Valoarea Instructiv Educative A Poeziei Religioase In Ciclul Primar

CUPRINS

ARGUMENT

І.CAPITOLUL I. RELIGIA IN SCOALA

1.1. Scoala din tinda bisercii………………………………………………………….2

1.2. Situația învățământului religios în România, astazi……………………………..5

1.3. Religia in planurile de invatamant………………………………………………9

1.4. Laturile educatiei-educatia religioasa…………………………………………..11

1.5. Funcțiile educației religioase in ciclul primar………………………………….13

1.6. Metode de predare si evaluare la disciplina religie in clasele primare…………16

ІІ.CAPITOLUL ІІ. SCURTĂ SCHITĂ DE ISTORIE A POEZIEI RELIGIOASE ROMANEȘTI

2.1. Istoria poeziei religioase………………………………………………………22

2.2. Sursele de inspirație ale poeziei religioase……………………………………24

2.3. Poezia religioasa româneasca…………………………………………………27

2.4. Arta limbajului poeziei religioase românești………………………………….29

2.5. Scriitori de poezie religioasa româneasca…………………………………….38

І.CAPITOLUL I. RELIGIA IN SCOALA

1.1. ȘCOALA DIN TINDA BISERICI

În istoria românilor, primele școli s-au organizat în tinda sau în incinta bisericii, iar preotul sau cântărețul bisericesc, numit și dascăl, au împlinit adesea și slujirea de învățător al copiilor din parohie.

Biserica și școala sunt doua instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujești in Biserica și să faci abstracție de școala și invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică. Aceasta, dacă înțelegi și îți însușești rostul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica și școala se presupun reciproc este faptul ca amândouă au în vedere omul: Biserica se ocupa de mântuirea omului, iar școala, de instruirea lui. Dar nu exista mântuire fără cunoaștere și cunoaștere fără instruire. Mântuirea este un proces lung, care se desfășoară în timpul existenței pământești a omului și înseamnă ridicarea omului "la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos" (Efes. 4, 13). De aceea, Cel ce a întemeiat Biserica, Mântuitorul Hristos S-a numit "Învățătorul", una din slujirile Lui este cea învățătorească, iar una din primele misiuni date apostolilor arata ca una din funcțiile Bisericii va fi aceea de a învăța: "Mergând, învățați toate neamurile…" (Matei 28, 19).

Din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se știe că episcopii puși de el, ca Timotei și Tit, aveau puterea de a învăța, precum și obligația de a fi atenți la ceea ce învățau alții, deci, de a supraveghea invatatura in comunitate, pentru a putea "sa indemne la invatatura cea sanatoasa si sa mustre pe cei potrivnici" (Tit 1, 9). Impreuna cu harul si credinta, din episcop in episcop, s-a transmis dreapta invatatura, iar cel care "este chemat sa judece in fata efortului de gandire si de actiune ale credinciosilor, pentru a pastra curat depozitul traditiei", este episcopul. Dar tot Sfantul Apostol Pavel precizeaza ca in Biserica primara erau trei harisme principale: "Pe unii i-a pus Dumnezeu in Biserica: intai apostoli, al doilea prooroci, al treilea invatatori…" (I Cor. 12, 28). Invatatorul era cel care instruia mai deaproape in cele ale credintei si moralei crestine, purtator al cunostintei si al intelepciunii.

Prima forma organizata cu functie invatatoreasca in Biserica au fost scolile catehetice, cum au fost vestitele scoli din Alexandria si Antiohia. In afara de scolile amintite, in epoca primara a crestinismului, au mai existat o scoala "africana", una "asiatica", una la Edessa, una la Cezareea Palestinei etc.

Scoala catehetica din Alexandria, infiintata in sec. II, era propriu-zis un institut de cercetare stiintifica, cu program de studii, profesori si studenti, corespunzand universitatii de azi. La inceput, foarte probabil, programa de studii cuprindea numai exegeza biblica, dar cu timpul, pe masura cresterii numarului si calitatii discipolilor, ea s-a imbogatit si cu filosofia, pentru ca apoi sa ajunga la doua ramuri distincte: ramura profana cuprinzand dialectica, stiintele naturii si etica si ramura crestina ocupandu-se de exegeza biblica si filosofia crestina, cum reiese din informatia data de un ucenic al lui Origen, Sfantul Grigorie Taumaturgul.

Pe pamant romanesc, primele scoli au fost cele "din tinda bisericilor" si din manastiri, iar Biserica a slujit invatatura si limba neamului cu constiinta ca misiunea aceasta ii apartine. Langa Biserica Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s-a intemeiat cea mai veche scoala romaneasca din tara noastra (1495). Scolile pregateau viitori preoti, dar si dascali, dieci, copisti etc. in manastiri si pe langa centrele mitropolitane, pe langa scoli, pe langa tipografii, erau si ateliere de pictura, sculptura, broderie, argintarie etc. De aici au iesit marii artisti – unii anonimi – care au daruit poporului roman si lumii intregi frumusetea fara de seaman a Manastirilor Curtea de Arges, Sfintii Trei Ierarhi, Voronet, Sucevita, Moldovita, Putna, Humor, Arbore etc.

Astfel, studiind istoria poporului roman, ajungem la convingerea ca scoala romaneasca s-a nascut in Biserica neamului, a izvorat din aceasta si a ramas aproape de ea. Chiar atunci cand a devenit institutie de sine statatoare, scoala romaneasca a ramas credincioasa Bisericii, invataturii ei, a promovat valorile bisericesti si a propovaduit credinta dreapta fiindca in acest fel slujea nu numai Biserica, ci insusi neamul romanesc si nu abdica de la esenta misiunii ei. Biserica si scoala au aceeasi istorie, aceleasi monumente literare, artistice si arhitectonice, aceeasi baza culturala, fiind slujite de aceleasi mari personalitati care au crezut in acelasi ideal: unitatea de credinta, traditie si limba a neamului romanesc.

Cartile, valori ale Bisericii si scolii deopotriva, erau tiparite pentru toti romanii din toate tarile. Cele din Ardeal treceau muntii in Tara Romaneasca si Moldova, iar cele din Tara Romaneasca si Moldova patrundeau si in Ardeal "ca sa se lateasca cuvantul Sfintei Scripturi… in toate tarile si tinuturile, ce vorbesc in limba romaneasca" si sa fie de folos "tuturor celor ce vorbesc in limba romaneasca".

Tiparite de Biserica, ele au fost preluate de scoala si de invatatii neamului si valorificate ca mijloace de intarire a constiintei unitatii bisericesti si de neam a tuturor romanilor. "In rastimp de doua milenii, in care s-a plamadit romanismul, sufletul lui, – zice Octavian Goga – ca un vast rezervoriu a strans in el amintiri si sperante, bucurii si plangeri, toti fiorii de care a tresarit in cursul vremurilor. Cine ar putea sa despice aceasta comoara de simtire si sa aleaga din ce anume taina deriva gama multipla prin care se exprima specificul nostru national?" – se intreba el.

Spiritualitatea romaneasca isi are originea in Biserica si scoala, pastrata prin conlucrarea acestor doua institutii de capatai; spiritualitatea romaneasca este o creatie, un miracol izvorat din unitatea de actiune a celor doua institutii. Prin intermediul acestora, societatea si-a pastrat, cultivat si transmis valorile culturale.

Scolile manastiresti au fost, secole de-a randul, principalele focare de instruire, asa incat "in veacurile XV-XVI se bucura de faima mai ales cele de la Neamt si Putna in Moldova si din Scheii Brasovului in Transilvania". Pe langa unele mari manastiri se formeaza adevarate centre de cultura, sprijinite de domnie, cum a fost manastirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar si Manastirea Hurezi a lui Brancoveanu, ambele in egala masura scoli, ateliere artistice, tipografii, adica laboratoare in care se "prelucra" limba poporului roman, cultura lui si tocmai prin ele se transmitea credinta ortodoxa si constiinta unitatii de neam.

Raspandirea cartilor manuscrise si apoi tiparite in toate teritoriile locuite de romani a fost inlesnita de faptul ca foarte multi vladici care au pastorit in Transilvania in sec. XVI-XVII veneau din Moldova si din Tara Romaneasca, dupa cum numerosi clerici si laici ardeleni si-au desfasurat activitatea in Tarile Romane.

"Asemenea legaturi au contribuit, in acelasi timp, la intarirea credintei ortodoxe, alt factor insemnat al profilului spiritual al poporului roman, intr-o vreme cand se faceau eforturi, folosindu-se tot felul de mijloace silnice, pentru catolicizarea romanilor mai intai, pentru luteranizarea si calvinizarea lor dupa aceea. Credinta ortodoxa se confunda, mai ales in constiinta maselor populare, cu neamul, dupa cum se afirma in actul din 1574, in care se spune ca religia "greceasca" (ortodoxa) este "religia romana", de aceea apararea religiei insemna in acelasi timp si apararea neamului. Atasamentul poporului fata de religie a fost atat de puternic incat a starnit mirarea si totodata admiratia unor straini. Antonius Possevinus, rectorul Universitatii iezuite din Cluj, bun cunoscator al oamenilor si a psihologiei acestora, sublinia tenacitatea romanilor in apararea religiei ortodoxe."

Simbioza dintre Biserica si scoala a facut posibila cultivarea constiintei de "neam romanesc", de "semintie romaneasca" si implicit a unitatii de neam. Factorii care au contribuit in mod decisiv la formarea si mentinerea in popor a acestei constiinte au fost doi: credinta ortodoxa si limba romana. Dar daca Biserica si scoala ar fi avut credinte diferite si ar fi vorbit in limbi diferite, credinta si limba ar fi ramas valori fara vreun rol in unitatea poporului roman. Poporul se sprijinea in idealurile sale, prin credinta si limba pe Biserica si scoala fiindca toti slujitorii cuvantului vorbeau si credeau in limba lui.

1.2. SITUAȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI RELIGIOS ÎN ROMÂNIA, ASTĂZI

“Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit și le-a zis: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14).

 În contextul dezbaterilor pe marginea proiectului noii Legi a Învățământului Preuniversitar din România, s-au purtat și se poartă numeroase discuții, chiar polemici, cu privire la statutul orei de educație religioasă în școală, mai ales în învățământul liceal. Vă prezentăm în continuare care este actualmente baza legislativă a educației religioase în cadrul sistemului educațional românesc.

În Legea Educației Naționale asumată de Guvernul României în plenul celor două Camere reunite ale Parlamentului în ziua de 15 septembrie 2009, disciplina religie este inclusă în planurile cadru ale învățământului primar, gimnazial și liceal ca parte a trunchiului comun. Potrivit Legii, „elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea”(cf.art.18,alin.1).

De asemenea, potrivit art. 18, alin. 3, “disciplina „Religie' poate fi predată numai de personal didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educatiei, Cercetării și Inovării și cultele religioase recunoscute oficial

de stat”.

Religia este legatura libera, constienta si personala a omului cu Dumnezeu. Existenta Religiei este dependenta de problema existentei si a cunoasterii lui Dumnezeu.

Religia este o creație divină menită să-i deschidă omului în mod deplin perspectiva divinității. Religia reflectă chipul spiritual al existenței generale, umane și universale, reprezintă o organizare cu totul superioară a existenței, descrie o realitate supremă și completă a lumii, pentru toată dimensiunea existenței sale, începând cu creația.

Din punct de vedere social, într-o lume caracterizată de o tot mai mare diversitate etnică și religioasă, educația religioasă propune cunoașterea propriei identități, dar în egală măsură și a celor de alte credințe și convingeri, favorizează incluziunea socială și contribuie la depășirea prejudecăților și a oricăror forme de discriminare. Învățătura creștină promovează respectul reciproc și valorizarea semenilor ca principii fundamentale, iar o educație religioasă bazată pe acestea poate contribui în mod decisiv la formarea unei societăți pluraliste, a conviețuirii în armonie cu aproapele.

Fără îndoială, fiecare om se raportează la realitate în mod pragmatic, prin voință, acțiune, dar și la nivel spiritual, prin crersonal didactic calificat conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educatiei, Cercetării și Inovării și cultele religioase recunoscute oficial

de stat”.

Religia este legatura libera, constienta si personala a omului cu Dumnezeu. Existenta Religiei este dependenta de problema existentei si a cunoasterii lui Dumnezeu.

Religia este o creație divină menită să-i deschidă omului în mod deplin perspectiva divinității. Religia reflectă chipul spiritual al existenței generale, umane și universale, reprezintă o organizare cu totul superioară a existenței, descrie o realitate supremă și completă a lumii, pentru toată dimensiunea existenței sale, începând cu creația.

Din punct de vedere social, într-o lume caracterizată de o tot mai mare diversitate etnică și religioasă, educația religioasă propune cunoașterea propriei identități, dar în egală măsură și a celor de alte credințe și convingeri, favorizează incluziunea socială și contribuie la depășirea prejudecăților și a oricăror forme de discriminare. Învățătura creștină promovează respectul reciproc și valorizarea semenilor ca principii fundamentale, iar o educație religioasă bazată pe acestea poate contribui în mod decisiv la formarea unei societăți pluraliste, a conviețuirii în armonie cu aproapele.

Fără îndoială, fiecare om se raportează la realitate în mod pragmatic, prin voință, acțiune, dar și la nivel spiritual, prin credință, atitudine. De aceea, nici un sistem educativ nu poate atinge plenitudinea în condițiile în care marginalizează sau omite una din componentele ei fundamentale; o educație integrală presupune, pe lângă latura intelectuală, morală, estetică, tehnologică, și o componentă religioasă. Raportul dintre aceste laturi ale educației și modul în care fiecare dintre acestea contribuie la atingerea idealului și a finalităților educaționale într-un anumit sistem social sunt precizate prin normative legale, așa cum se dorește noua lege privind învățământul preuniversitar.

Prezența Religiei în planurile cadru ale țărilor din Uniunea Europeană este o realitate, o tradiție chiar. În fața noilor provocări ale lumii moderne, în special a terorismului și a extremismului religios determinat în special de interferențele dintre populații cu religii și culturi diferite, sistemele educative europene, pregătesc abordări noi, cu un rol sporit al religiei, care să conducă la realizarea unor raporturi sociale favorabile, inclusiv prin valorificarea potențialului formativ-educativ al religiei în general, și al celei creștine, în special.

Într-un context cum este cel al actualelor dezbateri, credem că trebuie să se pună problema unei congruențe între spiritul și structura Legii Învățământului Preuniversitar, aflată în plină dezbatere. În art. 3 al.1-2 se afirmă faptul că “învățământul urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe valorile democrației, ale diversității culturale, pe aspirațiile individuale, sociale și contribuie la păstrarea identității naționale în contextul valorilor europene. Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă și armonioasă a personalității individului în vederea integrării eficiente în societatea cunoașterii.” Analiza acestor aspirații ale proiectului noii Legi conduce la următoarea întrebare: Care este fundamentul pe care se urmează să se sprijine latura formativ-educativă a sistemului de învățământ pe care dorește să-l construiască pentru tânăra generație noul sistem legislativ?

În mod evident, realizarea idealului educațional propus de actualul proiect de lege nu este posibilă fără o formare a personalității elevilor care să cunoască valorile învățăturii creștine, cea care îl conduce pe om spre respectarea conștientă, pe baza unei motivații interioare pozitive, a valorilor democrației, a diversității culturale sau religioase, de sprijinire a semenilor pentru atingerea aspirațiilor individuale și sociale. Legea își propune și să contribuie la păstrarea identității naționale în contextul valorilor europene. Este binecunoscut faptul că identitatea națională și valorile pe care le respectă și promovează în lume poporul nostru au izvoare creștine. O educație religioasă la liceu nu este doar un demers religios, social și cultural, ci este și o cale pentru formarea unor reprezentări corecte și temeinice privind cultura națională și universală, stimularea dialogului intercultural din perspectiva libertății și egalității între semeni pe care le propune la modul cel mai înalt religia creștină, educarea în spiritul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, al demnității și al toleranței, pentru cultivarea sensibilității față de problematica umană, față de valorile moral civice, față de arte și a respectului față de natura și de mediul înconjurător, care sunt de fapt finalități ale legii (art. 4, al. c-e).

Educația religioasă constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului, în baza valorilor și atitudinilor pe care aceasta le propune. Educația religioasă reprezintă și un mijloc de cunoaștere a trecutului istoric și a valorilor culturale produse de creștinism vreme de două milenii. O înțelegere superioară a Religiei, a capacității sale formative excepționale prin valorile pe care le promovează poate contribui în mod decisiv la atingerea finalităților pe care legea în discuție și le propune. Este de mirare deci că o lege care își propune în partea sa pedagogică un ideal și finalități în concordanță cu valorile religiei creștine, elimină disciplina Religie la anii „marilor întrebări ale vieții”, ai unei înțelegeri în esența acesteia, la vârsta la care se poate forma o spiritualitate superioară, autentică.

Articolul 6 al.1 al proiectului Legii la care facem referire prevede în mod explicit faptul că frecventarea obligatorie la forma de zi a învățământului preuniversitar încetează la vârsta de 18 ani. De asemenea, la art. 133 al. 1-2 se stabilește faptul că “părintele sau tutorele legal instituit are dreptul de a alege forma de învățământ și felul educației copilului minor. Asupra dreptului copilului minor de a urma școala în limba română sau în limba unei minorității naționale, hotărăște părintele sau tutorele legal instituit.” Constatăm o incoerență internă a proiectului de lege: pe de o parte hotărăște imposibilitatea unui elev minor de a-și alege singur forma de învățământ sau limba de studiu, decizii dealtfel importante pentru viață, dar în același timp îi oferă acestuia întreaga responsabilitate în a-și alege religia sau confesiunea, fapt ce constituie o decizie cel puțin la fel de importantă și cu efecte majore pentru toată viața.

Liceul trebuie să ofere elevilor posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză valorile promovate de educația religioasă, în urma prezentării corespunzătoare a acestora în cadrul școlar. Pornind de la faptul că în perioada liceului elevii studiază la diferite discipline de învățământ din cadrul trunchiului comun, între care Biologia, Geografia, Istoria sau Filosofia, teorii științifice și concepții privind originea și evoluția vieții și a omului, iar acest lucru este considerat firesc, chiar dacă unele dintre acestea sunt reformulate periodic în urma dezvoltării științei, prin eliminarea Religiei din învățământul liceal se încalcă principiul nediscriminării, enunțat la art. 8 al.1 lt.f din proiectul Legii, întrucât elevii sunt privați de o informare și de o formare din perspective multiple (inclusiv din punct de vedere religios), pe baza eticii educaționale.

Părinții așteaptă din partea școlii o ofertă educațională care să includă educația religioasă ca factor de apropiere față de adevăratele valori și tradiții religioase și culturale, de echilibru față de asaltul nonvalorilor morale din societatea noastră și față de promovarea tot mai agresivă a violenței și imoralității prin mass-media. Reprezintă deja o realitate pentru societate probleme precum recrudescența cazurilor de suicid la elevi, creșterea toxicomaniei și a infectării cu HIV/ SIDA în rândul tinerilor, înmulțirea alarmantă a cazurilor de violență în care sunt implicați tineri, în școală și în afara acesteia, accelerarea maturizării tinerilor, în special ca urmare a vizionării de programe TV inadecvate vârstei acestora, fără o înțelegere adecvată a efectelor complexe ale sexualității asupra întregii personalități. În aceste condiții considerăm că o educație religioasă la liceu poate să ofere tinerilor o înțelegere superioară a vieții și a valorii acesteia, precum și un suport puternic pentru rezolvarea propriilor probleme.

Forma actuală a Legii Învățământului Preuniversitar identifică dezvoltările din domeniul științelor educației, adaptate la contexte variate de practică școlară, drept fundamente pentru realizarea finalităților școlii românești (art. 4 al.2). În acest sens, considerăm că interesul constant al ultimilor ani pentru domeniul educației religioase, atât în plan internațional, materializat prin derularea de proiecte europene de mare anvergură centrate pe studiul domeniului, precum și în plan național, concretizat prin apariția, în ultima perioadă, de multiple lucrări privind educația religioasă, didactica religiei, precum și de lucrări privind cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase, elaborate de către cadre didactice universitare din domeniile pedagogiei și teologiei, este de natură să contribuie nu numai la fundamentarea educației religioase, ci la dezvoltarea sistemului educațional românesc, în ansamblul său.

Educația religioasă din zilele noastre, deși păstrează în continuare ca finalitate ultimă mântuirea în calitatea sa de act eliberator, contribuie prin conținutul său nu doar la apropierea omului de religie și credință ci și a bisericii de existența și problemele cotidiene ale omului și societății. Avem în vedere în acest context faptul că educația religioasă vizează unificarea sub larga cupolă a credinței și transcedentalului a valorilor și principiilor morale, estetice, religioase, sociale și culturale, urmărind astfel armonizarea globală a existenței umane și implicit o mai bună integrare a individului în viața comunității din care acesta face parte.

Astfel, sa ne intarim mintea, sa ne incordam sufletul, sa ne pregatim inima! Pentru suflet alergam; lucrurile vesnice sa le nadajduim.

1.3. RELIGIA IN PLANURI DE INVATAMANT

Planul de învățământ este documentul de stat în care se consemnează parametrii generali de organizare, ierarhizare și dispunere a conținutului învățământului pe cicluri școlare, niveluri și tipuri de școli, precum și pe clase și obiecte de învățământ, stabilind numărul de ore săptămânal (anual) pentru fiecare din ele. Prin modul său de alcătuire și prin conținutul pe care îl consemnează, planul de învățământ reflectă orientările științifice, social-politice și psihopedagogice care stau la baza organizării procesului instructiv-educativ în perioada dată.

Planurile – cadru obiectivează concepția care a stat la baza elaborării curriculum-ului național valabil începând cu anul școlar 1999-2000; conținuturile prezentate se grupează pe șapte arii curriculare, materiile alcătuind un trunchi comun; acest trunchi comun se acompaniază de un curriculum la decizia școlii (CDS); cifrele din fiecare coloană redau numărul orelor pe săptămână; aria “consiliere și orientare” vizează, în principiu, activitățile aparținând dirigintelui în colaborare cu specialiști sau alți factori autorizați.

Planul de învățământ are două semnificații majore, strâns legate între ele. Pe de o parte, el este un document național, echivalent unei legi (bineînțeles, după ce a fost elaborat și difuzat, în urma dezbaterilor de rigoare în comisiile care au această responsabilitate). Drept urmare, este obligatorie aducerea lui la îndeplinire de către fiecare dintre instituțiile cărora li se adresează. Aceasta asigură pregătirea omogenă a elevilor la nivelul sistemului de învățământ național, în vederea egalității șanselor în abordarea ciclurilor sau nivelelor următoare de învățământ, sau a eventualelor locuri de muncă. Pe de altă parte, el este un instrument operativ. Această calitate reiese din multiplii indicatori pe care îi pune la îndemâna executanților, a instituțiilor cărora li se adresează și a forurilor de organizare, coordonare, control.

Astfel, profesorul de religie se orientează după fiecare rubrică pentru întocmirea orarului și pentru eventualele corelații pe care le poate face cu alte materii și activități, cu ai căror titulari poate colabora. La rândul lor, instituțiile școlare și forurile de coordonare au posibilitatea permanentă de a constata echilibrul activității elevului, precum și corelarea necesară cu vârsta, experiența de învățare și timpul necesar elevului pentru aceasta. La toate, adăugăm posibilitatea pe care această "oglindă" o conferă instituțiilor didactice de a rândui în forma optimă etapele de

pregătire teoretică cu cele de pregătire practică, precum și corelațiile necesare cu etapele școlare următoare.

În legătură cu planul de învățământ, se formulează de mai mulți autori niște cerințe minime privind întocmirea, în așa fel încât să aibă utilitatea și eficiența necesară. Deși nu toți autorii le formulează la fel,încercăm să surprindem o aproximativă sinteză a acestor exigențe.

(1) Planul de învățământ să reflecte în nomenclatura sa știința, cultura, preocupările prioritare în plan mondial.

(2) În planul de învățământ să se oglindească într-o formă rezonabilă relația cultură generală – cultură de specialitate, știut fiind că însușirea culturii de specialitate este condiționată, în ultimă instanță, de cea a culturii generale.

(3) Conceptorii de astfel de planuri de după 1993 atrag atenția că este cazul ca la conținutul de bază al planurilor – în trunchiul comun de discipline, sau core – curriculum “să se adauge treptat discipline opționale sau cel puțin moduli de studiu care să abordeze concepte fundamentale ce interesează probleme stringente ale societății actuale și de mâine: probleme de morală, economie, politică, independență, resurse, proprietate, suveranitate etc.

(4) Planul de învățământ să valorifice la modul optim principiile predării concentrice și liniare, în funcție de natura fiecărei discipline de învățământ și a posibilităților de includere a lor în diferitele cicluri școlare.

(5) Planul de învățământ să aibă suficientă adaptabilitate la schimbare, dar cu păstrarea unei stabilități convenabile. Schimbările bruște sau revizuirile prea frecvente ale planului de învățământ sunt defavorabile relativei omogenități de pregătire între generații apropiate, de unde și perturbarea egalității șanselor viitoare ale seriilor diferite de absolvenți.

(6) Planul de învățământ să fie astfel conceput încât să asigure șanse egale de continuare a studiilor pentru toți absolvenții de școli de același grad.

(7) Planul de învățământ să țină seama de psihologia elevului, precum și de igiena muncii intelectuale.

Aceasta să se oglindească atât în numărul de ore de studiu săptămânal, cât și în perioada când se abordează studiul fiecărei materii, în funcție de dificultatea ei. De pildă, nu este indicată depășirea a 20 – 23 ore pe săptămână, pentru clasele primare, respectiv 25 – 32 ore pentru cele gimnaziale și maximum 36 la cele liceale.

Această condiție rămâne să fie satisfăcută, cel puțin în măsură aproximativă, prin adoptarea disciplinelor opționale. De asemenea, nu este normală includerea la timp nepotrivit a unor discipline greu abordabile de către elevi.

In ceea ce priveste disciplina religie in planurile de invatamant este prevazut o ora pe saptamana. Acolo unde scolile decid obtionale care decurg de la disciplina religie se poate preda in functie de programa facuta, de profesorul care propune obtionalul. De exemplu Traditii si obiceiuri sau Elemente de educatie religioasa la nivelul prescolar.

1.4. LATURILE EDUCATIEI – EDUCATIA RELIGIOASA

Educatia religioasa este una din laturile educatiei, alaturi de educatia intelectuala, educatia fizica, educatia estetica, educatia civica etc. Toate aceste directi ale educatiei ocupa un rol important pentru realizarea idealului educational. Tinand cont de faptul ca idealul suprem al orcariu om este desavarsirea, educatia religioasa este determinata pentru dobandirea acesteia

Educatia religioasa este activitatea pe care educatorul o desfasoara pentru dezvoltarea religiozitati copilului, stiut fiind faptul ca omul se naste cu predispozitie spre religiozitate.

Necesitatea educatiei religioase este conditionata de necesitatea Religiei in viata omului. Natura umana nazuieste dupa fericire si desavarsire, si numai Religia poate raspunde la intrebarile ultime ale existentei umane.

In Vechiul Testament, rolul de educatori l-au avut patriarhii si profetii. Mantuitorul este chipul Invatatorului suprem care, activitatea Sa, a aratat scopul primondial al existentei omului in lume: desavarsirea crestina.

Educatia religioasa este importanta deoarece conduce pe om la scopul ultim al existentei : trairea comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, viata omului se inalta si se edifica pe temelia de nezdrucinat care este Iisus Hristos. In clipa in care ajungi la credinta in Dumnezeu, omul renaste la o viata noua, care poarta pecetea sfinteniei.

Educatia religioasa este importanta si din punct de vedere moral. In lumea moderna exista tendinta de a considera viata morala independenta de religie crestina . In trairea religioasa isi au originea influente adanci, care pot determina pe om la fapte morale in conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Preceptele moralei crestine nu sunt deci produsul ratiuni omenesti, ca in etica filozofica, ci sunt revelate. De aceea crestinul are certitudinea ca Dumnezeu nu este o simpla constructie a speculatiei.

Educatia religioasa are si un rol cultural, intrucat prin cultura spiritul trascende natura omeneasca. Cultura este deci urmarea acestei nazuinte si ca atare, este inzestrarea spirituala a omului care, chinuit de nostalgie dupa fericire si desavarsire, zamisleste opere ce-l inalta si-l inobileaza. Spiritul omului se dovedeste a fi principalul creator al culturii. Tot ce sa creat demn de admirat in domeniul culturii umane se datoreaza, in parte, crestinismului si sensului pe care l-a dat culturii. Prin educatia religioasa se promoveaza asadar creatia culturala si cultura in general.

Educatia religioasa este importanta si din punct de vedere social; ea inseamna formarea omului in comunitate, prin comunitate si pentru comunitate. Omul traieste intr-un mediu social in care trebuie sa dobandeasca fericirea si desavarsirea crestina prin practicarea virtutilor, astfel incat lumina lui sa lumineze inaintea oamenilor, iar acestea, vazandu-i faptele bune, sa-L slaveasca pe Dumnezeu ( Mt. 5, 16)

Educația religioasă din zilele noastre, deși păstrează în continuare ca finalitate ultimă mântuirea în calitatea sa de act eliberator, contribuie prin conținutul său nu doar la apropierea omului de religie și credință ci și a bisericii de existența și problemele cotidiene ale omului și societății. Avem în vedere în acest context faptul că educația religioasă vizează unificarea sub larga cupolă a credinței și transcedentalului a valorilor și principiilor morale, estetice, religioase, sociale și culturale, urmărind astfel armonizarea globală a existenței umane și implicit o mai bună integrare a individului în viața comunității din care acesta face parte.

1.5 FUNCTIILE EDUCATIEI RELIGIOASE IN CICLU PRIMAR

Educația religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul crește ascultând cel mult de legea morală naturală. Este cunoscut că în copilărie, omul poate fi mai ușor influențat religios-moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață.

În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării psiho-fizice a elevului.

În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copiilor îl are familia. De asemenea, programul de învățământ preșcolar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare.

La această vârstă, copilul este capabil să memoreze mecanic poezii și istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi colindatul, cununiile, înmormântările ș.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educația religios-morală a copiilor. Conținutul trebuie ales în conformitate cu dezvoltarea psiho-fizică a elevilor; cunoștințele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de înțelegere, deoarece învățătura trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoștințe generale. Profesorului îi revine sarcina să transmită învățătura și să arate mijloacele și modul în care aceasta se poate aplica în viață; înțelegerea învățăturii și trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularităților de vârstă ale copiilor, deoarece învățătura creștină cuprinde și adevăruri de credință mai greu de înțeles, care nu se prezintă elevilor. Apare necesitatea unei gradații în predare de aceea la grădiniță se va începe cu simple rugăciuni (Înger, îngerașul meu, Tatal nostru, Doamne, Doamne ceresc Tată), cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale apoi în ciclul primar și gimnazial se va trece la conținuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morala dogmatică și liturgică. De asemenea, conținutul selectat trebuie corelat cu noțiunile pe care le asimilează la celelalte discipline (literatură, muzică).

Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum, copilul observă și inregistrează actele religioase și morale pe care le vede in familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesturi și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea el crede ca tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinții si educatorii au datoria de a fi modele de comportament pentru copii.

Educația religioasă se realizează în familie, Biserică și școală, de către părinți, preoți și profesori. Există o strânsă legătură între acești factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinței și formarea conduitei exemplare. O educație temeinică și durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în școală și consolidată prin diferite activități ce se derulează în Biserică și societate.

Atât în școala generală, cât și în liceu, studiul religiei își propune atingerea următoarelor obiective cadru:

-cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;

-cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

-cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;

-formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;

-educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.

Educația religioasă la vârsta preșcolară pune accent pe latura afectivă și face apel la sensibilitatea copiilor.

Educația religioasă are mai întâi o funcție informativă, respectiv de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe specifice cu caracter teologic dogmatic, liturgic, de istorie și filosofie a religiilor, dar și un pronunțat caracter formativ de interiorizare și traducere în fapte a celor învățate. Ar fi foarte dificil să cântărim cele două laturi: formativă și informativă, plecând de la premisa că omul este o entitate unică alcătuită din trup și suflet, care merită un tratament special. Deși trupul nu este un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, natura fizică fiind un element esențial al firii omenești, totuși sufletul deține supremația, el trebuie să primească cea mai mare atenție. Dacă am relaționa latura formativă și sufletul, cea informativă și trupul, e lesne de înțeles faptul că profesorul de religie trebuie să încerce să-l apropie pe elev de Dumnezeu și asta nu atât prin vorbe cât prin fapte. Profesorul de religie trebuie să fie un model și de aceea el trebuie să manifeste dragoste, înțelegere și răbdare față de încercările elevilor de a-și găsi un sens al vieții, o direcție, un mod de a exista. Educația religioasă asigură tocmai acest sens al vieții credincioșilor pentru a-i feri de ipostaza recunoașterii că „toate sunt deșertaciuni”(Ecl. 1,2).

Educația creștină urmărește realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu ceea ce presupune din partea omului o permanentă purificare de patimi și o creștere în virtute. Pentru aceasta un elev nu trebuie doar să cunoască și să înțeleagă ci să simtă dragoste față de Dumnezeu și Biserică. Acest mod de abordare a religiei ca obiect nu trebuie să ducă la minimalizarea factorului informativ dar reprezintă un argument împotiva exagerării erudiției teologice, când se acordă o mai mare importanță memorizării diferitelor date, citate, nume în detrimentul formării adevăratului sentiment duhovnicesc. Înclinarea spre informare în cadrul orei de religie face mai mult rău decât bine deoarece elevul, care este agasat de abundența informațională specifică altor obiecte își va pierde total interesul și ce este mai grav nu e faptul că un astfel de elev va începe să lipsească la orele de religie ci e lipsa de la rugăciunea comunitară săvârșită în biserică. Rolul educației morale este acela de a-l apropia pe elev de spațiul eclezial dar un astfel de stil de predare nu va face decât să-l îndepărteze și mai mult.

Mântuirea sufletului tinerilor nu este apanajul educației religioase, profesorul de religie fiind aproape neputincios în fața neajunsurilor din mediul familial și social, dar trebuie să fim conștienți că, o data absolvenți, elevii nu iau cu ei noțiuni, definiții și alte date teoretice ci impresii, convingeri, sentimente și aptitudini. Să încercăm să nu facem, prin pretențiile noastre exagerate, mai mult rău decât bine sufletului elevului.

1.6. METODE DE PREDARE SI EVALUARE LA DISCIPLINA RELIGIE IN CLASELE PRIMARE

Metoda este un mod de actiune cu ajutorul caruia profesorul, impreuna cu elevii, realizeaza obiectivele propuse.

Fiecare metoda pe care o aplicam in anumite secvente de lectie poate fi considerata activa in masura in care pune in miscare operatiile gandirii si sufletul, daca motiveaza elevul pentru studiu si imbogateste astfel bagajul sau de cunostinte. Voi prezenta cateva metode si tehnici de predare – invatare pe care le putem aplica la clasele din ciclul primar.

Tehnica ciorchinelui este o metodă de brainstorming neliniară care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei. Poate fi utilizat atât în evocare, prin inventarierea cunoștințelor elevilor, cât și în etapa de reflexie.

Este bine ca tema propusă să le fie familiară elevilor, mai ales atunci când ciorchinele se utilizează individual. Poate fi folosit și pe perechi sau pe grupe, iar ciorchinele individual poate fi comunicat fie unui partener, fie grupului.În etapa finală a lecției, ciorchinele poate fi reorganizat.

Ex. lectia Invierea Domnului, la clasa a VI-a, la etapa de fixare a cunostintelor:

Metoda cvintetului, ce favorizeaza reflectia personala si colectiva, rapida, esentializarea cunostintelor, intelegerea lor profunda, manifestarea creativitatii.

Este o poezie cu cinci versuri cu ajutorul careia se realizeaza si se condenseaza informatiile incluzandu-se si reflecti ale elevilor care pot lucra individual, in perechi sau in grup. Aplicam aceasta metoda pentru dezvoltarea creativitatii, a limbajului elevilor, mai ales la clasele V – VII, dar si la clasa a III -a si a IV –a. Multi elevi sunt preocupati de poezie si incercam sa-i obisnuim sa caute poezia si literatura religioasa, care exprima trairi foarte profunde.

Exemple: Cls. a IV -a

Iisus

Bland, smerit

Patimind, murind, inviind

Ii arata pe dusmani

Biruinta

Jocul didactic, presupune participarea activa si interaciva a elevului in procesul de asimilare a noului in contexte care imbina elemente instructive si formative cu elemente distractive si ludice.

Exemplu: La clasa a II-a la lectia „ Sfanta Mucenita Filofteia – fetita iubitoare de semeni”, aplicam aceasta metoda. Impartim colectivul de elevi in patru gupe . Trei dintre grupe isi vor alege un lider, care va veni si va extrage un anumit numar de cartonase colorate pe care sunt trasate anumite sarcini. Liderul se retrage in grupa urmand ca fiecare grupa sa prezinte rezolvarea sarcinilor primite. Grupa a patra va forma juriu acordand distinctia Prieteni Mucenitei Sfintei Filofteia, grupei care se va descurca cel mai bine in rezolvarea sarcinilor.

Sarcinile prezentate ar putea fi de tipul: Care au fost cuvintele care au impresionat-o pe Sfanta Filoftea? Ce calitati avea Sfanta Filofteia? Ce este milostenia? Cum a rasplatit Dumnezeu faptele Sfintei Filofteia? Mentionati un proverb despre milostenie. Alcatuiti un text cu titlul De vorba cu Sfanta Filoftea

Jocul de rol, poate fi folosita in lectiile de trasmitere si insusire a noilor cunostinte, de evaluare, de recapitulare, a noilor cunostinte, de evaluare, de recapitularea cunostintelor, comunicarea si fixarea cunostintelor, aprecierea, asocierea, sau la interpretarea unei scenete cu caracter religios (serbarile desfasurate in asteptarea Nasterii Domnului sau a Invierii Domnului) .

Aplicat la orele de curs conduce la realizarea urmatoarelor obiective:

invatarea modurilor de gandire, traire si actiune specifice unui anumit statut;

dezvoltarea empatiei si a capacitati de intelegere a opiniilor si aspiratiilor;

stimularea atitudinii de a surprinde, intelege si evalua orientarile valorice ale partenerilor;

formarea experientei si competentei de rezolva situatiile problematice dificile.

Se poate realiza un joc de competitie Stimularea strategiei si tacticii unei batalii – David si Goliat.

Ganditi / Lucrati in perechi/ Comunicati Timp de 1-4 minute, fiecare răspunde individual la una sau la mai multe întrebări formulate în prealabil de cadrul didactic (sunt de preferat întrebările care suscită mai multe răspunsuri posibile). Se formează perechile, partenerii își citesc răspunsurile și convin asupra unuia comun, care cuprinde ideile ambilor.Cadrul didactic va cere ca 2-3 perechi să rezume discuțiile purtate și concluzia formulată.

Metoda cubului presupune explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective, permițând abordarea complexă și integratoare a unei teme.

Sunt recomandate următoarele etape:

Realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară,

analizează, asociază, aplică, argumentează.

Anunțarea temei, subiectului pus în discuție.

Împărțirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva

cerinței de pe una din fețele cubului.

Descrie: culorile, formele, mărimile, etc.

Compară: ce este asemănător? Ce este diferit?

Analizează: spune din ce este făcut, din ce se compune.

Asociază: la ce te îndeamnă să te gândești?

Aplică: ce poți face cu aceasta? La ce poate fi folosită?

Argumentează: pro sau contra și enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmației tale.

Redactarea finală și împărtășirea ei celorlalte grupe.

Afișarea formei finale pe tablă sau pe pereții clasei.

Exemplul: La lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor

– Unitatea de învățare: Slujire si Misiune– clasa a II-a, putem folosi metoda cubului..

Învățarea prin cooperare (ÎPC) reprezintă modul de organizare a activității didactice pe grupuri mici, astfel încât – lucrând împreună – elevii își maximizează atât propria învățare, cât și a celorlalți colegi.

Cercetările arată că elevii care realizează sarcini de învățare prin cooperare în grup tind să aibă:

performanțe școlare mai bune;

un număr mai mare de competențe sociale pozitive;

o mai bună înțelegere a conținuturilor și deprinderilor pe care și le formează.

Dacă doriți să aplicați învățarea prin cooperare la clasă, trebuie să planificați cu atenție și să realizați patru acțiuni specifice:

Să luați anumite decizii preinstrucționale:

cât de mari să fie grupurile, cum să le structurați, cum puteți aranja mai bine clasa astfel încât să se preteze lucrului în grupuri mici?

cum concepeți și folosiți materialele instrucționale?

ce roluri atribuiți membrilor grupurilor?

Să explicați foarte clar elevilor ce au de făcut în timpul unei lecții în care învață prin cooperare:

dați o sarcină de învățare concretă.

Să conduceți lecția, pentru că deși elevii lucrează în grupuri, trebuie:

să urmăriți și să monitorizați grupurile;

să interveniți acolo unde este nevoie;

să îmbogățiți sarcinile și să-i ajutați pe elevi să lucreze mai eficient în grup.

Să structurați și să organizați activități după ce se termină lucrul în grupuri mici, în care:

să evaluați învățarea;

elevii să evalueze cât de eficient au lucrat în grup, ce progrese sau dificultăți au întâmpinat în procesul personal de învățare și ce corecții sau îmbunătățiri trebuie introduse.

Acestae sunt cateva din metodele de evaluare si predare care se pot folosi la disciplina religie.

Profesorul de religie sa foloseasca acele metode de invatamant in predarea religiei de asa natura incat nu numai sa-l educe spre o creatie crestina de mare valoare, dar sa si creada in ceea ce el s-a indreptat spre acest drum al crezului ortodox, al iubiri fata de Dumnezeu si fata de Biserica crestina care mantuieste toate pacatele omului, rugandu-se lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu sa fie alaturi de noi in tot ceea ce intreprindem.

ІІ.CAPITOLUL ІІ. SCURTĂ SCHITĂ DE ISTORIE A POEZIEI RELIGIOASE ROMANEȘTI

2.1. ISTORIA POEZIEI RELIGIOASE

Poezia este creația literară care exprimă ori sugerează o idee, o emoție, un sentiment, o stare sufletească, apelând la imagini artistice, la cuvinte cu sens figurat, având – din punct de vedere formal – armonie și ritm.
Poezia poate aparține genului epic, dacă are fir narativ și exprimă ideile autorului indirect, prin intermediul personajelor sau genului liric dacă exprimă în mod direct sentimentele, stările, ideile, atitudinile, concepțiile scriitorului, modul de expunere fiind descrierea.

Primele producții lirice au fost cele religioase, care s-au manifestat în secolul al XlV-lea și au aparținut lui Grigore Țamblac și ucenicilor călugărului Nicodim de la Tismana. Dar primele cântări bisericești au fost cele create de Filotei, logofătul lui Mircea cel Bătrân, creații care se intonau la sărbătorile sfinților, mucenicilor și ale Maicii Domnului. Primul poet religios a fost Dosoftei, care a și tipărit creațiile lirice religioase: "Psaltirea pre versuri tocmită" (1673), "Viața și petrecerea sfinților". El a fost urmat de Miron Costin care a creat poemul de factură filozofică "Viața lumii" (1673).
Din secolul al XVII-lea poezia religioasă continuă prin creații folclorice, mai ales sub formă de colinde, până în secolul al XlX-lea, când ideile ortodoxismului românesc se manifestă în elegiile lui Grigore Alexandrescu și în unele poezii cu tematică religioasă scrise de Eminescu, Goga și Coșbuc. Lirica religioasă ortodoxăia un avânt deosebit în perioada interbelică, prin poeții reprezentativi pentru literatura modernă: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat și Nichifor Crainic. Un rol important în promovarea ideilor ortodoxismului autohton 1-a avut revista "Gândirea", apărută la Cluj în 1921, sub direcția lui Cezar Petrescu și D.I.Cucu și al cărei mentor a fost Nichifor Crainic.
Poezia religioasă cea mai veche și cu cea mai largă arie de răspândire este psalmul, creație cu caracter religios care poate avea ca formulă artistică rugăciunea, imnul (oda) și elegia, toate acestea fiind adresări directe către Dumnezeu, prin care omul își exprimă cucernicia, smerenia și speranța în izbăvire divină pentru păcatele săvârșite în timpul vieții.

Astfel, poezia religioasă este prima formă de manifestare a literaturii române, căreia i-a adus teme și motive lirice de mare sensibilitate artistică; viața, moartea, iubirea, durerea, jalea, bucuria, credința, toate acestea sunt expresii apărute în istoria noastră o dată cu graiul românesc, dar în același timp sunt taine ale sufletului creștin, taine ale mărturisirii și-ale împărtășirii acestui suflet românesc, suflet conștient de paradisul etnic în care viețuiește. Paradisul etnic „este dăruit de Hristos, prin încreștinarea noastră ca neam: e un Eden situat în munte, pe plai, în codru sau în câmpuri de mătase. Îngemănând o simbioză între pământ și grai, sânge și credință, el se descoperă ca un duh local, suflet al pământului, spațiu consacrat printr-o dimensiune spirituală. Paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice în care au loc „nunțile” cele de taină și de unde curg izvoarele vieții neamului. Frumusețea acestui paradis ni se revarsă

direct în suflet de pe fața Domnului, asemenea luminii ce izbucnește direct din soarele ivit în răsărit”. Izvoarele poeziei noastre religioase pornesc spre noi din acest paradis etnic, din frumusețea plaiului românesc și din credința-mpărtășită cu Hristos a sufletului românesc.

2.2 SURSELE DE INSPIRAȚIE ALE POEZIEI RELIGIOASE

Poezia religioasă stă la baza întregii evoluții a limbii și a literaturii române, deoarece

„poezia religioasă demonstrează că spațiul unde s-a așezat geneza poporului român a fost un spațiu

creștin, că s-au scris aici cărți (…) Existența, dovedită, între daco-romanii ce populau Dacia și Scythia Minor a unor mânuitori ai condeiului (oameni ai Bisericii) poate reprezenta o probă a neîntreruperii execițiului cărturăresc. Seria scriitorilor „străromâni”, prin întinderea sa în timp, argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri și face din spațiul daco-roman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărții.” De aceea, „lirica religioasă constituie genul cel mai bine reprezentat la începuturile noastre literare.” Poezia de inspirație creștină își are sursele în imnele religioase ale veacurilor Bisericii primare: „din epistolele Sfântului Apostol Pavel se vede clar că în adunările de cult se întrebuințau nu numai Psalmii și cântările din Biblie, ci și cântări duhovnicești, care nu sunt decât creația entuziasmului religios al celor dintâi creștini.” Fără îndoială, în rândul primilor mari poeți creștini îl putem evoca pe Roman Melodul, ale cărui cântări au avut o înrâurire deosebită asupra evoluției ulterioare a poeticii creștine: „geniul inspirat și pietatea profundă a acestui melod promovară imnul din stadiul sau forma de tropar în cea de poem, adică o serie de strofe sau de tropare înlănțuite de aceeași acțiune în care se celebrează episoade din istoria mântuirii în legătură cu Mântuitorul, cu Sfânta Fecioară, cu Sfinții Apostoli, ori eroismul sfintelor figuri din istoria Bisericii. În acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simplă strofă izolată de proză cadențată, fără o haină poetică propriuzisă, ca în prima perioadă a Bisericii, ci făcea parte dintr-un tot arhitectonic îmbrăcat într-o veritabilă haină poetică.” În acest context, merită subliniat rolul major pe care l-au avut, în evoluția poeziei religioase creștine, Sfântul Ioan Damaschin, Cosma Ierusalimiteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul, monahia Cassia sau Icassia, Cosma Melodul sau binecunoscuții imnologi Sfântul Efrem Sirul și Sfântul Simeon Noul Teolog.

Poezia religioasă românească își găsește izvorul atât în imnele și troparele creștine, în Psaltire sau în Cântarea Cântărilor, cât mai ales în colindele de Crăciun și cântecele de stea. Bineînțeles, primele creații ale noastre au fost scrise în limba latină, într-o perioadă când limba română încă nu era deplin alcătuită. Niceta de Remesiana, primul autor de imne de la noi, apoi Ioan Cassian din Scythia Minor, cu ale sale cărți de învățătură (Conlațiunile, Filocalia, Așezăminte monahale), Dionisie Exiguul, mare învățat daco-roman, sunt doar câteva pietre de temelie a limbii poeziei românești care „s-a născut în această fericită, statornică, înceată și fecundă rodire spirituală a trei limbi ce purtau mireasma textului original ebraic, aramaic din care au pornit Septuaginta și Noul Legământ, prin limba greacă și Vulgata timpurie. Ioan Cassianul, Dionisie, Niceta și ceilalți vor stăpâni aceste limbi fiind aici tărâm de legătură, punte între răsărit și apus.” Iar Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, apărută în 1673, este considerată și azi ca fiind prima mare realizare a genului liric în literatura română.

De asemenea, colinda din poezia noastră a dovedit mereu că este Cântarea Cântărilor românească (așa cum i-a spus Vasile Voiculescu): „ea ne dezvăluie marea frumusețe a inimii curate din gândirea și viața neamului aninat de crestele Carpaților (…), pentru că ființa unui neam, vorbind de un neam creștin, nu este numai natură, adică produs al pământului, instinct întunecat și năzuință oarbă, ci este mai întâi spirit, dar dumnezeiesc, vedere duhovnicească și modelare conștientă. Ea aparține Împărăției lui Dumnezeu. Izvor de energie spirituală, zestrea acestei ființe etnice se transmite urmașilor drept virtute a învierii din partea celor adormiți în dreapta credință în vederea continuării pe pământ a unui destin propriu, după un plan rânduit de Creator.”

Colindele românești din tradițiile Crăciunului au configurat în cultura noastră orizontul deplin al etnologiei populare românești, despre care vorbeștedeseori Părintele Profesor Ilie Moldovan, deoarece în colindă aflăm pe Însuși Dumnezeu, ca miracol euharistic, aflăm paradisul etnic în care coboară/ se naște Pruncul cosmic Hristos, natura întreagă venind săi slujească Acestuia. În colindele noastre găsim paradisul etnic românesc, elementele care alcătuiesc ființa neamului, care transfigurează cerul și pământul, avem de-a face cu întreaga creație: la Crăciun sărbătorim deopotrivă și Învierea, florile de măr ale colindelor simbolizând Răstignirea Mântuitorului pe cruce de măr, dar sărbătorim și Rusaliile, refrenul Lerui, Doamne, ler amintind de expresia specifică pentru Pogorârea Duhului Sfânt „Aleluia” (cuvânt format ca urmare a fenomenului rotacismului: sunetul l devine r: Aleluia > areruia).

Colindele au influențat sensibilitatea artistică a poeților din versificațiile românești, ele înseamnă experierea Iubirii lui Dumnezeu, fiindcă prezența divină este Iubire: „a-l cunoaște pe Dumnezeu înseamnă, în înțelesul bucuriilor pe care le trăim în sărbătorile împărătești, a recunoaște că totul în lume, dar mai ales noi înșine, suntem darul iubirii lui Dumnezeu. Iubirea aceasta însă are un caracter cosmic, de care nu-i străină nici colinda românească”. Aduc un singur exemplu pilduitor dar și minunat de versificare inspirată de colindul popular autentic, versificare rafinată ce aparține poetei Zorica Lațcu Teodosia: „Lerui, Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer./ Cerne Maica, cerne,/ Fulgii moi iașterne,/ Nimeni să nu-i vadă/ Urma prin zăpadă./ Să nu se cunoască/ Ce fiu va să nască.// Lerui, Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer,/ Coboară, coboară/ Preasfânta Fecioară;/ Dar pe unde merge/ Urma i se șterge,/ Taina din vecie/ Nimeni să n-o știe.// Lerui, Doamne, Ler,/ Din

înaltul Cer,/ Intră-n staul iată,/ Maica Preacurată;/ În staul de vite,/ Pe paie strujite./ Să nu se cunoască/ Ce fiu va să nască.// Lerui, Doamne, Ler,/ Din înaltul Cer,/ Cerne luna, cerne,/ Raze albe-așterne,/ Lumină cerească/ Din iesle să crească,/ Razele-n zăpadă/ Îngeri să le vadă,/ Din înaltul Cer./ Lerui, Doamne, Ler.”

2.3. POEZIA RELIGIOASA ROMANEASCA

Poezia religioasa are o deosebita importanta fiind in vizorul criticilor si istoricilor literari. Importanta ei consta in faptul ca, pe de-o parte,transmite,idei,imagini sensibile,ca orice alta poezie,iar pe de alta parte,mult mai importanta,este o forma de comunicare a omului, din toate timpurile,cu Dumnezeu. Astazi, cu atat mai mult cu cat omul modern este ancorat intr-o lume materiala,se cuvine sa revenim,cu pasi marunti, la spiritual,sa dorim sacrul, sa-l intelegem si, nu in ultimul rand, sa ne impartasim de el.
Deosebit de important este faptul ca orice text, fie epic, fie liric, produce o”placere”, asa cum afirma Roland Barthes in “Placerea textului”, insa pot afirma mai mult, anume ca, poezia religioasa nu produce acea placere inteleasa ca incantare, ci produce bucurie duhovniceasca. Fiecare crestin citind o poezie cu tematica religioasa simte comuniunea cu Dumnezeu,caci aceasta este intentia poetului crestin.
Toata poezia, de la inceputuri si pana azi, cu tematica religioasa, are un statut aparte in sfera beletristicii prin tema acesteia,motivul,simbolul cultivat si,nu in ultimul rand al limbajului ,realizand un adevarat margaritar ori perla a literaturii romane.
Dumnezeu a creat omul si l-a inzestrat cu multe daruri, as aminti doua:puterea de a da viata si libertatea. Izvorul vietii fiind Dumnezeu, iata ca omul este invitat sa conlucreze cu Creatorul sau,insa nu este fortat, ci are libertatea de a raspunde chemarii, invitatiei lui Dumnezeu, intrun mod atat de elegant,de delicat,as spune.Iata omul pus in postura de a face minuni, caci ce minune mai mare este decat venirea pe lume a unui copil, de a te bucura de toate darurile lui Dumnezeu,de a intelege limbajul universal al iubirii care guverneaza intreaga creatie a lui Dumnezeu.Un mare scriitor rus,Dostoievski,afirma ca “frumusetea va salva lumea”,iar Sfintii Parinti si insusi Mantuitorul IIsus Hristos,ne invata cum ca ne vom salva daca implinim legea iubirii.Parintele Dumitru Staniloae afirma ca “ascetica si mistica sunt modalitati de castigare a mantuirii, si n u oricum ci prin indumnezeirea sufletului omenesc”1De asemenea, Nichifor Crainic definea frumosul artistic ca fiind intruparea in opera a frumosului spiritual. Iar taina poeiei consta in faptul ca Dumneeu se descopera omului prin intermediul artistului, creator de frumos si impreuna-lucrator cu Dumneeu.Sediul intalnirii a omului cu Dumnezeu este inima, camara cea de taina, sfanta sfintelor la usa careia in permanenta bate Mantuitorul Hristos.In momentul in care Hristos a intrat omul cineaza cu El, dupa spusele Mantuitorului. Este momentul primirii hranei celei nestricacioase, a harului divin. Practic ,poezia religioasa devine o rugaciune si foloseste limbajul universal al iubirii fata de Dumnezeu,de aproapele si de intreaga creatie.
Primele productii lirice , de altfel, au fost cele religioase. Primii poeti religiosi, Dosoftei, urmat de Miron Costin,urmand fie cultivat acest gen de poezie prin lirica lui Eminescu, Goga, Cosbuc,Arghezi.
O dezvoltare rapida o cunoaste in perioada interbelica prin L.Blaga, V.Voiculescu, I.Pillat si N.crainic. Un rol important l-a avut desigur miscarea de la Manastirea Antim, ”Rugul Aprins”, unde se punea accent pe isihie si ,nu in ultimul rand,revista “Gandirea” cu accent puternic pe ortodoxie..
George Calinescu il numeste pe O.Goga, “Apostolul”2 care vesteste ziua cea mare ,ziua mantuirii. Daca la Arghezi, credinta se imbina adesea cu tagada,atitudinea de indoiala si de cautare este prezenta in Psalmi ”Tare sunt singur, Doamne si piezis/Copac pribeag uitat in campie ”…,in Psalmii Moderni,ai lui AL. Macedonski, este recunoscuta vina ca a pus la indoiala puterea Dumnezeiasca”Iertare. Sunt ca orice om M-am indoit de-a ta putere-iertare.” Mai mult ,in poemul eminescian: Luceafarul, N.Crainic vedea poemul crestin prin excelenta al literaturii romane, iar intreaga sa poezie religioasa o numea simplu: rugaciune desavarsita.
O poeta , mai putin cunoscuta, este Zorica Latcu-Teodosia care ne incanta cu versurile sale de o mare frumusete si armonie, transpunand in versuri, cu o mare sensibilitate, iubirea lui Dumnezeu. Tema centrala a poeziei este iubirea dintre Dumnezeu si sufletul omului, tema preluata din Cantarea Cantarilor.
Sufletul poporului roman se identifica ca sufletul poetilor crestini romani, legatura care se stabileste fiind una profound spirituala. Acest gen de poezie invita omul sa participle la taina divina, bucurandu-se de impartasia limbajului mistic.

2.4. ARTA LIMBAJULUI POEZIEI RELIGIOASE ROMANESTI

Aristotel spunea că „poetul e un imitator, asemenea pictorului sau oricărui alt artist, care dă formă imaginilor”. Continuând aserțiunea putem spune că poetul religios este un imago Dei, pentru că, prin căutarea permanentă a sacrului, a lui Dumnezeu, poetul ajunge să-L imite. De aceea, poezia religioasă este o mișcare spre Dumnezeu, pe orizontală dar și pe verticală, de la om spre Dumnezeu, de la Dumnezeu spre om, apoi de la om la alt om, adică de la poet la cititori. Prin urmare, poezia este mișcare concentrică, nu lineară, ea urmărind să transmită un mesaj înălțător printr-o varietate de imagini artistice, de alegorii, de teme și motive recurente: „orice text este dinamic. El manifestă o mișcare internă ce angajează cititorul într-un proces care, în circumstanțe optime, duce la înțelegere. Datorită acestei mișcări întreținute de aspectul dinamic al textului, cititorul pătrunde în fluxul gândirii autorului și împărtășește percepțiile, judecățile și experiențele acestuia. Textul are semnificație doar în măsura în care această dialectică dintre autor și cititor este un proces cu caracter productiv.”

Poetica religioasă își revendică, într-o mișcare dinamică, citirea și recitirea textelor din perspectivă concentrică. Poetul devine el însuși un „cititor” al propriei sale opere, deoarece „pe scena textului nu există rampă: nu există în spatele textului cineva activ (scriitorul) și în fața lui cineva pasiv (cititorul); nu există un subiect și un obiect. Textul perimează atitudinile gramaticale: este ochiul nediferențiat de care vorbește un autor excesiv (Angelus Silensius): Ochiul

prin care-l văd pe Dumnezeu este același ochi prin care mă vede El.”

Cartea religioasă este, in facto, o facere a creatorului, poet inspirat și inundat de Lumina dintru început; poeții sunt dintre cei aleși să ducă mesajul divinității „Să fie Lumină!” tuturor oamenilor. Poetica religioasă stă astfel sub semnul intertextualității și transtextualității. Conform teoreticianului H.R.Jauss sunt necesare trei momente ale producerii și ale receptării textului, pentru ca textul să fie deplin înțeles: poiesis (actul de scriere a textului), aisthesis (momentul receptării) și katharsis (efectul de purificare produs de text). De aceea, teoria literară vorbește despre structuri de suprafață a textului și structuri de adâncime. Dacă cititorul rămâne la o lectură de suprafață sau lectură de grad zero, el se confruntă cu o înțelegere superficială a mesajului poetic, ajungând la textul de plăcere sau textul de desfătare, care sunt definite astfel: „textul de plăcere: acela care mulțumește, umple, dă euforie; acela care vine din cultură, nu rupe cu ea, este legat de o practică confortabilă a lecturii. Textul de desfătare: acela care te pune în stare de pierdere, acela care descurajează (poate până la o anumită plictiseală), care (…) pune în criză raportul său cu limbajul”.

Mai multe lecturi ale unui text, și apoi a mai multor opere, creează așa numitul orizont de așteptare prin care cititorul poate să depășească lectura de grad zero și să atingă o interpretare de adâncime ajungând la noțiunea de text deplin, pentru că, tot Roland Barthes spunea (și aici parafrazez), că orice text clasic (lizibil) este, implicit, o artă de literatură deplină în care nimic nu se pierde iar SENSUL RECUPEREAZĂ TOTUL. De aceea spunem că lectura creează opera, și nu cel care o scrie. Iar spunând asta, mă simt obligată să menționez că dacă îi lipsește ceva anume poeziei noastre religioase atunci îi lipsesc lectura și orizontul ei de așteptare. Deci, nu e de mirare că unii critici literari sau alte categorii sociale au ajuns să considere poezia religioasă ca o poezie minoră! Consider aceasta o gravă eroare, pentru că singura adevărată dimensiune ontologică a omului este religiozitatea și raportarea la divinitate…

În Anatomia criticii, N. Frye susținea că literatura este, în totalitatea sa, poezie, iar anatomia criticii ar fi o adevărată gramatică a arhetipurilor literare, pentru că arhetipul unește un poem de un altul. G. Genette, în cartea sa despre Introducere în arhitext, încerca să explice faptul că literatura este arta limbajului iar arhitextul este obiectul poeticii, deoarece fiecare text intră în relație cu alte texte prin tipurile de limbaj folosite. Despre acest tip de arhitext putem vorbi în analiza limbajului poetic religios. Sfânta Scriptură este Cartea Cărților și arhitextul tuturor formelor poetice existente. Și fiindcă orice text are stilul lui, rezultă că textele poetice religioase poartă în ele stilul limbajului biblic și urmează structuri ale acestuia. Părintele Profesor John Breck, analizând limbajul biblic, vorbește despre patru sensuri ale limbajului și anume: literal (sau istoric), alegoric (sau simbolic), tropologic (sau moral) și anagogic (sau eshatologic). Pentru hermenutica literară interesează însă doar primele două sensuri, fiindcă sensul istoric nu poate fi despărțit de cel simbolic și nici invers nu este posibil, cu toate că sensul alegoric, în poezia religioasă, pare mai important, deoarece el ascunde în interiorul lui o taină, și anume taina întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Pornind de la ideea fundamentală că la baza limbajului biblic este poezia, Părintele Profesor John Breck dovedește că cea mai importantă trăsătură poetică este chiasmul, ca formă universală, învățată sau doar intuită de autori, deoarece „limbajul biblic care presupune forma chiastică este, în esență, poezie. Semnificația se exprimă clar și complet prin aceea ce am numit expresie holistică, prin impregnarea unei anume imagini verbale în mintea cititorului/ ascultătorului. Chiar și în cazul fragmentelor considerate drept proză, chiasmul oferă o calitate

poetică actualizată de ritm susținut prin repetiția verbului sau a temei și un principiu organizatoric

permanent funcțional.” Prin urmare, analizând numeroase fragmente din Vechiul Testament și Noul Testament, Părintele Profesor John Breck concluzionează că, de la poezia imnografică a lui

Roman Melodul, până la imnurile liturgice, la poezia religioasă rusească, cunoscută sub denumirea de „duhovnîie stihi” sau „versuri duhovnicești” și până la poezia franceză a secolului al XIX-lea (exemplificând prin versuri ale lui Paul Verlaine) și la poezia contemporană, întreaga poezie stă sub semnul structurilor chiastice, a structurilor cu efect de spirală (denumite helix retoric, ele au rolul de a duce atât înăuntru cât și înafară tema poziționată în centrul compoziției).

În acest fel, Părintele Profesor John Breck ajunge la o altă înțelegere a ceea ce teoreticienii literari au numit structura de adâncime a textului poetic; această structură a conservat de-a lungul timpului chiasmul, ca figură retorică preferată sau mișcare în spirală, cuplată cu efectul de întărire sau focalizare: „paralelismul concentric, precum narațiunea sau mitul, reprezintă ceea ce specialiștii au numit structuri de adâncime, un mod de comunicare cu legi și relații lingvistice precise, care se manifestă în toate timpurile și în toate culturile, în toate formele de literatură, atât

religioasă cât și laică”. Consider că este mai interesant și actual a face o scurtă analiză a limbajului chiastic și a paralelismului concentric, atât cât am reușit și eu să înțeleg audiind cursurile excepționale ale Părintelui Profesor John Breck.

Poezia religioasă românească are, fără îndoială, o preferință anume pentru limbajul chiastic și a paralelismului de influență biblică, care sunt explicate astfel: „paralelismul se referă la o corespondență stabilită între două (ocazional trei) rânduri de proză sau de poezie. Corespondența poate implica elemente semantice și sintactice (ocurente verbale sau gramaticale similare) sau poate fi stabilită prin repetarea anumitor sunete (asonanța sau rima). Termenul chiasm se utilizează cu referire la o varietate de modele diferite al căror denominator comun este structura simetrică și, de aici, o anumită formă de inversiune a ordinii cuvintelor în enunțuri paralele. Un exemplu ar putea fi modelul A:B:B’:A’. Aici enunțurile A și B se reflectă, ca într-o imagine inversă în oglindă, în enunțurile A’ și B’.”

Termenul de chiasm provine din limba greacă (“a însemna cu linie dublă”). Litera grecească “chi” era scrisă la fel ca litera romană X. De aceea, uneori chiasmul este văzut ca o cruce, pentru că “un adevărat chiasm generează afirmații aflate în echilibru, în paralelism direct, invers sau antitetic, construite simetric în jurul unei idei centrale. Unicitatea chiasmului, care-l distinge de alte forme de paralelism, constă în focalizarea asupra unei teme pivot, în jurul căreia se dezvoltă celelalte enunțuri ale unității literare respective. Chiasmul presupune deci un centru, un “punct de intersecție”, ilustrat de litera “chi” (X)”.

Spre exemplificare, am ales câteva texte reprezentative ale unor mari poeți români. Firesc, primul text este un fragment dintr-o poezie eminesciană, capodoperă a genului. Rugăciune este, am spus, un imn mariologic. Urmărind paralelismul lexical ajungem la un mesaj central evident în toată teologia ortodoxă, și anume acela că Maica Domnului este “zid de mântuire”:

A: Crăiasă alegându-te

B: Îngenunchem rugându-te, Înalță-ne

C: ne mântuie Din valul ce ne bântuie

D: Fii scut de întărire

E: Și zid de mântuire

D’: Privirea-ți adorată

C’: Asupră-ne coboară

B’: O, maică preacurată

A’: Și pururea fecioară

În acest fragment poetic, putem vorbi despre un paralelism concentric care se termină prin așa numita anacruză : “Marie!”. Anacruza este un cuvânt sau sintagmă non-metrică, a cărei denumire provine din grecește și înseamnă „a împinge în afară”. Urmărind cu atenție paralelismul lexical, ca procedeu de compoziție, operat la nivelul metataxelor sau al figurilor de construcție, ajungem la mesajul central, fixat prin E, și anume: Maica Domnului este co-părtașă la mântuirea noastră, pentru că numai Ea poate să ne fie „scut de întărire” și „zid de mântuire”, Ea este calea noastră spre mântuire, știut fiind că „Fecioara deschide calea Bisericii în uman, este „ușa”. Hristos se numește pe Sine „calea și ușa” ca Dumnezeu-Om, El este unicul. Fecioara este cea dintâi, ea se află în fruntea omenirii și e urmată de toți. Ea naște calea și se face pe sine „îndrumătoare” și „stâlp de foc”, călăuzind spre Noul

Ierusalim.”

Dintre poeziile lui V. Voiculescu am ales, spre ilustrare, poezia De profundis. Paralelismul este și mai evident, atât la nivelul sintactic cât și lexical:

A: Am căzut, fiindcă m-ai smuls Tu din Tine

B: Pentru că m-ai azvârlit am căzut…

C: Așa strigă toată Eternitatea din mine

D: Umple-mă cu păcat, umple-mă cu rușine

E: Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la-nceput

F: Vina mea s-a iscat în lut.

F’: Eu, a patra-ți ipostază, țip din ruine:

E’: Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine?

D’: Nu dragoste, nu milă, nu iertare

C’: Vreau dumnezeiasca mea stare

B’: Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,

A’: Întregește-mă și întregește-Te, Doamne, iar cu

mine.

Spre deosebire de alte texte, se evidențiază în această poezie a lui Voiculescu incluziunea. Aceasta „ca instrument literar, marchează începutul și încheierea unei unități de gândire (…), încorporează un element de intensificare de la A la A’, astfel încât concluzia este “mai mult decât” începutul: încadrează sau desăvârșește tema majoră a fragmentului, în ansamblu.” Explicarea incluziunii necesită realizarea unor alte paralelisme, extrase tot din A-A’, B-B’ și

celelalte.

De exemplu: „m-ai smuls Tu din Tine” este o sintagmă paralelă cu versul final „întregește-mă și întregește-Te, Doamne, iar cu mine”. Este evidentă circularitatea textului. Pornind de la premisa că omul a fost izgonit din Paradisul divinității, poetul ajunge la formularea dorinței absolute a fiecărui creștin: reîntoarcerea la starea paradisiacă, când omul, precum Dumnezeu, nu făcea și nu gândea răul. Apoi: „am căzut” dar „dă-mi înapoi ceea ce am avut”, pentru că numai așa ființa se poate împlini și desăvârși.

Mai mult, în structura C-C’, “strigă Eternitatea din mine” relevă dorința firească a omului, rostită însă categoric, fără ocolișuri, pentru că „Vreau dumnzeiasca mea stare”! În structura paralelă D-D’, poetul relaționează alte expresii: preferă să fie umplut cu rușine și cu păcat, pentru că nu vrea milă, nici dragoste, nici iertare. Ne apropiem astfel de centrul chiastic. În E-E’ este preferată o întrebare retorică, care însă nu prezintă interes pentru ființa umană, mai ales pentru că ea trăiește convingerea sfințeniei paradisiace: „sfânt am fost, sfânt rămân, ca la-nceput”.

Ajungem astfel la centrul-pivot. Singura vină pe care și-o poate reproșa ființa este aceea că s-a lăsat plăsmuită din lut în mâinile Creatorului iar acesta, odată cu potrivirea lutului a lăsat în el și sentimentul de vină. Cu toate acestea, și ideea centrală aceasta este, omul este a patra ipostază a divinității, el este mai presus decât toate creaturile și făpturile divine sau pământești, mai presus chiar decât îngerii. Omul este întruparea sfințeniei edenice după care, de altfel, tânjește mereu în

această viață trecătoare…

Sandu Tudor, în poezia Stih teoric, realizează, voit sau nu, un paralelism asemănător poeziilor ebraice, orientale. Astfel:

A: Viața este o răpire în Duh, salt de trei extazuri

rourat

B: E vederea cea octavă îndrăznită

C: către Fața cea nevăzută de safir

D: este vin de Sânge preacurat

C’: dintr-al Graalului ceresc Potir

B’: și îmbătarea trează dăruită

A’: cu-nălțimi de albe Întunecimi.

Taina Euharistiei, a prefacerii Sângelui Domnului Hristos în vin euharistic, constituie centrul chiastic al acestor versuri. Dacă urmăm lectura lineară, spunem că textul urmărește să dea o definiție a vieții. Urmând însă structura concentrică, putem să ne dăm seama că poetul urmărește să construiască, în jurul temei centrale a Euharistiei, o serie de imagini poetice și religioase care converg, ascendent în A, B, C și descendent în A’, B’, C’ spre evidențierea Tainei creștinismului, care se regăsește deplin în iubirea divină revelată pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față.

Poezia Înviere a Zoricăi Lațcu Teodosia este un exemplu magistral de chiasm și paralelism sinonimic, deoarece chiasmul joacă un rol deosebit în interpretarea semnificației textului. Întâlnim și în această poezie tehnica incluziunii sau a închiderii și utilizarea chiasmului pentru a focaliza atenția cititorului pe centrul mesajului transmis de către poetă:

A: Iubirea n-a murit.

B: Deci cum se poate să-nvie azi,

C: atât de strălucită, cât n-a putut privirea

năucită să vadă-n față flăcările-i toate?

D: Iubirea crugul vremii nu-l socoate

E: Ea curge de la Duhul, nesfârșită

F: Ea n-a murit,

E’: ci fost-a tăinuită / Din drum bătut

de zgomotoase gloate

D’: Jăraticul mocnit sub spuză – o

vreme/ Hrănit a fost cu lemnul Crucii Sfinte

C’: A pâlpâit o flacără deodată/ Și s-a

nălțat pe cerul plin de stele

B’: A ars din lemnul Crucii – duh fierbinte

A’: Iubirea, una vie și-nviată.

Fără îndoială, se regăsește în această poezie un chiasm autentic, preferat de autoare pentru a evidenția Taina Iubirii care nu poate să moară, fiindcă ea este vie, este o flacără nestinsă, din Învierea Domnului Hristos. Neîndoielnic e faptul că tocmai acest lucru vrea să-l poetizeze Zorica Lațcu. Prin incluziunea de la A la A’ s-a conturat imaginea unei tăinuri a iubirii care însă nu

putea să aibă sfârșit, doar a fost precum “jarul mocnit” și “hrănit cu lemnul Crucii Sfinte”. Centrul pivot, descoperit în F, este mesajul întregii poezii religioase dar și al Evangheliei: Domnul Hristos n-a murit! De aceea, poate deloc întâmplător, Noul Testament (ultima carte) sfârșește cu vorbele: „Cel ce mărturisește acestea, zice: „Da, vin curând!” (Apoc 22,20) Mesajul este clar: Domnul Hristos vine mereu la noi, nu am rămas singuri, pentru că El a biruit moartea, pentru că El a Înviat și pentru noi!

Aceeași structură chiastică perfectă o găsim întro poezie a lui Daniel Turcea. Simplitate este cel mai reușit chiasm din poezia religioasă românească. Să privim mișcarea textului: mult iubind / îngenunchiai / iertând moartea / sub măslin / moartea mea / iertându-mi / mult iubind / îngenunchiai.

Fără exagerare, dar Simplitate este uimitoare, nu atât pentru mișcarea chiastică pe care o impune voit mesajului, cât mai ales prin imaginea evanghelică pe care o aduce în fața cititorului: în Grădina Ghetsimani, sub măslin, Domnul Hristos se roagă îngenunchiat și iartă moartea pentru că a îndrăznit să-L provoace (pentru ca mai apoi s-o biruiască) dar, în același timp, El iartă și moartea noastră care vine ca urmare a păcatelor ce ne biruiesc pe noi. Imagine poetică excepțională și, poate, unică în literatura noastră!

Și poetul Ioan Alexandru a impus mișcări concentrice și chiastice în opera lui. Ceea ce nu este deloc de mirare, pentru că el este un imnograf prin excelență iar chiasmul și paralelismul concentric s-au folosit, după Sfânta Scriptură, în primul rând în poezia imnografică. De exemplu, în primele două strofe din poezia Cina găsim un chiasm evident: Vine un musafir la noi în casă / Aducător de har / orice străin îl vom pune în frunte la masă lingă / pâine și vin / Cât ne este vatra de săracă pe cât suntem de mulți lângă foc / Îi place lui Dumnezeu să petreacă / Cu noi la un loc.

Semnificația centrului-pivot este clară: la masă vine musafirul cel mai dorit, Pâinea și Vinul, simboluri euharistice depline, necesare omului pentru mântuire. La noi și cu noi au semnificații depline. Ioan Alexandru vorbește, de fapt, de casa sufletului în care poposește Domnul Hristos, prin împărtășirea cu pâine și vin în Taina Euharistiei…

Într-o altă poezie, dintre atâtea intitulate Iubire, Ioan Alexandru metaforizează Taina Nunții și a iubirii sponsale, care îi duce pe cei ce se iubesc, prin iubirea lor jertfelnică, la mântuire:

A: Soția mea iubita mea iubită

B: Din Paradis mi-ești dăruită

C: Iubirea noastră-n rai întemeiată/ N-o poate

stinge nimeni niciodată

D: Cum se lipește de oceane luna

E: Eram uniți în rai pe totdeauna

F: Nu m-am aprins de tine prin cădere

G: Să nu te stingi în urmă de durere

F’: Câte nevoi ne-au însoțit pe cale

E’: Nu mi-au pierit din zâmbetele tale

D’: Oricâtă îndura-vom suferință

C’: Suntem în doi o singură ființă

B’: Până vom trece dincolo cu bine

A’: Pe lacrimile stingerii de sine

Se remarcă în această poezie aceeași mișcare descendentă (din Paradis la durere) și apoi ascendentă (de la durere la mântuirea amândurora), cu un centru chiastic relevant. La o primă lectură, am putea fi tentați să interpretăm poezia ca un simbol al perechii edenice, ceea ce n-ar fi greșit. Numai că este vizibilă semnificația neotestamentară: bărbatul și femeia nu sfârșesc alungați din Rai, ei se reîntorc în Rai, prin iubirea lor jertfelnică care nu lasă pe cea iubită să „se stingă de durere”, deoarece noi trebuie să fim „următori ai lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți” și trebuie să umblăm „întru iubire așa cum și Hristos ne-a iubit pe noi, și pentru noi I S-a dat pe Sine lui Dumnezeu prinos și jertfă întru miros cu bună mireasmă.” (Efeseni 5, 1-2)

Multe texte sunt structurate după metoda chiastică. Exemplele pot continua, ele sunt însă nenumărate, atât la nivelul unei singure poezii (dacă analizăm strofele sau anumite părți din poezie), cât și la nivelul tematic (dacă analizăm anumite teme dintr-o operă) sau la nivelul operei în

sine a unui poet.

Deloc neglijabilă, structura limbajului chiastic ar merita mai multă atenție, pentru că această structură se regăsește, așa cum apreciază și Părintele Profesor John Breck, ca formă universală, atât învățată cât și intuită: „fluxul elicoidal poartă cititorul/ ascultătorul, prin intensificare sau întărire progresivă, în mișcarea fragmentului, precum într-un vârtej. Modelele chiastice apar în toate formele de literatură, în poezie și proză, în micro-unități și macro-unități. Au o asemenea flexibilitate încât pot impregna orice tip de unitate literară cu flux concentric sau elicoidal. În compunerea lucrărilor, autorii care au întrebuințat chiasmul au fost frecvent prinși de acest flux și i-au dat expresie inconștient sau spontan. (…) Pentru a interpreta corect un fragment, în termeni de sens literal, cititorul (exegetul sau oricine altcineva) trebuie prins, în mod similar, de fluxul semnificației inerente textului. Deci, cititorul trebuie să învețe să audă textul, să-l asculte și să sesizeze ritmurile și, de asemenea, cuvintele, pentru a pătrunde nivelul cel mai adânc de semnificație. E nevoie, prin urmare, ca exegetul să aplice textului un demers al fluxului de semnificație, în defavoarea unei rigide căutări a temelor. Calitatea dinamică a structurilor chiastice va putea fi estimată atunci când interpretul obține un sens pentru pulsul sistolic-diastolic al textului, fluxul interior și exterior prin care paralelele lămuresc centrul și își derivă sensul din centru.”

2.5. SCRIITORI DE POEZIE RELIGIOASA ROMANEASCA

Cei mai de seama scriitoei de poezie religioasa ai neamului nostru romanesc sunt:

Niceta de Remesiana a fost un mare cărturar din secolul al IV-lea, care și-a elaborat opera în limba latină. Considerat primul poet al spațiului daco-roman, (fiind născut în Dacia Mediterranea), Niceta de Remesiana a rămas în patrimoniul liricii religioase prin celebrul imn Te Deum laudamus, ale cărui versuri austat și la baza altor imnuri religioase, păstrate până astăzi de Biserică: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău / și binecuvântează moștenirea Ta / Și-i condu pe ei și-i înalță până în veac. / Zi de zi și noi Te binecuvântăm / Și lăudăm numele Tău în veac și în veacul veacului. / Ajută-ne, Doamne, astăzi, fără păcat să ne purtăm. / Mila ta fie peste noi precum am nădăjduit-o de la Tine / Căci în Tine, Doamne, am nădăjduit / să nu mă rușinez în veac.”

Filotei Monahul, un autor de imnuri religioase de la începutul secolului al XV-lea, logofăt al domnitorului Mircea cel Bătrân, este cunoscut azi prin cele 25 de copii manuscrise ale troparelor sale creștine, 13 existând la Biblioteca Academiei Române. Viețuind în Mănăstirea Cozia, Filotei Monahul a alcătuit așa numitele Pripeale la toate Praznicele Domnului și ale Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor cuvioșilor părinți, mari și sfinți și vestiților mucenici și tuturor sfinților deosebiți.

Petru Cercel, domnitor al Țării Românești, frate vitreg al lui Mihai Viteazul, mare cărturar umanist, având o cultură excepțională și cunoscător a 12 limbi, este autor a mai multe imnuri scrise în limba italiană. Rugăciune, text ce s-a păstrat până astăzi, este un imn divino-hristic de rară frumusețe, influențat probabil de marile imnuri bizantine: „Tu, care din Fecioară întrupare / Ai vrut să iei, Părinte preaputernic, / Ca să-nviezi și să ne dai iertare; / Tu, ce vărsându-ți sângele cucernic / Ai sfărâmat pe diavolul nemernic; / Tu, ce-ai deschis a ta împărăție / Și blând te-arăți și milostiv cu mine, / Spre-a-mi face raiul veșnică moșie; Ascultă, Tată, ruga mea ce vine / La Tine arzătoare și plecată, / Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalț la Tine, / Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată / Atâtea bunuri mie hărăzite, / Și ce-aș putea să-ți juruiesc răsplată?”

Mitropolitul Varlaam al Moldovei a fost la rândul lui un mare învățat al epocii sale (secolul al VIIlea). Rămas în conștiința posterității ca primul mare artist al limbii române literare, Mitropolitul Varlaam a contribuit, prin opera sa, mai ales prin Cazania, la dezvoltarea limbii literare, impunând în cultura română seria tipăriturilor de texte religioase de învățătură. Laudă Ție, Doamne… este unul dintre cele mai expresive texte ce ne-au rămas de la arhicunoscutul Mitropolit:

„Laudă Ție, Doamne, cu îngerii dau, / când sfârșitul acesta dumenecile am. / Trei părți ce săntu într-această carte / un Dumnezeu în trei feațe svănta troiță poartă / Dumenecile cu a triodului sărbători, / lunile cu a praznicelor învățături. / Priimeaște, Doamne, ca de la un păcătos, / să slujesc Ție în ciastă lume păn voi hi sănătos / Și hie de pururia cinstit și lăudat numele Tău, / iară eu de la inimă de mărturisesc / cu condeiul meu.”

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei rămâne până azi un punct de reper al poeziei noastre, pentru că, spune istoricul literar Mircea Scarlat, cu Psaltirea în versuri „se încheia o etapă decisivă în istoria poeziei românești”. Tâlcuind Psalmii lui David, timp de peste cinci ani, și așezând în fruntea Psaltirii șase Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, Dosoftei a rămas în conștiința noastră ca primul autor major de texte religioase din literatura română. Repetând de mai multe ori faptul că „Dosoftei încununează, nu inaugurează, o tradiție”, Mircea Scarlat subliniază importanța deosebită a versificațiilor Mitropolitului moldovean care „a încercat un mare număr de ritmuri, realizând, cu mult înaintea autorilor de gramatici și retorici, spectaculoase exerciții eufonice. Deși nu programatic, precum Miron Costin, Dosoftei a dovedit capacitatea limbii române de a se mlădia potrivit ritmurilor prozodice consacrate.” Nu poți vorbi despre Psaltirea lui Dosoftei fără a aminti despre Psalmul 136, considerat o capodoperă a genului. De o frumusețe aparte, diortosirile evidențiază un mare talent poetic. Se vorbește chiar despre un preeminescianism rezultat din folosirea repetată a unor temeni pe care-i va folosi mai târziu și „poetul nepereche”: sara, bucium, genune, luciu, sunet de corn, dulceață, raze, străluminări: „surprinzător preeminesciene sunt nuanțele vibratorii ale luminii, diafanele țesături aeriene de raze, repetatele lucori șistrăluminări, toate configurând planarea în azur; vrăjit, purificat, „curat de tină” (Psalmul 17), imnografulversuitor hălăduiește precum „cerbul pre dealuri preste măguri nalte”, halucinat parcă în conjuncție cu sacrul”. Psalmul 136 (La apa Vavilonului) evidențiază o mare disponibilitate verbală, metrica populară îmbinând armonios elegiacul și viziunea evident încrâncenată a versificatorului. Numit deseori psalmul iubirii de țară, acest text simbolizează un spațiu al exilului, o personificare a dorului psalmistului care „jelind de țara Domnului” se confesează „cu inemă amară/ prin Sion și pentru țară”. Prin „sălci aninate” sunt lăsate „bucine ferecate”, expresii ale cântecului de durere a celor care „șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm”. Ce sunt aceste cântece? Sunt „cântări ce cântam Domnului” în Țara Sionului, numită și cetatea Ierusalimului sau Țara Sfântă. Psalmistul face astfel o relație între el, ca simbol al celor ce plâng, „Țara Svântă”, munte, țară și apă a Vavilonului. În această relație, pe verticală și orizontală, se întâlnește Logosul creator, Cuvântul care nu poate fi uitat, pentru că el exprimă Iubirea de Țară, Iubirea celor care „plângeam cu lacrimi hierbinte”.

„Exponent al unui clasicism peren, care în cazul său se autoriza de la modele biblice, mitropolitul de la Iași constituia în epocă o figură-etalon”, rămânând ilustrul cărturar care a încununat o epocă din istoria noastră, atât prin diortosirile sale biblice, cât și prin cele liturgice, Molivtelnicul, Liturghierul, Octoihul, Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului sau alte meditații creștine, care au sporit considerabil bazele literaturii noastre culte, literatură care își are izvoarele în textele creștine.

Mitropolitul Simion Ștefan de la Alba Iulia care a publicat pentru prima dată în limba română, într-o versiune diortosită, Noul Testament de la Bălgrad, în 1648, apoi reprezentanții Școlii Ardelene, care la rândul lor, au căutat să tipărească textele biblice de căpătâi. Este cunoscută Biblia de la Blaj a lui Samuil Micu, apărută în 1795.

Timotei Cipariu, „părintele filologiei românești” a fost nu numai cărturar excepțional, vicepreședinte al Academiei Române și președinte al Asociațiunii ASTRA, ci și un poet de real talent, un versificator religios autentic. Sunt cunoscute până azi câteva imnuri religioase, meditații sau sonete de inspirație religioasă ale lui Cipariu precum Cereascămpărăteasă, Sonet, Imn închinat Sfintei Vergure. Se descoperă în textele lui Cipariu o religiozitate aparte și o anumită afinitate cu stilul eminescian. Sonetul Cerească-mpărăteasă este „un frumos imn marian. Poezia începe cu formula de adresare directă „Cerească-mpărăteasă”, atât de înrudită cu începutul celebrei Rugăciuni eminesciene: „Crăiasă alegându-te…”, fiind un imn închinat Sfintei Fecioare

Maria. Cipariu se autoprezintă într-o stare de neputință („Ca fiul ce te roagă să-l duci numai de mână”), iar prin interjecțiile din final își exprimă convingerea că rugăciunile adresate Mariei, pe care o numește „dulce mângâiere de suflet și virtute”, contribuie la înălțarea sa

morală”.

La rândul lui, Andrei Mureșianu a preferat meditația religioasă, dovedindu-se un spirit religios, atât în creații precum O privire peste lume, Omul frumos și Mintea cât și în cea mai valoroasă poezie a lui, azi imnul nostru național, Un răsunet. Istoricul și criticul literar Ion Buzași vede în acest poem un imn-rugăciune: „cu rezonanța de stihuri de psalmi, sau din alte cărți ale

Bibliei, alternând blestemul cu îndemnul, oda cu invocația, Răsunetul (Deșteaptă-te, române) este în conștiința românească de mai bine de șase pătrare de veac un imn-rugăciune.”

Grigore Alexandrescu a scris poezii memorabile, precum Candela sau Rugăciunea,

dovedind preocuparea constantă a poeților pașoptiști față de problematica religioasă, care e nelipsită din marile creații ale epocii. Despre poezia Rugăciunea, Nichifor Crainic spunea că este „prin ideile dogmatice și mai ales prin cele morale o chintesență a spiritului Evangheliei… Dacă autorul ar fi fost un imnolog din veacurile clasice, ea ar face parte astăzi din ritualul

sacru al Bisericii. Să ne măgulim cu gândul că cel care a plăsmuit-o e întâiul mare poet român care, cu gest de ctitor, își oferă sufletul pe palme ca templu al Duhului Sfânt.”

Dimitrie Bolintineanu este, la rându-i, un poet religios, autor al unor texte de autentică meditație creștină: Fecioara Maria, La Dumnezeu, La Iisus pe cruce. Considerată o capodoperă a liricii religioase de către Ion Negoițescu, poezia Fecioara Maria „e o transcriere descriptivă a icoanei ridicării Maicii Domnului la cer. Tonul stilistic dominant este uimirea entuziasmată, începând cu adresarea din primele versuri: „Vă uitați cât de frumoasă/ Se înalță în azur/ Într-o ceață argintoasă/ Cu flori d-aur împrejur”. Nu atât portretul Sfintei Fecioare stăruie în descrierea lui Bolintineanu, cât participarea cosmică la acest act divin: noaptea se risipește, norii se împrăștie, heruvimii o poartă pe aripile lor.”

Vasile Alecsandri, poetul național înainte de Eminescu, supranumit chiar „rege al poeziei, vecinic tânăr și ferice”, în poezia eminesciană „Epigonii”, a scris, la rându-i, câteva texte de inspirație religioasă. Sunt cunoscute astfel un Imn religios, cântat la Serbarea junimei academice române, dată în memoria lui Ștefan cel Mare, la Putna, Christos a înviat, Legenda sfințirii Bisericii de la Curtea de Argeș. Desigur, textul cel mai reușit este Hristos a înviat, poem dedicat marii

sărbători creștine a Învierii Domnului. Vasile Alecsandri versifică, în stihuri clasice, marea minune

care a schimbat condiția ontologică a omului: „Hristos din morți a înviat, /Și fruntea-i ca un soare/

Lucind peste popoare, / Fiori de nemurire-n lume-a-mprăștiat. /Hristos, zeul credinței, / ieșit-a din mormânt! / Și-a sa reînviere / Ne-arată că nu pere / Dreptatea și credința și adevărul sfânt!”

Poet absolut”, Mihai Eminescu, rămâne un etalon fundamental al poeziei românești, „marele poet național, purtătorul unui mesaj înalt în istorie.”

Într-un studiu despre Poezia religioasă română modernă, Înalt Preafințitul Arhiepiscop Bartolomeu Anania susține că există în opera lui Eminescu cel puțin cinci texte de o sensibilitate creștină autentică: Rugăciune, Colinde, colinde, Învierea, Christ, Răsai asupra mea. Acestor texte li se adaugă alte nenumărate poezii în care, deși sentimentul religios nu este declarat, el poate simboliza un act de credință din care răzbate prezența sacrului. E motivul pentru care unii critici literari (ca de exemplu Constantin Ciopraga) susțin că, în opera eminesciană găsim psalmi și pseudopsalmi. Luceafărul, Melancolie, Scrisoarea I, Venere și Madonă, Mortua est, Rugăciunea unui dac, Cu mâne zilele-ți adaogi, Sara pe deal, Atât de fragedă…, Speranța, Dumnezeu și om, Din cerurile-albastre, De ce nu-mi vii, Preot și filosof, Christ sunt doar câteva texte care dovedesc religiozitatea poetului.

De aceea, putem concluziona, fără teama de-a greși, că Eminescu este un poet autentic religios, a cărui operă, străbătută de un fior creștin, relevă prezența sacrului și credința creștină a poetului, influențat și, de multe ori copleșit, de filosofia germană a lui Schopenhauer sau Kant. Despre această prezență a sacrului se vorbește uneori în critica literară, pentru că „ne apropiem astfel de esența sacrului eminescian, poetul definindu-se ca un homo religiosus în sens larg, la care sacralul asociat deopotrivă miticului și magicului, e principiu de coerență cu universalul, iar profanul un mod al aplatizării”

Dovedind religiozitatea lui Eminescu, atât în poezii cât și în articolele sale religioase, Părintele Profesor Constantin Galeriu concluziona că poetul nostru național „prin gândirea lui și teologică, atât de profundă, răspunde odată mai mult titlului acordat de omul deplin al culturii românești. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii și filosofiei creștine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se țină seama și de el ca un adânc gânditor creștin-ortodox.”

Alexandru Macedonski a fost poetul contemporan marelui Emin al poeziei românești, care a încercat să se detașeze de Eminescu, să scrie altfel, să se impună cu o altă viziune artistică, deși a rămas în conștiința posterității mai ales prin replica la Luceafărul eminescian, Noaptea de decemvrie. Macedonski a încercat, la rându-i, să scrie poezie religioasă, fiind primul autor de Psalmi moderni, ca specie lirică, din literatura română. Deși a fost un poet oscilant, dual în credință, despre psalmii macedonskieni Nichifor Crainic spune că sunt „plângeri în fața lui Dumnezeu, pe temele fundamentale, ce alcătuiesc tristețea vieții: vremelnicia ei, dușmănia semenilor, truda nerăsplătită, iluzia deșartă, deznădejdea, nefericirea, zădărnicia tuturor lucrurilor. E calvarul sufletesc al poetului, care îndură toate cu încredere în justiția dumnezeiască.”

Alexandru Vlahuță și Ștefan O. Iosif au rămas în conștiința noastră literară ca autori aflați sub o aură puternică de eminescianism. Totuși, ei au reușit să dea poeziei românești câteva texte religioase, texte marcate de fiorul rugăciunii și iubirii creștine. Rugăciune, Iisus, Cântec sfânt (Șt.O.Iosif) sau Hristos a înviat, Cuvântul, Sfântă muncă, Iisuse, Din nou coboară printre noi (Al.Vlahuță) sunt texte ce rețin atenția și azi prin sensibilitatea și sinceritatea mesajului lor autentic creștin.

Poetul cărturar” cum l-a supranumit Ioan Alexandru, George Coșbuc este un poet

religios deosebit de înzestrat, pe care graiul sfânt ardelean l-a dat literaturii noastre, pentru că: „de la Coșbuc ne-a rămas imaginea poetului cărturar care nu frunzărește cultura lumii ci își stoarce ochii pe textele fundamentale, a poetului care își asumă istoria neamului său, a marelui poet patriot dintotdeauna suflet în sufletul neamului său.”54. Despre George Coșbuc și Octavian Goga s-a spus că au fost „două genii ale graiului nostru. Ei sunt poeții satului nostru transilvan. Cântările lor au izvorât din sat și au rămas în casele țăranilor”.

Poeziile care ii dovedesc religiozitatea lui Cosbuc sunt : Psalm, Spada si credinta, La Pasti, Moartea lui Fulger, Iisus la imparatul, Armingenii, Cel mai bun cuvant, „ Amin” striga stancile, Colindatorii, Pomul Craciunului, Craciunul in tabara, Pace.

Tudor Arghezi este poetul credinței și-al tăgadei, dar al acelei tăgade care, in facto, sfârșește prin a-l mărturisi pe Dumnezeu. Cei 17 Psalmi arghezieni în versuri dar mai ales Psalmii în proză, publicați sub titlul generic Ce-ai cu mine, vântule?, surprind ecouri din Vechiul și Noul Testament. În opera argheziană „un proces dramatic se consumă între om și Dumnezeu, acesta din urmă nefiind conceput ca o abstracție, ci ca un Părinte. Drama omului nu se referă la absența unui

Dumnezeu în sine, ci la absența oricărui semn concret prin care El ar putea să-i fie accesibil. Asemenea lui Iov și psalmistului David, poetul are sentimentul părăsirii, și suferă că Dumnezeu și-a întors fața de la el, că l-a lăsat singur, că între El și om a tras o perdea de nepătruns, că s-a învăluit într-o taină neagră, asemenea întunericului.”

În concepția lui Nichifor Crainic „religiozitatea poeziei lui Tudor Arghezi e o incertitudine subiectivă pe de o parte și o certitudine obiectivă pe de alta. Aceste două moduri de a simți religios nu sunt la acest poet două momente în raport de succesiune, evolutive ca de la ceva imperfect la ceva împlinit, ci ele coexistă paralel, deși lucrul are aerul unui paradox.” Tudor Arghezi a scris mult mai multe poezii de inspirație religioasă sau marcate de fiorul prezenței/absenței sacrului. Pot să amintesc în acest context: Înviere, Heruvic, Muntele Măslinilor, Rugă de seară, Denie, Abece, Inscripție pe Biblie, Duhovnicească, Priveghere, Colind, Har, Rugăciune, Ogor pustiu, Mă uit la flori etc. Dar niciunde nu apare ca-n Psalmii în proză profunda religiozitate a poetului, împăcarea lui definitivă cu acel Deus absconditus, pe care-l invoca cu atâta sfâșiere lăuntrică și revoltă în versuri.

Psalmii în proză (sau ciclul Ce-ai cu mine, vântule?, subintitulat Printre psalmi) aparțin în totalitatea lor poeticii argheziene, deoarece pentru Arghezi „versul este cristalizarea geometrică a Poeziei” (cum declara în articolul programatic Vers și poezie) iar „poetul se identifică cu cioplitorul care împlinește actul inițial al creației: a plăsmui ființe vii. Frământând cuvântul asemenea olarului aplecat peste un șubred vas de lut, asemenea făurarului a cărui statuie se desprinde vie de pe soclu, visul său e acela al marilor creatori: a da viață Corpului Glorios. Căci a scrie e a face din nou, creația poetică repetând creația cosmică.”

La Lucian Blaga, crestinismul si istoria sacra sunt motive de inspiratie literara, asa cum pentru scriitori clasici era antichitatea greco-romana. Si totusi, multe din poeziile lui Blaga ( mai ales din volumul de debut Poemele luminii) sunt poezii religioase. Doua sunt temele poeziilor sale religioase: Cartea Facerii din Vechiul Testamnet si nasterea lui Cristos din Noul Testament. In volumul Poemele luminii sunt cateva legende pe care blaga le dezvoltadint cartea intai a Vechiului Testamnet: Lumina, Lacrimile si Eva care stabileste legatura intre Vechiul si Noul Testamen

Cel de-al doilea izvor biblic de inspiratie, istoria Nasterii Mantuitorului, i-a prilejuit cateva poezii remarcabile: una pe tema imaculatei conceptii: In amintirea taranului zugrav, Bunavestire, Colinda, Iisus in poezia culta, Alesul.

Poetul are si cativa psalmi in care putem citi o oarecare influenta argheziana in cautarea divinitatii.

Vasile Militaru a fost un alt poet al psalmilor. Înafara numeroaselor sale volume de versuri, care au făcut să fie un poet foarte citit în perioada interbelică, Vasile Militaru are meritul de a fi dăruit literaturii române, precum ilustrul său înaintaș, mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri și o carte de imnuri, Poemele nemuririi, de o înălțătoare aspirație de împlinire prin iubire și suferință, în nemurire, a omului.

Vasile Voiculescu, despre care IoanvAlexandru spunea că este un mare poet european ce-a atins deplinătatea spirituală în versuri, face parte „dintre poeții generației lui clasice și cel mai citit. Versurile lui nu se învechesc și nu se pot învechi niciodată pentru că mărturisesc iubirea

Logosului întrupat în istorie. Sunt iubirea curată ce nu piere niciodată.”

V. Voiculescu a lăsat posterității una dintre cele mai originale și mai vii opere lirice de inspirație religioasă, care trăiește prin fiecare lecturare găsindu-și expresie adâncă în sufletul încălzit de versuri dăruite Iubirii din Iubire. După ce a publicat cunoscutul volum intitulat Poeme cu Îngeri, V. Voiculescu și-a făcut din poezie rugă, o rugă autentică izvorâtă din sufletu-i cald și atât de iubitor, dar și luptător pentru o iubire curată. De ce? Pentru că „rugăciunea este dragostea noastră pentru Dumnezeu. Inima noastră pentru inima Lui. Din aceasta, pururea rugăciunea e trăirea unui paradox total. E fapta cea mai personală și în același timp cea mai străină, mai stranie a noastră. Rugăciunea este o însingurare, dar este în același timp o universalizare a omului. Rugăciunea e darul dragostei lui Dumnezeu ajuns să ardă în inima omului. Sub revărsările

dragostei, în rugăciune și odată cu rugăciunea, învățătura de taină ne rodește și omului i se pun

întrebările cele mari și fundamentale, ca să râvnească marile răspunsuri. Așa rugăciunea ajunge să ne hrănească ca o pâine a vieții, să fie viața noastră realizată în duh.”

Cele mai multe poezii ale lui Vasile Voiculescu, pornind de la paraboleevanghelice sau povestiri biblice, exprima nazuinta omului spre desavarsire dupa modelul lui Isuslo: Pe cruce, Cina cea de taina, Magii, Colind, Pregatiri de cina, Isus pe ape, Duminica Tomei, Sufletul, Luminatorul, Rugaciune, Horeb Launtric, In gradina Ghetimani, Copilaria lui Iisus.

Subliniind valoarea incontestabilă a sonetelor lui Voiculescu, Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania afirmă: „și poate că, după secole de căutări și șovăieli, o lectură adecvată a Cântării Cântărilor devine accesibilă prin opera de maturitate și elevație duhovnicească a lui V. Voiculescu.”

Acestia sunt cei mai de seama scriitori de poezie religioase de-a luhgul timpul pana aproape de zilele noastre. Dar nu pot sa inchei acest subcapitol fara a nu aminti cativa scriitori de poezie religioasa contemporani, acestia sunt: Lidia Staniloae, Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Valeriu Anania, Sandu Tudor, Traian Dorz , Zorica Lațcu

III.CAPITOLUL III. POEZIA RELIGIOASA IN MANUALELE DE LIMBA ROMANA ALTERNATIVE DIN CICLUL PRIMAR

3.1. POEZIA RELIGIOASA IN MANUALELE DE RELIGIE

Manualul școlar este un document școlar alcătuit pe baza programei școlare. În cuprinsul lui se cuprind atât cunoștințe, cât și activități care trebuie desfășurate de către elevi pentru asimilarea acestora.

Manualul de religie se alcătuiește în conformitate cu principiile didactice și catehetice, cu scopuri propuse și cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe ore in funcție de gradul de dificultate al conținutului învățării și de specificul clasei.

În manualele de religie a claselor primare, aproape la fiecare lecție, se folosește ca mijloc de învățământ, pe lângă icoane sau Sfânta Scriptură, literatura religioasa.

Sfântul Vasile cel Mare în Omilia a XXII –a, către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane pentru înțelegerea învățătorilor din Sfânta Scriptură, întrucât trebuie să știm că în fața noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru care trebuie să facem totul și să ne străduim, cât ne stă în putință, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorba cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.

În folosirea literaturii laice, tineri trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele care nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere.

( Sfântul Vasile cel Mare , Omilii și cuvântări. P. 567 – 568, 569 – 570).

Așa cum am mai spus și în capitolul anterior, poporul român s-a născut creștin. Literatura s-a veche are semnificație religioasă. Începând cu Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri ( 1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au scris literatură religioasă. „ Sunt unii poeți pentru care religia este un simplu act de cultură și devine doar sursă de inspirație și sunt alții care trăiesc religia ca act de spiritualitate, ea devenind poezia însăși. Mai există și poeți pentru care noțiunile religioase sunt simple piese de laborator, instrumente ale procesului artistic” ( V. Anania, Din spumele mării, p. 147).

Profesorul de religie va selecta din literatura religioasa acele fragmente care sunt accesibile elevilor claselor primare și care corespund scopurilor urmărite ( desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor.

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

a.) în verificarea cunoștințelor ( de exemplu poezia Rugăciunea mamei de Teodor Castrișanu, în verificarea cunoștințelor despre Taina Nunți, studiată în clasa a IV –a.);

b.) în pregătirea pentru lecție nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză, cu caracter religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor preda ( de exemplu strofe din poezia Profetul din Nazaret de Alexandru Vlahuță, când se trece de la lecțiile legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la Patimile Lui);

c.) în comunicarea noilor cunoștințe ( de exemplu poezia Rugăciune de Mihai Eminescu, însoțită de audiția muzicală a acestei piese);

d.) în fixarea cunoștințelor ( de exemplu lecturarea nuvelei Vecinii, de Ion Slavici, în lecțiile despre iubirea aproapelui);

e. în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ ( de exemplu poezia Hristos a înviat, de Vasile Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în lecția despre iubirea față de aproapele).

f.) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se poate constitui într-o generalizare ( de exemplu versurile Cuvântul devenit-a carne/ Istoria a dobândit cuprins din poezia Poet a lui Ioan Alexandru, pot fi utilizate la liceu în generalizare la lecția despre Nașterea Domnului).

Profesorul va conduce discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică literară.

POEZIA REILIGIOASA IN MANUALELE DE LIMBA SI LITERATURA ROMANA

În manualele de limba și literatura romana a claselor primare un loc aparte îl are poezia, care contribuie la formarea si educarea școlarului. Poezia pe lângă faptul că le dezvoltă vocabularul, îi sensibilizează și îi atrage prin ritm, rimă, imagini și expresii artistice. Muzicalitatea versurilor îi atrage pe copii încă din primii ani de viață. Conciziunea cu care sunt redate faptele, ideile, tablourile sau sentimentele este un motiv pentru care poeziile nu numai că sunt ușor accesibile copiilor, dar le și memorează cu destulă ușurință.

Alături de poeziile cu caracter general, în clasele primare se studiază și poezia religioasă, care prin mesajul lor divin contribuie la formarea unui caracter moral religios ireproșabil, dezvoltându-le un respect aparte față de biserică și în special față de sărbătorile Nașterii Domnului și Învierii Domnului, precum si un respect față de părinți și semeni.

În abecedarul clasei a I – a găsim foarte puțină poezie, deoarece în această perioadă se învață literele, scrisul și cititul.

În manualul clasei a II –a găsim următoarele poezii cu caracter religios: Colindătorii de George Coșbuc, Uite vine Moș Crăciun de Otilia Cazimir, În ziua de Paști de Elena Farago.

Poezia Colindătorii are în ea ceva deosebit, părând o istorioară biblică rostită de măicuța cea bună copilașilor care-l visează pe Pruncul născut în ieslea din Betleem. Seara de Crăciun este puternic marcată de prezența sacrului, a sfințeniei și a comuniunii tainice dintre Mamă și fiii săi. Urmând tabloul descriptiv al unei seri de colindat din satul transilvan de altădată (și poate de azi), Coșbuc reia ideea de ceremonial dar, spre deosebire de ceremonialul liturgic al satului din La Paști, acum se oprește în casa țăranului ardelean, acea casă plină de copii, care ascultă oarecum vrăjiți istoria. Pruncului născut în iesle, istorie spusă cu „glasul rar și dulce” de măicuța cea bună.

În manualul clasei a III –a avem Colinde Colinde de Mihai Eminescu și La Paști de George Coșbuc, prima fiind dedicata Nașterii Domnului, iar a doua Învierii Domnului.

În poezia Colinde, colinde, Eminescu stabilește o relație de iubire, între copiii care se bucură de Nașterea Pruncului din Betleem și de Maica Lui pentru care se gătesc frumos în vremea colindelor, ca și între lumea cerească și lumea noastră, toți fiind conduși spre ieslea cea mântuitoare de către o stea călăuzitoare, călăuzitoare în bucurie și iubire.

Ceremonialul colindelor este autentic și izvorât din sentimentul apartenenței la acea lume deosebită a satului românesc, care a păstrat cu sfințenie obiceiuri de colindat atât de frumoase, unice poate, când copiii vestesc Nașterea bucurându-se de „steaua călăuzitoare” a Mântuitorului:

„Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheața se-ntinde / Asemeni oglinzilor / Și tremură brazii / Mișcând rămurelele, / Căci noaptea de azi-i

Când scâteie stelele. / Se bucur copiii, / Copiii și fetele, / De dragul Mariei / Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei / Ș-a Mântuitorului / Lucește pe ceruri / O stea călătorului.”

La Paști este capodopera liricii religioase a lui Coșbuc. Construcția poeziei este simetrică și urmărește să redea frumusețea neasemuită a Zilei de Înviere, așa cum este sărbătorită în satul ardelean.

În manualul clasei a IV –a gasim doua poezii cu caracter religios : Steaua sus răsare și colinda Trei crai de la răsărit. Ambele poezii ne relateaza povestea Nasterii Domnului.

Poezia religioasa studiata in clasele primare are o mare contributie la formarea caracterului formativ- educativ al elevului, ca modalitate de percepere a mesajului trasmis de textul religios.

3.3. RELIGIOSUL LA VASILE VOICULESCU

Vasile Voiculescu, despre care Ioan Alexandru spunea că este un mare poet european ce-a atins deplinătatea spirituală în versuri, face parte „dintre poeții generației lui clasice și cel mai citit. Versurile lui nu se învechesc și nu se pot învechi niciodată pentru că mărturisesc iubirea Logosului întrupat în istorie. Sunt iubirea curată ce nu piere niciodată.”

V. Voiculescu a lăsat posterității una dintre cele mai originale și mai vii opere lirice de inspirație religioasă, care trăiește prin fiecare lecturare găsindu-și expresie adâncă în sufletul încălzit de versuri dăruite Iubirii din Iubire. După ce a publicat cunoscutul volum intitulat Poeme cu Îngeri, V. Voiculescu și-a făcut din poezie rugă, o rugă autentică izvorâtă din sufletu-i cald și atât de iubitor, dar și luptător pentru o iubire curată. De ce? Pentru că „rugăciunea este dragostea noastră pentru Dumnezeu. Inima noastră pentru inima Lui. Din aceasta, pururea rugăciunea e trăirea unui paradox total. E fapta cea mai personală și în același timp cea mai străină, mai stranie a noastră. Rugăciunea este o însingurare, dar este în același timp o universalizare a omului. Rugăciunea e darul dragostei lui Dumnezeu ajuns să ardă în inima omului. Sub revărsările dragostei, în rugăciune și odată cu rugăciunea, învățătura de taină ne rodește și omului i se pun întrebările cele mari și fundamentale, ca să râvnească marile răspunsuri. Așa rugăciunea ajunge să ne hrănească ca o pâine a vieții, să fie viața noastră realizată în duh.”

Opera poetică a lui V. Voiculescu este o astfel de rugăciune în duh, rugăciune literară însă, deoarece fiecare om înmulțește talantul pe care-l primește, iar Voiculescu a primit talantul poeziei ca expresie culminantă a întâlnirii omului cu Dumnezeu-Iubire. Deși este un poet al marilor lupte ale sufletului uman de-a atinge desăvârșirea și împlinirea în și prin Iubire, (și fără a fi panteist, cum spun unii critici), Voiculescu apare în ipostaza unui psalmist conștient de adânca sa înrădăcinare creștină (este cunoscut faptul că știa multe capitole întregi din Sfânta Scriptură pe de rost!), nu în ipostaza unui poet sfâșiat de dileme existențiale, influențat de diverse îndoieli filosofice, precum Arghezi sau Blaga. Făcându-și din poezie rugăciune și hrană duhovnicească, Voiculescu este un mare poet al iubirii creștine, pentru că „cea mai înaltă izbândă a liricii lui V.Voiculescu este de a fi făcut din iubire un simțământ în care teluricul și spiritualul fuzionează, opunându-se dureros. Aliajul contradictoriu al naturii poetului ajunge astfel aici să se valorifice pe deplin”.

Locul lui V. Voiculescu în literatura românească este propriu: el a fost traversat, dar nu ocupat. Străină riscului luciferic al lui Arghezi, retoricii fără iluminare a lui Panait Cerna, îndoielii fără accent ori zvâcnet a lui Dimitrie Nanu, degajării ortodoxe a lui Nichifor Crainic, poezia sa este a unui creștin care, transgresând zona practicii religioase, respiră în spațiul inițierii sacre: Simt că sunt mai mult decît știu să fiu, / Am putințe mai mari decît pot, / Trăiesc și altfel decît în acest chip viu / Trec dincolo de marginile trupescului sicriu. / Carne, suflare, minte, nu m-alcătuiesc tot… Mișcarea vieții poetului e concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-și îngăduie altă aspirație, astfel încât poezia rămâne o însoțitoare, element conex al gravei experiențe spirituale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu. Poetul o spune de la bun început: …coborând lăuntrica mea scară / Mă sprijin în condei ca în toiag. În felul acesta, citirea poeziei lui ori exprimarea impresiilor e operă de pietate din care trebuie excluse fascinația și gratuitățile jocului.

Poezia Nebunul, din volumul Călătorie spre locul inimii (1994), oferă cheia poeziei sale religioase: poetul nu-i cere lui Dumnezeu Slava ca îngerii, Lauda ca sfinții, Nemurirea ca martirii, Hrana ca pustnicii ori Nava asemeni cuvioșilor, ci doar nebunia de a-i fi totul. Nu numai lumină, ci și – vai, profeție ce avea să se adeverească! – primejdie, bezna și caznă. Căci scriitorul a ieșit mai mult mort decît viu din temnițele comuniste… El și-a părăsit vechea identitate, y compris aceea de poet, în nădejdea arzătoare a nașterii din nou. A unei Vita Nova, ca Dante. În nădejdea unei vieți noi, matrice fundamentală a creștinismului, reductibilă la simbolul învierii. Credința firavă a poetului e asemeni unui prunc la vârsta când învață să vorbească: el stâlcește, cum e și firesc, numele lui Dumnezeu, pe care-L invocă rugându-L să-1 ia pe genunchi. Mai târziu îi va cere să-i curețe de păcat miezul făpturii, așa cum păstorul scobește inima lemnului ca să-1 prefacă în fluier prin care să curgă slobod suflul dumnezeiesc… Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii și-L roagă să-i adune în El risipa vieții. Și spune că sosește – atenție! – de pe tărâmul artei care, oricât de înaltă, e stearpă. Deci, abandonează esteticul pentru universul, valoric superior, al credinței. Vine dinspre stearpa artă, se neagă pe sine, dar rămâne în fruntariile ei, întărind-o într-un fel nou pe dinăuntru, conferindu-i prin noua sevă o turgescență sublimă, asemeni colțului de plantă ce urcă în spinarea firavă piatra. Gândul renașterii prin credință îi smulge din inimă versuri puternice: Doamne, pe măsură ce cred și Te iubesc / Îmbătrînesc în lume și întineresc în Tine. Aceeași impresie o trăia și Michelangelo Buonarroti, îndumnezeindu-se prin contemplarea frumuseții omenești, ca într-o naștere din nou: come serpe al sasso si discoglia, ca șarpele ce năpârlește pe stâncă… Odată cu sterilitatea artei, poetul leapădă și îngâmfarile științei, văzând în devoțiunile pentru ea o trădare iscarioteană. Nou născutul se părăsește pe sine și ca artist și ca medic. Un efort patetic de a plia cuvântul, pentru care e oarecum indiferent, pe ideea arzătoare trădează exact momentul acestui abandon. Martori stau cîteva admirabile stîngăcii dosofteiene și o anume rigiditate verbală care-i altceva decât perfecțiunea prozodică. Un tern monahal, o fugă de efect și de emfaza exteriorități lor sclipitoare ajută la circumscrierea zbaterii eului în temnița trupească. Spațiu insuficient pentru mișcarea, oricît de liberă, într-un acvariu. Prea multă lumină nu pătrunde aici, căci marea lumină e moartea, pe care poetul nu a consumat-o încă. Moartea este, spune el substantivând o locuțiune adverbială, „o dincolo de fire", unirea cu Dumnezeu, singura iubire și, dacă-i așa, nici o lumină n-o poate întrece cît omul e viu…

Așadar, V. Voiculescu bătrânul schimbă pitorescul creștin al viziunii paradiziace din Poeme cu îngeri, carte scrisă spre amiaza vieții, cu viziunea hipocromă a gândului concentrat exclusiv în mântuire. Cromaticul din tinerețe a cedat dramaticului. Problema fundamentală a liricii sale e tocmai anularea viziunii (văz, auz, amintire). Ea stă la baza artei și trebuie să se nege pe sine la contactarea Absolutului, impunîndu-se ca artistul să renunțe la accederea la Dumnezeire prin simțuri. Prin ele luăm cunoștință de efectele Dumnezeirii, cu Creația deci, nu cu Creatorul. Părăsirea lor îl sperie: Cine-ar putea vreodată-nțelege / Misterioasa, groaznica Ta simplitate? (Crucea-înălțare). In altă parte mărturisește faptul de a fi ispitit de către Dumnezeul pur („gol”), dezlegat de minuni: Inspăimîntătoarea Ta abstractitate (Necontenit, Doamne!).

Prevalarea metafizicii asupra moralei, cele două fundamente ale religiei creștine, îl apropie inițiatic de comuniunea cu Absolutul, în care multitudinea și felurimea reperelor dispar: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârșirea, / Râvnesc o subțiime în care să mă torc, / O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea, / Un fară loc din care să nu vreau să mă-ntorc (Babei)

Nu-1 mai izbăvește metafora, ci numai atingerea unei anumite valori a tensiunii de contemplare a Creatorului. Părăsind exuberanța picturală ori muzicală, menestrelul credincios din tinerețe a trecut într-un schimnic monocord, într-un puritan ce vrea să mistuie, prin mijlocirea iubirii dumnezeiești, gunoaiele lumii.

Abstragerea e cel mai valoros exercițiu spiritual pentru poet, creator – în cîteva cazuri – de idei teologice originale. Astfel, strigându-și dintre ruine dorul de Dumnezeu, V. Voiculescu se socotește a patra Lui ipostază, aserțiune care, raportată la conceptul creștin al Sfintei Treimi, ar putea fi privită ca o erezie, dacă n-ar fi salvată de metafora omului dez-dumnezeit: Dă-mi înapoi ceea ce am avut, / Intregește-mă și întregește-Te, Doamne, iar cu mine (De profundis). Tânjind după comuniunea cu Dumnezeu, râvnește să fie un stâlpnic, însă nu într-o pustie, ci în sacra înălțime a lui Dumnezeu, din care pentru nimic în lume n-ar mai vrea să coboare în imperiul Negrei labe a păcatului (Stâlpnicul). Combustia ce-i asigură justa direcționare e focul jertfei, emanciparea spiritului prin suferință: Sunt slab, sămânță care-o suflă vîntul / Pe stepele vieții îndelung / Dar el mă suflă unde vreau s-ajung! (Contemporan). Poetul nu vrea să-i fure lui Dumnezeu nici o bogăție concretă (jilț de aur, potir de mărgăritare, raiul etc.), ci numai dragostea Lui: Cum Te-aș prăda! Cucernic tîlhar, / Aș sări hoțește pe-o fereastră / În împărăteasca Ta bazilică albastră / Să jefuiesc dumnezeiescul altar (Tîlhar). Este optica omului de la țară, animat nu de a fi, cât de a avea: a poseda averea supremă ca pe un bun gospodăresc.

Prevalarea moralei asupra metafizicii îl recomandă pe săteanul din poet, cufundat într-o adâncă smerenie ortodoxă și în munca onestă. El este un virtuoz al armoniilor, urcușurile pe care trebuie să le ia în piept i-au imprimat ritmurile efortului și al poticnelilor. Copilul de altădată migrează la oraș, departe de Pârscovul natal, urmează școli înalte, dar poartă cu el în depărtări talismanul arhaismelor, uneori locale, impregnate adeseori de smirna cățuii și a cădelniței, termeni pentru care a avut toată viața o slăbiciune (stâncă chialbă, dosădit, aripă rudă, celarele pântecului, podóbia lumii, niriardă, a diortisi, gadină, seul păcatelor etc). Ele se extrapolează inventivismului unor rime ca: clisă / ci să, adineaur' / aur, arcei / chiar cei, ulcer / să nu-l cer, iar pe / șarpe, nu prea multe, într-adevăr, rime care l-ar aminti pe Eminescu din surprinzătoarea, dar foarte naturala rimă Circe / te miri ce, dacă ceea ce francezii numesc l'enjambement (ingambamentul, încălecarea versurilor, de fapt ruperea lor pentru rimă) nu le-ar imprima stridență de artificial. Acestea sunt halte în elaborarea artistică, poetul se află însă în plin zbor dinspre fascinațiile artisticului, pe care îl ignoră în bună măsură, spre înălțimea simplificată a spiritualului. Pe măsură ce gândul se cufundă mai puternic în contemplarea lui Dumnezeu, în aceeași măsură nu mai scontează pe efectele artistice ale stilului. Interesat numai în mântuire, duce o simplă viață creștinească, în speranța că moliftele din părinți, adăugate rugăciunilor lui, vor izbuti să nu-I hărăzească scrâșnirilor din dinți… Astfel de eforturi stilistice, puține, rămân stângăcii interesante ale meșteșugarului, sforțări estetice, și pot părea naturale numai raportate la sinceritatea nedisimulării, nu la arta poetului, pe care ele îl exprimă mai mult psihologic decât artistic.

Zisei săteanului i se adaugă zisa doctorului. Ea evocă, în poezia Amenti, camphora veacurilor ce vin, camforul, aroma terpenică din dispensarele de odinioară. Poetul medic folosește drept metaforă a durerii (tânjirii) după Dumnezeu simptomul de „membru fantomă” al amputatului (Amputatul), iar pe jivina inimii o simte jumătate roșie, jumătate albastră (Din pietre grele. Lui Andrei Scrima) urmând expresia medicală inimă stîngă / inimă dreaptă, prima consacrată sângelui arterial, a doua sângelui venos. Psihanalitic, atât rimele ingambament cât și prozaismele științifice denotă, prin ostentația lor obosită, sila de întârzierile în exact ceea ce vrea să depășească în înălțarea lui spre Absolut: arta literară și arta medicală. Ele trebuiesc socotite mai mult inconsecvențe decât repere în evoluția artistului ce se consacră ascezei. Altfel, poetul vrea să rămînă …ca pomul, iarna, îngrădină: / În pământ genunchii mi-i înfig / Și cu inima-nălțată spre lumină / Tac și-aștept ca soarele să vină… / Iar în viscole, mă vaier și Te strig (Strig)

Emancipat de ispitirile cărturărești și de el însuși, părăsindu-1 și pe medicul scriitor, poetul lilialelor Poeme cu îngeri de odinioară scrie la bătrânețe ca un țăran ce se mișcă lesne în milenara lui cultură arhaică, într-o devoțiune totală față de rosturile cosmice și în permanentă rugăciune. Asumându-și complet destinul, el îl smulge întâmplării și nu-1 lasă nearticulat cu rațiunea divină. Metaforele sunt de obârșie sătească și comprimă concepte pe care doctorul le-ar fi putut foarte bine exprima prin mijloacele unui limbaj intelectualizat. Ceea ce în Noul Testament e parabola, aici e metafora. Un șirag de metafore trecut printr-un suflet adînc, grav, fierbând sub turmentarea credinței. Ele îi sunt proprii, așa că îl fac recognoscibil: În dârdora de patimi, năpraznica rușine; ori Simt frînghiile cărnii grăbit cum se dezleagă etc.

Teribilă mi s-a părut în această poezie de senectute liniștea spirituală, împlinită de-asupra sedimentărilor sufletești. Cu ea poetul escaladează versanții himalaieni ai Dumnezeirii și privește calm în neant. Spre a o ilustra, ar fi de-ajuns să reproduc următorul distih, unul din cele mai puternice pe care le cunoaște poezia românească: De-alunec în prăpăstiile-Ți sfinte, / Ce-mi pasă, tot în Tine cad.

3.4.RELIGIOSUL LA MIHAI EMINESCU

Dovedind religiozitatea lui Eminescu, atât în poezii cât și în articolele sale religioase, Părintele Profesor Constantin Galeriu concluziona că poetul nostru național „prin gândirea lui și teologică, atât de profundă, răspunde odată mai mult titlului acordat de omul deplin al culturii românești. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii și filosofiei creștine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se țină seama și de el ca un adânc gânditor creștin-ortodox.”

De aceea, „în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm nu trebuie uitat niciodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”. A și trăit ca un fiu devotat, dreptcredincios ei. (…) În noiembrie 1886, Eminescu se retrage la Mănăstirea Neamț. Acolo s-a spovedit și s-a împărtășit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorință și rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mănăstiri, de unde să audă chiar și dincolo,

de pe celălalt tărâm al existenței: Lumină lină. Poet al iubirii a fost …și al luminii.”

Într-un studiu despre Poezia religioasă română modernă, Înalt Preafințitul Mitropolit Bartolomeu Anania susține că există în opera lui Eminescu cel puțin cinci texte de o sensibilitate creștină autentică: Rugăciune, Colinde, colinde, Învierea, Christ, Răsai asupra mea. Acestor texte li se adaugă alte nenumărate poezii în care, deși sentimentul religios nu este declarat, el poate simboliza un act de credință din care răzbate prezența sacrului. E motivul pentru care unii critici literari (ca de exemplu Constantin Ciopraga) susțin că, în opera eminesciană găsim psalmi și pseudopsalmi. Luceafărul, Melancolie, Scrisoarea I, Venere și Madonă, Mortua est, Rugăciunea unui dac, Cu mâne zilele-ți adaogi, Sara pe deal, Atât de fragedă…, Speranța, Dumnezeu și om, Din cerurile-albastre, De ce nu-mi vii, Preot și filosof, Christ sunt doar câteva texte care dovedesc religiozitatea poetului.

De aceea, putem concluziona, fără teama de-a greși, că Eminescu este un poet autentic religios, a cărui operă, străbătută de un fior creștin, relevă prezența sacrului și credința creștină a poetului, influențat și, de multe ori copleșit, de filosofia germană a lui Schopenhauer sau Kant. Despre această prezență a sacrului se vorbește uneori în critica literară, pentru că „ne apropiem astfel de esența sacrului eminescian, poetul definindu-se ca un homo religiosus în sens larg, la care sacralul asociat deopotrivă miticului și magicului, e principiu de coerență cu universalul, iar profanul un mod al aplatizării”.

Autenticitatea sentimentului religios răzbate clar din poezia Rugăciune în care Eminescu dă dovada întregii sale convingeri în puterea rugăciunii către Maica Domnului, singura care poate să ne ridice peste mizeriile acestei lumi, cu aleasa ei dragoste și mijlocire:

Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem rugându-te, / Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Și zid de mântuire, / Privirea-ți adorată / Asupră-ne coboară, / O, Maica Preacurată / Și Pururea Fecioară, / Marie!

Eminescu reușește, prin aceste versuri, să exprime în cuvinte de mare forță artistică și perfecțiune a formei o trăire creștină autentică, o rugăciune sinceră, lăsând impresia copleșitoare a unui om care se roagă pentru mântuirea lumii întregi, el fiind un apostol al neamului care-și spune ruga în comuniune și unitate creștină. Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu afirmă că „descifrăm în aceste versuri una dintre cele mai specifice doctrine ale Ortodoxiei, aceea a conlucării dintre Dumnezeu și om (synergia) în vederea mântuirii acestuia din urmă. Aproape un secol mai târziu, Nichifor Crainic o va teoretiza în teologia „theandriei” iar Lucian Blaga o va specula în filosofia „trancendentului care coboară”, ambele teorii convergând către organicitatea viziunii ortodoxe asupra relației Dumnezeu-om.”

La fel de impresionantă este poezia Răsai asupra mea, în care Eminescu transcende mizeria vieții într-o înțelegere desăvârșită a sfințeniei și harului Preasfintei Fecioare Maria, invocată de data aceasta în nume personal. „Maica Domnului înomenit e, prin aceasta maica omenirii îndurerate. Dragostea ei maternă, veșnic înlăcrimată de soarta omului e întru totul vrednică rugăciunilor ce i se ridică. Sub privirea ei înstelată de plâns își deschide Eminescu inima sfâșiată de drama lui spirituală. Sonetul, pe care i-l închină, e o rugăciune dogorâtă de setea virtuților pierdute. Un om de geniu îngenunchează în fața Sfintei Fecioare. Smerenia, condiție inițială a rugăciunii, îl face să-și vadă întreaga măreție ca pe o adâncă nimicnicie”:

“Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; / O, maică sfântă, pururea fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină. / Speranța mea tu n-o lăsa să moară / Deși al meu e un noian de vină; / Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare asupra mea coboară.”

Luceafărul rămâne capodopera liricii românești, expresia integrală a sufletului eminescian. Numeroasele exegeze ale acestui poem au scos la lumină diferite surse de inspirație dar cea mai puțin cunoscută este, din păcate, sursa creștină. Zoe Dumitrescu Bușulenga, ca și

altți critici și istorici literari, a evidențiat faptul că poemul Luceafărul a avut ca sursă de inspirație și Evanghelia Sfântului Ioan, dovadă fiind și faptul că pe marginea unei file de manuscris a fost descoperit Prologul Evangheliei Sfântului Ioan. Religiozitatea eminesciană este însă evidentă, ținând cont și de viziunea poetică impusă de marele poem, din care țâșnesc lumini purificatoare. Regăsim la acest nivel ideea de Dumnezeu-Iubire, pentru că din Iubire Creatorul a toate refuză și lui Hyperion dorința de murire.

Înalt Preafințitul Bartolomeu Anania, în studiul amintit, face o analiză teologică absolut originală și de-a dreptul impresionabilă a poemului eminescian, susținută cu argumente temeinice, care merită cunoscute și reținute: „eroul poemului, Luceafărul-Hyperion, a fost construit pe baza celor doi poli fundamentali ai prologului ioanic: „La început era Cuvântul…” și „Cuvântul s-a făcut trup”. El aparține lumii necreate și a participat efectiv la crearea universului. Noul Hyperion are toate atributele Logosului. Ca unic fiu al Tatălui, el era de față în „ziua cea dintâi” când „izvorau lumine”, iar acum este ipostaziat într-un astru vizibil, cu menirea de a lumina lumea. Dorința lui de a deveni muritor nu se traduce printr-un act de răzvrătire (ca la titanii mitului antic), ci în rugămintea unui fiu tulburat către un tată înțelept.

Refuzul acestuia de a-i lua „al nemuririi nimb” nu-și are originea într-o neînțelegere a situației sau într-o îndărădnicie despotică, ci în singura „neputință” a Atotputernicului, aceea ca din creator să devină creatură; fiind consubstanțial cu Tatăl, Hyperion – Cuvântul e părtaș al aceleiași condiții existențiale. În Grădina Ghetsemani, Iisus-Omul își roagă Părintele ca, „dacă este cu putință” să nu fie nevoit să bea paharul Crucii, dar în același timp El știe că aceasta „nu e cu putință”, că evitarea Crucii ar însemna negarea înseși a menirii Lui de Dumnezeu întrupat, ceea ce face ca imediat să-și pună propria Sa voință în acord cu aceea a Tatălui.

Situația nu e alta în poemul lui Eminescu. Tatăl (care e prezent numai prin vocea Sa, ca lui Moise în Muntele Sinai) îi spune fiului tulburat că e în stare să-i dea orice pe lume, „dar moarte nu se poate”. E ultima treaptă a reinițierii lui în taina propriei sale condiții existențiale; redevenit un iluminat, el se întoarce senin în locul menirii sale. Preluând din basm și din mitologie doar fabulația și cadrul cosmic, poemul își distilează esențele ascunse din zborul înalt al vulturului ioanic”.

Și Nichifor Crainic face aprecieri pozitive asupra valorosului poem eminescian, susținând, în Spiritualitatea poeziei românești, că viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu e filosofică, ci religioasă sau mitologică: „sub frumusețea fără asemănare a versurilor în care poetul descrie întâlnirea unei creaturi îngerești cu Ziditorul lumii, se ascund, după cum s-a putut vedea, o sumă de elemente dogmatice și mistice, proprii doctrinei creștine. Nimic eterogen nu intervine în acest episod [cosmogonic] al poemului, care dă puterea maximă a inspirației eminesciene, să-i tulbure puritatea creștină. Luceafărul e poem creștin, e poemul creștin prin excelență al

literaturii române.” De altfel, consider că lucrarea lui Nichifor Crainic merită recitită astăzi și readusă la cunoștința publicului larg, mai ales a celor care contestă religiozitatea poeziei eminesciene și nu numai.

Poezia de iubire freamătă de fiorul seninătății și iubirii creștine. Nu găsim nimic banal, mediocru sau josnic în poezia eminesciană. Iubirea tinerilor din Sara pe deal sau Atât de fragedă, Dorința sau Floare albastră este nepătată, neprefăcută, ideală, sensibilă, totală. Și deloc întâmplător, cadrul întâlnirii perechii eminesciene este paradisiac, este „o gură de rai” în care doi îndrăgostiți refac modelul biblic al perechii unice din Eden…

De altfel „dacă la Eminescu și, în directă descendență la Sadoveanu, acest prestigios păduratic, codrul e un locus sacer, rezervație impregnată de taine și focar iradiant, generator de fantasme, lucrul ține vădit de relații de adâncime cu lumea arhetipurilor.”36 Acest spațiu paradiziac adăpostește în intimitatea lui iubirea arhetipală, senină și împărtășită lumii prin misiunea încredințată de a fi chip și asemănare a creatorului:

Vino-n codru la isvorul / Care tremură pe prund / Unde-n prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund

sau:

O, vis ferice de iubire, / Mireasă blândă din povești, / Nu mai zâmbi! A ta zâmbire / Mi-arată cât de dulce ești!

Tinerii îndrăgostiți din poezia eminesciană sunt arhetipuri ale poetului, ca și ale poeziei/creației, deoarece dacă „poezia e cunoaștere iar frumosul se confundă cu însăși ființa lui Dumnezeu, artistul, mijlocitor între lume și divinitate, implicit demiurg, îndeplinește un act sacramental”.

Despre același lucru vorbea cunoscutul teolog și poet Nichifor Crainic, care spunea că misiunea poetului „se aseamănă cu aceea dată lui Adam: de a fi colaboratorii și continuatorii creației divine, în ordinea finalității, pe care Dumnezeu a încredințat-o acestei lumi”.

Băiatul îndrăgostit își vede iubita „ca floarea albă de cireș” sau „ca un înger dintre oameni” ieșindu-i „în calea vieții”, confirmând frumusețea și neprihănirea sentimentului de iubire, pentru că „iubirea se naște dintr-o inimă curată.” (I Tim 1,15) De asemenea, cel îndrăgostit se împlinește pe sine prin iubirea fetei al cărei chip este chip de înger suav, simbol al blândeții și al evlaviei. De aceea, băiatul aduce fetei o rugă deosebită care nu are în ea nimic senzual:

Și cu acel smerit surâs, / Cu acea blândă față, / Să faci din viața mea un vis, / Din visul meu o viață.

Iubirea serafică își găsește cadrul fizic în „codrul bătut de gânduri”, în care „flori de tei asupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri”, în timp ce „luna trece așa sfântă și clară” ocrotind iubirea tinerilor îndrăgostiți, „nourii curg, raze-a lor șiruri despică” iar „sara pe deal buciumul sună cu jale”. La fel, întâlnirea se realizează „und izvoare curg în vale”, când „apele plâng clar izvorând în fântâne” sau când „satul în vale amuțește”. Iubirea serafică umple universul eminescian de frumusețea femeii care este „prototipul îngerilor din senin”, care trece prin viața celui ce-o iubește ca „o sfântă regină/ cu păr lung de raze, cu ochi de lumină/ În haină albastră stropită cu aur”; de aceea, „Cât de frumoasă ești pot spune/ Cât te iubesc nu e de spus!”. Este evident astfel că „femeia nu-i patimă, nu-i obiectul plăcerii și desfătării, ea este la Eminescu Fecioara cu fața străvezie, cu mâini subțiri și reci, ce-i răsare poetului în cale precum icoana Verginei Marii, pe fruntea ei purtând coroana; este mireasa sufletului înger, rege și femeie. Femeia este posibilitatea dialogului pe pământ; prin ea, poetul iese din sine în creație, întru grai și astfel ia o Patrie ființă, ea este cel mai puternic stimulent întru creație”.

Deloc întâmplător, luceferii veghează clipele de adâncă bucurie a îndrăgostiților, iubirea lor senină și curată: Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii nostre / Și undelor pe lac.

Iubirea serafică „este o mare realitate a adolescentului. Pe drept cuvânt, ea nici nu poate fi exprimată decât de poezie, tocmai pentru că poezia are adâncimea ei. Iar ideile care o definesc, punându-i în evidență conținuturile și vibrațiile din acești ani ai tinereții, trăiesc transfigurate în versuri și-n imne. Frumusețea iubirii, în ipostaza ei serafică, nu poate fi descoperită decât în propriul ei poem.(…) E vorba despre o fericire la care nu ai putut ajunge decât iluminat de razele unui luceafăr din cer, cum vrea să ne încredințeze marele nostru poet.” Această iubire serafică se regăsește în fiecare poezie idilică prin prezența ceremonialului celor doi îndrăgostiți care trăiesc în spațiul mirific, edenic, al pădurii de fagi, propria lor oră/ noapte de iubire îngerească: nu poate fi sesizată nici o frivolitate în chemarea sau invitația tânărului/ tinerei, sau întâlnirea lor în cadru paradisiac, în jocul gesturilor de tandrețe care desăvârșesc iubirea îndrăgostiților:

Ne-om răzima capetele unul de altul / Și surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Femeia iubită apare în diverse ipostaze, ea este când înger, când fecioară, când mireasă, când amintire sau părere de rău. Adresarea este întotdeauna sinceră și curată:

Tu, chip chinuitor de dulce, / Tu, ideal în ochii mei, / Tu, ce femeie între flori ești / Ș-o dulce floare-ntre femei.

Alături de această ființă iubitoare, cel îndrăgostit trăiește ora de iubire ce i-a fost dată în viața-i trecătoare, dar nu oriunde, ci în spațiul sacru al izvorârii când:

Vom visa un vis ferice / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare / Blânda batere de vânt.

În acest spațiu edenic în care „suntem atât de singuri/ Și atât de fericiți!”, poetul ne invită să privim cum „visează visul codrului de fagi/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei își sunt atât de dragi!”. Rostul femeii iubite eminesciene rămâne însă unul emblematic: ea are menirea să țină nestinsă candela iubirii care să vegheze asupra tuturor, pentru că „acum el știe cum trebuie viețuit în istorie în lumina iubirii creatoare și acum el adresează imperativul critic al vieții lui în celebrele versuri nemuritoare care sunt imperativul poporului nostru mereu, cât vor fi veacurile”:

„Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt / Și noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.”

Această iubire care „mișcă sori și stele”, este o calitate a firii umane, o iubire ce depășește cu mult senzualitatea, de aceea „e o iubire superioară, căci e durabilă, iubind și respectând femeia în taina ei eternă și în dimensiunile ei spirituale neîngustate, cunoscute prin această iubire curată în Dumnezeu”. Iar „înclinarea de a idealiza femeia, ridicând-o mai presus de îngeri – femeia e pentru Eminescu prototipul îngerilor – are ceva din amorul cavaleresc medieval. (…) De la femeia adorată la adorarea Maicii Domnului e un proces de purificare și transfigurare a eternului feminin.”

Nu lipsesc din opera marelui poet momente ale marilor sărbători creștine, Marile Praznice ale Nașterii și Învierii Domnului Iisus Hristos. Ele sunt dovada unui sentiment de profundă pietate și iubire aduse Celui ce este Lumina lumii. Astfel, în poezia Colinde, colinde, Eminescu stabilește o relație de iubire, între copiii care se bucură de Nașterea Pruncului din Betleem și de Maica Lui pentru care se gătesc frumos în vremea colindelor, ca și între lumea cerească și lumea noastră, toți fiind conduși spre ieslea cea mântuitoare de către o stea călăuzitoare, călăuzitoare în bucurie și iubire.

Ceremonialul colindelor este autentic și izvorât din sentimentul apartenenței la acea lume deosebită a satului românesc, care a păstrat cu sfințenie obiceiuri de colindat atât de frumoase, unice poate, când copiii vestesc Nașterea bucurându-se de „steaua călăuzitoare” a Mântuitorului:

„Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheața se-ntinde / Asemeni oglinzilor / Și tremură brazii / Mișcând rămurelele, / Căci noaptea de azi-i

Când scâteie stelele. / Se bucur copiii, / Copiii și fetele, / De dragul Mariei / Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei / Ș-a Mântuitorului / Lucește pe ceruri / O stea călătorului.”

Înviere este un psalm de mare rafinament din care țâșnesc raze de speranță și mângâiere, Eminescu dovedind că are o credință neclintită în puterea Crucii izbăvitoare și-n Mântuitorul Hristos, Care a învins moartea. La Eminescu „moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă chiar din prima tinerețe. Și cum acest duh va urmări înfrigurat și totuși scânteind, taina Crucii și mormântului din care va ieși biruitor Hristos.”

Putem găsi în acest text anumite similitudini cu ideile de mai târziu ale poetului Logosului vieții, Ioan Alexandru. Este evidentă ideea că Eminescu, înaintea lui Alexandru, a intuit extraordinara valoare creștină dar și poetică a textului bilblic din care s-a inspirat. Eminescu ilustrează ideea că, învingând întunericul și moartea, Hristos a dovedit că moartea nu mai are ultimul cuvânt de spus în lume, precum a spus Apostolul neamurilor: „Înghițitu-s-a moartea întru biruință. Unde-ți este, moarte, biruința? Moarte, unde-ți este boldul tău?” ( 1 Cor 15, 54-55):

„Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială / Și negrul întuneric se sperie de șoapte… / Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte… / Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală. / Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… / Colo-n altar se uită și preoți și popor, / Cum din mormânt răsare Hristos învingător / Iar inimile toate s-unesc în armonie”

Învierea Mântuitorului Hristos „este motivația lirică a izbucnirii luminoase în imnul de slavă din final, o parafrază poetică a Troparului Învierii, pe care credincioșii îl cântă de aproape două mii de ani cuvaceeași uimire și recunoștință”: „Cântări și laude nălțăm / Noi, Ție Unuia / Primindu-l cu psalme și ramuri / Plecați-vă neamuri Cântând Aleluia! / Hristos au înviat din morți / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte!”

Fără nici o îndoială, Eminescu este un moment excepțional al liricii noastre, un reper de valoare absolut la care au ajuns, străbătând veacurile, Zilele de aur ale Scripturilor române…

Inspirate și armonioase, „sonurile eminesciene izvorâte din sufletul său atins de farmecele milei iubirii sunt unice în lume și frumusețea lor desăvârșită. (…) În toate ipostazele, în fiece clipă, prezența iubitei înseamnă prezența sfințeniei în istorie”; de aceea, în poezia lui Eminescu „străjuie mireasa-Fecioară încoronată, singurul loc în lume închinat Fecioarei, miresei imaculate, iubirii creatoare care a făcut din Eminescu poate cel mai mare poet al iubirii.”

3.5. RELIGIOSUL LA TUDOR ARGHEZI

Tudor Arghezi este poetul credinței și-al tăgadei, dar al acelei tăgade care, in facto, sfârșește prin a-l mărturisi pe Dumnezeu. Cei 17 Psalmi arghezieni în versuri dar mai ales Psalmii în proză, publicați sub titlul generic Ce-ai cu mine, vântule?, surprind ecouri din Vechiul și Noul Testament. În opera argheziană „un proces dramatic se consumă între om și Dumnezeu, acesta din urmă nefiind conceput ca o abstracție, ci ca un Părinte. Drama omului nu se referă la absența unui Dumnezeu în sine, ci la absența oricărui semn concret prin care El ar putea să-i fie accesibil. Asemenea lui Iov și psalmistului David, poetul are sentimentul părăsirii, și suferă că Dumnezeu și-a întors fața de la el, că l-a lăsat singur, că între El și om a tras o perdea de nepătruns, că s-a învăluit într-o taină neagră, asemenea întunericului.”

Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-religioase. Ca toți marii poeți ai lumii, Arghezi a fost răscolit de-alungul întregii sale vieți de o serie de probleme fundamentale pentru cunoașterea rostului omului pe pământ, a începuturilor existenței acestuia în univers, a perspectivelor care i se deschid a morții care pune capăt zbaterilor lui continui pentru înfrumusețarea vieții pe care vrea s-o clădească urmașii săi. Până să ajungă la cunoașterea și însușirea filozofiei materialist-științifice clarificatoare, poetul s-a războit cu fantomele Divinității și morții, ale vieții viitoare – într-o luptă piept la piept dramatică și îndârjită al cărei rod literar îl constituie unele dintre cele mai strălucitoare creații poetice argheziene. Ispita cunoașterii, setea devorantă, biciuitoare de-a străpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeași măsură cu care poetul se apropia de el, părea a se depărta de mijloacele de pătrundere și de înțelegere ale lui, stă la baza unei mari părți din opera de până la Eliberare a scriitorului.

Motivul căutării Divinității, prezent în poezia argheziană încă de la primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranică, înfrigurată căutare care se prelungește până în Stihuri de seară și Hore și în multe alte poezii și scrieri în proză ale poetului. Această dramă a căutărilor obsedante capătă în versurile din Psalmi o deosebită forță a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui – care – glăsuiește-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog.

În psalmii arghezieni surprindem mai degrabă ecouri ale Vechiului decât ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religioși care s-au luat la harță cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul său, în genere, este acela al unui Iov, bărbatul care nu cedează, nu acceptă nici un compromis, nici resemnare, care se-afirmă pe sine în fața unui Iehova pierdut în tenebre și tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar în Tăcerea absolută căreia i se adresează și în care se aude pierind.

Psalmul I. – „Aș putea vecia cu tovărășie” este revolta lui Arghezi împotriva Tatălui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns și părăsit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noul Prometeu; el creează lumea. Arta purcede din el și în această ipostază de creare a unei lumi noi, de depășire a condiției creaturale, el sfidează divinitatea, luând vecia drept complice. Arta are posibilități nelimitate și prin ea poetul se identifică ca divinitatea. În final poetul își dorește pierirea dar numai în ipoteza în care are loc pierirea lui Dumnezeu în el.

Psalmul II. – „Sunt vinovat că am râvnit” este lupta poetului cu Divinitatea, încercarea sa de a-l răsturna. Finalul poeziei: „Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”, este într-un fel un răspuns, exprimă o interdicție declarată; neagă nu numai jindul omului după bunurile lumii acesteia, ci și însăși râvna poetului de a-și apropia Cuvântul. Revolta din Psalm I înseamnă sfiderea Creatorului, asumarea orgolioasă a demnităților acestuia. „Marele Păcătos” din Psalm II nu e artistul mânat de „o neliniștită patimă cerească” ci făptura aventuroasă a riscurilor extreme, răzvrătitul, care încearcă imposibilul.

În Psalmul III. „Tare sunt singur, Doamne, și piezis!” poetul se simte însingurat și părăsit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent îl condamnă la singurătate, împotriva căreia se revoltă cerând din partea Divinității un semn care să-i îndemne pașii. Dacă în primii trei Psalmi, poetul se răzvrătea împotriva divinității în Psalm IV „Ruga mea e fără cuvinte” poetul ne prezintă confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu – cuvântul. Chemarea sa (dublă; ca profet și poet) este condamnarea sa. Toate ambivalențele, ambiguitățile și paradoxurile naturii sale își au sorgintea în această criză originară a Cuvântului. Psalm IV este expresia unei disperări a cugetului, privind existența însăși a eului.

Psalm V. „Nu-ți cer un lucru prea cu neputință” este un apel al inteligenței desnădăjduite. Prezența sacrului este singurul său dar râvnit. Invocarea lui este o încercare de a-l scoate din neantul ascunzișului său. Dar este, oare, posibilă revelarea? Este cu putință ca „ tăcerea sacrului să se rupă? Nimic mai tragic pentru inteligența însetată de infinit decât această „tăcere”. Dumnezeu ascuns în această „tăcere” este o negare a omului cuvântător.

Chinuit de îndoieli „Pari când a fi, pari când că nu mai ești” (Psalm VI) neputând înțelege tăcerea de stâncă a unei divinități care nu dă nici un semn palpabil al existenței ei, poetul își strigă patetic apriga dorință în goana-i neostoită după o certitudine absolută, cu o cutezanță înspăimântătoare:

„Singuri, acum, în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor.

Vreau să te pipăi și să urlu; Este?

(Psalm VI)

În Psalm VII. „ Pentru că n-a putut să te-nțeleagă” poetul face un rechizitoriu puterii Divine învinuind-o, acuzând-o de crima celui care a creat lumea și apoi a părăsit-o. Dumnezeu se face vinovat de dubla crimă; una pentru că e absent din lume și cealaltă că lumea nu-l poate cunoaște. Singurul vinovat e cel absent, adică Dumnezeu, nu omul. Omul, acuzat de religii, devine acuzatorul judecătorului său.

Psalm VIII. „ Pribeag în șes, în munte și pe ape” e psalmul călătorului-prizonier în universul închis. Psalm al maturității melancolice, al revizuirii și al cunoașterii de sine, acest psalm este un psalm al socotelilor. Ironic, sarcastic este poetul și în Psalm X. „vecinul meu a strâns cu neîndurare” e psalmul mizeriei umane „al nimicniciei omului ce-și întemeiază existența pe posesiune. Înlocuirea lui „a fi cu” cu „a avea” duce la descompunerea ființei umane.

În Psalm XI. „ca să te ating, târiș pe rădăcină” poetul revine la chemarea Divinității. De data aceasta el dorește un contact organic care însă nu se realizează.

Cuprinzând marea întrebare fără de răspuns, dureroasă și dramatică, psalmii arghezieni reflectă continua luptă a gândirii poetului cu îndoiala, cu neputința de a renunța la căutare, cu nesățioasa sete de a se convinge dacă Divinitatea există sau nu cu adevărat. Oscilând între dorința de a afirma existența lui Dumnezeu și gândul că acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întreținută, poetul exclamă în Psalm VI:

„Pentru credință sau pentru tăgadă,

Îl caut dârz și fără de folos”,

ca, pândindu-l pe Dumnezeu ca pe un vânat, să-l amenințe cu nimicirea fizică, necruțător:

„Te drămuiesc în zgomot ți-n tăcere

Și te pândesc în timp, ca pe vânat

Să văd: ești șoimul meu cel căutat?

Să te ucid sau să-genunchi a cere”

(Psalm VI)

sau chiar, nu mai puțin neînduplecat:

”Cercasem eu, cu arcul meu,

Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!

Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia

Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria”

(Psalm II)

Poetul, pentru care problema Divinității părea fără rezolvare, își dă seama de zădărnicia zbaterilor sale lăuntrice în goană după marea himeră ajunge să proclame categoric inexistența lui Dumnezeu, așa cum, triumfător, ne-o spune în unul din ultimii săi Psalmi din 1959. Evocând mai întâi îndelungatul și dramaticul drum al căutării de o viață-ntreagă: m-am arătat / Oricum, de-ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi”, el își anunță hotărârea nezdruncinată de-a nimici fantoma dumnezeiască de care s-a lăsat tiranizat până acum:

„Înverșunat de piedici, să le sfărâm îmi vine,

dar trebuie-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine”

Psalmul de taină, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie întru-un monolog sfâșietor în care sentimentul dragostei adevărate și al credinței se întrepătrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al speranței al dorului, al dragostei de dragoste. Femeia răspândită în el „ca o mireasmă-ntr-o pădure” i-a prins de cântec viața; a purtat-o ca o brățară la mâna casnică a gândirii; a schimbat cărarea, și a făcut-o „vas de mare”. Adresarea către simbolul feminin al divinității de identifică în finalul psalmului:

„Ridică-ți din pământ urechea

în ora nopții când te chem

ca să auzi, o neuitată

neiertătorul meu blestem”.

Poezia seamănă cu aceeași sfâșietoare chemare eminesciană din Răsai asupra mea sau Rugăciune.

Considerat de unii ca fiind „poet nereligios”, Tudor Arghezi devine un simbol al omului modern care dorește să primească, precum patriarhii sau apostolii, semne și vorbe de la Dumnezeu. El se revoltă într-o căutare febrilă neîntreruptă și-L află pe Dumnezeu după cincizeci de ani, într-o biruință finală a firii umane care ajunge la convingerea că Dumnezeu este Bunătate și Iubire. Conștient că nu-L vrea pe Dumnezeu nici din cărți, nici din biserici, poetul L-a căutat mereu în sufletul său, și-atâta L-a căutat până L-a aflat. De aceea, „Arghezi nu face parte, ca să întrebuințăm un limbaj religios, din speța tăgăduitoare a lui Petru, nici din aceea, haină, a lui Iuda, nu ia loc nici printre apostolii mai obscuri, neclintiți în credința lor, el se trage din speța filosofică a lui Toma Necredinciosul, primul existențialist creștin.”

3.6. RELIGIOSUL LA GEORGE COȘBUC

Poetul cărturar” cum l-a supranumit Ioan Alexandru, George Coșbuc este un poet religios deosebit de înzestrat, pe care graiul sfânt ardelean l-a dat literaturii noastre, pentru că: „de la Coșbuc ne-a rămas imaginea poetului cărturar care nu frunzărește cultura lumii ci își stoarce ochii pe textele fundamentale, a poetului care își asumă istoria neamului său, a marelui poet patriot dintotdeauna suflet în sufletul neamului său.”.

Despre George Coșbuc și Octavian Goga s-a spus că au fost „două genii ale graiului nostru. Ei sunt poeții satului nostru transilvan. Cântările lor au izvorât din sat și au rămas în casele țăranilor”.

În creația poetică coșbuciană se găsesc versuri imnice ce freamătă de bucuria marilor sărbători creștine din viața satului. După părerea lui Nichifor Crainic, „poeziile de inspirație hristologică ale lui Coșbuc își au rădăcinile în folclor. Precum a iubit și-a visat măreții românești împreună cu poporul, precum a râs sau a plâns împreună cu el, tot așa cu legenda lui s-a apropiat de ieslea nașterii, de sfintele patimi și de crucea Golgotei. Ca un râu ce se varsă în mare, credința lui e contopită în credința milenară a neamului.”

La Paști este capodopera liricii religioase a lui Coșbuc. Construcția poeziei este simetrică și urmărește să redea frumusețea neasemuită a Zilei de Înviere, așa cum este sărbătorită în satul ardelean.

Poeziile care celebrează și reactualizează Nașterea Domnului Hristos sunt la fel de prețioase. Dedicate mai ales copiilor, de altfel copilăria este o temă preferată a lui Coșbuc, poeziile respiră a bucurie și iubire față de Pruncul mântuitor, față de colindele noastre atât de frumoase, față de felul în care satul știa, și bine ar fi să mai știe azi!, să binevestească Nașterea

Soarelui Dreptății, prin obiceiurile și tradițiile sale.

Poezia Colindătorii are în ea ceva deosebit, părând o istorioară biblică rostită de măicuța cea bună copilașilor care-l visează pe Pruncul născut în ieslea din Betleem. Seara de Crăciun este puternic marcată de prezența sacrului, a sfințeniei și a comuniunii tainice dintre Mamă și fiii săi. Urmând tabloul descriptiv al unei seri de colindat din satul transilvan de altădată (și poate de azi), Coșbuc reia ideea de ceremonial dar, spre deosebire de ceremonialul liturgic al satului din La Paști, acum se oprește în casa țăranului ardelean, acea casă plină de copii, care ascultă oarecum vrăjiți istoria. Pruncului născut în iesle, istorie spusă cu „glasul rar și dulce” de măicuța cea bună.

Și alte poezii ale lui Coșbuc vibrează de sentimentul religiosului. Crăciunul în tabără, Pomul Crăciunului, Iisus la împăratul, Armingenii, Parabola sămănătorului, Psalm sunt texte religioase stricto sensu. Același fior religios răzbate însă și din alte poezii care, fără a face trimiteri biblice, ilustrează concepții de viață creștine din existența milenară a satului. Sunt de amintit,

bineînțeles, Nunta Zamfirei și Moartea lui Fulger, capodopere ale liricii românești. Momentele cele mai importante din viața omului, ale nunții și ale înmormântării, fac din Coșbuc un poet al

ceremonialului sacru al satului care viețuiește liturgic, după legile divine, îmbisericindu-se prin pacea lăuntrică pe care i-o dă natura ocrotitoare. Cât de frumos este pastelul Vara, în care poetul exprimă bucuria nestăvilită a prezenței sacrului în tot universul cel plin de taine! Putem vorbi despre un tablou al paradisului terestru, în care „viața e bucurie. Viața e cea mai mare bucurie dăruită de Dumnezeu acestui pământ (…) E atât de magistral clădită lumea lui Dumnezeu încât viața nu poate fi moarte. Viața este tot. Dacă Dumnezeu e viața, cum spune Iisus Hristos, atunci noi trăind în lumea lui, trăim în Dumnezeu și murind, vom muri întru viața dumnezeiască. Paradisul pământesc ce ne stă în față, e o icoană a paradisului veșnic iar lumina ce ne inundă din

acest văzduh, e un simbol al luminii veșnice (…) Eu nu-mi pot lămuri altfel complexa stare sufletească a poetului care, extaziat, a scris următoarea strofă, plină de o enigmatică lumină mistică”.

Nunta Zamfirei aduce în fața lumii iubirea serafică, asemănătoare celei eminesciene, care se manifestă în dimensiunea sfințeniei sale. Zamfira nu este o fată oarecare, ea este „Icoană-ntr-un altar s-o pui/ La închinat”, tot astfel cum preafrumoasa fată de împărat din visul Luceafărului este comparată cu „Fecioara între sfinți/ Și luna între stele.”

Poetul este arta poetică reprezentativă a lui Coșbuc. O mărturisire de credință, care impune o viziune artistică, aș putea spune, hristică. Poetul se identifică întru totul cu neamul său, dovedindu-și astfel Iubirea de Patrie, o Iubire care purifică și mântuiește.Poetul se confesează și declară:

„Sunt suflet în sufletul neamului meu

Și-i cânt bucuria și-amarul –

În ranele tale durutul sunt eu,

Și-otrava odată cu tine o beu

Cînd soarta-ți întinde paharul.”

sau:

„Sunt inimă-n inima neamului meu

Și-i cânt iubirea și ura –

Tu, focul dar vântul ce-aprinde sunt eu,

Voința ni-e una, că-i una mereu

În toate-ale noastre măsura.”

Mai mult de-atât, poetul își asumă cuvântul rostit și o eventuală vină dacă ar spune altfel decât se cuvine unui creștin. Imprecația este cutremurătoare dar în același timp izbăvitoare, poetul asumându-și suferința poporului ca pe propria-i suferință.

Iubirea de neam nu cunoaște sentimentul limitării, precum sufletul care-și trăiește nemărginirea în sufletul neamului, identitatea fiind totală: „Iar tu-mi ești în suflet, și-n suflet ți-s eu,/ Și secolii-nchid – ori deschid cum vreu/ Eterna ursitelor carte, /Din suflet eu fi-ți voi, tu neamule-al meu,/ De-a pururi nerupta sa parte!”

Coșbuc devine astfel poet al neamului său, „un genial mânuitor de limbă românească. Citindu-i opera ne uimește nu invenția sau vastitatea sferei lexicale, ci extraordinara capacitate de a mula expresia uzuală românească, limba vorbită, pe cele mai diverse tipare prozodice. La nici un alt scriitor limba noastră nu are o grație mai firească, o fluență mai limpidă, o cadență mai

conformă cu tâlcurile înseși ale frazei.” Expresie a spiritualității satului ardelean, opera lui Coșbuc rămâne întru totdeauna o creație a universului îmbisericit, a lumii hristice a satului în care:

„Numai dorul mai colindă,

Dorul tânăr și pribag.

Tainic se-ntâlnește-n prag,

Dor cu dor să se cuprindă

Drag cu drag.

Comparat deseori cu Eminescu, George Coșbuc este situat alături de marele Emin al poeziei românești. Un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, spunea în acest sens: „Eminescu și Coșbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează. Ei doi dau fața și sufletul poeziei românești de până acum – Luceafărul și Nunta Zamfirei!”

IV.CAPITOLUL IV. VALENTE EDUCATIVE ALE POEZIE RELIGIOASE

4.1. Contribuția poeziei religioase românești la formarea unui caracter religios-moral ireproșabil la elevi claselor primare

Poezia religioasa romaneasca, studiata la clasele primare are o mare contributie informarea caracterului elevului. Cu ajutorul poeziei micul scolar poate ajunge la desavarsire, deorece poeziile prin continutul lor religios, trasmit copiilor bunatatea, sfintenia, adevarul, dreptatea, respectul fata de semeni si fata de cele sfinte, cumintenia si smerenia.

Elevul, crștinul în devenire, parcurge în etape succesive, pași mărunți, dar importanți pe drumul desăvâșirii, drum care implică din plin o viață duhovnicească, o trăire intensă cu sine și cu ceilalți. In parcurgerea aceștori pasi, un loc aparte il are si scoala, dar mai ales literatura unde este incadrata si poeyia religioasa.

În formarea elevului trebuie să plecăm de la cunoașterea particularităților individuale și de vârstă ale acestuia, dar și al mediului social în care trăiește.

Educația religioasă, alături de poezia religioasă care este studiata in clasele primare își au rolul lor bine definit în formarea personalității și în formarea unui caracter ireproșabil. Educația religioasă din școală, alături de poeziile religioase vor avea un puternic impact asupra personalității copilului. Educația religioasă se cere coextensivă și complementară celorlalte dimensiuni ale educației ( intelectuală, morală, tehnică, estetică).

Nu trebuie să uităm că: Dezvoltarea personală nu are loc într-un vid. În fiecare etapă a vieții copilul începe prin a avea nevoie de unele recomandări despre ce e rău și ce e bine, pe care le primește verbal și/sau alte căi, îndeosebi prin exemplu. O îndrumare cu privire la comportamentul acceptabil și neacceptabil va învăța cum anume se manifestă adevărul în viața de zi cu zi. Evitarea disciplinei, a interdicțiilor și corecțiilor de dragul de a lăsa copilul să aibă propria personalitate, e o greșeală. La cealaltă estremă, disciplina care sufocă orice relație confortabilă între adult și copil sau îl strivește pe copil cu sentimetul că nu e în stare să realizeze nimic valoros este de asemenea o greșeală. Modul în care recurgem la disciplină e potrivit concepției noastre despre copil, ca o persoană în dezvoltare, deși încă lipsit de experiență.

Fiecare copil este o comoară neprețuită, unică indiferent de nivelul său de inteligență și chiar de dezvoltarea sa personală. Pentru a se dezvolta ca personalitate copilul trebuie luat așa cum este, trebuie să primească atenția noastră, căci fiecare este cineva pentru care a murit și a înviat Hristos.

Personalitatea religioasă centrată spre divin are capacitatea de a cuprinde sensul lumii. Conștiința religioasă se realizează prin lărgirea treptată a experiențelor și a trăirilor materializate prin acte valori ca bunătatea, dreptatea, smerenia, compătimirea, dragostea de neam și țară, recunoștința, blândețea. Aceste valori sunt trasmise copiilor și prin poeziile studiate la orele de limba română sau religie. O viață întemeiată pe valorile iubirii va dezvolta cel mai bine copilului capacitatea de a iubii , „ căci dragostea nu cade niciodată” ( I Cor. 13,8).

Căutarea și găsirea acestor valori necesită uneori parcursul întregi vieți. Valorile nu se impun ci se caută, se întâmpină și se găsesc. O valoare nu se impune sau se propune în cotrast cu dezvoltarea alteia. Se cere conștiința ca arbitru și interdependența valorilor diverse, chiar conflictuale prin reliefarea specificacității fiecăreia. Aceste valori le gasim si in poeyiile cu caracter religios, stdiate la clasa si nu numai.

Formarea conștiinței religios-morale, cuprinde psihologic componenta cognitivă și afectivă . Latura cognitivă se referă la informarea copilului cu conținuturile și cerințele valorilor, normelor și regulilor morale.

Prin instruire se urmărește inițierea și informarea elevului asupra conținutului și imperativelor morale-religioase, a felului în care ea trebuie să se comporte într-o situație dată. Rezultatul acestei cunoașteri se concretizează în formarea reprezentărilor și noțiunilor morale care îi introduc pe elevi în sfera valorilor moral-religioase spre a înțelege semnificația acestora pentru conduita lor, pentru a-și dezvolta capacitatea de a discerne valorile pozitive de elementele negative.

Construcția personalității religios-morale a copilului presupune elaborarea și consolidarea acestor convingeri morale. Ea cere multă iubire care susținută de harul lui Dumnezeu va duce la reușită demersului didactic și acesta se va observa dacă elevul va practica în viața de zi cu zi cele învățate.

Un rol in dezvoltarea caracterului religios-moral trebuie sa îl vedem și în poezia religioasa, care prin versurile ei pline de sfințenie duc elevii spre desăvârșirea dorită.

4.2. Educația religioasă în poeziile studiate la clasele primare

Dacă educația morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viața care are în vedere cunoașterea, înțelegerea și practicarea binelui în viața socială și adaptarea la viața societății, educația religioasă trebuie privită într-o stransă legătură cu educația morală, acordandu-i fundament divin.

Educatia religioasa este activitatea pe care educatorul o desfasoara pentru dezvoltarea religiozitati copilului, stiut fiind faptul ca omul se naste cu predispozitie spre religiozitate.

La fel ca celelalte laturi ale educatiei si educatia religioasa contribuie substantial la formarea elevului, mai ales prin poeziile cu caracter religios care sunt studiate in mare parte in clasele primare. Aceste poezii, asa cum am mai spus trasmit elevului linistea si constiinta spirituala, conducandu-l spre desavarsire si mantuire.

Aceste poezii le gasim la marii poeti romani, cum ar fi : Mihai Eminescu cu poezia Colinde Colinde, Rugaciune ; George Cosbuc cu poezia La pasti, Colindatorii; Tudor Arghezi prin psalmii si poezia Înviere; Octavian Goga, Ion Pillat , Vasile Voiculescu cu poeziile Luminatorul, Rugaciune, In gradina Ghetimani, Copilaria lui Iisus; Vasile Militaru cu Hristos a înviat; si mulți alți. Aceste poezii le vom studia in ultimul subcapitol, unde vom extrage învățăturile morale pe care le transmit elevilor din clasele primare

Toți marii pedagogi ai omenirii ,din toate veacurile și locurile, în sistemele lor de educație și instrucție, au considerat religia cel mai bun mijloc de educație, școală de formare a caracterelor morale și de perfecționare spirituală a insului și a societății omenești.

Frobel, întemeietorul grădinițelor de copii, spunea:,,Educația trebuie să călăuzească și să conducă pe om spre claritate asupra sa, spre pace cu natura,și spre unire cu Dumnezeu;de aceea ea trebuie să-l ridice pe om la cunoașterea sa proprie și a omului, la cunoașterea divinității și a naturii , la cunoașterea unei vieți curate.”

4.3. Educația estetică în poeziile studiate la clasele primare

Ca latura a educatiei, educatia estetica indeplineste multe functii educative, exercitand o actiune polivalenta asupra dezvoltarii personalitatii. Categoria de baza a estetici " unitatea de masura", este frumosul.

Educatia estetica urmareste dezvoltarea capacitatii de percepere si intelegere corecta a frumosului din realitate, formarea constiintei estetice, a gustului si a simtului estetic, a necesitatii de a participa la crearea frumosului din arta si viata. Ea urmareste pregatirea copilului pentru actul de valorizare-receptarea-asimilare si cele de creare a valorii estetice.

Opera literara se adreseaza sensibilitati umane, astfel prin intermediu lecturii se urmareste cultivarea dragostei pentru carte si poezie, dar si pentru frumosul din natura, arta, societate, formarea notiunii de frumos, cristalizarea criteriilor de apreciere a frumosului, contrbiund astfel la dezvoltarea imaginatiei si la imbogatirea culturii estetice la care ne vom referi in continuare si pe care le definim succint:

frumosul este o categorie fundamentala a estetici. In expresia lui imediata si frapanta ca splendoare, ca stralucire, exuberanta, frumosul este o armonie.

Agreabilul este o categorie estetica care desemneaza in general ceea ce place tuturor simturilor la nivelul senzatiei.

Miniatural caracter al operei de arta ce consta nu atat in micsorarea proportiei, in reducere la minor, in concentrarea dimensiunilor obisnuite, cat mai mult in recursul la

finete , gigasie si rafinament.

Sublimul termen di literatua latina cu sensul de inaltime, elevatie ca stare reala a lucrurilor si care prin dezvoltarea literara inseamna azi, perfectiune si grandoare in cuprinsul operei de arta.

Eleganta insusirea unui stil literar sau artistic de a-si asocia distinctia, tactul si gradatia expresiei, cultul pentru forma aleasa si turnura indirecta mediata a acesteia.

Uratul categorie apreciata de catre estetica, clasificata fie fie intr-o ipostaza de colerativ al frumosului fie ca valoare inestetica in sensul nerecunoasterii apartenentei ei la vreo idealitate estetica.

Aceste componente ale esteticului le găsim si in poeziile religioase, care permite elevului sa distinga raul de bine, uratul de frumos.

4.4. Educația moral – creștină în poeziile studiate la clasele primare

Educatia morala este una din cele mai complexe laturi ale eductiei, intrucat ea se desfasoara todeauna pe fondul unitatii dintre social si psihologic, ponderea si relatia modificandu-se atat in contextul in care se manifesta, cat si in functie de nivelul dezavoltarii autogenetice a copilului.

Esenta educatiei morale consta in crearea unui cadru adecvat interiorizarii compenentelor moralei sociale in structura personalitati morale a copilului, elaborarea si stabilirea pe aceasta baza a profilului moral al acestuia in concordanta cu imperativele societatii noastre.

Scopul fundamental al educatiei morale consta in formarea individului ca subiect moral care gandeste si actioneaza in spiritul cerintelor si exigentelor moralei sociale ale idealului, valorilo noremlor si regulilor pe care le incuba.

În urmatoarele pagini voi prezenta cateva poezii religioase studiate la clasele primare si voi arata valoarea lor instructiv educativa :

În poezia Colinde, colinde, Eminescu stabilește o relație de iubire, între copiii care se bucură de Nașterea Pruncului din Betleem și de Maica Lui pentru care se gătesc frumos în vremea colindelor, ca și între lumea cerească și lumea noastră, toți fiind conduși spre ieslea cea mântuitoare de către o stea călăuzitoare, călăuzitoare în bucurie și iubire.

Ceremonialul colindelor este autentic și izvorât din sentimentul apartenenței la acea lume deosebită a satului românesc, care a păstrat cu sfințenie obiceiuri de colindat atât de frumoase, unice poate, când copiii vestesc Nașterea bucurându-se de „steaua călăuzitoare” a Mântuitorului:

„Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheața se-ntinde / Asemeni oglinzilor / Și tremură brazii / Mișcând rămurelele, / Căci noaptea de azi-i /Când scâteie stelele. / Se bucur copiii, / Copiii și fetele, / De dragul Mariei / Își piaptănă pletele, /De dragul Mariei / Ș-a Mântuitorului / Lucește pe ceruri / O stea călătorului.”

Poezia Colindătorii de George Cosbuc are în ea ceva deosebit, părând o istorioară biblică rostită de măicuța cea bună copilașilor care-l visează pe Pruncul născut în ieslea din Betleem. Seara de Crăciun este puternic marcată de prezența sacrului, a sfințeniei și a comuniunii tainice dintre Mamă și fiii săi. Urmând tabloul descriptiv al unei seri de colindat din satul transilvan de altădată (și poate de azi), Coșbuc reia ideea de ceremonial dar, spre deosebire de ceremonialul liturgic al satului din La Paști, acum se oprește în casa țăranului ardelean, acea casă plină de copii, care ascultă oarecum vrăjiți istoria. Pruncului născut în iesle, istorie spusă cu „glasul rar și dulce” de măicuța cea bună.

La Paști este capodopera liricii religioase a lui Coșbuc. Construcția poeziei este simetrică și urmărește să redea frumusețea neasemuită a Zilei de Înviere, așa cum este sărbătorită în satul ardelean. Începutul poeziei este un tablou al naturii reînviate care participă și ea la

Învierea Mântuitorului Hristos, pentru că „E Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință!” (cum spune un Irmos al Învierii). Coșbuc psalmodiază întreaga natură care participă la Slujba de Înviere, pentru că Hristos a Înviat rezidind întreg

universul:

„Prin pomi e ciripit și cânt,

Văzduhu-i plin de-un roșu soare,

Și sălciile-n albă floare –

E pace-n cer și pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.”

Cu o finețe și-un stil descriptiv specifice, Coșbuc reface întregul ceremonial al marelui Praznic al Învierii din satul ardelean, ceremonial care și astăzi este trăit de cei din lumea satului: zilele Învierii sunt așteptate cu pace și liniște, satul se îmbracă frumos de sărbătoare, creștinii se îndreaptă tăcuți spre bisericuța satului iar dacă se întâlnesc pe cale își spun cu mare bucurie:

„Hristos a Înviat!”:

„Și cât e de frumos în sat!

Creștinii vin tăcuți din vale

Și doi de se-ntâlnesc în cale

Își zic: „Hristos a Înviat!”

Și râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.”

Ceremonialul continuă apoi la Biserica cea sfântă care se-mbracă de Lumina Mântuitorului din

Slujba Sfântă a Învierii. Cântând împreună în timpul Slujbei Troparul Învierii:„Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viața dăruindu-le!”, în mod cert, și deopotrivă miraculos, se realizează o adevărată unitate în credință a tuturor credincioșilor, o comuniune de taină, pentru că „Și pomii frunțile-și scoboară,/ Că Duhul Sfânt prin aer

zboară”. Prin aceste versuri, invocând prezența Duhului Sfânt, poetul prefigurează Paștele cele de foc, care sunt Rusaliile, eveniment care ne descoperă taina nașterii neamurilor creștine, prin urmare și a neamului românesc. Comuniunea nu se realizează însă numai la nivel microcosmic, ci macrocosmic. În viziunea lui Coșbuc întregul univers, lumea toată, participă la Slujba

Învierii din Biserică, se umple de Lumina Învierii, se împărtășește cu Viața Însăși care-a biruit moartea:

„Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-același gând, din cer adus:

În fapta noastră, ne e soartea

Și viața este tot, nu moartea.”

Deslușind frumusețea neasemuită a Învierii, care este triumf al Vieții asupra morții, Coșbuc redă marea credință a tuturor celor care-L mărturisesc pe Hristos, credința de veacuri a tuturor: „mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aștept Învierea morților și viața

veacului ce va să fie”, cum ne rugăm zilnic cei care rostim „Crezul”, pentru că „prin rezidirea, la Înviere, a tuturor lucrurilor în El, Mântuitorul ne încredințează că Dumnezeu există nu numai în afară de lume, ci în chip negrăit există și înăuntrul ei, iar prin Înălțare ne asigură că lumea participă de pe acum la fericirea dumnezeiască a vieții ce va să fie. Învierea este un eveniment de valoare universală și prin aceasta lumea este înveșnicită iar viața omenească este transfigurată în slava cerească, dobândind arvuna nemuririi.”57

Ceremonialul marii sărbători a Paștelui se încheie cu revenirea asupra aceleiași imagini a satului,

tineri, vârstnici, copii, care se îndreptă spre bisericuța sfântă a neamului ardelean, leagăn și mângâiere în vremuri de restriște, loc sacru prin excelență, axis mundi al satului ardelean care și-a ridicat mereu Biserica undeva pe deal, în spațiul protector și edenic, spre care să poată privi când necazurile-l năpădesc.Versurile amintesc de valorile nepieritoare ale satului românesc, păstrate până azi:

„Pe deal se suie încetișor

Neveste tinere și fete,

Bătrâni cu iarna vieții-n plete;

Și-ncet, în urma tuturor,

Vezi șovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână…”

Regăsim în aceste versuri credința nestrămutată a țăranului român, a ardeleanului mai ales, care și-a crescut întotdeauna pruncii în credința și iubirea creștină din Biserica de-acasă, din satul natal. Bătrâna și nepotul ei sunt simboluri ale continuității de acasă, simboluri ale unei lumi care se apropie de sfârșitul firesc al vieții pământești și ale unei lumi care-și începe cursul vieții,

unde altfel?, la biserica din sat, în care preotul învață rânduiala slujbelor divine, nepotul trăindu-și viața în ritmul liturgic al Bisericii celei vii și mântuitoare care este Iisus Hristos. La această Bisericuță a satului, țăranul român are convingerea mântuirii sale, pentru că „Hristos cel jertfit, imprimat în noi, face cu noi drumul spre Învierea Sa în noi și spre Învierea noastră împreună cu

El. Biserica e pelerină spre cer pentru că Hristos e calea spre cer și Cel ce călătorește cu ea și în ea spre cer.”58

Prin aceste poezii se transmite elevului: credinta ortodoxa, pregatirea pentru marile sarbatori atat sufleteste cat si trupeste, cinstirea Maici Domnului si a Sfintilor, bunatatea, ascultarea, respectarea, intelegerea si recunostinta.

Concluzii

Prin aceasta lucrare am incercat si sunt sigur ca am reusit sa dovedesc valoarea si impoertanta poeziei religioase, atat pentru elevi cat si pentru adulti. In primul capitol am prezentat istoria scolii romanesti si am dovedit cat de importanta si necesara este religia si educatia religioasa pentru copii.

In capitolul doi am ilustrat istoria poeziei religioase romanesti si am prezentat pe scurt pe marii reprezentanti ai acestea. Aceștia sunt : Dosoftei, Nichifor Crainic, Mihai Eminescu, George Cosbuc, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga etc.

In capitolul trei am demostrat rolul poeziei religioase studiate la clasele primare, si contributia acestea la un caracter ireprosabil. Am prezentat poezia religioasa din manualele de religie și de romana, apoi am prezentat religiosul poetilor studiati la clasele primare. Iar in ultimul capitol am vorbit despre invatatura morala, estetica si religioasa care se gaseste in poeziile studiate la clasele primare.

BIBLIOGRAFIE

1. ***Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, București, 1999.

2. ALEXANDRU, Ioan, Iubirea de Patrie, vol. II, Editura Eminescu, București, 1985.

3. ANANIA, Valeriu, Rotonda plopilor aprinși, Editura Florile Dalbe, București, 1995.

4. BALOTA, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva, București, 1997.

5. BARTHES,Roland, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994.

6. BIZAS, Ion, Poezia religioasă românească, Antologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

7. BIZAS, Ion, Prefață la vol. Timotei Cipariu. Scrieri literare, Editura Fundației Naționale „Satul românesc”, București, 2005.

8. BRECK, Părintele Profesor John, Cum citim Sfânta Scriptură?Despre structura limbajului biblic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,2005.

9. BRECK, Părintele Profesor John, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.

10. CIOPRAGA, C., Personalitatea literaturii române, Institutul European, Iași, 1997.

11. CRAINIC, Nichifor, Spiritualitatea poeziei românești, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998.

12. GALERIU, Părintele Profesor Constatin, Biografia Fiului lui Dumnezeu, a Blândului Nazarinean, în conștiința lui Eminescu, revista “Ortodoxia”, numărul 1, ianuarie-aprilie, 1995.

13. MAZILU, Dan Horia, Cuvânt înainte, Antologia 1700 de ani de poezie religioasă, Editura Ager, 2003.

14. MOLDOVAN, Părintele Profesor Ilie, Valori creștine ale familiei în România…, din volumul de comunicări „Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”, București, 2001.

15. MOLDOVAN, Părintele Profesor Ilie, Curs universitar de Masterat,Facultatea de Teologie Sibiu, 7.12.2004.

16. MOLDOVAN, Părintele Profesor Ilie, Iubirea – Taina Căsătoriei. Teologia iubirii. În Hristos și în Biserică, volumul I, Alba Iulia, 1996.

17. SCARLAT, Mircea, Istoria poeziei românești,volumul I, Editura Minerva, București, 1982.

18. VINTILESCU, Petre, Poezia Imnografică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.

*** Programa scolară pe 2003, clasele IX-XII.

CUCOS, Constantin, Pedagogia, Editura Polirom, Iasi, 2002.

G., Văideanu, Educația la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, București, 1988.

IONESCU, Miron , RADU, Ioan, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj Napoca,2001.

POPA, Mariana, TOMAI, Reghina , Indrumator metodic si auxiliar didactic pentru ora de religie, Editura Maria Montessori, Baia Mare, 2008.

SEBES,Sebastian, OPRIS, Monica, OPRIS, Dorin , Metodica predarii religiei, Editura Reântregirea, Alba Iulia, 2000.

VOICU,Constantin, O viata in slujba bisericii si a scolii romanesti, Editura Patriarhia Romana, Bucuresti, 2005.

Monica Opriș, Dorin Opriș, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, București, 1999.

Părintele Profesor Constatin Galeriu, Biografia Fiului lui Dumnezeu, a Blândului Nazarinean, în conștiința lui Eminescu, revista “Ortodoxia”, numărul 1, ianuarie-aprilie, 1995.

Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Poezia religioasă română modernă. Mari poeți de inspirație creștină, Revista „Studii teologice”, Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, Seria a II-a, Anul XLVI, Nr. 1- 3, ianuarie-iunie 1994.

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Editura Cugetarea, București, 1940

Părintele Profesor Ilie Moldovan, Adolescența – preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.

Părintele Profesor Ilie Moldovan, Adolescența – preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.

Părintele Profesor Ilie Moldovan, Adolescența – preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.

Eugen Simion, Tudor Arghezi, din antologia „T.Arghezi interpretat de…”, Editura Eminescu, 1981.

Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei românești, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998.

Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, vol. II, Editura Eminescu, București, 1985.