Valentele Comunicarii Verbale In Directia Imbogatirii Vocabularului Prescolarilor

ARGUMENT

Preșcolarizarea este apreciată tot mai mult ca vârstă ce cuprinde cea mai importantă experiență educațională din viața unei persoane; pe parcursul ei, se înregistrează ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea individualității umane și unele din cele mai semnificative achiziții cu ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale.

Însușirea limbii are o importanță deosebită în formarea personalității omului în general, a copilului în mod deosebit, pentru că limba constituie principalul mijloc de comunicare, socializare a individului; modalitate de exprimare și povestire a informațiilor, ea este totodată mijlocul cel mai eficace prin care acesta ajunge să cunoască limba cu valorile ei materiale și spirituale. Însușirea limbii condiționează dezvoltarea gândirii, a celorlalte procese psihice și intelectuale și îi ajută să-și însușească treptat acele deprinderi și abilități care-i fac apți pentru activități de tip școlar.

Bogatul conținut cognitiv și formativ al activităților din grădinița de copii devine accesibil copilului prin intermediul limbajului și se transformă în deprinderi hotărâtoare pentru profilul personalității acestuia, în etapele ulterioare ale evoluției sale.

În această lucrare am încercat, în primul rând, să scot în evidență importanța deosebită pe care o are dezvoltarea vorbirii la vârsta preșcolară; mai ales că în vorbirea preșcolarului sunt frecvente fenomene de substituire, de inversare, de omisiune. Problema educării unei pronunții corecte este de o deosebită însemnătate, știindu-se că defectele de vorbire pot dăuna copilului (acesta poate deveni tăcut, retras, timid). Dată fiind vârsta copiilor, grădiniței îi revin pe lângă îmbogățirea vocabularului și o serie de sarcini speciale și anume: educarea unei pronunții și a unei vorbiri corecte; deprinderea unei vorbiri coerente, logice, expresive.

Sarcinile dezvoltării limbajului, a vorbirii copiilor trebuie abordate într-o viziune interdisciplinară; educatoarea va valorifica pe deplin fiecare posibilitate de cultivare a exprimării verbale a copiilor în diferite împrejurări, însă ceea ce am vrut să subliniez, mai ales în a doua parte a lucrării este rolul pe care îl are jocul didactic în dezvoltarea vorbirii.

Jocul didactic, ca mijloc de bază în dezvoltarea vorbirii, realizează una dintre cele mai importante cerințe ale educației preșcolare, aceea de ai învața pe copii o varietate de noțiuni, jucându-se în mod organizat.

În jocurile didactice cu material sau orale în care copiii trebuie să denumească, să descrie, să compare, să identifice, să selecteze, să alcătuiască mulțimea obiectelor de același fel, să interpreteze cântece etc., se îmbogățește vocabularul copiilor, se precizează și se fixează atât cuvintele noi, cât și cele însușite în activitățile anterioare.

Valorificarea rolului formativ al jocurilor didactice de dezvoltare a vorbirii la vârsta preșcolară nu este posibilă fără a conferi activităților ludice un caracter plăcut, atractiv. A face jocul eficient și atractiv înseamnă a satura conținutul cu imagini și reprezentări, emoții și sentimente, cu dorințe și năzuințe, cu fapte și acțiuni, a înlesni comunicarea dintre educatoare-copii.

Prezenta lucrare vizează importanța dezvoltării vorbirii în grădiniță, detaliind, sub aspect metodic, desfășurarea activităților de cultivare a limbajului și a gândirii, a celor urmărind dezvoltarea memoriei, a imaginației in exprimare; aceste aspecte se constituie în strategii didactice, cu reluarea rolului materialului didactic, al evaluării vorbirii prin activități la liberă alegere.

Ordinea de tratare în lucrare urmează o cale logică, pornind de la noțiunile introductive în care se subliniază importanța dezvoltării vorbirii la vârsta preșcolară. O atenție sporită a fost dată capitolului al II-lea analizându-se limbajul la vârsta preșcolară, dezvoltarea acestuia, particularități ale vocabularului, importanța dezvoltării vorbirii, rolul și scopul metodicii dezvoltării vorbirii.

Un capitol extins se ocupă cu conducerea jocurilor didactice – pregătirea, organizarea și desfășurarea jocului didactic, atât în activitățile obligatorii cât și în afara lor. În ultimul capitol se precizează strategiile didactice, evaluarea vorbirii prin activitățile la liberă alegere, precum și rolul materialului didactic.

Stabilind un echilibru în activitatea copilului, jocul fortifică energiile intelectuale și fizice, furnizează o motivație stimulatorie, o prezență necesară în ritmul vieții copilului. Jocul poate folosi scopuri pe care copilul, cel care se joacă, nu le sesizează, dar care sunt inerente jocului; de asemenea, el poate să capete o finalitate pedagogică și un conținut instructiv bine determinat.

Trebuie precizat însă că utilizarea prea abundentă a jocurilor prezintă riscul de a transforma procesul de instrucție în joc și prin aceasta de a îndepărta activitatea preșcolară de realitate, mai ales la grupa mare pregătitoare când copiii trebuie obișnuiți cu activitatea școlara. Din această cauză un loc deosebit îl ocupă jocul didactic. El este cel care îmbină elementele distractive cu cele de muncă, de învățare, dar acest lucru se face treptat, ajungându-se la studiu realizat cu seriozitate. Rolul și importanța jocului didactic consta în faptul că el facilitează procesul de asimilare, fixarea și consolidarea cunoștințelor, iar datorită caracterului său formativ influențează dezvoltarea personalității copilului.

Jocul didactic este un important mijloc de educație intelectuală care pune în valoare și antrenează capacitățile creatoare ale preșcolarului. El este folosit pentru cunoașterea realității pe o cale mai accesibilă deoarece copiii descoperă unele adevăruri noi pentru ei, angajându-se în eforturi de gândire ce le oferă satisfacții. Ei sunt participanți nemijlociți la propria formare și antrenați în joc, ei sunt capabili să depună eforturi mari pentru îndeplinirea sarcinilor date. Activitatea de joc antrenează în mod spontan un efort susținut din partea tuturor copiilor, indiferent de nivelul lor de pregătire. Totodată, jocul didactic contribuie la dezvoltarea judecății, memoriei, atenției spiritului de observație, la cultivarea obișnuinței cu muncă intelectuală și cea independentă. El constituie un mijloc și un procedeu deosebit de valoros de acumulare de noi cunoștințe, de echilibrare a procesului de învățare și a activității de joc, putându-se desfășura atât în cadrul activităților libere cât și în cele comune. Este un prilej de a completa unele lacune, de a asimila și de a folosi cunoștințe noi, de a-și dezvolta limbajul sub aspect fonetic, lexical, gramatical.

Jocul didactic oferă posibilitatea copiilor de a-și forma noțiuni noi, de a-și însușii treptat formele structurii gramaticale, contribuind la ridicarea nivelului calitativ al comunicării verbale. Metoda de baza rămâne exercițiul-joc, care oferă posibilitatea copiilor de a-și afirma priceperile. Copiii desfășoară o activitate serioasa dar în același timp distractivă, activă, deconectată, participând activ. Punctul de plecare și materia primă a exercițiului va fi expresia spontana. Pornind de la aceasta expresie spontană, educatoarea poate dirija exercițiul, urmărind o îmbogățire a limbii și o adecvare mai bună a cuvintelor la obiecte.

Lucrarea încearcă să demonstreze dacă jocul didactic contribuie la dezvoltarea cantitativă și calitativă a vocabularului copiilor dacă se folosesc metodele și strategiile adecvate și dacă, folosind jocul didactic, se consolidează și perfecționează deprinderile de exprimare coerentă și expresivă, corectă din punct de vedere gramatical, adresativă, în dialog și în monolog.

Capitolul I

Comunicare – delimitări conceptuale

Definirea comunicării

Comunicarea este un proces care reprezintă transmiterea, recepționarea, stocarea, prelucrarea și utilizarea informațiilor, fiind caracteristică individului și societății în toate etapele dezvoltării. Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, în timp ce sistemele și structurile sociale își mențin stabilitatea și își realizează finalitățile prin intermediul rețelelor de comunicație disponibile.

Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia cel mai elementar act al comunicării presupune existența unui emițător, care utilizând un limbaj codifică, un mesaj pe care il transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primește mesajul îl decodifică și îi întelege sensul. Există de asemenea și răspunsul receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback.

În cercetarile asupra comunicării au fost emise și șapte axiome ale acestui proces:

Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea nu se limitează la componenta verbală, ci include procesul complex al mișcarii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spațiului individual, vestimentației, toate acestea având o valoare comunicativă foarte bogată.

Comunicarea se desfăsoară la două niveluri: informațional și relațional, cel de-al doilea oferind indicații de interpretare a conținutului celui dintâi.

Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.

Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

Comunicarea este ireversibilă.

Comunicarea presupune raporturi de forță și ea implică tranzacții simetrice sau complementare.

Comunicarea presupune procese de ajustare și acordare.

1.2. Caracteristicile comunicării

Din punct de vedere al comunicării, limbajul este de doua feluri: limbaj activ și limbaj pasiv. Limbajul activ prezintă intenția de comunicare, este un proces de pronunțare a cuvintelor și un proces de fixare a cuvintelor în scris. Limbajul pasiv nu prezintă intenția de comunicare, el prezintă recepționarea și înțelegerea limbajului celui care ne transmite mesajul oral sau scris. Limbajul pasiv precedă pe cel activ și este mai bogat decât acesta. Limbajul activ propune exersarea și cultivarea sistematică. După forma de exprimare, limbajul are două feluri: extern și intern.

Limbajul intern se desfășoară în sfera interioară, mintală. Este vorbirea în gând cu sine însuși și pentru sine. Este asonor, ascuns, este centrat pe înțelesuri, pe idei și imagini, este economic pentru că uzează de prescurtări și condensări. Limbajul interior se desfășoară cu o viteza foarte mare, de sute de ori mai mare decât limbajul oral. Limbajul intern îndeplinește funcții de anticipare, de proiectare, de conducere din interior și de coordonare a limbajului oral și scris.

Limbajul extern se adresează unor destinatări din afară și este realizat în două forme: limbaj oral și limbaj scris. Limbajul oral este limbajul vorbit și rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-gramaticale ale sunetelor articulate. Este limbajului folosit de către oameni și de la limbajul oral se pornesc toate celelalte forme de limbaj. După specificul comunicării, limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu, monolog și dialog.

Solilocviu este vorbirea cu vocea tare cu noi înșine. Forma aceasta de comunicare este folosit de către copiii până la vârsta de 5 ani și prin aceasta se exteriorizează intențiile și se consemnează desfășurarea activității curente.

Dialogul este comunicarea între doua persane, în care fiecare partener de dialog este și un emițător și receptor. Dialog înseamnă schimbarea reciprocă de mesaje.

Indicatorii limbajului oral sunt:

volumul de cuvinte

fluența

diversitatea vocabularului

rapiditatea, adică frecvența cuvintelor întrun minut

tempoul care poate să fie regulat sau sincopat

tăria, adică forța pronunției

claritatea dicției

intonația

gradul de melodicitate

timbrul

Limbajul scris este mesajul oral în formă grafică. Aceasta apare mult mai târziu decât limbajul oral.

Evoluția limbajului la copil este strâns legată de evoluția gândirii, pentru că limbajul impune gândirii exigențele sale culturale, contribuind, în felul acesta la restructurarea ei. Extinderea și complicarea raporturilor dintre copil și realitatea înconjurătoare, sporirea independenței copilului se răsfrâng direct asupra limbajului său.

De la limbajul situativ specific antepreșcolarității, se trece la limbajul contextual care cunoaște o dezvoltare coerenta, este un limbaj închegat și structurat. Limbajul situativ de la antepreșcolar are forma dialogului cu caracter extrem de concret, pentru că este legat de împrejurimile și situațiile particulare la care participă copilul, pe când limbajul preșcolarului ia înfățișarea monologului, deoarece el povestește ce a văzut, ce a auzit, fără ca ascultătorii să cunoască neapărat situația despre care se vorbește.

Aceste două forme de limbaj, situativ și contextual, există pe toată perioada preșcolarității, însă importanța, locul și rolul lor se schimbă în funcție de sarcinile și condițiile în care are loc comunicarea.

Procesul de formare a limbajului interior are loc la preșcolar între 3 ani și jumătate și 5 ani și jumătate. Apariția limbajului interior sporește enorm de mult posibilitățile copilului de a-și planifica mintal activitatea, de a-și regla permanent. Copilul vorbește cu sine și pentru sine mai ales atunci când se află în situații dificile, problematice.

Vorbind cu sine, copilul găsește soluții, își ordonează acțiunile. Limbajul interior are o mare importanță în dezvoltarea intelectuală a copilului, pentru că limbajul interior este mecanismul de bază al gândirii.

Tot la preșcolari se dezvoltă foarte mult latura fonetică a limbajului, cu toate că pronunția cuvintelor nu este corectă din cauza unor particularități ale aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor și ale analizatorului auditiv.

Capitolul II

Limbajul la vârsta preșcolară

2.1. Dezvoltarea comunicării la vârsta preșcolară

“Limba este întâiul mare poem al unui popor” (Lucian Blaga)

Nu numai în dezvoltarea omului pe parcursul vieții este considerabil rolul limbajului, dar și în dezvoltarea ontogenetică a psihicului. Limbajul este un instrument de comunicare interumană. Vorbirea i-a dat omului posibilitatea să stocheze și să acumuleze cunoștințe teoretice și experiență practică ușor transmisibilă și utilizată la maximum. Aceasta pune în evidență funcția: cognitivă și comunicativă acțional reglatorie a limbajului.

În procesul instructiv-educativ din grădiniță, în principal se dezvoltă capacitățile de comunicare, limbajul este o condiție esențială în formarea personalității copilului, și ale asigurării necesarului școlar. Prin procesul instructiv-educativ din grădiniță, activitățile specifice de cultivare a limbajului se înbunătățește vorbirea copiilor sub aspect fonetic, se lărgește sfera vocabularului pasiv și activ și se întărește formele corecte gramaticale.

Educarea limbajului necesită mare grijă la copii fiindcă trebuie să constituie o preocupare continuă a educatorilor dar și a părinților.

Particularitățile vorbirii în primul rând sunt legate de vârsta copiilor. Limbajul se dezvoltă și înaintează în permanență la copil, iar educatoarea are sarcina de a organiza și planifica experiențele de limbaj în funcție de ritmul propriu în evoluția fiecăruia.

În îndrumarea educării limbajului la preșcolari, noua programă le propune educatoarelor obiective cadru cum ar fi:

dezvoltarea exprimării orale, înțelegerea și utilizarea corectă a semnificației structurilor verbale orale;

educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere gramatical;

dezvoltarea creativității și expresivității limbajului oral.

Obiectivele cadru sunt vizionate de educatoare în întreaga perioadă a preșcolarității și constituie indicații asupra activităților de educarea limbajului.

Obiectivul principal în activitatea instructiv-educativă din grădiniță este formarea personalității individuale a copilului, respectând ritmul său propriu, nevoile sale afective și activitatea sa fundamentală care este jocul.

O primă varietate de obiective ale dezvoltării comunicării în grădiniță vizează lărgirea orizontului de cunoaștere al copilului, pentru îmbogățirea și dezvoltarea exprimării.

În activitățile libere și obligatorii, copilul cunoaște lumea înconjurătoare folosind toate simțurile prin comparare, analiză și interpretare a datelor obținute.

Acestea necesită copilului folosirea cuvintelor cu ajutorul cărora o să cunoască obiecte și îi dă posibilitatea să-i arate însușirea să indice acțiuni în care este implicat. Copiii cu ajutorul activităților de cunoaștere a mediului au posibilitate pentru îmbogățirea vocabularului, de a-și comunica impresiile și cunoștințele sau pentru precizarea sensului unui cuvânt.

Mai multe obiective ale educării limbajului în grădiniță urmăresc cu prioritate expresivitatea comunicării, ceea ce înseamnă, stimularea copilului de a vorbi, păstrându-și farmecul vorbirii, adică prin intonație, accent, ritm. Curiozitatea specifică vârstei preșcolare constituie o bază pentru formarea deprinderii copilului de a se informa prin întrbări. În toată activitatea din grădiniță copilul trebuie să-și exprime emoțiile, trăirile afective, sentimentele, atitudinile față de oameni, plante, animale, situații pozitive sau negative, împrejurări concrete sau întâlnitte în povești.

Un aspect inportant al educării limbajului îl constituie depistarea și eliminarea din vorbirea copiilor a cuvintelor preluate din medii mai puțin educate cu care copiii au luat contact în absența părinților și uneori chiar în familie. Copilul trebuie convins că un anumit cuvânt sună urât, că este folosit de o anumită categorie de oameni și că poate fi înlocuit cu altul mai frumos.

Obiectivul esențial al educării copiilor în grădiniță și anume, pregătirea copilului pentru activitatea de școlar, formarea unor deprinderi muncii școlare, constituie un motiv important pentru care cultivarea limbajului are un rol hotărâtor. În acest sens, dezvoltarea și educarea limbajului preșcolarului presupune perfecționarea comunicării sub aspect fonetic, lexical și gramatical.

Atât în grădiniță, cât și în clasa I, cultivarea vorbirii se realizează și prin alte activități decât cele obligatorii sau decât în lecțiile de educare a limbajului.

De exemplu la sectorul „știință” activitățile care vin în sprjinul dezvoltării vorbirii îmbracă o varietate de forme de realizare. Jocul senzorial „Spune ce ai gustat, ghicește ce este”, pe lângă obiective de altă natură, activează vocabularul preșcolarilor cu cuvinte specifice fructelor sau legumelor gustate, determinându-i în același timp să răspundă în propoziții corecte din punct de vedere gramatical. Observând „Aspecte de iarnă”, preșcolarii le descriu, folosind cuvinte specifice anotimpului rece. Prin folosirea jocului „Când se întâmplă?” organizat pe baza unor imagini cu cele patru anotimpuri, copiii raportează anotimpurile la schimbările atmosferice survenite în natură și reușesc să-și exprime aprecierile asupra fiecărui anotimp.

La sectorul „construcție”, la tema „Lego”, temă la alegere, copiii aranjează piesele respective, dar trebuie să și verbalizeze, descriind construcția obținută și dialogând între ei pentru a selecta piesele necesare tipului de construcție ales.

În cadrul jocului de rol, putem avea tema „De-a grădinarii”, unde copiii dialoghează, utilizând cuvinte care arată obiecte utilizate în grădină: coș, greblă etc. La temele: „De-a gospodinele” sau „De-a doctorul” copiii dialoghează cu partenerii, în termeni adecvați temei, într-un dialog civilizat, acesta fiind o latură esențială a activității.

La tema „De-a serbarea”, dialogul se referă la o varietate de puncte specifice serbării: poezii, dansuri, piese de teatru, teatru de păpuși etc.

Copiii care practică „jocul de masă” verbalizează în funcție de temă. La tema „Caută locul meu!”, sistematizându-și cunoștințele despre toamnă, ei motivează acțiunea întreprinsă și selectează elementele corespunzătoare toamnei (fructe, legume) precum și frunzele ruginii etc.

Sectorul „bibliotecă” oferă preșcolarilor posibilitatea reconstituirii basmelor din bucățele, (pentru a le povesti) realizării lecturii după imagini din viața plantelor, animalelor sau a oamenilor, a reconstituirii unor scene din poveștile îndrăgite (recunoașterea și caracterizarea personajelor) povestirea unor întâmplări care i-a impresionat, a urmăririi unor diafilme („Scufița Roșie”), a dialogului pe tema unor cărți.

Chiar și sectorul „artă” în care ponderea o deține activitatea practică (pictură, aplicații, modelaj etc.) oferă copiilor posibilitatea de a verbaliza: numesc culorile, materialele, instrumentele, descriu obiectele obținute, apreciază propriile lucrări și pe acelea ale colegilor, motivându-și obțiunile.

Toate activitățile libere ale preșcolarilor favorizează un climat afectiv de comunicare verbală liberă și civilizată între copii, consolidează actul comunicării în formele cele mai variate, generate de varietatea jocurilor, a cântecelor, a exercițiilor ritmice.

În procesul de instruire și educare a copiilor un rol important revine materialului didactic, mijloacelor de învățământ în calitatea lor de „instrumente de acțiune sau purtătoare de informații” (I. Cerghit).

Folosirea din plin a materialului didactic are o importanță hotărâtoare în asimilarea temeinică și conștientă a cunoștințelor, dezvoltă spiritul de observație al copiilor și mărește interesul pentru cunoaștere. Multe cunoștințe, care par la început dificile, pot fi ușor înțelese atunci când se folosește cu pricepere ilustrarea lor. Cu cât se imprimă lecțiilor un caracter intuitiv (astfel acționându-și laturile psihice ca: atenția, memoria, priceperea, imaginația, creativitatea, gândirea) cu atât activitatea va oferi copilului un câștig mai deplin.

2.2. Particularități ale vocabularului la vârsta preșcolară

La vârsta preșcolara, copilul intră tot mai mult în contact cu mediul înconjurător și automat are loc o creștere considerabilă a vocabularului.

Din datele statistice reiese că la vârsta de 3 ani copilul stăpânește circa 1000 de cuvinte, mai multe substantive și verbe, la vârsta de 4 ani numărul cuvintelor se dublează la 2000; la 5 ani numărul cuvintelor din vocabular ajunge la 3000, iar la 6 ani vocabularul ajunge să conțină 3500 de cuvinte. La această vârstă,unii copii au un vocabular mai sărac în conținut și se exprimă mai greoi, alții deopotrivă au un vocabular mai bogat în conținut și o exprimare corectă și coerentă. Tot la această vârstă de obicei vocabularul pasiv este mai bogat decât cel activ.

Uni copii, deși cunosc multe cuvinte le înțeleg sensul, nu le folosesc în vorbire, pentru că sunt timizi, vorbesc puțin, se exprimă greoi și sunt reținuți când sunt solicitați de către educatoare.

La vârsta preșcolară, dificultățile de exprimare în învățarea limbii române, nu sunt numai de natură fonetică ci mai ales de natură gramaticală, greșeli în folosirea acordului după gen, număr, și caz, de exemplu: „este multe cărți” în loc de „sunt multe cărți”, în conjugarea verbelor: „să mănâncă cu noi” în loc de „ să mănânce cu noi”, dificultăți în formularea pluralului substantivului, cum ar fi: „lingure” în loc de „linguri”, înlocuirea genitivului cu dativul: „i-au dat la Maria” în loc de „i-au dat Mariei”.

Din punct de vedere calitativ, cunoașterea copilului diferă de cea a adultului prin aceea cu cât copilul este mai mic, cu atât operațiile gândirii, analiza, sinteza, comparația, generalizarea și abstractizarea sunt mai slab dezvoltate.

Posibilitatea de a face aceste operații este mai mică la vârsta de trei ani și ea se dezvoltă progresiv în cadrul vârstei preșcolare. Educatoarea trebuie să cunoască bine aceste particularități ale copilului pentru a putea să-și dea seama ce cunoștințe pot fi predate la o anumită vârstă și cum trebuie predate.

Un rol important în dezvoltarea gândirii copilului îl are limbajul care constituie un instrument al gândirii. Cuvântul este cel care fixează conținutul celor percepute de către copil. La început el este pentru copil numai un semnal al unui anumit obiect, al unei anumite relații, acțiuni sau însușiri pe care o denumește, capătă prin legarea lui de experiență mereu crescând rolul de integrare, ceea ce face posibilă apariția operațiilor de generalizare și abstractizare că de altfel și a tuturor celorlalte operații ale gândirii pe care ele se bazează (analiza, sinteza, comparația). Rolul limbajului crește în perioada vârstei preșcolare pe măsura ce vocabularul și posibilitățile de comunicare ale copilului cresc și se perfecționează.

2.3. Analiza și sinteza

Analiza însușirilor obiectelor și ființelor constă în diferențierea lor după diferite criterii. Informații despre formă, culoare, dimensiuni, despre cantități, temperatură, sunete, cantități, densitate și despre alte însușiri ale obiectelor, ființelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare le captăm prin percepții.

Forma este însușirea cea mai ușoară percepută de către copii, de aceea este prima componentă ce se impune în formarea în mintea preșcolarului a imaginii unui obiect sau ființe. Ea poate fi percepută de copil pe două căi: vizual și haptic adică prin apucare.
Percepția vizuala dă aspectul de contur, percepția haptică dă informații asupra volumului. Copilul de 3-4 ani privește forma numai ca pe o însușire proprie a obiectului respectiv. El nu operează o generalizare asupra lui.

La vârsta de 4-5 ani copii percep cu ușurință și alte forme în afara celei rotunde, chiar și forme plane. Legătura dintre formă și denumire se stabilește mai ușor și este mai trainică la această vârstă.

La vârsta de 5-6 ani, copii încep să o diferențieze de obiect să o privească independent de el, operând astfel o formă elementară de abstractizare și generalizare la nivelul acestei însușiri. În felul acesta ei ajung treptat că la grupa mare să integreze în categoria „formă” orice nouă formă ce mai cunoaște.

Culoarea este o altă însușire a obiectelor care reflectată în psihicul copilului constituie o componentă importantă a imaginii pe care și-o formează despre ele.

La grupa mică copii disting în general numai culorile de bază: roșu, galben, verde și mai apoi albastrul și maroul la grupa mijlocie, iar treptat nuanțele lor. La grupa mică copii privesc culoarea ca pe o însușire a obiectului și nu o desprind de acesta. Începând cu grupa mijlocie ei o pot privi separat de obiect ca pe o însușire independentă.

Dimensiunea este componenta dimensională a imaginii formată în timpul percepției, fiind de fapt reflectarea unei relații, este cu atât mai greu de sesizat de către copii cu cât aceștia sunt mai mici. Copii grupei mici înțeleg și exprimă corect numai raporturile gros, subțire, mic, mare și alte raporturi ca: lat – îngust. Spre șase ani se sesizează mai întâi practic și mai târziu exprimă verbal raporturile mare-mijlociu-mic.

Cantitatea-primele raporturi cantitative și cele mai ușor înțelese de copiii mici sunt: mult, un, doi, iar mai târziu trei și patru.

Toate cantitățile care depășesc limita posibilităților de înțelegere a copilului la vârstă și în momentul respectiv vor fi eliminate din explicațiile pe care le dăm și menționate cu termenul de „multe”. Chiar și la grupa mijlocie și mare educatoarea trebuie să releve în timpul percepției elementul cantitativ pentru a ușura înglobarea lui în imagine.

Relațiile spațiale de orientare-reprezentările de orientare spațială reflectă așezarea în spațiu a obiectelor unele față de altele și a părților unui obiect față de celelalte. Această componentă se include cel mai greu în imagine. De aceea pe copii de 3-4 ani nu-i interesează dacă imaginea pe care o desenează este cu capul în jos. Chiar și la grupa mare se întâlnesc greșeli de orientare.

Analiza părților componente ale imaginilor constă în descompunerea în mintea noastră a unui întreg în părțile componente. Exemplu: rădăcina, tulpina, crengi, frunze. Sinteza părților componente ale întregului și a însușirilor este operația prin care noi reunim părțile componente și însușirile lor, pe care le-am diferențiat prin analiză. Pentru a înlesni această operație analitico-științifică educatoarea trebuie să insiste în observarea părților componente.

Comparația este operația prin care se stabilesc asemănări și deosebiri între două sau mai multe obiecte de diferite puncte de vedere sau după diferite criterii. Copiii de 3-4 ani nu sunt capabili să facă singuri comparații decât într-o formă implicită, pe baza percepției unei însușiri, a unui amănunt sau a unei părți a obiectului care l-a impresionat în mod deosebit.

La 4-5 ani, pot înțelege comparația explicită și pot să o facă în mod conștient și să o exprime verbal. De exemplu pot spune fără ajutorul educatoarei – galben ca lămâia etc. Ei devin capabili să efectueze și operații pe bază de operații de analitico-sintetice putând chiar să exprime verbal aceste operații. După multe exerciții de acest fel se formează treptat deprinderea de a efectua comparații sistematice, organizate.

Abstractizarea este desprinderea unei însușiri a obiectelor și gândirea independentă de obiectul însuși.

Generalizarea este operația prin care se detașează o însușire proprie unei grupe de obiecte omogene, unei clase întregi de obiecte și fenomene.

Copiii grupei mici nu fac întotdeauna generalizări pe criterii esențiale, nu operează abstractizări în sensul că ei nu pot gândi însușirile obiectului independent de acesta. Exemplu: minge roșie, scaun mare, bilă mică etc.

Începând cu grupa mijlocie și mare, deoarece la această vârstă se dezvoltă posibilitățile copiilor de a opera analiza și sinteza organizată, încep să facă și generalizări pe baza mai multor însușiri întrunite într-un tot.

Educatoarea are rolul de a-l ajuta pe copil să facă această operație în mod conștient. De asemenea ea trebuie să-l ajute să dobândească elementele comune esențiale de elementele comune neesențiale, astfel ca ei să poată face generalizări pe bază de elemente esențiale. În felul acesta ea îi ajută pe copii să-și formeze reprezentări generale și să-și lărgească sfera noțiunilor. Dacă sunt îndrumați în mod corect și sistematic copii pot opera generalizări corecte (în limita cunoștințelor) chiar la grupa mijlocie spre sfârșitul anului și se continuă dezvoltarea acestor posibilități în cadrul grupei mari.

Începând cu grupa mijlocie copiii pot să efectueze și abstractizări în sensul că ei pot gândi culoarea roșie, forma pătrată, etc. ca elemente separate de obiectele concrete.

La grupa mare gândirea copilului poate fi condusă de către educatoare în așa fel încât copilul să devină capabil să aplice operațiile de abstractizare și generalizare și în alte situații.

În procesul comunicării copiilor cu persoanele din jur, are loc asimilarea rapidă a diferitelor aspecte ale limbii (compoziția fonetică, aspectul semantic, structura gramaticală) apare limbajul contextual, dar acesta coexistă cu cel situativ din perioada antepreșcolară, dar relațiile dintre ele se schimbă, limbajul contextual dobândind un rol tot mai mare pe măsură ce copii se dezvoltă. Deoarece trăsătura esențiala a limbajului situativ constă în caracterul său de comunicație, forma inițială a limbajului este dialogul, această formă de limbaj adresându-se într-o mai mare măsura ascultătorului decât limbajul contextual (monologat).

Din limbajul extern, monologat, cu timpul se desprinde și se dezvoltă limbajul intern. Procesul de interiorizare a limbajului intervine evident la vârsta de 4-5 ani când se intensifică și funcția sa cognitivă, ca instrument al gândirii, iar pe de altă parte funcția reglatoare planificarea mentală și reglarea proceselor psihice a conduitei.

2.4. Importanța dezvoltării vorbirii la vârsta preșcolară

Ca didactică specială, metodica dezvoltării vorbirii studiază conținutul, obiectivele, metodele și modalitățile de organizare și de desfășurare a muncii de cultivare a limbajului preșcolarilor în cadrul grădiniței de copii.

Complexitatea și varietatea activităților de cultivare a limbajului în grădiniță oferă cadrul larg pentru aplicarea și respectarea principiilor didacticii. Metodele și formulele specifice de organizare și desfășurare a activităților de dezvoltarea vorbirii sunt determinate de aplicabilitatea practică a principiului însușirii conștiente și active a principiului învățământului sistematic, a principiului însușirii temeinice a cunoștințelor și deprinderilor etc. în strânsă corelare cu particularitățile psihologice ale copiilor. Particularitățile de gândire, cele ale proceselor intelectuale la vârsta preșcolară dau o dimensiune specifică principiului intuiției, celui al accesibilizării și individualizării învățământului, sistematic și continu, al asigurării conexiunii inverse, în procesul formării deprinderilor de exprimare corectă la vârsta preșcolară.

Studierea metodicii dezvoltării vorbirii impune elevului și educatoarei cunoașterea metodelor și a mijloacelor de învățământ și stimulează adaptarea acestora la specificul muncii de cultivare a limbajului în grădinița de copii.

În principiul studierii metodicii dezvoltării vorbirii, în practica pedagogică preșcolarul își formează propria imagine despre personalitatea educatoarei care pe lângă creativitate și competență, trebuie să iubească și să respecte copilul, să-i ofere model de comportament inclusiv în ce privește folosirea limbii materne.

Limbajul are un rol important în dezvoltarea psihică a preșcolarului, el însuși înregistrând, în această perioadă transformări la toate nivelurile limbii – lexical, fonetic, gramatical și al expresivității. În general, admitem că limbajul se manifestă în strânsă legătură cu gândirea, o legătură biunivocă, datorită căreia gândirea structurează exprimarea și își găsește expresia în limbaj; vorbirea la rândul ei,,impune gândirii exigențele sale culturale, contribuind în felul acesta la restructurarea ei. Copilul apelează la realitate, dar, prin limbaj se depărtează de ea, își amintește situațiile trecute, stabilește raporturi, face deducții valide” (Psihologia copilului – manual pentru școli normale, E.D.P., București, 1994, pag. 86).

Limbajul este funcția de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalți oameni. Este o funcție complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcții, în special a celor intelectuale și motorii. Înțelegerea cuvintelor impune o percepție clară și antrenează memoria semantică, imaginea și gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă și voluntară.

Fr. Bresson caracterizează gândirea ca un sistem al conduitelor de comunicare orală, cu scopul de a influența auditorul. În raport cu semnificațiile ce trebuie transmise, vorbirea capătă o organizare complexă. Unii psihologi, cum e B. Skinner, au subestimat acest aspect. După el, succesiunea cuvintelor într-o frază nu e altceva decât o succesiune de reflexe condiționate: fiecare vorbă declanșează pe următoarea, în virtutea frecventelor asocieri anterioare. Concepția lui este un simplism evident. Când spunem: „Câinele care aleargă pe sradă este al meu”, pronumele posesiv „al meu” se acordă cu subiectul „câinele”, fiind însă la cinci cuvinte distantă de el. Desigur se pot da nenumărate exemple. Vorbirea este o conduită voluntară, în care respectăm conștiinței o serie de reguli, chiar dacă folosim uneori și expresii devenite automate, prin uz frecvent.

Cât despre structurile sintactice, considerate de N. Chomsky ereditare, exsistența lor e foarte improbabilă: o fetiță de 8 ani (găsită în India), crescută de lupi, nu putea vorbi deloc (urla ca și lupii). Cu toate eforturile educative făcute, ea n-a reușit să rostească decât 50 de cuvinte îmbinate în propoziții extrem de simple. Așadar, învățarea limbajului presupune modelul adulților, corectarea greșelilor, dirijarea însușirii limbii și aceasta în primii ani de viață. Copilul rostește primele vorbe în jurul vârstei de 1 an. Pe la 18 luni, el utilizează propoziții de cuvinte. Abia după 2-3 ani exprimarea devine mai dezvoltată. E drept că își însușește destul de repede o vorbire corectă gramatical cu puține erori, dar nu e surprinzător, întrucât, chiar din anul al doilea, însușirea limbii este o preocupare permanentă și se realizează o exersare extrem de intensivă: ploaia de întrebări din partea copilului de 3-4 ani este destinată aflării denumirilor pe care le au lucrurile, fenomenele înconjurătoare.

„Limba este întâiul mare poem al unui popor” (Lucian Blaga) și dacă poem înseamnă „o operă de amploare cu caracter istoric, filozofic, mitologic, legendar ” limba română este depozitarea istoriei și eroismului românesc, a concepției despre viață, a credințelor legendelor și miturilor românești, a tot ce, în ani, s-a transfigurat în specificul național românesc.

La baza activității umane stă comunicarea verbală, iar însușirea și dezvoltarea limbajului au loc în procesul comunicării copilului cu adulții. Diferențele manifestate în capacitatea de comunicare a copiilor la venirea în grădiniță sunt determinate de condițiile familiale diferite în care au trăit, de modul în care acestea au influențat dezvoltarea vorbirii preșcolarului.

În grădiniță, prin intermediul limbajului este dirijată învățarea, perceperea lumii înconjurătoare. Copilul este condus astfel, să deosebească ce este esențial, semnificativ, de neesențial, este ajutat să analizeze, să compare, să grupeze, să clasifice limba, contribuind direct la stimularea proceselor gândirii, la perfecționarea acesteia. Prin cuvânt, în cadrul activităților din grădiniță, copilul este pregătit să facă trecerea de la percepție la reprezentare, să-și însușească un instrument superior de investigare și de cunoaștere a lumii înconjurătoare.

2.5. Rolul limbajului în procesul de cunoastere a realității și în stimularea activității intelectuale

Indiferent de vârstă și profesie pentru orice cetățean gradul de stăpânire și folosire a limbii a devenit o trăsătură definitorie a personalității sale.

Limbajul este definit ca un sistem de semne specific oamenilor alcătuit din sunete articulate care au apărut în procesul muncii concomitent cu gândirea și îndeplinește două funcții:

de comunicare interumană

de cunoaștere a lumii reale

Cea mai importantă cale de elaborare a limbajului și în același timp forma de bază a vorbirii este dialogul, care impune o temă comună partenerilor de discuție. A-l opri pe copil să vorbească înseamnă a-l opri să se autorealizeze și implicit să se dezvolte la modul personalizat.

Referindu-se la cultivarea limbii, Tudor Vianu spunea: “O greșeala de limbă, nu este numai o încălcare a oricăreia dintre regulile prescrise de gândirea logică, de simțul literar, de civilizație în raporturile sociale, o formalitate incorectă, confuză, improprie sau trivială alcătuiește o abatere de la norma limbii literare, e tot atât, dacă nu mai mult decât forma coruptă de limbă.”

Sub aspect fonetic, limbajul prezintă anumite particularități specifice, particularităților de vârstă. La copiii de vârsta preșcolară mică, întâlnim dificultăți mari la consoane datorită faptului că ele au o perceptibilitate auditivă mai mică în comparație cu vocalele. Acestea din urmă sunt mai favorizate, având o intensitate sonoră mai mare, o durată mai mare, ceea ce face ca ele să fie pronunțate mai bine de către copii.

În general, copiii în vârsta de 5 ani pronunță corect anumite sunete (r, s, ș, t, f), le înlocuiesc cu alte sunete mai ușoare sau le omit din cuvânt.

De o mare importanță în vorbirea copiilor este eliminarea sunetului “r”, indiferent în ce poziție se află în cuvânt (rac-ac; ciorapi-cioapi), de asemenea putem aminti de inversiunea sunetelor: a place-palce, a trage-targe, etc.

Frecvente și variate sunt cazurile la preșcolari, de substituire a sunetelor. Astfel, înlocuiesc pe “j” cu “z”, (cozoc-cojoc); sau pe “s” (sosoni-șoșoni).

Printr-o muncă susținută din partea educatoarei, preșcolarii vor reuși să-și corecteze acele mici greșeli care le fac în pronunțarea cuvintelor.

Odată cu trecerea vârstei către grupa mijlocie, încep să dispară, înlocuirile, inversiunile, omisiunile, ajungând la grupa mare să pronunțe corect în proporție de 100%. Aceste defecte se pot corecta sau lichida complet numai dacă educatoarea are o pronunție și o exprimare impecabilă, mai ales știind că la vârsta preșcolară spiritul de imitație este foarte mare.

Când se încadrează în limite specifice particularităților de vârsta, aceste greșeli de pronunție nu trebuie să ne alarmeze. Numai dacă sesizăm aceste greșeli și la grupa mare, aici se poate vorbi de o întârziere dependentă de aparatul fondator și-n acest caz, apelăm la un logoped sau poate fi vorba de o dezvoltare incorectă a laturii fonetice a limbajului, atunci se pune problema unei munci speciale de îndreptare în grădiniță.

Mulți părinți, fac o mare greșeală folosind un limbaj infantil cu copiii, îngreunând astfel însușirea pronunției corecte a sunetelor de către copii. Copilului trebuie să-i dea prilejul să se exprime liber, deschis, să vină cu inițiative personale, să-și exprime gândurile și sentimentele să-și exerseze expresivitatea verbală. Fără comunicarea verbală dintre oameni, nu sunt posibile cooperarea, acumularea și generalizarea experienței sociale.

Perceperea auditivă a fiecărui sunet din cuvânt, diferențierea de celelalte sunete, analiza compoziției fonetice a cuvintelor, sunt foarte importante pentru însușirea citit-scrisului în școală.

2.6. Rolul și scopul metodicii dezvoltării vorbirii

Concepută ca „parte a didacticii generale, care studiază principiile, metodele și formele de predare..” (Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975, pag. 54), metodica, în funcție de obiect, normează aceste metode și forme, printr-o varietate de modalități de cercetare și de cunoaștere a realității obiective.

Făcând parte din sistemul științelor pedagogice, metodica dezvoltării vorbirii absoarbe cunoștiințe din domeniile limitrofe: psihologia copilului, pedagogia școlară, igiena preșcolară, anatomia și fiziologia copilului și pediatria, informații care, reorganizate sub aspect metodic, se intercondiționează, asigurând stabilirea condițiilor optime de însușire pentru dezvoltarea vorbirii copiilor în aspect interdisciplinar.

Astfel, metodica dezvoltării vorbirii valorifică creator metodele și procedeele cele mai eficiente pentru a asigura durabilitate cunoștințelor, ținând, însă, cont de aspectele afective și volitive proprii vârstelor preșcolare, delimitând sistemul acestora la nivelul grupelor. De asemenea, se bazează pe legile fundamentale ale activității nervoase superioare, pentru a regla mecanismul formării reflexelor condiționate; se bazează pe cunoașterea particularităților dezvoltării fizice a copiilor, precum și pe igiena preșcolară, pentru a cunoaște capacitatea de muncă intelectuală și fizică a preșcolarului.

Metodica dezvoltării vorbirii are strânse legături cu domeniul gramaticii, a literaturii, dar și cu pictura și chiar cu muzica.

Funcțiile și obiectivele dezvoltării vorbirii în grădiniță se integrează contextului mai larg al funcțiilor și obiectivelor generale ale acestei prime trepte a învățământului. De altfel, funcțiile și obiectivele activităților de dezvoltare a vorbirii din învățământul preșcolr se confundă cu cele ale predării limbii române la nivel școlar, având în vedere faptul că prin dezvoltarea vorbirii se urmărește formarea în fază incipientă a unor intrumente ale muncii intelectuale. Funcția instrumentală alternează, în această primă treaptă, cu cea informațională și formativ-educativă, în vederea pregătirii preșcolarului pentru integrarea fără dificultăți în clasa I. Ca toate metodicile, metodica dezvoltării vorbirii se vrea o utilă aprofundare a problematicii privind conducerea acțiunilor educaționale, a activităților specifice obiectului, asigurând îmbinarea armonioasă a metodologiei clasice și moderne în stimularea prin diverse activități, a disponibilităților de acțiune și relaționare optimă în grupul de copii, acomodarea ritmului de activitate propriu cu cel al grupului, aspectele instrumentale, abilitățile cognitive specifice (capacitatea de a memora sistematic, capacitatea de concentrare și orientare selectivă a atenției, orientarea în raport cu o situație viitoare la care să adere intelectual, afectiv și volițional copilul).

Rolul metodicii dezvoltării vorbirii este și acela de a oferi posibilități de fixare și de control al eficienței activităților de povestire, de memorizare a convorbirilor, a lecturilor după imagini, jocurilor didactice în condițiile unei anumite grupe de vârstă sau ale grupei combinate. Ameliorarea comunicării preșcolarilor, se susține, de asemenea, în condițiile cunoașterii factorilor de mediu și ale învățământului bine organizat.

Un obiectiv important al lucrării îl constituie preocuparea pentru „raportarea gradului de transferare a celor învățate, la gradul de utilizare a influențelor formative” (Kulcsar) prin evaluarea cunoștințelor copiilor, ca modalitate obiectivă de punere în evidență a randamentului obținut. Criteriile evaluării vor decurge din obiectivele programei de dezvoltare a limbajului. Ele trebuie să releve gradul de conlucrare a copilului cu cadrul didactic, pentru asigurarea unei învățări eficiente, al capacității de receptare a informațiilor logico-verbale, al formării deprinderilor de exprimare corectă, fluidității verbale, bogăției lexicale; de asemeni se pot depista eventualele tulburări de vorbire.

Educatoarea trebuie să știe că la vârsta preșcolară crește forța fizică generală a copilului, el devine mai rezistent la efort, obosește mai greu decât antepreșcolarul, mișcările îi devin coordonate și mai diferențiate, i se dezvoltă procesele psihice de cunoaștere, iar jocul devine activitate specifică. Comportarea preșcolarului este mai stăpânită, impulsivitatea mai atenuată, trăirile emotive mai variate; i se dezvoltă intens procesele intelectuale, crește receptivitatea, setea de cunoaștere, se dezvoltă procesele voliționale, se schițează unele trăsături morale. Intelectual preșcolarul se dezvoltă în procesul învățării, în activitățile care stimulează procesele de cunoaștere, îmbogățindu-i percepțiile și reprezentările, formarea noțiunilor. Sub influeța procesului instructiv, bine organizat de educatoare, comunicarea preșcolarului cu adultul, perfectându-se sub aspect fonetic, lexical, gramatical, evoluează datorită diferitelor forme de activități organizate în grădiniță în cadrul dezvoltării vorbirii.

Realizarea acestor deziderate și ale altora în procesul instructiv-educativ din grădiniță, se bazează și pe nivelul mai evoluat al gândirii preșcolarilor, care, pornind de la simple noțiuni și judecăți, își vor însuși evolutiv, noțiuni mai abstracte începând să dispună de principalele operații logice: comparația, generalizarea, abstractizarea. Având o contribuție substanțială la realizarea sarcinilor dezvoltării vorbirii și la educarea atenției sub aspectul ei voluntar, memoria este stimulată prin activități specifice.

Scopul principal al metodicii dezvoltării vorbirii rămâne stimularea comunicării verbale a preșcolarilor, deoarece întreaga experiență instructiv-educativă din grădiniță atestă posibilitatea și utilitatea cultivării limbajului oral, în strânsă legătură cu dezvoltarea operațiilor gândirii, efectuându-se exerciții de pronunțare, de exprimare, de conversație și de povestire.

Programarea activităților instructiv-educative în grădinița de copii stabilește principalele obiective privind dezvoltarea vorbirii preșcolarilor corelate cu conținutul și mijloacele de realizare a acestora. Pe primul loc se situează dezvoltarea auzului fonematic, vizând perceperea și pronunțarea corectă a vocalelor, a consoanelor în difeite poziții, a silabelor, a diftongilor și a grupurilor de sunete, precum și deprinderea de a le intona corect și de a face pauzele necesare în timpul vorbirii. Paralel cu însușirea sunetelor limbii române se pune accent pe corectarea defectelor de vorbire, specifice vârstei, precum și ale unor copii ce prezintă dificultăți de pronunție mai accentuată.

Îmbogățirea, precizarea, fixarea și activizarea vocabularului se face concomitent cu însușirea noilor cunoștințe și cu fixarea acestora la nivelul fiecărui grupe. Accentul se pune pe folosirea unui material intuitiv adecvat și accesibil preșcolarilor.

În realizarea acestui deziderat, în toate activitățile comune și la alegere, copiii trebuie antrenați în actul verbalizării. Ei au permanent ca model conduita verbală a educatoarei, iar acasă, a părinților și a celolalți adulți din jurul lor. Înțelegerea cuvintelor noi și a expresiilor însușite în cadrul diverselor activități se fixează prin activizarea acestora, cerându-se copiilor să le utilizeze în contexte noi.

Adeziunea preșcolarilor la o vorbire corectă din punct de vedere gramatical trebuie privită în relație cu formarea deprinderilor de a-și exprima gândurile într-o comunicare coerentă și corectă. Astfel are în vedere, gradat, la nivelul fiecărei grupe, formarea deprinderilor de vorbire dialogată, exprimarea în propoziții simple, apoi în propoziții dezvoltate, a gândurilor, ideilor, sentimentelor, formarea corectă a pluralului, acordul predicatului cu subiectul și al adjectivului cu substantivul; folosirea corestă a flexiunii verbale și a celei nominale, cunoașterea și folosirea în comunicare a pronumelui de politețe și a principalelor părți de vorbire neflexibile.

Expresivitatea exprimării preșcolarilor este, de asemenea, un principal obiectiv al activităților de dezvoltare a vorbirii, depreindere dobândită și prin activități de povestire, prin lecturi după imagini, prin memorizări sau jocuri didactice. De gradul de corectitudine și expresivitate al exprimării preșcolarilor depin de însușirea tuturor cunoștințelor din programă și planul de învățământ în mod conștient, precum și viitoarele succese școlare.

Eficiența activității didactice a educatoarei este determinată de personalitatea sa, de cantitatea și calitatea cunoștințelor transmise, dar și de gradul în care ele au fost interiorizate la vârsta maximei receptivități. Facând dovada bunei pregătiri profesionale, cadrul didactic va exercita influență pozitivă asupra preșcolarului prin claritatea și precizia conceptelor puse în discuție, prin realizarea unei permanente acțiuni interdisciplinare; aceasta presupune informarea sa la zi în cât mai multe domenii, cunoașterea problemelor metodologice și epistemologice.

Capitolul III

Cultivarea limbajului și a gândirii

3.1. Premise ale dezvoltării vorbirii

Gândirea îndeplinește în sistemul psihic uman un rol central, orientează, conduce și valorifică toate celelalte procese și funcții psihice cum ar fi limbajul, memoria, imaginația, atenția și este definitorie pentru om ca subiect al cunoașterii logice, raționale. Se definește ca un proces cognitiv care, prin intermediul abstractizării și generalizării, extrage și prelucrează informații despre relațiile categoriale și determinative. Are ca fundament principiile rațiunii și postulatele științei, ca operațiuni, judecățile și raționamentele, iar ca instrument – noțiunea.

Gândirea face necontenit comparații între înțelesurile noi cucerite de știință – ca fond al gândirii – derivând prin inducție și deducție din judecăți vechi (premise), judecăți noi drept concluzii ale raționamentelor inductive și deductive.

La baza orcărui proces de cunoaștere stă comparația ca determinare a asemănărilor și deosebirilor. De la cea mai fragedă vârstă ființa umană se raportează la lumea concretă, stabilește asemănări și deosebiri între obiecte, fenomene, situații, ținînd seama de un anumit criteriu (culoare, greutate, volum, mărime, formă, gusturi, utilitate etc.) ce compară, clasifică.

În toată activitatea psihică participă operații de analiză și sinteză, de descompunere a întregului în părți și recompunere în întreg. Modalitățile de operare a gândirii sunt, în sensul ascendent, de la particular la general, de la concret la abstract și în sensul descendent, de la abstract la concret și de la general la particular.

Relațiile intelectuale sunt mijlocite prin limbaj, prin cunoștințele acumulate de memorie și reactualizate selectiv, prin datele experienței personale etc.

Dezvoltarea intelectuală a copilului de la naștere până la adolescență cunoaște mai multe stadii. Primul stadiu, al inteligenței senzoriomotorii cuprinde perioada de la 0 la 2 ani, se caracterizează prin trecerea de la nivelul reflexelor necondiționate ale copilului la organizarea unor acțiuni senzoriomotorii coerente sub forma reacțiilor circulare, primare, secundare și terțiare, prin asimilaări și acomodări reciproce ale schemelor, formarea unor deprinderi motrice, stocarea unor reprezentări și dobândirea unor semne ce pot simboliza obiecte.

Stadiul preoperațional ce cuprinde perioada de la 2 la 7 ani reprezintă o perioadă de intensă dezvoltare, se caracterizează prin interiorizarea acțiunilor, multiplicarea schemelor diferențiate și asimilate reciproc, expansiunea simbolicii reprezentative, a semnalizării și comunicării verbale.

Treptat, în această perioadă, copilul se eliberează de limitele acțiunilor motorii concrete, le înlocuiește în cadrul jocului prin acte simbolice, este o perioadă de intensă verbalizare și organizare a limbajului, cuvântul și propoziția constituind mijloace de schematizare, integrare și clasificare a obiectelor și elementelor după diferite criterii.

În acest stadiu gândirea preșcolarului este preconceptuală și intuitivă, este o gândire egocentrică și magică.

Pe măsura dezvoltării limbajului preconceptele căștigă în generalitate; preșcolarul devine capabil de a sesiza configurația ansamblului cu ajutorul cuvântului, care este un simbol, copilul reușește să-și reprezinte realitatea, posibilitățile de sistematizare și integrare ale gândirii preșcolarului cresc.

În finalul perioadei preoperaționale apar grupările operaționale care permit conceptualizări și coordonări ale conceptualizării, se intră în stadiul operațiilor concrete (situat între 6 și 10-12 ani), se dezvoltă capacitatea de a coordona între ele operațiile gândirii, de a le grupa în sisteme unitare, devine posibilă reversibilitatea prin inversiune.

Srâns legat de evoluția gândirii este și evoluția limbajului. Limbajul și gândirea se intercondiționează, a vorbi bine înseamnă a te conforma esenței limbajului, care este indisociabil de gândire, contribuie efectiv la constituirea, precizarea și vehicularea exactă a gândirii, făcând-o consistentă și comunicabilă. Prin limbaj, copilul face deducție, stabilește raporturi, își amintește situațiile trecute, cere explicații cauzale asupra unor obiecte, ale unor conduite. Nu există limbaj nesemantic, comunicarea fiind un proces de transmitere a informațiilor, a mesajelor, între comunicare și cunoaștere existând un raport de unitate. Nu se poate gândi fără mijloacele limbajului, acesta având multiple funcții: de comunicare, cognitivă, simbolic-reprezentativă, expresivă, persuasivă, reglatorie, ludică.

Preșcolaritatea este perioada de organizare și pregătire a dezvoltării gândirii. Activitățile desfășurate în grădiniță, caracterul organizat al activității copiilor se răsfrâng direct asupra limbajului lor care se îmbogățește cantitativ de la o etapă la alta, câștigă în coerență, vocabularul activ crește de la 800-1000 de cuvinte la 3 ani, până la 3500-4000 de cuvinte la 7 ani.

Grădinița oferă variate posibilități de exersare și cultivare sistematică a limbajului activ. Limbajul oral dialogat sau monologat contribuie la dezvoltarea laturii fonetice a limbajului, la însușirea fondului lexical și a semnificației. Treptat, din limbajul monologat se dezvoltă o nouă formă – limbajul interior care sporește posibilitățile copilului de a-și planifica mintal activitatea, contribuie substanțial la dezvoltarea intelectuală a copilului.

Limbajul interior îndeplinește funcții de anticipare, proiectare, este centrat pe înțelesuri, pe idei și imagini.

Dezvoltarea limbajului preșcolarului are la bază experiența cognitivă a acestuia în relațiile cu cei din jur. În grădiniță, în cadrul activității de intercomunicare cu copii din grupă sau cu adulții, copilului i se oferă posibilități optime de exprimare liberă, acest lucru realizându-se în orice moment al zilei de la venirea lui în grădiniță și până la plecare, din prima etapă a zilei până la etapa a IV-a.

În activitățile organizate cu întreaga grupă de copii, cât și în cele individuale, accentul trebuie pus pe exprimarea copiilor pentru ca limbajul să fie viu, colorat, intonația să fie expresivă, astfel încât preșcolarii să-și insușească raporturile gramaticale ale limbii, sub aspect morfologic și sintactic, fonetic și lexical.

Materialul necesar desfășurării normale a gândirii și limbajului este furnizat de realitate, de povestirile educatoarei, de experiența de viață a copilului, de relațiile sale cu ceilalți copii.

Trecerea de la intuitiv la verbal-abstract depinde de bogăția experienței intuitiv-acționate, de gradul de elaborare a tipurilor superioare de activitate, de modul în care grădinița asigură achiziționarea de informații, cultivă procesele psihice de cunoaștere: gândirea, limbajul, memoria, imaginația, atenția voluntară etc., urmărește organizarea judicioasă a activității de instruire, dezvoltarea spiritului de observație, stimularea permanentă a inteligenței și creativității copiilor, a independenței în gândire și acțiune, formarea la copii a deprinderilor de exprimare corectă, stimularea vorbirii coerente și expresive, prevenirea și corectarea unor defecte de vorbire, de pronunție a sunetelor.

Dezvoltarea limbajului și a comunicării, a vorbirii corecte, a creativității verbale a copiilor, a fluenței și originalității în gândire și vorbire se asigură prin stimularea imaginației acestora în interpretarea unor imagini, a unor roluri, în crearea unor povestiri, în cadrul jocurilor care au asemenea sarcină didactică, prin valorificarea la maximum a fiecărei posibilități de cultivare a exprimării verbale în activitățile ce se organizează în grădiniță.

O mare parte a sarcinilor recomandate de programa școlară mizează dezvoltarea bazei fonetice a limbajului.

Încă de la grupa mică trebuie urmărită dezvoltarea aparatului fonoarticular (baza articulatorie), insistându-se asupra mișcărilor de articulare corectă a sunetelor (fricative, vibrante, velare etc.), precum și a diftongilor ai, ei, ea, au, corectându-se, în același timp, tulburările din vorbirea unor copii. Paralel cu această activitate accentul trebuie pus și pe dezvoltarea, îmbogățirea fondului principal de cuvinte care denumesc cuvinte utilizate de copil în activitatea cotidiană (cană, farfurie, creion, caiet, pensulă, acuarelă etc.), acțiuni (spălat, scris, desenat, culcat etc.), calități ale obiectelor (înalte, mici, scurte, frumoase, urâte etc.), noțiuni referitoare la culori (rosu, galben, albastru, alb, portocaliu, verde etc.), așezarea în spațiu (sus, jos, sub, deasupra etc.), timp (azi, ieri, dimineața, seara etc.).

În aceste activități copiii sunt puși în situația de a exprima verbal acțiunile întreprinse, de a face motivații, de a utiliza cuvântul în forma gramaticală corectă, de a pronunța cuvântul izolat sau inclus în propoziții, deci în context.

Dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară se realizează prin toate activitățile din etape (în grupuri mici și individuale). Jocurile-exercițiu pentru însușirea exprimării orale corecte, exercițiile de observare a obiectelor, a fenomenelor, de stabilre a relațiilor și interdependențe dintre acestea și motivarea verbală, în scopul îmbogățirii vocabularului activ și a celui pasiv, exercițiile pentru descrierea unui fapt (eveniment) concret care presupune relatare, comentare în scopul comunicării fluente, coerente, logice, exercițiile de mimică și gest, precum și de redare dialogată în interpretări de roluri cunoscute și îndrăgite de copii, învățarea conținutului poeziilor predate în activitățile obligatorii, povestirile după desen, picturi, imagini din căți, reviste, albume etc. oferă variate posibilități pentru cultivarea limbajului și a gândirii preșcolarului.

Dezvoltarea vorbirii și a gândirii preșcolarului urmărește pregătirea copiilor prentru școală și stabilește o strânsă legătură între conținutul muncii instructiv-educative din grădiniță și integrarea cu succes în învățământul primar al copiilor.

3.2. Tulburările de vorbire

Pe lângă particularitățile firești, în dezvoltarea vorbirii preșcolarilor și școlarilor mici pot să apară unele tulburări de vorbire care au tendința să se stabileze sau chiar să se agraveze. Aceste tulburări se numesc defecte de vorbire și ele pot apărea, în principal, datorită unor deprinderi greșite de vorbire cauzate sau susținute de o educație lacunară sau incompetentă, dar și datorită unor particularități ale aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor și analizatorului auditiv de care depinde pronunția corectă. Cele mai răspândite dintre aceste tulburări sunt cele de pronunție (dislalia și rinolalia), tulburările de ritm și fluența vorbirii (bâlbâiala și bradilalia), tulburări ale limbajului citit-scris (dislexii, disgrafii), tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul electiv sau voluntar).

Dislalia este o tulburare de vorbire care se manifestă prin omiterea, substituirea sau denaturarea pronunției unui sau a mai multor sunete:

Omiterea unor sunete: s, z, ș, j. Neputând fi pronunțate, acestea se omit complet sau sunt pronunțate doar în combinație cu vocalele.

Substituire (înlocuirea unor sunete):

înlocuirea siflantelor cu șuierătoarele: ș – j: jece pentru zece;

înlocuirea șuierătoarelor cu siflantele: s – ș: sase pentru șase;

înlocuirea africatelor între ele: ce, ci cu ț: ținți pentru cinci;

înlocuirea siflantelor și șuierătoarelor cu africatele: t – ș: țase pentru șase.

După cum arată E. Boșcaiu în „Prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire în grădinița de copii”, de obicei „la dislalici sunt afectate consoanele și foarte rar vocalele deoarece acestea au un mod de articulare mai simplu”.

Rinonalia sau nazalizarea este o alterare patologică a vocii provocată de vegetațiile de polipi ce duc la tulburări de articulație, deteriorări ale sunetelor (m-n).

Aceste greșeli de pronunție sau de vorbire nu au un caracter fiziologic, se înscriu în limitele normalului și pot fi ușor corectate.

Bâlbâiala afectând ritmul și fluența vorbirii este mai mult decât un defect de vorbire, este o tulburare de comunicare. Este una din diferențele care poate afecta grav nu numai vorbirea, comunicarea, ci întreaga personalitate a copilului.

S-a impus părerea că bâlbâiala apare, de obicei, la 4-5 ani, odată cu dezvoltarea limbajului propozițional sau odată cu intrarea copilului în școală, când au loc mutații importante în activitatea nervoasă a acestuia.

Emil Verza în „Manualul de psihopedagogie specială” consemnează trei forme de bâlbâială: clonică, tonică și mixtă. „În bâlbâiala clonică apar întreruperi ale fluenței vorbirii, determinate de prelungirea sau repetarea unor sunete și silabe. În forma tonică se produce un blocaj la nivelul primului cuvânt din propoziție, prin prezența unui spasm articulatoriu ce poate dura mai mult sau mai puțin, în funcție de gravitatea acestuia. Forma mixtă este cea mai complexă deoarece sunt prezentate caracteristicile primelor două.”

În unele cazuri bâlbâiala poate să dispară de la sine, dar, de obicei, datorită unor condiții de mediu nefavorabile și a unor greșeli educative, copilul devine conștient de defectul său și bâlbâiala se agravează, putând deveni chiar o boală a întregii personalități cu repercursiuni asupra comportamentului: devine suspicios, negativist, neîncrezător, anxios.

Prin intervenția timpurie în înlăturarea cauzelor predispozante și declanșatoare, prin crearea unor condiții speciale de revenire la vorbirea normală, se înlătură definitiv bâlbâiala.

Mai sunt și alte tulburări de ritm și fluență ca tahilalia (vorbirea într-un tempo rapid) și bradilalia (vorbirea într-un tempo rar).

Tulburările de dezvoltare a limbajului mutismul efectiv sau voluntar se manifestă printr-un refuz temporar de a comunica cu anumite persoane. Boala este determinată de traume psihice puternice și eventual repetată pe un fond de mare sensibilitate afectivă.

Printr-un comportament de apopiere și încredere această tulburare poate dispărea.

Vorbirea pe inspirație. Preșcolarii vorbesc pe inspirație la recitări, povestiri și chiar în vorbirea spontană. Aceasta se datorează unei capacități respiratorii insuficiente, unui ritm dereglat de respirație, precum și unei imaturități psihomotrice.

Se corectează cu timpul prin repetarea unor versuri, povestiri insistând să nu se vorbească când inspiră.

Inhibițiile în vorbire se pot datora unor cauze hiperemotive, încăpățânării sau unei deprinderi greșite de conduită verbală.

Tulburările limbajului, citit-scrisului, dislexiile și disgrafiile constau în confuziile pe care preșcolarii le fac între fenomenele asemănătoare acustic, literele și grafemele lor, în inversiuni, adăugiri și omisiuni ale acestora.

Tulburările de articulație sau de pronunție se întâlnesc frecvent atât la preșcolari cât și la școlarii mici, esențial este ca educatoarea să desfășoare o activitate sistematică, cu îndrumarea medicului logoped, atunci când tulburările de limbaj sunt de natură organică, pentru corectarea acestora, pentru evitarea transformării acestora în deprinderi greșite greu de eliminat mai târziu.

3.3. Prevenirea și înlăturarea greșelilor de exprimare

Prevenirea și înlăturarea tulburărilor de vorbire, activitatea corectiv-recuperativă trebuie să înceapă cu copiii preșcolari și școlarii mici deoarece la aceste vârste tulburările sunt mai frecvente, iar transformarea lor în depreinderi greșite ar avea urmări grave asupra dezvoltării ulterioare a personalității copiilor: frânează dezvoltarea vorbiri, împiedică însușirea cunoștințelor prevăzute de programele școlare, îi fac timizi. La aceste vârste corectarea se realizează mai ușor.

Metodele și procedeele folosite în terapia handicapurilor de limbaj se aleg în funție de fiecare caz în parte, de specificul fiecărei categorii de tulburări, de vârsta și nivelul de dezvoltare psihică a subiectului.

În activitatea de corectare a tulburărilor de vorbire se disting trei etape:

Etapa de depistare și cunoaștere a tulburărilor de vorbire presupune ca educatoarea să-și întocmească o evidență clară a copiilor cu dificultăți de vorbire, să întocmească la început de an școlar, o fișă pentru fiecare copil, în care se consemnează datele rezultate din examinarea limbajului, progresele obținute pe parcursul anului școlar. La început, se va urmări modul de pronunție a sunetelor din punct de vedere al emiterii (s, j, z, ț, t, ș, ce, ci) pronunțate cu limba așezată între dinți. Se va acționa pe linia formării și consolidării unor deprinderi articulatorii, pe educarea respirației și a echilibrului dintre expirație și inspirație, pe dezvoltarea auzului fonematic, a mișcărilor fonoarticulatorii.

Pentru prevenirea și înlăturarea tulburărilor de vorbire constatate se pot folosi exerciții cum sunt: jocurile în aer liber, expirarea și inspirarea alternativă pe gură și pe nas, jocuri de ghicire a vocii celor care strigă, imitarea onomatopeelor specifice unor animale, recitarea unor poezii ritmice, identificarea și diferențierea cuvintelor sinonime și paronime, folosirea unor exerciții pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii.

Etapa de formare, fixare și consolidare a unor deprinderi articulatorii corecte se caracterizează prin formarea unor deprinderi de respirație corectă, dezvoltarea capacității pulmonare, realizarea unei mobilități sporite a organelor articulatorii, dezvoltarea auzului fonematic.

Etapa de muncă individuală sau colectivă pentru corectare, fixare și consolidarea deprinderii de emitere a sunetelor și cere multă răbdare și întelegere. Timpul de corectare poate varia de la un copil la altul, în funcție de gradul de dificultate și de receptivitate a copilului.

Munca de corectare propriu-zisă se recomandă a se efectua individual, fără prezența altor copii. La început se efectuează câteva exerciții respiratorii, se trece la exprimarea unei scurte propoziții în componența căreia intră un cuvânt ce conține sunetul ce trebuie corectat. De exemplu: „Casa are acoperiș”. Se prezintă o imagine: „ce este aceasta? Casă! Fii atent cum spun eu cuvântul casă. Acum spune și tu.” Se izolează cuvântul „ca-să, c-a-sss-ă”; se demonstrează în oglindă modul în care se formează sunetul, cum se așează buzele, dinții, limba. Se exersează de mai multe ori, după care se introduce sunetul în alte silabe: „sa-pă, so-lar, su-mă, se-re, as-cuns”.

După obținerea pronunțării corecte a sunetului se trece la consolidarea lui prin reproducerea de texte, poezii, povestiri, descrierea de către copil a unei imagini, ilustrații, povestirea unei întâmplări reale sau imaginare.

Între metodele specifice de corectare a limbajului se înscriu exercițiile de vorbire ritmată, recitarea unor poezii, exercițiile de imitarea unor module cu vorbire corectă, exercițiile de imitarea poziției corecte a aparatului bucal în timpul emisiei, a unor fenomene naturale, a zgomotului făcut de unele obiecte, ființe, citirea imaginilor, alcătuirea de povestiri, jocurile didactice.

Dereglările de limbaj influențează negativ personalitatea, copilul devine neîncrezător, suspicios, nesociabil, necooperant în activitate.

Educatoarea trebuie să dovedească mult tact pedagogic în activitatea pe care o desfășoară cu copiii cu handicap de limbaj în vederea integrării lor corespunzătoare în colectivitate, eliminării stărilor negativiste comportamentale.

3.4. Dezvoltarea personlității și creativitatea la vârsta prescolară

O incursiune în istoria gândirii umane și în special a pedagogiei, arată că jocul a fost considerat un mijloc educativ din cele mai vechi timpuri. De la Platon sau Aristotel până la K. D. Usinschi și până în zilele noastre s-a subliniat contribuția jocului la dezvoltarea fizică și psihică a copilului, la formarea și educarea lui.

Jocul constituie o activitate fundamental normativă și dominantă în copilărie. Jucându-se, copilul își satisface nevoia de activitate, de a acționa cu obiecte reale sau imaginare, de a se transpune în diferite roluri și situații care îi apropie de realitățile înconjurătoare.

Pentru copil, aproape orice activitate este joc: „jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în consecință să acționeze”.Tocmai prin joc, el ghicește și anticipează conduitele superioare.

A ne întreba de ce copilul se joacă, înseamnă a ne întreba de ce este copil. Despre un copil nu se poate spune că “el creste” și atât, ci trebuie spus că ,,el se dezvolta” prin joc. Astfel, el pune în acțiune toate posibilitățile care decurg din structura sa particulară, traduce în faptă potentele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale, le asimilează, le dezvoltă, le îmbină și le combină, își coordonează ființa și îi dă vigoare.

În copilărie, jocul duce la antrenarea atât a funcțiilor fiziologice cât și a celor psihice.

Pornind de la afirmația lui Schiller: “omul nu este întreg decât atunci când se joacă”, putem spune că jocul are la copil rolul pe care munca îl are la adult. Așa cum adultul se simte puternic prin lucrările sale, la fel se simte și copilul prin succesele sale ludice.

Un joc bine pregătit și organizat constituie un mijloc de cunoaștere și familiarizare a elevului cu viața înconjurătoare, deoarece în desfășurarea lui cuprinde sarcini didactice care contribuie la exersarea deprinderilor, la consolidarea cunoștințelor și la valorizarea lor creatoare. Ch. Bihler scria: “Copilul care construiește ceva cu un material învață să accepte și să îndeplinească o datorie.”

Pe lângă aptitudinea de a se conforma regulilor jocului mai trebuie să existe și voința de a le realiza. Jocul este adesea obositor, chiar istovitor. Astfel departe de a se naște din lene, jocul se naște din voință și muncă.

Este clar că jocul nu exersează numai forța fizică, ci în mare măsura inteligenta. El aduce stăpânire de sine fără de care nu poți fi o ființă umană fără a fi cu adevărat om.

În timpul jocului se dezvoltă pasiunea de cunoaștere, curiozitatea și tot jocul oferă un larg câmp de identificare și cultivare timpurie a înclinațiilor native ale copilului și pe baza lor posibilitatea dezvoltării capacitaților și aptitudinilor creatoare. Jocul, chiar în formele lui primare, îl umanizează si-l ajută să fie armonios dezvoltat din punct de vedere psihofizic.

În joc, copilul dobândește noi cunoștințe, i se formează variate acțiuni mintale cu importante repere cu și pentru dezvoltarea percepțiilor memorării, reproducerii voluntare, generalizării și abstractizării.

Prin activitatea de joc se produc schimbări în conținutul și structura proceselor cognitive. Spunem aceasta întrucât jocul este forma de activitate prin care se face trecerea în etape de la acțiunile practice, materiale de joc spre acțiuni mintale. Jocul îi oferă copilului posibilitatea de a reconstrui, de a reproduce într-o formă intuitiv-activă o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă. Aplicând în cadrul jocului cunoștințele lor, copiii tind în același timp să obțină informații necesare desfășurării jocului dezvoltându-se astfel interesul pentru cunoaștere.

În joc se produce dezvoltarea corectă a percepțiilor, reprezentărilor, a imaginației, a gândirii, a limbajului. Venind în contact cu obiectele pe care le folosește, copilul învăță să perceapă și să observe variatele lor însușiri.

Jocul este considerat ca una dintre metodele cele mai active, mai eficiente, prin care se obține activizarea maxima a copilului. Ca atare, conținutul instruirii trebuie să se realizeze prin intermediul său.

Jocul este pentru copil un important mijloc de cunoaștere directă, de înțelegere a lumii, în joc se exprimă valoarea atitudinii intelectuale în care își au rădăcina toate posibilitățile viitoare de însușire a cunoștințelor. El este privit drept activitatea care formează, modelează inteligența, dar pe de altă parte permite ca reprezentările copilului să se îmbogățească ele se precizează, se corectează.

În jocuri, funcțiile limbajului (de comunicare, de formare a experienței cognitive și a celei de organizare a activității) sunt amplu exersate, cu o sporită eficiență în planul exprimării logico-afective și în planul gândirii formale.

Pentru ca jocul să dea rezultate optime în toate situațiile arătate, una din condițiile esențiale este buna pregătire a lui.

Oricare ar fi tipul de joc, acesta impune educatoarei respectarea unor cerințe specifice jocului, pregătirea și organizarea clasei pentru joc, explicarea și fixarea regulilor, urmărirea executării lui de către elevi, aprecierea rezultatelor.

În afară de joc, la vârsta preșcolară există și alte modalități de exprimare a copilului: cuvântul, desenul, modelajul, muzica, dansul, sportul etc.

3.5. Importanța jocului didactic

Jocul didactic este o formă de activitate atractivă și accesibilă, prin care se realizează o buna parte din sarcinile instructiv-educative din grădiniță. Jocurile didactice ajută la instruirea copiilor, le consolidează și precizează cunoștințele despre lumea înconjurătoare. Ele îmbină armonios elementele instructive și exercițiul cu elemente distractive. Deși copilul pare că se joacă, el se distrează și învață în același timp. Îmbinarea celor două elemente duce la apariția unor stări emotive complexe, care stimulează și intensifică procesele de reflectare directă și mijlocită a realității și de fixare a cunoștințelor.

Jocul didactic rămâne joc numai dacă conține elemente de așteptare, de surpriză, de întrecere, de comunicare reciprocă între copii.

Jocurile didactice exercită o influență deosebită asupra dezvoltării psihice a copiilor. în primul rând, contribuie la dezvoltarea intelectuală: la formarea percepțiilor de culoare, formă, mărime, etc., la educarea spiritului de observație, imaginației creatoare, gândirii, limbajului, memoriei.

Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii și a gândirii logice a preșcolarilor. Eficiența jocului didactic față de celelalte activități obligatorii constă în faptul că la desfășurarea lui participa toți copiii, ei depunând eforturi de gândire, de exprimare, dar fără a conștientiza, considerând că se joacă. Printr-o alegere judicioasa, procesul asimilării și al adâncimii cunoștințelor este adaptat la cerințele și specificul vârstei preșcolare. Prin intermediul jocului didactic se fixează, se precizează și se activează vocabularul copiilor, fiind un mijloc foarte eficient pentru corectarea pronunției și însușirea unor construcții gramaticale. Eficienta jocurilor didactice în dezvoltarea vorbirii depinde, în mare măsura, de modul în care educatoarea știe să selecteze jocul în raport cu situația concretă existentă în grupa de copii. Educatoarea trebuie să cunoască foarte bine copiii sub nivelul raportului atins în dezvoltarea limbajului, precum și sub aspectul defectelor de vorbire.

Numeroase jocuri didactice organizează procesul perceperii analitico-sintetice, a însușirii caracteristice ale obiectelor. Situațiile concrete ale jocurilor solicita copilului alegerea obiectelor după culoare, mărime, forma și găsirea asemănărilor dintre ele. De exemplu, în desfășurarea jocurilor cu loto, mozaic, domino, copilul analizează obiectele, diferențiază corect formele geometrice, culorile principale și complementare. Odată cu acestea el învață și denumirea lor.

Percepția spațiala se dezvoltă mai ales prin jocurile în care copilul așează la un loc figurile sau construiește ceva. Pe această cale se familiarizează cu raporturile spațiale dintre obiecte: sus-jos, fața-spate, aproape-departe etc. Prin alte jocuri învață să cunoască formele și dimensiunile obiectelor(rotund, oval, pătrat etc.).Comparând obiectele după dimensiuni, învață să cunoască lungimea (lung, scurt), înălțimea (înalt-scund), mărimea(mare-mijlociu-mic), grosimea (gros-subțire).

Multe jocuri contribuie la precizarea vocabularului și la activizarea vorbirii. în acest scop sunt folosite jocuri prin care copiii memorează denumirea obiectelor și acțiunilor și își precizează înțelesul cuvintelor. Este important ca fixarea semnificației cuvintelor în memoria copiilor să fie asociată cu acțiunile jocului. Numai în felul acesta sensul cuvintelor se retine mai bine.

În egală măsura prin aceste jocuri se formează la copii deprinderea unei vorbiri gramaticale corecte. De exemplu, deprinderea de a completa o propoziție din care lipsește subiectul, predicatul sau complementul precum și de a respecta acordul dintre subiect și predicat.

Jocurile didactice sunt mijloace eficiente și pentru realizarea sarcinilor educației moral-civice a copiilor. Ele contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului, a spiritului de independență, a disciplinei conștiente, a perseverenței, sociabilității, precum și a multor alte calități și trăsături incipiente de caracter.

Multe din jocurile didactice ajută la dezvoltarea spiritului de independentă. Din această categorie fac parte jocurile de tip domino, loto etc.

Pe măsura ce copilul devine stăpân pe aceste jocuri, el este în stare să acționeze și în mod independent. Acest fapt are mare importanță în pregătirea copilului pentru școală, unde începe munca individuală și independentă.

Valoarea educativă a jocurilor didactice constă și în dezvoltarea spiritului colectiv, a relațiilor interpersonale corecte între copii. Respectarea regulilor jocului educă la copii simțul răspunderii, onestitatea, solidaritatea. Copiii învăța să se ajute unii pe alții, să se bucure de succesele colegilor, să aprecieze și să recunoască nepărtinitor succesele altora.

Jocurile didactice exercită o influență pozitivă nu numai asupra laturii intelectuale, ci asupra întregii personalități a copilului.

Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire și educare a copiilor de vârsta preșcolară, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini instructive complexe, programate în grădiniță.

Eficienta lor în raport cu alte mijloace este cu atât mai mare cu cât se realizează o concordanță perfecta între procesul de cunoaștere a mediului înconjurător, procesul de învățare și acțiunea de joc, atât de distractive pentru preșcolari, în felul acesta procesul asimilării și adânciri cunoștințelor este adaptat la cerințele și specificul vârstei preșcolare.

Prin introducerea și folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în cunoașterea mediului înconjurător și în dezvoltarea vorbirii se realizează una dintre cele mai importante cerințe ale educației preșcolare, aceea de a-l învăța pe copii destul de multe lucruri însa nu prin metode școlărești, ci sub formă de joc.

3.6. Teorii despre joc

Pentru elaborarea unei teorii științifice despre joc o însemnată contribuție au adus vederile unor pedagogi.

“Numeroase teorii despre joc elaborate pe parcursul timpului unele contradictorii, iar altele completându-se reciproc, vin să răspundă la o seamă de întrebări din cele mai complexe și dificile:

Pentru ce simte copilul nevoie atât de imperioasa de a juca?, Ce fel de funcții formative îndeplinește jocul în dezvoltarea psihică a copilului?, Constituie jocul o formă predominantă de numai conducătoare de activitate a copilului preșcolar?, Care sunt și cum se explică particularitățile caracteristice ale jocurilor de vârsta preșcolară?”

Acestea sunt câteva întrebări la care pedagogii și psihologii pe baza datelor observației și ale cercetărilor experimentale au dat răspunsuri diferite.

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului constituie o formă de manifestare întâlnită la copiii tuturor popoarelor, din cele mai vechi timpuri este tovarășul de nedespărțit al copilăriei și constituie una dintre formele cele mai importante de activitate a preșcolarului. Preșcolarul este o ființă deosebit de activă, un copil sănătos, cu organismul în creștere, nu poate să nu se joace; a opri să facă acest lucru înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică și psihică.

Aristotel arată că până la al cincilea an de viață, copilul nu trebuie supus învățării și nici unei munci aspre, pentru că prin acestea să nu dăuneze creșterii, ci trebuie să i se asigure atâta mișcare cât îi este necesara. Această mișcare trebuie stimulată atât prin diverse ocupații cât mai ales prin joc.

Astfel, se conturează pentru prima dată ideea folosirii jocului ca mijloc de educare.

Frobel afirmă că jocurile sunt forma dominantă a activității la vârsta preșcolara și de aceea ele sunt cea mai bună metodă de influențare asupra copiilor.

“Nu trebuie să privim jocul ca pe ceva neserios, ci ca pe o activitate care are o adâncă semnificație. Jocurile copiilor sunt mugurii întregii vieți a omului, căci acestea dezvoltându-se, prin ele dezvăluie și însușirile cele mai ascunse ale ființei sale. Întreaga viață a omului își are izvorul în această epocă a existentei și dacă această viață este senină sau tristă, liniștită sau zbuciumată, rodnică sau zadarnică, acesta depinde de îngrijirile mai mult sau mai puțin înțelepte, date la începutul vieții”.

Frobel aduce ideea prețioasa că educatorul poate influenta în mod direct copilul prin jocuri special organizate de el, supravegheate și dirijate în funcție de directe obiective educative urmărite. Referindu-se la joc consideră că nu orice fel de joc poate rezolva problemele educative complexe ale vârstei, ci numai jocurile metodice, coordonate, care urmăresc progresiv și regulat diferite posibilități de dezvoltare care se arată la copil pe măsura ce el creste.

E. Claparede interesat de jocurile copiilor a atras atenția asupra faptului că ele reproduc cea ce impresionează copilul, fapt ce determină asimilarea realității, incorporarea ei ca act de trăire, fapt ce va constitui treptat un vast bagaj de posibilități și disponibilități de a reacționa. De asemenea, Claparade se referă la universalul joc cu păpușile își susțin că în acest joc nu se exercită la copii instinctul matern ci o infinitate de stări afective, de disponibilități nuanțate subtil și de trăiri necesare în procesul adaptării; jocul realizează un pre-exercițiu mai mult mental, psihologic.

Lazarus subliniază faptul că ,,jocul constituie tipul fundamental de activitate, adică forma de activitate ce susține în cea mai mare măsura, dezvoltarea psihică prin antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală, și afectivă, la o tensiune cu totul specifica, ce prezintă pentru procesul creșterii și dezvoltării psihice o importanță tot atât de mare ca și activitatea de instruire din anii de școală”.

V.S. Vagotski susține că în perioada preșcolară, jocul alimentează foarte mult tendința spre libertate, emancipare de tutela strânsa a adultului. El are funcții formative care sunt în principiu educative. Totuși condițiilor de contact, sensibilitatea față de acestea vor determina valoarea educativă a jocului. Jocul apare ca o activitate complexă a copiilor în care ei reflectă și reproduc lumea și societatea, asimilându-le și prin aceasta adaptându-se la dimensiunile lor multiple.

M. Montesori reduce întreaga dezvoltare intelectuală a copilului la “ exersarea organelor de simț”, această exersare este însă organizată de așa natură încât prin materialul didactic preconizat, copilul nu poate veni în contact direct cu viața reală, cu lumea plantelor, cu cea a animalelor.

J.Piaget susține ideea că „Însușirea și respectarea regulilor are o influență puternică în formarea judecății morale a copiilor în evoluția lor morală bazată pe constrângere la cea bazată pe cooperare”.

Ursula Șchiopu susține ideea că: “Jocul apare ca o activitate fundamentală formativă și dominantă în copilărie, iar munca are aceleași caracteristici, din ce în ce mai pregnante, pe măsura ce se depășește copilăria, este un fel de anticameră vâsta și bogat ornată a muncii.

Așadar jocul trebuie privit drept activitate care formează, modelează inteligenta, dar pe de altă parte permite să se surprindă numeroase din caracteristicile ei”.

De asemenea jocul prilejuiește o refacere energetică, relaxare, o odihnă activă evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care trebuie refăcut.

Jocul copiilor poate constitui un teren important de descifrare a capacităților psihologice, inclusiv a celor intelectuale și a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilității copilului. Ele pot surprinde prin modul în care se joacă.

“Jocul – consideră Ursula Șchiopu – stimulează creșterea capacitații de a trăi din plin cu pasiune fiecare moment, organizând tensiunea proprie acțiunilor cu finalitate, având funcția de o mare și complexă școală a vieții.

3.7. Clasificarea și specificul jocurilor didactice

Clasificarea jocurilor didactice se poate face după două categorii, în funcție de conținut și material didactic, în conformitate cu aceste criterii se întâlnesc mai multe feluri de jocuri didactice:

După conținut, jocurile didactice se clasifică în:

Jocuri didactice pentru educarea limbajului (Cu ce sunet începe cuvântul?, Eu spun una, tu spui mai multe, Răspunde repede și bine.)

Jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător (Anotimpurile, Unde s-a oprit roata, Cu ce călătorim)

Jocuri didactice pentru numărat și socotit (Jocul numerelor, După mine cine vine?, Găsește aceeași culoare)

La baza acestei clasificări stă principiul dezvoltării proceselor psihice a copiilor: dezvoltarea percepțiilor și reprezentărilor de formă, mărime, culoare, spațiu timp; îmbogățirea vocabularului, însușirea sistemului fonetic al limbii materne, însușirea structurii gramaticale, etc.

Cel de-al doilea criteriu se orientează după materialul didactic folosit pentru jocuri, indiferent de natura conținutului lor. După acest criteriu ele se împart în două grupe mari cu subdiviziunile respective:

Jocuri didactice cu material:

jocuri cu material didactic (jocuri didactice, jocuri de masa)

jocuri cu material ajutător, diferite obiecte și jucării (obiecte din natura, obiecte de uz zilnic)

jocuri cu interpretarea unor povesti și lecturi precum și jocuri numărătoare, folosindu-se jucării corespunzătoare

Jocuri didactice fără material didactic sau jocuri orale

ghicitori (fără ilustrații)

jocuri cu alcătuire de propoziții și fraze

jocuri de citire labială

jocuri de compunere de povesti

Clasificarea jocurilor după cele două criterii este mai mult sau mai puțin convențională. Astfel, unele jocuri clasificate după criteriul conținutului se realizează cu sau fără material didactic. De exemplu, pentru dezvoltarea limbajului copiilor se pot folosi cu succes atât jocuri cu material cât și jocuri orale. De asemenea, jocurile clasificate după criteriul materialului didactic urmăresc prin scopul lor educativ realizarea aceluiași obiectiv ca și jocurile după criteriul conținutului. O delimitare netă nu este posibilă nici între jocurile didactice individuale și cele colective. De la început, multe jocuri didactice sunt accesibile copiilor numai în colectiv, mai târziu, datorită conducerii educatoarei, ele devin individuale, așa cum se întâmplă cu jocurile de masă.

Jocul didactic este o activitate care se deosebește prin structura sa specifică de celelalte activități cu conținut asemănător. Unitatea deplină dintre sarcina didactică și acțiunea de joc, forma distractivă pe care o îmbracă și o păstrează permanent trebuie să caracterizeze jocul didactic.

Activitate organizată de instruire a copiilor, care se desfășoară sub conducerea directă a educatoarei și antrenează în majoritatea cazurilor întreaga grupa, jocul didactic se poate desfășura atât în cadrul activităților obligatorii cât și în afară lor, atunci când este repetat de copii, la inițiativa unuia dintre ei sau la sugestia educatoarei.

Sfera de utilizare a jocului didactic este foarte mare deoarece el poate fi practicat în diferite momente din programul zilei, putând fi extins chiar și în viața de familie a copilului.

Jocul didactic este creat de pedagog. Specificul lui consta în faptul că îi este subordonat, în sensul că intră în fondul mijloacelor sale pedagogice, este însușit treptat de către copii și poate deveni apoi conținutul activităților individuale. Comparat cu celelalte jocuri cu subiect și cu reguli stabilite de educatoare, jocul didactic se deosebește prin conținutul pe care-l dezvăluie și prin faptul că accentul cade pe rezolvarea sarcinilor educației intelectuale, respectiv pe cunoașterea mediului înconjurător, pe dezvoltarea facultăților intelectuale, pe dezvoltarea vorbirii sau formarea reprezentărilor matematice.

Între mijloacele instructiv-educative, jocul didactic ocupă locul cel mai important prin influenta pe care o exercita asupra celor mai profunde laturi ale personalității copilului prin rolul sau în formarea unei gândiri corecte.

În determinarea jocului didactic problema care se ridică constă în determinarea părților sale componente, a trăsăturilor sale caracteristice, prin care își menține esența sa de joc și în același timp specificul sau de activitate didactica. Pedagogia preșcolară fundamentează bazele teoretice ale jocului didactic, ocupându-se de:

conținutul jocului

sarcina didactică

acțiunea și elementele de joc

regulile jocului

Esența și specificul jocului didactic constau în întrepătrunderea și interacțiunea acestor componente, cât și în echilibru dintre sarcina didactică și acțiunea de joc. Ponderea mai mică sau mai mare a uneia dintre aceste două componente poate duce la detunarea jocului, la schimbarea profilului său.

În vederea atingerii obiectivelor propuse, jocul didactic trebuie să îmbine elementele surpriză cu cele de așteptare. Jocul didactic poate fi folosit la toate grupele și în cadrul diferitelor activități. Pentru a influenta dezvoltarea copiilor prin intermediul jocului didactic este necesar să ținem seama de particularitățile de vârstă a copiilor la cele trei grupe preșcolare. În același timp este necesar ca sarcina didactică să fie complicată gradat pentru a nu întârzia sau stagna dezvoltarea copiilor.

Jocul didactic este activitatea cea mai fireasca, care corespunde cerințelor de dezvoltare a copilului, tendințelor lui de a fi în contact cu adultul și cu alți copii, de a percepe activ, de a înțelege oglinda lumii înconjurătoare, dorinței lui de a-și exprimă gândurile.

3.8. Valențe formative și informative ale jocului didactic

Rolul și locul jocului didactic în sistemul mijloacelor educative a fost și este recunoscut de către marea majoritate a pedagogilor lumii.

Prin urmare, jocul este activitatea dominanta a copilului. Formele de manifestare ale jocului și funcțiile sale, diferă de la o perioadă de vârsta la alta. Dacă în perioada copilăriei jocul îndeplinește funcții cognitive sau formativ educative, mai târziu, funcțiile sale devin recreere și reconfortare fizică și psihică.

Când copilul intră în școală jocul trece în plan secund, pe primul loc trece învățarea; se produce o schimbare radicală; locul jocului îl ia învățarea, mai apoi locul acestuia îl ia munca.

Ceea ce caracterizează în esența jocul didactic constă tocmai în aceea că el îmbină într-un tot unitar și armonios atât sarcini cât și funcții specifice învățării, cat și sarcini și funcții specifice jocului.

Deci jocurile didactice au drept scop sporirea interesului pentru activitatea respectivă, prin utilizarea unor elemente distractive, caracteristice jocului care facilitează atingerea scopului formativ-educativ urmărit și împreună cu celelalte activități obligatorii exercită o puternică influență formativ-educativă asupra copilului în vederea pregătirii lui pentru școală.

Împreună cu celelalte mijloace de dezvoltarea vorbirii, jocul didactic poate aduce o contribuție de seama sub următoarele aspecte deosebit de importante, pregătirii pentru școală:

corectarea pronunției greșite a unor sunete și cuvinte

pronunțarea clară și corectă a tuturor sunetelor ce intră în componenta cuvintelor

clarificarea și precizarea noțiunilor de mare circulație legate de activitatea preșcolară și școlară

îmbogățirea vocabularului cu noțiuni noi și-ndeosebi cu termeni specifici învățării cititul-scrisul

activarea vocabularului cu noțiuni noi introduse în limbajul copiilor.

Prin introducerea și folosirea jocului didactic ca modalitate de dezvoltare a vorbirii la preșcolari, se realizează una dintre cele mai importante sarcini ale educației preșcolare, aceea de a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însa nu prin metode școlărești ci, sub formă de joc.

Prin aceste forme de joc se dezvoltă percepția, orientarea în spațiu, capacitatea de a distinge culorile, formele etc.

“Eficiența învățământului preșcolar este mai ridicată dacă educatoarea se sprijină pe joc pe un aspect de bază al activității copiilor în vârsta de la 3 la 6 ani, dacă acesta creează condiții de trecere de la joc la instrucție”.

Jocul didactic exercită asupra copilului o influență multilaterală mai ales asupra dezvoltării lui psihice.

O însemnătate deosebită în acest sens o au jocurile didactice pentru dezvoltarea vorbirii.

Ele contribuie în mare măsura la dezvoltarea acuității auditive, a auzului fonematic, iar odată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește și semnificația cuvintelor și structura gramaticala în mod practic.

Copilul nu învăța “regulile gramaticale” dar le respecta în vorbire pentru că are în permanență modelul de vorbire, este corectat ori de câte ori greșește.

Jocul didactic de dezvoltarea vorbirii, formează la copil o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, dar în același timp are și funcții formative.

Jocul didactic contribuie la dezvoltarea psihică a copilului, stimulând funcțiile intelectuale prin intermediul cărora se realizează cunoașterea realității. Prin jocul didactic se dezvoltă spiritual de observație, imaginația creatoare, memoria. Prin jocul didactic se stimulează și modelează procesele afective. El învăță să reacționeze sincer, pozitiv față de ceea ce este bun, frumos, moral și negative față de ceea ce este urat, rău, imoral.

Latura voliționala este intens solicitată în jocurile cu reguli. Dacă regula jocului i-o cere el poate stă nemișcat minute în sir, cea ce în alte situații ar fi cam greu de realizat. Tot prin jocul didactic este cultivată și funcția de comunicare.

Trebuința de comunicare devine evidentă pentru copil când este înconjurat de semeni. Jocurile didactice sunt și un mijloc eficient de realizare a sarcinilor educației moral-patriotice.

Jocul este un bun prilej de pregătire psihologica a copilului și care-i dă posibilitatea de a avea preocupări variate sub aspectul conținutului. Educatoarea are menirea de a stabili conținutul informațional și lexical, alegând jocul cel mai adecvat ca mijloc și procedeu de influențare a dezvoltării vorbirii.

Caracterul formativ al jocului este cu atât mai evident cu cât prin intermediul său copilul asimilează nu numai caracteristicile modelelor, ci și felul relațiilor acestora cu mediul social în care trăiește. Jocul îl obișnuiește pe copil să trăiască și să acționeze într-un grup mai mic sau mai mare. El își îmbogățește viața personală prin relațiile pe care le stabilește cu ceilalți copii, prin prieteniile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu numai de sentimente, cunoștințe, ci și de experiență socială.

Jocul dă posibilitatea formării unor relații corecte în cadrul societății infantile și pune bazele relațiilor caracteristice societății adulților spre care tinde întreaga activitate de educație.

Capitolul IV

Cercetare – acțiune pe tema “valențele comunicării verbale în direcția îmbogățirii vocabularului preșcolarilor”

4.1. Scopul cercetării

Învățământul preșcolar, ca prima treaptă de învățământ, are ca obiectiv major pregătirea copilului pentru școală. Aici copilul începe să fie educat de la primele sale confruntări cu necunoscutul, satisfăcându-și curiozitatea și repetatele întrebări “cum” și “de ce”.

Preșcolarul este obiectul unor influențe complexe și bine organizate, grădinița contribuind din plin la dezvoltarea lui psiho-fiziologică precum și la adaptarea lui la regimul de viață și instruire în cadrul colectivității de copii.

Când va intra în școală, copilul care a frecventat grădinița va poseda un bogat volum de cunoștințe despre mediul înconjurător dar și capacitatea de comunicare dezvoltată din punct de vedere fonetic, lexical și gramatical. Aceasta îl va ajuta să-și exprime gândurile, nevoile, bucuriile.

Pregătirea lor pentru școală se realizează printr-o serie de activități specifice învățământului preșcolar, un rol primordial avându-l „jocul”.

Jocul este pentru copii activitatea cea mai atractivă prin care se lărgește orizontul copiilor cu cunoștințe noi, care îl vor ajuta să se orienteze mai ușor în realizarea propriilor lui trebuințe.

O importanță deosebită o are dezvoltarea gândirii copilului preșcolar iar acest aspect nu trebuie neglijat întrucât nu ține cont de acest parametru înseamnă a lăsa goluri de la început în intelectul viitorului școlar, goluri ce cu greu vor putea fi înlăturate ulterior.

Un rol important în dezvoltarea gândirii copilului îl are limbajul, care constituie un instrument al gândirii. Între limbaj și gândire există o strânsă interdependență.

Dezvoltarea gândirii copilului preșcolar nu se poate face fără însușirea limbii de către aceștia. Nu este suficient ca preșcolarii să pronunțe numai cuvintele, fără să le cunoască sensul pentru că le vor folosi greșit în diferite contexte, iar gândirea lor nu va avea o desfășurare corectă.

Însușirea vocabularului și a structurii gramaticale este numai un punct de plecare pentru a-și forma deprinderea de a se exprima și comunica cu educatoarea cât și cu ceilalți copii.

Cercetarea de față este un studiu exploratoriu, ce are ca scop identificarea și precizarea locului și rolului jocului didactic în stimularea comunicării orale a preșcolarilor, ca formă de activitate în grădiniță și ca metodă de predare-învățare-evaluare, găsirea și evidențierea celor mai eficiente strategii didactice de valorificare a valențelor instructiv-formative ale jocului didactic de educare a limbajului.

4.2. Coordonatele cercetării

4.2.1. Esantionul de subiecți

Subiecții investigației vor fi preșcolarii grupei mari în cadrul Grădiniței cu Program Prelungit ,,Rândunica”.

Numărul de copii: 16.

4.2.2. Esantionul de conținut

Din gama variată de jocuri practicate în grădiniță, jocurile didactice constituie una dintre cele mai eficiente forme de muncă cu preșcolarii.

Fiind o activitate atractivă și accesibilă, îmbinând elementul distractiv cu cel instructiv, jocul didactic oferă copiilor posibilitatea să-și formeze anumite noțiuni, să-și însușească treptat formele structurii gramaticale ale limbii; pornind de la propoziții scurte și simple în care se exersează acordul între subiect și predicat la forma singulară, se ajunge la propoziții care presupun raporturi gramaticale mai complicate și la elaborarea unor raporturi logice între noțiuni.

Jocurile didactice au un loc bine stabilit în procesul de învățământ, planificarea lor fiind dirijată în mare măsură de programă.

În munca cu preșcolarii, se pot organiza jocuri didactice ori de câte ori este necesara constatarea măsurii în care și-au însușit copii anumite cunoștințe, cuvinte noi sau explicarea sensului cuvintelor respective sau sistematizarea cunoștințelor dobândite.

Urmărind dezvoltarea gândirii concomitent cu exteriorizarea gândurilor într-o vorbire corectă, se organizeaza diverse jocuri didactice și exerciții cu materiale, jocuri care dau bune rezultate.

4.2.3. Locul și durata cercetării

Testarea ipotezei generale a cercetării va presupune desfășurarea unui experiment pedagogic în cursul anului școlar 2013-2014, pe perioada semestrului doi, în cadrul Gradinitei cu program prelungit,,Rândunica”.

4.2.4 Obiectivele cercetării

Ca orice strategie, strategia cercetării pedagogice se subordonează unor intenționalități/finalități, respectiv unor obiective formulate operațional.

Obiectivele cercetării de față sunt:

O1: evaluarea obiectivă a cunoștințelor, capacităților proceselor cognitive, priceperilor, deprinderilor, abilităților de comunicare dobândite de preșcolari până la debutul clasei pregătitoare;

O2: utilizarea în mod constant, a unor strategii variate, atractive, bazate pe jocul didactic, ca factor determinant al dezvoltării capacităților de comunicare la preșcolari, reflectate în progresul și îmbunătățirea performanțelor acestora;

O3: valorificarea rezultatelor cercetării în vederea eficientizării demersurilor didactice ulterioare.

4.2.5 Ipoteza cercetarii

Cercetarea pedagogică reprezintă un demers cognitiv care va surprinde relațiile funcționale și cauzale dintre variabilele fenomenului educațional.

Una dintre etapele parcurse într-o cercetare este elaborarea ipotezei generale specifice temei stabilite pentru cercetare.

În studiul de față ipotezele de la care am pornit sunt:

„Utilizarea consecventă a jocului didactic, ca activitate de bază în stimularea comunicării la prescolari și ca metodă de predare-învățare-evaluare, contribuie la formarea și dezvoltarea într-un ritm mai rapid a capacităților de comunicare asigurând o motivație sporită și îmbunătățirea rezultatelor preșcolarilor.”

,,Jocul didactic ajută la înțelegerea și memorarea mai eficientă a cuvintelor și expresiilor noi la vârsta preșcolară.”

4.2.6 Variabilele cercetării

Studiul de față reliefează două categorii de variabile.

Variabila independentă exprimată de jocul didactic, considerat activitate de bază în stimularea comunicării la preșcolari.

Variabila dependentă este exprimată de formarea capacităților de comunicare a preșcolarilor, creșterea motivației și îmbunătațirea rezultatelor preșcolarilor.

4.2.7. Metodologia cercetării

Cercetarea științifică asigură cadrului didactic o menținere în problematica științei pedagogice; adică o autoperfecționare profesională continuă și dezvoltarea interesul pentru cercetarea științifică.

Participarea la munca de cercetare dezvoltă o atitudine științifică față de realitatea educațională nemijlocită ajutând cadrul didactic să ia distanță față de propria activitate practică, să privească în mod practic situațiile de instruire create și deja parcurse, să reflecteze să sesizeze noi căi de abordare, de ameliorare a procesului de învățământ.

În cercetarea pedagogică se folosesc metode menite să asigure colectarea datelor în problema investigată.

Dintre acestea, cel mai des se recurge la:

observarea pedagogică

experimentul pedagogic

convorbirea

studiul de caz

analiza produselor

Oricât de utile ar fi metodele de cercetare a datelor și tehnicile de prelucrare a acestora, ele nu pot înlocui imaginația cercetătorului manifestat în interpretarea datelor, în analiza lor teoretică.

De aceea, este necesar acumularea de experiență în cercetare și exersarea permanentă a imaginației creatoare.

În lucrarea mea voi expune modul în care, folosind metode ca observarea, experimentul, convorbirea, analiza produselor activității, am încercat să adun cât mai multe date privitoare la pregătirea copiilor pentru un debut școlar în bune condiții.

Metoda cuprinde un ansamablu de strategii prin care se poate ajunge la deținerea unor rezultate noi care să asigure perfecționarea și optimizarea acțiunii educaționale.

Metoda are sens operațional, conducându-l pe cercetător spre descoperirea unor realități noi, prescurtându-i diferite operații ce vor trebui întreprinse pe parcursul cercetării iar în funcție de rezultatele obținute să poată interveni în transformarea realității.

Metode și instrumente de cercetare utilizate

Metoda observării

Termenul “observație” provine din latină, de la cuvântul “servare”, căruia se adăugă prefixul “ob” conferindu-i-se semnificația de “a avea înaintea ochilor”, “a cerceta”.

Ca metodă de colectare a datelor în cercetările pedagogice observația constă în urmărirea intenționată, metodică și sistematică a unui fenomen sau a unui complex de fenomene educaționale, dintr-o anumită perspectivă, în condiții obișnuite de existența și desfășurare (fără nici o intervenție din partea cercetătorului), în scopul explicării, înțelegerii și ameliorării.

Reconsiderarea metodologică a metodei observației a condus la cristalizarea unei metode alternative de evaluare didactică, denumită “observația sistematică a activității și a comportamentului elevilor în clasă” care îi permite profesorului colectarea de informații diverse și bogate, referitoare la activitatea elevilor, la abilitățile și competențele disciplinare-intelectuale și practice și transversale ale acestora. Instrumentele de evaluare specifice acestei metode sunt: fișa de evaluare, scara de clasificare și lista de control\verificare.

Observarea trebuie să se desfășoare în mod sistematic, adică după un plan în care sunt precizate problemele și aspectele ce vor fi urmărite.

Datele culese cu ajutorul observării, trebuie să fie notate pentru a oferi în orice moment date precise și clare.

Observarea se desfăsoară în condiții obișnuite, dând posibilitatea de a surprinde ceea ce este caracteristic și esențial.

În desfașurarea activităților de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale, se poate folosi cu precădere metoda observării directe. Toate datele culese pe parcursul activităților se notează în caietul de observații individuale și pe baza lor, la sfârșitul grupelor mari se poate întocmi caracterizările psiho-pedagogice ale copiilor, care i-au însoțit la intrarea în clasa I, constituind un ghid prețios pentru învatator.

Notițele făcute pot folosi drept ghid în corectarea unor greșeli de vorbire prin activități individuale sau cu grupuri mici de copii.

Observarea, corectarea, îmbogățirea vorbirii copiilor se face continuu, dar activitățile de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale au rol conducător.

Iată câteva observații consemnate în urma desfășurării unor activități obligatorii de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale prin joc didactic:

CATEGORIA ACTIVITĂȚII

– Dezvoltarea limbajului și a comunicării orale.

MIJLOC DE REALIZARE

– Jocul didactic.

GRUPA

– Mare 6-7 ani

SARCINA DIDACTICĂ

– Identificarea și distingerea sunetului, silabei și a cuvintelor.

– Formularea corectă a propozițiilor din punct de vedere gramatical și fonetic.

CONDIȚII INIȚIALE

– Copiii sunt sosiți în colectiv din medii diferite. Unii cunosc foarte multe cuvinte și le folosesc în sensul lor propriu zis, alții au un vocabular mai sărac, alții le folosesc geșit.

CONSTATĂRI

– Dupa desfășurarea jocului, se poate observa tendința și dorința unor copii de a folosi cuvintele utilizate în timpul jocului. Sunt copii care refuză să mai vorbească atunci când văd că sunt corectați de mai multe ori de educatoare. Prin jocuri, exerciții individuale, și cu grupuri de copii pe parcursul grupei mari se poate rezolva problema, ca toti copiii să se implice în joc și să pronunțe corect sunete, să despartă în silabe și să alcătuiască propoziții noi.

O caracteristică de bază a observării este individualitatea. Este greu să se poată observa întreaga grupă simultan sau 2-3 copii odată, deși la unele activități comune este posibil.

Folosirea metodei observații furnizează date importante și permite cunoașterea individualității copiilor, a stadiului lor de dezvoltare în plan intelectual, socio-afectiv, asigurând o buna orientare în alegerea celor mai eficiente căi și mijloace de formare și dezvoltare a preșcolarilor.

Datele observării pedagogice ne-au demonstrat că educația intelectuală a copiilor de vârsta preșcolară, se realizează în primul rând, sub aspectul dezvoltării proceselor psihice de cunoaștere, al formării unor deprinderi de activitate intelectuală și a spiritului de orientare în mediul înconjurător.

Observarea se poate utiliza pe tot parcursul etapelor de cercetare, ea însoțind toate celelalte metode și oferind date suplimentare în legătură cu diversele aspecte ale fenomenelor.

Metoda experimentului

,,Prin experiment, fenomenele urmărite sunt provocate de către cercetător, acesta modificând condițiile lor de producere în conformitate cu scopurile urmărite.”

Experimentul presupune producerea sau schimbarea deliberată a unor evenimente sau procese educaționale, cu scopul de o observa, măsura și evalua prin control sistematic, factorii care le influențează, le determină.

Prin folosirea metodei experimentului, cercetătorul poate ajunge mai sigur la descoperirea cauzelor fenomenelor studiate. De aceea experimentul este o metodă superioară celorlalte metode de cercetare.

Prin experiment, cercetătorul provoacă ori de câte ori dorește fenomenul pe care doreste să-l cerceteze, fără să aștepte producerea lui naturală: el se poate repeta fie în aceleași condiții, fie în condiții modificate. În acest fel, ceea ce dorim să cercetăm poate fi cunoscut profund și vast.

Prin repetarea experimentului, rezultatele pot fi confruntate.

Pentru a deține date reale, concludente, experiemntul trebuie să îndeplinească anumite condiții:

să se stabilească clar condițiile inițiale obișnuite care au dus la anumite rezultate;

observarea evenimentelor să se facă ca și când ar avea loc în condiții normale (copilul nu trebuie să simtă că este cercetat);

compararea rezultatelor obținute în condiții normale cu cele în condiții modificate și invers.

Metoda convorbirii

Convorbirea este o altă metodă folosită în cercetarea pedagogică. Este o formă activă în care intervențiile educatoarei sunt hotărâte pentru obținerea datelor cu reala valoare pentru cercetarea întreprinsă.

La originea convorbirii, stau datele deținute pentru observare precum și efectele unor măsuri pedagogice întreprinse de educatoare.

În obținerea datelor și informațiilor necesare în cercetare, se ține cont de următoarele cerințe ale convorbirii:

să aibă un scop precis formulat și concretizat

convorbirea se efectuează atunci când educatoarea a dobândit deja și alte date

rezultatele convorbirii sunt reale numai atunci când între cercetător și cel cercetat

s-au realizat condiții de acceptare reciprocă a dialogului

tema convorbirii să se refere la o problematică selectivă, corespunzătoare scopului propus

să fie reluată sistematic, urmărind sau micșorând sfera dialogului, în funcție de nevoile cercetării

să îmbine scopurile cercetării cu cele de acțiune pedagogică propriu-zisă, urmărind depistarea unor defecte individuale și de grup, în cunoașterea lumii înconjurătoare.

Convorbirile libere, fără o tema anume, dau posibilitatea copilului să se afirme nestânjenit, îi dau libertatea de a comunica în voie. Aceste convorbiri sunt foarte concludente pentru educatoare, pentru a cunoaște fiecare copil.

Jocul didactic

Jocul didactic este jocul prin care se realizează obiective și sarcini de învățare, folosind un conținut accesibil, modalități atractive și recreative de organizare și desfășurare, precum și materiale didactice interesante.

Prin specificul său, jocul didactic îmbină funcții și sarcini de învățare cu formă plăcută și atractivă a jocului, cultivând interesul pentru studiu. Jocul didactic contribuie la realizarea sarcinilor formative ale procesului de învățare, în cadrul jocului copilul fiind solicitat pe toate planurile psihicului său: cognitiv, afectiv și volițional.

Importanța jocului didactic constă in faptul că el facilitează pregătirea copiilor preșcolari pentru introducerea lor în activitatea de învățare. În cadrul jocului didactic, copilul învață să observe, să compare, să susțină un dialog.

Jocurile didactice solicită intelectul copiilor pentru a rezolva unele sarcini în mod individual. Astfel, unele jocuri le cer să deosebească obiectele mari de cele mici, pe cele lungi de cele scurte, să compare lucrurile după diferite criterii, să facă clasificări ale obiectelor după anotimp, sau ale animalelor după modul și locul unde trăiesc. Jocul didactic contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, la concentrarea atenției și la formarea unor deprinderi de muncă intelectuală, independentă.

Influențele pe care le exercită jocul didactic asupra sarcinilor învățării se pot rezuma astfel:

prin caracterul său distractiv orientează activitatea de învățare să fie plăcută și atractivă; diminuând rigiditatea activității de învățare, cultivând curajul și încrederea în forțele proprii

prin conținutul, sarcinile și mai ales modul de rezolvare a acțiunii, ca și prin regulile jocului didactic se adaugă la copii conștiința disciplinei

prin transpunerea copiilor în lumea jocului, cu ajutorul elementelor de joc

prin independența acordată în organizarea și desfășurarea jocului se dezvoltă unele elemente ale gândirii și imaginației creatoare

atmosfera plăcută și atractivă a jocului dezvoltă la copii interesul și motivația pentru activitatea de învățare sub formă de joc.

4.2.8. ETAPELE CERCETĂRII

4.2.8.1. ETAPA PREEXPERIMENTALĂ

În cadrul etapei preexperimentale, prin intermediul unor probe desfașurate sub formă de exercițiu-joc, se urmărește cunoașterea stadiului în care se găsesc copiii la începutul experimentului.

Etapa a constatat în aplicarea a trei probe de evaluare, cu conținut variat, sub formă de jocuri-exercițiu, orale și scrise, centrate pe următoarele conținuturi:

1. gradul de cunoaștere și operare cu elementele componente ale unor structuri gramaticale: „propoziția”, „cuvântul”, „silaba”, „sunetul”;

2. exprimarea gramaticală corectă;

3. nivelul vocabularului

PROBA DE EVALUARE NR. 1

„propoziția”, „cuvântul”, „silaba”, „sunetul”;

1.) a) Desenează tot atâtea liniuțe câte silabe au cuvintele date.

b) Scrie în casetă, dacă poți, litera cu care începe cuvântul.

2.) a) Încercuiește cel puțin trei imagini care sunt denumite printr-un cuvânt care are două silabe.

Încercuiește cel puțin trei imagini care sunt denumite printr-un cuvânt care are trei silabe.

Încercuiește cel puțin trei imagini care sunt denumite printr-un cuvânt care are patru silabe.

3.) Descrie imaginile. Alcătuiește câte o propoziție cu cuvintele care le denumesc.

BRAVO!

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ

PROBA DE EVALUARE NR. 2

Exprimarea gramaticală corectă.

I.1. Arată obiectul pe care l-am numit! Spune unul (multe)!

I.2. Citește imaginea și spune: ce face? ce fac?

I.3. Răspunde la întrebarea mea, asociind imaginile perechi! Încercuiește imaginile la care ai folosit cuvântul “ale” :

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ

PROBA DE EVALUARE NR. 3

Inlocuieste spatiile cu date despre tine! (Educatoarea citște enunțul iar copii vor completa acestea.)

Mă numesc…………………………………………………….si sunt………………………………………………

Locuiesc în orașul………………… Îmi place să mă joc cu…………………………………………………

Acum vin la gradiniță pentru că…………………………………………………………………………………..

Recita dupa mine!

Scoică, sac, susan, spirală Șapte porci așteapta-n sir Rică nu știa să zică

E-o cumplită săsăială. Șapte saci umpluți cu jir. Rău, rățușca, rămurică.

Ce poti sa spui despre?

Ce povesti cunosti ?

–

–

–

Care este prietenul/a tau/ta cel/cea mai bun/a si cum va petreceti timpul impreuna ?

………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Timp de lucru: 10 minute

Dacă răspunde logic și cursiv la cele 5 întrebări = bulină rosie;

Dacă răspunde logic și cursiv la 3-4 întrebări = bulină galbenă;

Dacă răspunde la 1-2 întrebări = bulină albastră.

4.2.8.2. ETAPA EXPERIMENTULUI PROPRIU-ZIS

În această etapă, a fost promovată o manieră de lucru atractivă, sub semnul jocului, îmbinându-se metodele intuitive cu cele verbale, strategii activ-participative, integrându-se jocurile didactice în activități inter și transdisciplinare, selectându-se jocuri interesante, atractive.

Prin jocul “Păcălește-mă pe mine!”- copii au fost solicitați sa găsească cuvinte care să se deosebească de cuvântul dat printr-un singur sunet. Exemplu: educatoarea pronunță cuvântul “rac”, iar copii substituie sunetul “r” cu sunetul “l”- rezultând cuvântul “lac” (loz-roz, paie-baie, bere-pere). Jocul se poate desfășura fără material, având în vedere că nivelul grupei (6-7 ani) este corespunzător, întrucât copiii au frecventat patru ani grădinița.

Pentru înțelegerea noțiunii de propoziție, pentru a forma deprinderea copiilor de a se exprima corect, se pot desfășura jocuri în care se folosesc ilustrații care să-i ajute să înțeleagă faptul că, pentru a alcătui o propoziție, este necesara o înlănțuire, o relație logică între cuvinte.

Pentru îmbogățirea vocabularului, pentru a-i obișnui pe copii cu o exprimare corectă, pot fi antrenați într-un viu dialog despre povestirile cunoscute, dirijând observația copiilor spre legăturile ce se stabilesc între cuvintele unei comunicări.

Știind că jocurile în care se folosesc jetoane cu imagini contribuie la dezvoltarea capacitații de analiză și sinteză fonetică, copiii pot fi antrenați în jocuri de sortare a imaginilor după anumite criterii, în jocuri de construire de imagini, dându-le de fiecare dată alte sarcini. Astfel, copiii își îmbogățesc vocabularul cu cuvinte pe care le raportează la imaginile corespunzătoare.

În scopul de a-i introduce pe copii în tehnica exprimării corecte, se organizează jocuri didactice de completare a propozițiilor cum sunt:

“ Continuați ce spun!”;

“Fii atent și completează!”;

“Ce cuvânt lipsește?”.

Se urmărește astfel o omogenizare a grupei de copii, având în vedere particularitățile individuale ale copiilor, participarea lor activă la activitatea instructiv-educativă.

Exercițiile de completare a propozițiilor se fac gradat, începând cu cele care cer un efort mai mic (găsirea subiectului, predicatului), trecând apoi la cele mai puțin dificile (complement, atribut).

După consolidarea deprinderii copiilor de a construi corect propoziții, se efectuează exerciții pentru sensului cuvintelor, explicându-le că unele cuvinte se pronunță la fel, dar au înțelesuri diferite chiar în aceeași propoziție sau în propoziții diferite.

Prin jocul didactic “Spune mai departe” se urmărește respectarea acordului între subiect și predicat, activizarea gândirii logice prin găsirea cuvintelor corespunzătoare ca sens și rapiditatea în gândire.

În acest sens, se poate folosi textul povestirii “Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” din care, intenționat se omit cuvinte. În timpul jocului, copiii dau dovadă de multă atenție, ascultând povestea, pentru a găsi rapid cuvintele omise pe parcursul expunerii. Prin participarea activă a copiilor, este de înțeles că ei cunosc foarte bine conținutul poveștii și în mod special, dialogurile dintre Albă ca Zăpada și oglinda, dintre mama vitregă și Albă ca Zăpada, dintre pitici și Albă ca Zăpada.

Prin jocul didactic “De-a școala” se urmărește evaluarea nivelului de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale a preșcolarilor sub aspect fonetic, lexical, gramatical, expresiv. În joc ca și material didactic se folosesc imagini ce desemnează anumite obiecte, cerându-le să denumească cuvinte, să spună cu ce sunet începe cuvântul, să despartă cuvântul în silabe, să alcătuiască cu cuvântul respectiv o propoziție. Pentru unele cuvinte se solicită copiilor să găsească omonime cu ajutorul imaginilor afișate pe panou.

Pentru a folosi corect substantivele la singular și plural, se poate folosi jocul didactic: – „Eu spun una tu spui multe”.

Elementele de joc (mânuirea materialului, acțiunea, aplauzele, etc.) sunt cuprinse în desfășurarea jocului.

Se știe că la vârsta preșcolară, copiii au o deosebită pasiune pentru povești și basme.

Pentru că întreaga grupă de copii să aibă o vorbire coerentă și expresivă, educatoarea urmărește să le formeze următoarele deprinderi:

deprinderea de a reproduce cu ușurință povesti cunoscute fără deviere de la subiect, păstrând o notă de originalitate;

deprinderea de a vorbi expresiv, cu respectarea tonului corespunzător conținutului;

deprinderea de a interpreta rolul personajelor.

Pentru a se putea realiza cele propuse, educatoarea trebuie să se apropie de copii cât mai mult, să-i înțeleagă, să le ofere exemplul personal în exprimare, în expunerea unor povestiri sau întâmplări, în scopul de a-i stimula să-și exprime gândurile și să se manifeste liber în activitate.

Pentru a verifica în ce măsura copiii stăpânesc cunoștințe și deprinderi necesare unei însușiri logice a unor idei prin povestire, se poate desfășura jocul didactic “Să facem o poveste”. Pentru desfășurarea jocului ca mijloace de învățământ se pot folosi o serie de jetoane corespunzătoare unei ilustrații mai mari, pusă pe panou, rugându-i pe copii să povestească, folosind cuvinte și expresii pe care le cunosc din alte activități.

Ca elemente de joc, se folosesc: întrecerea, aplauzele, mișcarea, mânuirea jetoanelor.

Regulile jocului-copilul care avea imaginea (jetonul) cu un element corespunzător ilustrației răspunde.

Exemplu: copilul care are un jeton pe care era desenat un om de zăpada, la îndemnul “Să facem o poveste după imaginea care corespunde jetonului tău”, merge la panou, unde se află ilustrația corespunzătoare imaginii de pe jetonul său și răspunde: “Omul de zăpada l-au făcut și copiii din tablou, în care se vede că este anotimpul iarnă”. Răspunsul corect dat de copii a fost apreciat, iar copilul respectiv are voie să fixeze jetonul sau pe ilustrațiile de pe panou. Alți copii formulează și alte propoziții. Astfel, se pot folosi în continuare toate ilustrațiile afișate pe panou și toate jetoanele copiilor.

Pentru a verifica în ce măsura copiii stăpânesc cunoștințele și deprinderile necesare unei însușiri logice a ideilor, sub aspectul fonetic, gramatical, lexical, al alcătuirii de propoziții, se pot introduce între jetoane și alte imagini care nu au legătura cu tema jocului și cu conținutul său.

Într-o altă variantă, copiii pot fi solicitați să înlănțuie o serie de propoziții care sunt formulate, în timp ce imaginile folosite de pe jetoane se afișează pe ilustrațiile mai mari de la panou, cerându-le sa dea un titlu povestirii alcătuite de ei.

Jocurile se pot desfășura cu toți copiii grupei, dar în mod diferit; copiii mai timizi pot fi grupați în activități cu copiii mai vioi, mai operative pentru a-i antrena și pe ei să răspundă la activitățile de joc didactic.

La început se poate ca rezultatele să fie mai slabe, dar cu timpul, din dorința copiilor de a fi ascultați, educatoarea poate să reușească să-i integreze și pe copiii timizi. Pentru a-i încuraja mai mult pe acești copii, ca să-și exprime cu ușurință gândurile prin formulare de propoziții și fraze, educatoarea poate valorifica cunoștințele copiilor însușite în diferite forme din mediul social, în etapele de dimineață sau de după-amiază.

Astfel, copiilor cu un vocabular sărac li se pot da imagini, învățându-i cum să le “citească”, insistând să-și exprime impresiile, să verbalizeze adecvat prin folosirea corectă a cuvintelor, să formuleze propoziții.

În activitățile alese se pot organiza concursuri gen “Cine știe câștigă”, cu scopul de a le dezvolta gustul de a povesti. Se lucrează diferențiat cu copiii, formând grupe cu cei care au un vocabular mai bogat și stăpânesc mai bine instrumentul vorbirii, și grupele de copii cu un vocabular mai sărac, care sunt antrenați separat in relatarea după imagini a unei povestiri desfășurate în activitățile alese și ajutați prin întrebări referitoare la imagini, astfel reușind să se apropie de copiii cu un nivel dezvoltat de exprimare.

Pentru a determina copiii să efectueze o operație de generalizare bazată pe o activitate analitico-sintetică și de comparare, se organizează jocul didactic ,,Găsește locul potrivit”, în care copiii trebuie să așeze anumite animale sălbatice și domestice după mediul în care trăiesc și după dimensiunile lor. Prin sarcina didactică pe care o au de rezolvat, copiii sunt supuși unui proces de activizare a gândirii.

Comparând obiectele, trebuie să le grupeze după trăsăturile caracteristice generale. Pentru aceasta, mai întâi le compară pentru a desprinde notele comune de cele esențiale, clasificându-le în animale domestic care trăiesc pe lângă casa omului, animale sălbatice care trăiesc în pădure, animale mari și animale mici, potrivindu-le pe imagine, conform conturului indicat (putea fi o vulpe mare, una mică, un câine, un cățel). În timpul desfășurării jocului este nevoie să-i ajutam pe unii pentru a da răspunsuri corecte și complete, folosind întrebările: “Unde l-ai așezat?”, “Ce fel de animal este?”. Se urmărește în același timp corectarea greșelilor de gramatică și de pronunție, ca în exemplul: “Vulpea mai trăiește în pădure?”, folosind adverbul mai în plus.

Alături de activitățile comune, cu întreaga grupă de copii, activitățile la alegere își aduc o importantă contribuție în însușirea unei exprimări corecte din punct de vedere fonetic și gramatical.

Unul dintre momentele cele mai favorabile pentru exersarea liberă a vorbirii copiilor care se creează datorită comunicării intense, vii, ce se stabilește între copii, îl constituie jocurile de creație. Acestea presupun două situații de comunicare:

comunicarea între copii, în vederea organizării jocului, a împărțirii materialului, a stabilirii planului și regulilor jocului, a îndrumării copiilor de către conducătorul jocului, a rezolvării unor conflicte apărute pe parcursul jocului;

comunicarea între copii determinată de tema și acțiunea propriu-zisă a jocului, pentru a reflecta raporturile ce se creează între adulți și situația respectivă.

În cadrul jocurilor de creație desfășurată grupă, pe lângă numeroase acțiuni care sunt implicate în joc, acestea presupun un dialog mai mult sau mai puțin bogat între copil și adultul respectiv sau între copil-copil.

Antrenarea copiilor, stimularea lor în exprimarea relațiilor dintre ei în dialoguri sau chiar în monologuri au o mare importanță nu numai pentru dinamismul jocului, ci și pentru dezvoltarea vorbirii lor. Din acest punct de vedere, al doilea tip de comunicare este mai valoros, deoarece presupune folosirea unui vocabular mai variat, construirea unor fraze mai complicate. Ținând seama de această constatare, în atenția educatoarei trebuie să stea cultivarea comunicării verbale a copiilor. S-a constatat că, dacă se pune accent pe comunicarea dintre educatoare și copil (educatoarea cere, de pildă, copiilor să se exprime corect gramatical, corectează pronunția unor sunete), intercomunicarea dintre copii se urmărește mai puțin.

O primă problemă care trebuie să stea în fața educatoarei în etapa jocurilor și activităților alese este aceea de a-l antrena pe copil în dialoguri care necesită prezența ei, pe de o parte, și a copiilor, pe de altă parte. Considerăm că deosebit de important este și prezența educatoarei în jocurile copiilor în stadiul în care dialogul, comunicarea este săracă, cu scopul de a-i antrena și încuraja în acțiunea întreprinsă.

De aceea, consider că activitățile libere sunt un bun prilej de exersare, de perfecționare a vorbirii copiilor în vederea pregătirii pentru activitatea de scris-citit din clasa I. Printre procedeele ce pot fi utilizate în vederea însușirii de către copii a laturii fonetice, lexical și a celei gramaticale a limbii române figurează: convorbirile libere, povestirile libere, jocul didactic, exercițiile de vorbire, jocurile de masă, memorarea unor versuri.

Convorbirile libere

La sosirea copiilor în grădiniță, educatoarea poartă un dialog cu copii, fie individual, fie în grupuri mici (cum și-au petrecut duminica, ce au urmărit la televizor, cum și-au petrecut ziua de naștere etc.)

Acest prilej este deosebit de favorabil în vederea educării limbajului, pentru că, în mod spontan, copilul este nevoit să-și împărtășească impresiile, să-și adune gândurile și să folosească vocabularul necesar.

Convorbirile libere constituie o ocazie deosebită pentru depistarea unor dificultăți în pronunțarea sunetelor, iar în cadrul activităților alese se va insista mai mult asupra deficiențelor constatate.

Copii sunt antrenați în jocuri de sortare a jetoanelor sau de alegere dintr-un grup, cum este, de exemplu, jocul “Tip-Top” sau jocul “Alegeți și grupați”. Li se cere copiilor să aleagă dintre jetoanele respective un anumit jeton, să denumească imaginea respectivă. Purtând acest dialog cu copilul, putem constata progresul lui, făcut de la o zi la alta sau rămânerea lui în urmă. Teoria tematică acestor convorbiri poate fi mai variată, cuprinzând aspecte legate de familie, de prietenii de joacă, de jucăriile preferate. În cadrul convorbirilor libere, copiii prezintă liber și părerea lor despre ceea ce sunt întrebați, în timp ce educatoarea urmărește felul cum reușesc să formuleze propozițiile, cât de corect se pot exprima din punct de vedere gramatical. Utilizarea convorbirilor libere constituie un mijloc eficient pentru dezvoltarea vorbirii copiilor.

Povestirile libere

Se organizează cu întreaga grupa de copii sau numai cu o parte. Ca material didactic, se poate confecționa o “cutie cu povești” (o cutie din carton în care se găsesc decupate personaje din poveștile cunoscute de copii sau imagini cu aspect din povești).

Copilul ia un jeton și recunoaște povestea din care face parte, apoi relatează ce știe despre el. Pe baza acestui material se desfășoară o repovestire. În felul acesta se urmărește consolidarea conținutului poveștii redate și implicit dezvoltarea vorbirii, deoarece copilul este pus să povestească, folosind un vocabular bogat. În alegerea și recunoașterea personajului respectiv sunt antrenați copiii mai timizi, care nu au curajul să povestească în public sau care au deficiență în exprimare și în pronunțare. Corectarea exprimării greșite se face prin intermediul unei întrebări care îl face pe copil să repete singur fraza. Alteori se repetă în cor unele onomatopee conținute în povestire pentru a-i antrena pe toți copiii grupei în pronunțarea unor sunete mai dificile.

Jocul didactic și exercițiile de vorbire

Din munca desfășurată cu preșcolarii, se constată că, în cadrul activităților alese, un mijloc valoros de educare a limbajului îl constituie jocul didactic și exercițiile de vorbire.

Durata acestor jocuri este de 5-10 minute, după care copiii își aleg altă activitate. Prin jocurile “Cine (ce) este desenat pe jeton?”, “Cine a venit?”, se urmărește recunoașterea obiectului prezentat pe jeton, pronunțarea corectă a denumirii, exersarea pronunțării sunetelor mai dificile: |r|, |s|, |t|, |d|, |j|, |z| și a unor grupuri de cuvinte.

Lucrând cu imagini simple, copilul este învățat să denumească corect imaginea și să folosească corect articolul hotărât/nehotărât (Pe jeton este desenat “un băiețel sau o fetița, o minge, niște flori, multe flori”), deci implicit, să folosească singularul și pluralul. Prin jocurile “Ce face?” și “Cum așezăm cartoanele?”, copiii sunt puși în situația de a formula propoziții, pentru a exprima acțiunea prezentată pe jeton. Lucrând astfel, putem depista mai ușor dificultățile pe care le întâmpină copiii în exprimare, din punct de vedere gramatical.

Jucându-se cu diferite materiale sau jucării, copiii sunt solicitați sa reprezinte o propoziție cu ajutorul acestora. De exemplu: copiii pot scrie o propoziție cu ajutorul rotițelor sau bețișoarelor, fiecare reprezentând un cuvânt. Acest joc constituie un bun prilej de analiză fonetică, lucru atât de necesar însușirii citit-scrisului în clasa I.

Jocul de masă

Setul cu imagini întitulat “Răspunde repede și bine” sau “Alfabetul în imagini” este destinat pentru jocurile de masă ale copiilor de vârsta preșcolară și ale celor din clasa I și constituie, din punct de vedere pedagogic, un material deosebit de important, deoarece pregătește copiii pentru însușirea citit-scrisului, a unei exprimări corecte și expresive.

Cu aceste imagini se organizează jocuri și exerciții sistematice de vorbire, prin care copiii de 3-7 ani, prin intermediul ilustrației, reușesc să cunoască obiecte, să le denumească, să alcătuiască povestiri, să le clasifice și să le ordoneze după anumite criterii.

Întregul set de imagini constituie un important material cognitive și răspunde următoarelor obiective educative:

dezvoltarea auzului fonematic, exersarea aparatului fonator, în vederea dobândirii unei pronunții corecte și clare a sunetelor și a cuvintelor;

dezvoltarea capacitații de analiză și sinteză fonetică (diferențierea sunetelor ce pot da naștere la confuzii fonetice: |p|-|b|, |c|-|s|, |t|-|d|, familiarizarea copiilor cu sunetele a căror pronunțare se poate prelungi: |a|,|e|, |i|, |o|, |u|, |s|,|z|, |r|,|j|; pronunțarea și folosirea corectă a diftongilor în vorbirea curentă: |oa|, |ua|, |ia|, |ea|; formarea capacitații de a diferenția silabele;

activizarea vocabularului cu noi cuvinte, raportarea acestora la imaginile corespunzătoare;

integrarea cuvintelor și a ideilor în scheme sintactice corecte (exprimare corectă din punct de vedere al structurii gramaticale);

îmbogățirea vocabularului, completarea cu noi termini, în vederea folosirii ca instrument de bază în comunicarea verbală, adâncirea sensurilor exprimate prin cuvinte;

dezvoltarea capacității copiilor de a stabili relații verbale corecte cu partenerii.

Memorarea unor versuri

De un real folos în însușirea laturii fonetice și a structurii gramaticale a limbii romane s-a dovedit a fi, în cadrul activităților alese, memorarea unor versuri scurte pentru corectarea sau preântâmpinarea pronunției greșite a unor sunete pe care copiii le rostesc mai greu. De exemplu versurile:

“Ursu-let și ursu-flet

Vor să prindă peste-n lac.

Dar de ce plângi ursu-flet?

Eu n-am prins decât un rac!”

Sau exersarea pronunțării sunetelor: |ș|, |j|, |r|:

“Șapte porci așteaptă-n șir

Șapte saci umpluți cu jir,

Șapte ghinde de stejar

Și felii de gogoșar”.

Tot în aceasta idee se caută exemple care contribuie la consolidarea pronunțării corecte a sunetelor, în diferite poziții pe care le ocupa în cuvânt: inițială, mediană, finală, între vocale sau grupuri consonantice.

Având in vedere importanta dezvoltării vorbirii in pregătirea copilului preșcolar pentru școală, se poate amenaja, în sala de grupă, o mică bibliotecă: pe rafturi așezate la o înălțime potrivită pentru copii sunt aranjate cărți cu ilustrații, cărți cu poveștile cuprinse în programă.

Biblioteca poate stârni un viu interes în rândul copiilor, deoarece copiii pot folosi materialele expuse, pot povesti și face lectură după imagini. Educatoarea are, în permanență posibilitatea să le corecteze vorbirea și exprimarea.

Această “bibliotecă”are un rol deosebit în vederea pregătirii copiilor pentru școală, deoarece ei se obișnuiesc să răsfoiască o carte, s-o țină corect în mană, să aibă grijă de ea, să nu-i îndoaie foile sau să le rupă, s-o pună la loc pe raft, fiindcă aparține întregii grupe de copii.

4.3. Modele de proiecte de activitate folosite în etapa experimentală

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: Mare

Domeniul: Limbă și comunicare

Categoria de activitate: Educarea limbajului

Forma de realizare: Joc didactic

Tema activității: „Cine știe câștigă”

Tipul activității: Consolidare

Scopul : -Formarea deprinderii de a formula propoziții dezvoltate, corecte din punct de

vedere gramatical și cu sens logic;

– Dezvoltarea deprinderii de a despărți în silabe cuvinte din cuprinsul unei propoziții.

Obiective operationale:

Să formuleze cel putin două propoziții corecte din punct de vedere gramatical;

Să despartă corect în silabe cuvintele date;

Să precizeze numărul silabelor din cuvintele;

Să precizeze primul sau ultimul sunet al cuvintelor.

Sarcina didactică: Formularea propozițiilor cu ajutorul imaginilor.

Regulile jocului: Copilul indicat va formula propoziții cu cuvinte date; determinarea numărului de cuvinte din propoziție; despărțirea cuvintelor în silabe, precizarea sunetelor cu care încep sau se termină cuvintele date.

Elementele de joc: Căutarea și mănuirea materialului, surpriză, întrecerea, aplauze.

Metode și procedee: conversația, demonstrația, exercițiul, problematizarea.

Mijloace didactice: machete, imagini cu cele patru anotimpuri, jetoane cu animale și fructe.

Durata: 30 minute.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Imagini folosite:

Anotimpul primăvara

Anotimpul vara

Anotimup toamna

Anotimpul iarna

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: Mare

Domeniul: Limbă și comunicare

Categoria de activitate: Educarea limbajului

Forma de realizare: Joc didactic

Tema activității: ,,Eu spun una, tu spui multe”

Tipul activității: Consolidare

Scopul : -Formarea deprinderii de a folosi corect substantivele la singular și plural.

– Dezvoltarea atenției și a memoriei vizuale; exersarea pronunțării corecte a unor sunete și cuvinte.

Obiective operationale:

Să găsească forma de singular sau plural a substantivelor în funcție de cerințe;

Să formuleze propoziții simple și dezvoltate;

Să recunoască imaginea și să indice corect dacă reprezintă un obiect sau mai multe obiecte;

Să răspundă corect la anumite cerinte ale educatoarei, folosind limbajul oral.

Regulile jocului: Copiii actionează cu materialul, rezolvă sarcina dată numai la comanda educatoarei, aplaudă răspunsurile corecte. Copiii sunt împărțiți în două echipe, au pe măsuțe coșulețe cu jetoane. Ei recunosc imaginea și alcătuiesc propoziții cu singularul și pluralul substantivelor. Fiecare răspuns corect este punctat. Câstigă echipa cu cele mai multe răspunsuri corecte.

Sarcina didactică: Alegerea corectă a jetonului cu una sau mai multe imagini, exprimarea corectă a singularului și pluralului construind propoziții.

Elemente de joc: Căutarea și mănuirea materialului, surpriză, întrecerea, ghicirea, aplauze.

Strategii didactice:

Metode și procedee: explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea.

Mijloace didactice: jetoane, cutia cu surprize, scrisoarea, jucării.

Durata: 25 minute

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Jetoane folosite:

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: Mare

Domeniul: Limbă și comunicare

Categoria de activitate: Educarea limbajului

Forma de realizare: Joc didactic

Tema activității: „Hai, să facem o poveste!”

Tipul activității: Consolidare

Scopul : – Poveste creată cu personaj dat aprofundarea unor noțiuni morale

– Dezvoltarea limbajului și a comunicării orale a preșcolarilor sub aspect fonetic, lexical, al structurii gramaticale și al expresivității;

Obiective operaționale:

Să recunoască trăsătura caracteristică comună unor personaje cunoscute și sensul acesteia;

Să creeze o poveste având drept punct de pornire o trăsătură morală-naivitatea;

Să folosească cuvinte și expresii literare cunoscute, o exprimare nuanțată și expresivă;

Să evidențieze consecințele comportamentelor greșite.

Regulile jocului: Copiii actionează cu materialul, rezolvă sarcina dată numai la comanda educatoarei, aplaudă răspunsurile corecte. Copiii recunosc personajele din poveste și elaborează o poveste cu mijloace proprii, prin analogie cu poveștile receptate anterior. Fiecare răspuns corect este punctat.

Sarcina didactică: Alegerea corectă a jetonului cu una sau mai multe imagini, exprimarea corectă a singularului și pluralului construind propoziții.

Elemente de joc: Căutarea și mănuirea materialului, surpriză, întrecerea, ghicirea, aplauze.

Strategii didactice:

Metode și procedee: explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea.

Mijloace didactice: Imagini(siluete) ale unor personaje cunoscute: Scufița Roșie și ursul din Ursul păcălit de vulpe.

Durata: 25 minute

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Păpușele folosite:

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa: Mare

Domeniul: Limbă și comunicare

Categoria de activitate: Educarea limbajului

Forma de realizare: Joc didactic

Tema activității: „De-a școala”

Tipul activității: Consolidare

Scopul : – Stimularea dragostei și a dorintei de a deveni școlari.

– Dezvoltarea limbajului și a comunicării orale a preșcolarilor sub aspect fonetic, lexical, al structurii gramaticale și al expresivității;

Obiective specifice:

Să denumească și să descrie corect imaginile prezentate

Să găsească un număr tot mai mare de cuvinte care încep cu sunetul dat și imaginile corespunazătoare acestui sunet;

Să analizeze propozițiile, distingând: numărul de cuvinte, numărul de silabe din cuvinte, numărul de sunete;

Să completeze propoziții cu cuvintele care lipsește.

Regulile jocului: Copiii actionează cu materialul, rezolvă sarcina dată numai la comanda educatoarei, aplaudă răspunsurile corecte. Copiii descriu imagini construiesc și completează propoziții. Fiecare răspuns corect este punctat. Câstigă echipa cu cele mai multe răspunsuri corecte.

Sarcina didactică: Descrierea unor imagini, constituirea și completarea unor propoziții simple și dezvoltate, folosirea unor omonime, distingerea numărului de cuvinte, silabe și sunete;

Elemente de joc: Căutarea și mănuirea materialului, surpriză, întrecerea, ghicirea, aplauze.

Strategii didactice:

Metode și procedee: explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea.

Mijloace didactice: imagini ce desemnează diferite obiecte (rechizitele școlare), tabla magnetică;

Durata: 25 minute

DESFAȘURAREA ACTIVITĂȚII

Imagini utilizate:

4.2.8.3. ETAPA POSTEXPERIMENTALĂ

Etapa postexperimentală a constat în aplicarea probelor de evaluare, pornind de la cea din etapa preexperimentală, aplicată la 2 grupe de copii la care nu au fost implicate activitățile de educarea limbajului prin metoda jocului didactic ca și la grupa control cu însă aveau aceleași teme și tipuri de activități. Pe graficul I. sunt ilustrate rezultatele de la etapa preexperimentală obținută de copii.

La grupa testată au fost rezultatele finale mult mai bune decât la celălalte grupe, astea sunt ilustrate prin graficul II. Așadar că ajungem la concluzia că implicarea jocului didactic ajută la învățarea și memorarea eficientă a copiilor.

PROBA DE EVALUARE FINALĂ

UNITATEA DE CONTINUT: Aspecte lexicale și sintactice

OBIECTIVE OPERATIONALE:

să sesizeze dezacordul dintre unele părți de vorbire în mod intuitiv, formulând propoziția în mod corect

Exemplu:

Barza stă într-un picioare.

Fetițele sare în apă.

Ursuleții mănânc frunze.

Legumele este bune.

Narcisele a înflorit.Ele miroase frumos.

Copiii construiește un om de zăpadă.

Câinele este curajoasă.

Pomul este înflorită frumos.

Cartofii are gustul bun.

CONȚINUTUL ITEMILOR

I.1. Am spus bine, n-am spus bine?;

Ascultă propoziția spusă de mine și spune dacă e corectă sau nu.

Spune propoziția corectă.

să construiască propoziții, cu ajutorul imaginilor, realizând intuitiv acordul corect între subiect și atributul genitival.

I.2. Denumește meseriile din imagine, materialele și uneltele. Spune: a, al, ai, ale cui este/sunt fiecare din ele.

să formuleze propoziții intuind acțiunile din imagini, folosind corect acordul subiect-predicat

I.3. Ce face? Ce fac? Ce face ea? Ce fac ele? Ce face el? Ce fac ei?

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ

4.4. Prezentarea și interpretarea datelor cercetării

In urma activitatilor desfasurate în cele trei fae ale cercetării, se pot desprinde urmatoarele concluzii cu privire la performanțele copiilor:

Recunoașterea sunetelor se realizează mai ușor în cadrul vocalelor (o-rar, a-rici, a-vion);

Copiii nu disting care este vocala de început în cazul unor cuvinte de forma: ie-pu-re;

Diferențierea mai greoaie a consoanelor care se pronunță însotite de o vocală ajutataore: zână, lână, sârmă, rândunică.

Majoritatea copiilor cunosc semnificația corectă a cuvintelor întrebuințate și le utilizează corect, potrivit sensului care să-l dea în diferite situații;

Se poate constata că toți copiii care au frecventat grădinița, formulează corect forma de plural, în funcție de genul substantivelor utilizate și se exprimă în propoziții și în fraze scurte.

Concluzii

Din analiza lucrării se pot desprinde câteva constatări cu valoare de concluzii menite să îmbunătățească activitatea educatoarei în ceea ce privește pregătirea copilului pentru școală.

Educatoarei îi revine sarcina de a constata cât mai timpuriu tulburările de vorbire și de a-i ajuta pe copii să le corecteze prin exerciții și jocuri pentru dezvoltarea și corectarea vorbirii copiilor preșcolari.

Un rol deosebit îl are pronunția proprie a educatoarei, exprimarea cursivă corectă printr-un vocabular îngrijit, ceea ce le face munca mai ușoară și eficientă.

Jocul didactic poate fi folosită atât ca mijloc de predare dar mai ales ca mijloc de consolidare și aplicare a cunoștințelor însușite.

Jocurile didactice contribuie la realizarea unor importante sarcini ale dezvoltării vorbirii la îmbogățirea și exersarea vocabularului activ al copiilor; la cultivarea unei exprimări corecte și nuanțate; la dezvoltarea capacității de a reda conținutul unor povestiri.

Prin jocul didactic se cultivă încrederea în fortele proprii precum și spiritul de răspundere, de colaborare și ajutor reciproc.

Este bine ca educatoarea să țină seamă de specificul grupei în alegerea exercițiilor de vorbire și jocurilor didactice aplicate la grupă.

De o mare importanță este introducerea în practica prescolară a mai multor jocuri de însusire a pronunției corecte a sunetelor, de dezvoltare a auzului fonematic, jocuri didactice pentru formarea capacității de a efectua analiza fonetică, care să asigure eficiența activității de pregătire a copiilor pentru școală.

Organizarea jocurilor și exercițiilor de către educatoare au o importanță mare la pregatirea copiilor pentru viață, ajutându-l să-și însușească cunoștinet temeinice pe căi ușoare și plăcute.

Jocurile didactice constituie activitatea importantă în grădiniță de copii deoarece de reușita lor depinde însușirea tuturor deprinderilor intelectuale ale copilului.

Este bine de știut că școala își începe acțiunea educațională, fondul acumulărilor realizate de copii la vârsta preșcolară.

Asigurarea unui început bun în procesul de învățare a cititului și scrisului reprezintă o condiție esențială a procesului de activitate de tip școlar. Lucrul acesta impune cu atât mai mult cu cât este vorba de deprinderi intelectuale și morale de o deosebită complexistate cu o arie de folosire extrem de variată.

Jocurile didactice de orice natură ar fi s-au dovedit a fi forme utile de învatare, consolidare și verificare a cunoștințelor copiilor în general.

Esalonarea jocurilor didactice pe tot parcursul perioadei preșcolare, într-o anumită ordine gradată, a facut posibilă accesibilitatea sarcinii didactice și obținerea unor rezultate calitativ superioare.

BIBLIOGRAFIE

Ministerul Educației Naționale, (2000). Programarea activităților instructiv-educative în grădinița de copii, București;

Gheorghion, E., Taibon, M., (1971). Metodica jocului și a programului distractiv în grădinița de copii, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Verza, E., (1993). Manualul de psihologie specială, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Damșa, I., Toma-Damșa, M., Ivănuș, Z., (1996). Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I și II-a, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Taibon, M., și colectiv, (1976). Jocuri didactice pentru grădinița de copii, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Domșa, I., Domșa, M., Ivănuș, Z., (1996). Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I și a II-a, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Varzari, El., Taibon, M., Manasia, V., (1965). Cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Spock, B., Parker, J. P., (2000). Îngrijirea sugarului și a copilului de Dr. Spock, București: Editura ALL EDUCATIONAL;

Bacus, A., (2003). Copilul de la 3 la 6 ani, București: Editura Teora;

Brazelton, T. B., Sparrow, J. D., (2008). Puncte de cotitură, București: Editura Fundației Generația;

Schaffer, H. R., (2005). Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca: Editura ASCR;

Gheorghe, D., (1998). Comunicare și învățare, București: Edutura Didactică și Pedagogică;

Jurcău, E., Jurcău, N., (1999). Învățăm să vorbim corect, Cluj-Napoca: Editura Printec;

Golu, P., Zlate M., Zlate E., (1994). Psihologia copilului – manual pentru școli normale, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Dicționarul explicativ al limbii române, (1975). București: Editura Academiei;

Revista Învățământului preșcolar, (2002). București: Editura Arlequin;

Revista Învățământului preșcolar, (1996). București: Editura Arlequin;

BIBLIOGRAFIE

Ministerul Educației Naționale, (2000). Programarea activităților instructiv-educative în grădinița de copii, București;

Gheorghion, E., Taibon, M., (1971). Metodica jocului și a programului distractiv în grădinița de copii, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Verza, E., (1993). Manualul de psihologie specială, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Damșa, I., Toma-Damșa, M., Ivănuș, Z., (1996). Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I și II-a, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Taibon, M., și colectiv, (1976). Jocuri didactice pentru grădinița de copii, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Domșa, I., Domșa, M., Ivănuș, Z., (1996). Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I și a II-a, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Varzari, El., Taibon, M., Manasia, V., (1965). Cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Spock, B., Parker, J. P., (2000). Îngrijirea sugarului și a copilului de Dr. Spock, București: Editura ALL EDUCATIONAL;

Bacus, A., (2003). Copilul de la 3 la 6 ani, București: Editura Teora;

Brazelton, T. B., Sparrow, J. D., (2008). Puncte de cotitură, București: Editura Fundației Generația;

Schaffer, H. R., (2005). Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca: Editura ASCR;

Gheorghe, D., (1998). Comunicare și învățare, București: Edutura Didactică și Pedagogică;

Jurcău, E., Jurcău, N., (1999). Învățăm să vorbim corect, Cluj-Napoca: Editura Printec;

Golu, P., Zlate M., Zlate E., (1994). Psihologia copilului – manual pentru școli normale, București: Editura Didactică și Pedagogică;

Dicționarul explicativ al limbii române, (1975). București: Editura Academiei;

Revista Învățământului preșcolar, (2002). București: Editura Arlequin;

Revista Învățământului preșcolar, (1996). București: Editura Arlequin;