I., (îngrijitor de ediție), 1973, Studii de limbă și stil, Editura Facla, Timișoara.
21. VRACIU, Ariton, 1980, Lingvistica generală și comparată, Editura Didactică și Pedagogică, București.
22. ZAFIU, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Academiei Române, București.
DICȚIONARE
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II – a, Editura Univers Enciclopedic, București.
2. Academia Republicii Populare Române, 1965 – 1968, Dicționarul Limbii Române, tomul VI, Editura Academiei, București.
3. BREBAN, Vasile, 1980, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
LISTĂ DE ABREVIERI
1. DEX – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan,” 1998, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II – a, Editura Univers Enciclopedic, București.
2. DLR – Academia Republicii Populare Române, 1965 – 1968, Dicționarul Limbii Române, Editura Academiei, București.
3. GALR – GUȚU – ROMALO, Valeria (coord.), 2005, Gramatica limbii române, Vol. I (Cuvântul), Vol. II (Enunțul), Editura Academiei, București.
BIBLIOGRAFIE
1. AVRAM, Mioara, 1986, Gramatica pentru toți, Editura Republicii Socialiste România, București.
2. AVRAM, Mioara, 1996, Gramatica limbii române, vol. I, Editura Academiei Române, București.
3. CHIRCU, Adrian, 2008, L’adverbe dans les langues romanes. Etudes étymologiques, lexicales et morphologiques, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca.
4. CONSTANTINESCU – DOBRIDOR, Gheorghe, 1974, Morfologia limbii române, Editura Științifică, București.
5. COTEANU, Ion, 1982, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București.
6. DIMITRIU, Corneliu, 1979, Gramatica limbii române explicată – Morfologia, Editura Junimea, Iași.
7. DUMITRU, Irimia, 1997, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași.
8. FEODOROV, Ioana, 2003, Exprimarea gradației în limba arabă. Studiu comparativ, Editura Academiei Române, București.
9. GRAUR, Al. (coord.), 1965, Introducere în lingvistică, Editura Științifică, București.
10. GRAUR, Al. (coord.), 1966, Gramatica limbii române, Vol. I, Editura Academiei, București.
11. GRAUR, Al., 1971, Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.
12.GUȚU – ROMALO, Valeria (coord.), 2005, Gramatica limbii române, Vol. I. (Cuvântul), Vol. II. (Enunțul), Editura Academiei Române, București.
13. HRISTEA, Theodor, 1981, Sinteze de limba română, Editura Didactică și Pedagogică, București.
14. IORDAN, Iorgu, 1956, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București.
15. IORDAN, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București.
16. LÜDER, Elsa, 1996, Procedee de gradație lingvistică, traducere de Horațiu Decuble, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași.
17. MANOLIU – MANEA, Maria, 1971, Gramatica comparată a limbilor romanice, Editura Didactică și Pedagogică, București.
18. POPESCU, Ștefania, 1998, Gramatica practică a limbii române, ediția a VII-a revăzută, Editura Lider, București.
19. TRANDAFIR, GHEORGHE –D., 1982, Probleme controversate de gramatică a limbii române, Editura Scrisul Românesc, Craiova.
20. TOHĂNEANU, Gheorghe, I., (îngrijitor de ediție), 1973, Studii de limbă și stil, Editura Facla, Timișoara.
21. VRACIU, Ariton, 1980, Lingvistica generală și comparată, Editura Didactică și Pedagogică, București.
22. ZAFIU, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Academiei Române, București.
DICȚIONARE
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II – a, Editura Univers Enciclopedic, București.
2. Academia Republicii Populare Române, 1965 – 1968, Dicționarul Limbii Române, tomul VI, Editura Academiei, București.
3. BREBAN, Vasile, 1980, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
LISTĂ DE ABREVIERI
1. DEX – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan,” 1998, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II – a, Editura Univers Enciclopedic, București.
2. DLR – Academia Republicii Populare Române, 1965 – 1968, Dicționarul Limbii Române, Editura Academiei, București.
3. GALR – GUȚU – ROMALO, Valeria (coord.), 2005, Gramatica limbii române, Vol. I (Cuvântul), Vol. II (Enunțul), Editura Academiei, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valori Expresive ale Cuantificarii Adjectivului In Limba Romana Contemporana (ID: 160997)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.