Traditional Si Modern In Educatie

Tema cercetării mele este analizarea sistemului de învățământ tradițional și cel modern, doresc să fac o comparație între metodele tradiționale și metodele moderne de predare-învățare, analizând beneficiile și handicapurile.

Educația și școala de azi au renunțat la ideea existenței unei metode absolute, universal valabile, susținând o metodologie flexibilă, ușor de adaptat, dar și eficientă. Ritmul alert al vieții și noua viziune asupra cunoașterii și rolul ei în istoria dezvoltării personalității umane au deschis noi direcții de diversificare a căilor de realizare a acțiunii instructiv – educative.

Pe parcursul istoriei s-au folosit multe definiții pentru diferite timpuri: era de piatră, de fier, de bronz, în zilele noastre putem vorbi despre era informatizată, era societății informatizate care ne înconjoară, unde cea mai mare valoare economică este cunoașterea. Dar lumea zilelor noastre grăbite necesită un alt fel de cunoaștere, față de ce poate oferi educația tradițională și sistemul de învățământ tradițional.

Din cauza dezvoltării rapide a tehnicii, a economiei și a societății e greu de spus ce fel de competențe va avea nevoie elevul de azi. Dar este aproape sigur, că sistemul de învățământ tradițional nu mai este capabil a ține pasul cu provocările societății tradiționale, fapt bine cunoscut de toată lumea. Transformarea a început deja, dar mai trebuie să treacă prin multe schimbări, ca să fie capabil de a furniza cunoștințele necesare în era informatizată.

Provocările societății informatizate, cauzează schimbări în educația tehnologică, pentru că sunt alți factori care determină predarea practică. De pe predarea cunoștințelor în mod tradițional se transferă accentul pe dobândirea anumitor competențe, cum ar fi competența utilizării informației, competențe de comunicare, competențe sociale, și nu în ultimul rând, competența de a fi capabil de a accepta schimbările.

Învățământul modern se conduce după o filosofie a educației, care promovează o nouă concepție despre formarea elevului, despre idealul social-uman, astfel încât activitatea școlară vine în întâmpinarea trebuințelor dezvoltării individuale și sociale. În spiritul acestei filosofii se promovează gândirea creatoare, inițiativa și cooperarea, capacitatea de decizie, aptitudinile și talentul, personalitatea elevului, așadar un învățământ care cultivă dinamismul și disponibilitatea pentru înnoire, aptitudinea pentru schimbare, capacitatea de invenție și inovație. În tabelul de mai jos sunt prezentate câteva elemente importante:

Vocația învățământului modern este de a forma oameni capabili de a opera cu informații, de a face din informațiile existente în memorie un instrument de căutare, cercetare și descoperire de noi adevăruri. Conform unor asemenea cerințe și în condițiile creșterii continue a volumului de informații accentul cade pe caracterul formativ al educației, pe cultivarea capacității de a învăța, pe stăpânirea metodelor și tehnicilor specifice dobândirii unor noi cunoștințe, educarea capacităților creative, interdisciplinaritate etc. Unul dintre principiile de bază după care se conduc activitățile didactice concrete, în vederea dobândirii unor astfel de competențe, este principiul instruirii prin acțiune.

În principiul instruirii practicii didactice moderne, unde "a ști înseamnă a realiza și nu a recita" construirea personalității elevului se realizează prin acțiune, confruntare, comunicare. Profesorul trebuie să evite pasivitatea elevilor, determinându-i să aibă inițiativă, să acționeze pentru a descoperi, să provoace atitudini în legătură cu cele comunicate, în acest fel, elevul va deveni un constructor activ al structurilor sale intelectuale.

Elevii se manifesta printr-o dorință spontană de a acționa și realiza, de a se angaja într-un efort propriu de căutare – descoperire – însușire, în cadrul căruia vor întreține un permanent schimb de idei cu profesorul. Voința de a realiza ceva este rezultatul dorințelor personale și nu ceva impus din exterior. In satisfacerea propriilor interese, curiozități, pasiuni prin realizarea sarcinilor școlare, se vor resimți plăcerea și bucuria învingerii dificultăților și atingerii scopurilor, ceea ce contribuie la dezvoltarea proceselor de voință, favorizează căutările personale și afirmarea ideilor proprii.

Una din principalele cerințe ale învățământului modern este aceea a formării la elevi a deprinderilor de studiu individual, care să fructifice capacitatea de a gândi și acționa liber și creativ. Se pornește de la ideea că efectele instructive și educative ale procesului didactic se află într-o dependență directă de nivelul de angajare și participare al elevilor la activitățile școlare. Fără a subaprecia valoarea acțiunilor profesorului, precizia și claritatea expunerilor sale, intervenția sa stimulatoare și pentru dirijarea procesului, rezultatele școlare depind, într-un mod direct, de măsura în care elevii participă efectiv la transmiterea și asimilarea cunoștințelor și la formarea abilităților. Dezvoltarea devine, astfel, o autodezvoltare, căci elevul participă activ la propria formare. Un autentic progres școlar se realizează numai acționându-se asupra psihicului elevului, trezindu-i interese, suscitându-i inițiative, dezvoltându-i capacitățile de cunoaștere și acțiune, întreținându-i dorința vie de a fi cât mai performant.

În școala tradițională învățarea era preponderent explicativ-reproductivă sau explicativ-receptivă. Activitatea de bază era lecția magistrală ex-cathedra, la baza căreia se situa ideea că știința (cunoașterea) reprezintă un rezultat finit, o sumă de cunoștințe gata elaborate, pe care învățământul trebuie să le transmită așa cum sunt construite, într-o formă finită, ca produs, accentul punându-se pe profesor și pe predare. Instruirea era redusă la transmiterea unor cunoștințe de-a gata elaborate, la expunerea unor concluzii și răspunsuri dinainte formulate, pe care elevii nu au decât să le recepteze și să le memoreze pentru a fi reproduse atunci când li se solicită acest lucru. Deprinderea elevilor să gândească și să acționeze în mod liber nu constituia o preocupare de prim plan.

Predominante erau formele expozitive de comunicare a unor cunoștințe și judecăți impuse din afară și acceptarea lor pasivă, în baza autorității magistrului. Gândirea elevilor urmează cu relativă exactitate cursul gândirii profesorului; suprimându-se fazele descoperirii, ei nu sunt stimulați să întreprindă propriile cercetări, căutări, încercări. Lecția se rezuma la lungi expuneri sau explicații, prin care se preda conținutul materiei. Acest tip de lecție este prezent uneori și astăzi, utilizat fiind de cei care promovează doar acea experiență de învățare bazată pe receptarea mediată de limbaj a mesajului.

Fundamentul activității didactice în școala tradițională a fost asigurat de psihologia asociaționistă, pentru care actul cunoașterii se reducea la simpla înregistrare prin simțuri, la percepție. Orice cunoaștere pornește de la senzații și se reduce la combinații de senzații, deoarece acestea constituie materialul din care se extrag și se construiesc cunoștințele. Însușirea lor constă, deci, în formarea de imagini și asociații între acestea, învățarea ca proces fiind redusă la stabilirea pasivă de conexiuni, de către individul ce se manifestă doar ca receptor. Percepțiile se formează din legarea și contopirea senzațiilor, reprezentările din legarea și contopirea percepțiilor, iar ideile (noțiunile) din legarea și contopirea reprezentărilor.

A determina elevii să rețină pe dinafară ceea ce le-a fost comunicat este, evident, mai simplu decât a-i conduce spre autonomia judecății. Rolul activ și dominant revine profesorului, pe când elevului îi revine rolul de spectator receptiv, solicitat îndeosebi să asculte, să noteze, să memoreze și să reproducă. Dialogul autentic dintre componenții binomului educațional profesor-elev se realizează rar și fragmentar. în cadrul lecției nu se antrenează și nu se exersează gândirea, nu se creează situații în care adevărul să fie descoperit (redescoperit) de către elevi, ceea ce conduce la pasivitate, plictiseală, oboseală și în final la o eficacitate formativ-educativă scăzută. Sunt aproape inexistente criticile, căutările personale, rarele revendicări exprimate de elevi îl deranjează pe profesor și în general sunt evitate.

Ca autoritate absolută, profesorul transmite cunoștințe, iar elevul receptează, reține și asimilează. Nu se sprijină formarea spiritului autonom și creativ, inițiativa și cooperarea. Modalitățile de control folosite sunt cu deosebire adversive (critici, note, pedepse), determinându-1 pe elev să învețe mai mult pentru a scăpa de pedeapsă.

Noile teorii ale învățării – H. Waloon, J. Piaget, P.I. Galperin – au pus în evidență faptul că formarea conceptelor are loc pe baza interiorizării unor acțiuni, adică pe baza trecerii de la acțiuni externe cu obiectele la acțiuni interne ce se desfășoară pe plan mintal, cu ajutorul limbajului. Conform psihologiei genetice, gândirea ne apare ca un joc de operații și nu ca o simplă asimilare de imagini și noțiuni. A forma gândirea înseamnă a forma operații, iar a forma operații înseamnă a le elabora sau construi în și prin acțiune. Predarea și învățarea se bazează pe antrenarea elevilor în acțiuni independente, pe afirmarea lor ca subiecți ai educației, care încetează a mai fi achizitori pasivi de cunoștințe.

Calitatea activității didactice în școala modernă este dată de capacitatea sa de a-și multiplica efectele formative asupra elevilor și de a evita acele situații în care învățarea devine un proces de memorare a răspunsurilor date unor întrebări, pe care elevii înșiși nu și le-au pus. Profesorul nu caută să "dreseze" elevul pentru o ascultare pasivă, ci să îl facă părtaș la propria formare :

"Cei mai buni discipoli ai unui profesor nu sunt cei care repetă lecțiile după el, ci cei cărora el le-a trezit entuziasmul, le-a fertilizat neliniștea, le-a dezvoltat forțele pentru a-i face să meargă singuri pe drumurile lor. "

Învățarea prin metode moderne stimulează gândirea și trăirile individului, astfel încât se ajunge la o modalitate comprehensivă de a evalua personal o serie de valori. Procesele formative îl vor pregăti pentru stăpânirea și utilizarea informației, în scopul împlinirii dezideratelor personale și sociale, căci, în cele din urmă "educația este achiziționarea unei arte a utilizării cunoașterii", cum o definește A. N. Whitehead.

Principiul fundamental după care se conduce procesul de predare-învățare este cel al participării active și conștiente a copilului la asimilarea cunoștințelor și formarea personalității sale. Devenit subiect al educației, el se dezvoltă prin acțiuni, prin activitate personală. Elevul nu trebuie să-și însușească în mod pasiv cunoștințele, ci să joace un rol activ, dezvoltându-și tehnici pe care le va aplica în învățare și datorită cărora își va mări șansele de reușită:

"A instrui pe cineva într-o disciplină nu înseamnă a-l face să înmagazineze în minte asemenea rezultate, ci a-l învăța să participe la procesul care face posibilă crearea de cunoștințe"

Acest lucru presupune familiarizarea elevilor cu logica investigației științifice, dezvoltarea strategiilor cognitive, concomitent cu însușirea conceptelor științifice fundamentale.

O analiză comparativă a activităților desfășurate în școala tradițională și în cea modernă, realizată de autori precum Miron Ionescu și loan Cerghit, scoate în evidență următoarele aspecte:

Paradigma școlii tradiționale:

elevul este privit mai mult ca obiect al instruirii;

accentul se pune îndeosebi pe însușirea cunoștințelor;

alegerea obiectivelor nu se face în funcție de repertoriul specific elevului, ci pe baza unui nivel mediu de cunoștințe, ce se presupune că îl are o clasă (abordarea nediferențiată);

elevii au, în general, o idee vagă despre comportamentul pe care trebuie să și-1 însușească;

elevii nu-și pot afirma preferințele și, deci, nu pot alege obiectivul;

sursele de informare se limitează la profesor și manual;

profesorul transmite cunoștințele într-o formă dinainte pregătită, pe care elevii trebuie să le urmeze;

predarea se bazează pe expunerea profesorului;

metodele utilizate sunt predominant expozitive, verbaliste, livrești, receptive și pasive, bazate pe memorie și reproducere;

conducere rigidă a instituției și control formal;

motivație preponderent extrinsecă a învățării;

o îmbinare slabă a învățării individualizate și pe grupe;

evaluarea se realizează îndeosebi pentru clasificare și diagnosticare (reușită și nereușită);

se așteaptă o distribuție gausiană a rezultatelor.

Paradigma școlii moderne:

elevul devine subiect al procesului instructiv-educativ;

se urmărește nu numai achiziția de cunoștințe, ci și dezvoltarea capacităților și aptitudinilor elevilor;

în stabilirea obiectivelor se ține seama de competențele pe care le posedă fiecare elev, în funcție de care se stabilesc sarcinile(abordarea diferențiată):

elevii sunt informați asupra obiectivelor urmărite și a modului în care se va verifica realizarea lor;

elevii au posibilitatea să-și afirme preferințele și să aleagă obiectivul;

sursele de informare sunt mult mai diversificate;

profesorul creează condițiile pentru ca elevii înșiși, cu forțele de care dispun, să descopere și să-și însușească cunoștințele, dezvoltându-și priceperile și deprinderile;

predarea se sprijină, în mare măsură pe activitatea independentă și productiv-creativă a elevilor;

sunt utilizate frecvent metodele centrate pe acțiune, cercetare, explorare, pe tehnici de muncă intelectuală, de auto-instruire;

încurajează independența elevului în gândire și acțiune, stimulează la elevi efortul de autocontrol;

motivație preponderent intrinsecă a învățării;

o bună îmbinare a învățării individualizate și pe grupuri;

multiple scopuri ale evaluării: formarea elevului, realizarea feedback-ului privind performanțele, diagnosticarea;

obținerea de informații ce permit să ia decizii ameliorative; se așteaptă ca majoritatea elevilor să obțină o performanță superioară.

A realiza o lecție bună nu înseamnă a-i determina pe elevi să rețină cât mai multe cunoștințe prezentate verbal de către profesor, ci a-i face să participe activ la procesul de predare-învățare. Simpla prezență a unui elev la lecție nu conduce automat la producerea învățării dorite. Ori de câte ori este posibil, cerințele sunt prezentate elevilor în contexte problematizante, încât să ridice probleme de gândire ce urmează a fi rezolvate prin efort propriu depus în acest sens. Predarea nu se va solda cu eficiența dorită atâta timp cât aceștia nu vor depune efortul cuvenit:

Profesorul trebuie să solicite și să valorifice la maximum și pe multiple planuri potențialul de acțiune, cunoaștere și simțire al elevilor săi, întrucât personalitatea lor se modelează nu numai sub influența unor conținuturi, ci și în funcție de caracterul activității întreprinse și exercițiul mintal la care sunt supuși.

Activitatea școlară a elevilor este orientată, în mod esențial, spre asimilarea conștientă a valorilor culturii și civilizației, dar și spre formarea unor abilități și atitudini pe care școala, răspunzând cerințelor sociale, le consideră necesare pregătirii viitorilor cetățeni. învățământul este un instrument de politică socială menit să asigure pregătirea profesională, integrarea socială și un anumit standard cultural al indivizilor. Sub acest aspect, el se prezintă ca un proces complex de dezvoltare liberă, integrală și armonioasă a personalității umane autonome și creative, conform unui ideal educațional care, ca proiecție sintetizează dimensiuni socio-culturale și psihopedagogice.

Cu cât este mai susținută pregătirea individului în vederea integrării în structurile sociale, cu atât este mai mare contribuția sa la buna funcționare și progresul societății și, implicit, recompensa primită.

Dezideratele de modernizare și perfecționare a metodologiei didactice se înscriu pe direcția sporirii caracterului activ-participativ al metodei de învățare, pe aplicarea unor metode cu un pronunțat caracter formativ în valorificarea noilor tehnologii instrucționale, care să-l implice pe copil direct în procesul de învățare, stimulându-i creativitatea, interesul pentru nou, dezvoltarea gândirii, reușind să aducă o însemnată contribuție la dezvoltarea întregului său potențial.

Plecând de la o literatură în domeniu (Palmade, Cerghit, Mucchielli) metodele didactice sunt împărțite din punct de vedere istoric în:

metode tradiționale/clasice: expunerea, conversația, exercițiul, demonstrația, observația;

metode moderne: algoritmizarea, problematizarea, modelarea, brainstorming-ul, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare, proiectul/tema de cercetare.

Însă nu tot ce este „vechi” este neapărat și demodat, după cum nu tot ceea ce este „nou” este și modern.

Învățământul modern promovează metodele de învățare active, învățarea bazată pe însușirea experienței conceptualizate a omenirii, dar și pe investigația proprie a realității și formarea de cunoștințe și experiențe prin efort propriu. A instrui nu mai înseamnă a-l determina pe elev să-și înmagazineze în minte un volum de cunoștințe, ci de a-l învăța să ia parte la procesul de producere a noilor cunoștințe

Astfel, sunt preferate metodele moderne euristice de predare-învățare, deoarece acestea pun accentul pe următoarele capacități:

capacitatea de pune întrebări și de a construi răspunsuri;

cultivarea unor deprinderi, priceperi și calități intelectuale;

dezvoltarea gândirii critice și creativității;

aplicarea unor concepte sau algoritmi de calcul în proiecte sau

lucrări, în contexte diferite;

formarea de opinii, mentalități sau comportamente dezirabile.

Un bun cadru didactic este acela care este capabil de o mare varietate de stiluri didactice, având astfel posibilitatea să-și adapteze munca sa diferitelor circumstanțe, să confere predării flexibilitate și mai multă eficiență. Un stil modern și actual este cel creativ; unele cadre didactice dovedesc mai multă flexibilitate decât alții în comportamentul lor didactic, aceștia sunt receptivi la ideile și experiențele noi, manifesta îndrăzneala, mai multă independentă în gândire și acțiunea didactică cu capacitatea de a-și asuma riscuri și sunt dispuși să încerce noi practici, noi procedee.

Printre metodele moderne de stimulare a creativității adoptate de acestea sunt:

Explozia stelară – este o metodă nouă de dezvoltare a creativității,similară brainstorming-ului. Începe din centrul conceptului și se împrăștie în afară, cu întrebări, asemeni exploziei stelare;

Colțurile – are drept scop generarea unei dezbateri în contradictoriu în cazul problemelor controversate, situații în care participanții la discuție pot avea puncte de vedere diferite;

Mozaicul – metodă complexă ce oferă un potențial uriaș pentru dezvoltarea sentimentului de responsabilitate;

Ciorchinele – ca și brainstorming-ul, stimulează realizarea unor asociații noi și permite cunoașterea propriului mod de a înțelege o anumită temă;

Cubul – metodă folosită în cazul în care se dorește explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective. Se oferă astfel posibilitatea de a se dezvolta competențele necesare unor abordări complexe;

Sinectica – o metoda bine structurata pentru antrenarea indivizilor sau a grupărilor in vederea unei rezolvări creatoare a problemelor;

Rezolvarea creativă de probleme (problem solving) – nu este numai o tehnică, ea este totodată un mod de gândire bazat pe dimensiunea general-umană a dezvoltării de moduri specifice de interacțiune cu realitatea cotidiană; îi este caracteristic apropierea de o concepție pozitivă și utilă asupra realității.

Stilul "axat pe grup" pune accentul pe activitatea copiilor, pe participarea lor la descoperirea cel puțin a unei parți din cunoștințele ce urmează a fi învățate. Dialogul devine indispensabil, ca modalitate fundamentală de lucru, nu numai între profesor și copii, ci și în interiorul grupului între membrii săi.

Stilul de tip algoritmizat constă în asigurarea unei succesiuni rigide de operații între activitatea de predare și cea de învățare. între programare externă ce ține de predare, și cea internă ce ține de învățare se stabilesc relații univoce strict deterministe. Condiția fundamentală pentru proiectarea și realizarea unor asemenea relații este cunoașterea cât mai exactă a structurii componentelor psihice ce urmează a fi formate. Metodele și procedeele ce caracterizează această strategie didactică sunt: algoritmizarea, instruirea programată și exercițiul.

O clasificare mai amplă a metodelor moderne în procesul de predare învățare ar fi:

a. Metode de predare –învățare interactivă în grup :

metoda predării/învățării reciproce(„Reciprocal teaching –Palinscar”)

metoda „mozaicului”(„Jigsaw”)

citirea cuprinzătoare

metoda „Cascadei”(„Cascade”)

metoda învățării pe grupe mici(„STAD-[anonimizat] Division”)

metoda „turneului între echipe”(„TGT-Teams/Games/Tournaments”)

metoda schimbării perechii(„Share-Pair Circles”)

metoda “Piramidei”

învățarea dramatizată

b. Metode de fixare și sistematizare a cunoștințelor și de verificare :

harta cognitivă / conceptuală

matricile

„Lanțurile cognitive”

„Scheletul de pește”

diagrama cauzelor și a efectului

„Pânza de păianjen”

„Tehnica florii de nufăr”

„Cartonașe luminoase”

c. Metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativității :

„Brainstorming”

„Explozia stelară”

„Metoda pălăriilor gânditoare”

„Caruselul”

„Multi-voting”

„Masa rotundă”

interviul de grup

studiul de caz

„Incidentul critic”

„Phillips 6/6”

„Tehnica 6/3/5”

„Controversa creativă”

„Tehnica acvariului”

„Tehnica focus-grup”

„Patru colțuri”

„Metoda Frisco”

Sinectica

„Buzz-groups”

„Metoda Delphi”

d. Metode de cercetare în grup :

tema / proiectul de cercetare în grup

experimentul pe echipe

portofoliul de grup.