Studiu Comparativ Privind Sistemul Educational Francez Si Cel Romanesc, Asemanari Si Deosebiri In Domeniul Educatiei Fizice Si Sportului

Studiu comparativ privind sistemul educațional francez și cel românesc, asemănări și deosebiri în domeniul educației fizice și sportului

CUPRINS

Introducere

Importanța și actualitatea temei

Scopul lucrării. Motivarea alegerii temei

Sistemul educațional francez

Istoria educației fizice în Franța

Structura sistemului francez de învățământ

Educația preuniversitară și universitară

Și Franța are problemele ei

Sistemul educațional românesc

Istoria educației fizice în România

Structura sistemului românesc de învățământ

Învățământul preuniversitar

Învățământul superior

Situația actuală educației fizice

O nouă lege a educației

Concluzii

Rezumat în limba engleză

Bibliografie

Anexe

STUDIU COMPARATIV PRIVIND SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ ȘI

CEL ROMÂNESC, ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

« Interesul pentru rolul educației în ameliorarea vieții de azi, în lumina unei societăți viitoare mai bune, trebuie să se exprime în conceptualizarea acestei încrederi sub formă de programe axate pe valorile educației de mâine ».

M. Haavelsrud

1.1 IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI

N

umărul persoanelor supraponderale din Uniunea Europeană este de 14 milioane, din care peste trei milioane copii. Cauzele acestei cifre îngrijorătoare sunt dieta nepotrivită și lipsa activităților fizice. Obiectivul principal al lucrării este reprezentat de analiza sistemului educațional în una din cele mai dezvoltate țări europene, și anume Franța și cel din România.

Realitatea economică globală este marcată de o serie de dezvoltări care cu siguranță vor fi amplificate în anii ce vor veni și care vor genera reacții declanșate de dorința de îmbunătățire permanentă a stilului de viață în societatea umană. În acest context, printre alte domenii importante ale activității umane, serviciile publice ne vor transforma stilul de viață.

Se știe că omul nu este și nu poate fi produsul unei singure instituții de învățământ. El se formează, în timp, sub influența familiei, a școlii și a mediului social. Acestea trebuie să-și coreleze și să-și potențeze eforturile și acțiunile, orientându-se constant, prin forme și metode de educație specifice, pentru atingerea obiectivelor propuse. Astfel trebuie să existe un sistem educațional bine pus la punct care să asigure dezvoltarea continuă și nestingherită a oricărui individ.

În noiembrie 2007, Parlamentul European și-a îndreptat atenția asupra raportului prezentat de deputatul Pál Schmitt cu privire la educația fizică.

  La întrebarea „se practică suficiente activități sportive în școli?“, răspunsul dat de cetățenii europeni a fost „nu“. Documentul a identificat o serie de probleme de importanță majoră: prea puțin timp acordat sportului și scăderea mediei de timp alocat activităților sportive la 109 minute pe săptămână în școlile primare și 117 minute în liceu. Ambele cifre sunt în cădere liberă începând cu 2002. Alte deficiențe constatate: opțiunile sportive în școli nu sunt suficient de interesante pentru a motiva elevii, activitățile sportive practicate au un înalt grad de competitivitate, lipsa de coordonare dintre sportul din interiorul și din afara școlilor.

„Exerciții fizice de trei ori pe săptămână!”

În încercarea de a stabili un echilibru între educația fizică și academică, raportul propune un orar școlar care să includă cel puțin trei ore de activități fizice pe săptămână și o conexiune între activitățile fizice din interiorul și din afara școlii. De asemenea, se dorește includerea minorităților etnice și a persoanelor cu dizabilități, precum și introducerea educației fizice ca disciplină obligatorie în școala primară și în liceu. Astfel, educația fizică ar trebui să fie obligatorie în programele educaționale, iar copiii ar trebui să aibă cel puțin trei ore de sport pe săptămână. În plus, raportul cere statelor membre să asigure obligativitatea unei anumite cote de ore pentru educație fizică în școli, în ciclul primar și secundar, iar, la nivel academic, să asigure un grad mai mare de integrare între sport și cursurile obișnuite.

Parlamentul îndeamnă statele membre să continue campaniile de informare destinate copiilor de vârstă școlară și părinților acestora cu privire la conexiunile între modul de viață sănătos, exercițiul fizic și alimentație. Mai mult, deputații susțin că ar trebui acceptate acele principii conform cărora în orar ar trebui să fie prevăzute cel puțin 3 ore de educație fizică pe săptămână, urmând ca școlile să depună eforturi pentru a depăși acest prag, în funcție de posibilități.

Ei recomandă utilizarea fondurilor structurale pentru înființarea și dezvoltarea unităților sportive școlare din regiuni defavorizate și invită Comisia, Consiliul și Statele Membre ca, ținând seama de principiul subsidiarității, să elaboreze un cadru legislativ care să ajute la creșterea investițiilor și a mijloacelor materiale alocate pentru activitățile sportive ale tinerilor. În contextul în care raportul subliniază că educația fizică este singura disciplina din programa școlară care urmărește pregătirea copiilor pentru un stil de viață sănătos și care transmite valori sociale importante (autodisciplina, solidaritatea, spiritul de echipă, toleranța și sportivitatea) e clar că toate aceste „indicații prețioase“ ar trebui de urgență puse în practică.  Realitatea dovedește însă că principiul amânării îl bate pe cel al subsidiarității!

Exemple și comparații

În SUA, obiectivele naționale ale educației fizice pentru școala elementară stabilite de Asociația Națională de Sport și Educație Fizică sunt următoarele: demonstrarea aptitudinilor în multe acte motrice și măiestrie în puține acte motrice, manifestarea unui mod de viață activ, dobândirea și menținerea unui nivel de sănătate și fitness, demonstrarea responsabilității personale și conduitei sociale în activități fizice și probarea înțelegerii și respectului pentru diferențele dintre cei care fac educație fizică. În licee, lucrurile sunt și mai clare, deoarece, pe de o parte, este încurajat spiritul de echipă prin diversele activități pe care le comportă educația fizică, iar, pe de altă parte, ele servesc ca pepinieră pentru recrutarea viitorilor campioni care vor fi preluați ulterior de sistemul universitar. Chiar dacă obezitatea e o problemă și pe continentul nord-american, raportul dintre cei care fac sport și cei care vegetează e mai echilibrat.

În Danemarca, situația este diferită de alte țări prin faptul că învățământul este orientat către oferirea de calificări și meserii, dar și a unui nivel de cultură generală, ceea ce face ca și educația fizică să fie tratată diferențiat. Obiectivele programei de educație fizică în școlile daneze sunt dezvoltarea condiției fizice, întărirea musculaturii și dezvoltarea coordonării neuromusculare, dezvoltarea plăcerii de practicare a exercițiului fizic, formarea capacității de practicare independentă a exercițiilor fizice și dezvoltarea spiritului de colaborare și fair-play.

În cealaltă parte de lume, în Australia mai precis, educația fizică nu se deosebeste prea mult de ceea ce găsim în Europa, obiectivul principal fiind dezvoltarea multilaterală a personalității prin diferitele forme de de practicare a exercițiilor fizice. Nu există o programă de educație fizică fundamentată pe un conținut bine precizat, lăsând la latitudinea profesorilor și instructorilor să aleagă conținutul în funcție de preferințele lor și ale elevilor. Cu toate acestea, aparenta lipsă de reglementare nu a produs harababură, delăsare și terenuri în paragină.

Un ultim exemplu vine din Japonia, unde educația fizică este foarte bine dezvoltată, având alocate un număr semnificativ de ore pe săptămână (4-5). În acest caz, obiectivele urmărite sunt întărirea sănătății prin cunoașterea regulilor de igienă, inițierea în practicarea unor ramuri de sport și formarea capacității de a practica exercițiile fizice independent, în timpul liber, respectiv formarea unui sistem de cunoștințe de specialitate. 
În concluzie, se poate aprecia că menținerea unei stări robuste de sănătate este un obiectiv fundamental în toate țările analizate. De asemenea, deprinderea practicării independente a exercițiilor fizice în timpul liber este întâlnită peste tot. În majoritatea statelor europene, educația fizică figurează în planurile de învățământ cu două sau trei ore pe săptămână la clasele mici, acestea fiind realizate prin mijloace specifice diferitelor ramuri de sport. În schimb, Statele Unite sunt orientate mai mult către dobândirea acelor cunoștințe, obiceiuri și comportamente care rămân pe tot parcursul vieții. 

1.2 SCOPUL LUCRĂRII. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Î

n timp ce în Europa tendința este de creștere a orelor de educație în Romania se încearcă reducerea acestora. Sistemul francez este total diferit față de cel românesc începând de la clasele primare si terminând cu învațământul superior. Aceasta nu înseamnă că Franța nu are problemele ei, însă sistemul lor de învățământ este mai aerisit si adecvat necesitaților elevilor.

Noua conducere a MECI încearcă să înlocuiască programul “Cornul și Laptele” cu un nou program care va fi destul de greu să fie implementat în școlile noastre datorită infrastructurii precare. Ministrul Învățământului nu ar trebui să uite sintagma “Mens Sana In Corpore Sano”!

Obiectivul principal al lucrării este reprezentat de studiul comparativ al sistemului educațional francez cu cel românesc, una dintre cele mai importante componente ale serviciilor publice, în una din cele mai dezvoltate țări europene, și anume Franța.

Ca viitor antrenor de specialitate sau profesor de educație fizică, mă preocupă sistemul de educație fizică din țara noastră si nu numai. Sunt în permanentă căutare a materialelor de specialitate legate de această problemă care să contribuie la îmbogățirea cunoștințelor mele privind sistematizarea orelor de educație fizică și dinamica acestora. În acest cadru al preocupărilor mele se înscrie și tema lucrării de față, pe care am ales-o din dorința de a aprofunda cunoștințele mele privind educația fizică, iar prin sistematizarea celor mai importante școli de educație fizică, să aduc o modestă contribuție la elucidarea unor aspecte ale problemei enunțate.

STUDIU COMPARATIV PRIVIND SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ ȘI

CEL ROMÂNESC, ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

CAPITOLUL II

SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ

2.1. ISTORIA EDUCAȚIEI FIZICE ÎN FRANȚA

R

evoluția franceză din anul 1789 a rezolvat o problemă de mare importanță în ceea ce privește învățământul național (destul de haotic la acea vreme din cauza influentei puternice a organizațiilor religioase), în sensul că a trecut conducerea acestuia în mâna statului. Inspirându-se direct din principiile lui Rousseau, fruntașii Revoluției nu au neglijat importanța educației fizice, alături de educația intelectuală și morală. Toate proiectele făurite de pedagogii Revoluției franceze au avut acest punct comun: aducerea educației fizice în cadrul învățământului public.

Napoleon Bonaparte, preluând conducerea Franței, nu a cules din ideile revoluției decât ceea ce convenea concepției statului militar. Școlile trebuiau să-i dea soldați, ele devenind adevărate "cazărmi de instrucție". Aceasta situație avea să fíe îmbunătățită, spre sfârșitul regimului napoleonian, de către un adevărat om de acțiune, un spirit înnoitor – colonelul spaniol Amoros.

Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848) – s-a născut la Valencia, în Spania, și a îmbrățișat cariera armelor. proiectele făurite de pedagogii Revoluției franceze au avut acest punct comun: aducerea educației fizice în cadrul învățământului public.

Napoleon Bonaparte, preluând conducerea Franței, nu a cules din ideile revoluției decât ceea ce convenea concepției statului militar. Școlile trebuiau să-i dea soldați, ele devenind adevărate "cazărmi de instrucție". Aceasta situație avea să fíe îmbunătățită, spre sfârșitul regimului napoleonian, de către un adevărat om de acțiune, un spirit înnoitor – colonelul spaniol Amoros.

Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848) – s-a născut la Valencia, în Spania, și a îmbrățișat cariera armelor. În timpul campaniei lui Napoleon în Spania, s-a alăturat francezilor. La prăbușirea regimului napoleonian din Spania, s-a refugiat la Paris, unde în 1816, a devenit cetățean francez. De aici înainte activitatea sa a aparținut Franței. El avea să-și închine viața muncii pentru răspândirea exercițiilor fizice, creând un sistem de educație fizică propriu, inspirat după principiile pestalozzîene. Om foarte întreprinzător, a reușit să creeze în Franța o mișcare foarte puternică în favoarea educației fizice. Pedagog teoretician și practician în egală măsură, Amoros a creat o serie de instituții în care se preda gimnastica după principiile sale și a tipărit numeroase cărți și broșuri în care și-a fixat sistemul și metoda educativă.

Amoros este considerat pe drept cuvânt creatorul școlii franceze de educație fizică. El a știut să extragă din materialele diferiților autori principii fundamentale, pe care le-a prelucrat cu iscusință și spirit științific. Astfel, el pleca de la principiul creșterii forțelor prin spontaneitate conștientă. "Copilul trebuie să simtă cum se mișcă. Conștiința ritmurilor fiziologice ne învață să reglăm întrebuințarea mișcărilor și debitul economic al forțelor noastre". Asociind exercițiile fizice cu muzica, a reușit să dea un grad de atractivitate mult mai mare lecției. De asemenea, a fost primul care a introdus pentru fiecare elev fișa anatomo- fiziologică.

La baza exercițiilor fizice ale lui Amoros au stat două idei: fenomenele psihologice și utilitarismul. Gimnastica sa se întemeia pe trei categorii de cunoștințe: anatomia și fiziologia corpului omenesc, mecanica mișcărilor și examenul fizic și moral al elevilor. După scopul propus, Amoros împărțea exercițiile în:

a) gimnastica civilă (exerciții elementare și exerciții de aplicare);

b) gimnastica militară,

c) gimnastica medicală (igienică, terapeutică, analéptica, ortosomatică).

Așadar, în concepția lui Amoros, gimnastica avea un țel multilateral: fizic, psihic, etic, social.

Caracteristic acestui sistem a fost lucrul la portic (un aparat de gimnastică format dintr-o bară așezată pe doi piloni verticali înalți, fixați în sol, de care erau agățate frânghii, prăjim din lemn, scări din lemn etc.).

Lecția lui Amoros începea în interior (sală) cu cântece religioase sau morale, interpretate de copii și cu exerciții fizice și marșuri efectuate în cadență. Apoi se ieșea afară unde se efectuau: alergări, lupte, ridicare și transport de greutăți, lucrul la portic etc. Partea finală a lecției se desfășura din nou în interior (sala de fiziologie) unde se făcea analiza biomecanica a mișcărilor efectuate.

Gimnastica la aparate a constituit marea vină ce se impută lui Amoros. Critica l-a acuzat că a făcut din om un "animal cățărător" dezvoltând prea mult musculatura trenului superior și a brațelor. Ea a fost însă mai mult opera elevilor și succesorilor săi, care au exagerat partea acrobatică și spectaculoasă a exercițiilor în dauna gimnasticii educative, pe care Amoros punea cu adevărat accentul. El însuși spunea "Metoda și exercițiile mele se opresc acolo unde încetează utilitatea și unde începe funambulismul (gimnastica acrobatică, spectaculoasă).

Analizat și apreciat în prezent, este normal ca sistemul lui Amoros să apară cu erori metodice, inerente de altfel, gradului de dezvoltare, atât al educației fizice ca știință, cât și al științelor auxiliare de arunci. Ceea ce rămâne valabil și permanent, de necontestat, este sistematizarea exercițiilor fizice și încercarea lui de a fundamenta științific sistemul propriu de educație fizică.

Dintre elevii lui Amoros, cel mai activ a fost Napoleon Laisne. În 1852, acesta prelua, la Joinville-le-Pont, conducerea unei școli de gimnastică. În primii 20 de ani de la înființare, școala de la Joinville a fost unica instituție serioasă care a promovat și susținut oficial gimnastica în Franța și, în același timp, centrul în care s-au exprimat și consacrat noile metode de educație fizică.

Unul dintre contemporanii și rivalii lui Amoros a fost Phokion Henri Clias (1782-1854) care a activat ca maestru de gimnastică la mai multe instituții din diferite țări europene. Revenit în Franța, a contribuit la doborârea lui Amoros și a primit însărcinarea oficială de director și inspector general al gimnasticii în învățământul primar din Franța. El a reușit să popularizeze exercițiile de gimnastică și să le introducă oficial în școlile primare. Cel mai mare merit al lui Clias este că a pus bazele gimnasticii copilăriei, înțelegând în acest sens chiar și gimnastica sugarului (începând de la vârsta de 4 luni).

2.2.Structura sistemului francez de învățământ

S

istemul educațional francez are la bază mari principii inspirate din cele care au stat la baza Revoluției de la 1789, din legile votate între 1881 și 1889 și din Constituția din 4 octombrie 1958: “organizarea învățământului public obligatoriu gratuit și laic, la toate nivelele este o datorie a statului”.

Sistemul de învățământ francez este foarte bine centralizat, organizat și ramificat. El este divizat în trei stadii diferite : învățământul primar, învățământul secundar și învățământul superior. ( a se vedea Anexa 1).

Pre-învățământul primar (grădiniță) creat în 1881, este pentru copiii cu vârste cuprinse între 3 – 6 ani. Astfel Although it is not compulsory, virtually all 3-year-old children attend nursery school ,în Franța copiii încep școala foarte timpuriu, la vârsta de 3 ani, când majoritatea părinților iși trimit copiii la gradiniță (maternelle), unde aceștia petrec 2 sau 3 ani. Ultimul an de grădiniță (grupa mare – grande section) reprezintă un pas important în procesul educațional, deoarece este anul în care copiii încep să învețe să citească.

După grădiniță, copiii merg la școala primară care durează 5 ani (de la 6-7 ani până la 10-11 ani). Aici, în primul an, numit curs pregătitor, (cours préparatoire) ei învață să scrie și își dezvoltă abilitățile de citire. Ca și în alte sisteme educaționale asemănătoare celui francez, în școala primară elevii au de obicei un singur învățător care predă întregul curriculum. În limba franceză, învățătorul din școala primară este numit professeur sau instituteur/ institutrice.

Învățământul secundar francez este împărțit în două școli: colegiul între vârsta de 11-15 ani (4 ani după terminarea școlii primare) și liceul între 15-18 ani (3 ani după terminarea colegiului). Terminarea studiilor secundare se termină cu examenul de bacalaureat care are origine franceză, fiind introdus în sistemul educațional de către Napoleon. Bacalaureatul este diploma de sfărșit de liceu care ajută absolvenții să intre la universități sau la cursuri specializate.

Examenul final de bacalaureat este foarte important pentru studenții francezi. Este un examen riguros, fără variante multiple de întrebări: aceasta include o fază scrisă și una orală, fiecare cu mai multe subiecte. Examenul It lasts two to four dayExamenuldurează de la două până la patru zile. Nearly 30 per cent of those who take it fail. Aproape 30% din cei care îl susțin nu-l promovează.

15 de milioane de elevi și studenți, adică un sfert din populatie, sunt în sistemul de învățământ din care Just over 2 million are in higher education. doar peste 2 milioane sunt în învățământul superior.

2.2.1. Educația preuniversitară și universitară

F

ranța este țară cu o mare varietate geografică, fiind un cadru ideal de experimentare a ideilor noi pentru studenții amatori de aventuri din toată lumea. În munți se poate schia iarna, plajele Mediteranei sunt atractive vara, iar zonele deluroase oferă faimoasele regiuni viticole. Multe școli în Franța combină cursurile de fiecare zi cu activități diferite, cum ar fi sporturile, degustarea vinurilor sau inițierea în arta culinară.

Educația preuniversitară

După terminarea studiilor gimnaziale ce durează patru ani, elevii pot opta fie pentru educație generală/tehnologică, în licee unde se pregătesc pentru bacalaureat sau pentru bacalaureatul tehnologic, în trei ani, fie pentru învatarea unei meserii, în școli profesionale unde se pregătesc mai întâi pentru Certificatul de Aptitudini Profesionale ("Certificat d'Aptitudes Professionnelles") sau pentru Brevetul de Studii Profesionale ("Brévet d'Études Professionnelles") în doi ani și apoi, pentru cei care doresc să continue, pentru bacalaureatul profesional, dupa încă doi ani.

Învățământul secundar inferior durează patru ani, în clasele a șasea, a cincia, a patra și a treia. A șasea corespunde ciclului de adaptare, a cincia și a patra ciclului central, și a treia ciclului de orientare. Diploma națională de brevet se accordă, după examinare, elevilor care au dobândit cunoștințele generale ale colegiului. Învățământul este obligatoriu până la vârsta de 16 ani, dar ca vârstă, nu corespunde unui capăt de ciclu, formarea continuă în general la liceu. Tranziția la liceu apare indiferent de rezultatele Certificatului de Diplomă.

Într-un liceu general și tehnologic, învățământul dureaza trei ani, în clasele a doua, prima și terminală. Clasa a doua generală și tehnologică constitue ciclul determinării, acesta este numit, de asemenea, a doua determinare, deoarece se pregătește alegerea sa de bacalaureat. Prima clasă, cu an terminal, corespunde ciclului terminal. La sfârșitul celor trei ani, elevii susțin bacalaureatul general sau tehnologic.

Educația universitară

Educația superioară în Franța este caracterizată printr-un sistem dual: studiile se fac în universități (incluzând institute politehnice de stat – " Instituts nationaux polytechniques ") la care participă un număr mare de studenți, în Grandes Écoles și alte instituții de educație superioară profesionale cu reguli de admitere selective. Programele universităților sunt în general concentrate asupra cercetării și aplicațiilor sale practice.

În timp ce majoritatea instituțiilor reprezintă responsabilitatea Ministerului Educației, unele Grandes Écoles fac parte din alte ministere. Universitățile sunt alcătuite din unități care oferă un curriculum în domenii academice și din diferite instituții și școli, cum ar fi IUT( Institut Universitaire de Technologie), care oferă cursuri de inginerie și tehnologie și programe speciale de Management, Științe Politice, Limbi străine și Educație Fizică, IUFM (" Instituts Universitaires de Formation des Maitres ") care oferă cursuri pregătitoare pentru învățători și profesori de gimnaziu, IUP (Instituts Universitaires Professionels), care oferă cursuri tehnologice și cursuri practice. Grandes Écoles oferă un standard înalt de pregătire profesională în trei sau mai mulți ani, după doi ani de clase preparatorii și după luarea unor examene foarte selective la înscriere. Ele oferă studii în domeniul științelor, cursuri de pedagogie și cursuri pentru afaceri.

Învățământul superior cuprinde trei stadii și anume (a se vedea Anexa 2):

Primul stadiu în studiile universitare: "Premier Cycle"

Primul ciclu al studiilor de lungă durată este alcătuit din cursuri generale, la diferite materii de studiu. La doi ani după bacalaureat se poate obține o Diplomă de Studii Universitare Generale (" Diplôme d'Etudes Universitaires Générales " (DEUG)) unde se menționează domeniul de specializare. Pentru a intra la "Grandes Écoles", sunt necesari doi ani de studii preparatorii.

Al doilea stadiu în studiile niversitare: "Deuxième Cycle"

Al doilea ciclu urmează în mod normal la un an după licență și încă unul după "Maîtrise" (master). În domeniile profesionale, se obțin următoarele " Maîtrise " la doi ani după obținerea DEUG: " Maîtrise des Sciences et Techniques (MST) ", " Maîtrise des Sciences de Gestion (MSG) ", " Maîtrise des Méthodes Informatiques appliquées à la gestion (MIAGE) ". " Maîtrise " este acordată trei ani după obținerea DEUG (sau DUT). Unele școli de inginerie acceptă studenți în urma unui examen de admitere, la doi ani de studii după promovarea bacalaureatului (în acest caz, studiile durează cel mult trei ani), sau în funcție de rezultatele obținute la bacalaureat urmat de teste de aptitudini și de un interviu (în acest caz, studiile vor dura patru, până la cinci ani).

Al treilea stadiu al studiilor universitare: "Troisième Cycle"

În al treilea stadiu, studenții se specializează și se pregătesc pentru cercetare. Se oferă două posibilități: una profesională, care duce după un an la obținerea unei " Diplôme d'Etudes Supérieures Spécialisées (DESS) " și una doctorală, care duce după un an la obținerea unei " Diplôme d'Etudes Approfondies (DEA) ", după care începe pregătirea pentru doctorat. Diploma de doctorat se obține după trei sau patru ani de cercetare individuală.

În continuare vom prezenta materiile și numărul de ore pe care elevii de clasele III-VI le studiază.

La clasa a III-a se studiază pe săptămână: Franceza – 4 h 30

Matematica – 4 h

Limba straină – 3 h

Istorie-Geografie-Educație civică – 3 h 30

Științele vieții și ale pământului – 1 h 30

Fizica-Chimie – 2 h

Tehnologie – 2 h

Arte plastice – 1 h

Educație muzicală – 1 h

Educație fizică – 3 h

Limba străină sau regională – 3 h

La clasa a IV-a se studiază pe săptămână: Franceza – 4 h

Matematica – 3 h 30

Prima limbă străină – 3 h

Istorie-Geografie-Educație civică – 3 h

Științele vieții și ale pământului – 1 h 30

Fizica-Chimie – 1 h 30

Tehnologie – 1 h 30

Arte plastice – 1 h

Educație muzicală – 1 h

Educație fizică – 3 h (plus 1 h opțional)

A doua limbă străină sau regională – 3 h

La clasa a V-a se studiază pe săptămână: Franceza – 4 h

Matematica – 3 h 30

Prima limbă straină – 3 h

Istorie-Geografie-Educație civică – 3 h

Științele vieții și ale pămîntului – 1 h 30

Fizica-Chimie – 1 h 30

Tehnologie – 1 h 30

Arte plastice – 1 h

Educație muzicală – 1 h

Educație fizică – 3 h (plus 1 h opțional)

La clasa a VI-a se studiază pe săptămână: Franceza – 4 h 30

Matematica – 4 h

Limba straină – 4 h

Istorie-Geografie-Educație civică – 3 h

Științele vieții și ale pământului – 1 h 30

Tehnologie – 1 h 30

Arte plastice – 1 h

Educație muzicală – 1 h

Educație fizică – 4 h

2.3. Și Franța are problemele ei

S

istemul educațional din Franța trece printr-o perioadă zbuciumată, iar problemele sale sunt foarte asemănătoare cu cele ale învățământului românesc. Profesorii și-au aruncat pantofii în semn de protest față de inițiativele liderului de la Elysée. Deși Reforma Educației a fost unul dintre punctele esențiale ale programului electoral al lui Nicolas Sarkozy cu care acesta a câștigat alegerile din 2007. Implementarea ei se dovedește însă greu de realizat.

Recent, forțele de ordine au fost nevoite să folosească gaze lacrimogene împotriva profesorilor, care au aruncat cu pantofi și cu alte obiecte în polițiști, în semn de protest la adresa schimbărilor care ar presupune reducerea posturilor didactice.

Guvernul lui Sarkozy dorește să modernizeze sistemul educativ pentru ca acesta să-i poată pregăti mai bine pe studenți pentru piața muncii. „Avem nevoie să reformăm întregul proces de alegere a carierei pentru a sincroniza mai bine aspirațiile și vocațiile  tinerilor cu oportunitățile care li se oferă”, afirmă ministrul francez al educației, Xavier Darcos.

Reforma intenționează să mărească performanța liceelor prin eliminarea unor obiecte de studiu care supraîncarcă programele școlare, o modificare cerută de mulți elevi și în România. De asemenea, Guvernul dorește dezvoltarea învățământului privat și punerea în competiție a școlilor de stat cu cele private. Profesorii se tem de reducerea de posturi didactice în liceele de stat și spun că ea va duce la supraaglomerarea claselor. Un număr de 13.500 de posturi didactice ar urma să fie reduse de anul viitor.

Nicolas Sarkozy a fost nevoit însă, să amâne cu un an implementarea măsurilor. Decizia a fost luată în decembrie, în fața revoltelor violente ale liceenilor. Tinerii au baricadat intrările în școli, au blocat căile ferate și s-au ciocnit violent cu poliția. Mai mulți liceeni au fost arestați la Lyon, unde o mașină a luat foc și cinci polițiști au fost răniți.

Problemele învățământului din Franța sunt și de altă natură: un elev din cinci abandonează studiile fără o diplomă sau o calificare, în fiecare an; șomajul ridicat în rândul tinerilor în timp ce, paradoxal, în multe sectoare, companiile au dificultăți în a găsi forță de muncă; existența „studenților fantomă” care se înscriu la facultate numai pentru a profita de anumite avantaje, care înseamnă uneori încasarea unei sume de două-trei sute de euro pe lună, fără a participa la cursuri sau la examene.

Pe fondul acestor probeleme filosoful și scriitorul francez Chantal Delsol opinează într-un editorial din „Le Figaro” că „situația actuală a tinerilor nu este groaznică în sine, ci în raport cu așteptările populației și cu progresul sperat”. „Am impus copiilor noștri niște standarde imbecile și le-am imprimat continuu disprețul pentru meseria de instalator. Le-am spus că toți trebuie să fie intelectuali (pentru că așa este moda la francezi) și că au dreptul la un job după placul lor. Minciuni. O țară nu poate fi populată în întregime de avocați, medici specialiști, profesori sau cercetători”, scrie Delsol.

STUDIU COMPARATIV PRIVIND SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ ȘI

CEL ROMÂNESC, ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

CAPITOLUL III

SISTEMUL EDUCAȚIONAL ROMÂNESC

3.1. ISTORIA EDUCAȚIEI FIZICE ÎN ROMÂNIA

D

upă cum se știe epoca contemporană a început în Europa cu Revoluția franceză (1789), iar în țara noastră odată cu răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821), care a însemnat scuturarea jugului fanariot.

Ideile de deșteptare națională au pătruns în țara noastră încă din epoca fanariotă (începând din 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească) pe două căi:

influența revoluției franceze exercitată prin limba diplomatică (limba franceză) și o serie de emigranți francezi izgoniți de revoluție;

influența Școlii Ardelene introdusă în Țara Românească de Gh. Lazăr la București și în Moldova (la Iași) de Gh. Asachi.

Gh. Lazăr, a fugit din Ardeal pentru a scăpa de prigoana dușmanilor neamului românesc, a înființat prima școală publică în limba română în chiliile mănăstirii Sfântul Sava din București în anul 1818. Școala a funcționat până în anul 1821, cu toate protestele profesorilor greci care spuneau că limba română este prea barbară pentru a putea fi folosită în școală. În această instituție s-au propagat ideile Școlii Ardelene care au avut o influență extraordinară asupra elevilor care ulterior au devenit colaboratori și continuatori ai propagandei naționale. Dintre aceștia cel mai activ a fost I.H. Rădulescu.

Gh. Asachi, venit de la studii din străinătate, (Lemberg, Italia și Viena) a preluat în anul 1820 conducerea seminarului românesc de la Socola, seminar înființat de mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, în anul 1803. Ideile de libertate națională și le-a însușit în Italia. La Socola a militat pentru răspândirea culturii românești și cunoașterea istoriei românilor. La seminar a adus profesori din Ardeal, care au răspândit și în Moldova ideile Școlii Ardelene.

Prin cei doi iluștri reprezentanți (Gh. Lazăr și Gh. Asachi) și școlile lor din București și Iași a pornit îndemnul spre renaștere națională.

In perioada la aceasta, preocuparea pentru practicarea exercițiilor fizice a sporit considerabil. Exercițiile fizice s-au amplificat și diversificat, s-au identificat noi modalități și căi de influențare a ființei umane.

Deși primele mențiuni despre practicarea exercițiilor fizice în școală apar încă din evul mediu, le introducem totuși în acest capitol (epoca contemporană) pentru a avea o viziune de ansamblu asupra educației fizice școlare din țara noastră. N. Postolache în lucrarea sa "Istoria sportului în România" susține că în anul 1543 a apărut regulamentul unei școli din Brașov, condusă de umanistul și pedagogul transilvănean I. Honterus, regulament în care se rezervă un loc important exercițiilor fizice precum: scrima, popicele, trânta și tirul.

C. Kirițescu vorbind despre prima atestare documentară se referă la cronicile lui Ipsilanti din 1776.

În anul 1802 într-un proces-verbal al consiliului profesoral al liceului din Sighetul Marmației se menționează exercițiile fizice și jocurile pe care elevii aveau voie să le practice (jocuri cu mingea, cu zaruri, oina, "de-a prinselea" etc.) dar și cele interzise (capra, popicele și trânta).

Următorul moment este marcat de influența exercitată de Regulamentul Organic (1831). De fapt Regulamentul Organic era constituția Țărilor Românești care fusese elaborată în perioada protectoratului rusesc reprezentat de generalul Kisseleff.

În baza Regulamentului Organic, bugetul școlilor din Muntenia pe anul 1832 prevedea angajarea a doi profesori de gimnastică, unul la colegiul Sfântul Sava din București și altul la Școala Centrală din Craiova. În aceast regulament există o mențiune foarte curioasă: "în timpul recreației se vor da școlarilor mijloace de a face exerciții gimnastice care le pot întări corpul și a-i face îndrăzneți; se vor păzi însă de a nu se sui în copaci, de a nu alerga".

Regulamentul din Moldova este mai laconic, făcând recomandarea de "a întări trupul elevilor".

Între anii 1840-1848 la Academia Mihăileană din Iași a predat gimnastica italianul Luzzato. Tot un italian, și anume Spinzi, fost acrobat de circ, a fost angajat de A.I.Cuza ca profesor de gimnastică și scrimă la Școala militară din Iași (1860). La liceul din Bârlad a predat alternativ caligrafia și gimnastica polonezul Remboff.

Nicolae Bălcescu, figură centrală a revoluției de la 1848, a susținut ideea necesității introducerii educației fizice în planul de organizare a școlii românești, în lucrarea sa "Manualul bunului român" arată că educația nu înseamnă numai formație intelectuală, ci și educație morală și fizică. Această idee a dezvoltat-o într-o-altă lucrare și anume "întărirea brațelor".

El susține că educație fizică este unul din elementele educației moral-patriotice. în anul 1860 a apărut la Iași o lucrare a profesorului de pedagogie Antoniu Velini. În manualul de matematică și pedagogie pentru profesorii școlilor primare, una din cele șase părți ale lucrării și anume capitolul al IV-lea are titlul de Educație fizică.

Un moment de referință pentru istoria educației fizice 1-a constituit anul 1862 când la București a venit profesorul Gh. Moceanu. Originar din Ardeal, absolvent al seminarului din Blaj, înzestrat cu talentul artistic, a activat mai întâi într-o trupă ambulantă de acrobați, apoi a predat gimnastica la liceele confesionale din Cluj. Venit la București a desfășurat o activitate predi-gioasă ca profesor de gimnastică la pensionul Șeicaru, apoi la colegiul Sfântul Sava, liceul Matei Basarab, Școala militară, etc.

Remarcat de V.A.Urechia, acesta i-a încredințat misiunea de a alcătui partea coregrafică pentru piesa "Banul Mărăcine". Talentul său artistic incontestabil 1-a ajutat să se achite cu cinste de această sarcină, compunând în stil național popular dansurile "bătuta" și "brâul".

Apariția profesorului Moceanu a însemnat deschiderea unui nou drum în domeniul organizării învățământului, a gimnasticii în școală și armată, a pregătirii de cadre de specialitate și a creării de societăți sportive.

Prin excepționala activitate desfășurată timp de trei decenii si-a atras respectul unui larg public și simpatia unor personalități precum generalul Florescu, doctorul Davila și V.A.Urechia care l-au ajutat să-și materializeze ideile sale generoase.

Demn de remarcat este și activitatea publicistică. A scris mai multe lucrări în colaborare sau singur. Cea care a reținut atenția în mod deosebit a fost "Carte de gimnastică", o prelucrare după "Arta gimnasticii" a lui Jahn. Lucrarea apărută în 1869, având un conținut pedagogic evident și bogat ilustrată a fost bine primită. Mărturie este și elogioasa recenzie pe care i-a făcut-o B.P. Hașdeu.

Dar Moceanu a acordat atenție și dansurilor populare pe care le-a executat ca un adevărat artist, fiind în același timp și un autentic creator. În viziunea posterității, Moceanu a rămas o figură luminoasă, care a militat conscecvent pentru propagarea gimnasticii pe plan teoretic și practic, a scrimei si a dansurilor populare românești. Moceanu a fost un adept al gimnasticii lui jahn.

Ca urmare a talentului, a competiției și laborioasei sale activități Moceanu a fost recunoscut ca părinte al educației fizice românești. Datorită puternicei sale personalități în jurul său au crescut nume de rezonanță care i-au urmat exemplul precum N. Velescu, S. Petrescu, A. Bagav etc. Elevii săi i-au desăvârșit opera trecând peste granițele țării la Paris, Madrid sau Calcutta, bogăția și frumusețea dansurilor populare românești ca de pildă "Bătuta", "Brâul", "Călușarii" etc.

În anul 1863 generalul Florescu a dispus introducerea cu caracter obligatoriu a gimnasticii în școlile militare din Iași și Craiova precum și în Școala de ofițeri din București. Școlile au fost înzestrate cu aparate și instalații speciale și încadrate cu profesori civili de specialitate.

Un moment deosebit 1-a reprezentat "Legea asupra Instrucțiunii" a lui Cuza din anul 1864, care prin articolul 113 s-a introdus gimnastica și muzica ca discipline obligatorii în liceu (N. Postolache menționează anul 1863 și articolul 116). Dar din lipsă de cadre de specialitate legea a avut un caracter limitat, formal chiar, deoarece s-a recurs la o serie de improvizații. Gimnastica a fost predată sporadic de către un acrobat, fost pompier sau subofițer.

Unul din fruntașii revoluției de la 1848 din Transilvania, Simion Bărnuțiu, profesor la Universitatea din Iași a militat pentru introducerea educației fizice în procesul instructiv educativ. În tratatul său de "Pedagogie" apărut în 1870, pledează pentru organizarea puterilor corporale cu cele intelectuale și morale. Aceasta nu este o problemă a părinților, ci și a statului care organizează instrucția.

Între anii 1870-1871 este atestată prima inspecție școlară la orele de gimnastică efectuată de inspectori districtuali.

În anul 1879 s-a decretat introducerea obligatorie a gimnasticii în școală. Totodată s-a elaborat și un regulament privind numirea profesorilor de gimnastică, în același an a și apărut "Legea pentru numirea profesorilor de gimnazii, licee și școli profesionale". Ministrul Cantili a hotărât ca alături de gimnastică să se predea în mod "facultativ pentru elevi" și scrima. Prin articolul nr.5 al legii, catedrele de gimnastică și scrimă puteau fi ocupate numai prin concurs. Candidații trebuia să facă dovada unor cunoștințe suficiente de gimnastică, anatomie și igienă.

Întrucât gimnastica era asociată și cu exercițiile militare s-a stabilit ca prima să se predea mai ales în clasele inferioare, iar celelalte în clasele superioare.

Pentru a suplini lipsa unei programe, care trebuia să stabilească volumul de exerciții pe clase și nerespectându-se un orar precis, s-a rezervat definitiv gimnasticii o oră pe săptămână începând cu anul 1881. Dar sălile de gimnastica erau puține și doar în curțile școlilor erau amenajate porticuri de gimnastică prevăzute cu prăjini și inele suspendate, bare paralele și bară fixă. Exercițiile libere de gimnastică și cele de ordine erau aproape necunsocute, accentul punându-se pe cele acrobatice.

Învățământul ducea lipsă de săli, instalații adecvate, programe, instrucțiuni metodice și mai ales de cadre de specialitate cu o pregătire pedagogică corespunzătoare. De aceea, adesea, gimnastica era înlocuită cu exerciții militare, iar legea a căpătat mai mult un caracter formal.

Acest lucru a fost favorizat și de faptul că în 1879 s-a trecut la "organizarea militară a elevilor din școlile primare și secundare". Acțiunea a avut loc sub influența doctorului Davila, care dorea să îmbine "batalioanele școlare" din Franța, organizând în țara noastră unitățile "micii dorobanți". Prin aceasta se urmărea asigurarea unei instrucții militare elementare, dar mai ales întărirea spiritului de disciplină, componentă indispensabilă a procesului de educație.

Această reformă nu s-a aplicat prea mult timp deoarece s-a constatat că școlile au căpătat aspectul unei organizări cvasimilitare, ceea ce constituie o gravă eroare pedagogică.

N. Postolache în lucrarea sa "Istoria sportului din România" menționează că în programa Gimnaziului de Beiuș, din anul școlar 1892-1893, s-a folosit pentru prima oară conceptul de educație fizică.

Perioada improvizațiilor, căutărilor și încercărilor pare să fi luat sfârșit in ultimul deceniu al secolului al XlX-lea. Acest lucru a fost marcat de venirea la conducerea Ministerului Instituției a distinsului om de cultură Spiru Haret. În cele trei etape în care a condus ministerul, începând cu 1897 si încheind cu anul 1910, a reorganizat toate treptele învățământului, dar mai ales cel primar. Reformele operate de el au constituit un salt calitativ în dezvoltarea școlii românești. Printre preocupările sale un loc aparte l-au ocupat cele legate de îmbunătățirea formelor organizatorice, metodice și practice ale educației fizice școlare. A urmărit elaborarea de regulamente, programe, manuale, instrucțiuni metodice mai întâi la școlile secundare de băieți și apoi de fete.

În 1893 prin reforma învățământului primar s-a introdus gimnastica în școlile primare, s-au elaborat programe însoțite de instrucțiuni precise de aplicare. Ulterior și la nivelul ciclului primar s-au aplicat îmbunătățirile aduse învățământului secundar. Tot datorită ministrului s-au introdus în mod obligatoriu câte o oră de gimnastică pe săptămână la fiecare clasă, despărțind gimnastica de instrucția militară. Încă de la prima venire în fruntea Ministerului Instrucției, în anul 1898 S. Haret a numit comisii care au elaborat programe de gimnastică pentru școlile primare, secundare și normale. Aceste programe aveau elemente din școala franceză a lui Demeny și cea germană a lui Jahn și Spiess, și anume "mișcări libere și de ordine, exerciții cu instrumente (baston de fier, haltere ușoare, frânghie și scânduri de sărit, măciuci de lemn) și la aparate (fus, paralele, inele etc.)".

În același an a introdus și oina în școli, deoarece oină era practicată pe scară largă în diferite medii sociale purtând mai multe denumiri și având mai multe variante. S. Haret a numit o comisie formată din maeștrii de gimnastică Ionescu (București), Corbu (Brăila) și Berescu (Iași) care au întocmit regulamentul jocului de oină.

Acest lucru a contribuie substanțial la răspândirea oinei în rândul elevilor. Pentru a stimula și mai puternic această acțiune a organizat un concurs inter-școlar cu participarea echipelor reprezentative din școli. Prima ediție a avut loc în București la care au participat 18 echipe din țară, locul I fiind ocupat de Liceul N. Bălcescu din Brăila. În paralel cu concursul de oină, începând din anul 1898, s-au organizat și serbări de gimnastică. Prima ediție a avut loc tot la București, la care a asistat și S. Haret. Ulterior serbările s-au organizat la sfârșitul fiecărui an școlar sau cu prilejul diferitelor sărbători naționale. Concursurile de oină au fost organizate sistematic până după primul război mondial. Treptat oina a fost înlocuită cu celelalte jocuri sportive.

Dar ministrul nu s-a rezumat numai la inițierea unor asemenea acțiuni, ci a controlat personal aplicarea regulamentelor, a exercițiilor și jocurilor, precum și organizarea de conferințe care aveau darul să promoveze noi modalități și căi de afirmare a educației fizice școlare. Prima conferință de acest gen a avut loc în anul 1904 la București, fiind condusă de profesorul universitar Bujor din Iași, la care a participat și S. Haret. Pe ordinea de zi au figurat mai multe probleme și anume: discutarea conținutului programei școlare, tehnica exercițiilor, organizarea de lecții practice demonstrative, discuții asupra oinei și jocurilor școlare, dansurile naționale etc. S-a discutat și posibilitatea răspândirii gimnasticii în rândul altor categorii sociale. Ministrul și-a manifestat nemulțumirea față de modul cum sunt organizate unele concursuri interșcolare. El spunea: "Concursurile de gimnastică trebuie ținute cu voie bună, veselie, spirit de camaraderie, iar nu în felul gâlcevelor oamenilor fără educație". O a doua conferință a avut loc in anul 1907.

Printr-o circulară adresată prefecților de județ si primarilor de orașe deplângea indiferența autorităților față de felul în care se practicau exercițiile fizice, solicitând sprijinul pentru înființarea de societăți de gimnastică, de joc, tir, natație, canotaj, organizarea de serbări locale și competiții interjudețene, apelând la ajutorul cadrelor didactice.

Rezultatele acestor demersuri au fost relativ modeste din cauza unei baze materiale necorespunzătoare și a numărului redus de cadre didactice de specialitate.

Între specialiștii domeniului educației fizice s-a iscat o dispută privind oficializarea sistemului francez sau cel suedez.

Adepții școlii franceze a lui Demeny îl aveau ca reprezentant pe profesoral Ionescu (care și-a făcut studiile la Roma), colaborator al miniatrului, iar cei ai școlii suedeze erau reprezentați de profesorul Bucovineanu. Ambii reprezentanți au scris manuale și articole pledând pentru opțiunea proprie. Această campanie de dispute și polemici a creat senzația unei adevărate bătălii a sistemelor din vestul Europei, îndeosebi între Franța și Germania.

În urma discuțiilor prilejuite de organizarea concursurilor de vară din anii 1909-1910 și coroborate cu polemici exrașcolare au învins adepții sistemului suedez. S-a optat pentru programe elaborate în anul 1909 pentru școlile secundare. După primul război mondial, odată cu reorganizarea învățământului secundar, sistemul suedez s-a generalizat cu sprijinul Oficiului Național de Educație Fizică.

În afară de cele prezentate mai sus, contribuția excepțională a lui S. Haret s-a mai materializat și în următoarele probleme:

introducerea jocurilor în aer liber în grădinițele de copii;

construirea și organizarea sanatoriului de la Predeal, care era frecventat în timpul vacanțelor de vară de școlarii cu debilitate fizică;

a inițiat turismul școlar la care participau îndeosebi premianții școlilor. Pentru generalizarea turismului a emis o circulară specială în 1910.

Cele prezentate mai sus justifică pe deplin plasarea lui S. Haret în rândul marilor personalități ale învățământului românesc în general și a celui de educație fizică în special. În 1914 Ministerul Instrucțiunilor a emis o decizie privitoare la ameliorarea educației fizice în învățământul de toate gradele.

Primul război mondial a însemnat și pentru învățământul românesc accentuarea lipsurilor legate de baza materială, dar mai ales a insuficienței cadrelor de specialitate.

Înființarea Institutului Național de Educație Fizică (INEF-ului) în anul 1922 a însemnat pentru educația fizică școlară, și nu numai, un salt calitativ incontestabil. Absolvenții acestei instituții având o temeinică formație științifică, pedagogică și practico-metodică au dat o nouă orientare și conținut bogat educație fizice școlare.

Legea învățământului secundar emisă în anul 1928 a schimbat denumirea de "gimnastică" în "educație fizică". Această lege a fost însoțită de un regulament de aplicare, care în articolele 204-228 se fac unele precizări privind organizarea sporturilor, a concursurilor, serbărilor și excursiilor școlare. În plină concordanță cu legea și regulamentul de aplicare a acestuia au fost elaborate noi programe școlare. Acestea din urmă purtau amprenta sistemului de educație fizică suedez, ca urmare a victoriei acestuia asupra celui francez.

Dacă educația fizică din învățământul preuniversitar parcursese un drum relativ lung, uneori anevoios, dar totuși cu rezultate notabile, în învățământul universitar nu era agreată ideea educației fizice. O acțiune interesantă s-a semnalat la Universitatea din Cluj unde celebrul profesor Iuliu Hațieganu de la facultatea de medicină a desfășurat o activitate susținută în favoarea introducerii educației fizice în universitate. Totuși o aumită activitate practică se desfășura în cadrul asociației sportive "Șoimii Carpaților", o idee preluată din mișcarea socolilor cehi.

La Congresul asociației profesorilor de educație fizică care a avut loc în anul 1934 la București s-a insistat pentru introducerea educației fizice în învățământul superior.

În anul 1937 din aceeași inițiativă a profesorului Hațieganu s-a ținut o sesiune de cursuri de medicină aplicată la educația fizică, acțiune desfășurată sub patronajul Societății medicale de educație fizică și sport din Cluj.

Grație sprijinului acordat de rectorat, Universitatea din Cluj a fost dotată cu un parc sportiv rezervat activității studenților.

Cel de-al doilea război mondial a lăsat răni dureroase în trupul învățământului de educație fizică care a trebuit să facă față cu greu vicisitudinilor vremii.

La consfătuirea profesorilor de educație fizică care a avut loc la Brașov în anul 1949 s-a hotărât înlocuirea lecției de gimnastică suedeză cu lecția de educație fizică pe patru părți: partea de organizare (introductivă), pregătitoare, fundamentală și de încheiere. Odată cu această consfătuire s-a încheiat epoca gimnasticii suedeze în țara noastră și s-a introdus sistemul sovietic de educație fizică.

În anul 1950 s-a simplificat această structură a lecției de educație fizică eliminându-se partea introductivă.

Pentru elevii cu aptitudini sportive deosebite, în același an, s-au reluat campionatele școlare cu finală pe țară.

Un an mai târziu, respectiv în anul 1951, s-a introdus pentru prima dată în mod obligatoriu educația fizică în învățământul superior. Nevoia de cadre de specialitate a impus înființarea în anul 1960 a primelor facultăți de educație fizică în cadrul institutelor pedagogice de trei ani.

In 1973 s-a intordus în învățământul preuniversitar Sistemul unitar de verificare și apreciere (SUVA) a nivelului de pregătire a elevilor. Cu același prilej a trecerii probelor de control s-au putut depista elevii talentați care au fost introduși în unitățile sportive specializate.

Ținând pasul cu cuceririle înregistrate pe plan pedagogic privind îmbunătățirea procesului instructiv-educativ în 1980 s-a trecut la organizarea lecției de educație fizică pe verigi (momente).

În 1990 la propunerea ANEFS, SUVA se va transforma în SUAVD, însemnând sistemul unitar de verificare, apreciere și depistare a elementelor talentate pentru sportul de performanță.

Pentru a crea o imagine globală asupra modului cum a fost organizată și s-a desfășurat activitatea de educație fizică și sport în școala românească în acest subcapitol am punctat doar cele mai semnificative momente ale perioadei respective.

3.2. Structura sistemului românesc de învățământ

E

ducația în România este obligatorie până la vârsta de 16 ani. În practică, dat fiind faptul că majoritatea românilor încep scoala la vârsta de 6 ani, primii zece ani au fost făcuți obligatorii de către Minister, începand cu 2002. Sistemul de învățământ este identic la nivel național și foarte centralizat.

Sistemul de învățământ român se structurează pe următoarele nivele:

1. învățământ preuniversitar, care cuprinde 4 cicluri:

a) învățământ preșcolar: grădinița, compusă din grupă mică, grupă mijlocie, grupă mare și grupă pregătitoare pentru școală

b) învățământ primar: clasele I. – IV;

c) învățământ secundar, care cuprinde:

învățământ secundar inferior, organizat în două cicluri care se succed:

gimnaziu: clasele V-VIII;

ciclul inferior al liceului sau școala de arte și meserii: clasele IX-X;

învățământ secundar superior: ciclul superior al liceului, clasele XI-XII/XIII, precedat, după caz, de anul de completare;

d) învățământ postliceal;

2. învățământ superior, organizat conform sistemului Bologna astfel:

a) studii de licență

b) masterat

c) doctorat

d) învățământ postuniversitar: cursuri postuniversitare și formare continuă

Structura sistemului de învățământ din România

Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de bacalaureat), licență (cadru de absolvirea a universității, după un examen și/sau a tezei), masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), doctorat (doctor, după o teză).

3.2.1. ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

Învățământul preșcolar se organizează pentru copii în vârstă de 3-6/7 ani, în grădinițe cu program normal, prelungit și săptămânal, nefiind obligatoriu. Grădinițele se înființează de către inspectoratele școlare. Pentru asigurarea continuității între învățământul preșcolar și cel primar se generalizează grupa mare, pregătitoare pentru școală.

Grădinița este opțională, și de obicei dureaza 3 sau 4 grupe – „Grupa mică”, pentru copii cu vârsta între 3-4 ani, „Grupa mijlocie”, pentru copii cu vârste cuprinse între 4-5 ani, „Grupa mare”, pentru copii cu vârsta de 5-6 ani și „Școala pregătitoare” (Pregătire pentru școală), pentru copii cu vârsta de 6-7 ani. Ultima formă este oferită numai de unele grădinițe.

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Învățământul primar, clasele I-IV, se organizează și funcționează, de regulă, cu program de dimineață, în cadrul unităților de învățământ cu clasele I-IV, I-VIII, I-X sau I-XII/XIII.

În clasa I sunt înscriși copiii care împlinesc vârsta de 6 ani până la data începerii anului scolar. La cererea părinților, tutorilor sau a susținătorilor legali, pot fi înscriși în clasa I și copiii care împlinesc vârsta de 6 ani până la sfârșitul anului calendaristic.

Primii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru majoritatea elevilor. Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de Limbi Străine, Informatică, etc.).

La sfârșitul școlii primare, programa începe să devină congestionată. De exemplu, un elev în clasa a 4-a (9-10 ani) pot avea într-o săptămână:

3-4 ore de matematică

4 ore de limba română

1 ore de istorie

1 ore de geografie

1-2 ore de știință

2 ore de artă

1-3 ore de-o limbă străină (de obicei, engleză, franceză sau germană)

1 sau 2 ore de Informatică

1 oră de educație civică

1 din religie

1 oră de muzică

2 ore de educație fizică

ÎNVĂȚĂMÂNTUL SECUNDAR

Ciclul gimnazial

Ciclul gimnazial, clasele V-VIII, se organizează și funcționează în cadrul unităților de învățământ cu clasele I-VIII, V-VIII, V-X, I-X, I-XII/XIII sau V-XII/XIII. Gimnaziul durează 4 ani și este obligatoriu pentru toți copii. Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a patra, pe baza performanțelor academice.

Începând cu clasa a 5-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie. În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei (diriginte). În afară de materiile clasice sunt organizate ore de consiliere psihologică sisținute de către un psiholog școlar. În clasa a opta programa poate conține până la 30-32 oră pe săptămână, sau 6 ore pe zi, ceea ce este destul de mult, de exemplu:

4 ore de matematică

4-5 ore de limba română

1 (2 în clasa a 8-a) oră de istorie

2 ore de geografie

2 (1 în clasa a 8-a) ore de biologie

2 ore de informatică

4 ore de-o limbă străină

2 ore de fizică

2 ore de chimie

1 oră de Latină

1 oră de artă și muzică

1 oră de religie (opțional)

1 oră de educație civică

1 oră de tehnologie (poate fi opțională).

2 ore de educație fizică

Ciclul inferior al liceului

Ciclul inferior al liceului, clasele IX-X, se organizează și funcționează în cadrul unităților de învățământ cu clasele I-X, V-X, I-XII/XIII, V-XII/XIII sau IX-XII/XIII.

Învățământul liceal seral, cu frecvență redusă și la distanță, poate funcționa, în condițiile legii, în unități de învățământ stabilite de inspectoratele școlare. Absolvenții ciclului inferior al liceului dobândesc certificat de absolvire, portofoliu personal pentru educație permanentă.

Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a 9-a si a 10-a ), doi ne-obligatorii (a 11-a și a 12-a). Nu există examene între a 10-a și a 11-a ani. Există, de asemenea,un program de frecvență redusă care durează 5 ani pentru cei care doresc să participe la liceu, după ce au renunțat în adolescență.

Conform Legii Educației Naționale din 2009, elevii din clasa a VIII-a își continuă cursurile în ciclul inferior de liceu după susținerea unei testătri naționale care este structurată după modelul testărilor internaționale standardizate.

Ciclul superior al liceului

Ciclul superior al liceului se organizează și funcționează în cadrul unităților de învățământ cu clasele I-XII/XIII, V-XII/XIII sau IX-XII/XIII.

Înscrierea în ciclul superior al liceului, cursuri de zi, se poate face în primii 2 ani de la absolvirea ciclului inferior, respectiv a anului de completare, dacă la data începerii anului școlar elevul nu a depășit vârsta de 18 ani.

Ciclul superior al liceului functionează cu filierele, profilurile și specializările stabilite prin ordin al ministrului educației și cercetării, în raport cu dinamica profesiunilor, meseriilor și ocupațiilor de pe piața forței de muncă. În funcție de filieră, de profil și de specializare, durata studiilor în cadrul ciclului superior al liceului este de 2 sau de 3 ani.

Finalizarea studiilor liceale se atestă printr-un certificat de absolvire, care conferă dreptul de acces, în condițiile legii, în învățământul postliceal, dreptul de susținere a examenului național de bacalaureat, respectiv a examenului de certificare/atestare a competențelor profesionale. Absolvenții ciclului superior al liceului dobândesc și portofoliul personal , iar cei care susțin și promovează examenul național de bacalaureat dobândesc și diploma de bacalaureat, care le dă dreptul de acces în învățământul superior.

Pentru anumite filiere, profiluri, respectiv specializări, stabilite de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, absolvenții ciclului superior al liceului pot susține un examen de certificare sau, după caz, de atestare a competențelor profesionale, separat de examenul de bacalaureat. Eliberarea certificatului de calificare profesională și, respectiv, a atestatului de competențe profesionale nu este condiționată de promovarea examenului de bacalaureat. Cei care susțin și promovează examenul de certificare/atestare a competențelor profesionale dobândesc certificat de calificare profesională nivel 3, respectiv atestat de competențe profesionale.

În cazul întreruperii studiilor se recunoaște fiecare an școlar promovat. La cerere, se eliberează un document de certificare a studiilor efectuate și portofoliul personal pentru educație permanentă, completat la zi.

3.2.2. ÎNVĂȚĂMÂNTUL SUPERIOR

Î

nvățământul superior se realizează prin instituții de învățământ: universități, institute, academii de studii și școli de studii postuniversitare. Misiunea acestor instituții poate fi de învățământ și de cercetare sau numai de învățământ.

Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 cicluri de studii universitare:

Studii universitare de licență

Studii universitare de masterat

Studii universitare de doctorat

Ciclul I. – Studiile universitare de licență

Corespund unui număr cuprins între minimum 180 și maximum 240 de credite de studiu transferabile, conform Sistemului european de credite de studiu transferabile (ECTS).

La învățământul de zi, durata normală a studiilor universitare de licență este de 3-4 ani și corespunde unui număr de 60 de credite de studiu transferabile pentru un an de studiu. Durata studiilor de licență pentru învățământul tehnic este de 4 ani. Durata studiilor pentru obținerea creditelor de studiu transferabile la învățământul cu frecvență redusă și la distanță se reglementează prin hotărâre a Guvernului.

Studiile universitare de licență asigură un nivel de calificare adecvat exercitării unei profesii în vederea inserției pe piața forței de muncă, prin cunoștințe generale și de specialitate corespunzătoare. În cadrul studiilor universitare de licență este obligatorie efectuarea unor stagii de practică.

Absolvenții cu diplomă ai studiilor universitare de licență își pot exercita profesia, conform competențelor și drepturilor corespunzătoare diplomei dobândite. Diploma acordată după finalizarea studiilor universitare de licență atestă că titularul acesteia a dobândit cunoștințe și competențe generale și de specialitate, precum și abilități cognitive specifice profesiei.

Studiile universitare de licență pot fi continuate prin studii universitare de masterat. În anumite domenii și specializări la care studiile universitare de licență nu sunt continuate de studii universitare de masterat, absolvenții pot opta, în condițiile stabilite de universități, pentru studii universitare de masterat organizate în alte domenii.

Ciclul II. – Studiile universitare de masterat

Corespund unui număr de credite de studiu transferabile cuprins, de regulă, între 90 și 120. Prin excepție, în funcție de durata studiilor universitare de licență, limita inferioară poate fi de 60 de credite de studiu transferabile.

La învățământul de zi, durata normală a studiilor universitare de masterat este de 1-2 ani și corespunde unui număr de 60 de credite de studiu transferabile pentru un an de studiu. Durata totală cumulată a ciclului I și a ciclului II trebuie să corespundă obținerii a cel puțin 300 de credite de studiu transferabile.

Admiterea în ciclul de studii universitare de masterat este condiționată de obținerea diplomei acordate după finalizarea studiilor universitare de licență.

Studiile universitare de masterat se organizează, de regulă, la învățământul de zi. Studiile universitare de masterat asigură aprofundarea în domeniul studiilor de licență sau într-un domeniu apropiat, dezvoltarea capacităților de cercetare științifică și constituie o bază pregătitoare obligatorie pentru studiile doctorale.

Ciclul III – Studiile universitare de doctorat

Studiile universitare de doctorat au, de regulă, o durată de 3 ani. În situații speciale, când tematica abordată necesită o perioadă mai mare de studiu sau experimentare, durata poate fi prelungită cu 1-2 ani, cu aprobarea senatului universitar, la propunerea conducătorului de doctorat. Susținerea tezei de doctorat se poate face în termen de maximum 3 ani de la terminarea studiilor universitare de doctorat.

Diploma de doctor atestă că titularul acesteia a dobândit cunoștințe și competențe generale și de specialitate, precum și abilități cognitive specifice. Cunoștințele generale se referă la acumularea, interpretarea și dezvoltarea cunoașterii de vârf din domeniul de doctorat. Competențele generale se referă la:

a) dezvoltarea tehnicilor de cercetare și aplicarea lor în contexte diverse și specifice;

b) construcție teoretică și aplicare profesională;

c) construcții discursive de tip academic pentru publicații de prestigiu în domeniu și de tipul cunoașterii comune pentru comunicare publică;

d) asumarea responsabilității de a elabora un program de cercetare, spirit critic, creativitate, inventivitate.

3.3. Situația actuală a educației fizice

V

orbind despre sistemul românesc de învățământ, disciplina „educație fizică“ are menirea de a asigura „dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice și formarea capacității copiilor/elevilor de a acționa asupra acestora în vederea menținerii permanente a stării optime de sănătate, asigurării unei dezvoltări fizice armonioase și manifestării unei capacități motrice favorabile inserției profesionale și sociale prezente și viitoare“. Obiectivele specifice educației fizice sunt: menținerea stării de sănătate, favorizarea proceselor de creștere și dezvoltare fizică, formarea capacității de a se mișca liber și eficient în mediu, formarea deprinderilor motrice specifice unor sporturi, învățarea unei ramuri de sport preferate și obișnuirea cu activitatea motrică în grup. Pe hârtie sună bine. Pe teren, pe terenurile de sport mai exact, situația e cel puțin paradoxală, dacă ne gândim că după muntele de scutiri medicale din anii de liceu răsar „performerii“ la examenul de bacalaureat. În fiecare an, la proba F, deși există cel puțin 30 de discipline dintre care se poate opta, 70% dintre elevii care o susțin se înscriu la educație fizică. Și promovează în masă. Totuși, programa școlară nu trebuie să fie o simplă înșiruire de conținuturi sub formă de capitole și părți privind elemente de bază (gimnastică și alte deprinderi de profil) sau specifice unor ramuri de sport, neracordate la ieșiri foarte concrete în temeiul unor achiziții posibile și necesare fiecărui elev. Specialiștii susțin că în acest caz programa școlară trebuie să se bazeze pe relația predare-învățare pe care să o optimizeze la standarde de înaltă performanță. Toate aceste aspecte se încadrează într-o viziune curriculară, în sensul că este necesară o selecție de mijloace și metode, reunite într-un model de predare.

Din „Strategia Generală de organizare și dezvoltare a activității de educație fizică și sport din România pentru perioada 2005-2008“, disponibilă pe site-ul Agenției Naționale pentru Sport (ANS), aflăm că „Obiectivele educației fizice propuse spre a fi îndeplinite sunt: menținerea unei stări optime de sănătate a celor care practică exercițiile fizice în mod conștient și sistematic, precum și creșterea potențialului lor de muncă și de viață, favorizarea proceselor de creștere și optimizare a dezvoltării corporale/fizice a cetățenilor, dezvoltarea/educarea calității motrice de bază și a celor specifice disciplinelor sportive, formarea unui sistem larg de deprinderi și priceperi motrice și valorificarea lor în – atenție!,  planul sportiv – performanțial“. Încântător și găunos în același timp. „Performanțial“ e un cuvânt inexistent în limba română, o forțare în atac din punct de vedere lingvistic. Singurul sens pe care îl poate avea acest cuvânt e să mascheze vidul de măsuri, fiindcă la acest capitol trebuia inițiat și realizat „Programul educației fizice“. Acesta presupunea realizarea unui număr minim de 3 ore de educație fizică și sport săptămânal (1 – 2 ore de educație fizică incluse în Planul cadru, o oră de ansamblu sportiv și două ore de pregătire a formațiunilor sportive care participă la întrecerile, concursurile și competițiile școlare), îmbunătățirea conținutului și predării educației fizice școlare și, partea cea mai îndrăzneață, desființarea categoriei de „elevi scutiți medicali“ și introducerea categoriei de „elevi cu cerințe educaționale speciale“, care, pe baza expertizei și a recomandărilor speciale, vor participa la lecțiile de educație fizică și vor fi notați corespunzător unui sistem de criterii stabilit de profesorul de educație fizică și sport.

Noua conducere a Ministerului Educației, Cercetării și Inovării și-a intrat în pâine. Se vede din mulțimea de schimbări preconizate. Totul însă se face haotic, fără a ține cont de principiile de reformă stabilite prin Strategia realizată de Comisia Prezidențială. 

Nici până la ora actuală noua conducere a Ministerului Educației nu și-a prezentat planul de acțiune și pașii care vor fi făcuți pentru punerea în aplicare a strategiei în domeniul Educației și Cercetării. Tot ce a făcut până acum Ecaterina Andronescu a fost să prezinte unele schimbări, care par a fi fără logică.

Astfel, ministrul Educației, Ecaterina Andronescu, a anunțat că intenționează să înlocuiască, din toamnă, programul „Cornul și laptele“ cu un program nou, „After-school“, care presupune o masă caldă și lecții sub supravegherea profesorilor. Ideea este bună și se regăsește și în Strategie, programul a dat rezultate în țările din occident dar care la ora actuală, ținând cont de spațiile insuficiente, nu are cum să fie implementat în România. În condițiile în care în România sunt unele unități de învățământ unde se învață în două schimburi sau chiar în trei este greu de crezut că se va găsi o soluție pentru introducerea acestui program. De asemenea, mai apare o problemă legată de masă. În cadrul unităților de învățământ vor trebui să existe bucătării și săli de mese dar și angajați. Asta dacă nu cumva ministrul vrea să transforme femeile de serviciu și în bucătărese. Nu în ultimul rând, programul after- school trebuie să cuprindă și partea de educație, unde este nevoie de cadre didactice.

În condițiile actuale, când salariile sunt mult sub limita decenței, este greu de crezut că vor fi oameni dispuși să vină să se angajeze în învățământ. La acest program, potrivit ministrului, ar trebui să contribuie financiar și părintele. „Intenționăm să-i ținem mai mult pe elevi în școală în programul «After-school». Acum facem o evaluare și încercăm să vedem în școlile care au spațiu cum putem să transformăm proiectul «Cornul și laptele» în programul «After-school». Să fie contribuția Guvernului partea aceasta care vine din proiectul «Cornul și laptele» și părinții să aibă o contribuție mai mică, în așa fel încât copiii să primească o masă caldă la prânz“, a spus Ecaterina Andronescu, la Comisia pentru Învățământ a Camerei Deputaților. La numai câteva zile, Ecaterina Andronescu s-a răzgândit în privința transformării programului „Cornul și laptele“. Ministrul dorește chiar să introducă acest program încă de anul acesta. „Ne gândim să-l facem chiar din toamnă“, a spus Andronescu, menționând că, odată cu implementarea acestui program, va dispărea vechiul program „Cornul și laptele“. Trebuie spus că la ora actuală există deja școli generale de stat care oferă un astfel de program prelungit. Acestea însă sunt în mare parte susținute financiar de către părinți care contribuie cu circa 200- 300 de lei pe lună. Ministrul a declarat că acest program va fi continuat și că s-a înțeles greșit această transformare. 

Ministerul Educației a aprobat noul cadru pentru anul școlar 2009-2010 pentru învățământul liceal. Astfel, se reduce programul elevilor de liceu la maxim 30 de ore pe săptămână. 
Potrivit reprezentanților MECI, s-au făcut aceste reduceri din două motive, unul pentru că Școlile de Arte și Meserii vor deveni de la 1 septembrie licee tehnologice, și doi, la solicitarea nenumăraților elevi din liceele românești care au cerut ca numărul maxim de ore pe săptămână să fie maximum 30, așa cum este la școala generală. De la aria curriculară de educație fizică și sport cele două ore au fost reduse la una. 
Compensatoriu însă, elevii pot face ore suplimentare de sport dar în domeniile preferate cum ar fi volei, fotbal sau handbal. Aceste ore suplimentare vor fi, după ultimele declarații ale ministrului, obligatorii. Ea a spus că o oră de educație fizică și sport va rămâne în trunchiul comun, iar alte două vor face parte cu caracter obligatoriu din activitatea extracurriculară. 
„S-a înțeles că s-a redus numărul orelor de sport din licee. Este incorect acest lucru. Sunt nemulțumită de modul în care se  desfășoară orele în școlile noastre întrucât este greu să se facă selecția unor performeri. Fiecare profesor de educație fizică va trebui să creeze echipe sportive sau formații, în funcție de opțiunea elevilor. Nu se vor face numai echipe sportive, ci se pot face și sporturi individuale. Pentru cele două ore extracurriculare, profesorul va fi normat numai dacă va crea echipe și formații sportive“, a explicat Andronescu. Ministrului Educației consideră că este necesar ca tinerilor să li se dezvolte spiritul competițional. „Viața e o competiție. Am vrea să-i învățăm pe copii să lucreze în echipă“, a spus demnitarul. Ecaterina Andronescu a precizat că pentru ora de educație fizică din trunchiul comun vor fi puse note, iar pentru celelalte două ore extracurriculare, dar obligatorii se vor pune calificative.

Ministrul Educației a susținut că dorește să reintroducă competițiile școlare și să stabilească standarde de performanță pentru cluburile școlare. „Venim în sprijinul revigorării activității sportive din România prin școală. Numărul orelor de sport nu s-a redus din cele două ore de sport din trunchiul comun acum avem trei ore“, a spus reprezentantul MECI. Ea a precizat că orele de sport vor fi plasate în afara orelor de școală. 
De asemenea, a fost redus la jumătate numărul de ore la a doua limbă modernă, dar nu au fost afectate orele de limba română.

Reprezentanții MECI au precizat că sunt peste 200 de planuri cadru, dar nu pot spune exact care este numărul total de ore reduse. Trebuie spus că aceste planuri cadru nu au fost discutate cu partenerii sociali în condițiile în care, la prima vedere, par să dispară mai multe ore care pot duce și la anumite disponibilizări. Acestă decizie ar putea duce la blocarea noilor planuri cadru în condițiile în care sindicatele vor contesta în justiție aceste ordine de ministru.

Specialiștii în educație spun însă că și 30 de ore este mult și că ministerul ar fi trebuit să regândească în totalitate planurile-cadru, și nu să taie la întâmplare de unde apucă. 
„Numărul de ore pe care le petrece un elev la școală ar trebui să fie de maximum 25 într-o săptămână. În acest fel i-ar rămâne suficient timp și pentru a face mișcare, și pentru a-și face temele. Dar la noi se merge în continuare pe mult și prost, în loc de puțin și bun”, afirmă Ștefan Vlaston, președintele Asociației Edu-Cer.

  Eugen Palade, reprezentant al Centrului Educației 2000+, spune că este foarte greu să justifici de ce tai anumite ore, și nu altele. „În mod normal ar fi trebuit concepute noi planuri-cadru. Acestea de acum au fost făcute prin ‘98, sunt planuri vechi care trebuie revăzute în totalitatea lor”.

„Cum e la altii?”

Comparativ cu alte țări europene, numărul de discipline studiate în liceele românești rămâne mare: 15 în medie. În Franța, elevii au 26 de ore pe săptămână și studiază 10-12 discipline. În SUA, numărul de discipline studiate la liceu e de șase, iar  numărul de ore ajunge la 20.

  În privința sportului, țările europene tind să mărească numărul de ore, de la două, câte sunt în prezent în majoritatea țărilor, la trei. Anul trecut, Marea Britanie a inițiat chiar un program prin care elevii sunt încurajați să facă mai multă mișcare, potrivit BBC.  Astfel, până în 2012, orarul elevilor va include treptat cinci ore de sport pe săptămână.  
În Danemarca, pe lângă cele două ore de sport săptămânal, elevii, în majoritatea lor cuprinși în sistemul after school, au câte trei ore de educație fizică în fiecare zi. Alte trei ore sunt destinate efectuării temelor și servirii mesei. 

„Cluburile școlare duc lipsă de bani”

Elevii români nu au nici timp și nici unde să facă sport, chiar dacă vor. Majoritatea școlilor au dotări slabe, iar cluburile sportive sunt și ele puține și sărace.

„Principalul motiv pentru care copiii nu vin la sport e lipsa de finanțare. Anul trecut a trebuit să retragem echipele din competiție pentru că nici părinții nu au făcut față cheltuielilor. Un turneu ne costă cam 40.000 lei. Copiii nu vin doar la antrenamente, ci vor să meargă și la competiții”, afirmă Nicolae Crețu, director la Clubul Sportiv Școlar nr 2.

Lipsa de timp și opoziția părinților sunt alte două cauze pentru care elevii stau mai mult în fața calculatorului decât pe terenurile de sport. 

„Am avea de unde să selectăm elevi, dar talentele se pierd din cauza părinților. Ei  nu înțeleg că antrenamentele iau timp. Iar elevii nu au timp. Facem antrenamente și dimineața, și seara, însă rar cu toată echipa, pentru că ei au ore și meditații”, a spus Marius Buzică, profesor de volei.

„Liceenii, tot mai obezi și cu probleme la coloană”

Un studiu pentru evaluarea dezvoltării fizice a adolescenților din trei școli bucureștene, făcut de medicii de medicină sportivă, arată că cei mai mulți elevi au probleme cu greutatea. Specialiștii susțin că tăierea orelor de sport nu face decât să înrăutățească starea de sănătate a liceenilor.

  „Există o legătură esențială între sănătate, calitatea vieții și activitatea fizică regulată. Sportul este singurul mod în care organismul se poate dezvolta în condiții normale. Iar mișcarea practicată în adolescență nu face decât să-i dezvolte tânărului plăcerea de a face mișcare, plăcere cu care va rămâne toată viața”, spune Anca Ionescu, medic de medicină sportivă de la Institutul de Medicină Sportivă București.

„E o greșeală imensă! Această decizie se va resimți peste câțiva ani, când vom avea o societate bolnăvicioasă. Orele de sport revigorau elevul.
Violeta Beclea, doctor în sport.

„E o inconștiență totală! În loc să se facă mai multă mișcare, ei micșorează numărul de ore de sport. O mare gafă din partea Ministerului Educației.
Nicu Vlad, campion olimpic la haltere.

Cea mai mare prostie pe care o puteau face! După ce că se făceau doar două ore pe săptămână, o să fie o generație de obezi. Îmi pare foarte rău că au luat o astfel de decizie.”

Ana Maria Brânză, vicecampioană olimpică la scrimă

 
MTS și COSR dezaprobă decizia MECI  

  Ministerul Tineretului și Sportului și Comitetul Olimpic și Sportiv Român nu sunt de acord cu reducerea numărului de ore de educație fizică și sport în programa școlară. „Actualul guvern consideră o prioritate dezvoltarea sportului în România, dovadă fiind faptul că a înființat un minister dedicat acestui domeniu și a alocat un buget suficient pentru a pune în aplicare programe în domeniu. Una dintre prevederile programului de guvernare, la capitolul 10, Tineret și Sport este introducerea unui număr de minimum trei ore de sport pe săptămână în programa școlară și garantarea accesului tuturor copiilor apți pentru acest gen de activitate la orele de educație fizică, în conformitate cu normele UE“, a precizat ministrul MTS Monica Iacob Ridzi.

  Președintele COSR, Octavian Morariu, a declarat și el că nu susține această decizie. În acest sens Octavian Morariu a transmis o scrisoare ministrului Ecaterina Andronescu, prin care a semnalat repercusiunile adoptării unei astfel de măsuri asupra sănătății copiilor din generația actuală.

3.4. O nouă lege a educației

M

inisterul Educației pregătește o nouă lege a învățământului, în acord cu programul de guvernare și cu principiile unui învățământ modern. Deși proiectul nu este definitivat încă, printre schimbările avute în vedere până la această oră de minister se numără bacalaureatul doar la română și la matematică sau istorie, trecerea clasei a IX-a de la liceu la gimnaziu și portofoliu pentru fiecare elev la toate disciplinele.

Cu toate că în presă au fost lansate diverse speculații pe tema noii legi a Educației, aceasta nu este încă definitivată, ea urmând să fie prezentată săptămâna viitoare în Guvern de ministrul Educației, Daniel Funeriu, urmând ca proiectul să intre apoi, timp de o lună, în dezbatere publică.

Totuși, câteva dintre noile principii și schimbări ce ar putea fi introduse în acest proiect de lege au fost dezvăluite fie de ministrul Educației în cadrul conferințelor de presă, fie de consilierul ministerial Melania Vergu. Iată câteva dintre cele mai importante schimbări:

Notarea și portofoliul elevului, criteriu la admitere

Pornind de la convingerea că nota nu reprezintă cu claritate valoarea reală a unui elev, ministerul propune realizarea unor portofolii pentru fiecare elev în parte, la toate disciplinele.
"Nota 8 obținută într-un liceu foarte bun nu înseamnă același lucru cu nota 8 obținută într-o școală unde profesorii sunt obișnuiți sa dea note mai lejer. Nota 8 obținută de un copil utilizându-și la maximum potențialul nu este nicidecum același lucru cu nota 8 obținută de un elev care are încă foarte mult potențial neutilizat", a explicat ministrul Daniel Funeriu. Acesta a dat și câteva exemple în acest sens, pentru a puncta mai bine ce va presupune un asemenea portofoliu educațional.

De exemplu, la disciplina istorie, portofoliul educațional va cuprine nota elevului la această materie, o remarcă scrisă a profesorului despre acest elev, dar va cuprinde și o serie de elemente de evaluare standardizată: cum se poziționează elevul din punct de vedere cronologic, cantitatea de informație pe care copilul o deține (sunt unii copii care știu foarte multe lucruri, alții care știu mai puține), folosirea metodelor (faptul de a ști foarte multe lucruri nu înseamnă automat că stăpânești foarte bine metodele particulare istoriei), calitatea exprimării.

"În momentul în care avem o serie de repere standardizate, în interiorul fiecărei materii, despre care profesorul va spune că sunt asimilate la un nivel satisfăcător, mediu sau nesatisfăcător, se va da o radiografie a fiecărui elev, mult mai exactă decât este capabil să dea o notă și va permite, de exemplu, atunci când un elev este preluat de un alt profesor să înțeleagă exact ce fel de învățământ remedial sau de performanță poate sau trebuie să facă", a explicat ministrul.

Admiterea la liceu

Noua lege va modifica pentru a patra oară, în ultimii cinci ani, modalitatea de admitere la liceu. Liceul va avea trei ani (cuprinzând clasa a X-a, a XI-a și a XII-a), testările elevilor vor avea loc în cel de-al doilea semestru din clasa a IX-a și sunt gândite astfel încât să-i facă pe elevi să combine informațiile pe care le-au acumulat la clasă.

  "La finalizarea gimnaziului, elevii vor susține cu toții o examinare națională care va cuprinde o probă de competențe în utilizarea computerului – proba practică, și alte două probe scrise: una transcurriculară în domeniile umaniste și una în domeniile științei", a explicat ministrul Educației, într-o conferință de presă, cel mai probabil acestea fiind din domeniile română sau istorie.

În plus, acesta a anunțat că portofoliul educațional împreună cu rezultatele de la aceste evaluări va reprezenta 70% din calificativul unui elev.

  "Liceele care au un număr mai mare de candidați decât numărul de locuri pe care îl pot școlariza în condiții optime vor avea libertatea să-și organizeze un examen de admitere care, evident, va fi făcut în funcție de specificul acelui liceu", a mai declarat Daniel Funeriu, precizând că întreg cadrul general în care se va desfășura acesta va fi stabilit de minister, în timp ce modul practic va fi decis la nivelul liceului. 

Ministrul a explicat că această modalitate de admitere va fi benefică pentru calitatea învățământului, ca urmare a finanțării unităților școlare pe baza numărului de elevi. "Școlile încep să-și facă reclamă în comunități și vedem foarte clar că introducerea factorului de competiție și performanță duce, până la urmă, la o mai bună integrare a școlii în comunitate, ceea ce este un lucru foarte important de care avem nevoie", a explicat ministrul.
Nu s-a stabilit când va intra în vigoare noul tip de admitere la liceu. În această privință există două posibilități: prevederile se vor aplica fie începând cu promoția celor care în toamnă vor începe clasa a V-a, fie pentru cei care vor intra în clasa a VI-a, astfel încât să îi excludă pe cei aflați în acest moment în gimnaziu.

Bacalaureatul

Forma actuală cu trei probe de competențe derulate pe parcursul semestrului și trei probe scrise programate în vară are toate șansele să fie înlocuită, chiar de anul viitor, Ministerul Educatiei confirmând, că noul proiect al legii învățământului prevede două probe scrise în loc de trei. Mai exact, este posibil să se renunțe la cea de-a treia probă scrisă, care constă în proba pe care elevul și-o alege din cadrul specializării pe care a parcurs-o.

Astfel, începând cu anul școlar 2011-2012, bacalaureatul va avea probe scrise doar la română și la matematică sau istorie (în funcție de profilul liceului), fiind păstrate, totodată, testele de competențe din cursul anului.

"Modul în care bacalaureatul va fi organizat, inclusiv anul viitor, va fi bazat pe ceea ce s-a întâmplat în acest an. Desigur, vor fi mici ajustări la nivelul unor materii, la nivelul calendarului, dar sunt lucruri care nu se vor schimba semnificativ față de acest an", a declarat ministrul, în cadrul unei conferințe de presă.

În opinia sa, aceste modificări trebuie înțelese ca facând parte dintr-o reformă totală a sistemului de educație din România. "Pentru prima dată în România există o viziune coerentă pentru educația preșcolară, învățământul primar, gimnaziu, liceu, școala profesională, universitate și educația pe tot parcursul vieții. Principala caracteristică a unui sistem de educație este aceea că el trebuie să fie stabil, dar nu osificat", a mai declarat ministrul.

Acesta a ținut să sublinieze în conferința de presă de miercuri că "sistemul educațional are și rolul de a prevedea ceea ce se va întâmpla pe piața muncii nu doar de a fi un actor pasiv pentru angajatori", fiind necesar ca el să se adapteze rapid și să asigure parinților și copiilor o anume predictibilitate despre evoluția acestora.

Orarul și programa școlară

O altă modificare adusă de noua lege este diminuarea numărului de ore pe care elevii le vor petrece la școală, orarul școlar urmând să aibă 20 de ore în cazul claselor I-IV, 26 de ore, în cazul gimnaziului și 30 de ore în cel al liceului.

În ceea ce privește reformarea curriculei, primul pas va fi unul experimental, a mai precizat Melania Vergu. Mai exact, începând cu toamna viitoare, câteva zeci de școli din țară vor intra într-un program pilot, ceea ce va presupune ca elevii respectivelor unități de învățământ vor învăța dupa noi planuri de lecție și noi discipline.

În opinia ministrului Daniel Funeriu, restructurarea curriculară este absolut necesară, deoarece în actuala sa formă, curriculumul este principala sursă a inechității din sistemul de învățământ românesc.

"Avem două opțiuni. Prima opțiune este aceea să ne grăbim și să încercăm să venim cu un nou curriculum încă din anul școlar 2010-2011. Angajamentul meu este clar: să avem un curriculum cel târziu în anul școlar 2011-2012. Voi vedea care este raportul Institutului de Științe ale Educației, fundamentarea acestuia și conținutul acestui raport și dacă în acest an este rațional să avem un nou curriculum. S-ar putea să descoperim că este rațional să-l avem doar pentru clasele de intrare în cicluri – clasa I-a, a V-a și a IX-a. Trebuie, așadar, să vedem lucrurile într-un mod foarte echilibrat. Opțiunea mea este să ne grăbim, dar nu să ne pripim", a declarat ministrul Daniel Petru Funeriu.

În această privință, ministrul a mai spus că elevii și părinții ar trebui să fie centrul de greutate al discuției din jurul școlii: "Părinții trebuie să capete un rol mult mai important și în definirea curriculumului și în modul de administrare a școlii. De aceea, opțiunea majoră pe care ministerul o are este ca părinții să fie prezenți în proporție de 1/3 în administrația fiecărei școli, iar 20% din curriculum să poată să fie decis la nivelul școlii. Cred că această componență locală este deosebit de importantă, inclusiv în ceea ce privește curriculumul".

STUDIU COMPARATIV PRIVIND SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ ȘI

CEL ROMÂNESC, ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

P

rocesul de învățare nu este o activitate ușoară. Managementul educațional trebuie să țină seama de aceste considerente și să creeze condiții bune nu numai pentru studiu, ci și pentru sport, cultură, distracție etc. Consider că sistemul educațional francez este unul foarte bine pus la punct care conduce la dezvoltarea corectă a tinerilor care doresc un viitor strălucit din punct de vedere profesional.

În contexul intensificării colaborării europene în domeniul educației, dimensiunea europeană a educației capată noi valențe odată cu realizarea unei “societăți a cunoașterii”: „O Europă a cunoașterii este acum recunoscută pe scară largă ca fiind un factor de neînlocuit pentru dezvoltarea socială și umană, precum și o componentă indispensabilă consolidării și îmbogățirii cetățeniei europene, capabilă să ofere propriilor cetățeni competențele necesare pentru a face față provocărilor noului mileniu și, totodată, conștiițta valorilor comune și a apartenenței la același spațiu social și cultural” (Declarația de la Bologna, 19 iunie 1999).

Vorbind despre necesitatea educației armonioase, Platon spunea că  omul este conducătorul unui car la care sunt înhămați doi cai, dintre care unul înaripat, căutând să ia drumul cerului de unde a venit, iar celălalt, legat de pământul de unde se trage. Cu toate acestea, conducătorul carului trebuie să armonizeze aceste pulsiuni antagonice, să stăpânească în mâna lui toate energiile contradictorii și, în cele din urmă, să oblige caii să tragă fără zdruncinături până la sfârșitul drumului. Sau vieții!

Această imagine simbolică nu este altceva decât expresia idealului armonic, a „kalokagathiei“ (frumusețe și bunătate), noțiune deseori întrebuințată de marii gânditori ai Greciei clasice, expresie a perfecțiunii umane, a unei concepții de înaltă etică individuală și socială, continuând în linie directă virtuțiile eroilor homerici, o formă considerată ca superioară, la care se ajungea printr-o educație îngrijită, aplicată tuturor componentelor ființei umane. Filosofie, se poate spune și prin urmare, un nivel înalt de abstractizare. Posibil, dar oricât de mult ar incomoda comoditatea noastră de gândire, articularea unui sistem educativ coerent în interiorul căruia educația fizică să nu fie înlocuită cu meditațiile la matematică sau, pur și simplu, eliminată necesită o viziune și, în sens larg, o filosofie. A bunului-simț!

Rezumat în limba engleză

Learning is not an easy task. Educational management must take into account these considerations and to create good conditions not only for study but also for sport, culture, entertainment, etc. I believe that the French education system is very well thought out leading to the proper development of young people who want a bright future of a professional.
Talking about the need for harmonious education, Plato said that man is the driver of a car which are harnessed two horses, one winged, looking to take the road where it came from heaven and the other linked to the land where you shoot. However, the head carrier must harmonize these conflicting impulses, to rule in his hand all the contradictory energies and, finally, to order horses to draw without jolt to the end of the road. Or life!
This image is not merely symbolic expression harmonic ideal, the "kalokagathiei" (beauty and goodness), a concept often used by great thinkers of ancient Greece, expression of human perfection, a conception of high individual and social ethics, continuing direct line virtues of Homeric heroes, a form regarded as superior, arrived at a neat education, applied to all human components. Philosophy can be said and therefore a high level of abstraction. Possibly, but as much convenience would disrupt our thinking, articulating a coherent educational system in which physical education is not replaced with tutoring in math or simply removed requires a vision and broad, a philosophy. A common sense!

STUDIU COMPARATIV PRIVIND SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ ȘI

CEL ROMÂNESC, ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

CAPITOLUL V

BIBLIOGRAFIE

Barbu M. – 2004, Istoria Educației Fizice și Sportului, Editura Universitaria, Craiova;

Dragnea A. – 2000, Teoria Educației Fizice și Sportului, Editura Cartea Școlii, București;

Victor A. – 1998, Istoria Educației Fizice și Sportului, Editura Ex Ponto,

Constanța;

www.revue-quasimodo.org

5. www.scoalaromaneasca.ro

6. www.educatie-pentru-toti.blogspot.com

7. www.adevarul.ro

8. www.apec-romania.blogspot.com

9. www.education.gouv.fr

10. www.stiri.rol.ro

11. www. wikipedia.org/wiki/Education in France

12. www.edu.ro

13. www.ziare.com

STUDIU COMPARATIV PRIVIND SISTEMUL EDUCAȚIONAL FRANCEZ ȘI

CEL ROMÂNESC, ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

CAPITOLUL VI

ANEXE

Anexa 1. Organizarea sistemului educațional în Franța

Anexa 2. Organizarea sistemului educațional în Franța

Anexa 3. Organizarea învățământului superior în Franța