Studiu Privind Depistarea Atitudinilor Lordice LA Elevi DIN Invatamantul Primar – Mediul Urban

STUDIU PRIVIND DEPISTAREA ATITUDINILOR LORDICE LA ELEVI DIN INVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR – MEDIUL URBAN

MOTIVARE

Principalul motiv pentru care a fost aleasă abordarea acestei teme îl reprezintă lipsa materialului necesar întocmirii unei astfel de lucrări. Considerăm tema respectivă una de actualitate, cu care se confruntă societatea secolului XXI. Având la baza o gamă variată de date atât din literatura autohtonă, cât și din cea străină de specialitate, sperăm ca informațiile oferite în fondarea acesteia să vină în ajutorul celor interesați să afle cât mai multe detalii despre problema abordată.

Totodată, prin alegerea temei de mai sus ne-am dorit aprofundarea detaliată a cunoștinților legate de coloana vertebrală, pornind de la componența și structura sa, mergând până la deviații și forme de tratament ale acestora, pentru ca mai târziu, de ce nu, să lucrăm în acest domeniu de activitate, lucrarea de față fiind un prim pas în realizarea acestui ideal.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND COLOANA VERTEBRALĂ

1.1.COLOANA VERTEBRALĂ

Coloana vertebrală sau scheletul axial, reprezintă segmentul central al aparatului locomotor uman.

Funcțiile colanei vertebrale:

susținerea corpului în spațiu – aici este necesară mobilitatea pentru a permite flexie, extensie, rotație și înclinație laterală.

să reziste forțelor de gravitație, și celor de inerție;

să protejeze conținutul mobil al canalului rahidian – în cursul acestor mișcări prin intermediul structuirlor osteoligamentare și musculare, multisegmentare.

Astfel, se poate spune că, coloana vertebrală este segmentul central în mobilizarea celorlalte membre, importanța ei definindu-se pe parcursul activității socio-profesionale.

Vertebrele semnifică coloana vertebrală, acestea formează anumite regiuni dinstincte:

1.Vertebrele cervicale corespund gâtului ele sunt în număr de șapte și se notează de la C1 la C7, împreună formând coloana cervicală.

Coloana cervicală este segmentul cel mai cranial al organului axial al corpului. Având o încărcătură mai redusă, ea este mai puțin rezistentă, în schimb este puternic segmentată fapt care îi conferă o mare mobilitate și flexibilitate. O specializare deosebită suferă primele două vertebre cervicale (atlasul și axisul). Următoarele cinci vertebre (de la C3 la C7) și părțile moi care le consolidează formează așa numitul segment inferior al coloanei cervicale. Ultimele două vertebre se deosebesc de celelalte prin dezvoltarea mai evidentă a apofizei spinoase.

2.Vertebrele toracale corespund toracelui, sunt în număr de 12 vertebre (se notează de la T1 la T12) formând împreună coloana toracală.

Vertebrele toracice alcătuiesc cea mai lungă porțiune din rahis. Caracteristicile specifice acestor vertebre o constituie faptul că pe corpul lor se găsesc semifațete articulare pentru capul costei, iar pe apofizele transverse se găsesc fațete articulare pe tuberozitatea coastei. Vertebrele T1, T10, T11, T12 prezintă unele carctere particulare.

Corpul vertebrei toracice este mai voluminous decât al vertebrelor cervicale. Diametrele antero-posterioare și transversale sunt aproape egale. Volumul corpului vertebral crește de sus în jos în toată coloana dorsală.

Fațetele costale superioare sunt prezente la primele zece vertebre toracice, iar cele inferioare se găsesc numai la primele 9 vertebre toracice. Între fațetele costale inferioare și superioare ale vertebrei următoare, se formează un spațiu în formă de unghi diedru, în care pătrunde capul coastei cu cele două suprafețe articulare pe care le reprezintă.

Volumul corpurilor vertebrale în regiunea toracică crește cranio-caudal, dublându-se la ultimele vertebre toracice.

Vertebrele cu caracter special din această regiune sunt: prima vertebră, a 4-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a și a 12-a.

Prima vertebră toracică este o vertebră de tranziție. Ea prezintă atât elemente caracteristice regiunii cervicale cât și elemente caracteristice regiunii toracice. Pentru caracterele cervicale pledează corpul vertebral care este mai alungit transversal, prezența unui tubercul pe fața anterioară a corpului și caracterele pediculilor. Pentru caracterele de tip toracic se caracterizează prin prezența unei fațete articulare costale pe corpul vertebral pentru prima coastă.

A patra vertebră toracică se caracterizează prin faptul că pe corpul vertebral, în partea stângă există o adâncitură numită impresiunea aortică, determinată de pulsațiile arteriale aortice de la acest nivel.

A noua vertebră este specifică prin faptul că fațeta articulară costală de pe apofiza transversă este dispusă pe marginea superioară a apofizei și nu pe fața ei anterioară ca de obicei.

A 10-a și a 11-a vertebră toracică au drept caractere speciale faptul că pediculul este mai înalt, corpul prezintă pe partea laterală o singură fațetă articulară pentru coastă.

A 12-a vertebră toracică este una de tranziție între regiunea toracică și regiunea lombară.

3.Vertebrele lombare corespund peretelui posterioar al abdomenului, ele sunt în număr de 5 (se notează de la L1 la L5), și împreună formează coloana lombară.

Vertebrele lombare ocupă porțiunea bazală al organului axial, ceea ce face ca solicitările în statică și în dinamică să fie mai mari la acest nivel. Colana lombară este reprezentată de cele cinci vertebre lombare.

Corpul vertebral lombar este cel mai voluminos dintre corpurile rahisului. Diametrul transversal al corpului vertebral depășește evident diametrul antero-posterior, fiind din această cauză mai mare spre suprafața inferioară a corpului fiecărei vertebre. Buretele marginal al fețelor corpului este pronunțat, cel de la fața inferioară fiind întotdeauna mai gros și mai evident. Partea centrală a feți corpurilor prezintă două zone, una periferică și alta centrală care corespunde nucleului pulpos.

Caractere speciale la vertebrele lombare se întâlnesc la prima și la a cincea. Prima vertebră lombară are unele caractere morfologice de trecere și anume apofiza costiformă scurtă, pe care se inseră arcada psoasului, iar spre vârf arcada pătratelor lombelor.

Vertebra a 5-a lombară se mai numește și vertebră presacrală datorită așezării ei. Deoarece suportă greutatea mare a trunchiului, prezintă unele modificări morfologice adaptative. Astfel, corpul vertebral este foarte voluminous, mai înalt anterior decât posterior, având astfel un aspect cuneiform. Apofizele costiforme sunt mai scurte și mai groase.

Vertebrele coloanei cervicale, toracale și lombare sunt oase mobile, independente, și se numesc vertebre adevărate.

4.Vertebrele sacrale în număr de cinci și vertebrele coccigiene în număr de 4-5 răspund pelvisului ele se sudează dând naștere la două oase: sacrul, respectiv coccigele. Fiind sudate între ele, se mai numesc vertebre false.

Vertebrele au o constituție anatomică diferită de la o regiune la alta, dar toate respectă un plan unic de construcție morfologică. Coloana vertebrală suportă o greutate mare în sens cranio-caudal, diametrele mărindu-se corespunzător, fără ca masa substanței osoase să crească în aceeași proporție.

O vertebră adevărată are două părți: una anterioară, reprezentând un segment de cilindru plin, numit corpul vertebrei; și alta posterioară, reprezentând arcul vertebrei. Arcul vertebral este legat de corpul vertebrei prin două mici punți numiți pediculii arcului vertebral.

Corpul vertebral este masa osoasă principală a vertebrei care-i asigură rezistența necesară în diverse roluri funcționale ale coloanei. Corpul vertebral are forma unui cilindru, al cărui diametru transversal domină toate celelalte dimensiuni.

Corpului vertebral i se pot distinge două fețe, o circumferință și două margini. Fețele sunt una superioară și alta inferioară, și, deoarece vin în contact cu discurile intervertebrale sunt numite și fețe discale.

Un alt element al corpului vertebral este suprafața circumferințială, această zonă este străbătută de numeroase orificii vasculare, iar pe fața anterioară se inseră ligamentul vertebral comun anterior, formațiuni tendinoase și musculare. Porțiunea posterioară a suprafeței circumferențiale este ușor concavă transversal și prezintă un șanț median în care se deschid orificii ce corespund arterelor și venelor vertebrale.

Corpul vertebral este legat de inelul osos al arcului vertebral prin două formațiuni osoase caracteristice numite pediculi vertebrali. Fiecare pedicul vertebral prezintă câte o față internă și una externă. Fața externă continuă spre fața laterală a corpului vertebral. Fața internă participă la delimitarea orificiului vertebral. Pe lângă cele două fețe, pediculii mai prezintă și două margini scobite, astfel ca prin suprapunerea a două vertebre succesive se delimitează pe laturile rahisului câte un orificiu pe unde se strecoară nervii rahidieni, plexul venos și pe unde intră ramura spinală a arterei vertebrale.

Arcul vertebral este format în afara celor două lame osoase, de încă două lame vrtebrale, și din 7 apofize dintre care trei perechi (transverse și articulare) și una nepereche (spinoasă), toate delimitând orificiul vertebral.

Lamele vertebrale formează peretele posterior al orificiului vertebral. Ele sunt în număr de două, una în dreapta și alta în stânga, întinzându-se de la pediculul vertebral la baza apofizei spinoase, au o formă patrulateră și li se pote distinge două fețe și două margini. Fața anterioară participă la formarea suprafeței interne a canalului vertebral, în timp ce fața posterioară a lamei vertebrale participă la delimitarea șanțurilor vertebrale.

Apofiza spinoasă se găsește în plan median și posterior, începând de la extremitatea posterioară a celor două lame vertebrale și contină înapoi arcul vertebral. Are două fețe, două margini, o bază și un vârf. Marginile au rolul unei fețe pe care se înseră mușchii și ligamentele interspinoase.

Apofizele transverse sunt în număr de două, una în dreapta și alta în stânga. Fiecărei apofize transverse i se pot descrie două fețe, una anterioară și alta posterioară, două margini, una superioară și alta inferioară, o extremitate liberă și o bază care se împlantează pe corpul vertebral. Ele intervin în stabilizarea laterală a coloanei vertebrale.

Apofizele articulare sunt în număr de 4, două superioare și două inferioare. Ele sunt niște lame dispuse în plan frontal, care se desprind fie de pe marginea superioară a lamelor vertebrale și de pe șanțul dintre apofiza transversă și pedicul, pentru cele superioare, fie de pe fața anterioară și marginea inferioară a lamelor vertebrale, pentru cele inferioare. Conformația lor variază în limite restrânse de la o regiune la alta, de la o vertebră la alta.

Orificiul vertebral este spațiul delimitat de fața posterioară a corpului vertebral, de fețele interne ale lamelor vertebrale și ale pediculilor vertebrali. Dimensiunile orificiului vertebral sunt diferite de la o vertebră la alta, fiind determinate în ultimă instanță de două solicitări contradictorii la acest nivel. Pe de o parte de conținutul măduvei spinării, mai voluminos cranial decât caudal, iar pe de altă parte sarcina de susținere care crește de sus în jos, deci invers decât măduva, fapt ce determină creșterea dimensiunii corpurilor vertebrale în sens cranio-caudal.

Înclinația apofizelor spinoase este diferită de la o regiune la alta și chiar de la o vretebră la alta. Apofizele spinoase și toracacice până la apofiza a 12-a toracică sunt înclinate convex. Apofiza spinoasă a vertebrei a 12-a toracice are direcție orizontală, în timp ce apofizele spinoase ale vertebrelor lombare și sacrale au direcție concave. Aceste două segmente caracteristice, separate între ele prin cea de-a 12-a vertebră toracică reprezintă segmentul cervico-dorsal și segmentul lombo-sacral. Aceasta vertebră care reprezintă anatomic și funcțional granița dintre două regiuni ale coloanei vertebrale a fost denumită de Burmaister vertebra anticlinală.

Prezența vertebrei anticlinale în jurul căreia se mișcă cele două segmente ale coloanei, are influență asupra distribuției orientării și inserției fibrelor mușchilor spatelui cât și asupra amplitudinii și sensul mișcărilor posibile în această regiune.

Vertebra anticlinală joacă un deosebit rol și în patologia rahisului, a cărui centru traumatic a fost localizat de către mai mulți specialiști în regiunea dintre vertebrele 11 toracice și prima lombară. Astfel s-a constatat că cea mai afectată în traumatisme atât ca frecvență cât și ca intensitate este vertebra anticlinală, centrul în jurul căreia se fac mișcări de flexie și extensie ale spatelui, centrul de la care diverg fibrele musculare spre regiunea caudală și cranială și centrul de la care se orientează spațial direcția apofizelor spinoase ale vertebrelor.

1.2.MUȘCHII COLOANEI VERTEBRALE

Mușchii extensori ai coloanei vertebrale: sunt așezați pe partea dorsală a coloanei, în șanțurile vertebrale, fixați între apofizele spinoase și cele transverse. Aceștia sunt împărțiți în patru sisteme de mușchi:

sistemul interspinos

sistemul intertransvers

sistemul transverso-spinos:

rotatori interni

rotatori lungi

multifizi

sistemul spino-transvers

Mușchii flexori ai coloanei vertebrale: situați pe partea anterioară a gâtului.

sternocleidomastoidianul

lungul gâtului

dreptul abdominal

oblicul extern

oblicul intern

transversul

psoasul-iliac

scalenii

Mușchii flexori laterali ai coloanei: la cei prezentați ca flexori ai coloanei se mai adaugă:

marele drept posterior al capului

oblicul posterior

supracostalii

ridicătorul scapulei

ilio-costalul

Mușchii rotatori ai coloanei:

rotatori interni

rotatori lungi

multifizi

sternocleidomastoidianul

oblicul intern

psoasul-iliac

scalenii

Aparatul ligamentar al coloanei vertebrale este alcătuit din cele două ligamente: ligamentul vertebral comun posterior și ligamentul vertebral comun anterior, care formează două benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Coloana vertebrală prezintă în plan sagital patru curburi:

curbura cervicală

curbura dorsală

curbura lombară

curbura pelviană

1.3.ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală este formată din două coloane solidare: una a corpurilor vertebrale, situată anterior si alta a arcurilor vertebrale situată posterior.

Articulațiile dintre corpurile vertebrale ale coloanei sunt amfiartroze, legate intre ele prin ligamentul interosos, cele două ligamente vertebrale comune (anterior si posterior), ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, cele supraspinoase si ligamentele intertransverse.

Începând de la axis și coborând până la ultima vertebra lombară L5, între fiecare se găsește câte un disc vertebral, disc de legătură între două vertebre alăturate. Acest disc are următoarea componență: inelul fibros, nucleul pulpos și două plăci terminale cartilaginoase din care crește corpul vertebrei.

1.4.ASPECTE DE BIOMECANICĂ A COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală reprezintă un segment în cadrul sistemului musculo-scheletal. Mișcările coloanei vertebrale normale sunt deosebit de complexe, în biomecanica ei participând toate elementele ce o alcătuiesc.

 Biomecanica normală se referă la studiul mișcărilor coloanei care sunt extrem de complexe și depind de elementele structurale ale acesteia: corpurile vertebrale, discurile intervertebrale care trebuie sa fie integre, alte articulații și ligamente. Se remarcă importanța integrității nucleului pulpos care trebuie să aibă consistență, formă, așezare normală. Mișcările vertebrale se execută pe nucleul pulpos ca pe un ax, acesta jucând rolul unei adevărate bile mecanice (rulment) și fiind condiționat de tensiunea lichidului ce se află între elementele sale componente. De aici rezultă o proprietate fundamentală a nucleului pulpos – elasticitatea.

Principalele mișcări ale coloanei vertebrale sunt: flexia – extensia, înclinările laterale, rotația și ca o rezultantă a acestora circumducția. Media amplitudinilor diverselor segmente ale coloanei vertebrale precum și a coloanei în întregime este redată în tabelul 1.

Amplitudinea mișcării coloanei vertebrale pe segmente

Activitatea mecanică a coloanei vertebrale poate fi studiată cu ajutorul goniometrului, o metodă cu un coeficient important de relativitate, de aceea se preferă hidrogoniometrul Gegy.

În plan sagital coloana vertebrală prezintă patru curburi: cervicală, toracică, lombară și sacrală. Curbura toracică, concavă anterior este continuată în sus de curbura cervicală și în jos de curbura lombară, ambele cu convexitare anterioară. Curbura lombară este continuată de curbura sacrală, care prezintă o concavitate anterioară.

Curbura cervicală este necesară pentru susținerea capului, după cum curbura lombară apare ca un dispozitiv pentru susținerea greutății corpului. Bipedia a condiționat funcțional apariția lordozelor cervicale și lombare.

Curbura cervicală se accentuează odată cu vârsta, cât privește curbura lombară există păreri contradictorii, unii specialiști afirmă că și ea se accentuează cu vârsta, alții au constatat o creștere ușoară cu vârsta a curburii toracice, iar pentru lordoza lombară o tendință a unui spate inferior mai drept. În plan frontal, coloana vertebrală are o curbură toracică cu convexitatea spre dreapta.

Coloana vertebrală este solicitată atât prin sarcini statice, cât și prin cele dinamice. Pentru solicitările statice forma ideală a coloanei ar fi cea dreaptă, iar pentru solicitările dinamice sunt avantajoase coloana cu curburi.

Coloana normală cu curburile ei anatomice poate fi considerată ca având forma optimă pentru solicitările la care este supusă. Greutățile diferitelor părți ale corpului produc solicitări, care tind să modifice curburile existente. Forțele care se opun acestor solicitări provin de la ligamente și de la discurile intervertebrale. Ligamentele sunt solicitate la întindere, iar discurile intervertebrale la compresiune, răsucire. Numărul mare de grupe musculare care formează corsetul muscular al coloanei asigură și un echilibru extern.

Solicitările coloanei vertebrale în timpul mersului se datorează pe de o parte greutății corpului pe de altă parte dinamic, prin șocul pașilor. Îngreunarea statică a coloanei lombare reprezintă aproximativ două-treimi din greutatea corporală. În timpul mersului coloana vertebrală este solicitată de două ori mai mult.

În cazul săriturilor, forța ce acționează asupra coloanei depinde de înălțimea de cădere, tehnica aterizării, diferența de înălțimea centrului de greutate corporal, din momentul contactului cu podeaua până la oprirea corpului numită distanța de frânare.

În cazul aterizării elastice solicitarea coloanei vertebrale este de două ori mai mare, în cazul aterizării rigide, distanța de frânare este mai mică și solicitarea coloanei este de trei ori mai mare. În cursul săriturilor de gimnastică, atletism, care sunt executate în poziția de hiperlordoză, drumul de frânare fiind mai mic, coloana este suprasolicitată. Iar în timpul căderilor pe bazin, solicitările coloanei și bazinului sunt foarte puternice, care deseori produc leziuni vertebrale.

În cazul susținerii, ridicării sau transportului unor greutăți, solicitarea statică a coloanei vertebrale este pe primul plan. Ridicarea greutăților cu spatele îndoit are efecte statice nefavorabile asupra coloanei vertebrale. Sarcina este repartizată neuniform, doar pe cele două treimi anterioare ale discurilor intervertebrale. Când greutatea este ridicată cu spatele îndreptat, coloana vertebrală este rigidizată prin acțiunea mușchilor și întreaga suprafață a discului.

În flexie coloana vertebrală se apleacă înainte, astfel porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale se comprimă și corpurile vertebrale se apropie înainte, iar ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galgene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune. Factorul cel mai important în limitarea acestor mișcări este tensiunea mușchilor extensori ai spatelui. Flexia cea mai pronunțată se produce în coloana cervicală.

În poziție ortostatică mușchii care inițiază mișcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac, stermocleidomastoidianul. Odată inițiată mișcarea, grupul antagonist al extensorilor coloanei intră în acțiune și gradează flectarea trunchiului, învingând forța gravitațională.

În extensie porțiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate între corpurile vertebrale, care se apropie posterior și se îndepărtează anterior. Mișcarea de extensie este limitată de întinderea ligamentului vertebral comun anterior și apropierea apofizelor spinoase. Extensia este mai amplă în regiunea cervicală și lombară. Extensia este blocată în ultima fază de intrarea în contact a apofizelor articulare și a apofizelor spinoase.

Rotația coloanei vertebrale are ca rezultat întoarcerea feței anterioare a zonei superioare a coloanei spre dreapta sau stânga și se produce prin răsucirea discurilor intervertebrale. Aceste mișcări sunt foarte mici în fiecare segment de mișcare intervertebral, dar pentru toată coloana permit o mișcare de rotație considerabilă. Rotația este maximă în regiunea cervicală, regiunea toracală se rotează mai puțin și numai dacă se înclină și laterală.

În coloana lombară mișcarea de răsucire se execută, când coloana este în extensie, și mai ales în segmentul dorso-lombar. Când coloana este flectată mișcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă, deoarece condilii vertebrelor sunt așezați vertical în articulații și oprește mișcarea. Din aceeași cauză, în flexie nu se poate face nici înclinarea laterală a segmentului lombar.

Răsucirea se execută prin oblicii abdominali și intercostali, care acționează folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutați de sistemul spino-transvers al mușchilor șanțurilor vertebrale. Răsucirea de aceeași parte se datorează marelui dorsal, lungul gâtului și oblicul mic abdominal. Răsucirea pe partea opusă se realizează de spino-transversului și marelui oblic abdominal.

Mobilitatea coloanei cervicale. Coloana cervicală este zona cea mai mobilă a coloanei vertebrale. Aceasta se datorează atât înălțimii relative mai mari a discurilor intervertebrale față de cea a corpurilor vertebrale. Flexia și extensia coloanei cervicale au amplitudini relative mari.

Mobilitatea coloanei toracice. Coloana toracică este un segment mai rigid al organului axial. Această rigiditate nu este impusă numai de torace, ci derivă din caracteristicile segmentului toracal. O altă cauză o constituie înălțimea mică a discurilor intervertebrale.

Flexia și extensia coloanei toracice se execută în jurul unui ax transveral care trece prin nucleul pulpos. La aceste mișcări cele două brațe ale pârghiei pe care le reprezintă vertebra sunt cel anterioare prezentat de porțiune anterioară a corpului vertebral și cel posterior reprezentat de apofizele spinoase. La nivelul acestora amplitudinea deplasărilor în cursul flexiei și extensiei, este maximă.

Mobilitatea în rotație a vertebrelor toracice, care este limitată de discurile intervertebrale și de coaste, este determinată de forma apofizelor articulare.

Mobilitatea coloanei lombare. Regiunea lombară îi este specifică unele mișcări mai ample decât în regiunea toracică și mai puțin ample decât în regiunea cervicală. Specialiștii au constatat că regiunea lombară este cea mai predispusă la traumatisme și accidentări, deoarece ea este supusă unei permanente încărcări de susținere a greutății corporale și unui grad de mobilitate foarte mare. La aceasta se adaugă și un dezechilibru muscular între mușchii flexori și extensori.

Flexia și extensia coloanei lombare sunt foarte ample și se execută în jurul nucleului pulpos. Gradul total al mișcării de flexie-extensie este de aproximativ 80 grade. Cea mai mare parte din elongația de flexie-extensie are loc la flexie.

Flexia laterală a coloanei lombare se execută în jurul unui ax sagital și măsoară aproximativ două treimi din amplitudinea mișcării de flexie-extensie. Mișcarea de înclinație laterală este limitată datorită fețelor apofizelor articulare. Fețele articulare nu sunt în contact strâns cu fețele superioare ale vertebrelor subiacente și din această cauză este posibilă flexiunea laterală. Mișcarea are amplitudine maximă între L3-L4 și L5-L6.

Rotația coloanei vertebrale se execută în jurul unui ax logitudinal.

1.5.PREZENTAREA DISCULUI INTERVERTEBRAL

Discul intervertebral este așezat în spațiile dintre corpii vertebrali, pe care îi separă, dar îi și solidarizeaza în același timp. Discul intervertebal este lipsit de cavitatea articulară, nu posedă membrană sinovială și nici lichid sinovial. De aceea se încadrează în rândul articulațiilor nesinoviale.

Discul intervertebral este o formațiune anatomică fibrocartilaginoasă, de forma unei lentile biconvexe, aflate între două corpuri vertebrale. Discul intervertebral se prezintă ca o structură neomogenă clasică, deformabilă după solicitările locale, care asigură mobilitatea spinală.

La om sunt 23 de discuri intervertebrale, primul se află între axis și a treia vertebră cervicală, iar ultimul între ultima vertebră lombară și fața articulară a bazei sacrului, având 344 suprafețe articulare, 24 discuri intervertebrale, 365 ligamente și 739 puncte de inserție.

În general, fiecare disc intervertebral are forma unei lentile biconvexe care se mulează în spațiul intervertebral prin comprimarea sa de către suprafețele articulare. Datorită acestui fapt, porțiunea mijlocie a discului este mai bombată. Marginea posterioară a circumferinței răspunde canalului rahidian, iar pe fața anterioară a discului se prinde ligamentul vertebral logitudinal.

Înălțimea discului este mai mare la mijlocul lui, la periferie înălțimea este variabilă depinzând de curburile sagitale ale coloanei și de poziția suprafețelor articulare ale corpurilor vertebrale. Astfel, în regiunea cervicală și lombară discul este mai înalt decât înapoi, iar în regiunea dorsală discurile sunt mai înalte la nivelul extremităților posterioare. Înălțimea discurilor intervertebrale este de 3 mm, în regiunea cervicală, 5 mm în regiunea toracică și 9 mm în regiunea lombară. În regiunea cervicală și lombară discurile intervertebrale sunt mai înalte în partea anterioară, în regiunea toracică sunt mai înalte în regiunea posterioară.

Totalitatea discurile intervertebrale reprezintă aproximativ 25% din înălțimea coloanei vertebrale. La bătrâni prin deshidratare, discurile se reduc, ceea ce se explică scăderea globală a înălțimii trunchiului.

În constituția discurile intervertebrale intră cele două plăci terminale din cartilaj hialin, ce aparțin corpurilor vertebrale adiacente și constituie epifizele acestora, asigurând creșterea vertebrală în înălțime.

Între cele două plăci cartilaginoase se află discul propriu-zis, format din:

Nucleul pulpos, central, incompresibil, dar deformabil;

Inelul fibros, periferic structurat în lame concentrice de fibre colagene orientate oblic între vertebre, cu fibre unidirecționale în aceeași lamelă, dar cu orientare inversă între lamelele adiacente.

Oblicitatea încrucișată a fibrelor în lamele oferă discului o rezistență mare în flexie și extensie când sunt solicitate toate lamelele, dar mai mică în rotație când opun rezistență doar fibrele orientate în sensul forței solicitate.

Inelul fibros este mai rezistent în partea anterioara decât posterior. Lamele din inelul fibros datorită fibrelor de colagen se inseră pe fețele adiacente ale corpilor celor două vertebre vecine, între care este situat discul intervertebral. Lamele concentrice ale inelului fibros sunt în numar de 15-20 înaintea nucleului pulpos, iar posterior de numai 7-10, explicând slaba rezistență la solicitări a acestei zone.

Nucleul pulpos captează apa și dezvoltă astfel o forță explozivă. Nucleul pulpos este o formațiune sferică de natură gelatinoasă situat central, bine fixat de inelul fibros la periferie. Este foarte bogat în apa și are rol în captarea acesteia – hidrofil. El exercită compresiune asupra formațiunilor din vecinatatea inelului fibros și corpilor vertebrali. Forța explozivă a nucleului pulpos îndepartează corpii vetebrali și pune în stare de tensiune inelul fibros, care tinde să-i apropie din nou. Prin intermediul unor mecanisme complexe, nucleul pulpos normal atrage și captează apa și astfel dezvoltă presiuni interioare ridicate cu forță explozivă.

Cercetările au arătat că nucleul pulpos nu se deplasează în timpul mișcării spinale, își modifică volumul în raport cu sarcina axială prin pierderea de apă și își modifică forma corespunzător solicitărilor de mișcare.

Corpii vertebrali împreună cu discurile intervertebrale realizează un sistem precomprimat. Datorită forței explozive a nucleului pulpos, sistemul realizat de corpii vertebrali și discuri se găsește sub presiune continuă, chiar în stare de repaus.

Precomprimarea mărește substanțial rezistența și elasticitatea sistemului. Datorită acestei proprietăți a nucleului pulpos, discurile intervertebrale măresc elasticitatea coloanei vertebrale și absorb șocurile mecanice. Atunci când hidrofilia (aviditatea de reținere a apei) nucleului pulpos scade, se reduce forța explozivă și se instalează degenerescența discală. Presiunea din interiorul nucleului pulpos crește în același timp cu încărcarea.

Contractura mușchilor toracelui și abdomenului reduc cu mult solicitarea discurilor intervertebrale. Coloana vertebrală poate fi considerată ca un pilon de susținere a corpului situat pe fața posterioară și parțial în interiorul camerei toracice și abdominale.

Aceste două camere au un conținut gazos la nivelul toracelui sau semifluid în abdomen. Contractura musculaturii pereților acestor camere contribuie la creșterea presiunii în interiorul lor și prin aceasta întărește coloana și preia parțial încărcarea acesteia. Prin acest mecanism, solicitarea coloanei toracice inferioare scade cu 50% iar a celei lombare cu 30%.

Simpla trecere de la poziția culcat la verticală provoacă o suprapresiune la nivelul nucleului pulpos al discurilor lombare. În cursul diferitor poziții și mișcări, discurile intervertebrale sunt supuse unor eforturi și mai considerabile. Dacă subiectul înceracă să ridice o greutate, asupra apofizelor spinoase lombare acționează o forță considerabilă. La astfel de presiuni corpii vertebrali ar trebui să se fractureze, însă în momentul încărcării discului, 2/3 sau chiar 3/4 din forța exercitată este absorbită de eforturile tangențiale care dilată discul. Totodată, în timpul mișcărilor de ridicare a unei greutăți, contracția simultană a mușchilor abdominali, toracici și ai diafragmului formează o veritabila presă musculară cu conținut hidro-aeric, care luând punct de sprijin pe bazin, descarcă coloana de cel puțin 1/3 din încărcătura sa.

Aceste date relevă importanța întreținerii unei bune musculaturi toraco-abdominale pentru asigurarea funcționarii normale a coloanei vertebrale și pentru prevenirea uzurii discale. Astfel, la obezi, unde tonusul musculaturii abdominale scade, se creeaza condiții mecanice nefavorabile suplimentare asupra coloanei vertebrale, explicând frecvența apariției spondilozei la aceasta categorie de bolnavi.

1.6 ASPECTE DE BIOMECANICĂ A DISCULUI INTERVERTEBRAL

Din punct de vedere biochimic în discul intervertebral se află:

colagen;

substanța fundamentală bogată în mucopolizaharide, sulfat de condroitină în coplex cu proteine nefibrilere, keratosulfați;

apă, săruri;

Substanța fundamantală constituie matricea nucleului, este foarte hidrofilă, conținând aproximativ 80% apă. Este alcătuită din glicoproteine și macromolecule polizaharide.

Colagenul reprezintă între 44-52% din greutatea uscată a discului intervertebral. Fibrele colagene ale inelului fibros sunt legate chimic între ele realizând o legătură puternică între lamele.

După vârsta de 20 de ani începe procesul de alterare a discului, ca urmare a modificărilor structurale ale mucopolizaharidelor a căror hidrofilie scade. Deshidratarea nucleului discal scade odată cu vârsta, aceasta antrenează diminuarea volumului nucleului, în aceste condiții inelul fibros își pierde din elasticitatea sa prin apariția modificărilor degenerative în sistemul de lame. Astfel, întregul disc își modifică înălțimea, cu repercursiuni asupra articulației interapofizare care preia din punc de vedere mecanic sarcinile discului degenerat.

1.7.ROLUL ȘI IMPORTANȚA NUTRIȚIEI DISCULUI INTERVERTEBRAL

În cadrul organului axial al corpului, componenta fibroasă și elastică este implicată în toate solicitările biomecanice spinale, asigurând articularea corpului vertebral între ele, pentru a se realiza rigidizarea vertebrală în vederea suportării sarcinii axiale ca și flexibilitatea pentru a asigura mobilitatea spinală.

Majoritatea solicitărilor axiale, deci compresiunea asupra unui disc intervertebral sănătos sunt preluate de nucleul pulpos, și anume nucleul pulpos suportă aproximativ 70% din solicitările axiale spinale.

Inelul fibros rezistă direct la restul de 30% din solicitarea axială transmisă discului intervertebral și preia tangențial o parte din solicitarea transmisă nucleului pulpos.

Discul intervertebral poate suporta solicitările compresive axiale datorită presiunii de hidratare din nucleul pulpos și rezistenței inelului fibros consolidat de fibrele de colagen ce opun rezistență presiunii interdiscale.

Discurile intervertebrale este cea mai mare structură avasculară din organism. O hrănire inadecvată cu un metabolizm deficitar și acumularea de metaboliți ar putea fi cauza degenerării discale.

Nutriția depinde de:

transportul metaboliților prin disc spre și dinspre celulele fibrocondrocitare;

suprafața de contact dintre discurile intervertebrale avasculară și zona vasculară.

Absența vascularizației și transportul lung tisular molecular determină o sensibilitate a structurilor discale la tulburările metabolice. Primul moment în producerea degenerării discale îl constituie alterarea mecanismelor metabolice, apoi solicitările mecanice pe care le suportă discul intervertebral de la postura verticală până la solicitările de sarcină sau de mișcare, determină accentuarea afecțiunii discale.

Mișcarea este necesară nutriției discului intervertebral. Nuleul pulpos funcționează ca o pompă care reglează circuitul lichidelor și a gazelor la nivelul discului intervertebral.

1.8.MĂDUVA SPINĂRII

Măduva spinăraii – face parte din sistemul nervos central a vertebratelor, fiind protejat de canalul vertebral, legat de gât, trunchi și extremitățile corpului prin intermediul nervilor spinali, find învelit la fel ca și creierul într-o membrană.

Măduva spinării la cei noi născuți ajunge până în sacrum, la sugari ajunge până în regiunea lombară, iar la adulți măduva spinării se întinde de la cap numai până la prima vertebră lombară. Acest fenomen se explică prin faptul că, coloana vertebrală se dezvoltă (crește) mai repede decat măduva spinării.

Măduva spinării este localizată în canalul vertebral și ține de la vertebra cervicală C1 până la vertebra lombară L2. De acolo, are o formațiune terminală care împreună cu rădăcinile nervilor spinali sacrali și lombari formează coada de cal. Lungimea ei este în medie de 43 cm la femeii și 45 cm la bărbați.

Există 31 perechi de nervi rahidieni: 5 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi dorsali sau toracici, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali și o pereche de nervi coccigieni.

În interiorul canalului vertebral fiecare nerv prezintă câte o rădăcină anterioară și una posterioară, ambele unindu-se la nivelul găurii de conjugare formând trunchiul nervului spinal.

Ramurile anterioare ale nervilor spinali realizează la diferite nivele plexuri: cervical, brahial, sacrat și sacrococcigian. Excepție făcând numai cele 12 perechi de nervi intercostali care rămân individuali.

Nervii rahidieni sunt mixti: rădăcina lor posterioară este senzitivă și poartă ganglionul spinal, rădăcina lor anterioară fiind motorie. Fibrele lor senzitive transmit informațiile receptorilor senzitivi ai pielii și mușchilor spre măduva spinării, în timp ce fibrele lor motorii transmit semnalele măduvei spinării spre mușchi și glande.

Rădăcinile nervoase sunt relativ bine apărate de structurile osoase ale canalului vertebral. Totuși ele nu posedă același înveliș protector ca și nervii periferici, fiind, astfel, mai expuși la influența factorilor mecanici de origine intraspinală, cum ar fi hernierile, protuziile discale, stenozele de canal.

O leziune a unui disc intervertebral poate comprima o radăcină a unui nerv rahidian și poate provoca dureri vii. Un traumatism al unui nerv rahidian poate genera o pierdere a sensibilității și a motricității unei părți a corpului. O leziune a unui nerv rahidian, o degenerescență, o infecție, un diabet, o carență în vitamine sau o intoxicație constituie sursa de dureri, de înțepenire sau de contracturi.

CAPITOLUL II

STUDIU PRIVIND DEPISTAREA ATITUDINILOR LORDICE LA ELEVI DIN INVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR – MEDIUL URBAN

2.1.PARTICULARITĂȚILE DEZVOLTĂRII ORGANISMULUI ELEVILOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Copilul se află intr-un proces continuu de creștere si dezvoltare a organismului, din acest motiv trebuind acordată o mare atenție acestei perioade din viața lui, de ea depinzând desfășurarea perioadelor următoare si anume maturitatea, reproducerea și perioada de involuție.

Creșterea se definește ca fiind expresia fenomenelor cantitative legate de mărirea dimensiunilor corpului și segmentelor sale. Dezvoltarea este reprezentată de procesele calitative ale evoluției și constă în diferențierea funcțională a țesuturilor, perfecționarea funcțională a sistemelor și aparatelor organismului.

Creșterea si dezvoltarea normală a corpului sunt determinate și condiționate de factori interni și externi care exercita influențe pe toată durata vieții.

Dintre factorii interni, cel mai important este reprezentat de ereditate, definită ca fiind funcția biologică de conservare si transmitere a caracterelor morfologice, moleculare, fiziologice, comportamentale, în succesiunea generațiilor unei specii.

Creșterea si dezvoltarea normală a organismului depinde de buna funcționare a aparatelor și sistemelor organice. În perioada de creștere la copii, sarcina principală este îndeplinită de funcțiile metabolice care antrenează și funcțiile digestiei, respirației și circulației.

Factorii externi care influențează creșterea si dezvoltarea sunt reprezentați de condițiile de viață, de mediu și de solicitările care antrenează organismul în diverse acțiuni.

Alături de toți acești factori, activitatea motrică, exercițiul fizic stimulează creșterea și dezvoltarea, fiind angajate la un nivel superior de solicitare componentele aparatului locomotor.

Trebuie menționat aici faptul că procesele de creștere se opresc în general al fete în jurul vârstei de 17-19 ani, iar băieții continuă să crească până la 21- 25 de ani. Creșterea și dezvoltarea inegală și diferențiată pe sexe, nu este întâmplătoare, ci se supune unor legi superioare de coordonare și echilibrare, pe etape evolutive, care tind să transforme pe copil în tânăr și pe tânăr în adult.

Copilăria se împarte în patru perioade:

debutul, nașterea, primul an de viață, 0-1 ani – sugarul;

prima copilărie, 1-3 ani – antepreșcolarul;

a doua copilărie, 3-7 ani – preșcolarul;

a patra copilărie, 7-11 ani – școlarul mic.

Pubertatea sau a patra copilărie este cuprinsă între vârstele de 11 si 14 ani – preadolescentul sau școlarul de vârsta mijlocie.

Adolescența este perioada de vârstă între 15 și 20 de ani și include adolescentul sau școlarul mare.

În jurul vârstei de 6-7 ani, în viața copilului se petrece un eveniment cu totul deosebit, acela al intrării în școală. Întreaga sa dezvoltare fizică și psihică va fi influențată de acest nou factor.

Între vârsta de 7 si 11 ani, în comparație cu perioadele de dezvoltare ce vor urma, dezvoltarea copilului este mai lentă si mai uniformă. Oasele sunt mai dure prin consolidarea sistemelor funcționale lamelare, ceea ce determină o ușoară creștere a rezistenței acestora la solicitările de tracțiune, presiune și răsucire. La începutul perioadei de 6-7 ani, ritmul general de creștere este mai rapid decât până la această vârstă, urmând ca ulterior la 8-11 ani să asistăm la încetinirea lui marcată, mai ales în sfera somatică (creșterea taliei). Între 7-9 ani, la fete și 7-11 ani, la băieți, scade ritmul de osificare și de creștere, față de etapa precedentă. În această etapă nu apar centre noi de osificare.

În procesul de dezvoltare al școlarului mic apare osificarea mai intensa la nivelul toracelui, claviculei si coloanei vertebrale.

Sistemul muscular este slab dezvoltat cu referire în special la grupele mari musculare ale centurii scapulo-humerale, ale spatelui, ale abdomenului si ale trunchiului. Din cauza acestei slabe dezvoltări a musculaturii corelată cu influența negativă a unor poziții necorespunzătoare in bancă, coloana vertebrală este expusă diferitelor deformări.

Tonusul muscular are valori mai reduse ceea ce duce la favorizarea efectuării unor mișcări cu amplitudine în diverse articulații.

În ceea ce privește aparatul respirator, acesta plămânii încep să fie asemănători ca structură cu plămânul adult, încă de la 7 ani, dar volumul este încă mic; datorită acestui fapt, capacitatea de efort crește, însă neîndestulător. Capacitatea vitală crește aproape paralel cu capacitatea anatomică a plămânilor, marcând un salt important între 6-8 ani. La sfârșitul perioadei antepubertare, capacitatea vitală ajunge la valori medii de 1800-2000 ml la elevii care participă în mod sistematic la lecțiile de educație fizică în ciclul întâi.

În timpul efortului fizic posibilitățile de mărire a volumului cutiei toracice într-o respirație amplă a copiilor sunt reduse. De aceea, la cel mai mic efort, acești copii recurg la accelerarea frecvenței respirațiilor, posibilitate și ea limitată. Mușchii respiratori accesorii (abdominali, marele dințat, scalenii, pectoralii etc.) insuficienți dezvoltați, nu pot asigura mărirea corespunzătoare a volumului toracelui în efort, ampiltudinea mișcărilor respiratorii fiind din această cauză relativ mică de aceea nu există substratul morfofuncțional pentru eforturi mari și îndelungate.

Aspectele cele mai importante ale dezvoltării fizice sunt următoarele:

– la 9,6-10,5 ani băieții au o înălțime medie de 137±6,4cm; o greutate de 32,15±3,9 kg; și perimetrul toracic de 66 cm; iar fetele de 9 ani au o înălțime medie de 136,5±6,7 cm; o greutate medie de 31,8±4,3 kg, un perimetru toracic cu o medie de 66 cm.

– la 10,6-11,5 ani băieții au o înălțime medie de 144,7 cm; o greutate medie de 36,1±4,5 kg; un perimetru toracic cu o medie de 69 cm; iar fetele la 10 ani au o înălțime medie de 143,2±7,4 cm; o greutate medie de 36,8±3,4 kg; perimetru toracic cu valori medii de 69 cm.

Osificările cele mai importante din acest stadiu se petrec în următoarele zone: la nivelul coloanei vertebrale dar curbura lombară este încă instabilă și în pericol de a se deforma dacă școlarii au poziție proastă la scris sau duc greutăți mari; în zona bazinului, la mâini (carpiene și falange), claviculă si torace. Se întăresc articulațiile și crește rezistența generală a sistemului osos.

Când vorbim de motricitate ne referim la totalitatea actelor motrice, efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural și/sau social, inclusiv prin efectuarea unor deprinderi specifice ale domeniului de activitate.

Motricitatea în această etapă este debordantă, capacitatea de învățare motrică – remarcabilă, dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează si stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.

Se dezvoltă și se perfecționează activitatea motorie generală, mai ales autocontrolul. Motricitatea copilului la această vârstă începe să se dezvolte și să se clarifice în sensul unor acțiuni precise în mișcare, datorită exercițiului fizic din orele de educație fizică. Sarcinile educației fizice sunt de a crea condiții pentru dezvoltarea corectă a scheletului si în primul rând a coloanei vertebrale.

2.2. NOȚIUNI PRIVIND LORDOZA

Lordoza este o deviație a coloanei vertebrale, in plan sagital cu convexitatea anterioară, prin accentuarea curburilor fiziologice. Gâtul și capul rămân pe verticală sau se inclină inainte, pentru a compensa curbura lordotică cervicală. In regiunea lombară bazinul prezintă o anteversie accentuată tinzând să se culce pe orizonatalâ. Abdomenul proeminâ, iar membrele inferioare sunt intinse din genunchi sau cu genunchii in hiperextensie (genu recurvatum). Cu timpul, hiperlordoza va avea repercursiuni asupra apofizelor spinoase la care se vor produce leziuni de uzură (sindromul Baastrup)

Lordoza o intâlnim mai des la gimnaste, inotatoare, gravide, personae grase, la balerine (din cauza mersului pe vârfuri); la persoanele care poartă incălțăminte cu tocuri inalte se produce un dezechilibru ce se compensează prin inclinarea trunchiului inainte cu incurbare lombară.

Anumite afectiuni se insotesc de lordoză: luxația congenitală de șold bilaterală, spondilolistezisul și miopatiile prin lezarea mușchilor fesieri.

Devine patologică, când curbura lordotică fiziologică este depașită ca amplitudine, sau când sunt localizate in regiunea dorsală.

După Mezieres, lordoza este la originea tuturor devierilor coloanei vertebrale, deorece omul prin ridicarea sa la verticală, de la poziția de patruped și prin mișcările membrelor, pornind de la o amplitudine medie, nu face altceva decât să accentueze lordozele fiziologice.Prin ridicarea la verticală corpul trebuie să-și găsească un echilibru care nu se realizează atat prin contracția mușchilor posteriori, care ar fi antagonistii greutații că trage corpul inainte, ci prin deplasarea maselor-abdomenul inainte (lordoză lombară), spatele inapoi (cifoză dorsală) , capul inante (lordoză cervicală), pentru a-și crea un mare poligon de susținere in care să cadă centrul de gravitație. In felul acesta, greutatea n-ar avea o acțiune asupra poziției verticale (care nu este niciodata verticală), căci pentru menținerea ei nu este nevoie de efort muscular, insă pentru o mai mare stabilitate a corpului in această poziție este nevoie de compensări lordotice.

Pe de altă parte, mișcările de proiecție anterioară a brațelor și de extensie a coapselor peste o anumită limită, nu se pot face decât cu compensare lordotică

Tot Mezieres a constatat că lordoza este insoțită și de rotare internă a membrelor inferioare și superioare.

Clasificarea lordozelor se face după urămtoarele criterii:

După momentul apariiei, lordozele pot fi:

primare-când deviatia coloanei apare ca prim semn;

secundare-când deviația coloanei apare după o alta afecțiune care poate induce deficiența coloanei;

După prognosticul evolutiv, lordozele se clasifică in funcție de gradul curburii:

gradul I (usoare)-intre 20º-40º;

gradul II (medii)-intre 40º-60º;

gradul III (grave)-peste 60º;

După prezența durerii-lordozele pot fi:

dureroase-in cazul atitudinilor lordotice sau a lordozelor posttraumatice;

nedureroase-in cazul lordozelor congenitale;

După topografie, lordozele pot fi:

tipice-când deviația lordotică apare ca o accentuare a lordozei fiziologice din regiunea lombară;

atipice-când deviația lordoticăă apare in alte regiuni ale coloanei vertebrale: cervico-dorsală, dorsală sau dorso-lombară.

După lungimea segmentului de coloană afectat și numărul vertebrelor implicate in deficiență, lordozele pot fi:

scurte-când deficiența coloanei se limitează la 3-4 vertebre;

lungi-când deficiența cuprinde toată coloana vertebrală.

După mecanismul de producere și afectare structurală, lordozele pot fi:

funcționale-când deviația coloanei nu prezintă modificări de structură ale elementelor coloanei vertebrale;

patologice- când deviația prezintă modificări structurale.

Cauzele aparițiilor lordozelor, pot fi impărțite in predispozante, favorizante și determinante.

Cauze predispozante:

transmitere ereditară-uneori predispoziția pentru devierea coloanei se poate transmite de la părinți la copii;

sexul-femeile au o predispoziție natural către lordoza lombară, datorită anteversiei bazinului;

creșterea de volum a abdomenului cu scăderea tonusului musculaturii peretelui abdominal.

Cauze favorizante:

creșterea rapidă in inălțime, in special in perioada pubertății;

creșteri accentuate in greutate cu hipotonia musculaturii abdominale;

laxitate ligamentară accentuate care poate duce la o mobilitate exagerată a coloanei lombare;

igiena defectuoasă a incălțămintei, intâlnită la femeile obișnuite să poarte permanent tocuri inalte și in special la fete in perioada prepubertară și pubertară.

Cauze determinate:

traumatisme lombare;

boli congenitale;

paralizia musculaturii peretelui abdominal;

tumori abdominale;

boli metabolice-rahitismul;

femeia gravidă cu sarcina in luna 6-9.

Clasificarea ce imparte lordozele și in funcție de posibilitățile de tratament: lordozele pot fi funcționale și patologice.

Lordozele funcționale sunt deviații ușoare ale coloanei vertebrale cu evolutțe lentă. Regiunea lombară iși păstrează mobilitatea normală. Deviatia coloanei lombare (unde apare cel mai frecvent) se accentuează in poziția stând cu brațele la verticală și in poziția pe genunchi, diminuându-se in poziția șezând.

Lordoza funcțională se manifestă in cadrul atitudinii lordotice, caracterizate și prin apariția altor deficiențe in regiunile invecinate: gât in ușoară hiperextensie, umeri proiectați posterior, abdomen proeminent, bazin anteroversat, genunchi in hiperextensie.

Atitudinea lordotică apare datorită obișnuinței de a păstra timp indelungat poziția deficientă. Există profesiuni (ospătari, electricieni, zugravi) care, datorită poziției de lucru, cu trunchiul in extensie și membrele superioare in plan anterior peste orizontală, predispun la aparițția atitudinii lordotice.

Lordozele patologice sunt caracterizate de modificări structurale la nivelul coloanei vertebrale. In funcție de etiologie, lordozele se pot prezenta sub urmatoarele forme:

Lordozele habituale:

Lordoza primei copilării apare la copii intre 1 și 5ani, care mențin in ortostatism o poziție deficientă, cu lordoză lombară accentuată urmată de bombarea abdomenului; se asociază frecvent cu picioare plate și genunchi in hiperextensie (genu recurvatum) și alte semne de hiperlaxitate articulară. Aceste deficiențe statice regresează odata cu creșterea.

Lordoza vârstei prepubertare și pubertare: se instalează datorită lipsei controlului voluntar. Caracteristici: la proba functională de flexie a coloanei vertebrale curbura lordotică se corectează, dar nu hipercorectează; se poate corecta chiar la școală in bancă, in poziția asezat.

Lordozele profesionale apar la persoanele care lucrează cu trunchiul in extensie și membrele superioare in plan anterior (la nivelul sau deasupra liniei umerilor): zidari, vopsitori, ospătari, electricieni, balerine. Caracteristici: incurbarea nu are tendință de agravare, coloana păstrându-și mobilitatea.

Lordozele compensatorii se instalează secundar, in urma unei cifoze primare sau basculării anterioare a bazinului. Corectarea nu ridică probleme deosebite și se realizeaz parallel cu corectarea deficienței primare.

Lordozele patologice numite și adevarate, structurale sau deformații au urmatoarele caracteristici:

prezintă la nivelul coloanei vertebrale modificări morfologice detectabile prin examen radiologic;

nu corectează sau hipercorectează prin autoredresare, adoptarea unor poziții (așezat) sau efectuarea probei de control (flexia trunchiului), dovedind astfel ca axul vertebral este fix, rigid;

au prognostic favorabil cu condiția inlăturării cauzelor generatoare și prelungirii duratei terapiei;

Lordoze congenitale-deficiența apare in urma unor malformații congenitale la nivelul vertebrelor și articulațiilor intervertebrale.

Localizarea cea mai frecventă este in regiunea lombară sau lombosacrală. Deficiența apare datorită modificărilor vertebrale din regiunea lombosacrată. Cele mai frecvente modificări sunt reprezentate de sacralizări ale vertebrei L5 (sudarea vertebrei L5 de corpul osului sacrum) sau lombalizări ale vertebrei S1 (separarea vertebrei S1 de corpul osului sacrum).

Lordozele traumatice se produc după traumatisme la nivelul coloanei vertebrale sau articulației coxofemurale.

Lordozele secundare traumatismelor coloanei vertebrale sau chiar microtraumatismelor repetate apar prin alterarea discurilor intervertebrale și spondiloliza (topirea) pediculilor vertebrali, urmată de spondilolisteză (alunecarea anterioară) corpilor vertebrale lombare.

Frecvent este interesată vertebra L5, rar L4 și excepțional L3.. Spondilolisteza apare prin suprasolicitarea coloanei in hiperlor doze datorită ridicării unor greutăți mari (la halterofili, hamali) sau in momentul aterizării (la gimnaști, sărituri in inălțime).

Lordoz este accentuată, dureroasă, cu contratură musculara și uneori cu deficit senzitivo-motor.

Lordoze in boli metabolice-lordoza rahitică este tipică pentru această categorie de deficiente. Pe lângă celelalte deficiențe (la cap,torace, membre inferioare), rahitismul se caracterizează și de existența unei lordoze lungi, nedureroase apărute in prima copilarie. Cauza deficienței o constituie hipotonia musculară a peretelui abdominal și insuficiență ligamentară de la nivelul coloanei vertebrale.

Lordoze neuropatice-deficiența apare prin pareza mușchilor peretelui abdominal datorită unei leziuni de neuron motor periferic (poliomielita) sau prin leziune de neuron motor central (paralizie cerebrală). Datorită compromiterii atât a funcției statice cât și dinamice a coloanei lombare, pentru menținerea poziției corecte a coloanei este necesar corsetul (lombostat).

Lordoze miopatice-miopatiile sunt afeciuni musculare progresive (distrofiile musculare) sau degenerative, care apar la copii de sex masculin cu vârsta de 7-14 ani. Afecțiunea se localizează pe musculatura regiunii lombare și musculatura membrelor inferioare, manifestându-se prin atrofii, retracție și contracțură musculară.

Lordoze reumatice-in spondiloza lombară, datorită durerilor, apare contractura musculară la nivel lombar. Contractura musculaturii paravertebrale lombare, dacă este bilaterală, va produce o accentuare a curburii lordotice din regiunea lombară.

Netratată corespunzator spondiloza lombară poate lasă ca sechelă o lordoză lombară fixă, dureroasă.

Lordoză prin spondilolistezis-datorită unor microtraumatisme la nivelul colanei lombare (căderi in picioare, sărituri repetate) se pot produce alterări ale discului intervertebral intre L4-L5 sau L5-S1. Corpul vertebral al vertebrei L5 poate aluneca anterior, producându-se o lordoză scurtăă, insoțită de contratțura musculară. Prin micșșorarea posterioară a spațiului dintre vertebrele L4-L5-S1 apare o pensare a răădăcinilor nervilor spinali corespunzători cu simptomele de lombosciatică.

Lordoze in tumori abdominale-existența unor tumori abdominale poate produce prin creșterea lor in dimensiune o creștere de volum a abdomenului cu deviații consecutive a coloanei lombare. De asemenea, in cazul tumorilor maligne (in special de ovar), pot apare metastaze osoase in vertebrele lombare cu distrugerea acestora și prabușirea coloanei lombare, accentuând curbura fiziologică.

Lordoza din luxație congenitală de șold-luxația congenitală de șold este o malformație congenitalăă care afectează capsula și ligamenatele coxofemurale, determinând dislocarea capului femoral din acetabul. Dacâ subiectul nu a fost diagnosticat in timp util și a mers pentru echilibrarea trunchiului, bazinul se inclină anterior. Consecutiv, apare și o accentuare in sens lordotic a coloanei lombare.

Lordoza din deficiențele genunchilor-existența deviației de genunchi in hiperextensie (genu recurvatum), induce apariția lordozei lombare, cu scopul echilibrării corpului.

Lordoze diverse-există diverse fecțiuni care in mod secundar pot duce la apariția lordozelor lombare:

lordozele de cauza extra vertebrală-arsuri, cicatrici, toracoplastii;

lordoze după dezechilibre sacrococcigiene;

lordoza dureroasă a adolescenților.

Lordozele carențiale sunt secundare rahitismului , fiind determinate de hipitonia musculară și insuficiența aparatului ligamentar. Se insoțesc și de alte manifestări: modificări ale formei capului, ale implantării și dispoziției dinților, ale toracelui, abdomenului și memebrelor inferioare.

Caracteristici:

sunt lungi, depășesc zona lombară;

compensează deaspura cu o cifoză, realizând o cifolordoză;

sunt nedureroase.

Tratamentul este complex și necesită mai intai corectarea deficitului de vitamina D..

2.3. DEPISTAREA ATITUDINILOR LORDICE

Deviațiile accentuate ale coloanei vertebrale sunt sesizate adeseori și de către nespecialiști. Formele de deviații mai putin evidente sunt depistate, de obicei, la examenele medicale periodice din școală sau cu ocazia examenelor medico-sportive.

Posibilitățile de corectare a deviațiilor coloanei se complică prin faptul ca majoritatea lor sunt descoperite tardiv, după instalarea unor dezechilibre ireversibile. Prin depistare precoce și prin elucidarea etiologiei deviațiilor in stadiul inițial se poate preveni apariția unor deformații și deficiențe grave ale coloanei vertebrale.

Pentru stabilirea diagnosticului este necesar un examen medical complex bazat pe examenul clinic și radiologic, de la caz la caz, cu investigații funcționale cardio-respiratorii, examen de laborator.

2.3.1. EXAMENUL CLINIC

Anamneza trebuie să fie orientată sper direcții din care pot rezulta legături cu deficiența coloanei vertebrale. Se stabilesc antecedentele heredo-colaterale și personale pentru a preciza eventualele implicații de ereditate și pentru a putea face anumite relații intre boli sau traumatisme suferite și starea prezentă.

Somatoscopia incepe de la primul contact cu subiectul și continuă pe tot parcursul examenului clinic. In afara observațiilor cu caracter general, asupra ținutei și comportamentului celui examinat, la examenul somatoscopic propriu-zis sunt inregistrate aspectele morfo-poziționale ale corpului privit din față, profil și spate in poziția stând, cu trunchiul, membrele superioare și inferioare descoperite.

La examinarea din față se fac observații in legătură cu:

proporționalitatea lungimii segmentelor-trunchiul raportat la membrele superioare și inferioare;

devieri ale corpului in plan frontal fațaăde linia mediană;

devieri ale cap-gâtului sper stânga sau dreapta;

deformații toracice-infundări simetrice sau asimetrice;

deformații ale abdomenului-abdomen destines uniform sau regional, bombat supra sau subombilic, diferite hernieri ale peretelui abdominal;

deviații ale bazinului;

poziții vicioase sau deformații ale membrelor inferioare-genunchi recurbați, genuchi var sau valg, gambe var, picioare valgi, picioare adduse sau abduse;

poziții vicioase sau deviații poziționale ale membrelor superioare-coate in flexie, coate in hiperextensie, coate valgi;

deviatii ale umerilor-umeri aduși, simetrici sau asimetrici.

La examneul din profil se inregistrează devierile in plan sagital față de linia imaginară gravitațională (tragus-planul de sprijin al picioarelor):

trunchi proiectat inainte sau inapoi;

diferite curbări ale spatelui-spate cifotic, spate rotund, spate cifo-lordotic, spate lordotic, spate cu cifoză joasă, spate cu inversare de curburi.

Tot la examenul din profil se fac observații care infirmă sau confirmă pe cele inregistrate la examenul din față:

cap-gât inclinat inainte;

torace plat, torace globules, torace infundat la bază;

abdomen proeminent sau supt;

bazin inclinat inainte sau inapoi;

relief fesis șters sau pronunțat;

genunchi recurbați sau in flexie;

member superioare cu coate in flexie;

umeri aduși.

Pentru depistarea asimetriilor este bine să fie examinate ambele profiluri ale corpului.

La examenul din spate se constată asimetriile față de linia mediană, se confirmă sau se infirmă asimetriile și celelete deformații observate la examenul din față:

cap-gât inclinat sper stânga sau spre dreapta;

umeri asimetrici, stângul sau dreptul coborât;

omoplați depărtați, desprinși, basculați in afară sau in sus, simetric sau asimetric;

trunchi translatat sper stânga sau dreapta;

spații brahio-toracice, simetrice sau asimetrice;

șolduri simetrice sau asimetrice, stângul sau dreptul coborât;

asimetrii ale reliefului muscular paravertebral;

genunchi valg, simetric sau asimetric;

picior plat.

Intre datele obținute la examinarea corpului din față, profil și spate există, de obicei, o concordanță. Astfel, in cazul unei devieri a liniei mediane toracice anterioare (furculița sternală, linia sternală, apendicele xifoid, linia albă) va fi observată o curbare a liniei mediane din planul toracic posterior, șantul apofizelor spinoase fiind deviat in acceai direcție cu curbarea planului anterior toracic.

Examinarea suferă inevitabil de artificializare prin faptul că subiectul este examinat in poziția drepți, așezat eventual inainte sau in spatele unor cadre antropometrice. Subiectul, mai ales cu ocazia controlului inițial, isi modifică poziția sa obișnuită, habituală, modificând astfel reprezentarea poziției naturale a corpului său.

Trebuie ținut cont insă de faptul ca poziția stând din gimnastică, utilizată ca poziție de control in examenul clinic, nu este o poziție naturală. In mod obișnuit, in ortostatism, sprijinul picioarelor este depărtat, de cele mai multe ori asimetric față de planul frontal. De asemenea, greutatea corpului este repartizată asimetric pentru cele doua picioare, datorită translației laterale a bazinului și șoldurilor, cu sau fară indoirea unui genunchi. Din acest motiv consideram necesar ca in cadrul examenului clinic, subiectul să fie examinat și in timpul unor poziții și mișcări habituale. Inainte de acest lucru este necesar, insă, să continuăm examinarea subiectului in diverse alte poziții, pentru a se putea pune in evidență și acele deviații și eventuale deformații toracale ce nu sunt observate in poziția stând. De exemplu, pentru punerea in evidență a devierilor coloanei vertebrale in plan sagital, poziția șezând cu triplă flexie a membrelor inferioare la 90º poate furniza elemente care să confirme sau să infirme observațiile făcute in ortostatism.

După investigațiile somatoscopice se incearcă ‘’corectarea’’ deviației coloanei vertebrale prin redresarea voluntară a acesteia. Pe aceasta corectare se intervine, indicând subiectului modalitatea cea mai simplă, și cu minim efort, de a realiza o poziție globală și segmentară cât mai apropiată de cea normală, in funcție de calitățile fizice de care dispune subiectul. In timpul stabilirii cauzelor care determină dificultatea redresării coloanei vertebrale sau a menținerii acestei poziții redresate, incercarea de corectare se repetă de mai multe ori.

In completarea examenului somatoscopic, prin palpare se pot constata devieri in plan frontal sau sagital ale traseului apofizelor spinoase sau anumite deformații ale acestora. Tot prin palpare se pot deosebi deformațiile costale ale spatelui, gibozitățile costale, de eventuale inegalități date de hipotrofii și hipertrofii musculare uneori asimetrice. Se pot constata, de asemenea, contracțuri simetrice sau asimetrice și inegalități ale volumului mușchilor paravertebrali.

Foarte utilă este inregistrarea fotografică a corpului, global sau in detaliu, in condiții de relaxare și redresare voluntară. Fotografiile pot servi ca reper obiectiv atunci când sunt comparate cu inregistrările făcute la examene periodice.

Antropometria .Examenul somatoscopic este limitat la investigații pur subiective.

Din această cauză valoarea datelor obținute la acest examen este strict legată de experiența și priceperea examinatorului.

Pentru obținerea unor date ceva mai precise in cadrul examneului clinic, se recurge la măsuratorile antropometrice. Observațiile de la examenul somatoscopic referitoare la asimetriile morfologice, disproporțiile somatice și tulburările funcționale se concretizează prin diferite măsuratori. Se efectuează o serie de măsuratori șablon (inălțime, greutate, perimetru toracic, perimetru abdominal) care fixează anumiți parametri somatici existenți la un moment dat. Intre acești parametri s-au stabilit, in funcție de vârsta și de sex, anumite rapoarte și s-au fixat limitele intre care variațiile acestora se incadrează in normal.

Presupunând că la examneul somatoscopic s-au descoperit vicii poziționale și funcționale ale coloanei vertebrale, măsuratorile vor fi in așa fel orientate incât să contribuie la precizarea acestor deficiențe.

2.3.2. EXAMENUL CINETIC

Permite realizarea diagnosticului difernțial intre deviații și deformații prin aprecierea:

adaptării coloanei vertebrale la pozițiile așezat și decubit;

mobilizării coloanei vertebrale in plan sagital;

Adaptarea coloanei vertebrale in pozițiile așezat și decubit

Pentru aprecierea adaptării coloanei vertebrale in poziția așezat subiectul se așează pe un scaun care să-i permită realizarea unei flexii de 90º a coapselor pe bazin.

In cazul lordozelor, prin această probă se face diagnosticul difernețial dintre lordoza funcțională și cea patologică: in lordoza funcțională incurbarea se reduce sau dispare, in timp ce in lordoza patologică persistă.

Mobilizarea coloanei vertebrale in plan sagital

Mobilizarea coloanei vertebrale in plan sagital se efectuează din poziția stând și constă din efectuarea unor mișcări test, de flexie-extensie.

Aprecierile se fac in ansamblu și pe segmente.

Flexia de ansamblu se consideră insuficientă când degetele mâinilor nu le ating pe cele ale picioarelor, situație in care se măsoară distanța degete-sol și supranormală, semn de hiperlaxitate, când pacientul plasează palmele pe sol fără dificultate.

In cifoze, proba funcțională constă in executarea mișcării de extensie a trunchiului. Pe baza ei se realizează diagnosticul diferențial intre cifoza funcțională, nestructurală, situație in care curbura corectează sau hipercorectează (se inversează) și o cifoză patologică, structurală in care curbarea rămâne fixă sau se corectează nesemnificativ.

In lordoze răspunsul va fi același ca și in cazul cifozelor nestructurate și structurate, numai ca probă funcțională va consta din executarea mișcării de flexie a trunchiului.

2.3.3 EXAMENUL REDIOLOGIC

Are un dublu scop. In primul rând, prin punerea in evidență a unor modificări structurale el inlesnește stabilirea etiologiei deficiențelor coloanei vertebrale, dând astfel posibilitatea precizării diagnosticului. In al doilea rând reprezintă unul din puținele criterii obiective de urmărire și control ale evoluției unei deviații de coloană.

Semnele care pot fi puse in evidență prin examen radiologic sunt deformații din categoria malformații congenitale: spina bifidă, vertebre supranumerare, sacralizări, lombalizări, deformații in urma rahitismului, deformații ale corpilor vertebrali, prin turtiri unilaterale, modificări artrozice ale articulațiilor intervertebrale, modificări ale discurilor intervertebrale prin turtiri.

Tot cu ajutorul radiografiei se pot constata modificări ale structurii corpilor vertebrali, privind densitatea (depistând eventualele osteoporoze) și organizarea traseelor pe anumite linii de forță in deviațiile foarte accentuate ale coloanei vertebrale.

Radiografia furnizează date necesare pentru stabilirea zonei afectate primar, in cadrul unei devieri a coloanei vertebrale, de aceea ea este obligatorie. Desemnarea curburii primare in urma examenului clinic, fără confimare radiologică, poate da naștere la erori. Unii autori minimalizează valoarea radiografiei pentru scopul menționt, considerând ca primară intotdeauna acea curbură care produce rotarea vertebrală cea mai accentuată, in poziție de flexie a trunchiului. Forma și masivitatea corpilor vertebrali, ca și modul de articulare a lor, nu sunt uniforme pe tot traseul coloanei vertebrale. Vertebrele unei zone cu curbură primară se pot angaja intr-o rotare mai redusă decât rotarea desfășurată de vertebrele curburii de compensație, când aceasta din urma este localizată intr-un segment vertebral mobil. Unei sacralizări lombare asimetrice cu turtire a vertebrei L5 ii corespunde o rotație vertebrală lombară redusă și una masivă a zonei curburii de compensație, situate dorsal..

Diferițe tehnici de radiografiere a coloanei vertebrale au evoluat odata cu perfecționarea aparatelor roentgen.

Foarte utile sunt datele ce se obțin prin radiografii efectuate in ortostatism fără autocontrol, in relexare, comparative cu cele din ortostatism cu autocontrol, adică cu redresare active. Ele reprezintă imaginea reală a posibilităților organice ale staticii pasive și ale capacității de redresare active in condițiile inevitabile ale gravitației..

Examenul radiologic pune in evidență date referitor la morfologia pozițională a curburilor, vizibile și la examneul clinic. Foarte importante insă sunt datele privind modificările de formă și structură, singurele in măsură să explice etiologia și evoluția devierilor coloanei vertebrale. Numai după examenul radiologic, anumite deviații pot fi incadrate in categoria deviațiilor nestructurale sau a celor structurale.

Cunoașterea etiologiei și a stării morfo-structurale și funcționale a coloanei vertebrale afectate este esențială in abordarea corectă a tratamentului. Nu in toate deviațiile coloanei vertebrale dublate de o reducere a mobilității acestora este automat indicată mobilizarea articulară. Anumite afecțiuni inflamatorii ale coloanei vertebrale sau deviații evolutive, necesită imobilizarea realizată prin mijloace ortopedice, iar exercițiile fizice aplicate in aceste sitații urmăresc stabilitatea coloanei vertebrale și nu mărimea mobilității acesteia.

Complicații:

insuficiența respiratorie-constatată in toate deviațiile coloanei vertebrale, chiar dacă nu sunt insoțite de deformații toracice.

incurbarea exagerată a coloanei vertebrale se răsfrânge asupra mecanismului convergenței coastelor și in consecință scade amplitudinea lor in mișcare. Ca urmare, bronșitele și tuberculoza pulmonară găsesc un teren favorabil.

cardiopatie ischemică-secundară compresiei, deviației cordului și suprasolicitării miocardului;

complicații dureroase-secundare comprimării rădăcinilor nervoase (nevrite radiculare) sau contracturii musculare;

complexe psihice de inferioritate sau chiar tulburări psihice severe, generate prin conștientizarea atitudinii deficiente.

2.4.SIMPTOMATOLOGIA ATITUDINILOR LORDICE

Simptomatologia subiectivă a lordozelor este foarte redusă. În perioada de evoluție a suferinței bolnavii acuză simptome de astenie, durere. Astenia este relativ pacientul nu este capabil la eforturi fizice și intelectuale. Musculatura îi oboseste repede în diverse posturi.

Durerea este un simptom frecvent, datorită instalării contracturilor sau a atrofiilor musculare, redorilor articulare, fie în creșterea vitezei de conducere nervoasă a diminuări mișcărilor și slăbiciunea sistemului nervos central.

2.5 TRATAMENTUL LORDOZEI

Exercițiile folosite pentru corectarea lordozei trebuie să urmărească tonificarea in condiții de scurtare a grupelor musculare anterioare ale abdomenului, tonificarea in condiții de lungire a grupelor musculare ale spatelui din regiunea sacro-lombară, corectarea atitudiniii bazinului, prevenirea instalării unei curburi cifotice compensatorii a coloanei vertebrale in regiunea dorsală și formarea unui reflex corect și stabil de atitudinea corectă a corpului atât in acțiunile statice, cât și in cele dinamice.

Lordoza este o deficiență frecvent intâlnită la ambele sexe, predominând la fețe și la persoanele inalte. Pentru corectarea ei dispunem de următoarele mijloace:

1.Exerciții statice sub formă de poziții corecte, corective și hipercorective, care pot fi inițiale sau menținute; acestea din urmă declanșează un efort isomeric cu efecte pozitive morfoplastice și morfogenetice. Pozițiile trebuie să favorizeze efectuarea exercițiilor dinamice corective și in același timp să prevină instalarea unor curburi compensatorii in celelalte segmente ale coloanei vertebrale. Se folosesc poziții derivate din stând, pe genunchi, șezând culcat și atârnat.

2.Exerciții dinamice care constau in mișcări ale trunchiului și segmentelor in sensul redresării corective, după cum urmează:

exerciții pentru trunchi sub forma mișcărilor de flexie (inclinare, aplecare, indoire), indoiri laterale și răsuciri spre stânga și spre dreapta, efectuate din poziția de inclinare, aplecare sau indoirea trunchiului, rotări efectuate numai in față și intinderi ale coloanei vertebrale;

exerciții pentru abdomen sub formă de contracții izomerice realizate prin intermediul mișcărilor membrelor inferioare, și contracții izotonice, realizate prin intermediu mișcărilor de trunchi;

exerciții pentru brațe cu ajutorul cărora urmărim să ne opunem tendinței de formare a unei curburi cifotice a coloanei vertebrale in segmental ei dorsal;

exerciții aplicative sub formă de mers, echilibru și târâre corectivă;

exerciții de redresare, pasive și active, care urmăresc formarea reflexului de atitudine corectă a segmentelor și a corpului. Acestea se execută cu autocontrol.

Exerciții corective din poziția stând și derivatele acesteia:

mers cu trunchiul inclinat inainte, cu mâinile pe umeri, la ceafă și pe creștet;

mers pe călcâie cu o minge medicinală ținută inainte sus;

mers cu un baston, apucat de capete, ținut inainte la nivelul coapselor: trecerea alternativă a picioarelor printer brațe;

mers cu trunchiul indoit inainte, apucat de glezne;

Stând depărtat:

cu trunchiul inclinat inainte, răsucirea trunchiului alternativă spre stânga și spre dreapta, cu ducerea brațelor intinse lateral;

aplecarea trunchiului inainte cu arcuire, simultan cu ducerea brațelor sus la ceafă sau lateral;

Stând cu un picior sprijinit inainte:

inclinarea trunchiului inainte cu intinderea și indoirea brațelor in prelungirea trunchiului;

cu trunchiul inclinat inante: indoiri laterale, alternative spre stanga și spre dreapta, cu ducerea brațelor oblic-sus;

Cu spatele la scară fixă:

apucat la nivelul bazinului: inclinarea, aplecarea sau indoirea trunchiului inainte cu arcuire;

Exerciții corective din poziția pe genunchi și derivatele acesteia:

Pe genunchi depărtat:

cu brațele intinse lateral: indoirea trunchiului inainte, simultan cu ducerea unui picior indoit inainte in trepte, in sprijin pe toată talpa;

Pe genunchi pe călcâie șezând:

cu brațele intinse lateral, indoirea sau răsucirea trunchiului, alternative spre stânga și spre dreapta cu arcuire;

cu brațele intinse sus, mâinile incleștate: semirotarea trunchiului in fața de la stânga la dreapta și invers;

Pe genunchi cu sprijin:

cu sprijin pe palme, trunchiul deasupra orizontalei (spate de pisică) :apropierea simultană a mâinilor de genunchi prin pășirea cu mâinile inainte și cu genunchii inainte, menținând poziția finală;

cu sprijin pe palme pe un plan inclinat: urcare și coborâre cu braț și picior opuse au de acceași parte, păstrând trunchiul deasupra orizontalei;

Exerciții corective din poziția șezând și derivatele acesteia:

Șezând călare pe o bancă sau bachetă:

indoirea trunchiului inainte, simultan cu ducerea picioarelor inainte, atingând vârfurile cu mâinile și arcuire;

indoirea trunchiului inainte, simultan cu ducerea genunchilor indoiți la piept și arcuire;

Șezând depărtat:

cu sprijinul mâinilor pe sol la nivelul șoldurilor, ducerea genunchilor indoiți la piept alternativ sau simutan cu arcuire și expirație: revenire cu inspirație;

cu sprijinul mâinilor inapoi: ducerea brațelor inainte simultan cu ridicarea picioarelor la 45º, menținere;

Șezând:

șezând cu un baston ținut inainte apucat de capete: trecerea alternativă a picioarelor prinrer baston și brațe și revenire;

șezând cu picioarele intinse și apropiate cu un baston la spate, susținut cu brațele indoite la nivelul coatelor: indoirea amplă a trunchiului inainte simultan cu departarea picioarelor;

Exerciții corective din poziția culcat și derivatele acesteia:

Culcat pe spate:

cu mâinile pe șolduri: ridicarea trunchiului la verticală și răsucire alternativă spre stânga și spre dreapta: revenire in poziția inițială;

cu brațele intinse sus: ridicarea și indoirea amplă a trunchiului inainte, simultan cu depărtarea picioarelor și ducerea mâinilor la vârfuri cu arcuire;

cu picioarele intinse la 90º: coborârea picioarelor alternative spre stânga și spre dreapta cu genunchii indoiți; revenire in poziția inițială;

cu brațele intinse sus, ținând o minge medicinală: ridicarea trunchiului la verticală cu brațele instinse, revenire lentă la poziția inițială;

Culcat inainte cu sprijin:

cu bazinul deasupra orizontalei: apropierea simultană a mâinilor și picioarelor prin pășire succesivă;

cu bazinul deasupra orizontalei, un picior indoit, in sprijin: schimbarea picioarelor inainte și inapoi prin săritură;

Culcat pe spate cu sprijin:

cu bazinul sub orizontală, cu sprijin pe brațe: ducereă alternativă a genunchilor indoiți la piept; ducerea alternativă a picioarelor la 45-90 grade cu arcuire;

cu picioarele intinse in afara suprafeței de sprijin: rotarea picioarelor numai in față;

Exerciții corective din poziția atârnat și derivatele acesteia:

Atârnat:

cu spatele la scara fixă, cu picioarele ridicate la 90grade: departarea și apropierea (forfecarea) picioarelor la orizontală;

cu spatele la scara fixă, având intre genunchii indoiți la piept o minge medicinală: deplasarea corpului spre stânga sau spre dreapta, mutând mâinile succesiv din aproape in aproape;

Atârnat pe un plan oblic:

atârnat cu fața in jos, cu o pernă sub abdomen, depărtarea picioarelor și incrucișarea lor;

atârnat cu fața in sus, cu o minge medicinală intre glezne: rotarea picioarelor numai in față, de la stânga spre dreapta și invers.

Tratament pentru lordoze patologice-tratamentul este complex, ortopedico-chirurgical și kinetic.

Tratament pentru lordoze traumatice -ratamentul este ortopedic și constă in purtarea unui corset de tip lombostat, inalt până la unghiurile inferiaore ale scapulelor. Prezența fenomenenlor neurologice impune recurgerea la tratament chirurgical.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ

3..1.OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivul lucrării este acela de a depista cât mai precoce deficiențele de coloană la populația de vârstă școlară în scopul eficientizării corectării acestor deformații aflate încă în stadiu incipient, în vederea ameliorării și recuperării, pentru îmbunătățirea performanțelor școlare și extrașcolare.

3.2. SCOPURILE CERCETĂRII

Perfecționarea procesului de recuperare funcțională a copiilor deficienți, ce sunt integrați în ciclul școlar primar, prin intermediul strategiilor complexe de tratare a deficiențelor de coloană. Studiul de față își propune astfel analiza datelor și informațiilor asupra mecanismelor de producere a deficiențelor, pentru a putea astfel recomanda măsuri de prevenție.

Argumentarea și verificarea experimentală a eficacității programelor de kinetoterapie folosite, elaborate si aplicate în prezenta lucrare ce au ca scop recuperarea deficiențelor de coloană la școlarul mic.

3.3. SARCINILE CERCETĂRII

Cunoașterea tuturor aspectelor de natură fizio-patologică cu privire la tema studiată.

Evaluarea și analiza nivelului indicilor dezvoltării fizice a copiilor de vârstă școlară mică.

Analiza celor mai recente studii privind patologia si tratamentul deficiențelor de coloană.

Selecționarea și sistematizarea celor mai eficiente exerciții ale programului de recuperare. Elaborarea unor programe de kinetoterapie adecvate în concordanță cu gradul de afectare la nivelul coloanei vertebrale.

Stabilirea eșantionului pe baza căruia s-a realizat studiul de caz, efectuarea testelor de control si aplicarea structurilor de exerciții planificate în lecțiile de kinetoterapie.

Urmărirea rezultatelor obținute în urma activității practice la fiecare lecție.

Efectuarea de testări intermediare pentru a verifica eficacitatea programului aplicat.

Recoltarea datelor inițiale si finale, si analiza lor.

Elaborarea si tehnoredactarea lucrării.

3.4. IPOTEZE

S-a presupus că prin folosirea kientoterapiei cu toate tehnicile si metodele sale componente în cadrul procesului de prevenire si tratare a deficiențelor de coloană prezente la copiii claselor primare, se va avea ca rezultat optimizarea acestor afecțiuni și, în consecință se va favoriza recuperarea si totodată va scădea incidența acestora.

3.5. LOTUL DE SUBIECȚI

Eșantionul cercetării s-a constituit din 3 elevi ai ciclului primar cu vârste cuprinse între 10 și 11 ani, elevi ai școlii "Nicolae Tonitza" Constanța. Studiul de caz s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2014-2015.

3.6. METODE DE CERCETARE FOLOSITE

Metodele de cercetare utilizate în realizarea studiului sunt următoarele:

1. metoda observației.

2. metoda anamnezei;

3. metoda studiului de caz;

1. Metoda observației

Observația se definește ca fiind urmărirea atentă și sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice.

În ce măsură observația se face sub semnul existenței unei ipoteze? Chiar dacă ipoteza nu este clar formulată, ea există, având ca substrat un "fond de ipoteze latente", cum se exprimă l. Radu (1991), care constau din baza de cunoștințe a observatorului, prin intermediul căreia acesta poate formula și ipoteza locală.

Subînțeles observației, simultan sau consecutiv ei, este procesul de înregistrare, consemnare a celor văzute, auzite – simțite în general: ce anume a fost observat, cum au variat în timp faptele, sub ce formă calitativă și cantitativă s-au prezentat cele observate etc.

Participarea intelectului – în sens de gândire logică – este obligatorie, dar nu și fără anumite rezerve, căci observația trebuie ferită de idei preconcepute, nu însă și de eventuale ipoteze, care conduc firesc la seturi anticipative pentru percepția datelor (faptelor) și la clasificări și interpretări, în consecință. Literatura consemnează numeroasele eforturi pe care le fac metodologii pentru a asigura observației "perceptive" optimul de raționalitate, fără a-i influența obiectivitatea.

Poate că acest efort explică și raportarea observației la experiență sau experiment. CIaude Bernard sublinia că "dobândirea experienței și sprijinirea pe observație reprezintă altceva decât efectuarea de experiențe și observații". El atrăgea atenția asupra faptului că observația activă (indusă) conduce la căutarea deliberată a faptelor.

În zilele noastre sunt numeroși autorii care consideră că observația este un moment al cercetării științifice care trebuie să se sprijine în mod deosebit pe experiment. Paul Fraisse, de exemplu, consideră că observația care decelează faptele remarcabile este primul moment al cercetării experimentale; celelalte două momente fiind: a) stabilirea ipotezelor asupra relațiilor care ar putea exista între faptele observate și b) experimentarea propriu-zisă, în scopul verificării ipotezelor formulate (1967).

Este neîndoielnic faptul că observația, ca proces psihic de cunoaștere activă, intenționată, planificată, sistematică are la bază un sistem de date de referință (idei, ipoteze, postulate) fumizate de experiență și, în general, de știință. Ea se aplică unui anumit domeniu, ale cărui date, documente sau fenomene dorește să le cunoască, să le descrie, ordoneze, clasifice, cuantifice, caracterizeze etc., pentru a stabili ce este deosebit în ele, în ce relații sunt între ele și cu altele, ce le provoacă și ce efecte au asupra altora. Din acest complex de rezultate ale observației se nasc noi înțelesuri, explicații sau numai ipoteze și predicții care urmează a fi verificate și prin alte metode.

Complexitatea tehnicilor modeme de investigație, ca și a strategiilor de cercetare, ne permite să afirmăm că observația poate ea singură să se constituie ca o metodă de cercetare, utilă și utilizată în multe domenii și, în același timp, să afirmăm că în cadrul metodei complexe aportul observației este de cea mai mare însemnătate, fapt subliniat și de atenția ce i se acordă în aplicarea ei în cadrul experimentelor de laborator.

Deși beneficiază de contribuția tehnicii (de observare, de înregistrare, de prelucrare cantitativă), observația este un rezultat al raportului dintre cercetător (observator) și natură.

În acest context ni se pare nimerit să subliniem remarca lui P. Fraisse că "nu găsim decât ceea ce căutăm", scoțând în evidență însemnătatea intenției în demersul cognitiv concret.

Sarcina sau scopul observației este culegerea de date concrete, a căror analiză științifică să permită generalizarea. De aici și caracteristica observației științifice care nu e o "vizionare pasivă", ci un proces intelectual activ în care cercetătorul face efortul de a fi precis și obiectiv, în același timp, chiar dacă evenimentele observate sunt fapte sociale sau conduite umane încărcate de subiectivitate. Ceea ce justifică grija pentru acuratețea utilizării metodei este faptuI că ei i se cere de foarte multe ori să deceleze dintre fapte și evenimente comune tocmai acei indicatori ascunși, dar esențiali și care scapă de regulă nespecialiștilor sau celor care nu sunt stăpâniți de o anumită curiozitate epistemică.

2 Metoda anamnezei.

Interviul anamnestic, numit și convorbire pentru diagnosticarea persoanei, necesită o atenție specială întrucât este unul dintre instrumentele foarte mult utilizate în clinică și în educație fizică și sport.

Obiectivele convorbirii, după Chair Antonelli (1973) sunt:

verificarea, controlul și interpretarea datelor psihometrice;

găsirea elementelor (informațiilor) care nu pot fi obținute și apreciate în alt mod;

sistematizarea și stabilirea – din datele culese – a structurii ansamblului;

furnizarea de informații, lămuriri și sfaturi pentru subiect, pentru
a-și cunoaște mai concret personalitatea și relația lui cu lumea exterioară.

Anamneza este o elaborare coerentă a modului de apariție și desfășurare a suferințelor actuale ale bolnavului ca și a unor fapte sau evenimente precedente. Ea începe prin abordarea bolnavului și stabilirea unei relații de încredere, având drept obiective: evidențierea simptomatologiei dominante (în cazul nostru în sfera reumatologică), a istoricului afecțiunii, a antecedentelor generale (personale patologice, heredocolaterale patologice, condiții de viață, profesie și condiții de muncă, deprinderi alimentare, consum de alcool, fumat, regim de activitate fizică etc.).

3.Metoda studiului de caz.

Metoda cazului sau studiul de caz a fost utilizată de F. Le Play la sfârșitul secolului trecut, devenind de atunci un instrument de cercetare descriptivă a unui caz (individ, program, instituție, organizație, structură politică, situație etc.), aplicând tehnicile observației, culegerea datelor pe teren, interviul, studiul documentelor, jurnale personale, scrisori vechi, relatările prietenilor.

În marea majoritate a cazurilor, aceste documente și relatări nu au semnificație, însă dacă sunt convergente, pot oferi sugestii. P. Iluț (1979) consideră studiul de caz prin excelență o metodă calitativă: tratarea cantitativă a studiului de caz se vede în design-ul experimental cu un singur subiect (single case research), utilizat în mod deosebit în psihologie și fiziologie. Richard Gross (1991) subliniază ideea că studiul de caz este prin excelență o metodă idiografică, prin unicitatea și singularitatea situațiilor.

Studiul de caz este frecvent utilizat în psihologie și pedagogie; este mult folosit în clinica medicală, unde fiecare pacient este deosebit de alții, și la fel în criminologie. De regulă, se dă exemplul lui S. Freud, a cărui teorie psihanalitică s-a dezvoltat pe baza studiilor de caz. Ca în toate aceste direcții, și în activitățile corporale metoda urmărește să adâncească înțelegerea unui fenomen sau a unei situații, cercetând un singur caz. De exemplu, evoluția carierei unui mare campion și secretele performanței sale sau a unui traumatism la un subiect cu anumite particularități pot fi înțelese numai prin cunoașterea multiplilor determinanți ai acestora. Ca urmare a amănunțimii cunoașterii se formulează anumite ipoteze, care apoi urmează a fi neapărat verificate pentru confirmarea uneia dintre ele.

Forma obișnuită a studiului de caz folosește un singur individ, unic în felul său. Allport (citat de Sheridan, 1979) a propus termenul de idiografic pentru identificarea influențelor unice asupra unei personalități particulare, în opoziție cu modalitatea nomotetică de aplicare generalizată a datelor. Lipsa "controlului" în studiile de caz face imposibilă determinarea variabilelor care au produs schimbările în comportamentele observate (Sheridan, 1979).

Scopul metodei este să determine caracteristicilor unice ale subiectului sau condiției și să faciliteze înțelegerea unor situații asemănătoare. Generalizările dintr-un singur caz sau din mai multe nu sunt justificate, având în vedere variabilitatea subiecților și a situațiilor, precum și lipsa de control a acestora de către cercetător. O.D. Payton (1988) scrie că din cercetarea a zece cazuri clinice abia se poate formula o ipoteză. Aceste cazuri trebuie să fie caracterizate de o „linie de bază” a condiției individuale și de un proces adecvat de urmărire (follow-up, engl.), de a se încerca o anumită generalizare (C.L. Sheridan, 1979).

J. R. Thomas & J. K. Nelson (1997) disting, ca intenții presupuse ale cercetătorului, studii de caz descriptive, interpretative și evaluative. Primul tip constituie deseori etapa inițială sau baza de date a unei cercetări; al doilea, pentru atingerea unui grad superior de înțelegere, de exemplu a proceselor cognitive legate de sport, iar al treilea tip, pentru evaluarea meritelor unei anumite activități. Autorii subliniază o idee importantă: unele studii de caz pot oferi soluții pentru ameliorarea activității persoanelor sau grupurilor.

Demersul cercetării nu este riguros standardizat în această metodă, fiecare caz având originalitatea sa proprie. În linii mari însă, primul pas constă din definirea și descrierea situației prezente; pasul următor – din obținerea informațiilor de bază despre cauzele posibile care au determinat situația. Uneori informațiile se referă la aspecte dintre cele mai diverse – medicale, pedagogice, psiho-sociologice, informații obținute de la profesori, șefi, colegi, din documente, autobiografice etc. (când este vorba de persoană; când este vorba de grupuri sau instituții problematica este mai complexă și metodologia, de asemenea).

Al treilea pas constă din formularea ipotezelor explicative și verificarea lor, eliminarea unor posibile cauze de eroare, reexaminarea unor aspecte (focalizarea pe caz cu metode și perspective diferite – ale triangulației – , cum propune P. Iluț, 1997). Ultimul pas, acela al reducerii ipotezelor la una sau două, verificarea lor și formularea unor concluzii.

Studiul de caz clinic

Cercetarea clinică prezintă particularități evidente, întrucât pacienții, ca și suferințele lor sunt unici .

Credem că nu forțăm analogia clinicii cu situația lotului de sportivi aflați în cantonament, în antrenament sau concurs. De regulă sportivii au o bună stare de sănătate, caută să se autodepășească, au strategii proprii de reglare, devin suferinzi în caz de traumatisme sau supraantrenament. Cercetarea lor, așa cum exemplificam mai sus, are caracter de studiu de caz.

În rândurile de mai jos voi prezenta punctul de vedere al lui M. Sabourin privind studiul de caz clinic, cu sublinierea că multe aspecte prezentate de el pot fi transferate în lumea activităților fizice. Autorul prezintă caracteristicile generale ale metodei, arătate de noi mai sus, adăugând că libertatea și suplețea acțiunilor cercetătorului trebuie dublate de prudență, întrucât în clinică are de-a face cu cazuri-problemă. Cercetarea cazurilor clinice comportă patru etape, nu complet distincte unele de altele.

În prima etapă este necesar să se facă o descriere cât mai completă a situației problemei; în a doua etapă, cercetătorul trebuie să se informeze despre circumstanțele care au condus la starea actuală, ceea ce îl va ajuta să formuleze chiar unele ipoteze privind factorii care pot fi responsabili de situația prezentă; în a treia etapă, va evalua diferitele ipoteze (alternative) sugerate de datele culese, știind că un anumit comportament nul este provocat de o singură cauză; în a patra etapă, va verifica una sau mai multe dintre ipotezele reținute, inițiind o formă de acțiune terapeutică, evaluând apoi rezultatele acțiunii respective. Dacă nu s-au produs modificări, revine la etapa a treia și, la nevoie, la cea de a doua (M. Sabourin, în M. Robert, 1988).

Avantajele metodei constau din faptul că:

este prima metodă utilizată atunci când este vorba de o problemă nouă;

oferă date valabile și la îndemâna cercetătorului, date care provin din viața reală, având și caracter de noutate;

asigură adunarea de date despre un complex și chiar unic lot de variabile;

adresându-se unui individ sau unui grup (școală, club, model de organizare), metoda îl obligă pe cercetător să analizeze amănunțit întregul complex de variabile; în aceste condiții:

este încurajată folosirea unui număr mare și diferit de metode, de la observație, interviu, jurnale, înregistrări audio și video la foi de observație, foi de arbitraj, fișe medicale etc.;

metoda produce noi idei și ipoteze din sfera de apartenență a cazului;

ea poate fi utilizată cu succes atunci când principiile etice interzic experimentarea (purtarea sau nu a centurii de siguranță, efectele funcționale ale cantității de droguri folosite, oprirea administrării unor medicamente etc.).

Slăbiciunile metodei cazurilor sunt mai multe, dar următoarele sunt mai deosebite:

lipsa controlului și lipsa măsurării variabilelor care ar putea explica anumite efecte;

tendința de a generaliza din unul sau mai multe cazuri sau situații;

lipsa unor informații relevante;

tendința cercetătorului de a se baza, uneori prea mult, pe memoria sa ori pe a altora, a "martorilor";

necorespondența dintre desfășurarea reală a fenomenelor și ceea ce notează cercetătorul;

existența unor "atitudini" preferențiale ale acestuia;

imposibilitatea (mai bine zis prudența) de a nu infera legături cauzale între variabilele descrise, dar care nu sunt controlate;

imposibilitatea generalizării datelor recoltate.

Cu toate acestea, metoda este utilă, cel puțin ca un început de cunoaștere mai sistematică a oamenilor, a comportamentelor lor și a situațiilor.

3.7. Etapele investigației

Cercetarea de față s-a efectuat în trei etape, după cum urmează:

Etapa I: care a cuprins studierea izvoarelor literaturii de specialitate pe problematica anatomiei coloanei vertebrale, deviațiilor de coloană întâlnite, metodelor de recuperare clasice și psihopedagogice.

Etapa a II-a: a constat în organizarea studiului de caz, în perioada septembrie – decembrie 2014.

Etapa a III-a: – prelucrarea și interpretarea științifică a datelor obținute în urma cercetării și totodată verificarea eficienței metodicii propuse.

3.8.Elaborarea programei de recuperare fizică

Metodele pe care le-am utilizat în tratamentul și recuperarea funcțională sunt exercițiul fizic terapeutic si masajul. Am recurs la aceste metode de recuperare întrucât au o serie de efecte pozitive, cum ar fi:

îmbunătățirea circulației periferice;

tonifică musculatura;

mențin elasticitatea structurilor intervertebrale și mobilitatea articulară;

menține diverse segmente ale corpului în poziții corecte, combătând atitudini vicioase;

readaptează bolnavul din punct de vedere funcțional, făcându-l apt pentru a se integra progresiv în procesul de antrenament.

3.9. REZULTATELE CERCETĂRII

În perioada septembrie – decembrie 2014 în sala de kinetoterapie am lucrat programe speciale de reeducare funcțională prin gimnastică medical cu 3 copii de vârsta școlară mică prezentând atitudine lordică.

În cazul atitudinii lordice atenția trebuie îndreptată spre formarea simțului poziției corecte, prin autocontrolul continuu și aceasta nu numai în timpul programului de recuperare. Copilul trebuie sa-și însușească aceasta poziție corectă și acasă sau la școala, luând ca exemplu autocorectarea poziției în banca în timpul scrisului și cititului.

Aș vrea să fac o scurtă referire aici la diferența dintre atitudinea deficientă și deficiența fizică.

Atitudinea vicioasă sau deficientă presupune o abatere de la forma normală a corpului, fără însa a avea un suport morfologic. Ea poate fi corectată sau hipercorectată în unele cazuri, neridicând astfel probleme deosebite în recuperarea ei. Această corectare a atitudinii poate fi posibilă dacă ea este depistată în timp util și se urmează un program profilactic și de recuperare adecvat.

În schimb, deficiența fizică reprezintă orice abatere de la normal în forma și funcțiile organismului, ce duce la tulburarea creșterii normale și armonioase a organismului. Deficiența duce implicit la modificări ale aspectului exterior, la reducerea amplitudinilor fizice de mișcare și la scăderea capacității de efort fizic și chiar intelectual. Unele deficiențe fizice presupun pe lângă abaterile funcționale, și modificări structurale și morfologice fapt care duce la imposibilitatea aplicării unui program kinetic, pacienții trebuind să urmeze drumul ortopedului sau chirurgului.

CONCLUZIILE STUDIULUI

Ca urmare a studiului de caz efectuat și a experienței acumulate am ajuns la o serie de concluzii după cum urmează:

Folosirea tehnicilor si metodelor din kinetoterapie așa cum au fost ele aplicate pe durata desfășurării studiului contribuie în mod substanțial la redresarea posturală a copilului cu atitudine lordică, și la a formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului.

Exercițiile aplicate în programele de recuperare se pot selecta iar specialistul are posibilitatea de a le folosii pe cele mai eficiente în vederea realizării unor scopuri precise.

Perioada de recuperare trebuie să fie presărată cu o serie de evaluări intermediare riguroase, astfel observându-se eficacitatea programului și rezultatele obținute până în acel moment. Fără aceste evaluări periodice nu ne putem da seama de progresul sau dimpotrivă, de ineficacitatea recuperării.

Pentru o mai bună și mai rapidă refacere a atitudinii lordice, voi propune ca începerea kinetoterapiei să se facă cât mai precoce posibil, încă de la instalarea atitudinii vicioase. Afirmația se bazează pe faptul că, daca nu se intervine încă din copilărie asupra deficiențelor de coloană, acestea pot avea repercursiuni mult mai grave la maturitate prin apariția și fixarea diverselor compensări mai frecvente la mers și ca atitudine corporală.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

A preveni este mai ușor decât a vindeca. In cazul prevenirii atitudinilor vicioase, Adrian Ionescu recomandă următoarele măsuri:

cunoașterea cazurilor și a imprejurărilor care determină atitudinea vicioasă și inlăturarea lor la timp;

imbunătățirea stării de sănătate, obținerea vigorii și rezistenței a celor predispuși la atitudini defectuoase, prin procedee de călire, exerciții fizice și măsuri de igienă;

imbunatățirea factorilor și condițiilor activității și odihnei zilnice (banca pentru școlari și masa de lucru pentru oamenii muncii)

Părinții, educatorii și medicii sunt cei care pot contribui la evitarea atitudinilor vicioase, având in vedere că acestea se produc in perioada de creștere, deci acea perioadă din viață când copiii iși formează deprinderile și obiceiurile, in famile și la școală.

Omul are un lanț de mușchi posteriori poliarticulari, care prin tonusul lor asigură statica și prin contracția lor in urma reflexelor posturale răspund de echilibrul trunchiului. Stabilitatea vertebrală este dată deci de masa comun a sistemelor de mușchi interspinoși, intertransverși, transverse-spinoși și spino-transverși (ultimii numai pentru regiunea cervicală), la care se adaugă ceilalți mușchi ai spatelui: lungul dorsal și supracostalii care contribuie la stabilitatea vertebro-costală; mușchii sacro-lombari care fixează coastele și in plus trapezul, marele dorsal, dințatul mic posterior și superior, posterior și inferior, psoasul-iliac.

Urmărind dispunerea mușchilor paravertebrali fața de curburile coloanei vertebrale, vedem că in regiunea cervicală și lombară sunt in fața (sau aproape) liniei de gravitație, ceea ce demonstrează că in cazul contracției lor produc extensia coloanei, contribuind la corectarea cifozei dorsale dar accentuând curburile lordotice.

In cazul sistemului transverso-spinos, prin inserțiile mușchilor determină extensia coloanei (ca și intertransverșii) și inclinarea laterală de aceeași parte și rotarea de partea opusă contracției.

Deviațiile coloanei vertebrale se tratează printr-o gimnastică corectivă susținută. In aplicarea acesteia vom ține seama de principiile generale: lecția de gimnastică corectivă este in primul rând respiratorie, căci există legătură între coloană și torace și insuficiența respiratorie insoțește deformația vertebrală.

Gimnastica corectivă folosește exerciții care hipercorectează, iar după aceea vine cu exerciții de tonificare in poziție corectă. Nu se merge mai departe cu hipercorectța căci există riscul de a produce o inversare a curburilor coloanei vertebrale.

O cubură a coloanei este mai suplă in direcția in care se accentuează decât in cea in care se corectează. Vom fixa mai intâi coloana pentru a corecta o altă curbură.

Ființa umană este un tot; din acest considerent o deformație nu este niciodată singura. Balland a remarcat ca o deformație tipantrenează o compensație in segementele de deasupra, și că cea mai accentuată nu este totdeauna deformația primitivă.

Redresarea se face inaintea tonificării, pentru a obține suplețea și lungirea mușchiului inainte de a-l tonifica.

Gimnastica corectivă incepe din culcat pentru a se ajunge la poziția stând.

deformare a coloanei nu se mai corectează la adult.

Un corset susține uneori dar nu vindecă niciodată.

anchiloză terapeutică (artrodeza) nu se mobilizează.

Să favorizăm decontractarea.

Puține exerciții, dar bine executate, au valoare mai mare decât exercițiile numeroase și prost executate.

BIBLIOGAFIE

Albu, C., Armbruster, T, Kinetoterapie: metodologia pozitionării și mobilizării pacientului, Editura Polirom, 2012

Baciu C., Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism, 1977

Baciu, C., Cultură fizică medicală, Editura Sport-Turism, 1981

Baciu, C., Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, 1974

Birtolon, Ș., Exercițiul fizic și coloana vertebrală, Editura Sport –Turism, 1978

Bota, C., Fiziologia educației fizice și sportului, Editura Antim Ivireanul, 1997

Bratu,I., Gimnastica pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice, Editura Sport –Turism, 1977

Buzescu, A., Anatomie si Biomecanică, Ministerul Educației si Cercetării Academia Națională de Educație Fizică si Sport-București, 2002

Cordun, M., Posturarea corporală normală și patologică, Ministerul Educației si Cercetării Academia Națională de Educație Fizică si Sport-București, 1999

Diaconescu, N., Coloana vertebrală, Editura Medicală, 1977

Dumitru, D., Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Editura Sport Turism, 1984

Iaroslav, K., Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală, Editura Medicală, 2002

Incean Ș, Degenerarea vertebrală lombară, Editura BIT, 1998

Ion Ene, M., Introducere în kinetologie (masaj, profilaxia și terapia deficiențelor fizice la elevi), Note de curs, 2002

Marinescu, D., Durerea lombară și sciatica, prevenire, recunoaștere, vindecare, Editura Gemma Prin, 2009

Sbenghe, T., Kinesiologie – știința mișcării, Editura Medicală, 2002

http://www.boli-medicina.com

BIBLIOGAFIE

Albu, C., Armbruster, T, Kinetoterapie: metodologia pozitionării și mobilizării pacientului, Editura Polirom, 2012

Baciu C., Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism, 1977

Baciu, C., Cultură fizică medicală, Editura Sport-Turism, 1981

Baciu, C., Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, 1974

Birtolon, Ș., Exercițiul fizic și coloana vertebrală, Editura Sport –Turism, 1978

Bota, C., Fiziologia educației fizice și sportului, Editura Antim Ivireanul, 1997

Bratu,I., Gimnastica pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice, Editura Sport –Turism, 1977

Buzescu, A., Anatomie si Biomecanică, Ministerul Educației si Cercetării Academia Națională de Educație Fizică si Sport-București, 2002

Cordun, M., Posturarea corporală normală și patologică, Ministerul Educației si Cercetării Academia Națională de Educație Fizică si Sport-București, 1999

Diaconescu, N., Coloana vertebrală, Editura Medicală, 1977

Dumitru, D., Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Editura Sport Turism, 1984

Iaroslav, K., Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală, Editura Medicală, 2002

Incean Ș, Degenerarea vertebrală lombară, Editura BIT, 1998

Ion Ene, M., Introducere în kinetologie (masaj, profilaxia și terapia deficiențelor fizice la elevi), Note de curs, 2002

Marinescu, D., Durerea lombară și sciatica, prevenire, recunoaștere, vindecare, Editura Gemma Prin, 2009

Sbenghe, T., Kinesiologie – știința mișcării, Editura Medicală, 2002

http://www.boli-medicina.com