Strategii Didactice de Imbogatire, Activizare, Nuantare a Vocabularului Elevilor din Ciclul Primar

Pedagogie

Strategii Didactice de Imbogatire, Activizare, Nuantare a Vocabularului Elevilor din Ciclul Primar

Byadmin ianuarie 1, 2024

,,Să nu lăsăm cuvintele nici să doarmă, nici să amorțească, nici să zacă, nici să moară. Ele sunt comoara noastră de mare preț.”

( Tudor Arghezi)

INTRODUCERE

Limba română este considerată sufletul învățământului românesc, fiindcă pe cunoașterea ei se bazează însușirea celorlalte științe. Ca limbă maternă și ca obiect de studiu, limba română ocupă locul central în ansamblul general de pregătire al elevilor, fiind principalul mijloc de comunicare și de informare. Cum să nu ne fie drag acest tezaur, despre care Alecsandri spunea că e ,,cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul…sacru lăsat de generațiile trecute și care merită să fie păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc ?” Efortul de a cunoaște bogățiile limbii române și de a le valorifica în vorbirea de toate zilele a stat la baza conceperii acestei lucrări, pentru că a vorbi și a scrie corect românește este obligația oricărui cetățean. Predarea limbii române ca disciplină de studiu, reprezintă un front larg și favorabil activității de dezvoltare a vorbirii elevilor, de activizare și îmbogățire a vocabularului lor. Limba-mijloc de expresie și de comunicare este însușită de către copil încă din primul an de viață, școala asigurând continuarea învățării începute în familie. Manualele de limba și literatura română de ciclul primar în general, sunt sărace în exerciții de vocabular, astfel se impune cuprinderea unui număr mai mare și variat de exerciții de vocabular; acestea având un rol hotărâtor în însușirea unei limbi scrise și vorbite care să respecte în mod riguros regulile gramaticale, să ocolească denaturările limbii literare. Îmbogățirea vocabularului presupune lărgirea sferei de cunoaștere a elevilor, a experienței de viață, dobândirea de noi achiziții care contribuie la dezvoltarea conduitei sale verbale. Precizarea vocabularului se împletește strâns cu activitatea de îmbogățire a lexicului, fiind un proces de lungă durată și complex, care continuă pe tot parcursul școlarității. Precizarea vocabularului solicită din partea elevilor o înțelegere adecvată a termenilor și folosirea corectă a lor în vorbire. Totodată, pentru ca însușirea acestor cuvinte să capete trăinicie trebuie realizată activizarea lor. Dezvoltarea vocabularului, nu se poate concepe dacă cuvintele și expresiile întâlnite pentru prima dată de către copil vor rămâne înregistrate doar în carnetul vocabular. Elevul trebuie pus în situația de a transfera aceste achiziții în creațiile sale personale. Odată cu însușirea cuvintelor și expresiilor noi, elevii trebuie ajutați să pătrundă sensul ideilor exprimate prin cuvinte. Elevii trebuie orientați să opereze cu diferite sensuri ale aceluiași cuvânt, să găsească cuvinte diferite pentru exprimarea aceleiași idei. Pentru fiecare cuvânt și expresie nouă trebuie folosite exerciții lexicale variate, care să pună evidență raporturile de sens ce se pot stabili între cuvinte, sensuri diferite pe care acestea le pot primi în contexte noi și variate construcții verbale. Activitatea de îmbogățire și nuanțare a vocabularului este o activitate obligatorie oricărei lecții de limba și literatura română, având rolul de a învăța elevii cum să se exprime literar, concis și plastic în același timp, cum să lucreze pentru perfecționarea propriului lor limbaj. În procesul de achiziție a noțiunilor de vocabular utilizând metode tradiționale dar și moderne, putem crea un cadru propice pentru elev, dăm frâu liber imaginației acestuia, îl scoatem din aceea stare care îl inhibă și nu îi dă voie să se exprime așa cum el și-ar dori. Tema aleasă spre cercetare vizează demersurile desfășurate de către cadrul didactic în selectarea strategiilor didactice, în vederea creșterii motivației și interesului elevilor pentru învățare, pentru valorificarea potențialului intelectual și creativ al fiecărui copil. Învățătorul, cel care prin alfabetizare îi dă copilului posibilitatea câștigării instrumentelor de cunoaștere a tuturor domeniilor culturii și științei, are sarcina de a lumina pe măsura puterii lui drumul spre însușirea, cizelarea și îmbogățirea limbii române.

CAPITOLUL I

I. Limba și literatura română în curriculumul național

I.1. Importanța și scopul studierii limbii și literaturii române în ciclul primar

Limba- mijloc de expresie și de comunicare, este însușită de către copil încă din primii ani de viață, școala asigurând continuarea învățăturii începute în familie. Folosirea corectă a limbii materne este o formă de respect a poporului din care faci parte. Disciplina limba și literatura română ocupă un loc important între disciplinele din planul de învățământ pentru clasele I-IV. Această disciplină are alocată aproximativ o treime din numărul total al orelor. Noile curriculumuri curricula (pluralul este în latină) de comunicare în limba română și de limba și literatura română pun accentul pe formarea și dezvoltarea competențelor de comunicare orală și scrisă a elevilor, precum și formarea competențelor de lucru cu textele literare și nonliterare accesibile vârstei claselor primare, pentru formarea competențelor de comunicare. Studierea disciplinei limba și literatura română reprezintă o etapă importantă din ciclul învățământului obligatoriu. Scopul studierii disciplinei Limba și literatura română în perioada școlarității obligatorii este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea din jurul său, să comunice și să interacționerze cu semenii, să-și exprime gânduri, opinii, sentimente, stări, să utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme din viața de zi cu zi, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare. Curriculum-ul școlar al disciplinei Limba și literatura română pentru ciclul primar, creeează prin ansamblul obiectivelor de referință, o hartă echilibrată a ceea ce înseamnă competență de comunicare la această vârstă, accentuând asupra elementelor de interacțiune în grup, de cooperare. Se recomandă activități de învățare de tip productiv, ce oferă o motivație intrinsecă pentru învățare și care au un anumit sens pentru elev. Cadrul didactic trebuie să-și propună dezvoltarea la elevi a gândirii abstracte, crearea independenței și inițiativei, cultivarea motivației- atribute esențiale ale unui proces de învățare. Prin studierea limbii și literaturii române în învățământul primar se urmărește, atât cultivarea limbajului oral și scris al elevilor, cunoașterea și folosirea corectă a limbii materne, cât și învățarea unora dintre instrumentele esențiale ale activității intelectuale (cititul,scrisul, exprimarea corectă). Limba poate fi definită ca un ansamblu de mijloace fonetice, lexicale și gramaticale, organizate în sisteme, servind ca instrument de comunicare între membrii unei comunități lingvistice (Norel M., 2010, p.183). I.2. Structura programei de limba și literatura română. Programa școlară este parte a Curriculumului național. Termenul de curriculum derivă din limba latină, unde, printre altele, înseamnă drum către. Conceptual, actualele programe școlare se difrerențiază de programele analitice prin accentul pe care îl pun pe interiorizarea unui mod de gândire specific fiecărui domeniu transpus în școală prin intermediul unui obiect de studiu. Programele școlare subliniază importanța rolului reglator al obiectivelor pe cele două niveluri de generalitate: obiective cadru și obiective de referință. Celelalte componente ale programei au ca principal scop realizarea cu succes a obiectivelor de către elevi. În contextul noului curriculum, conceptul central al proiectării didactice este demersul didactic personalizat, iar instrumentul acestuia este unitatea de învățare. Curriculumul național accentuează faptul că documentele de proiectare didactică sunt documente administrative care asociază în mod personalizat elementele programei. Programa școlară este elementul central în realizarea, proiectarea didactică, nefiind privită ca o ,,tablă de materii” a manualului sau ca factor de îngrădire pentru învățător. Programa școlară reprezintă documentul reglator în sensul că stabilește directive, adică țintele ce urmează a fi atinse prin intermediul activității didactice. Planificarea calendaristică este un document administrativ care asociază elementele programei cu timpul considerat suficient de către cadrul didactic pe parcursul întregului an școlar. Programele școlare au fost realizate în conformitate cu noul Plan -cadru de învățământ respectând principiile de descentralizare, flexibilizare și descongestionare. Programa școlară trebuie să fie un element complet integrat în sistemul de cunoștințe al diferitelor trepte de învățământ și în acelați timp trebuie să fie un suport pentru acumularea ulterioară a cunoștințelor. În ceea ce privește programa școlară pentru clasele I-IV aceasta are următoarea structură:

Atenție la noile programe și noua structură în care trebuie cuprinsă și clasa pregătitoare!

a) Nota de prezentare Pentru fiecare obiect de învățământ programa școlară conține câte o notă de prezentare. Nota de prezentare la disciplina Limba și literatura română, descrie parcursul obiectului de studiu, argumentează structura didactică adoptată și sintetizează o serie de recomandări considerate semnificative de către autorii programei. b ) Obiectivele cadru- sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate și complexitate. Se referă la formarea unor capacități și atitudini generate de specificul disciplinei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu. * dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral; * dezvoltarea capacității de exprimare orală; * dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris ( citirea/lectura); * dezvoltarea capacității de exprimare scrisă. c) Obiectivele de referință specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în formarea de capacități și achiziția de cunoștințe ale elevului de la un an la altul. Acest mod de a concepe obiectivele menționate în programă are următoarele avantaje: * oferă o imagine sintetică asupra domeniului de cunoaștere modelat prin intermediul didacticii obiectului de învățământ avut în vedere; * asigură evidențerea unei dezvoltări progresive în achiziția de competențe de la un an de studiu la altul; * reprezintă un instrument coceptual care, utilzat corect la nivelul evaluării, oferă o hartă clară a evoluției capacităților copilului și posibilitatea stimulării acelor deprinderi care au fost inuficient formate și dezvoltate; * creează premisele pentru deplasarea accentelor în activitatea didactică de pe transmiterea de informații pe aspectele formative ale predării-învățării; Exemplele de activități de învățare propun modalități de organizare a activității în clasă. Programa oferă cel puțin un exemplu de astfel de activități de învățare pentru fiecare obiectiv de referință în parte. Exemplele de activități de învățare sunt construite astfel încât să pornească de la experiența concretă a elevului și să se integreze unor strategii didactice adecvate contextelor variate de învățare. Conținuturile sunt mijloace prin care se urmărește atingerea obiectivelor cadru și de referință propuse. Unitățile de conținut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu alte domenii constitutive ale diferitelor obiecte de studiu. Standardele curriculare de performanță sunt standarde naționale, absolut necesare în condițiile introducerii unei filozofii educaționale centrate pe diversitate (concretizate în existența unor planuri – cadru de învățământ, programe școlare noi, manuale alternative). Acestea reprezintă pentru toți elevii, un sistem de referință comun și echivalent, vizând sfârșitul unei trepte de școlaritate. Standardele curriculare de performanță sunt criterii de evaluare a calității procesului de învățământ. Concret, standardele constituie specificări de performanță vizând cunoștințele, competențele și comportamentele dobândite de elevi prin studiul unei discipline. Permit evidențierea progresului realizat de elevi de la o treaptă de școlaritate la alta. Ele sunt exprimate simplu, sintetic și inteligibil pentru toți agenții educaționali și reprezintă baza de plecare pentru elaborarea descriptorilor de performanță respectiv a criteriilor de notare. Programele de limba și literatura română își propun educația complexă a elevilor, vizând studiul integrat al limbii, al comunicării și al textului (literar/ nonliterar ). Se remarcă trecerea de la cantitate la calitate , de la aspecte predominant teoretice la practicarea lor în diverse contexte, de la predare la învățare, de la competiție la cooperare. (Informații preluate din Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română. Învățământ primar și gimnazial, M.E.C, C.N.C., 2002, pag.12-14.)

I.3. Particularități ale studierii limbii și literaturii române, în cadrul Alternativei Educaționale ,, Step by Step”

Denumit inițial Head Start, programul a fost conceput după modelul introdus în SUA, în anii 60, ca un program de reformă, care promovează metode de predare-învățare centrate pe elev, precum și implicarea familiei și a comunității în procesul instructiv-educativ. La noi în țară programul a debutat în anul 1994 în cadrul Fundației pentru o Societate Deschisă România în cadrul învățământului preșcolar. Începând cu anul 1995 s-a extins și la nivelul învățământului primar sub numele de Step by Step, nume de licență pentru toate țările în care se aplică. Programul a fost recunoscut ca alternativă educațională de către Ministerul Educației Naționale, în conformitate cu aprobarea Comisiei pentru Alternative nr. 10015 din 30 mai 1995. La ciclul primar, predarea –învățarea se realizează în conformitate cu nivelurile, stadiile de dezvoltare ale copiilor, nevoile interesele individuale și diferitele stiluri de învățare ale acestora. Conținuturile prevăzute de programele școlare sunt aceleași ca și pentru învățământul tradițional (aceasta fiind cea mai des întâlnită problemă pusă de către părinți în momentul înscrierii copilului în clasa I). Cadrele didactice promovează o învățare cu sens, utilizând strategii interactive, metode de învățare prin cooperare, stimulând astfel dezvoltarea personală și cooperarea socială. Elevii își desfășoară activitatea de învățare după modelul școlii depline, între orele 8-16, pe centre de activitate / citire, scriere, matematică, științe, arte, construcții). ,,Nu-i poți obliga pe copii să scrie și să citească. Învățătorii iscusiți dintotdeauna au adresat o invitație… O întreagă lume așteaptă să fie explorată; vino! Dar nu-i poți invita să vină într-un loc unde tu însuți n-ai fost.” (Donald Graves ) Programul Step by Step pentru învățământul primar are ca scop formarea deprinderilor de citire, scriere și a dragostei pentru literatură. Copiii vor întâlni modele demne de urmat în acest sens atât acasă cât și la școală. Este absolut necesar ca învățătorii să participe la procesul educațional ca parteneri. Cadrul didactic va înlesni dezvoltarea unor activități de citit, scris și vorbit care să fie îndrăgite de copii, promovând: * O atmosferă relaxată, primitoare în sala de clasă; * Dragostea pentru cuvinte, povești și poezii prin intermediul unei mari varietăți de materiale necesare procesului educațional; * Discuții pe marginea poveștilor care se citesc cu voce tare, * Crearea unor povești de grup; * Expresivitatea dramatică (interpretarea de roluri) * Ascultarea și darea oferirea de instrucțiuni; * Căi de stimulare a imaginației și a unui vocabular extins; Lucrând cu grupuri mici, cadrul didactic încurajează elevii să vorbească, să gândească și să-și ghideze prin întrebări felul cum avansează în lectura unei cărți. Elevii sunt invitați la discuții pe baza semnificației unei anumite povești citite. Pe măsură ce ascultă ce au de spus copiii, cadrul didactic ține cont de scopurile creării unor ,,cititori independenți” care citesc atât pentru semnificația din cuvântul scris, cât și pentru plăcerea de a citi. Programul ,, Step by Step” recomandă crearea unui ,,atelier de scriere”. Acest ,,atelier de scriere” va avea loc de cel puțin trei ori pe săptămână și se va caracteriza prin șase trăsături unice. Mini-lecția. Aceasta este o prezentare de aproximativ 10 minute făcută de către cadrul didactic asupra unui aspect anume al scrisului cum ar fi: De unde își iau autorii de povești ideile? Ce face ca o poveste să fie bună? Cum se face că personajele par reale? Se poate organiza un atelier pe tema structurii limbii sau pe tema mecanismului scrisului. Timpul de scriere. Copiii scriu în liniște pentru o anumită perioadă de timp, fiind permanent încurajați de către cadrul didactic. Discuții. Acestea sunt dialoguri individuale între învățător și fiecare copil în parte pentru a discuta o anume compunere scrisă de acesta. Cadrul didactic face sugestii și ajută la clarificarea compunerii elevului. Discuții în comun. De obicei la sfârșitul unui atelier de scriere clasa se adună pentru o discuție de grup. Se poate citi o compunere completă. Unii copii vor cere probabil ajutor celorlalți când întâmpină dificultăți în scriere. De exemplu, un copil poate întreba: ,, Îmi poate sugera cineva o propoziție introductivă mai interesantă?”. Revzuirea. Acest pas se adaugă mai târziu, ponderea rescrierii depinzând de maturitatea și voința copilului. Publicarea. Compunerile finisate se pot ,,publica”, se vor păstra în Colțul bibliotecii pentru ca ceilalți să o le poată citi. Ele se pot … Ea se poate chiar și împrumuta și poate fi dusă acasă, s-o citească colegii, în regim de bibliotecă adevărată. În timpul atelierului de scriere copiii vor fi încurajați să-și asume responsabilitatea și controlul a ceea ce sriu. Ei contribuie la procesul de scriere cu toate cunoștințele și experiențele lor pe o temă dată. Vorbirea și ascultarea sunt mijloace de explorare a tuturor aspectelor programei de învățământ. Copiii trebuie încurajați în: * A comunica adecvat și eficient; * A vorbi cu mult curaj; * A învăța anumite convenții stabilite, cum ar fi aceea de a vorbi pe rând; * A pune dar și a răspunde la întrebări; * A evalua informațiile în spirit critic. ,, A fi bun este un lucru nobil, a învăța pe alții să fie buni este și mai nobil.”- spunea Mark Twain. Ca dascăli trebuie să acceptăm ideea că noi educăm atât inima cât și mintea fiecărui copil aflat în grija noastră. Scopul nostru este de a dezvolta deprinderile minții și inimii tuturor celor care lucrează împreună într-o comunitate școlară. Această nouă experiență educațională întărește afirmația de mai sus prin faptul că încurajează empatia, toleranța, rezolvarea problemelor prin comunicare, urmărește dezvoltarea, consolidarea și întărirea culturii democratice la elevi, contribuie la îmbunătățirea abilităților de comunicare, de cunoaștere, de ascultare, de autocontrol, cooperare, reacții responsabile atât pentru copii cât și pentru dascăli. CAPITOLUL II CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR II.1. Particularitățile de limbaj ale copiilor de vârstă școlară. Limbajul are o deosebită importanță în formarea, educarea și dezvoltarea copilului. Totodată limbajul este un mijloc de comunicare și un mijloc de cunoaștere. Specific modelului de transmitere-recepție este și dependența lui de limbaj; activitatea desfășurată în clasă este tradusă în logos ( = ,,limbaj”, ,, calcul”, ,,rațiune”), de aici denumirea de sistem logocentric. Limbajul este considerat cel mai bun mijloc de transmitere și achiziție de cunoștințe. Respectiv, accesul la cunoaștere este oferit într-o formă mediată, prin intermediul unei informații codate, transpusă într-un sistem de semne , foneme/alfabet (cuvinte orale și scrise) ori în simboluri specializate (numnerice și grafice, cum sunt cele utilizate în domeniile matematicii, fizicii și chimiei, științelor naturii, muzicii etc), inclusiv în semne imagistice, iconice. Este in instrument de lucru care se conduce după regulile gândirii abstracte și care duce spre abstracțiune, care urmează legile obiective ale obiectului de predat (Geissler, 1977, p. 269) și criteriile stabilite de psihologie și științele comunicării ( Cerghit I., 2008, p.55 ). Prin limbaj copilul comunică cu cei din jur, își prezintă gândurile, formulează întrebări și construiește răspunsuri, dezvoltă idei, trăiește emoții, își manifestă sentimente, realizează relații cu ceilalți, își dezvoltă vocabularul. La final de ciclu primar elevul stăpânește circa 5 000 de cuvinte și operează frecvent cu 1500 – 1600 de cuvinte. În perioada școlarității, elevii înregistrează progrese importante în dezvoltarea psihică și intelectuală, iar învățarea organizată devine tipul fundamental de activitate. Școala impune modelele ei de viață, le imprimă modificări în universul interior, îi formează pentru viața socială (Crețu T., 2007, p.208). Elevul terbuie să dispună de un vocabular corespunzător, pentru a-și exprima ideile și a le face înțelese. Cei cu un vocabular sărac, întâmpină serioase dificultăți în exprimare, aspectul acesta având influență asupra dezvoltării personalității copilului. Elevul care se exprimă cu greutate devine timid, retras, evitând comunicarea cu ceilalți colegi. Una dintre cele mai importante sarcini ale cadrului didactic este de a îmbogăți, activiza și nuanța continuu vocabularul elevilor. Dacă grădinița le-a satisfăcut nevoile de educație, la intrarea în școală, elevii stăpânesc în bună măsură sistemul limbii, totuși deprinderile nu sunt solide iar influențele mediului înconjurător pot fi puternice. Astfel putem întâlni copii cu modificări de limbaj determinate de mediul cultural în care s-au dezvoltat și de eventualele deviații de limbaj din zonă. Aceștia pronunță incorect anumite cuvinte, de exemplu: pâne, în loc de pâine: chiatră, în loc de piatră etc. Pronunțiile incorecte conduc la citire și scriere incorectă. Cele mai des întâlnite defecte de pronunție sunt: * înlocuirea unor sunete mai greu de pronunțat, de exemplu r și l (melg în loc de merg, căluță în loc de căruță etc.); * înlocuire lui j cu z (zucălii în loc de jucării, cozoc în loc de cojoc) * excluderea unor sunete (placă în loc de pleacă, aină în loc de haină) * folosirea incorectă a articolului (Mingea lu fetița) * folosirea incorectă a genului (Fetița cu bluză roșu). Alte particularități care semnalează tulburări ale vorbirii sunt: bâlbâiala, disgrafia, dislexia, acestea determinând oboseala rapidă a elevilor în cauză precum și rezultate mai slabe la învățătură. Defectele de vorbire necorectate la timp au o influență negativă asupra personalității , instalându-se adevărate complexe de inferioritate, creând dificultăți de integrare în mediu socio-profesional. În limba română sunt cuvinte care se deosebesc printr-o singură literă și fiecare formă denumește altceva. Trebuie menționată această particularitate a limbii române, pentru ca elevii să-și dea seama de importanța pronunției corecte a cuvintelor, să fie atenți când pronunță și scriu cuvintele respective ( mare/ tare /care / zare; toc/ poc ; casă / masă / rasă ) . Sunt cuvinte care se deosebesc prin mai multe sunete sau prin toate sunetele ( nisip /carte ). Făcând exerciții de analiză a componenței sonore a cuvintelor, elevii vor observa că fiecărui sunet din cuvânt îi corespunde o literă. În clasele I, a II-a, se vor ocoli cuvintele care fac abateri de la această regulă din rațiuni didactice. În pronunția consoanei nu se rostește apăsat sunetul ajutător î, fiindcă unii elevi vor scrie și această vocală. Când se predau consoanele, pentru a se auzi mai bine într-un cuvânt este necesar să se afle lângă o vocală cunoscută ( de exemplu în cuvântul mama elevii aud bine sunetul m, spre deosebire de cuvântul pumn). Nu sunt sesizate cu ușurință nici semivocalele în diftongi sau triftongi, ele se aud mai bine în silabele în care sunt singure alături de o consoană. În procesul de asimilare a consoanei sonore b apar probleme dacă aceasta se află lângă consoanele surde ț sau s, fiindcă se aude p ( supțire ). Nu de puține ori, am sesizat dificultăți în legătură cu semivocala o din diftongul oa, care aflată la începutul cuvântului devine u, se aude uare dar se scrie oare, se aude uameni dar se scrie oameni. Grupurile de litere ( ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi), constituie și ele o abatere de la normele limbii române. Elevul învățând că fiecare dintre sunete reprezintă o literă, chiar dacă în unele situații nu este așa. Când se consolidează auzul fonematic, în clasele mai mari, elevilor li se prezintă corect cele două situații ale grupurilor de litere. Se evidențiază și o altă particularitate a limbii, pronunția identică alui chi și k alături de i ( cuvintele chibrit și kilogram ). Aceste greșeli se înlătură prin muncă educativă plină de răbdare și perseverență. Cunoașterea acestor particularități, abordarea lor în mod diferențiat, contribuie la dezvoltarea auzului fonematic precum și la pronunția, citirea și scrierea corectă a cuvintelor. Cadrul didactic va oferi elevilor, în dialogul, conversațiile cu ei, activitățile extrașcolare, pretutindeni și în orice împrejurare un model de exprimare. În articolul său ,, Limba română în școalele noastre” Alexandru Vlahuță scria: ,, Depinde mai întâi de școlar să-și dea seama de fiecare vorbă, să le cunoască perfect cuprinsul și să le întrebuințeze mai ales cu măsură și chibzuială: învață-l să construiască frumos și solid…împătimește-l pentru stilul așezat, bine legat, limpede, curgător și fără pretenții.”

II.2. Sistemul limbii și cultivarea exprimării elevilor A sădi în sufletele elevilor dragostea pentru limba română, a-i învăța să vorbească și să scrie corect, este o înaltă îndatorire a cadrului didactic, deoarece așa cum spunea Mihai Eminescu: ,,…limba e stăpâna noastră … este însăși floarea sufletului românimii.” Limba poate fi înțeleasă ca un ansamblu de sisteme de semne: foneme. Morfeme, unități lexicale, forme ( clase și categorii morfologice), funcții sintagme și enunțuri. Sistemele limbii sunt studiate de fonetică și fonologie, de lexicologie și semantică, de gramatică. Aceste compartimente ale limbii se găsesc într-o strânsă legătură. Vocabularul și morfologia cu fonetica, deoarece cuvintele și caracteristicile morfologice sunt formate din sunete. Vocabularul cu structura gramaticală, fiindcă gramatica este abstractă și nu se poate aplica decât prin cuvinte. Vorbirea este utilizarea limbii în acte concrete de comunicare orală sau scrisă. Selecția mijloacelor lingvistice, este condiționată și se organizează potrivit unor reguli specifice cărora li se conformează orice vorbitor. Regulile acestea țin de existența unor stiluri funcționale: administrativ, tehnico-științific, publicistic, colocvial, artistic. Caracteristicile fundamentale ale unei limbi, care formează baza oricărei comunicări individuale și sunt în afara variațiilor stilistice, alcătuiesc sistemul limbii. Cunoașterea în amănunt a acestui sistem al limbii, trecere de la folosirea instinctivă a legilor vorbirii la folosirea lor conștientă ajută la perfecționarea deprinderilor naturale de limbaj, în scopul îmbunătățirii comunicării lingvistice, al transmiterii unor cunoștințe despre lume și viață cât mai bogate și mai nuanțate. Cultura lingvistică se face în familie, în școală , în timpul întregii vieți. Cultivarea limbii nu se reduce la asigurarea corectitudinii (grafice, fonetice, lexicale, morfologice), într-o altă treaptă aceasta urmărește dezvoltarea unei exprimării alese, bogate și nuanțate. Studiul limbii române, propune un model comunicativ-funcțional, adecvat specificuluii acestui obiect de învățământ, ca și modalităților de structurare la elevi a competențelor de comunicare. Acest model presupune dezvoltarea integrată a capacităților de receptare și de exprimare orală, de receptare a mesajului scris și de exprimare scrisă. II.3. Vocabularul limbii române

Totalitatea cuvintelor unei limbi formează vocabularul. Cuvintele sunt materialul de construcție cu ajutorul căruia gramatica (comunicarea) formează propoziții și fraze. De aici decurge legătura strânsă dintre vocabular și cealaltă parte a limbii, structura gramaticală. Din punct de vedere al frecvenței cuvintelor și valorii lor în întrbuințare, lexicul limbii române se împarte în: 1. Vocabularul fundamental (fondul principal lexical) cuprinde aproximativ 1500 de cuvinte cunoscute și utilizate de toți vorbitorii de limbă română și este format din: * cuvinte foarte vechi ( moștenite sau îmrumutate din alte limbi); * cuvinte folosite frecvent în vorbire; * cuvinte cu mai multe sensuri ( polisemantice ); * cuvinte care intră în componența unor locuțiuni sau expresii specifice limbii române. Cuvintele care compun vocabularul fundamental al limbii române denumesc: – părți ale corpului omenesc: cap,gură,ochi, picior,braț,etc.; – alimente: apă, lapte, pâine, brânză, carne, etc.; – obiecte de strictă necesitate și acțiuni frecvente: casă, masă, a mânca, a merge, a face, a respira, a sta, a locui, etc.; – păsări și animale ( în speciașl domestice ): pui, găină, câine, pisică, porc, vacă, cal, oaie,etc; – arbori și fructe: casta, plop, stejar,măr, păr-pere, nuc-nucă, cais-causă, etc; – grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic, etc; – zilele săptămânii: luni, joi, diminică, etc; – momente ale zilei, anotimpuri, luni: dimineața, vara, iule,etc; – culori folosite des: alb, negru, verde, roșu,etc; – conjuncții, prepoziții, numerale: dar, și, peste, trei, etc;

2. Masa vocabularului cuprinde restul cuvintelor ( aproximativ 90% din totalul cuvintelor) și este compusă din: – arhaisme; – regionalisme; – elemente de jargon și argou; – neologisme; – termeni tehnici și științifici. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale și construcții sintactice care au dispărut din limba comună și sunt de mai multe feluri: * arhaisme lexicale – cuvinte vechi, ieșite din uz fie din cauză că obiectul sau profesia nu mai există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, paharnic, logofăt, bejanie, opaiț, colibă etc. * arhaisme fonetice – cuvinte cu forme vechi de pronunțare, ieșite din uzul actual: pre, a îmbla, mezul etc. * arhaisme gramaticale – forme gramaticale vechi și structuri sintactice învechite: – morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc. – sintactice: Gazeta de Transilvania; Regionalismele sunt cuvintele și formele de limbă specifice vorbirii dintr-o anumită regiune: barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb), etc. * reginalisme fonetice- forme cu circulație restrânsă a unor cuvinte de uz general: barbat (bărbat), dește ( degete), gios (jos), frace (frate), etc. Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuințate de anumite persoane cu intenția de a impresiona și de a-și evidenția o pretinsă superioritate culturală. Bonjour, madam, O.K., week-end, look,etc. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înțeleși: biștari (bani), curcan (polițist), a ciordi ( a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mișto (frumos sau batjocură), nașpa (urât), etc. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi: *din limba latină savantă: colocviu, biblic, fabulă, pictură, literă, etc. * din limba franceză: monument, poezie, recamier etc. * din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc. * din limba germană: sortiment, ștachetă, tact etc. * din limba engleză: star, derbi, penalti etc. Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor sinonime: cutremur – seism, amănunt – detaliu; ceresc – celest; moarte – deces; prăpastie – abis etc. Limbajul tehnic cuprinde cuvinte și expresii specifice unui domeniu al tehnicii: bielă, bară de direcție, cheie franceză etc. Limbajul științific cuprinde cuvinte și expresii folosite în diferite domenii ale științei: bisturiu, adjectiv, fotosinteză, electron, polinom etc. Din punct de vedere al raportului dintre sens și forma sonoră se disting mai multe categorii de cuvinte: sinonimele, antonimele, omonimele, paronimele. Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă și echivalente sau foarte apropiate ca sens., existând diferite grade de echivalență între ele, astfel: * Sinonime totale ( corespund semantic în toată sfera lor de înțelesuri) . cupru-aramă, lexic-vocabular, apus-vest-occident etc. * Sinonime parțiale: bun-valoros, a trimite – a expedia etc. * Sinonime aproximative- sunt obișnuite mai ales în operele scriitorilor care atribuie valori semantice, figurative, metaforice cuvintelor uzuale, dilatând sfera semantică a cuvintelor (cuibar de ape-copcă-vârtej; iubire- arșiță). Sinonimele sunt o componentă definitorie pentru originalitatea, bogăția și expresivitatea unei limbi. Se dă vorbitorului posibilitatea de a alege dintre două sau mai multe cuvinte, construcții, cu sens asemănător ce-i stau la dispoziție, pe cel mai potrivit cu situația în care se găsește cu intențiile comunicării sale.

Antonimele sunt cuvinte alcătuite din complexe sonore diferite și sensuri opuse. Opoziția exprimată de antonime poate fi: * calitativă: bun-rău; * cantitativă: mult-puțin; * temporală: ieri-azi; * spațială: sus-jos; Antonimia se stabilește pentru fiecare dintre sensurile cuvântului polisemantic: Exemplu: drept-nedrept (om); drept-stâng ( picior); drept- strâmb (adjectiv). Antonimia se poate realiza cu ajutorul unor perifraze: a ascunde – a da pe față: a opri – a da drumul. Unele antonime au rădăcini diferite ca de exemplu: bun-rău; altele sunt derivate cu prefixe: sigur-nesigur, a face- a desface. Omonimele sunt cuvinte care au aceeași formă sonoră dar sensuri diferite. Exemplu: – bancă ( scaun mai lung, de obicei cu spătar) – bancă ( numele instituței financiare ) – somn ( stare fiziologică de repaus) – somn ( pește răpitor ) Pe lângă omonimele lexicale mai sunt și omonime lexico-gramaticale: – cer – substantiv – cer – verb, persoana I; – sare – substantiv – sare- verb, persoana a III-a; Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice ca formă, dar diferite ca sens. Diferența de formă poate fi de unul sau mai multe sunete: Exemplu: – albastru ( culoare) – alabastru ( varietate de ghips) – atlas ( carte care conține hărți) – atlaz ( țesătură mătăsoasă, cu fața lucioasă) În mod obișnuit paronimele aparțin aceleiași clase gramaticale (exemplu: complement-compliment, subsatantive), dar și cuvinte din clase gramaticale diferite (exemplu: miner-substantiv, minier- adjectiv). Cunoașterea sensului paronimelor este foarte importantă pentru evitarea fenomenului de confuzie, de ,, atracție paronimică”, determinat de atribuirea greșită a sensului paronimului mai cunoscut vorbitorului, celuilalt paronim, care are în realitate cu totul alt sens. II.4. Mijloace de îmbogățire a vocabularului Lexicul unei limbi se află într-o continuă mișcare. Modificările care au loc în cadrul acestuia sunt direct sau indirect legate de progresul societății umane, în ansamblul ei și în mod special de transformările care se petrec în viața materială și spirituală a unei colectivități lingvistice. Dintre cauzele care explică evoluția și îmbogățirea vocabularului, menționăm: – dezvoltarea neîntreruptî a științei și tehnicii; – diversificarea și avântul vieții culturale; – prefacerile de ordin politic, social ți economic; – modificarea concepției și a mentalitîții despre viață a oamenilor, contactele dintre popoare, care în epoca actuală, devin din ce în ce mai strânse și mai variate. Studiul lexicului merită o atenție mult mai mare, decât i se acordă în momentul de față. Legătura dintre istoria lexicului și istoria societății este atât de strânsă și de evidentă, încât celebrul lingvist francez Antoine Millet afirma că ,, orice vocabular exprimă de fapt civilizație”. În orice limbă apar cuvintele pe două căi fundamentale: a) internă (noile unități lexicale rezultă din îmbinarea unor elemente existente deja într-o limbă oarecare); b) externă (constând în împrumutul din alte limbi). Mijloace interne Dintre mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului amintim: derivarea, compunerea, schimbarea valorii gramaticale. Derivarea cu sufixe Derivarea cu sufixe este o derivare foarte productivă ( sunt circa 500 de sufixe în limba română) și este mult mai răspândită decâ derivarea cu prefixe. Derivatele obținute cu ajutorul sufixelor, pot fi grupate, după înțeles în: nume de agent sau de instrument, derivate augmentative, diminutivale, derivate ce indică originea etc. Pe interpretarea derivatului se grupează și clasele semantice ale sufixelor. a) după înțelesul derivatelor sufixele sunt: – augumentative (formează substantive și adjective care măresc obiectele, însușirile: -an (băietan); – andru (băiețandru); -oi (măturoi, pietroi); – diminutivale (formează substantive, adjective și uneori adverbe; micșorează obiectele sau însușirile): -aș copilaș ), – el,-ea,-ică (cojocel, rămurea, frumușică); – ioară (aripioară); -uș, -elușă, ( purceluș, vițelușă); – uț, -uță, (căruț, căsuță); -uleț (coșuleț, vântuleț). – sufixe pentru denumirea agentului (care efectuează o lucrare ): -ar (morar); -aș (căruțaș); -easă(croitoreasă); -ist (tractorist); -tor (muncitor); -agiu (camionagiu). – sufixe pentru denumirea însușirii unor obiecte: -esc(tineresc); -iu (auriu); -ar (inelar); -aș ( fruntaș) etc. – sufixe pentru denumiri abstracte:- ătate (răutate); -eală (cicăleală); -ie (omenie); -anță,-ință (cutezanță, stăruință); -ime (istețime);-ism ( moldovenism). – sufixe pentru denumirea unei colectivități: -ărie (viespărie); -et (făget); -ime (muncitorime),-iș (stejăriș), –iște (porumbiște). – sufixe pentru indicare modalității: -ește (iepurește), -iș, âș (coborâș, pieptiș). – sufixe nologice productive: -ist (bonjurist,pașoptist); -ian (eminescian, sadovenian); -itate (spectaculozitate); -iza (nominaliza). b) după rezultatul morfologic al atașării sufixelor la temă, sufixele sunt: – substantivale: -ar (bucătar); -easă (lenjereasă); -ime (școlărime); -iță (lădiță); – adjectivale: -esc(tineresc); -iu (portocaliu); -os (stâncos); – verbale: -a (brăzda), -i (înflori); -iza (româniza), -ui (biciui); – adverbiale: -ește (românește, vulturește); -iș (furiș). Derivarea cu prefixe Prefixele sunt îmbinări de sunete – afixe- plasate în fațe rădăcinii unui cuvânt pentru a crea un cuvânt nou. Unele prefixe sunt foarte vechi, moștenite din latină,de exemplu: des- (descoase,desprinde); stră- (strămoș, străbunic,strănepot); altele sunt luate din slavă, de exemplu: ne- (necăsătorit,nedemn, necinste,nesocoti); răs- ( răscoace,răscroi) etc. Prefixele au și ele o anumită valoare lexicală: – ante- (înainte, în față,anterior): antevorbitor,antebraț, antemăsurătoare; – anti-(împotriva, în contra, opus): antichimic, antistatal, antirăzboinic; – con-,com-,co- (împreună): consătean,compătimi, corepetitor; – contra- (împotriva): contratimp; – extra-( în afară): extrașcolar,extraurban: -hiper-(peste, excesiv de ): hiperaciditate, hiperemotiv: – intra-(înăuntru): intraurban; – inter-(între): interbelic, interstatal; -post-(după): postnominal, postuniversitar; -pre- (înainte): preîncălzi,precuvânta; – supra-(desupra): supraomenesc, supraproducție; -ultra-(dincolo de): ultrasunet,ultramodern etc. Compunerea- este procedeul lexical intern care constă în unirea a două sau mai multe cuvinte pentru alcătuirea unui cuvânt nou, cu sens diferit față de cele inițiale. Poate fi făcută din cuvinte întregi sau din abrevieri. * substantive comune sau proprii: untdelemn, bunăvoință, câine-lup, gura-leului,rochița-rândunicii, Dealul Mare, Valea Călugărească ( substantiv + adjectiv), Drumul Sării; * Adjectivele compuse pot fi alcătuite din două sau trei adjective, dintr-un verb și un adjectiv, dintr-un adverb și un participiu sau din alte cuvinte: bunăvoință, economico-organizatorice, atotștiutor, răuvoitor; * adverbe ( provenite dintr-o prepoziție + un subsatntiv): dupăamiază, devreme; * Numerale: douăzeci, câte patru; * Verbe compuse: a binevoi, a binemerita; * Conjuncții compuse: ca să, cum că; * Prepoziții compuse: de la, de lângă; * Interjecții: tic-tac; Compunerea prin abreviere, după modelele din unele limbi străine, altele sunt alăturarea literelor inițiale ale cuvintelor componente: Rompres, Tarom, C.F.R., O.Z.N., O.R.L. Schimbarea valorii gramaticale Schimbarea valorii gramaticale este un procedeu care constă din trecerea unui cuvât de la o parte de vorbire la alta sau dintr-o clasă gramaticală la alta. ,, Iarna a trecut. A sosit primăvara. Primăvara păsările călătoare vin în țara noastră. Iarna ele se duc în țările cu climă caldă.” În primele două propoziții, cuvintele iarna și primăvara au funcție de subiecte și sunt substantive. În următoarele propoziții, substantivele primăvara și iarna, deși au forme identice cu primele două, sunt complemente circumstanțiale de timp exprimate prin adverbe. De aici rezultă că, în anumite condiții unele substantive devin adverbe. Cel mai adesea un adjectiv devine substantiv prin articulare: ,,Un bărbat bătrân privește în zare. Bătrânul acela are 80 de ani.” Și gerunziile acordate au valoare de adjective: ,,Am scris numerele în ordine crescândă.” Și alte părți de vorbire își schimbă valoarea gramaticală, aici am amintit doar câteva dintre ele. În cazul schimbării valorii gramaticale, fenomenul înțelegerii semnificațiilor noi pare mai dificil, deoarece în conștiința elevului se suprapun cele două semnificații- lexicală și gramaticală, totuși se pot sesiza sensurile lexicale. Stăpânirea acestor fenomene lingvistice înseamnă, în același timp, tehnici operante în activitatea de îmbogățire și activizare a vocabularului în lecțiile de limba română.

Împrumutul ca mijloc extern de îmbogățire a vocabularului Între popoare au existat întotdeauna anumite relații: de vecinătate, comerciale, diplomatice etc. Aceste relații au făcut ca multe cuvinte dintr-o limbă să fie împrumutate de altă limbă. De la slavi ne-au rămas cuvinte din diferite domenii de cativitate: babă, ceas, muncă, veste, bogat, calic, slab, vesel, dovedi, păzi, sfârși etc. Din limba maghiară sunt cuvinte ca: belșug, chip, gazdă, neam, oraș, uriaș etc. Din turcă se păstrează: acadea, chiftea, ciorbă,iaurt, musaca, sarma, belea, dușumea, chef, chirie, moft etc. Împrumuturi lexicale de origine grecească: politicos, tacticos, molipsi etc. Îm limba română cele mai multe cuvinte au intrat începând cu epoca Școlii Ardelene. Multe dintre ele sunt luate din limbile romanice sau din latină: abis, azil, canal, erou, fundație, societate etc. Dintre cuvintele împrumutate din limbile romanice sau din alte limbi, unele denumesc noțiuni tehnico-științifice privind diferite ramuri: geografie: austral, aerolit, cascadă etc.; științele naturii: algă, amfibie; agronomie: fertil, irigație; matzematică: ecuație, monom; științele fizico-chimice: agregație, solubil; medicină: antiseptic, abdomen; tehnică: diesel, bec, radioficație etc. Cuvintele noi, împrumutate, în general din alte limbi, se numesc neologisme. Ele contribuie în mod evident, la îmbogățirea vocabularului limbii române. Îmbogățirea vocabularului prin neologisme este un fenomen caracteristic tuturor limbilor. Procesul de îmbogățire și modernizare a lexicului românesc începe încă din secolul al XVIII-lea prin introducerea de neologisme latino-romanice. Nelogismele luate direct din latină pe cale livrescă nu trebuie confundate cu cuvintele moștenite din latină și care au evoluat din punct de vedere fonetic și semantic. Cele mai multe neologisme, provin din franceză și se întâlnesc în toate compartimentele vieții social-politice, economice, juridice, în științe etc. : avion, automobil, bacalaureat, balon, bluză, cablu, cartograf, coeziune, departament, a developa, dispută, economic, endocrinologic, fantezie, gară, garderob etc. Din limba italiană am împrumutatt cuvinte ca: basorelief, capodoperă,campion etc. Din limba germană, atât prin intermediul șvabilor din Banat sau al sașilor din Transilvania, cât și prin relațiile pe care le-am avut cu Austria, au fost împrumutate cuvinte ca: balonzaid, glaspapir,lebărvușt, rucsac etc. Mai ales în ultimele decenii, din limba engleză am luat cuvinte ca: buldozer, pick-up, corner, gol, henț, ofsaid, tenis etc. După unii lingviști limba română actuală cuprinde în jur de 50000 de neologisme, în afară de termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. În limbă au pătruns totdeauna și pătrund și astăzi numeroase neologisme de care ne putem lipsi. Excesul de neologisme poate îngreuna comunicarea dintre oameni, constituind uneori o piedică în înțelegerea unor texte. Elevii trebuie orientați să opereze cu diferite sensuri ale aceluiași cuvânt, să întrebuințeze cuvintele în diferitele lor accepțiuni, în contexte accesibile. Asemenea activități îi stimulează pe elevi în înțelegerea resurselor limbii, le cultivă capacitatea de a folosi cuvintele în contexte variate, în vederea exprimării cât mai precise și nuanțate a gândurilor și sentimentelor, a afirmării pe această cale a posibilităților creatoare.

CAPITOLUL III STRATEGII DIDACTICE UTILIZATE ÎN PREDAREA-ÎNVĂȚAREA- EVALUAREA NOȚIUNILOR DE VOCABULAR ÎN CICLUL PRIMAR III.1. Conceptualizarea strategiei didactice Conceptului de ,, strategie didactică” i se atribuie mai multe conotații care nu se exclud, ci se întăresc reciproc. Strategia didactică poate fi privită ca: a) un mod integrativ de abordare și acțiune; b) o structură procedurală; c) o înlănțuire de decizii; d) o interacțiune optimă între strategiile de predare și strategiile de învățare. a) Strategia un mod integrativ de abordare și acțiune Strategia se impune ca un mod de abordare a unei situații de instruire care își asociază un mod de acțiune combinatorie (o procedură) în vederea soluționării concrete a acestei situații. Este un mod de abordare sau de reprezentare globală a unei situații de instruire care se referă la: * un anumit mod de a gândi sau de a concepe punerea elevilor în contact cu subiectul(materia nouă) de studiat (punerea în situație) cu realitatea; * o opțiune clară pentru un anumit tip de experiență de învățare, cea mai potrivită în condițiile date, în care urmează să fie angajați elevii; Se va ține seama de faptul că unul și același conținut poate fi propus și însușit în moduri diferite, fșcându-se apel al una sau alta dintre posibilele tipuri de învățare, de exemplu, prin receptare, descoperire, problematizare, acțiune ptactică, lectură etc. * stabilirea unui mod de acțiune adecvat, bazat pe alegerea, constituirea și organizarea într-o ordine rațională și cronologică (eșalonată în timp) combinată, a unui ansamblu de metode (tehnici), suporturi didactice, mijloace și forme de organizare corespunzătoare situației date. Diferitele metode pot fi utilzat singure sau în combinație. Potrivit cercetărilor existente, folosirea lor izoltă sau excesivă este mai puțin eficientă decât în asociație. Complexitatea unei situații de instruire, este de așa natură, încât solicită folosirea unor variate metode și mijloace, clasice sau moderne, nu ca entități distincte, ci ca resurse interdependente, ce acționează după principiul complementarității funcțiilor, al compensației și susținerii (întăririi) reciproce. (Cerghit,I. 2008, p.327). Întotdeauna, explicația, prelegerea, expunerea, conversația etc, găsesc un suport în metoda demonstrației, fie că aceasta se bazează pe utilizarea unor materiale didactice obișnuite, fie a unor suporturi audiovizuale moderne.Ceea ce favorizează cel mai adesea succesul învățării este tocmai această formă metodică de punere în valoare a unui asemenea ansmblu de resurse. Utilizarea combinatorie a metodelor diferite și a celorlate resurse (suporturi didactice, forme de organizare a activității elevilor), vin și diferitele precizări și definiții ce aparțin unor recunoscuți cercetători sau practicieni ai școlii, cum ar fi: – ,,un ansamblu de resurse și metode planificate și organizate de profesor în scopul de a le permite elevilor să atingă obiectivele date, Persoanele, locațiile, materialele și echipamentele formează resursele, în timp ce ce modurile de intevenție (abordare), formele pedagogice și tehnicile pedagogice constituie metodele” (Parent,Nero, 1981). – ,,un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice și principiile de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conținuturile, în vederea atingerii obiectivelor” (Ionescu,Chiș, 1992, p.9); – ,,combinarea specifică, oprtună,conjuncturală de metode, mijloace, forme de organizare, resurse materiale și temporale, tipuri de învățare”(Ungureanu,D. 1999,p.16); – ,,strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să acceadă la cunoaștere și să-și dezvolte capacitățile intelectuale, priceperile, deprinderile, aptitudinile, sentimentele și emoțiile. Ea se constituie dintr-un ansamblu complex și circular de metode, tehnici, mijloace de învățământ și forme de organizare a activității, complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, în vederea realizării cu eficiență a învățării” (Oprea,2006,p.24). Cei mai eficienți dascăli, sunt cei capabili să combine metodele și tehnicile de predare-învățare în toate modurile posibile. Este cert că operațiile combinatorii implică măiestrie, ingeniozitate și artă, precum și abilitate în utilizare lor. O strategie poate fi rezultatul complex al combinării după criterii foarte diferite a metodelor, în funcție de complementaritatea și valoarea compensatorie a acestora, de compatibilitatea și exclusivitatea lor. Se pot combina, de exemplu: – metode de studiu individual, independent, cu metode de învățare interactive(de grup, de echipă); – metode clasice cu metode moderne, tehnologizate; – metode constructive cu metode algoritmice; – metode inductive cu metode deductive; – metode informaționale (cantitative) cu metode formative; – metode formale cu metode nonformale. b) Strategia ca structură procedurală În ce de-a doua accepțiune stategia se definește ca un ansamblu de acțiuni și operații de predare-învățare în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în condiții de maximă eficacitate, a obiectivelor prestabilite. Strategia ar fi o structură procedurală în sens de ordonare specifică a acțiunilor și operațiilor ce vor fi efectuate, concretizate în metodele și procedeele care le reprezintă.(Claude Bastien, 1987) c) Strategia ca înlănțuire de decizii În această accepțiune se pornește de la premisa că deciziile sunt cele care definesc actul de predare, ca și stilurile de predare ca atare. Strategia reprezintă ,, un ansamblu de decizii vizând desfășurarea procesului instructiv educativ, în vederea atingerii unor obiective, decizii adecvate situației concrete (factorilor care au influență asupra rezultatelor prtoiectate)”(Noveanu,1983,p.58). d) Strategia- o interacțiune optimă între strategiile de predare și strategiile de învățare. Procesul de instruire angajează într-un efort comun cei doi parteneri, profesor și elev. Pentru profesor strategia de predare reprezintă performanțele sale în materie de prezentare a conținutului nou, pentru elev strategia de învățare reprezintă modul activ de percepere, de organizare, de elaborare și de precizare față de conținutul sau subiectul nou care i-a fost supus atenției. Căutarea strategiei trebuie să se bazeze pe analiza situației date, pe inventarierea resurselor umane, materiale și procesuale existente sau posibile. După J.Parent și Ch. Nero (1981), acest demers constructiv ar putea fi reprezentat și schematic , astfel (figura 1). Figura 1. Demersul elaborării unei strategii didactice (Parent, Nero, 1981) III.2. Elementele componente ale strategiei didactice Elementele constitutive ale strategiei didactice: Experiențe de învățare: – învățarea prin receptare; – învățarea prin descoperire. -învățarea prin problematizare; – învățarea prin lectură; – învățarea programată; – invîțarea bazată pe jocuri didactice; – învățarea bazată pe experiment; – învățarea prin cooperare etc. Metodele pot fi clasificate după criterii diferite, astfel: * după criteriul istoric se face distincție între metodele vechi (clasice sau tradiționale) și metodele noi sau moderne; * după gradul de generalitate se disting metode generale și metode particulare sau speciale; * după caracterul individual / social există: – metode de muncă individuală: libere, sub direcția profesorului și programate; – metode de muncă colectivă ( cu întreaga clasă); – metode de muncă frontală ( de adresare întregii clase, dar fiecare elev lucrând individual); * după obiectivele urmărite: – metode de predare propriu-zisă, departajate în metode de transmitere și asimilare a cunoștințelor; – metode de formare a priceperilor și deprinderilor, metode de fizare și consolidare; – metode de aplicare și metode de evaluare a rezultatelor învățării; * după carcterul activității mintale- se utilizează metode algoritmice, nealgoritmice, euristice, creatoare etc. Mijloace de învățământ * mijloace informativ- demonstrative ( acelea care posedă un mesaj informațional): mijloace intuitiv-obiectuale și imagistice, reperezentări figurative, reprezentări vizuale sau auditive, materiale naturale și forme ale reprezentării ale acestora în relief, mijloace logico-raționale (formule matematice, note muzicale,etc), * mijloace de exersare și formare aplicate în activitățile practice, în efectuarea experiențelor de laborator,etc * mijloacele audio-vizuale reprezintă o categorie de mijloace multi-media (de informare și comunicare în masă) la construcția cărora sistemele electrotehnice au o contribuție importantă. * mijloace de raționalizare a timpului didactic (șabloane, ștampile hărți contur, xerox-uri etc) * tehnica informatică și de calcul indispensabilă desfășurării cu succes a procesului instructiv-educativ, fiind din ce în ce mai des considerată o stare de spirit a viitorului eduacațional. Forme de organizare a instruirii: * organizare frontală (sarcinile de lucru, timpul și suportul de inișiere sunt de obicei comune); * organizare grupală ce presupune organizarea elevilor pe echipe în funcție de anumite criterii: grup omogen (elevii sunt inclușio în funcție de interese, capacități, rezultate școlare comune) și grup eterogen ( elevii sunt incluși posedând capacități, interese, rezultate școlare diferențiate); * organizare indivudală ce presupune respectarea individualității elevilor, adoptându-se sarcini de instruire în concordanță cu nevoile și posibilitățile fiecărui elev în parte. III.3. Metode tradiționale și metode moderne de predare a noțiunilor de vocabular în ciclul primar Etimologic, termenul de metodă, provenit din limba greacă, methodos ( compus din odos= cale, drum și metha= către, spre) înseamnă ’’drum care duce spre…’’,’’ cale de urmat’’ în vederea aflării adevărului. În învățământ metoda reprezintă o cale pe care cadrul didactic o urmează pentru a-i face pe elevi să ajungă la realizarea obiectivelor prevăzute, o cale pe care dascălul o parcurge pentru a determina elevii să găsească ei singuri, adeseori, calea proprie de urmat în procesul învățării. Plecând de la literatura de specialitate metodele sunt împărțite, din punct de vedere istoric în: metode tradiționale/clasice (povestirea, conversația, exercițiul, explicația, demonstrația, jocul didactic, observația, lectura explicativă etc.) și metode moderne (problematizarea, brainstorming-ul, ciorchinele, metoda cubului, metoda cadranelor, cvintetul etc.). Alegerea și folosirea metodelor de învățare a noțiunilor de vocabular se face în funcție de mai mulți factori,precum: vârsta elevilor , de felul cum sunt educate auzul, pronunția atenția dar și de posibilitățile intelectuale ale elevilor. Expunerea, conversația, descrierea, explicația, povestirea, lucrul cu manualul, sunt câteva dintre metode la care recurg dascălii ce utilizează modelul de comunicare în cadrul lecțiilor Expunerea în cadrul orelor de limba și literatura română, ia de obicei forma povestirii. Constă în prezentarea unor fapte, a unor evenimente și episoade istorice care ajută la înțelegerea textelor literare narative și istorice sau expunerea unor fapte de limbă atunci când se explică formarea limbii române în lecțiile despre vocabular. Această metodă este folosită cu eficacitate la clasa I. La sfârșitul fiecărei povestiri trebuie păstratz un moment de tăcere, considerând că elevii trăiesc cele povestite. O expunere creatoare, expresivă, plastică trezește elevilor dragostea pentru limba română îndemnându-i totodată la lectură. Conversația este calea întrebărilor și a răspunsurilor; o convorbire sau un dialog care se realizează între învățător și elevi, prin care stipulează și se dirijează activitatea de învățare a acestzora. Conversația îmbracă două forme: euristică și catihetică. Conversația euristică constă în a-i conduce pe elevi, prin întrebări atent formulate, să ajungă cu ajutorul raționamentelor la cunoștințe noi. Conversația catihetică vizează simpla reproducere a cunoștințelor asimilate în etapele anterioare în verderea fixării și consolidării lor. După specificul întrebărilor ce declanșează răspunsul, se disting următoarele tipuri de conversație: * Conversații ce se bazează pe întrebări deschise; * Conversații ce se bazează pe întrebări închise; * Conversații ce se bazează pe un alnț de întrebări închise; * Conversații ce se bazează pe întrebări stimulatorii să exploratorii. Conversația ca metodă implică ideea de comunicare. Pentru realizarea unei comunicări autentice, cadrul didactic trebuie să țină seama de câteva cerințe: * mesjul să fie formulat clar, să fie sesizabil la nivelul de înțelegere al elevilor; * mesajul să conțină un plus de informație care să asigure receptarea cu interes de către elevi; * ritmul să fie corespunzător, emisiunea clară, întărirea să serealizeze la momentul oportun, după un control al recepției, prin feed-back; * tonul conversației să fie apropiat, plin de înțelegere și sinceritate; * răspunsurile să nu fie întrerupte prin corectări, observații, adăugiri până nu se epuizează mesajul; * corectările, observațiile, adăugirile să fie bine motivate, astfel încât să fie acceptate fără inhibări;(Corniță,G.,1993,p.70) De exemplu la lecția ,, Vreau să trăiesc printre stele” după Victor Eftimiu am adresat întrebările: – Ce sărbătoare ilustrează textul? – Ce dorea brăduțul? – De ce regreta Brăduleț că și-a părăsit frații? – Cine i-a îndeplinit dorința lui Brăduleț? – Enumeră lucrurile și ființele din cameră? Tema conversației poate să fie aleasă de către învățător sau de către elevi din diverse domenii: școala, familia, povești, anotimpuri, mediul în care trăiesc, aceste conversații dezvoltându-le elevilor nu numai gândirea, ci și exprimarea orală printr-un vocabular nuanțat. Exercițiul este o metodă comună mai multor discipline și este folosită în vederea formării de priceperi și deprinderi, a consolidării cunoștințelor teoretice și dezvoltării unor capacități și aptitudini. În școala activă,exercițiul nu se reduce numai la formarea priceperilor și deprinderilor ci explorează noi domenii: * înțelegerea noțiunilor, regulilor, principiilor și teoriilor învățate; * dezvoltarea operațiilor mentale și constituirea lor în structuri operaționale; * sporirea capacității operatorii a cunoștințelor priceperilor și dprindrilor; * prevenirea uitării și tendințelor de interferență; * dezvoltarea unor capacități și aptitudini intelectuale și fizice, a unor calități morale și trăsături de voință și carcter; * înlăturarea deprinderilor incorecte; Însușirea operațiilor și formarea deprinderilor presupune respectarea unor etape de abordare a acțiunii: instrucția verbală sau explicarea acțiunii, demonstrarea, exercițiul operatoriu, întărirea, controlul sau autocontrolul. Exercițiile de limbă și literatură, aplicate la diferite nivele de vârstă vor viza operații de tipul: citirii conștiente, scrierii corecte și rapide, înțelegerii diferitelor tipuri de limbaj, deprinderii de a formula idei principale, de a rezuma un conținut sau de a-l reda cursiv,expresiv și clar, de a exprima oral și scris noțiuni, judecăți, raționamente cu ajutorul unităților lingvistice: cuvinte, propoziții, fraze. Pentru activizarea, nuanțarea și îmbogățirea vocabularului exercițiile sunt diverse. 1. Exerciții care solicită găsirea cuvintelor potrivite pentru spațiile punctate: În fiecare dimineață străzile răsună de…………….copiilor ce se-ndreaptă spre școală.(zgomotul, vociloe, freamătul). În …………….copiii veseli aleargă neobosiți.(pauze recreații) Multe lucruri noi…………. de când sunt școlari.(au învățat, au aflat) Cartea este cel mai bun……………..al omului.(prieten amic, tovarăș). 2. Înlocuirea spațiilor punctate cu cuvinte care au aceeași formă dar înțeles diferit: Mama pune ………în mâncare.(sare) Ioana………..coarda. Am cumpărat un………de unghii.(lac) Amara este un ……….cunoscut în toată țara. Rezolvând astfel de exerciții elevii capătă deprinderea de a folosi aceste cuvinte în structuri noi, renunțând treptat la clișeele, modelele primite de la învățător sau găsite în manual. În această perioadă cuvintele își fixează temeinic semnificația, trec de la vocabularul activ la cel pasiv. Mulți elevi au dificultăți în scrierea cuvintelor ce cuprind grupuri de litere, fapt pentru care deseori se utilizează anumite tipuri de exerciții, spre exemplu: 1. Completați cuvintele date cu grupurile de litere potrivite: ……rneală ……re ……ară ……te ……nar ……readă ……rc ……piu ……rere ……ndă 2. Transcrieți textul completând cuvintele cu grupurile de litere potrivite: ,, Soarele strălu…ște pe …r. Mar…la, Lu…an și Paras…va se joacă. Mar..la este legată la o… Ea întreabă: – Unde ești …miță! – Ai…! Ai…! Demonstrația ca metodă înseamnă a prezenta elevilor obiecte sau fenomene reale sau substitutele acestora în scopul ușurării efortului de explorare a realității, al asigurării unui suport peceptiv(concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea și învățarea unor cunoștințe, al confirmării consistenței unor adevăruri (teze, teorii) sau al facilitării execuției corecte a unor acțiuni și al formării deprinderilor sau comportamentelor corespunzătoare. Pentru limba română pot fi utilizate: * demonstrația cu ajutorul reprezentărilor grafice (tablouri, fotografii,planșe, desene, grafice); * demonstrația cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-vizuale; * demonstrația întemeiată pe documente auditive (sau reproduceri ale acestora); * demonstrația exemplelor. Este indispensabil apelul la concretizarea figurativă, mai ales la copiii aflați în stadiul gândirii concrete și logico-concrete, fiindcă fără un astfel de suport, elevilor le-ar fi dificil să depisteze corespondențe și să utilizeze corect simbolurile. Prin combinarea acestei metode cu altele, în special cu conversația sau priblematizarea, poate deveni o metodă activă de predare-învățare. Explicația este o metodă expozitivă (metodă de comunicare orală), o formă a expunerii sistematice a cunoștințelor, bazată pe demonstrare logică și argumentare rațională. Demersurile explicative pot urmări: clarificarea unor concepte, fapte, abordări, modele de lucru, principii etc., prin relevarea și argumentarea notelor lor esențiale și a legăturilor dintre ele, astfel contribuind la formarea exersarea și dezvoltarea capacității de argumentare a elevilor. Se recurge la explicație încă din clasa I, deoarece datorită particularităților de vârstă elevii nu își pot însuși noțiunile de vocabular pe bază de reguli. În cadrul expliacției se folosesc de obicei și materiale intuitive. Exemplele care se vor analiza cu elevii trebuie să fie accesibile, interesante, educative, ajutând la depistarea a ceea ce este carcteristic. De exemplu în lecția ,,Prima zi de școală”, elevii întâlnesc expresia ,,clinchet cristalin al clopoțelului”, explicația fiind însoțită de o demonstrație practică a sunetului făcut de clopoțel. În predarea cuvintelor cu același înțeles am folosit perechile de cuvinte ,,zăpadă=nea=omăt”, ,,zice=spune” explicându-le elevilor că aceste denumesc același fenomen al naturii, respectiv aceeași acțiune. În cazul cuvintelor cu înțeles opus se pot folosi în explicație perechile de antonime ,,lumină-întuneric”, ,,zi-noapte”, mergând pe analogia ,,dacă nu e lumină, cum e? sau dacă nu este ziuă, ce e?”. În numeroase lecții întâlnim figuri de stil pe care dacă nu le explicăm corect, elevii nu vor reuși să le înțeleagă. Spre exemplu în lecțiile ,,Bunica” de Ștefan Octavian Iosif și ,,Bunicul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, portretul fizic al bunicilor este pictat prin mijloace pe cât de simole, pe atât de precise: – bunica: ,,Cu părul nins (nins-cuvânt folosit în chip neobișnuit pentru a arăta culoarea-epitet)…cu ochii mici”( mici – un adjectiv simplu, semnificativ pentru portret. – bunicul: ,,plete albe și crețe, parcă sunt niște ciorchini de flori albe” (părulalb și ondulat este asemănat cu flori albe de cireș), ,,ochi blânzi și mângâietori” (o privire calmă). Jocul didactic Învățarea bazată pe jocuri didactice presupune participarea activă și interactivă a elevilor în procesul de asimilare a noului, în contexte care îmbină elementele instructive și formative cu elemente distractive, ludice. Formularea sarcinilor didactice sub formă de joc, îi stimulează mult pe elevi, îi implcă profund în instruire, îi activizează din toate punctele de vedere, îi motivează să se implice voluntar și cu plăcere în activitate. Jocul didactic atrage elevii în învățare, apropiindu-i firesc de acest proces și asigurând accesibilitatea noilor conținuturi de idei. Are la bază strategii euristice, putând fi considerat o formă a învățării prin descoperire. Antrenează gândirea logică, activă și creativă a elevilor; contribuie la formarea unor deprinderi de activitate independentă. Jocul didactic presupune respectarea mai multor etape: * organizarea bazei materiale a jocului; * precizarea conținutului și sarcinle jocului, * stabilirea regulilor de joc și explicarea (demonstrarea) lor; * controlul rezolvării independente și corecte a sarcinilor jocului și a respectării regulilor de joc; * aprecierea finală a desfășurării jocurilor și a rezultatelor obținute; Încă din clasa I pot fi folosite diverse jocuri în scopul activizării, îmbogățirii și nuanțării vocabularului, însușirii structurii garmaticale a limbii, formării deprinderilor de citire și scriere corectă, dezvoltării exprimării orale și scrise. Jocuri de activizare, îmbogățire și nuanțare a vocabularului 1. ,,Compune cuvintele” completând cu silabele potrivite: ……. …..-re …… …… ie ie ie

… … ……-re …… ……

2. Litera se plimbă – elevii au sarcina de a înlocui prima literă a celei de-a doua silabe cu altă literă, formând astfel cuvinte noi. Exemplu: cadă-casă, cană-cală. 3. Silaba se plimbă – elevii au sarcina de a adăuga la silaba dată, altă silabă, pentru a forma noi cuvinte.Exemplu: mamă – masă, mare, mapă. 4. Înlătură ultima silabă din cuvintele: cercul,acela,cerere. Exemplu: cercul- cer-cul –cer 5. Jocul ,, Eu spun una, tu spui multe” cuvânt- copil- inel- rață- caiet- penar- 6. ,, Spune cum este?” – joc pentru descoperirea însușirilor carte: mică, subțire, groasă, colorată copil: …………………………………………. soarele: ………………………………………. pălărie: ……………………………………….. Jocuri pentru dezvoltarea exprimării orale Jocul jetoanelor – elevii primescjetoane pe care trebuie să le așeze în ordine logică pentru a forma propoziții. Câștigă rândul care sau grupul care a terminat mai repede de ordonat cuvintele. ,,Continuă propoziția” – jocul se desfășoară pe rânduri de bănci. Primul elev spune un cuvânt cu care începe propoziția.El indică un alt elev care să spună un cuvânt nou pentru construirea propoziției. Al dilea elev după ce a spus cuvântul, stabilește cine continuă. Câștigă rândul care a construit corect propoziția și a dezvoltat-o mai mult. Pentru a fi mai ușor urmărite cuvintele pot fi scrise pe tablă. Folosirea metodelor și tehnicilor cu caracter mobilizator, care să mărească potențialul intelectual al elevilor prin angajarea lor la un efort personal în actul învățării, având ca rezultat o eficiență maximală-este necesară. Caracterizate prin flexibilitate, metodele moderne (de instruire activă și interactivă), constituie un instrument util în eficientizarea activității la clasă. În vederea dezvoltării vocabularului la elevi putem utiliza unele strategii activ-participative care să le îmbogățească exprimarea. Acestea nu trebuie rupte de metodele tradiționale, ele marcând un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didactice. Problematizarea reprezintă aceea modalitate de participare activă și interactivă a elevilor în procesul didactic, care constă în proiectarea și efectuarea de activități de căutare independentă (individuală sau colectivă) a răspunsului/ soluției la o problemă tensională, contradictorie. De exemplu, în lecția ,,Condeiele lui Vodă” după Boris Crăciun se poate crea o situați problemă: De ce țăranii numeau săgețile condeie? Pot fi considerate situații-problemă și cele care sunt formulate sub formă de alternativă și care au în conținutul lor, întrebarea: Ces-ar fi întâmplat dacă…? Metoda brainstorming/a asaltului de idei este o metodă interactivă care presupune generare de idei într-o situație de grup, bazată pe principiul suspendării judecății (faza de generare de idei este separată de faza de judecare). Principiile pe care ea se bazează sunt ,,cantitatea determină calitatea” și ,,evaluarea este amânată”.(Bocoș, M-D, 2013,p.430). Metoda poate fi folosită cu succes în elaboarea compunerilor libere colective, în rezolvarea problemelor ridicate de operele cu final deschis, în explcarea fenomenelor de polisemie. Lectura predictivă presupune citirea fragmentată a textului, făcută de către profesor/învățător, acesta întrebându-i pe elevi ce cred că se va întâmpla mai departe și de ce cred că se va întâmpla un anume lucru. Pe parcurs se întocmește o hartă a predicțiilor care constă în confruntarea evenimentelor relatate de text cu ipotezele relatate anterior. Ciorchinele este o metodă grafică de organizare și integrare a informației în cursul învățării. Se poate folosi la începutul lecției numindu-se ciorchinele inițial sau după lectura textului numindu-se ciorchinele revăzut. Această metodă solicită elevilor o analiză precisă a textului și îi permite corectarea și completarea informațiilor pe care le deține. Este un ,,brainstorming necesar”, prin care se stimulează evidențierea legăturilor (conexiunilor) dintre idei; o modalitate de a construi/realiza asociații noi de idei sau de a releva noi sensuri ale ideilor. Această metodă presupune următoarele etape: * Se scrie un cuvânt sau o propoziție- nucleu în mijlocul tablei, a unei hârtii de flipchart sau al unei pagini de caiet; – se scriu cuvinte sau sintagme care ne vin în minte în legătură cu tema propusă; – se leagă cuvintele sau ideile produse de cuvântul, sintagma sau propoziția-nucleu inițială satabilită ca punct de plecare, se trag linii între toate ideile care par a fi conectate; – activitate se oprește când expiră timpul alocat sau se epuizeză toate ideile. În textul ,,Aplodor” de Gelu Naum putem să relizăm imaginea pinguinului Apolodor din Labrador. Gândiți – lucrați în perechi, comunicați presupune o activitate de învățare prin colaborare care constă în stimularea elevilor de a reflecta asupra unui text (a unui conținut informațional) colaborând cu un coleg în formularea ideilor, pe care le comunică apoi întregii clase. – elevii formează perechi, într-un timp dat (3-4 min.), fiecare elev din fiecare pereche, scrie despre un anumit subiect, răspund individual la anumite întrebări pregătite dinainte de profesor, întrebări ce suscită mai multe răspunsuri posibile; – când au terminat de scris, cei doi parteneri, citesc unul altuia răspunsurile și convin asupra unui răspuns comun care să încorporeze ideile amândurora Rezumarea într-un timp scurt a răspunsurilor, obligă elevii să sesizeze și să sintetizeze esența informațiilor primite și apoi să le prezinte clar și concentrat De exemplu: Ce calități avea Cuza? (Ocaua lui Cuza- de Dumitru Almaș) Listă cu însușirile personajului: cinstit credincios cu bună credință corect necinstit omenos drept nerecunoscător arogant lacom demn viclean păgubit rău bogat Prin confruntarea răspunsurilor în perechi și între perechi există premisele organizării informațiilor acumulate în structuri cognitive prin relizare de contexte noi de exersare a acestor conținuturi și conduc la o învățare eficientă. Termenii-cheie este o tehnică menită să stimuleze elevii să-și rectializeze unelel dintre cunoștințele anterioare care au o anumită legătură cu tema/subiectul lecției. Elevilor li se stârnește interesul și îi motivează pentru activitate, determinând-ui să-și satbilească scopuri pentru investigația care urmează să o realizeze. Învățătorul alege 4-5 termeni cheie dintr-un text ce urmaeză a fi studiat, apoi îi scrie pe tablă. În perechi elevii decid prin discuție sau prin brainstorming ce relație poate exista între acești termeni. Termenii sunt puși în relație unii cu alții, care poate fi una cronologică, de caizalitate sau de succesiune logică. După ce perechile au ajuns la o concluzie privind legătura dintre termeni, învățătorul le cere elevilor să citească textul cu atenție pentru a descoperi termenii inițiali și relația dintre aceștia. Ei trebuie să compare relația existentă între termenii-cheie așa cum apare ea în text, cu cea anticipată de ei în cadrul discuției anterioare citirii textului. Scrierea liberă este o metodă ce presupune activitatea de a scrie (despre ceva) cu scopul de a gândi și învăța. Învățătorul le poate cere elevilor ca timp de 5 minute să scrie tot ce gțndesc dspre un anumit subiect. Eseul de 5 minute urmărește un dublu scop: îi ajută pe elevi să-și adune ideile legate de tema lecției și îi oferă învățătorului informații despre ceea ce s-a întâmplat, în aceea lecție în plan cognitiv/intelectual. De exemplu: Scrieți timp de 5 minute tot ceea ce vă terce prin minte despre țara noastră. Cvintetul este o poezie cu cinci versuri prin care se rezumă și se sintetizează conținutul de idei al unui text într-o exprimare concisă ce evidențiază reflecțiile elevului asupra subiectului în cauză.Structura unui cvintet este următoarea: – primul vers care de fapt este un singur cuvânt cheie, de obicei un subsatntiv referitor la subiectul în discuție: – al doilea vers e format din două cuvinte, adjective, care descriu ceva; – al treilea vers este format din trei cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu); – al patrulea vers este format din patru cuvinte și exprimă sentimentele autorului față de subiectul abordat; – ultimul vers este format dintr-un cuvânt care exprimă esența subiectului. Exemplu: ,,Ghiocelul Plăpând,mic Ascunzându-se, îndrăznind, răsărind Aduce bucurie în suflet Vestește” Variantele obținute pot fi afișate și citite colegilor. Metoda cadranelor este o altă modalitate de rezumare și sintetizare a unui conținut informațional solocitând participarea și implicarea elevilor în înțelegerea lui adecvată. Metoda cadranelor presupune trasarea a două axe principale perpendiculare una pe cealaltă în felul următor: I II

III IV Elevii audiază o povestire sau citesc un text, apoi sunt solicitați să noteze: a) în cadranul I: sunetele auzite în prezentarea povestirii sau descrise de ideile textului: b) în cadranul II: sentimentele pe care le-a trezit conținutul povestirii/textului; c) în cadranul III: să stabilesacă o legătură între conținutul povestirii/textului pe de o parte și cunoștințele și experiența lor de viață, pe de altă parte; d) în cadranul IV: morala sau învățătura ce se desprinde din conținutul de idei prezentat. Sarcinile elevilor concretizate în completarea cadranelor pot viza și alte aspecte decât cele menționate mai sus. Vorbind despre necesitatea inovării în domeniul metodologiei didactice și a căutării de noi variante pentru a spori eficiența activității instructiv-educative din școală, prin directa implicare a elevului și mobilizarea efortului său cognitiv, profesorul Ioan Cerghit afirma: ,, Pedagogia modernă nu caută să impună nici un fel de rețetar rigid, dimpotrivă consideră că fixitatea metodelor, conservatorismul educatorilor, rutina excesivă, indiferența etc. aduc mari prejudicii efortului actual de ridicare a învățământului pe noi trepte; ea nu se opune în nici un fel inițiativei și originalității individuale sau colective de regândire și reconsiderare în spirit creator a oricăror aspecte care privesc perfecționarea și modernizarea metodologiei învățământului de toate gradele. În fond creația, în materie de metodologie, înseamnă o necontenită căutare, reînoire și îmbunătățire a condițiilor de muncă în instituțiile școlare.”

III.4. Sugestii metodice de îmbogățire, activizare, nuanțare a vocabularului la clasă Modalitățile de îmbogățire a vocabularului elevilor din ciclul primar sunt numeroase, diverse și foarte interesante.Punctul de plecare în îmbogățirea și precizarea vocabularului îl constituie explicarea cuvintelor necunoscute. Iată câteva sugestii metodice folosite în cadrul orelor de limba română. a) Perceperea nemijlocită a obiectului sau a acțiunii denumite prin cuvânt. Acest procedeu corespunde particularităților de vârstă a gândirii concret-intuitive a elevilor mici. Percepând în mopd nemijlocit un obiect, copilul îi descoperă o serie întreagă de însușiri. Cu cât participă mai mulți analizatori la procesul perceperii, cu atât cunoștințele copiilor despre obiectul respectiv vor fi mai complete și mai adecvate; caracterizeză activitatea claselor I și a II-a și poate fi ilustrată cu exemple ca: penel= pensulă mică, cu păr fin , cu care se picteză; năframă= basma fină de pânză, țesătură anume pentru a-și acoperi femeile capul; tilincă= instrument des uflat de forma unui fluier, făcut din scoarța unui copac. b) În cazul în care nu se poate arăta obiectul, se poate arăta un desen, un tablou, o planșă pe care este reoprodus obiectul, macheta, mulajul lui. c) Alte cuvinte se pot explica prin mimica feței sau prin gesturi. Cuvintele ,,încrunta”(sprâncenele apropiate făcând o cută între ele, semne de nemulțumire, de mânie). d) Cel mai des în explicarea cuvintelor se apelează la sinonime. Încă din clasa I explicarea cuvintelor prin sinonime reprezintă o modalitate de înțelegere asensului acestora sau a sensului pe care-l capătă în context, a conținutului pe care-l desemnează. De examplu: pulbere=praf; faimă=glorie,renume; duios=blând. La lecțiile ,,Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, di clasele a II-a, aIII-a și a IV-a, elevii vor căuta cuvinte cu sens asemănător pentru: – culori ,,vrăjite”= fermecătoare, minunate, încântătoare. – amintiri ,,scumpe” = dragi, prețioase, valoroase. – lumea ,,minunată” = încântătore, splendidă, magnifică etc. Cu seriile sinonimice găsite elevii pot alcătui enunțuri din care să se desprindă înțelesul cuvântului respectiv. Având în vedere sensul propriu-zis al unui cuvânt și sensul figurat se poate aplica următorul exercițiu: Observați înțelesul verbului ,,a curge” din următorele propoziții: ,,Va mai curge multă apă pe Dunăre.” ,,Omului cu-nvățătură / Îi curge mierea din gură” ,,Râul curge printre sălcii” ,,Pe urmele pisicii curgeau ocările femeii.” Explicarea cuvintelor prin antonime sau asocierea cuvântului necunoscut cu un cuvânt opus ca înțeles, reperzintă o atractivitate deosebită pentru copii. De exemplu cuvântul ,,mare” este asociat cu ,,mic”, ,,frumos” cu ,,urât”, ,,tânăr” cu ,,bătrân”. Este ca un joc în care cel ce gândește mai repede și are un vocabular mai bogat, va găsi mai ușor răspunsul. Pentru îmbogățirea,dezvoltarea și activizarea vocabularului în lecțiile de limba română ne putem folosi și de mijloace specifice de îmboțire a vocabularului: derivarea cu sufixe și prefixe, schimbarea valorii gramaticale. De exemplu: -Formați cuvinte cu înțeles opus pentru cuvintele date: folositor – nefolositor util – inutil răbdare – nerăbdare – Jocul: ,, Să alintăm cuvintele” pisică=pisicuță pom=pomișor fată=fetiță carte=cărticică – Recunoașteți părțile de vorbire din prima coloană și transformați-le în a doua coloană astfel încât ele să devină substantive, adjactive, verbe. a) adjective substantive vesel veselia vechi vechiul nou noutatea b) substantive adjective gură guraliv întuneric întunecoasă cruzime crudă c) substantive verbe vedere a vedea conducător a conduce tăcere a tăcea Elevilor li se poate cere să alcătuiască propoziții cu aeste cuvinte. Omonimia: încă din clasa I avem posibilitatea să-i familiarizăm pe elevi cu exerciții de explicare, înlocuire și concretizarea cunoștințelor în alcătuirea de contexte pentru fiecare înțeles al cuvântului respectiv. Exemplu: corn – instrument muzical de suflat – excrescență a osului frontal – produs de panificație – arbore Elevii rezolvă cu ușurință astfel de exerciții care pot căpăta complexitate prin: a) stabilirea deosebirilor de sens cu ajutorul sinonimelor; b) indicarea părților de vorbire cărora le aparțin ( unde= subsatantiv; unde= adverb relativ). Pot fi utile și exercițiile de formarea a familiei de cuvinte. Exemplu: grădină, grădiniță, grădinărit, grădinar, îngrădit, neîngrădit. Prin descoperirea noțiunii generale într-o serie de noțiuni mai puțin generale. Exemplu: – unelte agricole: lopată, coasă, furcă, etc. acest procedeu se folosește atunci când elevii nu cunosc noțiunile generale, dar le cunosc bine pe cele particulare (clasele I și aII-a). – pâine, ulei, zahăr, făină – alimente; – stilou, creion, penar, riglă – rechizite școlare. Prin generalizarea noțiunilor particulare neînțelese. De exemplu : struț – pasăre: baza logică a acestui procedeu este legătura dintre particular și general, procedeu folosit atunci când elevii cunosc conținutul noțiunii generale (pasăre) iar noțiunea particulară (struț) le este necunoscută. Explicarea prin context, cu alte cuvinte, prin introducerea cuvântului necunoscut într-o propoziție sau frază cu cuvinte cunoscute. Exemplu: ,,năprasnic”- Era un ger năprasnic, sau ,,bazar” – Cumpăr din bazar obiecte de tot felul. Accesibilitatea unui text pe care îl citesc școlarii mici nu este dată atât de nivelul lui artistic ridicat, de numărul figurilor de stil, cât de măsura în care problematica acestei creații se înscrie în sfera de interese ale copiilor, precum și de felul în care elevii sunt conduși, prin intemediul lecturii explicative, să-i înțeleagă sensurile. (Șerdean, I., 2008,p.165) Cele mai multe texte accesibile elevilor din clasele primare fac parte din genul epic. Narațiunea presupune povestirea, relatarea, nararea unor întâmplări, a unei acțiuni la care participă diverse personaje. Elevii vor fi orientați să observe că unele momente ale acțiunii prezintă cadrul, timpul, împrejurările în care se petrec faptele, întâmplările precum și participanții la acestea, personajele (expozițiunea), alte momente arată cauzele desfășurării acțiunii (intriga), succesiunea evenimentelor (desfășurarea), până când se atinge momentul cu tensiunea cea mai înaltă (punctul culminant), iar ultimul moment înfățișează sfârșitul acțiunii (deznodământul). În textele lirice, sentimentele, gândurile autorului sunt exprimate în mod direct prin intermediul imaginilor artistice. Abordarea metodică a textelor lirice trebuie să pornească tocmai de la dezvăluirea modului deosebit de exprimare a sentimentelor, de la explicarea sensului figurat al limbajului folosit de autor; accentul punându-se pe realizarea, prin înțelegerea semnificației imaginilor artistice, a unor trăiri emoționale, precum și pe utilizarea în contexte noi a figurilor de stil întâlnite în creația respectivă. Limba noastră de Al. Mateevici exprimă, în versuri de mare vibrație, dragostea poetului față de limba română, prin comparații ca: ,, o comoară”, ,,foc ce arde”, ,,numai cântec”, ,,doina dorurilor noastre”, ,,graiul pâinii”. Comparația este întâlnită în foarte multe texte din manualele școlare și din alte lecturi, iar înțelesul ei poate fi cu ușurință desprins de elevi fără a o defini. În poezia Toamna, Octavian Goga asociază anotimpul cu sentimentul tristeții, sugerat de vaegetația ofilită în luptă cu ,,vântul fără milă”. Poezia începe cu constatarea făcută de poet, privind grădina la venirea toamnei: ,,Văl de brumă argintie”…Grădina capătă un alt sapect sub învelișul de brumă care acoperă florile asemeni unui ,,văl”(metaforă). Cuvântul ,,argintie” (epitet) indică reflexiile metalice ale plantelor brumate. Se va explica alevilor că în poezie unele cuvinte sunt folosite cu alt sens decât cel obișnuit (figuri de stil). ,,Bunica” de Ștefan Octavian Iosif, este un portret relizat cu mijloacele descrierii, sensibilizat de emoțiile și amintirile poetului.Trăsăturile fizice se împletesc cu cele sufletești. ,,Cu părul nins” (nins-epitet, sugerează culoarea); ,,…cu ochii mici” (mici – adjectiv sugestiv pentru portret). Poetul face ca portretul fizic să fie luminat de reacțiile sufletului ei:,,ochii calzi de duioșie…căta blând”, etc. Deși, în aparență dificilă pentru școlarii mici, poezia lirică analizată în mod corespunzător, cu accent pe dzvăluirea sensului figurat al cuvintelor, devine nu numai accesibilă ci și preferată. Un text nu poate fi înțeles fără pătrunderea semnificației fiecărui cuvânt, în special a celor noi, precum și a celor care au un sens figurat. Capacitatea de a descifra sensul unor cuvinte noi, de a înțelege semnificația lor prin forțe proprii este absolut indispensabilă pentru cititorul de orice vârstă. Activitatea cu vocabularul se desfășoară pe parcursul întregului demers al receptării mesjului scris, în mod deosebit cu prilejul analizei textului pe diferite unități. Elementele simple de analiză stilistică ce pot fi folosite mai ales la clasele a III-a și a IV-a, ajută elevii să înțeleagă mai bine mesajul unor creații, în special sensul figurat al unor cuvinte sau expresii care încorporează în conținutul lor un mare potențial cognitiv și mai ales educativ-afectiv. III.5. Modalități de evaluare a noțiunilor de vocabular în ciclul primar ,,Teoria evaluării eficienței învățământului constituie un sistem de concepții și tehnici referitoare la măsurarea și aprecierea rezultatelor obținute în activitatea de învățământ în general și cu deosebire a rezultatelor școlare.” (I.T. Radu,1981) Conceperea actului evaluării în relație cu procesul de învățare creează condiții ca atât rezultatele elevilor cât și calitatea procesului de predare-învățare să fie apreciate corect. Forme și tipuri de evaluare: După modalitate de exprimare: – orală – scrisă După modul de adresare și aplicare: – frontală (pentru toți elevii); – individuală (pentru un elev); – combinată (frontală și individuală). După momentul când se desfășoară:- predictivă (inițială) – formativă (continuă) – sumativă (finală). Cadrului didactic i se cere să verifice sistematic, pregătirea elevilor atât prin ascultarea lor curentă în timpul lecțiilor, cât și prin corectarea caietelor și aplicarea unor lucrări de control. În verificarea vocabularului dobândit la lecții de către elevi, se pornește de la obiectivele instructiv-educative prevăzute de programa școlară pentru clasele I-IV la disciplina limba și literatura romănă. De exemplu la sfârșitul clasei a III-a elevii vor dovedi că au deprinderi de: – citire conștientă, fluentă și expresivă, prin împărțirea textului pe fragmente, întocmirea planului de idei și relatarea pe scurt a conținului unui text; – să stabilească sensul unor cuvinte prin raportare la conținut și integrarea acestora în contexte noi; – să-și adapteze vorbirea la diferite situații de comunicare; – să manifeste interes pentru lectura unor texte variate; – să respecte ortografia și punctuația într-un text propriu; – să așeze corect în pagina caietului textele scrise, respectând scrierea cu alineat și spațiul liber între cuvinte, scriere caligrafică/lizibilă. Una dintre abilitățile care pot fi evaluate la clasele aIII-a și a IV-a este citirea corectă,fluentă, conștientă și expresivă. Fiecare elev citește textul în proză sau în versuri iar cadrul didactic noteză dacă s-au realizat, sau nu criteriile referitoare la calitatea citirii. Realizarea sau nerealizarea unui criteriu se noteză cu semnul plus sau minus. Citire corectă, fluentă, conștientă și expresivă.

Se pot formula itemi prin care se solicită elevilor să aleagă dintr-un grup de enunțuri pe cele care se potrivesc textului, sau să completeze enunțuri cu secvențe din textul citit. Pentru înțelegerea mesajului scris se pot formula itemi ca: (textul ,,Vizită” de I.L.Caragiale) 1) Încercuiește litera unde se prezintă corect informația din text: Domnul a fost în vizită pentru a sărbători: a) ziua de Crăciun b) ziua onomastică a fiului doamnei Popescu c) ziua de naștere În prezența musafirului, Ionel: a) stă cuminte și ascultă discuția b) se duce în altă cameră c) atârnă toba la gât, începe să bată cu o mână și să sufle în trâmbiță. 2) personajele textului sunt: a) Ștefăniță și prietenii b) Vodă și țăranii c) Ionel, doamna Maria Popescu, musafirul și servitoarea. Textul ,,Pace” de Octavian Goga Scrieți expresii cu înțeles asemănător pentru: a) Luna picură argintul……………… b) Vede-atâta împăcare……………… c) De trei glasuri legănată……………. Dacă sunt bine organizate, evaluările îi oferă profesorului informații importante care pot sta la baza unor decizii referitoare la ameliorarea procesului, la continuarea învățării, la revenirea asupra unor cunoștințe etc.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Strategii Didactice de Imbogatire, Activizare, Nuantare a Vocabularului Elevilor din Ciclul Primar (ID: 160754)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Strategii Didactice de Imbogatire, Activizare, Nuantare a Vocabularului Elevilor din Ciclul Primar

Copyright Notice

Aspecte Teoretice Si Practice Referitoare la Procesul de Evaluarea Didactica

Mediul Scolar Si Rolul Lui In Dezvoltarea Personalitatii Copilului

Locul Si Rolul Profesorului

Rolul Jocurilor și Activităților Liber Alese în Realizarea Obiectivelor Educaționale din Domeniul Științe

Literatura Si Cultura Italiana Anul Iii A Si B Programa

Metode Generale de Predare a Informaticii. Utilizarea Programului Microsoft Access Pentru Proiectarea Unei Aplicatii

Copyright Notice

Similar Posts