Teorie Si Concept Despre Culoare

MOTTO:

Fiecare lucru vizibil din lumea înconjurătoare se prezintă ochilor noștri numai în forma unei combinații de pete de diferite culori, variat nuanțate.

(John Ruskin)

CUPRINS

ARGUMENT

„Arta ne construiește într-un anumit fel firea și ne poate obișnui să ne bucurăm cum se cuvine, sau poate contribui la trecerea cu folos a timpului, sau la formarea înțelepciunii” – sunt cele trei rostiri aristotelice.

Arta reprezintă nevoia omului de a-și înfrumuseța viața, iar mai târziu apare nevoia de a crea frumosul pentru el însuși și cei din jur. Ca fiecare să devină mai bun, mai civilizat, receptiv la frumos, capabil de a percepe și construi frumosul din jur, obligația noastră de dascăli este de a găsi calea de la frumos la sufletul copilului.

Nu toți oamenii sunt artiști plastici, dar pentru a-ți amenaja casa și lucrurile din jurul tău trebuie să-ți placă frumosul. Pentru acești oameni, școala are datoria de a le da un minim de cunoștințe artistice și posibilitatea de a evalua o anumită lucrare. Sunt persoane care au un simț al culorilor extraordinar, simț care, educat fiind, poate duce la obținerea capodoperelor. Scopul educației artistico-plastice în învățământul obligatoriu nu e acela de a crea personalități artistice specializate, ci de a forma personalități armonioase cu disponibilități creative favorabile specializării ulterioare în diverse domenii profesionale. Un rol important în procesul educației artistico-plastice îl are cunoașterea elementelor de limbaj plastic și așa cum spunea G. Ronault: „Limbajul culorilor și al formelor este un domeniu care trebuie explorat mereu.”

Culoarea este un miraj al universului ce ne înconjoară. Este senzație pură și frumusețea ei cea care fascinează înaintea oricărui alt fenomen. Nu există în afara formei, dar îi dă frumusețe și strălucire căci nici forma nu poate exista fără culoare.

Orice discuție despre culoare depinde inevitabil de capacitatea celor ce comunică de a o identifica și descrie calității specifice care-i dau fiecărei culori aspectul său distinctiv. Omul a cunoscut și deosebit fenomenele și elementele naturii întâi de toate prin culoare. Și dacă într-o primă fază în evoluția sa psihologică, culoarea este doar o senzație care impresionează, impulsionează la acțiune cognitivă, într-o următoare etapă el va fi cercetătorul, investigatorul și experimentatorul ei.

Ce este culoarea, cum se formează, ce semnificație are, cum putem să obținem expresivități diferite, ce putem să facem cu ea, de ce există culoarea ca fenomen al naturii, sunt tot atâtea întrebări care au fost puse în planurile de învățământ în vederea educației copilului. Astfel, culoarea a devenit element de studiu pentru multe din domeniile de activitate ale omului.

Motivația alegerii temei

„Lumea este colorată! O lume fără culori n-ar fi tristă, ci ar părea moartă. Gândiți-vă doar la marea deosebire dintre o zi de vară însorită, scăldată de cerul albastru, de flori, frunze și o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă când totul este dominat de cenușiu sau de trista înfățișare a naturii ce se pregătește de iarnă, există culori, chiar dacă reduse la o gamă. Total lipsit de culoare este numai întunericul absolut. O cât de slabă rază de lumină naște culori. De lumină depinde existența culorilor, lumina este chiar izvorul lor.” (Paul Constantin, „Să vorbim despre culori”, p. 21)

Fiind la fel de important ca și celelalte discipline din ciclul primar desenul contribuie la dezvoltarea armonioasă și multilaterală a copiilor scoțând în evidență un alt mod de exprimare, un alt limbaj, cel al artelor plastice. Astfel se dezvoltă atenția, spiritul de observație, simțul pentru frumos, dragostea pentru frumos, pentru natură, dar și pentru valorile artei poporului nostru.

Este uimitor cum în urma studiului unui desen indiferent de tehnica folosită, realizat de un elev poți descoperi multe lucruri despre acesta (despre felul lui de a fi, personalitate, caracter sau probleme care îl frământă). În arta plastică, culoarea este mijloc de comunicare umană, dialog vizual, element de limbaj plastic ce conține semnificații, expresivități, simboluri. Rolul său în procesul de educație este acela de a dezvolta potențialul creator și sensibilitatea elevilor.

CAPITOLUL I

DEFINIȚIE. TEORIE ȘI CONCEPT DESPRE CULOARE

I.1. Explicații științifice. Cercetători. Percepția culorii.

Culoarea este realitatea produsă de întâlnirea sau interacțiunea a trei factori: ochiul, lumina și obiectele. Importanța culorii este dovedită prin dominația ei în ansamblul percepțiilor vizuale, iar omul primește aproximativ 90% din totalul informațiilor despre mediul înconjurător prin vedere și numai 10% prin simțuri. Culoarea este deci pionul central prin care aparatul central senzorial percepe semnalele emise din exterior. Recepția culorii este o limbă universală accesibilă tuturor, este o limbă vizuală. Culoarea este percepută numai în prezența luminii naturale (soare) sau artificiale. Din cele afirmate putem spune că, aceasta, culoarea este o senzație, dar care nu reprezintă o stare psihică absolută.

De-a lungul timpului, s-au preocupat de studiul culorilor fizicieni, teoreticieni și pictori: Isaac Newton, Otto Runge, Paul Klee și Johannes Itten.

Fizicianul englez Isaac Newton (1642 – 1727) a demonstrat pentru prima dată că lumina este culoare. Primul cerc cromatic din teoria artelor a fost discul lui Newton, prin rotirea acestuia se obține albul: R+G+A=ALB.

Discul lui Newton

Tot el a descompus lumina alba în cea spectrală prin trecerea unui fascicul luminos alb printr-o prismă din cristal pe la mijlocul secolului al XVII-lea.

După Newton au mai urmat și alții: Thomas Young, Max Planck care au emis ipoteze despre energia luminoasă nu este emisă și absorbită ca o rază continuă, ci în porțiuni izolate, iar Einstein mai târziu a demonstrat că ea este un fel de „atom de energie strălucitoare”. Teoria cuantelor a lui Marx Planck conform căreia, lumina este emisia energiei sub forma undelor sau a corpusculilor electromagnetici care se propagă cu viteza de 300.000 km/s în linie dreaptă nu explica pe deplin nici refracția sau difracția, dispersiunea și interferențele. Din totalul radiațiilor de acest tip, ochiul omenesc percepe un număr restrâns.

Lumina este de fapt acea parte a radiațiilor electromagnetice și cel al infraroșiilor pe care ochiul omenesc le poate percepe. Fizica actuală situează aceste radiații ca lungimi de undă între 400 milimicroni pentru roșu și 700 milimicroni pentru violet. Frecvența oscilatorie a energiei electromagnetice se află în raport invers proporțional cu lungimea de undă a culorii spectrale exprimată în milimicroni.

Astfel se explică diferențele de radiație ale culorilor care generează fenomene cromatice. Culorile cu unde scurte (violet, albastru, verde-albăstrui) dau senzația de rece, iar cele cu unde lungi (roșu, orange, galben) dau senzația de căldură. În același mod se explică și efectul termodinamic al culorilor.

Lumina soarelui nostru descompusă dă naștere celor șapte culori spectrale (roșu, orange, galben, verde, albastru, indigo și violet). Ceea ce însă contează pentru plasticieni sunt culorile sesizabile, nu radiațiile și vibrațiile lor. Pictura s-a oprit la șase culori deoarece indigoul are în componență mai mult albastru. Un corp apare drept alb atunci când nu absoarbe niciuna dintre lungimile de undă care intră în componența razei luminoase, pe care le respinge, le reflectă. Un corp devine negru atunci când toate lungimile de undă ale razelor luminoase sunt absorbite și nici una nu este reflectată. Exceptând aceste două variante continuă o infinitate de culori care se nasc din diferitele posibilități ce le are un corp de a absorbi anumite radiații și de a reflecta altele.

Culoarea mai posedă două caracteristici făcând referire aici la cele senzoriale și anume: luminozitatea care reprezintă intensitatea și puritatea sau saturația.

La dezvoltarea teoriei culorilor precum și a practicii artistice a mai participat și pictorul german J. Itten la începutul secolului 20. În urma unei experiențe artistice și pedagogice de peste 40 de ani, Itten a publicat în 1961 „Arta culorii”, lucrare importantă pentru teoria actuală a culorilor. După cercetări aprofundate a contrastelor, a amestecurilor de culori pictorul german realizează „Teoria constructivă a culorilor” sau „Teoria gramaticală a culorii”, ilustrând și demonstrând forma celorlalte culori de la cele trei culori primare – roșu, galben și albastru – culori fundamentale.

Cercul cu 12 culori, după Itten

Așezarea culorilor este realizată în ordinea mișcării acelor de ceas, de la stânga la dreapta.

Omul primește aproximativ 80 – 90% din informațiile despre mediu prin intermediul văzului. Forma și culoarea sunt două elemente esențiale ale percepției optice, inserabile fiindcă nu poate exista culoare fără formă și nici formă fără culoare.

Undele luminoase sunt incolore, culoarea se naște sub ochii noștri. Retina conține trei tipuri de celule vizuale sensibile la anumite culori. Spectrul cromatic este o fărâmă din multitudinea de lungimi de undă pe care ochiul le percepe.

Pe lângă cercul cromatic, Itten a mai realizat și steaua culorilor formată din cele 12 culori împreună cu gradațiile acestora spre alb și negru.

Wassili Kaudinsky continuă traseul cercetătorilor în cromatologie în lucrarea sa teoretică, fundamentală „Despre spiritualitatea în artă și mai ales în pictură” dând formelor valoare cromatică:

Galben = unghi ascuțit = triunghi

Roșu = unghi drept = pătrat

Albastru = unghi obtuz = cerc

Tot el face comparații între culoare și muzică:

Galben = trompetă

Roșu = fanfară

Albastru deschis = flaut

Albastru închis = violoncel

Verde = vioară

Van Gogh în arta sa complexă și spirituală, a reprezentat lumina prin culoare practicând pictura cea mai muzicală care a existat vreodată, dând formelor maximum de viață plastică, corelând culorile cu muzica:

Primăvara = R+Ve = La major

Vara = O+A = Re major

Toamna = G+Vi = modul minor

Iarna = A+N = tonalitatea gravă

Paul Klee realizează și o „Sferă cromatică”, pentru a reda culorile în spațiu și a demonstra alte trei tipuri de mișcări cromatice:

Mișcarea periferică care se realizează între culorile calde – reci ce se desfășoară pe ecuator;

Mișcarea diametrală care se realizează între complementare;

Mișcarea polară care se realizează între polii alb și negru.

Sfera culorilor

I.2. Percepția culorilor

Teoria culorilor nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea mecanismului percepției, proces în care ochiul este factorul principal.

Un rol de prim ordin, în mecanismul percepției cromatice îl joacă intensitatea luminoasă. De la un anume grad, crescut de lumină ochiul percepe rău sau deloc schimbările cromatice. Dacă lumina e mai slabă, ochiul apreciază mai accentuat raporturile de culori. Cu toate acestea, datorită variației fluxului luminos sunt atribuite modificări importante în percepția culorilor. În general, cu cât crește intensitatea luminatului, cu atât culorile sunt percepute mai luminoase.

Dar procesul cel mai amplu, fascinant din mecanismul percepției culorilor începe în retină care din interior spre exterior are trei straturi de celule: multipolare, bipolare și vizuale. O problemă importantă a percepției culorilor, care devine instrument de bază în practica cromatică din orice domeniu este și cea a amestecurilor. La studiul acestui fenomen au participat Newton care a combinat culorile lipind sectoare de hârtie diferit colorate pe un disc și rotindu-l realiza amestecul optic; mai târziu în sec. 18, Johann Tobias Mayer care a întocmit un tablou cromatic în care distingea 91 de culori și vreo 240 de variante coloristice. În sec. 19 Helmholtz și Maxwell au contribuit la fundamentarea legilor amestecurilor de culori.

S-au stabilit două tipuri fundamentale de combinații coloristice: amestecul sau sinteza aditivă și cea substractivă; aceste amestecuri fiind prezente și în domeniul culorilor pigmentare.

Dar percepția este influențată puternic chiar de culori în sine. Modificări însemnate de percepție cromatică se datoresc și acomodării ochiului la distanță mai ales în funcție și de contraste. O consecință a contrastului simultan fiind și fenomenele pe care Fuchs le-a numit de egalizare între suprafețele cromatice.

Egalizarea cromatică care ia naștere într-un ansamblu cromatic nu ar reprezenta decât un caz particular al legii omogenității perceptive și care nu are nevoie de o explicație deosebită.

I.3. Cunoașterea culorilor

Oamenii au început să întrebuințeze culorile din cele mai vechi timpuri, căutând să le afle secretul punând astfel bazele simbolisticii. Încă se atunci roșul a fost socotit drept elementul fundamental atât prin analogie cu sângele sau răsăritul, cât și datorită efectelor resimțite prin radiațiile celei mai active culori. Culoarea devine și un mijloc de afirmare. În paleoliticul superior „dorința de culoare” pare uneori să depășească țelul, totdeauna foarte viu, al realismului (picturii): la Lascaun, de pildă, blazoanele policrome apăreau deja ca semne tribale. La caracterul utilitar și magic s-a adăugat atunci folosirea culorii ca o semnătură distinctivă a unei familii sau a unui individ. Culoarea este atributul fundamental al lumii! Goethe a situat-o printre fenomenele esențiale ale naturii, afirmând că ea marchează nu doar pe indivizi, ci și grupuri sociale sau chiar popoare întregi.

Conform mitologiei grecești, pictura s-a păstrat o perioadă îndelungată de timp în cel mai strict laconism cromatic. Legenda care îi atribuie lui Cleophante din Corint (1400 î.e.n.) invenția picturii, ne înștiințează că desena în cărbune, colorând mai apoi doar cu praf de cărămidă pisată. La sfârșitul sec. 6 și începutul sec. 5 î.e.n. ceramica grecească avea puține culori: primul stil cu figuri negre pe fond roșu și al doilea cu figuri roșii pe fond negru. Jacque Ignace Hitforf unul din primii care au cercetat monumentele grecești de arhitectură din acest punct de vedere afirma în lucrarea sa: „Arhitectura policromă la greci”, publicată la Paris în 1831, că nu există nicio discrepanță între echilibrul clasic elen al formelor și culoare. La sfârșitul sec 19, E. Emmanuel Viollet – le – Duc spunea elevilor săi de la Școala de arte frumoase din Paris: „În edificiile ridicate de grecii dorieni, culoarea a fost întotdeauna folosită ca mijloc decorativ, atât exterior, cât și la interior. Grecii nu foloseau marmura colorată în construcții, ci doar piatră sau marmură albă acoperind-o cu o tencuială colorată. Culoarea era deci una din cele mai puternice modalități decorative, ea servea la diferențierea pieselor arhitecturii și la detașarea planurilor de structură.”

O mare contribuție au adus meșterii Orientului Antic și în tehnica vopsirii diferitelor materiale: piei, țesături, împletituri. Relatări scrise, cum ar fi, de pildă, cele din Biblie, menționează de multe ori: „Materii vopsite în albastru, purpuriu și cărămizii” precum și „piei de berbec vopsite în roșu”, deci referindu-se la a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. O influență asupra simbolisticii culorilor pare că au avut-o și credințele antice în puterile miraculoase ale pietrelor prețioase, de exemplu, rubinului i se atribuia putința de a învinge melancolia, safirul oprește hemoragia nazală, iar cei ce poartă safire își păstrează puritatea și castitatea; jaspul dacă e montat în argint devine antidotul otrăvurilor, agata slujea în practica magică și întărește membrele sau smaraldul era socotit vindecător al leprei, apărător de furtună ș.a.m.d.

Viollet-le-Duc arată de asemenea cum, în anumite mozaicuri ale fundalurilor din sec. al 13-lea, artiștii par să fi căutat amestecul, egalizarea culorilor vecine, prin radiația unora asupra altora. Ca regulă generală, culoarea cea mai radiantă (ca albastrul) mușcă din culorile mai puțin radiante (ca roșul). La proporții egale, roșul în vecinătatea albastrului, devine violet. Dar dacă mărim proporția roșului se va produce fenomenul invers, albastrul va deveni violet, în vreme ce roșul își va păstra toată puritatea.

Culorile depind și de ce preferă oamenii sau în cazuri anumite. Națiunile pline de viață, ca francezii de exemplu, iubesc culorile vii, mai ales cele calde în timp ce nemții sau englezii iubesc galbenul ca pielea la care poartă albastru. Conform demnității lor, națiunile își vopsesc mantalele într-un roșu rece. Culoarea îmbrăcămintei corespunde și caracterului persoanei, fiecare alegându-și culoarea după ten, vârstă sau situație. Femeile tinere țin la culorile trandafirii și cele verzi ca marea, iar cele mai în vârstă aleg violet sau verde închis. Blonda are înclinații spre violet și galben, pe când bruneta spre albastru și roșu închis.

Împărații romani erau foarte geloși pe purpură. Veșmântul împăratului chinez este portocaliu, brodat cu purpură, iar galben pot purta slujitorii săi și preoții. Culoarea neagră avea menirea să-i amintească nobilului venețian de egalitatea republicană. Se poate spune că astfel de haine nu trebuie să aibă culori armonice. Uniformele trebuie să aibă caracter și demnitate, iar livrelele pot fi vulgare și să sară în ochi.

Renașterea a marcat un progres hotărâtor în practica și teoria culorilor mai ales datorită pictorilor, printre care se cuvine a fi amintit mai întâi Leonardo da Vinci. Titan al Renașterii, întemeietor al științelor moderne, el a combătut ipoteza lui Platon, afirmând că originea culorilor s-ar afla în lumină și că aceasta se propagă înainte, răspândindu-se în toate direcțiile. Toate lucrurile dense – afirma da Vinci – sunt învăluite de diferite lumini și culori. Luminile sunt de două feluri: cea originală care vine din văpaia focului, din lumina soarelui sau aer și cea derivată care e lumina reflectată. Leonardo stabilește pentru întâia oară foarte clar calitățile cromatice ale luminii: „Niciun lucru nu-și arată adevărata culoare dacă nu este luminat de o altă culoare asemănătoare.”

La baza teoriei moderne a culorilor se află și afirmațiile artistului despre culorile prime ce le numește simple și mai ales despre cele secundare, despre amestecul culorilor și calitățile lor, toate acestea fiind în capitolul intitulat „Despre culorile ce se nasc din amestecul altor culori și care fac parte din a doua categorie”.

Culorile simple sunt în număr de șase: mai întâi este albul (cu toate că sunt învățați care nu enumeră nici albul, nici negrul în rândurile culorilor – unul fiind însăși lipsa culorii, iar celălalt prilejul ei). Totuși pentru că pictorul nu se poate lipsi de ele, le vom enumera printre celelalte, deci albul – prima culoare, galbenul, verdele, albastrul, roșul și negrul. Vom folosi albul pentru lumina fără de care nu am vedea nimic, nicio altă culoare, galbenul îl vom alătura pământului, verdele apei, albastrul pentru aer, roșu pentru foc, iar negru pentru întuneric deoarece în acestea nu se află materie unde să poată bate razele soarelui și prin urmare să lumineze. Dacă dorești să vezi toate culorile îmbinate, privește prin geamuri colorate toate culorile priveliștilor aflate îndărătul lor și vei vedea astfel culorile lucrurilor amestecându-se cu culorile geamurilor.

Primul care a înțeles că descompunerea luminii în culorile spectrului se produce chiar în interiorul picăturilor de ploaie, a fost M. A. Dominis. Din lucrarea sa, apărută în Veneția la începutul sec. 17, rezultă că el nu știa sub ce unghi vedem curcubeul, fenomen ce va fi clar determinat de către Descartes prin calcul matematic. Tot el, este unul din cei care au prilejuit apariția teoriei vibratorii a luminii. El afirma că lumina nu e o adevărată mișcare, ci doar o „tendință spre mișcare”, „o presiune”. Făcând o analogie între culori și sunete, el a emis ipoteza că formarea culorilor este asemănătoare cu cea a sunetelor.

Cel ce avea să pună bazele teoriei ondulatorii a luminii a fost C. Huyghens. El explică cum se formează undele luminoase, într-un eter elastic, fiecare centru de percuție emite o undă sferică și fiecare punct al acestei suprafețe vibratoare devine el însuși izvorul unei noi percuții.

Isaac Newton (1642-1727) a fost primul care a demonstrat (cu ajutorul experimentelor cu prismele) că lumina este un amestec al culorilor vizibile ale spectrului solar. El a întărit acest rezultat dovedind că atunci, când banda celor 7 culori traversează o prismă reversă, culorile se recombină formând lumina albă. Apariția lucrării sub titlu prezentat „Optica” în 1704 fusese precedată de peste trei decenii de experiențe, studii și aprige discuții. Prin fenomenul de refracție, raza luminoasă care trece printr-o prismă se divide în cele 7 culori ale spectrului solar. Lumina descompusă de o prismă realizează cele șapte culori fundamentale ale curcubeului, numite și ton cromatic: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet.

Alt pictor ale cărui cercetări în domeniul cromaticii au fost apreciate de Goethe a fost Runge. Acesta a demonstrat pentru prima dată existența celor trei dimensiuni ale culorilor, lui îi revine meritul de a fi fost inițiatorul sistemelor cromatice tridimensionale ce vor căpăta o însemnătate copleșitoare în știința modernă.

Pe această cale, pictorul arată că doar două culori roșu și verde – au valori de luminozitate absolut egale: de aceea le socotește ca cele mai frumoase.

Schopenhauer explică toate aceste caracteristici ale culorilor prin specificul funcționării retinei. Când percepem galbenul, activitatea retinei se împarte în două, una în formă de dis galben, iar alta care rămâne undeva în spate alăturându-se spectrului complementar, adică violetului. Aceste două părți complementare, reconstituie întreaga valoare a luminii.

Filozoful constată de asemenea că fiecare culoare are un punct de maximă energie determinată de luminozitatea sau obscuritatea sa specifică. Și pictorul german R. Adams a încercat în 1865 să stabilească un sistem mai precis pentru denumirea culorilor în schema circulară intitulată „Acordeonul cromatic”, dar Helmholtz a contribuit la dezvoltarea colorimetriei, propunând trei componente variabile ca elemente de măsură:

tonul culorii (lungimea de undă dominantă) simbolizată cu λα;

saturația (puritate) – simbolizată cu pe;

luminozitatea (raportul dintre luminozitatea culorii și alb) simbolizată cu A.

Începând deci din sec. 17 cu Newton și cercul său cromatic, numeroși cercetători au încercat să găsească cele mai bune scheme vizuale pentru organizarea sistemelor cromatice. Aici îl includem pe A. H. Munsell pictor și fizician, care rezumând în cinci „legi” părerile sale despre armonia cromatică declară:

Tonul de culoare. Folosește cât mai puține tonuri de culoare posibil. Un singur ton, corect folosit, poate fi foarte expresiv. Dacă folosești două sau mai multe culori, alege-le sau imediat învecinate sau contrastante.

Luminozitatea. Folosește împreună culori deschise și închise, în general o parte de valoare deschisă echilibrează trei sau patru părți de valoare închisă.

Puritatea. Folosește împreună o puritate mare cu una mai redusă. O parte de puritate mare va echilibra mai multe părți de puritate redusă. (de evitat abuzul de culori suprasaturate)

Suprafața. Ea este produsul dintre puritate înmulțită cu luminozitatea, invers proporțional. Dacă W= o culoare, iar Z alta, atunci avem relația:

Armonia de culori. Armonia va fi atinsă dacă vor fi respectate oricare trei din cele patru enumerate.

Celebrul scriitor german Goethe a studiat fenomenul culorilor timp de două decenii înainte de a publica „Teoria culorilor” în 1810. A identificat cele trei culori primare: R, G și A și a fost primul care a descris efectele psihologice ale culorilor.

Un alt monstru sacru al culorii de la sfârșitul sec. 19 a fost P. Gauguin, dar poate că cel ce a cercetat și experimentat cu cea mai mare pasiune legile culorilor, pe la finele veacului trecut a fost Van Gogh. Acesta vedea totul prin culoare, spera că „ … pictorul viitorului va fi un colorist cum nu s-a mai pomenit”.

Johannes Itten, pe baza experienței artistice și pedagogice de peste 40 de ani a publicat în 1961 „Arta culorii”, lucrare foarte importantă în domeniul teoriei contemporane a culorilor. Acordă un loc important factorilor obiectivi pe care-i așază la baza a ceea ce numește „Teoria constructivă a culorilor” și prevede mai întâi elaborarea cercului cromatic în 12 părți.

W. Kaudinsky a dezvoltat ideea de culoare a secolului nostru atât prin lucrări cât și prin opera sa pedagogică și teoretică cuprinzându-le în lucrarea „Despre spiritualitate în artă și mai ales în pictură” formată din două părți, a doua parte intitulată „Pictură” – un adevărat tratat al culorii.

Pe lângă artiștii enumerați, un rol important în istoria modernă a cromaticii l-au jucat și artiștii din România. Coloriști prin excelență, continuând pasiunea pentru culori a meșterilor români au contribuit la progresul universului colorat din secolul nostru.

Școala românească de pictură modernă începe cu N. Grigorescu, cel care a adus natura și lumina în tablou, apoi Ion Andreescu care nu a renunțat total la clarobscur, dar cel care a făcut să triumfe culoarea în arta românească a fost Ștefan Luchian – „colorist excepțional” – iar O. W. Cizek l-a asemuit cu Vincent van Gogh. Interesante noțiuni despre culoare ne-a lăsat și N. Tonitza care asemăna pictura cu culoarea. Ca și alți artiști români, Tonitza compară pictura cu muzica: „Paleta cu vopselele de pe ea ar trebui să fie pentru pictor ceea ce pentru un muzician e orchestra cu diversele ei instrumente muzicale”.

Nu au fost numiți aici, decât câțiva artiști, dar noua concepție cromatică nu a rămas închisă în tabloul de pe șevalet, ci a radiat în mediul ambiental, înflorind de exemplu pictura murală, afișul, tapiseria, ceramica favorizând un interes deosebit pentru coloristica folclorică.

Diversitatea și calitatea conceptelor cromatice din pictura ultimelor decenii din România, au marcat dimensiuni deosebite. Acest lucru s-a realizat datorită numărului mare de artiști înzestrați cu o remarcabilă sensibilitate coloristică, care au găsit soluții cromatice valoroase la noile probleme pe care le pune artei societatea noastră.

I.4. Clasificarea culorilor. Criterii de clasificare.

Ca structură materială, culorile sunt de două feluri:

culorile lumină

culorile pigment.

Culorile lumină sunt definite ca fiind acele culori care au rezultat din descompunerea razei de soare trecută printr-o prismă de cristal. Fenomenul acesta apare și în natură – curcubeul. Prospețimea acestor culori nu poate fi egalată niciodată de culorile pigment.

Culorile pigment sunt cele preparate artificial de om utilizând unele substanțe vegetale sau minerale aflate în natură. Acestea se folosesc în pictură sau vopsitorii și dacă le amestecă nu recompun lumina albă, ci o nuanță foarte deschisă de gri colorat. În gama culorilor, indiferent de natura lor albul și negrul au un statut aparte, nu sunt culori.

Culorile pigment ne permit să realizăm o mulțime de studii. Amintindu-ne de cercul cromatic al lui Itten care a ilustrat teoria constructivă a culorii pornind de la culorile primare (se mai numesc și principale) deoarece nu rezultă din amestecul altor culori, acestea fiind roșu, galben și albastru, dar dacă le amestecăm două câte două în cantități egale obținem culorile secundare sau binare de gradul I: violet, verde, orange. În cercul lui Itten culorile primare sunt așezate într-un triunghi echilateral, fiecare ocupând o treime din acestea, iar pe latură a triunghiului este așezată culoarea secundară corespunzătoare culorilor primare vecine. Triunghiul este înscris într-un cerc împărțit în 12 părți egale aici întâlnind din nou culorile primare, secundare și alte 6 culori noi numite terțiare sau binare de gradul II formate dintr-o culoare primară și una secundară. Acestea sunt:

galben oranj

oranj roșu

roșu violet

violet albastru

albastru verde

verde galben.

Așadar de la roșu, galben și albastru dacă le amestecăm în cantități egale obținem 9 culori diferite.

Culorile pure sunt culorile care nu au în componența lor alb, negru sau altă culoare. Referindu-ne la culorile secundare și terțiare, pentru a fi pure trebuie să fie formate dintr-un amestec egal a componentelor. Culorile pure se mai numesc și saturate. Puritatea culorii semnifică intensitatea, strălucirea și luminozitatea ei. Culorile pigment principale sunt cele mai intense și luminoase comparativ cu cele secundare, iar acestea la rândul lor le depășesc pe cele terțiare. Cu cât culoarea este rezultatul cromatic al mai multor amestecuri, strălucirea ei pălește. Efectul maxim de impuritate este dat de amestecul tuturor culorilor pigment în proporții egale. Acest efect poate rezulta și din griul neutru obținut din cantități egale de alb și negru.

Tonalitatea înseamnă amestecul unei culori cu alb sau negru obținând astfel în funcție de cantitatea de alb și negru tonuri închise sau tonuri deschise. Scara tonală în universul culorilor reprezentând trecerea unei culori prin mai multe trepte de luminozitate de la alb până la negru.

Nuanța este un amestec de două culori dintre care una domină datorită cantității, spre exemplu: galben – verzui, roșu – violaceu, albastru – verzui, galben – portocaliu. Pentru înțelegerea nuanței se numește mai întâi culoarea care domină. Se pot obține foarte multe nuanțe în funcție de culorile amestecate.

Tonalitatea nuanței reprezintă posibilitatea nuanței de a fi amestecată cu alb sau negru obținându-se astfel o nuanță mai închisă sau mai deschisă.

Culorile complementare

Sunt acele culori așezate în poziții opuse pe cercul cromatic. Principalele perechi de culori complementare sunt:

roșu cu verde

galben cu violet

albastru cu oranj,

rezultând de aici că fiecare culoare primară are ca și complementară culoarea binară de gradul I formată din celelalte două culori primare. Prin amestec culorile complementare formează griuri colorate sau chiar griul neutru.

Culorile calde și culorile reci

O altă clasificare a culorilor care rezultă din proprietatea calorică a acestora este dată mai ales atunci când le privim.

Culorile calde – roșu, orange, galben – sunt situate în prima jumătate a cercului cromatic și ne transmit bucurie, lumină, senzație de apropiere.

Culorile reci – verde, albastru, violet – sunt situate în cealaltă jumătate a cercului cromatic și ne dau senzație de frig, tristețe și depărtare.

Dintre culorile calde oranjul este cea mai caldă deoarece e formată din două culori principale, calde.

Dintre culorile reci, albastrul este cea mai rece deoarece este singura culoare primară rece.

De raportul cald rece al culorilor depinde și greutatea și mărimea:

culoarea caldă pară apropie, mărește și se poziționează de obicei în partea de jos a unei compoziții;

culoarea rece depărtează, micșorează și ocupă registrul de sus al unei compoziții.

Nonculorile

Albul și negrul sunt considerate nonculori pentru că acestea nu conțin culoare. Albul reprezintă lumina, iar negrul întunericul. Dacă le amestecăm în cantități diferite obținem griuri acromatice. Când amestecul cantitativ este crescător (de la deschis la închis) se obține scara valorică a griurilor acromatice.

Scara valorică

Albul ajută la obținerea tonurilor deschise ale culorii, iar negrul ajută la obținerea tonurilor închise. Dacă într-o lucrare se folosește o singură culoare amestecată fizic cu alb și negru în cantități diferite se obține tema plastică „monocromia”.

I.5. Amestecul culorilor (amestecul fizic și amestecul optic)

Amestecul fizic este combinarea propriu-zisă dintre culorile pigment. De exemplu dacă amestecăm culorile principale (roșu, galben, albastru) și nonculorile (alb și negru) două câte două în cantități diferite se poate ajunge la peste 200 de nuanțe de diferite calități. E recomandat a nu se amesteca mai mult de trei culori odată pentru că substanțele de proveniență chimice diferite reacționează în timp.

Amestecul fizic este posibil fără a interveni realizându-se spontan

sau elaborat pe suport cu instrumente.

Culorile pot fi amestecate în orice mod, conștient, obținând astfel:

nuanțarea sau realizarea nuanțelor unei culori principale, nuanțele strălucitoare sau tentele pure se obțin din combinațiile:

culorile vecine între ele, culoarea pe care o dorim ca să domine să fie în cantitate mai mare

EXEMPLU: R + O =tentă de roșu

culorile principale câte două în cantități egale – se obțin tot tente pure:

EXEMPLU: R + G = oranj

grizarea, adică obținerea de tente rupte prin tulburarea strălucirii culorilor complementare între ele. Culoarea care grizează trebuie luată în cantitate mai mare sau poate fi și griuri care se obțin din amestecul de alb, negru și o anumită cantitate dintr-o culoare.

degradarea, înseamnă modificarea gradului de luminozitate inițială a unei culori și se obține prin amestec cu alb – pe înălțime (ușoară, deschisă) sau prin amestec cu negru – pe adâncime (grea, închisă).

Amestecul optic are loc doar la nivelul vizual. Se poate face prin alăturarea de culori sau raze colorate.

Gama cromatică

O gamă cromatică este o succesiune de culori care nu se resping unele pe altele. În orice gamă cromatică se aplică legile armoniei și ale acordului cromatic. Dominanta de culoare implică și determină gama. În funcție de culorile care o formează gama cromatică poate fi

simplă:

între două culori complementare,

între o culoare rece și una caldă,

între culori închise și deschise.

gama compusă:

se formează între două sau trei perechi de culori complementare sau între culori calde și reci

gama ton în ton:

se formează între culori de aceeași tentă (exemplu: albastru cu mai mult sau mai puțin alb și negru)

gama de griuri colorate:

se obține dintr-o pereche de culori complementare amestecate cu alb și negru

gama majoră:

este formată din culori calde

gama minoră:

este formată din culori reci.

Dominanta cromatică înseamnă culoare determinantă pentru compoziție. Dominanta, se impune și domină în lucrare. Ea dă echilibru și unitate. În orice gamă de culoare este o dominantă care dă tabloului bucurie, tristețe, făcându-l mai expresiv.

I.6. Contraste cromatice. Armonia cromatică.

I.6.1. Contraste cromatice

Contrastul ne trimite la existența a cel puțin două elemente opuse. Putem spune că avem contrast de culoare atunci când între două culori pe care le comparăm se constată deosebiri clare. Când aceste diferențe cresc la maximum, se realizează un contrast de opoziție (mare – mic, alb – negru, rece – cald).

Contrastele joacă un rol important în lumea culorilor. Teoria despre culoarea constructivă a lui Johannes Itten consemnează șapte contraste:

Contrastul culorilor în sine este cel mai simplu contrast cromatic și se obține prin juxtapunerea tentelor de culori pure (culori primare și culori binare). Efectul produs prin alăturarea culorilor primare este cel mai puternic. Puterea acestui contrast scade cu cât culorile folosite se îndepărtează de culorile primare. Prezența albului și negrului mărește expresivitatea acestui contrast deoarece apar efectele de creștere a luminozității, a strălucirii culorilor.

Acest contrast transmite un sentiment de optimism, de bucurie.

Contrastul deschis – închis sau clar-obscur se obține prin juxtapunerea unor culori cu luminozități diferite (valori totale diferite). Pentru a obține efectul de contrast deschis – închis trebuie să alăturăm culori și nonculori de întunecime egală sau apropiată, respectând cerințele acordului cromatic. Folosind albul și negrul cu toate griurile ce rezultă din amestecul lor, precum și culorile luminoase cu griurile colorate se poate realiza acest tip de contrast care sugerează și unele efecte impresive: aproape – departe, greu – ușor. Culorile întunecate dau impresia de greu – aproape și culorile deschise de ușor – depărtare.

Contrastul cald – rece se realizează prin juxtapunerea culorilor calde cu cele reci. Un contrast clar se poate obține dacă folosim culori calde și reci la aceeași treaptă de luminozitate.

Între albastru (culoarea cea mai rece) și oranj (culoarea cea mai caldă) se obține efectul maxim de rece cald. Acestui raport de rece – cald îi pot corespunde și alte efecte expresive după Itten: rece-cald, umbros-însorit, transparent-opac, liniștitor-agitat, rar-des, vaporos-de pământ, departe-aproape, ușor-greu, umed-uscat. Aceste efecte arată posibilitățile expresive ale contrastului cald-rece. Dacă privim în natură, depărtarea acestea va apărea în culoare rece datorită stratului de aer interpus între privitor și aceste obiecte.

Contrastul complementarelor se obține prin alăturarea culorilor complementare. Într-o compoziție plastică se pot dezvolta două sau trei perechi de complementare care prin juxtapunere își măresc strălucirea. Culorile complementare întrebuințate în cantități diferite dau stabilitate compoziției, fiecare dintre ele rămânând neschimbate din punct de vedere a strălucirii lor. În contrastul complementar, una din cele două culori folosite trebuie să domine ca întindere, strălucire. Pe cercul cromatic al lui J. Itten complementarele sunt așezate diametral opuse: R – Ve, G – Vi, A – O.

Contrastul simultan – prin acest contrast înțelegem fenomenul prin care ochiul nostru cere, pentru o culoare pură dată în mod simultan, culoarea ei complementară, producând-o de la sine dacă aceasta nu e prezentă. Astfel când privim mai mult timp o pată de culoare aceasta poate sa semene cu culoarea complementara.

Contrastul de calitate constă în opoziția dintre culorile saturate, strălucitoare și culorile amestecate, tulburate. Culorile pot fi tulburate în mai multe variante, de exemplu, o culoare pură se tulbură cu alb, negru, gri sau complementara respectivă. Acest contrast este cel mai rafinat în contextul unei armonii cromatice.

R + A R + N R + Ve

Contrastul de cantitate se referă la raportul de mărime a două sau mai multe suprafețe colorate. Este contrastul mult-puțin, mare-mic sau de proporție.

I.6.2. Armonia cromatică

Armonia vine din grecescul „harmonia” și înseamnă „aranjament”, „acord”, „consonanță”, coordonare bine realizată între părțile unui tot, ale unui întreg. Armonia cromatică presupune unitate între variatele acorduri pe care le propune o operă de artă.

Mai mult ca orice, armonia cromatică definește stilistica unei personalități, a unui curent artistic localizat în timp și spațiu, cultura unei etnii și îi diferențiază în amănunțime pe artiști între ei. Armonia aste determinată de structurarea compoziției, de modalitatea de organizare a juxtapunerilor, a contrastelor, a tensiunilor. Toate trebuie să fie echilibrate. În absența armoniei se ajunge la kitsch.

Armonia este legată de perfecțiune. În zilele noastre armonia a devenit acel ceva prin care toate elementele operei de artă tind să genereze aceeași forță spirituală și sensibilă care formează un stil. Simetria și asimetria cromatică sunt două elemente importante ale armoniei. O lucrare poate să dețină la temelie o armonie mai mult sau mai puțin dezvoltată, dar nu poate renunța la ea. Leonardo da Vinci spunea: „Sufletul nostru este alcătuit din armonie și armonia nu se naște decât în acele clipe când potrivirea lucrurilor se face văzută.”

Armonia înseamnă coeziune, concordanță, acord.

Tipuri de armonii cromatice:

Armonia cromatică (nuanțarea) are la bază acordul a două culori apropiate, vecine în cercul cromatic R+O, O+G, etc. se obțin nuanțe fără a pierde din lumină și culoare.

Armonia disonantă – acordul a două culori diferite în spectrul cromatic:

R O G Ve A; O G Ve A V.

Dacă există mai multe culori (ex. 2 culori secundare + 1 primară) atunci se obțin armonii disonante bazate pe griuri colorate: O + Ve + R, O + Vi + A.

Armonia asonantă – acordul de două culori complementare opuse în cercul cromatic. Se obțin tente rupte. Pentru a acorda două complementare fie se rupe una dintre culori cu ajutorul complementarei sale sau cu o altă culoare, fie se rup ambele culori între ele sau cu ajutorul altei culori.

I.7. Efectul culorilor

După cum știm există culori calde și culori reci care produc diferite senzații de la încălzire, voioșie, dinamism la senzații de rece, frig, liniște.

Culorile calde: roșu, galben, orange sunt vesele, luminoase, dau senzații de dilatare a spațiului, prospețime. Culoarea roșie este o culoare foarte caldă, excitantă, ridică tonusul muscular, activează respirația, crește tensiunea arterială și induce o senzație de cald. Excesul de culoare roșie devine obositor din cauza acestor efecte.

Culoarea galben este cea mai puțin obositoare din cele calde, fiind și cea mai veselă. Ea favorizează funcționarea normală a sistemului cardiovascular și influențează nivelul optic.

Culoarea orange are aproximativ aceleași efecte ca și culoarea galben și provoacă optimism, veselie, sociabilitate, emoții plăcute. Culoarea portocalie accelerează pulsațiile inimii, menține presiunea sanguină, favorizează secreția gastrică.

Culorile reci cum ar fi: albastrul, verdele, violetul induc o stare de calm, rece, agonie, frig. Ele dau senzația de „micșorare” a spațiului, provoacă pesimism, îndoială, tristețe.

Culoarea verde, deși considerată culoare rece, ea facilitează deconectarea nervoasă, favorizează meditația, contemplarea și asocierea de idei.

Culoarea albastru este cea mai rece dintre culori, este odihnitoare, induce calm, liniște interioară, nostalgie și încetinește activitatea mentală. Prea mult albastru dă impresia de infinit, creând stări depresive. Albastrul de asemenea scade tensiunea arterială, tonusul muscular, calmează respirația și micșorează frecvența pulsului.

Culoarea violet este rece, neliniștitoare și are efectul de descurajare. Fiind o culoare compusă din roșu și albastru are efecte contradictorii, dând senzații de optimism, nostalgie, atracție și repulsie, calm relativ pe fond de neliniște. Violetul mărește activitatea cardiovasculară și pulmonară.

Negrul este neutru, depresiv, reduce activitatea mentală și activitatea metabolică. Fiziologic reduce mult activitățile vitale, scade pulsul și micșorează capacitatea de răspuns la stimulii de mediu ambiant.

Albul ne purifică, luminează și ne dă încredere în forțele proprii. Albul pur și intens provoacă contracția pupilei și a mușchilor globului ocular, de aceea el este obositor.

Tonurile de gri formate din alb și negru sunt neutre și estompează efectele culorilor pure, sau scot în evidență strălucirea lor, în funcție de raportul dintre alb și negru.

Dacă valoare psihologică a alegerii și utilizării culorilor este indiscutabilă, interpretarea psihologică a rezultatelor nu poate fi făcută decât în funcție de vârsta individului, educația sau formarea sa. De pot trage concluzii asupra personalității copiilor după întrebuințarea diferitelor calități ale culorii: intensitate, densitate, tonalitate. Alăturarea sau juxtapunerea unor culori, de exemplu, va da impresia de armonie sau dimpotrivă va șoca prin caracterul său țipător și nepotrivit. Copilul folosește culorile în două moduri, pe de-o parte imitând natura (câmp verde, apă albastră), iar pe de altă parte urmându-și inconștientul, această variantă reflectându-i mai bine gândirea și personalitatea.

Culoarea poate stimula memoria, poate spori eficiența învățării, poate dezvolta creativitatea și imaginația oamenilor. În același timp culoarea ne umanizează prin emoțiile pe care le provoacă influențându-ne conduita. Materialele cromatice eficientizează actul învățării prin creșterea interesului elevului, concentrarea atenției, stimularea imaginației. Cercetătorii declară că „Marele genii s-au născut la țară”, acest lucru nefiind întâmplător, deoarece spațiul cromatic foarte variat al satului favorizează o dezvoltare mentală superioară în comparație cu cenușiul orașelor. În cazul utilizării materialelor didactice colorate, studiile psiho-colorimetrice indică creșterea vitezei de memorare cu peste 40%. În confecționarea materialelor didactice se vor folosi culori tari și contraste puternice pentru evidențierea informațiilor cu caracter de legitate și culori mai saturate, mai pale, pentru evidențierea informațiilor exemplificatoare.

Studiile psiho-cromatice recomandă alegerea culorilor potrivite pentru spațiile de învățământ. Sălile de clasă vor fi vopsite în culori pale (verde deschis, galben), pereții vor avea două culori: prima jumătate de lângă podea va fi închisă, iar partea superioară mai deschisă. Fondul de învățare (coli, caiete, cărți, planșe) să fie alb-crem sau alb-verzui. Nu se recomandă folosirea a mai mult de 4-5 nuanțe pe o pagină căci numărul mare de culori scade puterea de observație. Folosind aceste reguli elementare de cromatică în procesul de învățare, rezultatele vor fi spectaculoase.

Semnificația cromatică a culorilor:

Galben – semnifică lumină, măreție, inteligență, gelozie, invidie și stimulează gândirea creatoare;

Orange – simbolizează căldura, dogoarea soarelui, energia, bucuria și încordarea;

Roșu – simbolizează iubirea, focul, lupta, puterea, pasiunea, exaltă și încurajează;

Violet – înseamnă tristețe, durere, sfiiciune, sinceritate;

Albastru – semnifică puritate spirituală, delicatețe, răceală, credință și predispune la reflexie;

Verde – semnifică mulțumire, liniște, odihnă, tinerețe, speranță și stimulează activitatea intelectuală;

Alb – semnifică lumina, curățenia, nevinovăția, puritatea și pacea;

Negru – înseamnă moarte, doliu, mister, întuneric, solemnitate și sobrietate.

I.8. Semnificația culorilor în lume.

Albastru:

În cultura chineză, culorile corespund celor cinci elemente primare, de ghidare, și celor patru anotimpuri. Este asociat cu lemn, est și primăvară.

În Iran împreună cu verde sunt considerate culori sacre simbolizând paradisul.

În India Zeul Krishna este pictat având pielea albastră.

În SUA, cutiile poștale sunt albastru.

În Mexic, albastru este culoarea de doliu.

În Grecia culoarea albastru este folosită pentru a îndepărta spiritele rele.

Verde:

peste tot în lume, verdele este asociat cu siguranță, protecție;

în mai multe religii, verdele este culoarea asociată cu învierea și regenerarea;

este culoarea emblematică a Islandei reprezentând dealurile verzi.

Galben:

chinezii au pus „stăpânire” pe folosirea acestei culori, ea fiind mai des întâlnită decât în orice parte a lumii. Galbenul a fost culoarea împăraților.

În India, galbenul este culoarea fermierilor și este culoarea pe care o poartă hindușii pentru a sărbători Festivalul Primăverii.

În Grecia galbenul simbolizează tristețea iar în Franța gelozie.

Evreii purtau banderole galbene în lagăre de concentrare naziste, iar în SUA taxiurile și autobuzele sunt galbene.

Portocaliu:

Americanii au grupat această culoare cu rudenia.

Portocaliu este culoarea națională în Țările de jos, încă de pe vremea Războiului Olandez de Independență.

În China și Japonia, portocaliul simbolizează iubire și fericire, iar în Irlanda folosirea acestei culori datează de foarte mult timp.

Roșu:

În mai multe culturi, roșu înseamnă frumusețe, iar în cultura chineză roșu a fost asociat cu focul la sud și vara.

În Japonia, culoarea roșie este atribuită divinității.

În Suedia, roșu era purtat doar de clasa privilegiată.

În Anglia cabinele de telefon sunt roșii la fel și autobuzele cu etaj, iar în India un semn roșu pe frunte se spune că aduce noroc.

Miresele islamice, hinduse și chineze sunt îmbrăcate în mod tradițional în roșu.

La catolici, roșu simbolizează zilele de sărbătoare.

Violet:

În Thailanda, violetul înseamnă doliu purtat de o văduvă.

În Japonia, semnifică bogăție și poziție socială, iar în timpul domniei lui Cezar era culoarea lui regală

La ucrainieni, ouăle vopsite mov semnifică post, credință, răbdare, încredere

În Marea Britanie, era culoarea de doliu în timpul Dinastiei Tudorilor

Conform tradiției în Iran, violetul este o culoare a viitorului.

Alb:

Este o culoare tradițională purtată de mirese în lumea occidentală

Albul este o culoare de doliu în China și în anumite părți din Africa

Albul a fost culoarea de doliu a reginelor medievale

În cultura chineză a fost asociat cu metal, spre vest și toamna

Steagul alb este simbol universal de armistițiu

Grecii antici dormeau în haine albe pentru a visa frumos.

Negru:

În cultura chineză a fost asociat cu apa, la nord, și iarna

În cultura aztecă, negrul reprezintă război, pentru că sticla neagră era prelucrată ca lamă a săbiilor. Negrul este și un simbol religios, preoții îmbrăcând doar haine negre.

În Anglia, taxiurile sunt negre, în mod tradițional.

În China, negrul este o culoare tradițională de îmbrăcăminte pentru băieți.

II. ROLUL CULORII ÎN ACTIVITĂȚILE DE CREAȚIE PLASTICĂ ALE COPIILOR

II.1. Importanța studierii culorii în clasele primare

„Socotit ca formă de expresie a dinamismului interior, desenul în toate formele sale (desen după natură, desen decorativ, artistic, tehnic) reprezintă principalul mijloc de familiarizare a elevului cu limbajul artelor plastice, de stimulare a expresivității plastice.

Această componentă a educației estetice își propune să dezvolte la elevi capacitatea de a discerne frumosul pictural de nonpictural, figurativul de nonfigurativ, să la formeze abilități vizuale și manuale, gustul și imaginația, dar și elemente de gândire și comunicare plastică (a trasa și a înțelege un plan, o schiță, un proiect, a comunica în limbaj plastic ceea ce sunt, gândesc și trăiesc).” (A. Borna, G. Antohe – Curs de pedagogie – „Introducere în pedagogie, teoria educației și teoria curriculum-ului”, Ed. Logos, Galați, 2002)

În lumea înconjurătoare, culoarea există pretutindeni, iar implicațiile și influențele ei asupra vieții noastre sunt extrem de diferite și de importante. Culoarea este prezentă – direct sau indirect – în toate activitățile umane, iar preocupările pentru descifrarea tainelor ei însoțesc istoria umană a omenirii.

Educația plastică are un loc bine conturat în planul de învățământ, cu obiective generale și specifice în concordanță cu particularitățile de vârstă ale copiilor. Educația plastică intră în sfera cunoașterii și creativității realizând educația acelor simțuri pe care se bazează inteligența și gândirea creatoare a elevilor. Asigurarea unor perspective în domeniul creativității plastice implică o cunoaștere temeinică a elevului, al universului spiritual al acestuia, a particularităților și a dinamicii vieții lui sufletești. Obiectivele generale, tematica plastică și obiectivele de referință permit și încurajează în același timp, stimularea resurselor proprii fiecărui elev, lăsându-le sentimentul unei depline libertăți. Crearea unui climat afectiv pozitiv, precum și folosirea unor metode și procedee menite să le dezvolte personalitatea creativă vor permite realizarea acestor obiective.

La sfârșitul clasei a IV-a, elevul trebuie să fie capabil:

să folosească materiale (tuburi, pastile, carioca, pastel, plastilină, lut, hârtie) și tehnicile de lucru (acuarelă, tempera, guașe, colaj, tehnică mixtă, modelaj);

să recunoască grupele de culori, componentele fiecăruia, precum și semnificațiile acestora;

să folosească amestecurile dintre culoare și nonculoare și dintre culorile vecine în steaua culorilor;

să obțină o dominantă de culoare;

să organizeze echilibrat o suprafață folosind culoarea și celelalte elemente de limbaj plastic.

Analizând obiectivele predării Educației plastice la clasele I-IV, putem spune că se urmărește inițierea elevilor în convențiile gramaticii formelor și culorilor, componente specifice ale limbajului plastic. Cunoașterea elementelor de limbaj plastic nu determină talentul, dar ignorarea acestora îl poate compromite.

Deosebim și recunoaștem obiectele înconjurătoare după formele și după culorile lor. Copiii se simt atrași de culori, care prin strălucirea lor încântă privirea, creează o stare sufletească agreabilă și o bună stare fizică în același timp, ca rezultat al influenței lor asupra circulației sângelui. Culoarea dezvoltă primele forme ale personalității și emotivității omului, îi stimulează spiritul creator și exercită o deosebită influență asupra sa.

În pictură, grafică, arte decorative se utilizează culorile pigmentare. Studiul culorilor nu se poate face fără un material imagistic corespunzător (albume de artă cu reproduceri color, planșe didactice, desene ale copiilor).

Culoarea, ca factor primordial în predarea elementelor de limbaj plastic, este însușită cu plăcere de către elevi, dar pentru formarea unui bagaj de cunoștințe este necesar ca acest element de limbaj plastic să fie înțeles, atât din punct de vedere expresiv, impresiv, cât și simbolistic. Orice învățător poate aprecia însușirea în mai mare sau în mai mică măsură a limbajului plastic prin desenele pe care le realizează elevii și trebuie să intervină printr-o anumită metodă didactică atunci când observă că nu toate cunoștințele au fost bine însușite. De asemenea, pentru a forma viitorul om estetic este necesar să se descopere fiecare semnificație a culorilor și să fie folosite creator de către elevi. Toate aceste lucruri pot fi realizate eficient numai dacă se folosesc pașii mici în învățare. În orele de educație plastică în care elevii iau contact cu culoarea și cu toate enigmele pe care le poate dezvălui copiilor acest element de limbaj plastic, se pot folosi o serie de fișe de muncă independentă cu ajutorul cărora se pot însuși noțiunile de culori primare, binare, complementare, calde sau reci. Crearea și folosirea culorilor semene, amestecul fizic repetat în cantități diferite îi fascinează pe elevi chiar din prima oră. Datorită marii importanțe pe care o are griul colorat într-o lucrare plastică, se insistă pe crearea cât mai multor griuri colorate, care să scoată în relief un peisaj, un portret, o acțiune surprinsă pe materialul suport. Expresivitatea plastică dată de culori le trezește interesul copiilor, mai ales când observă că o singură culoare poate realiza un întreg desen, poate exprima o întreagă pleiadă de trăiri pentru a-i stimula să creeze cât mai multe tonuri ale aceleiași culori se pot folosi teme diverse. O preocupare aparte necesită înțelegerea semnificației pe care o are fiecare culoare în parte, impresia pe care aceasta o lasă asupra psihicului uman. De la cea mai fragedă vârstă, pentru fiecare copil culorile pe care le întâlnește în mediul înconjurător au o semnificație adâncă pe care apoi o cristalizează, păstrând-o toată viața.

Toți copiii însă sunt atrași de culoare chiar din prima perioadă a copilăriei. Însă înainte de a da unor obiecte desenate culoarea dorită copiii se joacă cu culorile fără a urmări finalizarea conform realității. Ei se bucură alăturând culori doar pentru plăcerea ochiului. Culorile ai rol pur decorativ. Uneori aceeași culoare este întinsă pe toată suprafața foii până intervine saturația de acea culoare. Preșcolarii sau școlarii mici creează imagini plastice cu o mai mare ușurință comparativ cu elevii claselor V-VIII. Aceștia din urmă se inhibă din cauza apariției spiritului autocritic, a aprecierilor colegilor, a profesorilor sau părinților.

În procesul de predare – învățare, culorile influențează pozitiv percepția, atenția și memoria, sporind gradul de înțelegere și asimilare. Utilizarea unui câmp cromatic variat sporește randamentul activității intelectuale și influențează conduita umană prin declanșarea de trăiri afective pozitive.

Studiindu-se influența culorilor asupra proceselor psihologice s-a constatat că elevii care studiază materiale didactice cu vizualizare cromatică obțin performanțe superioare celor care studiază materiale cu vizualizări acromatice.

Culoarea aduce bucurie sau întristează, vindecă răni sufletești, depresii, dezvoltă inteligența și imaginația, asigură un randament superior în muncă, înlătură oboseala și creează o bună dispoziție. Cu ajutorul culorilor putem să ne cunoaștem mai bine personalitatea. Culoarea a fost studiată din cele mai vechi timpurii și nu există artist, poet sau savant care să nu fi vorbit sub o formă sau alta de culoare. În prezent, sunt în lume numeroase institute pentru cercetarea folosirii culorii. Se pune un mare accent pe utilizarea culorilor a contrastelor sau a combinațiilor de culori în cele mai variate situații.

În lucrarea „Despre spiritualitate în artă și mai ales în pictură”, Kandesky declara că „emoția pe care culoarea o exercită asupra sufletului este cu atât mai puternică cu cât mai cultivat este spiritul omului asupra căruia se exercită culoarea.”

Menirea aceasta, de a cultiva spiritul o are arta, iar înțelegerea artei începe încă din copilărie, prin înțelegerea noțiunilor specifice, prin acea „educație prin limbajul și gramatica artei” cum o numește Ion Sușală în „culoarea cea de toate zilele.”

Copilul, beneficiarul de artă, omul de mâine, capătă „gramatica limbajului” pe care o utilizează în înțelegerea artei sau, poate în crearea ei iar animatorul și mentorul acestei achiziții este fiecare dascăl. Pentru aceasta noi trebuie să stăpânim foarte bine, pe lângă matematică, limba română și alte discipline fundamentale, gramatica artei plastice. Avem menirea ca pe lângă înzestrarea copiilor cu noțiunile și cunoștințele fundamentale ale științei, să facem înțelese mesajele artistice, „să cultivăm spiritul”, gustul, simțul estetic. Fără educare prin artă e „mutilată” menirea fundamentală a omului, aceea de a se dezvolta armonios și multilateral.

Ora de educație plastică este prilejul copilului de a învăța această gramatică a artei cu părțile ei, morfologia și sintaxa. Este prilejul de a învăța limbajul specific artei cu elementele lui de bază: punctul, linia, forma, culoarea, compoziția.

Noțiunile de cromatologie, nu pot fi prezentate copiilor decât ținând seama de particularitățile lui de vârstă. Aceste noțiuni trebuie făcute accesibile prin explicare, exemplificare cu ajutorul unor modele și normal, prin exercițiu. Modelele sunt planșele didactice, reproducerile de artă, lucrări ale unor elevi și de multe ori, chiar propriile lucrări.

Școala este singurul loc unde elevul poate căpăta cunoștințe artistice în mod organizat, unde poate fi educat prin acest limbaj al simțirii. Firește, nu ne vom limita doar la ora de desen, ci vom folosi fiecare prilej din activitatea didactică pentru a reliefa frumosul, dar ora de educație plastică rămâne cadrul în care se pot dobândi sistematic și pot fi făcute înțelese noțiunile limbajului specific. În cadrul orei de educație plastică, învățătorul trebuie să stăpânească foarte bine problemele pe care le abordează la oră, să știe mai mult decât îi transmite copilului, pentru a-l putea îndruma la momentul potrivit astfel încât elevii să ajungă la înțelegerea noțiunilor și aplicarea lor în lucrări. Chiar dacă în clasele primare nu se teoretizează prea mult modalitatea de armonizare a culorilor, atunci când îl urmărește la lucru pe copil, învățătorul intervine cu sugestii, soluții pentru rezolvarea unui contrast sau atingerea unei probleme propuse pentru lucru. Iată de ce, consider că noi, îndrumătorii pe calea cunoașterii avem datoria de a stăpâni limpede și problematica „gramaticii educației prin limbajul artei.”

Dar copilul trebuie îndrumat fără a-i înăbuși creația personală ci doar punându-i la îndemână materiale, tehnici, modalități de exprimare.

Să lăsăm deci copilului deplina libertate de exprimare, învățătorii stimulând și sugerând, fără să impună.

Să călăuzim astfel tinerele generații prin intermediul artei să ajungă OAMENI. Și cine să le dea mâna, cine să-i conducă în primul rând pe copii dacă nu grădinița, școala, educatorul și învățătorul. Căci școala poate să facă din artă o prezență apropiată, care să se întipărească neșters în generații întregi de priviri.

II.2. Rolul exprimării copiilor prin intermediul culorilor în dezvoltarea creativității, gândirii și inteligenței

Creativitatea este un gen de activitate umană complexă și valoroasă, ce poate fi definită prin produsul actului creator, procesul care duce la acest produs, calități ale personalității și factori de mediu. Opera de artă este obiectul creat cu meșteșug de o persoană dotată cu vocație sau talent, într-un moment de inspirație. La un copil, când discutăm despre creație trebuie să ne gândim la experiența lui de viață nu foarte bogată care nu poate asigura fundamentul pentru creația artistică în sensul real al acesteia. Indicatorii creativității la elevi sunt: curiozitatea, puterea de concentrare, adaptabilitatea, puterea de muncă, nonconformismul, atractivitatea față de complex și misterios. Procesul de creație nu urmează un model, variantele de realizare ale unui produs nou și valoros fiind diferite și purtând amprenta personalității fiecărei persoane.

Elementul principal al creativității este gândirea, iar calitățile creativității sunt:

fluiditatea (mobilitatea gândirii legată de expresivitatea ritmului);

flexibilitatea (armonizarea inedită);

ingeniozitatea (soluții noi în organizarea compoziției);

originalitatea sau inventivitatea.

Sensibilitatea estetică sau artistică a elevilor prezintă mai multe componente cum ar fi:

sensibilitatea spirituală – capacitatea de a deosebi însușirile estetice importante de cele mai puțin importante ale unor forme,

capacitatea de a percepe impresiile și senzațiile estetice cele mai slabe,

capacitatea de adaptare a percepțiilor vechi la condiții artistice schimbate.

Fazele procesului creativ

Procesul creativității artistice a elevilor poate să parcurgă următoarele etape:

faza de pregătire

faza de incubare

faza de iluminare

faza de verificare.

Dezvoltarea creativității presupune mai multe condiții ce pot favoriza sau defavoriza:

climatul de creativitate în care învățătorul stimulează curiozitatea elevilor și curajul de a combina culorile și unele tehnici de lucru

dobândirea unor cunoștințe privind expresivitatea culorilor și tehnicilor de lucru

dezvoltarea gândirii artistice – plastice a elevilor și a posibilității lor de a transpune această gândire prin însușirea unor tehnici de lucru.

Pentru a se împlini pe sine și pentru a satisface și nevoile sufletești ale oamenilor, acesta este chemat să creeze. Dezvoltarea capacităților creatoare dă randament atunci când se practică de la cea mai fragedă vârstă sub îndrumarea adulților: părinți și educatori. Sensibilitatea artistică se construiește pe baza afectivității, intuiției și fanteziei, în funcție de harul pedagogic al adultului și de mediul în care se formează. I. Neacșu preciza: „personalitatea copilului este rezultanta acțiunii conjugate a factorilor ereditari, de mediu și de educație, iar ea nu se poate configura adecvat prin considerarea și acțiunea lor paralelă.” (1978)

Activitățile artistico – plastice prin specificul lor, oferă numeroase exemple de stimulare a creativității. Înrudirea cu alte domenii ale artei, muzica și literatura, ne oferă posibilitatea schimbului de cunoștințe, de capacități, priceperi și deprinderi dintr-un domeniu în altul. Simțul culorii actualizat treptat în prezența atributelor cromatice ale naturii (culori calde, reci, pete fuzionate, pete vibrate, pete plane) se manifestă la toți copiii, iar la cei înzestrați se manifestă printr-o voluptate ieșită din comun pentru culori în acorduri strălucitoare, neașteptate.

Deși nu este un artist, școlarul mic elaborează plastic cu o plăcere extraordinară. Lucrând cu pensule sau cu creioane colorate, descoperă lumea minunată a culorilor manifestând o atitudine mirată în fața realității și în fața lucrării finale.

Textele literare și din creația populară, contribuie atât la educația estetică a elevilor cât și la formarea unor atitudini creatoare. Bogăția și expresivitatea imaginilor plastice din textele literare sunt menite să stimuleze imaginația vizuală. Imaginația copiilor nu trebuie considerată ca o evadare din viața reală. Ea trebuie percepută ca o cale4 cu ajutorul căreia lumea lor interioară se extinde, înlesnindu-le comunicarea. La vârsta școlară mică, imaginația este în plină dezvoltare, datorită lărgirii sferei cognitive și însușirii unor procedee de utilizare a materialelor și tehnicilor de lucru specifice domeniului plastic.

II.3. Tehnici de lucru

Prin utilizarea diversificată a tehnicilor de lucru în activitățile plastice, copiii își dezvoltă capacitatea de exprimare, având astfel posibilitatea de a comunica cu ajutorul culorilor propriile idei, trăiri și sentimente. Prin lucrările obținute la pictură, învățătorul primește informații despre nivelul de dezvoltare fizică, psihică și socială al copilului, în vederea stabilirii unor strategii eficiente de instruire și educare, adaptate la potențialul fiecăruia. Astfel, putem spune că aceste lucrări pot constitui adevărate fișe de psihodiagnoză.

Diversificarea tehnicilor de lucru, dă posibilitatea învățătorului să folosească în desfășurarea activităților plastice, jocul ca metodă didactică. Jocurile didactice nu constituie mijloc de divertisment în sine, ci având un caracter practic, nemijlocit aplicativ, asigură aprofundarea elementelor teoretice care fundamentează și orientează activitatea artistico-plastică, dezvoltă spiritul de inițiativă, răbdare îndrăzneală. Jocul pune în fața copiilor situații noi pe care ei trebuie să le rezolve dovedind spirit de inițiativă, fantezie, voință, spontaneitate. El oferă copiilor posibilitatea de a-și afirma personalitatea, în raport cu atingerea unui anumit scop și să se bucure de plăcerea jocului că activitate-joc, cât și de starea interioară de autoafirmare.

Comunicarea cu ajutorul culorilor prin joc, presupune utilizarea unei game largi de tehnici de lucru pentru ca elevul să fie pus în situația de a alege materialele și culorile în funcție de preferințele lui. Lucrările obținute sunt dovada că viața lor interioară este bogată, că uneori intențiile lor depășesc posibilitățile de care dispun, dar și că încep să-și însușească informațiile primare și tehnicile de lucru. În general, tehnicile de lucru sunt enumite în funcție de materialele utilizate.

Tehnica acuarelei

Acuarelele sunt culori de apă care au un pigment puternic, mai viu colorat și permit, mai ușor, obținerea fluidității și transparenței prin diluarea cu apă. Prin urmare, cantitatea de apă este cea care îi dă gradul de transparență culorii fluidizate. Cu ajutorul acuarelelor se pot aborda: tehnica suprapunerii prin fluidizarea pigmentului sau prin umezirea suportului de lucru, tehnica fuzionării pe suport umed sau uscat.

Fluidizarea pastilelor de acuarele se face transportând cu pensula picături de apă curată pe fiecare culoare ce urmează a fi folosită (la începutul lecției sau de câte ori este nevoie);

se utilizează pensule care înmuiate au vârful foarte subțire;

se încarcă pensula cu culoare răsucind-o în pastila înmuiată și se descarcă pe suport rezultând linii, puncte, pete de culoare;

se lucrează de preferință pe hârtie mai aspră;

se constată efectele obținute:

pe fond umed – culorile fuzionează, contururile petelor căpătând aspect difuz, catifelat, sensibil;

pe fond uscat – petele sunt clar delimitate, exacte, precise.

Când culoarea e mai fluidizată coloritul capătă aspect de prospețime, de transparență. Dacă se folosește doar puțină apă pentru înmuierea pastilelor de acuarelă atunci culoarea devine mai opacă asemănătoare temperei și guașelor.

Tehnica temperei și a guașei

Tempera sau guașa sunt culori umede. Ele se întind pe suprafața de lucru concentrat sau mai dispersat. După uscare, culoarea își pierde din strălucire sau intensitate. Aceste culori permit revenirea, după uscare, cu aceeași culoare sau alta.

Se găsesc în tuburi sau cutiuțe și fiind culori opace au un grad sporit de acoperire în comparație cu acuarelele, guașa poate crea atât efect de transparență, cât și de opacitate.

se utilizează atât pensule care fac vârf subțire cât și pensule cu vârf lat;

se scot pe paletă culorile de care e nevoie în cantitatea dorită, așezându-se culorile calde într-o parte, culorile reci în altă parte, albul și negrul în mijloc, dar astfel încât să rămână spații și pentru amestecuri;

fluidizarea culorilor se face mai ales pe paletă, dar se poate obține și pe suport cât culoarea pusă înainte nu s-a zvântat încă;

se lucrează mai ales pe suprafață uscată;

se utilizează atât pentru realizarea suprafețelor decorative, cât și a compozițiilor plastice;

se pot face cu ușurință corecturi pe suprafețe de culoare deja uscată.

Modalități de a așterne cu pensula culoarea fluidizată pe suport uscat sau umed:

prin așternere cu vârful sau cu latul – se obțin linii mai subțiri (cu vârful) sau mai groase (cu latul);

prin atingere – se obțin puncte;

prin apăsare – se obține o imprimare a formei vârfului pensulei;

prin frecare – se obțin pete;

prin stoarcere – se obțin pete;

prin stropire – se obține o multitudine de puncte diferite ca mărime.

Se vor desfășura exerciții de utilizare a pensulei și a culorilor pigmentului sub formă de joc: „Să ne jucăm de-a pictorii!”, „Să ne jucăm cu pensula și culorile” sau „Să ne jucăm cu linii, puncte și pete de culoare!”. Aceste exerciții se pot efectua la clasa I, iar la clasa a II-a putem efectua alte procedee de colorare:

dactilo-pictura:

se utilizează degetele în locul pensulei pentru a transporta culoarea fluidizată pe suport;

se obțin pete, puncte și dungi de culoare;

se pot realiza și amestecuri de culori.

desenul cu lumânarea:

se lucrează desene în care să domine linia executând trasări cu lumânarea pe suport uscat;

se colorează suprafața peste desenul făcut cu lumânarea, cu culori mai închise;

culoarea nefiind așezată peste ceară deoarece alunecă, astfel se creează un contrast cu efect de surpriză, de prospețime;

decolorarea cu pic:

se colorează suportul cu cerneală;

se execută un desen cu pic, iar figurile liniare, apărute în urma decolorării vor fi evidente în contrast cu fondul de culoare închisă;

procedeul suflării:

se dirijează picăturile de culoare pe suport prin suflare liberă sau folosind un pai;

se obțin forme spontane deosebit de expresive;

amprenta sau imprimarea:

se utilizează structuri ușor denivelate din natură (frunze) pentru amprentare, respectiv bucăți de cartof, dop de plută sau radieră pentru imprimare (ștampilare);

se colorează cu culoare puțin fluidizată suprafața „ștampilei” alese și apoi se presează cu partea colorată pe foaia de hârtie, urmărind intenția compozițională.

Alte materiale folosite pentru colorarea suportului

Creioane colorate:

se utilizează executând hașurări (alăturări de linii trasate mai dese sau mai rare);

se apasă mai mult sau mai puțin, obținându-se coloritul mai intens sau mai deschis al suprafeței;

se pot executa de asemenea puncte de mici dimensiuni și linii mai subțiri sau mai groase;

amestecurile (tonuri, nuanțe) se obțin prin suprapunere.

Carioca:

instrument grafic care lasă urme subțiri sau groase;

prin hașurări dese se obțin suprafețe colorate intens;

se utilizează și pentru decorarea suprafețelor cu linii și puncte.

Ceracolorul:

culori sub formă de batoane care dau un colorit opac, mat, dens lucrării;

suprafețe gata colorate se freacă ușor cu un material moale (vată) pentru ca să strălucească;

amestecurile (tonuri, nuanțe) se realizează prin suprapunere.

Pastelurile:

crete sub formă de batoane, de diferite calități (mai moi sau mai dure);

tehnica pastelului e o tehnică a „picturii pe uscat”, fiind posibilă obținerea mai multor tonuri ale culorilor;

lucrările au efect de „culoare pudrată” cu treceri fine, transparente de la o pată la alta;

culorile se aștern ca atare sau se pot suprapune;

se lucrează pe suport mai aspru (hârtie poroasă, pânză, lemn);

la sfârșit se aplică un fixativ ca să nu se șteargă culorile.

Tehnica mixtă

Constă în utilizarea în aceeași compoziție a mai multor tehnici de lucru exersate deja. Combinarea tehnicilor poate fi sugerată de către învățător sau poate rămâne la latitudinea elevilor, în funcție de temperamentul și fantezia fiecăruia.

Exemplu: colaj + tempera/acuarele; colaj + carioca / creioane colorate / pastel; tempera + acuarele; tempera/acuarele + carioca; acuarele/tempera + colorare cu cerneală + decolorare cu pic.

Toate aceste conținuturi și operații specifice educației plastice sunt interiorizate și mai târziu aplicate în alte acte creative.

După ce elevii sunt familiarizați cu materialele pe care le vor folosi: bloc de desen, acuarele, pensule, cârpă, pahar, prin joc pot porni în lumea fascinantă a culorilor: înmuind pastele de acuarele, așezând pasta din tub pe paletă în cazul culorilor tempera, trasând linii și puncte cu pensula pe foaie albă sau realizând linii sau pete de culoare într-o singură direcție.

Comunicarea cu ajutorul culorilor presupune utilizarea unei game largi de tehnici de lucru pentru ca școlarul să fie pus în situația de a alege materialele și culorile în funcție de preferințele lui. Lucrările obținute dovedesc că viața lor interioară este bogată, că uneori intențiile lor depășesc posibilitățile de care dispun, dar și că își însușesc informațiile primare în tehnicile de lucru.

Programa activităților plastice propune obiective de referință care o ajută pe învățătoare să-și planifice realizarea unor tehnici de lucru noi în desen și pictură care să ajute la dezvoltarea creativității la școlarii mici.

II.4. Dezvoltarea competențelor specifice culorii la orele de educație plastică

Dezvoltarea competențelor specifice culorii la orele de educație plastică:

recunoaștere culorilor, a tipurilor de culori, a contrastelor;

obținerea amestecurilor de culori;

realizarea de compoziții plastice cu subiecte adecvate fiecărei probleme de culoare.

Evoluția societății românești contemporane, în care se face simțită tot mai mult nevoia unei educații artistice de bază a tinerilor, a condus către o nouă mentalitate în didactice educației plastice. Astfel, această disciplină are un rol important în dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Obiectivul general în ciclul primar al orelor de educație plastică, urmărește două aspecte principale:

dezvoltarea gândirii artistico-plastice;

dezvoltarea sensibilității, gustului artistic și estetic.

Obiectivele cadru ale educației plastice cuprinse în Curriculum-ul Național pentru școlarii mici sunt:

cunoașterea și utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru și a unor tehnici specifice artelor plastice;

recunoașterea tipurilor de culori și a nonculorilor în natură, în imagini și pe paletă, precum și obținerea amestecurilor cromatice;

cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj plastic;

realizarea unor compoziții libere și după model.

Pentru a putea realiza aceste obiective, învățătorul trebuie să cunoască particularitățile de vârstă și individuale pentru a-și putea stabili strategiile didactice la fiecare temă plastică. Obiectivele generale, tematica plastică și obiectivele de referință permit și încurajează în același timp, stimularea resurselor proprii fiecărui elev, lăsându-le sentimentul unei depline libertăți. Crearea unui climat afectiv pozitiv, precum și folosirea unor metode și procedee menite să le dezvolte personalitatea creativă vor permite realizarea acestor obiective.

La sfârșitul clasei a IV-a, elevul trebuie să fie capabil:

să folosească materiale (tuburi, pastile, carioca, pastel, plastilină, lut, hârtie) și tehnicile de lucru (acuarelă, tempera, guașe, colaj, mixtă, modelaj);

să recunoască grupele de culori, componentele fiecăreia precum și semnificațiile acestora;

să folosească amestecurile dintre culoare și nonculoare și dintre culorile vecine în steaua culorilor;

să obțină o dominantă de culoare;

să intuiască punctul ca element de limbaj plastic, cu rol constructiv și decorativ;

să folosească elemente de limbaj plastic;

să organizeze echilibrat o suprafață folosind toate elementele de limbaj plastic studiate.

Obiectivele conținute de programă definesc, ținând cont de gradul de înțelegere a fiecărei vârste a copilului, căile de urmat în atingerea scopului general urmărit: o adevărată educație estetică. Conținutul programei ajută munca educatorului, fără a-l constrânge în stabilirea aplicațiilor și a numărului de ore repartizat fiecărei probleme, acestea fiind împărțite de educator pe perioada unui an. Programa prevede atât teme plastice care se pot aborda în cadrul orelor dedicate educației plastice prin exerciții-joc, cât și subiecte impuse sau sugerate de educator, alese de elev, prin care aceștia aplică problemele și noțiunile de limbaj plastic. Prin exercițiile tip joc, educatorul poate explica copiilor scopul urmărit în fiecare problemă plastică stabilind unele reguli de învățare a acestora, dându-le în același timp căi și soluții de urmat pentru înțelegere, în ajutor putându-se apela la demonstrații de lucru, prezentarea unor lucrări mai vechi realizate pe problema propusă, reproduceri după unele opere de artă.

Exemplele pot fi un sprijin în acțiunea de cunoaștere a unor tehnici și în descoperirea de noi expresivități, sau semnificații ale ideilor, sentimentelor, stărilor emotive exprimate de aceste lucrări, însă nu trebuie făcut exces în prezentarea de modele deoarece se știe tendința copilului de a imita. De acea, cerințele învățătorului adresate elevilor de a realiza singuri compoziția pe baza unui anumit subiect dat sau ales de ei poate fi satisfăcută numai după stăpânirea prin diferite exerciții, a tehnicilor de lucru. Atât problemele legate de gramatică plastică, de tehnică, cât și de tema plastică (compoziția, subiectul dat sau ales) vor constitui un tot unitar.

În prezentarea temei plastice generale se are în vedere gradul de înțelegere și de cunoștințe al copiilor, ținând cont că la vârstele mici noțiunile se învață mai ușor prin joc, povestire sau alte activități neconvenționale. Subiectele alese de elev sau sugerate de învățător potrivite cu problemele de lucru sau de expresie plastică, vor fi inspirate din activitățile cunoscute și îndrăgite de elevi, ce le pot dezvolta pe suportul plastic, și care se pot executa atât în clasă cât și în aer liber.

În cazul culorilor se pot organiza activități specifice artelor vizuale în conexiune cu structura și conținutul programei școlare pe parcursul anilor de lucru cu copii din clasele I-IV.

Elevii vor fi îndrumați să observe culorile atât în mediul înconjurător cât și pe imagini sau planșe didactice pentru a observa următoarele:

culoarea obiectelor din natură e modificată de lumină. În lumină puternică culorile apar vii și strălucitoare, iar în lumină scăzută ca intensitate devin palide și întunecate. Efectele produse de lumină asupra culorii diferitelor obiecte pot fi redate în pictură cu ajutorul tonurilor și a nuanțelor culorilor. Culorile acționează atât prin intermediul expresiilor senzoriale, dar mai ales prin semnificații proprii. Ele sunt sentimente vizualizate, fiecărei culori corespunzându-i un sentiment.

Elevii se vor deprinde pe parcursul ciclului primar cu semnificațiile culorilor și cu impresiile senzoriale pe care acestea le produc.

La tema plastică „Cunoașterea culorilor” copiii prezintă un interes deosebit. Pot fi antrenați în diferite jocuri cum ar fi: „Trenul culorilor”, „Ce putem obține?”, „Povestea culorilor calde și reci” prezentând și planșe în acest sens, sporind interesul și curiozitatea copiilor în aceste exerciții de ordonare a culorilor, de juxtapunere de pete diverse, pe grupe de două culori (cald – rece, închis – deschis) sau culori complementare.

La clasa I la tema plastică amestecul de culori, nu poate fi realizat înainte de a li se arăta elevilor originea acestor culori, astfel că, cel puțin despre culori primare și binare se poate vorbi, după care se poate realiza o lucrare cu:

fuzionarea unei culori cu alta sau a mai multor culori;

juxtapunerea culorilor, fie sugerându-le un anumit subiect precum: „Clovn”, „Pe plajă”, fie alegând ei înșiși o temă.

Pe plajă

Pentru clasele a II-a, a III-a sau a IV-a în mod special conținutul acestei teme poate fi îmbogățit cu elemente de fuzionare pe pagina udă, implicând albul și negrul, cu valori ce pot închide sau deschide orice tentă sau nuanță de culoare.

Întâlnirea copilului cu diverse culori devine mai captivantă atunci când i se oferă libertatea de a descoperi și exersa misterul care face să apară o nuanță nouă sau să dispară o culoare de bază, amestecându-le. Curiozitatea aceasta îi oferă copilului prilejul de a se iniția în tehnici simple, pe înțelesul lor. Exersând amestecul între culori, între culori și nonculori, între nonculori el se va deprinde să folosească un număr mare de nuanțe și diferite tonuri de culoare care dau expresivitatea unei lucrări.

La tema plastică amestecuri de culoare – ruperea tonurilor unei culori, elevii trebuie să cunoască trei noțiuni distincte: tonalitate, tentă, nuanță astfel încât aceștia să nu le confunde. Aceste noțiuni înseamnă:

tonalitate – orice culoare de pe cercul cromatic amestecată (tulburată) cu alb sau cu negru, în urma căror amestecuri obținem tonalitatea respectivei culori, cu alte cuvinte gradul mai închis sau mai deschis de luminozitatea a oricăror nuanțe de culoare, obținut cu cele două nonculori;

În junglă

tentă – orice culoare în stare maximă de strălucire (fiind vorba aici de cele trei culori primare și cele trei binare);

nuanță – orice culoare ce rezultă din amestecul a două culori vecine de pe cercul cromatic. Se poate trece la realizarea unor planșe al căror conținut poate fi tratat fie prin ruperea tonului cu un gri neutru, fie prin utilizarea monocromiei.

Subiectele sugerate pot fi:

„Furtuna” (amestecul dintre nonculori – griuri),

„Pomi în livadă” (amestecul dintre două culori primare),

„Peisaj de iarnă” (amestecul nonculorilor sau a culorilor reci cu alb sau negru – tonuri),

„Grădina înverzită” (amestecul dintre culori – nuanțe),

„Rondul de flori” (amestecul dintre culori și nonculori).

Peisaj de iarnă

Bineînțeles că elevii își pot alege o altă temă dacă doresc.

O altă temă referitoare la culoare poate fi semnificațiile culorilor principale. Aici poate realiza elevilor modul de obținere a culorilor secundare, precum și legătura dintre ele și cele primare. Exercițiile pot fi variate, începând de la compunerea unor spații compoziționale pe bază de teme pure și de nuanțe până la cele care se pot implica perechile de complementare arătându-se totodată câteva semnificații, precum:

galbenul exprimă strălucire, solaritate, hărnicie, prețiozitate;

roșul exprimă înflăcărare, mișcare, zbucium, pasiune, luptă eroică;

orange-ul exprimă căldură, tinerețe, veselie;

verdele exprimă liniște, mulțumire, prospețime, delicatețe;

albastrul exprimă adâncime, libertate, bărbăție;

violetul exprimă mister, amenințare, distrugere, neliniște.

Subiecte sugerate elevilor:

„Castelul din cuburi”,

„Steaguri”,

„Fluturi și flori”,

„Covorașul”,

„Curcubeul”,

„Costum popular”.

Fluturi

Pentru cunoașterea culorilor calde și a celor reci se poate porni de la sesizarea folosirii lor în lucrări de artă plastică sau în lucrări realizate de către elevi. Se prezintă o lucrare în culori calde (sau în dominantă caldă) care se compară cu o alta în culori reci (sau în dominantă rece). Elevii vor fi conduși să constate diferențele și să exprime ceea ce simt de fiecare dată (și pot chiar să dea un titlu adecvat pentru fiecare imagine).

Se concluzionează că acele culori care dau senzația de căldură, lumină, bucurie, apropiere sunt culori calde, iar cele care provoacă impresia de rece, umbră, depărtare, tristețe sunt culori reci.

Exemple de activități de învățare:

se numesc culorile calde. Se discută despre asocierea lor cu soarele, focul, plajele însorite, holdele coapte.

Se numesc culorile reci și se fac asocieri cu apa, cerul, gheața, noaptea, furtuna.

Se recunosc culorile calde și reci pe „Steaua culorilor” și pe jetoane. Se realizează compoziții cu elemente figurative și nonfigurative în care să utilizeze culorile calde respectiv pe cele reci.

Subiecte potrivite pentru culorile calde:

„Floarea – soarelui”,

„Lan de grâu”,

„La plajă”,

„Răsărit”,

„Toamna rodnică”

sau pentru culorile reci:

„Toamnă tristă”,

„În adâncul apei”,

„Omul de zăpadă”,

„În cosmos”,

„Furtună pe mare”.

Toamnă tristă Furtună

Tot în programa școlară de la cl. I-IV este prevăzută realizarea unor compoziții plastice cu elemente figurative și nonfigurative în care desigur un rol important îl are culoarea. Elementele figurative reprezintă elemente ale lumii reale (ființe, lucruri, fenomene) sau imaginare, iar cele nonfigurative sunt pete spontane de culoare fuzionate ori suprafețe uniforme de culoare peste care s-au suprapus linii și puncte.

Teorii legate de studiul compoziției se predau în special la clasele a III-a și a IV-a. La elevii mici creația plastică nu trebuie constrânsă sub teoriile compoziționale, imaginația lor trebuie lăsată liberă, fără reguli de compoziție impuse.

Compoziția e un mod de organizare a semnelor plastice într-un tot unitar cu scopul de a exprima o idee, de a transmite emoții și sentimente. Ea are valență preponderent creativă. Elevii mici vor învăța treptat cum să organizeze suprafața de lucru pentru a realiza compoziții echilibrate și expresive. Fără a omite caracteristicile desenelor elevilor mici (perspectiva afectivă, dispunerea figurilor de-a lungul liniei situate la baza paginii), ei vor fi deprinși să respecte în realizarea compozițiilor plastice:

modul de așternere și așezare a culorilor;

reliefarea prin mărime sau culoare a ceea ce este important;

mărimea semnelor în raport cu fondul;

modul de așezare a semnelor plastice pe suport.

Compoziția constă în așezarea elementelor de limbaj plastic într-un ansamblu compact, echilibrat capabil să transmită privitorului emoția și mesajul autorului.

Modalități de organizare a compoziției plastice – scheme compoziționale:

compoziție în spirală

compoziție în registru

compoziție în friză

compoziție în triunghi

compoziție circulară

compoziție radială

compoziție pe verticală

compoziție pe orizontală

compoziție pe diagonală.

În funcție de schema de organizare se obțin compoziții închise și deschise cu efecte statice și dinamice.

Compoziția închisă sugerează că acțiunea se desfășoară în interiorul spațiului plastic având un centru de interes. În acest caz elementele sunt ordonate pe scheme compoziționale în formă de triunghi, pătrat, cerc, oval.

Compoziția deschisă sugerează că acțiunea se continuă și în afara spațiului plastic având unul sau mai multe centre de interes.

Centrul de interes este zona din compoziția plastică către care se îndreaptă prioritar privirea și se obține prin:

aglomerare de detalii

modulări liniare (subțire – gros)

contraste (închis – deschis, cald – rece, mare – mic, aglomerat – curat).

Compoziția cromatică are o importanță deosebită în raport cu compunerea suprafețelor și valorilor. Astfel, caracterul static sau dinamic, liniile de forță, centrele de interes, tensiunile, cromatica, ritmul ca și orice alt mijloc de expresie plastică sunt subordonate structurii compoziționale de bază, singura în stare să le reunească într-un tot omogen.

În ordonarea elementelor compoziției plastice închise sau deschise trebuie să se țină seama de ritm, întrucât prin el se structurează mișcarea, dinamismul compoziției. Ritmul plastic ia naștere prin succesiunea gândită, intenționată a elementelor de limbaj plastic.

Compoziția statică se realizează prin organizarea semnelor plastice într-un echilibru stabil, elementele care o formează încadrându-se într-o formă geometrică stabilă (triunghi, pătrat, dreptunghi, piramidă).

Compoziția dinamică presupune structurarea semnelor plastice într-un echilibru instabil prin folosirea liniilor curbe, spirale, oblice ce dau configurației ansamblului mișcare, dinamism.

Dacă compoziția statică are în general un singur centru de interes, compoziția dinamică poate avea mai multe centre de interes.

Compoziția decorativă presupune îmbinarea elementelor plastice într-un tot armonios. Aceste elemente se pot lua din natură, geometrie, din arta popoarelor antice, din arta modernă, arta populară sau din imaginație.

Înglobarea firească, unitară și armonioasă a elementelor în forme compoziționale nu poate fi făcută întâmplător, ci pe baza cunoașterii principiilor compoziționale decorative, în scopul obținerii unor expresivități plastice. Aceste principii sunt: repetiția, alternanța, simetria.

Repetiția este un procedeu de ornamentare, de compunere a unor elemente, motive, ținându-se seama de ritm și cadență. Ea presupune fie repetarea unui element de limbaj plastic (punct, linie, pată, formă), fie de repetarea unui motiv decorativ.

Alternanța este o succesiune de cel puțin două elemente diferite ca formă, mărime, culoare și poziție.

Simetria exprimă echilibru într-o compoziție plastică, ea presupune existența unei axe ce are de o parte și de alta elemente și motive așezate la distanțe egal depărtate de ea.

Simetria este una din legile fundamentale de structurarea a formelor naturale.

Formele compoziționale folosite în arta decorativă sunt: friza, chenarul decorativ, jocul de fond.

Friza este suprafața în formă de bandă în care se ordonează motive și elemente după legile artei decorative.

Chenarul este o bandă decorativă ce decorează o suprafață de jur împrejur.

Jocul de fond este compoziția ce se bazează pe o rețea în care motivele decorative sunt organizate în funcție de legile artei decorative.

În cadrul compoziției decorative se pot realiza lucrări pe bază de rețele, în care să se ordoneze elementele sau motivele alese sau se pot realiza frize decorative, chenare sau jocuri de fond pe bază de motive decorative, ordonate după legile artei decorative.

Înștiințarea elevilor cu probleme care intervin în compunerea spațiului plastic se face, folosind reproduceri de artă sau lucrări reușite ale elevilor ca exemple. Astfel elevii vor înțelege că artistul plastic nu a făcut nimic la întâmplare. Fără a exagera și fără a le compara cu operele de artă, lucrările copiilor vor fi apreciate ca descoperiri sau ca forme ingenioase inventate de ei la cerințele problemei plastice abordate. În paralel, se pot prezenta și lucrări (alese special) conținând cele mai frecvente „greșeli” întâlnite în compozițiile plastice ale copiilor.

Una dintre variantele prin care se realizează echilibrarea compoziției este armonizarea culorilor. Inițierea elevilor în armonia cromatică se face tocmai prin respectarea de către aceștia a cerințelor cu privire la culorile pe care urmează să le utilizeze în compoziții: primare – binare, calde – reci (cu tonurile și nuanțele lor), nonculori. În ceea ce privește așezarea culorilor pe suprafață, elevii vor constata următoarele: culorile calde apropie și măresc, iar cele reci micșorează și depărtează, lucrările realizate în tonuri și nuanțe ale aceleiași culori dau impresia de liniște și echilibru, iar cele în culori contrastante sugerează dinamism, energie și zbucium, culorile calde dau impresia de bucurie, iar cele reci de tristețe.

Un alt aspect de care trebuie să țină cont elevii în realizarea compozițiilor plastice se referă la evidențierea prin culoare a ceea ce este important. Dacă privim cu atenție la lucrările lor, ies în evidență preferințele pe care le au pentru anumite personaje, fenomene, elemente ale lumii înconjurătoare care sunt tratate prioritar cu culorile lor preferate. Spre aceste forme se îndreaptă întâi privirea, acesta fiind centrul de interes al compoziției.

Echilibrul unei lucrări se strică dacă:

fondul e colorat în culori mult prea vii (mai accentuate) decât obiectele sau figurile importante din compoziție;

fondul, în totalitatea lui, e mult prea întins în comparație cu suprafața ocupată de personaje/obiecte la un loc;

diferențele valorice (închis/deschis) sunt mult mai mari pe fiind decât pe figurile importante;

fondul e prea transparent pe alocuri (cu zone prea luminoase) în comparație cu personajele, figurile importante executate mai șters.

Modul de aranjare, de grupare a elementelor din care e alcătuită compoziția este și el important. Pentru ca elevii să deprindă gruparea inegală, dar echilibrată a semnelor plastice (care e mai expresivă) se poate porni de la sugestiile oferite de formele petelor spontane de culoare. Întâi se vor obține forme și figuri dispuse simetric (echilibrat, dar mai rigide) presând punctele de culoare așezate pe o hârtie care se pliază. Se vor construi apoi forme simetrice, respectiv figuri dispuse simetric, conforma sugestiilor oferite de forma petelor spontane. Presând punctele de culoare prin așezarea altei foi se vor obține pete asimetric dispuse pe suprafață dar identice pe ambele foi. Elevii vor constata că petele astfel grupate și răspândite pe suprafața planșei creează o imagine mai atractivă, mai expresivă.ca să înțeleagă modul cum vor putea ei înșiși să compună o suprafață cu semnele grupate inegal, dar echilibrat se va organiza un joc de grupare a trei sau mai multe figuri geometrice sau alte elemente (frunze, flori, copaci) decupate din hârtie. Urmărind sugestiile: „Dacă aveți trei, apropiați două și pe ale treilea depărtați-l!” sau „Grupați figurile, dar nu la fel! Le puteți ascunde mai puțin sau mai mult unele după altele!”. Elevii vor exersa realizarea grupărilor inegale mânuind figurile decupate, apoi vor încerca să aplice în lucrări acest gen de grupare al semnelor plastice.

Realizarea unei compoziții plastice are loc în etape și anume:

Schițarea și corectarea structurii de semne ale imaginii pe care fiecare elev și-a alcătuit-o. schițarea se face fie cu creionul, ușor și fără detalii, fie conturând cu o pensulă subțire (sau alt instrument de colorarea care se va folosi în lucrare). Modalitatea de a schița întâi liniar și de a umple pe urmă cu culoare spațiul respectiv nu e nici singura și nici cea mai bună dintre modalitățile tehnice ale picturii. Se poate începe cu așternerea maselor de culoare, conform imaginii alese, fără conturare. Apoi după ce s-au zvântat, dacă este necesară conturarea spațială sau totală a unor forme, a unei pete, se practică corectarea liniară cu pensula. Sunt elevi care nu se pot hotărî asupra imaginii, a scenei pe care s-o realizeze. Aceștia pot începe prin așternerea absolut liberă a unor pete, linii, puncte din culoarea sau culorile date sau alese. După colorarea planșa se cercetează rotind-o în cele patru poziții până elevul se decide asupra imaginii pe care s-o lucreze.

Precizarea detaliilor fiecărui semn și a intervalelor dintre semne.

Așternerea echilibrată a petelor în concordanță cu sarcinile de expresie și tehnologia prezentată.

Finisarea prin accentuare și, eventual, prin corectarea cu aceleași instrumente a unor pete sau detalii.

Pătrunderea micilor școlari în fabuloasa lume a formelor plastice și a culorilor poate fi înlesnită prin îmbrăcarea în haine de poveste sau de joc a tuturor instrucțiunilor de lucru. Astfel devenit mai accesibil, limbajul artelor plastice va fi însușit cu și mai multă plăcere.

Pentru toate aceste activități învățătorul trebuie să creeze un climat potrivit, tip atelier de artă, în clasă sau la locul de muncă, propice unei activități de creație independente, stimulativ, trezindu-le interesul și declanșând stări afective, emoționale specifice desfășurării exprimărilor plastice.

Indiferent de aplicațiile la temele plastice ce se propun, orele de educație plastică se structurează în felul următor:

pregătirea și organizarea locului de muncă, a materialelor și instrumentelor, poziționarea corectă pentru lucru;

prezentarea într-o formulare clară și limpede a problemelor de limbaj și tehnologie pentru clarificarea verbală, prin modele (reproduceri din albume, diapozitive, lucrări mai vechi ale elevilor) sau prin demonstrare practică a aplicației ce urmează a fi cuprinsă în exercițiul sau compoziția respectivă.

activitatea practică propriu-zisă, cu etapele de lucru necesare, specifice fiecărui gen plastic abordat;

analiza și aprecierea lucrărilor care se poate face prin comparare pe grupe de elevi sau cu toți elevii, la care se pot antrena și elevii capabili ulterior să poată face singuri asemenea „citiri” de imagini în expozițiile ce la vor vizita.

Activitățile orientate pe educație și comunicare vizată pentru ciclul primar sunt concepute în formă și conținut cu o creștere gradată, asimilarea de cunoștințe și noțiuni de limbaj plastic făcându-se de către copii din aproape în aproape, prin teme și subiecte, care trebuie să fie pe măsura posibilităților lor de asimilare și exprimare.

II.4. Rolul culorii în comunicare

Culorile au stat, în mare parte la baza cunoașterii mediului înconjurător de către oameni. Unii învățați au demonstrat că omul percepe mai întâi culoarea și apoi forma obiectelor.

Există o lume interioară, subiectivă trăită a culorilor, la fel cum există lumea lor obiectivă, exterioară. Fiind foarte importantă pentru universul uman, culoarea este prezentă în viața și activitatea cotidiană a oamenilor la fiecare pas, de la semnele de circulație la îmbrăcăminte, de la coloritul obiectelor și utilajelor industriale, de la flori și interioarele locuințelor la fațade, reclame, afișe, cărți, reviste de la mediul natural la pictură, simboluri și semnificații, de la diagnosticul psihic la tratamentul psihocromatic. Cromoterapia a devenit o știință care a încercat să dovedească încă din anul 1973 că într-un ambient coloristic agreabil, cu nuanțe bine alese și asortate de portocaliu, albastru deschis și galben, inteligența și creativitatea copiilor crește substanțial, iar în ceea ce privește viața creativă, bogăția trăirilor interioare, simțul pentru frumos, diferențele sunt și mai mari. Totodată, un mediu ambiant monoton și rece din punct de vedere artistic produce o creștere a tensiunii nervoase, o stare de iritare permanentă și inactivism, în timp ce folosirea cu discernământ a culorilor tonifică, echilibrează și activează comportamentul uman.

În procesul de predare – învățare, culorile influențează pozitiv percepția, atenția și memoria, sporind gradul de înțelegere și acumulare. Utilizarea unui câmp cromatic variat sporește randamentul activității intelectuale și influențează conduita umană prin declanșarea de trăiri afective pozitive. Studiindu-se influența culorilor asupra proceselor psihologice s-a dovedit că elevii care studiază materiale didactice colorate obțin performanțe superioare celor care studiază materiale didactice necolorate.

Culoarea aduce bucurie sau întristează, vindecă răni sufletești, depresii , dezvoltă inteligența și imaginația, asigură un randament mai mare în muncă, înlătură oboseala și creează o bună dispoziție. Cu ajutorul culorilor putem să ne cunoaștem mai bine personalitatea.

Culoarea este viață, este „energie radiantă care ne influențează în mod pozitiv sau negativ, indiferent dacă ne dăm sau nu seama de acest lucru”, afirma Johannes Itten, unul din marii practicieni ai culorii.

Alegerea culorilor este legată de intensitatea sau delicatețea afectivității. Culorile ne dau informații pentru perceperea sentimentelor. Widlocher (1965) afirma faptul că orice culoare are o valoare expresivă: tonalitățile opace evocă materia solidă, cele vii au o conotație aeriană. Cei care preferă forma asupra culori ne arată o persoană rațională în timp ce persoanele senzitive vor prefera culoarea mai mult decât forma. Intensitatea culorii demonstrează o afectivitate bogată, timidă și nuanțată în cazul culorilor dulci sau intensă în cazul culorilor vii.

Sunt bine cunoscute influențele culorilor: pentru a odihni și calma folosim tonuri pastelate de albastru, verde pentru a stimula sau favoriza lucrul, e bine ca mașinile și instrumentele muncitorilor să fie vopsite în culori vii. Dacă valoarea psihologică a alegerii și utilizării culorilor este incontestabilă, interpretarea psihologică a rezultatelor nu poate fi făcută decât în funcție de vârsta individului, educația sau formarea sa.

Nouă, învățătorilor, ne este folositor să cunoaștem corelațiile existente între specificul vieții familiale a unui copil și preferințele sale pentru anumite culori, acest lucru ajutându-ne în cazuri diferite pentru a-i înțelege personalitatea. Activitățile plastice sunt surse de cunoaștere și evadare a personalității copiilor. Culorile pot deveni astfel criterii de apreciere a unor aspecte legate de personalitatea lor.

Observând și analizând în lucrările copiilor culorile folosite, am încercat să înțelegem starea lor sufletească în cadrul dat de aceste studii psihologice, ceea ce ne-a permis aplicarea unor strategii adecvate în formarea personalității lor. Cunoașterea corelațiilor subiect-culoare ne ajută să aflăm răspunsuri corecte la întrebările: când, cum și cu ce mijloace, cu ce fel de ajutor să intervenim în valorificarea potențelor formative ale desenului?

În activitățile de pictură și desen copiii își ajustează gama cromatică în funcție de tema propusă de cadrul didactic. Acesta reduce într-o anumită măsură posibilitatea de folosire a culorilor, tonurilor și nuanțelor dorite de copil la nivel conștient sau la nivel inconștient.

Se spune că absența culorii într-o lucrare sau numai în unele teme, traduce un vid afectiv, uneori o tendință antisocială. Nu întotdeauna este adevărat. Unii copii preferă tehnici grafice de redare a lumii înconjurătoare, adică lucrul cu linia neagră. Însă astfel creează structuri de o complexitatea avansată care le definesc caracterul novator și predispus analizei cerebrale.

Toți copiii preferă exprimarea prin culoare însă,dacă la un moment dat, copilul nu a fost sprijinit în acest sens sau a avut o experiență neplăcută, acesta va refuza treptat să mai picteze. Din nefericire majoritatea indivizilor adulți trec prin aceste mici traume în copilărie, traume care-și pun amprenta pe întreaga sa experiență în viață și chiar formează un stil de gândire banal, fără impulsuri creative, ușor de manipulat într-o societate care-și dorește acest lucru.

Semnificațiile care au fost atribuite unor anumite culori au sintetizat anumite elemente distinctive care pot fi utilizate în analiza desenelor copiilor:

Roșu: „Forța voinței”. Este o culoare foarte caldă, vie, dinamică, neliniștitoare care provoacă, incită la acțiuni îndeosebi în plan motor. Are valoare de stimulator general și crește presiunea sangvină, tonusul muscular, activează respirația. Persoana care preferă roșul este excentrică, activă, ofensivă, agresivă, autonomă, competitivă, operativă. Este caracterizată de eroism, spirit de sacrificiu, luptă, vigoare, provocare. Utilizarea exclusiv acestei culori până la 6 ani este normal. Tonalitatea sa scade la copiii bolnavi. După 6 ani, el indică o tendință spre agresivitate, o lipsă de control emoțional.

Portocaliu este o culoare asemănătoare ca efect cu roșul. Este o culoare foarte caldă, mai activă decât galbenul, este stimulator emotiv și emană o senzație de apropiere puternică. Tipul uman care preferă oranjul este tipul jovial, amical, persoana care preferă această culoare asemănându-se cu cea care preferă roșul. Copilul care preferă această culoare are încredere în el și cei din jur.

Galben – „spontaneitate”. Culoare caldă și dinamică, ce este caracterizată de căldură, intimitate, satisfacție, admirație, înviorare, blândețe și speranță. Stimulează vederea, întreține starea de vigilență, sporește capacitatea de mobilizare și concentrare a atenției. Culoarea are capacitatea de a crea senzația de apropiere în spațiu, predispune la comunicare și înțelegere, iar privită mult timp obosește, de aceea este preferată în tonuri palide. Foarte des asociat roșului sau utilizat singur, el reflectă uneori o foarte mare dependență a copilului de adult. Persoana care preferă galbenul este caracterizată de aspirație, dorință de fericire, de autorealizare, de speranță este de tip egoist sau cu înclinații metafizice, este nobilă, cutezătoare, expansivă, cu dragoste de viață, activă, proiectivă, expansivă, investigativă, originală, variabilă.

Verde – „elasticitatea voinței”. Este o culoare liniștitoare, odihnitoare, calmantă, care manifestă o impresie de prospețime, speranță, liniște, bună dispoziție, relaxare, meditație, echilibru, relaxare, contemplare. Facilitează deconectarea nervoasă, scade presiunea sanguină. Dă o senzație de depărtare în spațiu, stimulează asocierea liberă de idei, siguranța și introspecția. Persoanele care preferă verdele sunt pasive, defensive, autonome, reținute, posesive, îndrăznețe, capabile de concentrare, de autoevaluare, de conciliere, relaxare, mulțumire și acceptare. De asemenea, ele sunt animate de flexibilitatea impulsurilor, tendințelor și atitudinilor, dorință de a impresiona și a obține recunoaștere.

Albastru – „Profunzimea trăirilor și sentimentelor”. Este o culoare foarte rece, odihnitoare și liniștitoare. Îndeamnă la calm și visare, concentrare și liniște interioară, meditație. Favorizează dezvoltarea proceselor de inhibiție și încetinire a ritmului activității, scade presiunea sangvină și tonusul muscular, calmează respirația. Dă o senzație de depărtare în spațiu, de distanță, de infinit. Persoana care preferă albastrul este orientată spre sine, spre trăiri legate de statornicie, este o persoană fidelă, aspiră la libertate, așteptare, speranță. Poate fi folosit și de copiii mai mici de 5 ani, aceștia au un comportament mai controlat decât cei care utilizează roșul. Folosirea lui la 6 ani corespunde unei bune adaptări, utilizat exclusiv, el poate semnifica un control de sine prea marcant.

Violet. Este o culoare rece, neliniștitoare, descurajatoare. Are un efect contradictoriu, în același timp inducând atracție și depărtare, optimism și nostalgie, tristețe și agresivitate. Este o culoare gravă, solemnă și distantă. Persoanele care preferă violetul au tendința spre identificare, spre unificarea impulsurilor, au dorința de a stabili relații intime care să ofere satisfacție. Semnificație pentru europeni în ceea ce privește această culoare este dată de următoarele elemente: inteligență, politețe, întărirea spiritului, supunere, ascultare.

Lila: prospețime, apatie

Indigo: reculegere, meditație

Mov: tristețe

Este folosit de către cei mici și mai ales în perioadele de adaptare dificilă.

Maro. Este o culoare care denotă senzualitate, dorință de confort, nevoie crescută de liniște și confort psihic de conservare corporală. Această culoare este agreată de copiii încăpățânați.

Alb. Acesta semnifică expresivitate, ușurință, robustețe, puritate, prietenie, sinceritate, răceală, monotonie. Persoanele care manifestă înclinație către alb sunt caracterizate de inocență și înțelegere. Copiii care preferă această culoare iubesc tot ce este în jurul lor.

Negru. Este o culoare care denotă: reținere, neliniște, depresie, înduioșare, vinovăție, gravitate, sobrietate, ostilitate, regret, frică. Este culoarea doliului în cultura noastră. Preferința negrului la persoane denotă negarea acțiunii, vieții, renunțare, revoltă față de ambianța în care nimic nu este așa cum ar trebui să fie, nimic nu satisface.

Studiul culorilor le poate interpreta pe acestea din punct de vedere al dublelor lor acțiuni: din punct de vedere fizic, persoana simte culoare cu ajutorul organului perceptiv – ochiul, iar din punct de vedere spiritual, cu cât mai cultivat este spiritul asupra căruia se exercită culoarea, cu atât mai profundă este emoția pe care această acțiune elementară o provoacă în suflet.

Pentru a interpreta simbolismul culorii, trebuie totuși să ținem cont și de alți numeroși factori: influențe culturale, modă, linii și forme, juxtapunerea culorilor care marchează un conflict între două tendințe.

Astfel, un copil extrovertit, cu o activitate impulsivă, o afectivitate debordantă, îndreptată spre exterior, căutând mereu contacte, exprimându-și sentimentele cu căldură, dar manifestând uneori o tendință spre instabilitate și pe care șocurile afective îl rănesc foarte ușor, chiar dacă pare insensibil, va folosi un mare număr de culori, mai ales roșul, galbenul, portocaliul și albul.

În schimb, copilul introvertit, cu care contactele sunt dificile și ale cărui activități sunt slabe, se mulțumește cu foarte puține culori – în medie, una sau două, în principal albastrul sau verdele, violetul sau negrul sau griul. În general, un subiect stabil, bine adaptat social, utilizează de la patru la șase culori. De altfel, subiectul, în cursul evoluției sale, nu va utiliza întotdeauna aceleași culori. Poate să treacă prin perioade fără culoare sau dimpotrivă, foarte colorate.

Culoarea nu are o valoare absolută în interpretarea desenului; totuși, în general, culorile deschise și calde traduc un bun echilibru, în schimb, culorile închise indică o tendință spre tristețe, anxietate sau o opoziție. Nuanțele pale produc un dezechilibru afectiv sau o sănătate șubredă.

Acestea sunt doar câteva exemple care ajută în cunoașterea copilului prin intermediul culorilor și al creațiilor plastice. Cel care analizează creația unui copil trebuie să-și dea silința să uite că e adult și să nu vadă în lucrare propriile proiecții. Iată de ce acest gen de analiză reclamă competența unui specialist. De aceea e binevenită și din ce în ce mai bine acceptată în societatea de astăzi ideea colaborării îndeaproape a învățătorului cu psihologul, dar și cu profesionistul în domeniul artelor.

Reușind, astfel, o mai bună cunoaștere a personalității copilului, a capacității lui intelectuale și afective, se va face față mai ușor problemelor de natură psihologică ce apar pe parcursul dezvoltării copilului, încurajându-l pe fiecare în direcția cea mai potrivită capacităților sale.

Desenul copilului poate reprezenta o modalitate de a cunoaște mecanismul prin care el își structurează spațiul perceput, astfel încât la această vârstă desenul reprezintă una din principalele modalități de testare a normalității dezvoltării.

Pentru copil desenul este un joc, un vis, o realitate. Un joc pentru că desenul nu exercită o constrângere, ci îl recrează pe copil.

Un vis pentru că pe foaia de hârtie apar dorințele conștiente și inconștiente.

O realitate pentru că preocupările de moment ale copilului motivează desenul său.

În clasele primare, învățătorul, în lipsa unui specialist este cel care trebuie să-l inițieze pe copil în desen și pictură. Minimalizarea importanței desenului în școală are repercursiuni pe care învățătorul nu le cunoaște sau deseori le uită. Astfel, un copil care are puține ocazii de a picta la școală va avea intenția de a reproduce întotdeauna aceleași teme cu același culori. Chiar și desenele realizate cu anumite ocazii sunt lipsite de originalitate și nu fac altceva decât să-i împiedice pe copii să se exprime liber. Copilul este un creator pe care deseori școala îl înăbușă. La începutul școlii, pentru copilul care abia știe să scrie, desenul va rămâne o tehnică seducătoare. Va mai avea nevoie de mulți ani pentru a se bucura de plăcerea de a comunica în scris cu celălalt. Iată de ce desenul, departe de a dispărea pe parcursul anilor când se învață citirea și scrierea, se menține ca o activitate privilegiată a copilului.

Odată copilul „școlarizat”, părinții și dascălii par că pierd orice simț al realității, fiind cuprinși de febra cursurilor, uitând că un copil este o ființă „imatură” prin definiție și că dezvoltarea sa depășește uneori timpul școlarității sale. Desenul liber sau tematic poate fi o cale foarte potrivită de evaluare a personalității copilului, a problemelor sale emoționale, a capacităților și a dificultăților sale de a se adapta la mediul școlar și social.

Fiecare învățător trebuie să cunoască faptul că desenele sunt „vehicole” și „activatori” de informație psihologică inconștientă sau de mesaje pe care copiii sunt incapabili de a le exprima verbal, ci doar afectiv – imagistic prin intermediul culorilor, firmelor, pozițiilor, dimensiunilor personajelor sau obiectelor desenate.

Desenele și jocurile sunt considerate de specialiști drept cele mai relevante modalități de expresie a primilor ani de viață, ele oferind date importante despre inteligența și afectivitatea copiilor.

Utilizarea desenului, ca mijloc de cunoaștere a copiilor, nu trebuie neglijată, uitată sau minimalizată, desenul având o valoare expresivă (modul în care copilul tratează suprafața colii, alegerea formelor și culorilor exprimă aspecte ale stării emoționale); proiectivă ( prin stilul general al figurii care exprimă anumite dispoziții fundamentale ale modului cum trăiește lumea și relațiile cu obiectele acesteia); narativă (prin desen copilul își dezvăluie centrele de interes, tensiunile, grijile, gusturile) și o valoare simbolică (prin intervenția unor procese și mecanisme defensive care relevă natura temelor inconștiente).

CAPITOLUL III

III.1. Fișe de muncă independentă și utilizarea lor la ora de educație plastică în ciclul primar

Indiferent cât de mare este ajutorul pe care elevul îl primește din partea învățătorului, fără o muncă personală acesta își pierde din randament și nu mai are finalitatea pe care învățătorul o dorește.

Prin munca individuală realizată sistematic, copiii își consolidează unele cunoștințe plastice dobândite, își reprezintă unele cunoștințe pe care nu și le-au însușit încă sau are rolul de a înlătura rămânerile în urmă la unii elevi.

Culoarea ca factor principal în predarea elementelor de limbaj plastic, este receptată cu încântare de către elevi, dar pentru formarea unui bagaj de cunoștințe este necesar ca acest element de limbaj plastic să fie înțeles, atât din punct de vedere expresiv, impresiv, cât și simbolic. Orice învățător poate evalua stăpânirea în mai mare sau mai mică măsură a limbajului plastic prin desenele pe care le realizează elevii și trebuie să intervină printr-o anumită metodă didactică atunci când observă că nu toate cunoștințele au fost bine însușite. De aceea, pentru a forma și dezvolta imaginația, creativitatea și gustul estetic al școlarului este necesar ca fiecare semnificație a culorilor să fie folosită creator de către elevi. Toate aceste lucruri pot fi realizate eficient numai dacă se folosesc pașii mici în învățare, iar pentru realizarea acestor obiective se folosesc fișele de muncă independentă care pot să asigure și elevilor „mai slabi” un minimum de cunoștințe, o mică fărâmă de imaginație, sensibilitate și creativitate.

Aceste fișe pot fi:

fișe de dobândire de noi cunoștințe;

fișe de consolidare și sistematizare a cunoștințelor;

fișe de creativitate;

fișe de recuperare.

În orele de educație plastică în care elevii iau contact cu culoarea se pot folosi o serie de fișe de muncă independentă cu ajutorul cărora se pot însuși noțiunile de culori:

primare

binare

complementare

calde

reci.

Pentru cunoașterea tipurilor de culori se folosesc următoarele fișe de muncă care se rezolvă individual în 5 – 10 minute pe ¼ din foaia de desen:

Colorează numai cu culori primare:

Colorează folosind numai culori binare:

Folosind perechea de culori complementare … (roșu cu verde), colorați obiectul:

Desenează numai cu complementara culorii date:

Descoperă culoarea primară care lipsește și colorează:

Ce culoare binară lipsește?

Folosind nonculorile, colorați pătratele alternativ. Ce obțineți?

Colorează balonul cu culori calde.

Expresivitatea plastică dată de culori le trezește interesul copiilor, mai ales atunci când observă că doare o culoare poate realiza un întreg desen, poate exprima o întreagă pleiadă de trăiri, pentru a-i stimula să creeze cât mai multe tonuri ale aceleiași culori putem folosi o fișă de muncă individuală.

Alegeți o culoare (roșu, galben, verde, albastru). Folosiți cât mai multe tonuri ale acesteia și colorați fiecare obiect cu unul din ele:

O altă problemă care trebuie dezbătută la clasă este înțelegerea semnificației pe care o are fiecare culoare în parte, impresia pe care aceasta o lasă asupra psihicului uman. De la cea mai mică vârstă, pentru fiecare copil culorile pe care le întâlnește în jurul său au o semnificație adâncă pe care apoi o întipărește, păstrând-o toată viața, de aceea fișele de lucru care pun accent pe semnificația culorilor au o foarte mare importanță.

Folosiți culoarea potrivită, astfel încât unul din chipuri să exprime bucurie, celălalt tristețe:

Colorați cerul astfel încât să sugerați furtuna!

Colorați câmpul astfel încât să reprezinte o zi foarte caldă de vară!

Varietatea fișelor este foarte mare, ținând cont și de obiectivele operaționale ale fiecărei lecții. La realizarea lor se urmărește permanent ca acestea să fie cu un grad de dificultate mai mare pentru a realiza un progres cu elevii, pentru a-i pune la un efort mai mare.

Prin folosirea lor la orele de educație plastică, elevii învață mai repede cu ajutorul pașilor mici, culorile cu semnificațiile lor și se străduiesc ca în lucrările lor să folosească nuanțe cromatice potrivite atât cu starea lor de spirit cât și să genereze diverse sentimente celui care admiră lucrarea plastică.

PROIECT DE LECȚIE

Obiectul: Educație plastică

Clasa: a IV-a

Propunător: Dănăilă Laura

Tema plastică: Cunoașterea culorilor – Culori calde, culori reci

Subiectul lecției: Compoziție plastică cu culori calde sau reci

Scopul instructiv-educativ:

dezvoltarea gustului estetic și îmbogățirea cunoștințelor despre culoare

Obiective operaționale:

– să recunoască și să numească culorile pe cercul cromatic;

– să înțeleagă noțiunile: culori calde, culori reci;

– să clasifice culorile în calde și reci;

– să observe pe lucrări, culorile calde și reci și să precizeze dacă lucrările sunt realizate în culori calde sau culori reci;

– să aleagă culorile necesare compoziției potrivite cu subiectul ales;

– să realizeze lucrarea, respectând etapele cerute și indicațiile primite.

Tipul lecției: lecție de învățare și de formare a priceperilor și deprinderilor

Metode: dialogul dirijat, observația, explicația, demonstrația, exercițiul, munca independentă

Mijloace didactice: planșa cu cercul cromatic, planșe și reproduceri de artă, acuarele, pensule,

vas pentru apă

Material bibliografic:

Aurel Dascălu, Educația plastică în ciclul primar, Ed. Polirom, Iași, 1998

Maria Gheorghiu, Paleta copilăriei, Ed. TEDIT FZH, București, 1998

Durata: 50 min

Culori calde

Culori reci

Culori reci

Culori

Culoriculori

PROIECT DE LECȚIE

Obiectul: Educație plastică

Clasa: a IV-a

Propunător: Dănăilă Laura

Tema plastică: Cunoașterea culorilor

Subiectul lecției: „Orașul meu”

Scopul instructiv-educativ:

consolidarea numirii, ordonării și clasificării culorilor

Obiective operaționale:

– să numească culorile spectrului;

– să numească și să recunoască culorile primare;

– să numească și să recunoască culorile binare;

– să exemplifice existența acestora în natură;

– să realizeze compoziția, respectând indicațiile date;

– să analizeze și să evalueze lucrările pe baza criteriilor de evaluare propuse.

Tipul lecției: formare de priceperi și deprinderi

Metode și procedee folosite: dialogul dirijat, observația, demonstrația, exercițiul

Mijloace didactice: planșa cu cercul cromatic, reproduceri de artă, prezentare PPT, planșe ale elevilor

Materiale specifice de lucru: pensule, culori de apă, suport de hârtie, vas pentru apă

Material bibliografic:

Lucia Stan, Ileana Stan, Educație plastică – ghid metodic, Ed. Aramis, București, 2003

Maria Cristea, Virginia Nițescu, Dan Horațiu Panait, Elena Surdu Stănescu, Ghid metodic de educație plastică, Ed. Petrion, București, 1997

www.didactic.ro

Durata: 50 min

PROIECT DE LECȚIE

Obiectul: Educație plastică

Clasa: a IV-a

Propunător: Dănăilă Laura

Tema plastică: Culori, nuanțe

Subiectul lecției: „Toamna” – peisaj

Scopul instructiv-educativ:

dezvoltarea capacității de a realiza o compoziție plastică după o temă plastică dată și un subiect adecvat

Obiective operaționale:

– să-și reamintească culorile primare și binare, precum și nonculorile;

– să exemplifice existența acestora în natură;

– să le recunoască în reproduceri și tablouri;

– să stabilească culorile ce vor fi folosite în realizarea subiectului;

– să realizeze un peisaj corespunzător subiectului lecției;

– să contribuie la evaluarea individuală a lucrărilor.

Tipul lecției: lecție de învățare și de formare a priceperilor și deprinderilor

Metode și procedee folosite: conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, dialogul dirijat,

observația

Mijloace didactice: reproduceri din scheme, planșe didactice, planșe ale elevilor din seriile

anterioare

Materiale specifice de lucru: pensule, culori de apă, foaie de hârtie, pahar pentru apă

Material bibliografic:

Lucia Stan, Ileana Stan, Educație plastică – ghid metodic, clasele I – IV, Ed. Aramis, București, 2003

*** , Album metodic, Ed. Arta grafică, București, 1987

Durata: 50 min

„Iubesc primăvara oriunde, dar dacă aș putea alege, aș întâmpina-o mereu în grădină.”

PROIECT DE LECȚIE

Data: aprilie 2015

Disciplina: Educație plastică

Clasa: a IV-a

Propunător: Dănăilă Laura

Unitatea de învățare: Amestecuri de culori

Subiectul lecției: „Primăvara”

Tipul lecției: formare de priceperi și deprinderi

Scopul instructiv-educativ:

formarea și dezvoltarea capacității de a înțelege și aprecia frumosul din natură

Obiective operaționale:

– să grupeze culorile după asemănare;

– să denumească culorile specifice elementelor din natură, primăvara;

– să creeze o compoziție figurativă folosind amestecul dintre culori și nonculori;

– să evalueze și să se autoevalueze după criterii stabilite.

Metode și procedee folosite: dialogul dirijat, exercițiul, observația, munca independentă, brainstormingul

Mijloace didactice: planșe demonstrative, desene ale elevilor, material PPT – „Simfonia primăverii”

Materiale specifice de lucru: pensoane, culori de apă, foi de desen, vas pentru apă

Material bibliografic:

Silvia Drăghicescu, Florentina Drăghicescu, Educație plastică – ghid metodic – cl. I-IV, Ed. Aramis, București, 2007;

Aurel Dascălu, Educația plastică în ciclul primar, Polirom, Iași, 1998

www.didactic.ro

Durata: 50 min

PROIECT DE LECȚIE

Data:

Clasa: a IV-a

Propunător: Dănăilă Laura

Disciplina: Educație plastică

Tema plastică: Amestecuri de culori

Subiectul lecției: „Peisaj în tonuri ale aceleiași culori”

Tipul lecției: de învățare și de formare a priceperilor și deprinderilor

Scopul instructiv-educativ:

educarea artistico – plastică a elevilor

Obiective operaționale:

– să grupeze culorile după asemănare;

– să aleagă una sau mai multe culori care să fie semene cu o culoare prezentată;

– să creeze culori semene, rupând tonul aceleiași culori;

– să realizeze un peisaj în tonuri rupte ale aceleiași culori;

– să evalueze și să se autoevalueze după criterii stabilite.

Metode și procedee folosite: dialogul dirijat, exercițiul, observația, munca independentă, explicația

Mijloace didactice: planșă cu cercul cromatic, planșe ale elevilor în culori semene

Materiale specifice de lucru: culori, foi de desen, pensule, vas pentru apă

Material bibliografic:

Aurel Dascălu, Educația plastică în ciclul primar, Polirom, Iași, 1998

Maria Gheorghiu, Paleta copilăriei, Ed. TEDIT FZH, București, 1998

Durata: 50 min

PROIECT DE LECȚIE

Școala: Școala Gimnazială „Leon Dănăilă”

Data:

Clasa: a IV-a

Propunător: inv. Dănăilă Laura

Aria curriculară: Arte

Disciplina: Educație plastică

Unitatea de învățare: Amestecurile culorilor

Subiectul lecției: „La cireșe”

Tipul lecției: formare de priceperi și deprinderi

Scopul instructiv-educativ: – dezvoltarea dragostei față de frumosul din natură

Obiective de referință:

Cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj plastic

Formarea și dezvoltarea gustului pentru frumos

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

– să identifice culorile;

– să numească culorile;

– să realizeze pete de culoare;

– să realizeze pete de culoare;

– să obțină amestecuri de culori;

– să evalueze lucrarea proprie și pe cele ale colegilor, cu ajutorul criteriilor de evaluare stabilite.

Metode și procedee folosite: explicația, conversația, exercițiul, demonstrația, observația

Mijloace didactice: planșe didactice, imagini cu desene realizate de elevi, videoproiector

Materiale specifice de lucru: foi de desen, acuarele, pensoane, vas pentru apă

Material bibliografic:

Silvia Drăghicescu, Florentina Drăghicescu, Educație plastică – ghid metodic – cl. I-IV, Ed. Aramis, București, 2001;

*** , Ghidul învățătorului, Ed. Petrion, București, 2004

Durata: 50 min

Desfășurarea activității

CONCLUZII

Spiritul copiilor nu este un vas pe care avem să-l umplem, ci este o vatră pe care trebuie să o încălzim.

O. Greard

Omul și personalitatea sa se formează și se dezvoltă prin educație. Latura estetică are un rol foarte important și este implicat în dublă ipostază, având ca obiecte principale: formarea unui receptor avizat și educarea creatorului de frumos. Astfel, ființa umană va percepe, trăi, înțelege, asimila și nu în ultimul rând va reuși să creeze. Ținând cont de aspectele relatate, am încercat să demonstrez pe parcursul acestei lucrări că activitatea de educare, prin intermediul orei de educație plastică, contribuie alături de alte discipline la formarea și dezvoltarea personalității copiilor, la lărgirea orizontului de cunoaștere, prin formarea unor atitudini și sentimente estetice față de natură și artă, prin formarea percepției și gustului estetic, prin contribuția la formarea trăsăturilor morale și de caracter.

În întreaga activitate desfășurată anul acesta la colectivul clasei a IV-a, am ținut seama de flexibilitatea, pasiunile elevilor, de aptitudinile lor, de curiozitatea și încrederea în sine încurajându-i pe elevi cu sfaturi, astfel încât au devenit mai sensibili și mai receptivi la indicațiile primite.

Crearea unui climat de învățare neautoritar a dus, de asemenea la stimularea activității artistice creatoare a elevilor. Ei au fost încredințați că ideile lor sunt foarte importante atât pentru ei, cât și pentru întreaga clasă. Așa au căpătat încredere în forțele lor pentru a putea lucra creator, iar acest lucru este oglindit și în desenele realizate pe parcursul anului școlar.

Dacă nu ne place ceea ce vedem la un copil, trebuie să știm că în mare parte, vina ne aparține nouă, adulților. Orice ocazie pierdută de a educa sensibilitatea, va avea repercursiuni mai devreme sau mai târziu, asupra tuturor. Însușirea elementelor de limbaj plastic și mai ales a culorii, prin aplicații practice va pregăti orice persoană pentru o luptă eroică împotriva mediocrității.

Copilul trebuie condus cu atenție și răbdare spre învățarea unor tehnici de muncă individuală. Pentru aceasta am asigurat participarea tuturor copiilor la procesul de învățământ, lucrând cu ei diferențiat.

În activitatea desfășurată cu școlarii am folosit mai ales metoda demonstrației, a exercițiului, dialogului dirijat sau explicația. Consider că ansamblul de procedee și metode poate fi îmbunătățit de fiecare cadru didactic din învățământ, potrivit individualității fiecărui copil sau nivelului de pregătire al colectivului pe care îl conduce.

Lucrarea de față conține idei și soluții pentru realizarea optimă a educației artistico-plastice în școală, dar acestea nu constituie decât exemple cu caracter orientativ și nu epuizează posibilitățile de pregătire și desfășurare a activităților artistice din școală.

Pentru a fi educatori perfecți ar trebui să fim întruna conștienți nu numai de ceea ce se petrece în lăuntrul nostru, dar și de ceea ce simt acei cărora ne adresăm.

Andrei Berge, Defectele părinților

Să nu uităm nicicând că sufletul copilului e ca azurul cerului. Vorbele repezite îl întunecă și picături de rouă brăzdează chipul lui.

Blândețea, gingășia, asemenea razelor de soare aduc zâmbetul pe fața copiilor.

Haideți, să dăm fiecăruia un pic de frumos printr-un cântec, fermecător, suav, plăcut, de care își va aminti mereu și prin paleta de culori a curcubeului cu care să se joace liber și fericit pe o foaie de hârtie.

Sper ca această inițiativă să capteze atenția celor interesați în acest domeniu, de implicațiile și specificul activităților pentru copiii pe care îi educăm în perioada școlară.

ANEXE

Griuri colorate

Compoziție decorativă – Friză

Compoziție decorativă

Compoziție decorativă – Vitraliu

Compoziții dinamice

Compoziție circulară

Mihai Eminescu

Compoziție pe verticală

BIBLIOGRAFIE

***, 2002, Ghid metodologic pentru aplicarea programelor școlare din aria curriculară arte pentru clasele I – a XII-a, Consiliul Național pentru Curriculum, Editura Aramis, București

Adrian, Radu, 2008, Educația plastică la orice vârstă, Editura Ars Docendi a Universității din București, București

Antal, A., Mureșan, P., 1983, Culoare, armonie, confort, Editura Științifică, București

Bogdan, Tiberiu, Stănculescu, I. Ilie, 1971, Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București

Botez, Georgeta, Solovăstru, Dana, 2007, Atlas cu elemente de limbaj plastic, Editura Aramis, București

Constantin, Paul, 1979, Culoare, artă, ambient, Editura Meridiane, București

Cristea Maria, Nițescu, Virginia, Panait, dan, Horațiu, Stănescu, Elena Surdu, 1990, Ghid metodic de educație plastică pentru clasele I-IV, Editura Petrion, București

Cristea, Maria, 2007, Educația plastică și didactica educației plastice în învățământul primar și preșcolar,

Dascălu, Aurel, 1998, Educația plastică în ciclul primar, Editura Polirom, Iași

Demetrescu, Camilian, 1965, Culoare, suflet și retină, Editura Meridiane, București

Gheorghiu, Maria, 1998, Paleta copilăriei, Editura TEDIT FZH, București

Ilioara, Maria, 1981, Metodica predării desenului la clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București

Inclezan, Estera, Educație plastică mapa pentru clasa I, Editura Odyseea, Cluj-Napoca

Inclezan, Estera, Educație plastică mapa pentru clasa a II-a, Editura Odyseea, Cluj-Napoca

Pîrnog, Ion, 2007, Ghid metodic de educație plastică, Editura Compania, București

Stan, Lucia, Stan, Ileana, Botezatu, Elisabeta, 2003, Educație plastică, Ghid metodic clasele I-IV, Editura Aramis, București

Șușală, N. Ion, 1982, Culoarea cea de toate zilele, Editura Albatros, București

Șușală, N. Ion, 1986, Curs de desen, Editura Fundației „România de Mâine”, București

Tincea, Vasilica, 2000, Grafică și pictură – curs opțional pentru pictură clasa a IV-a, Editura Aramis, București