Strategii Didactice ale Invatarii Citirii Prin Intermediul Basmului In Ciclul Primar

Pedagogie

Strategii Didactice ale Invatarii Citirii Prin Intermediul Basmului In Ciclul Primar

Byadmin ianuarie 1, 2024

STRATEGII DIDACTICE ALE ÎNVĂȚĂRII CITIRII PRIN INTERMEDIUL BASMULUI ÎN CICLUL PRIMAR

CUPRINS

Argument

Cap. I. Despre fantastic. Tipologii

Cap. II. Bamul. Basmul popular și cult

II.1. Definiție.Personaje

II.1.1. Senex – regula pasivă

II.1.2. Virilis – regula activă

II.2. Trăsături

II.3. Asemănări și deosebiri

Cap. III. Metodologia cercetării

III.1. Ipotezele cercetării

III.2. Obiectivele cercetării

III.3. Tipul cercetării

III.4. Metodele de cercetare

III.5. Designul cercetării

III.6. Interpretarea rezultatelor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

ARGUMENT

Literatura pentru copii constituie o sursă inepuizabilă de exemple frumoase de comportare oglindite în mici antiteze între personaje, ne oferă consecințele neascultării sau ascultării, vredniciei sau lenei, cinstei sau necinstei, adevărului sau minciunii, ne prezintă trăsături pozitive ale unor eroi: vitejia, curajul, înțelepciunea, stăpânirea de sine, devotamentul, prietenia sinceră, dar și trasaturi nedemne, condamnabile ale unor personaje: viclenia, zgârcenia, lăcomia, șiretenia, îngâmfarea.

Am pornit această lucrare luând în considerație faptul că copiii trăiesc cu intensitate alături de eroii îndrăgiți ai operelor literare, se bucură când aceștia depășesc obstacolele ivite în cale și se întristează când aceștia au de suferit.Este de necrezut cu câta sete și afecțiune privesc copiii morala ascunsă în haina basmului, îi vezi triști și disperați când eroul sau eroina povestirii relatate sunt în impas și îndură suferințe apoi strigă de bucurie când vine întorsura fericită și personajele iubite sunt salvate.În călătoriile provocate de imaginarul din basme și povesti, copilul se simte fericit, participă afectiv și este alături de eroii pe care îi însoțește și la bine și la rău imitându-i mai târziu în activitatea lor.Conținutul poveștilor și basmelor îl transpune pe copil într-o lume mirifică, îi cultivă fantezia și visarea. Ele au încântat întotdeauna copilăria tuturor generațiilor și, totodată, acestea constituie un mijloc important care contribuie la lărgirea orizontului copilului. Basmele își găsesc un larg auditoriu în rândul copiilor tocmai pentru că apelează la afectivitatea lor, contribuind la cunoașterea prin intermediul imaginii artistice a lumii înconjurătoare, lărgirea sferei de reprezentări despre cele petrecute anterior dar și la formarea unei atitudini corespunzatoare.Copilul este creatorul propriilor imagini, povestitorul fiind cel ce le sugerează verbal. Efortul copilului de a-și imagina și înțelege nu poate fi conceput în afara unei gimnastici intense a memoriei, a gândirii, a voinței și a limbajului, lucru demonstrat și prin demersul aplicativ al acestei lucrări.

Am ales acestă temă pentru că, prin utilizarea basmului în cadrul orelor de limba și literatura română, elevii vor avea ocazia să pătrundă într-o lume nouă pe care n-o cunosc, copilul încercând să și-o imagineze și să judece după propriile idei faptele prezentate.Basmele au o mare forță de atracție în special asupra vârstelor mici. Ele au fermecat copilăria tuturor generațiilor, i-au alimentat elanurile, imaginația deschizându-i astfel căi de acces către nenumăratele taine ale Universului. Este știută marea lor valoare instructiv-educativă și formativă; aceasta în primul rând pentru că basmele sunt tablouri ale vieții, reflectând în ele problemele majore ale existenței: nașterea, căsătoria, calitatea fizică și morală a copiilor, a părinților buni sau vitregi, ridicarea prin merite a tânărului sărac, originea bogăției și a sărăciei, valoarea conduitei morale, aspirația și posibilitatea omului de a birui boala și moartea, spațiul și timpul, de a supune forțele ostile ale naturii, de a-și face viața mai ușoară și mai frumoasă. Valoarea educativă a basmului constă în reliefarea unor calități morale cu care sunt înzestrate personajele pozitive: curaj si vitejie, hotărâre și perseverență în îndeplinirea telului, spirit de sacrificiu, prietenie si umanism, respectarea cuvântului dat și îndeplinirea angajamentului luat, dârzenie și tărie în înfrângerea piedicilor si greutăților.

Copiii trec prin stări emotive diferite, de la teama pentru răul care ar putea s-o piardă pe eroina îndrăgită, la bucuria că a scăpat cu bine din toate încercările pricinuite de personajele negative. Bunătatea, cinstea, curățenia sufletească, mărinimia sunt răsplătite totdeauna, poate mai târziu, dar nu niciodată. Basmul îi încântă pe copii și datorită frumoaselor imagini vizuale construite prin comparații cu elemente concrete pe care copiii le rețin.

Literatura pentru copii este artă a cuvântului, pentru că ne înfățișează viața prin imagini artistice. Ea nu copiază viața, ci o recrează cu ajutorul fanteziei. Limbajul operei literare este artistic colorat. Cine scrie pentru copii, înseamnă a scrie ca pentru oameni mari. Personajele cărților, limbajul specific, epicul dens, conflictul împins spre senzațional, deznodământul fericit sunt câteva modalități de oglindire a vieții reale prin transfigurare artistică.

I. DESPRE FANTASTIC. TIPOLOGII

Fantasticul e o ,,categorie estetică fondată pe un contract de ficțiune, ce narează intruziunea supranaturalului într-un cadru realist” altfel spus, apariția unor fapte inexplicabile (cel puțin din punctul de vedere teoretic) într-un context familiar cititorului. ” (Anghelescu, Mihai, 1976). Astfel, fantasticul se situează între teritoriul miraculosului, unde supranaturalul este acceptat și justificat și cel al straniului, în care faptele aparent supranaturale sunt acceptate ca fiind absolut normale. Spre deosebire de aceste două situatii, în fantastic eroul, dar și cititorul are reacția de a refuza faptele supranaturale. Această reacție de refuz poate fi însoțită de dubitație, respingere sau chiar teamă. Fantasticul este adesea legat de o atmosfera specială, de un fel de crispare la întâlnirea cu imposibilul. Frica este si ea adesea prezentă, fie în câmpul eroului, fie din dorința autorului de a provoca angoasa cititorilor. Cu toate acestea, ea nu este o condiție "sine qua non" a fantasticului. Potrivit unor teoreticieni literari (Roger Caillois și Tzvetan Todorov), fantasticul nu ar constitui decât ,,o ezitare în acceptarea supranaturalului și în tentația găsirii unei explicări raționale a acestuia” . Fantasticul nu ar fi atunci decât stabilirea unei tranziții sau a unui echilibru savant între miraculos și straniu. (Caillois, Roger, 1971).

Deși până în prezent nu s-a elaborat o tipologie științifică a basmului folcloric românesc, I. Oprișan a fost îndreptățit să clasifice basmele fantastice potrivit unei viziuni proprii, care merită să fie acceptată provenind de la un prestigios specialist. Primul volum din suita Basmelor fantastice românești, intitulat Fata răpită de Soare, a cuprins ,,basme ale aspirației sideral-edenice (înfățișând figuri, peisaje, simboluri ale lumii celeste)". Volumul al doilea, Frumoasa Lumii, conține ,,transfigurări fantastice ale lumii pământene, reale." Volumul al treilea, Inimă putredă, e alcătuit din ,,basme ale incursiunii în teritoriile infernale ale afundurilor subterane". Volumul al patrulea include Basme superstițios-religioase. Evident, clasificările nu sunt rigide, strict delimitate, cele trei lumi – celestă, pământeană și infernală – putând coexista în cursul aceleiași narațiuni. Clasificarea este determinată de semnificația dominantă. Volumele 5, 6 și 7 au amplificat și au diversificat problematica celor patru volume anterioare. Volumul 5 îmbogățește materia din primul volum, cu noi motive narative ale aspirației sideral-edenice, intitulându-se Fata din Icoană, ilustrând viziunea populară despre lumea celestă și despre reprezentanții ei, marcați prin însemne solare sau stelare. Volumul 6, Busuioc și Siminoc, include basme rare sau necunoscute până acum, a căror acțiune se desfășoară pe pământ, în vecinătatea nemijlocită a povestitorilor și ascultătorilor. Cu toate acestea, precizează I. Oprișan, ,,realitatea își pierde atributele firești, permițând zborul liber al fanteziei, după legile basmului, și îngăduind intruziunea în spațiul și timpul ei, a numeroase figuri fantastice din zone ireale, care înrâuresc viața pământenilor." (Oprișan, I., 2002). Volumul 7, întregește volumul 3, reunind texte de o rară frumusețe despre contactul personajelor pământene cu spațiile infernal-demonice.

Volumele recent apărute, 8 și 9, cu un conținut cu totul aparte, oferindu-ne Basme ale înțelepciunii. Așa cum relevă I. Oprișan, fiind ,,realiste și sobre, fără intruziunea fantasticului, punând la contribuție doar inteligența, narațiunile reprezintă adevărate provocări ale spiritului – spre a răspunde la întrebările formulate sau spre a medita la adâncimea sfaturilor cuprinse în haina narativă” (Oprișan, I., 2002), în straiele atractive ale parabolei mai ales, dar și ale povestirii obișnuite, ele materializează explicativ-ilustrativ principalele precepte morale sau deschid orizonturi noi de înțelegere a universului, a umanității în genere.

Punând în practică o metodă științifică, I. Oprișan a înregistrat și a transcris narațiunile cât mai aproape de pronunția locală și regională, fără exces de semne diacritice, care adesea îngreunează lectura, reproducând basmele așa cum au fost rostite de subiecții informativi, fără să elimine sau să adauge ceva. Noutatea absolută a metodologiei aplicate de I. Oprișan o constituie dialogul postnarativ cu povestitorul despre semnificația basmului după încheierea sa, despre lumea fantastică și mitologică descrisă în el sau despre infuziunile culturii și ale civilizației moderne în limbajul povestitorului.

În lucrarea devenită clasică Morfologia basmului (1928, trad rom. De Radu Niculescu, București, Univers, 1970) Vladimir Propp centrează analiza asupra funcției înțeleasă ca acțiune a personajului și definită din punctul de vedere al semnificației sale pentru desfășurarea basmului considerat ca întreg („ceea ce fac personajele este important; cine face un anumit lucru este o chestiune secundară”). Supunând analizei 100 de basme din culegerea lui Afanasiev, Propp stabilește 31 de funcții susceptibile să dea seama de acțiunea tuturor basmelor. Aceste funcții se concatenează într-o sintagmatică ideală, după cum urmează: absența (unul dintre membrii familiei este absent sau părăsește casa), interdicția (o interdicție adresată eroului), încălcarea (interdicția nu este respectată), divulgarea (obținerea acestor informații), vicleșugul (cel rău izbutește să-și înșele victima), complicitatea involuntară – lăsându-se păcălită, victima își ajută inconștient dușmanul. Aceste prime șase funcții constituie un fel de secvență pregătitoare, acțiunea propriu-zisă începând odată cu funcția a opta: prejudicierea (răufăcătorul face un rău sau aduce o pagubă unuia dintre membrii familiei). Urmează mijlocirea, momentul de legătură (nenorocirea sau lipsa sunt comunicate; eroului i se adresează o rugăminte sau o poruncă, este trimis undeva), contraacțiunea incipientă (eroul se hotărăște să înceapă contraacțiunea), plecarea (eroul pleacă de acasă), prima funcție a donatorului (eroul este pus la încercare /atacat, iscodit etc., pregătindu-se astfel înarmarea lui cu unealta zdravănă sau cu ajutorul magic), reacția eroului la acțiunea donatorului, transmiterea obiectului magic (eroul intră în posesia uneltei, armei năzdrăvane), deplasarea (eroul este adus – în zbor, călare, pe jos – la locul unde se află obiectul căutării sale), lupta (eroul și răufăcătorul se luptă), marcarea, însemnarea (eroul este însemnat), victoria (răufăcătorul este învins), remedierea (nenorocirea sau lipsa inițială este remediată), întoarcerea eroului, urmărirea eroului, salvarea (eroul scapă de urmărire), sosirea incognito (eroul se întoarce acasă sau în altă țară și nu este recunoscut), impostura (falsul erou formulează pretenții întemeiu ajutorul magic), reacția eroului la acțiunea donatorului, transmiterea obiectului magic (eroul intră în posesia uneltei, armei năzdrăvane), deplasarea (eroul este adus – în zbor, călare, pe jos – la locul unde se află obiectul căutării sale), lupta (eroul și răufăcătorul se luptă), marcarea, însemnarea (eroul este însemnat), victoria (răufăcătorul este învins), remedierea (nenorocirea sau lipsa inițială este remediată), întoarcerea eroului, urmărirea eroului, salvarea (eroul scapă de urmărire), sosirea incognito (eroul se întoarce acasă sau în altă țară și nu este recunoscut), impostura (falsul erou formulează pretenții întemeiate), încercarea grea (eroul este pus în fața unei grile de încercări), îndeplinirea (încercarea este trecută cu succes), recunoașterea (eroul este recunoscut), demascarea (răufăcătorul sau falsul erou este demascat), transfigurarea (eroul capătă o nouă înfățișare), pedepsirea (răufăcătorul este pedepsit) și căsătoria – eroul se căsătorește și se înscăunează împărat.

Moment de răscruce atât pentru folcloristică, cât și pentru naratologie, modelul lui Propp a însemnat triumful structurii asupra tematicii, basmul fiind în opinia lui Propp o „narațiune construită pe o corectă succesiune a funcțiilor” (Propp, Vladimir, 1970), o matrice acțională în care ceea ce contează este stereopia predicatelor și variabilitatea agenților, executanți ai acestor predicate. Reluând distincția lui Aristotel din Poetica dintre personaje și acțiuni, Propp inversează relația ierarhică a acestor două instanțe constitutive ale povestirii; dacă în discursul literaturii culte personajele sunt esențiale conform postulatului esențialist-umanist al acestui tip de discurs, acțiunile devin fundamentale: „funcțiile sunt foarte puține la număr, iar personajele sunt foarte multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc și colorat, iar pe de altă parte, tot atât de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa… Funcțiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine și în ce mod le îndeplinește. Ele sunt părțile componente fundamentale ale basmului” (Propp, Vladimir, 1970, p.54).

Ceea ce contează este deci sintagmatica narațiunii, fluxul acțiunii, programatic evidențiat de Propp însuși: „nu ceea ce vor să facă personajele este important, nu sentimentele care le însuflețesc ci, actele lor ca atare definite și evaluate din punctul de vedere al semnificației pentru erou și al desfășurării intrigii” (Propp, Vladimir, 1970).Autorul evidențiază o matrice generativă, un model narativ susceptibil de a fi recombinat ad libitum pe baza unor conflicte, funcții invariabile și aplicabil doar literaturii folclorice apsihologice: ,,metodele noastre sunt utile acolo unde ne găsim în fața unor repetări la scară mare, așa cum se întâmplă în limbă sau în folclor. Dar când arta devine câmpul de acțiune al unui geniu irepetabil, folosirea metodelor exacte va da rezultate pozitive numai dacă studierea elementelor repetabile va fi însoțită de studierea a ceea ce este unic, lucru la care noi privim până acum ca la manifestarea unui miracol incognoscibil” (Propp, Vladimir, 1970).

Modelul proppian a însemnat indiscutabil un salt din perspectiva generalizării și clasificării basmelor ( nu este lipsit de interes faptul că reactualizarea modelului proppian coincide cu asaltul gramaticilor generative, ambele evidențiind o matrice generativă fundamentală. Totuși noțiunea de funcție nu este unicul component al basmului. În Franța, analiza structurilor narative a optat (ca urmare a adoptării modelului proppian) pentru stabilirea unui model generativ, ale cărui transformări produc suprafața discursivă, „textura”. Unitățile narative profunde ale acestui model „de competență” se referă la acțiuni tipice precum: „Plecare”, „Pedeapsă”, „Recompensă” etc. O înlănțuire a acestor unități funcționale (atomi narativi) generează secvențe elementare, în care pot fi introduse alte secvențe elementare(după sistemul păpușilor rusești – cf. basmele Șeherezadei). De fapt, în orice proces narativ trei funcții sunt absolut obligatorii: introducerea, realizarea și concluzia, aceasta din urmă însemnând neapărat un deznodământ fericit (fără acest happy-ending basmul și-ar pierde „eticheta”, dar și rațiunea de a fi, pentru că nu există povești nefericite). „Basmul trebuie să pregătească totul pentru reușita eroului său, ba chiar o face și mai exemplară, întârziind-o prin mii și mii de necazuri și obstacole neprevăzute. Deci, sfârșitul poveștii este literalmente finalitatea sa(ea nu are nimic altceva de spus decât acest triumf amânat după plac), acesta fiind scopul și sensul demonstrației sale” (Marie Louise Von Franz, 1974). În orice caz, pornind pe de o parte de la un asemenea model foarte general, iar pe de altă parte de la proprietățile stabile și numărul finit al elementelor combinabile în basme, rezultă trei domenii de cercetare proprii analizei povestirii(analyse des récits): analiza tehnicilor povestirii (cf. R. Barthes), analiza legilor sau regularităților care guvernează universul narativ (C. Bremond), a logicii acțiunii (T. Todorov) și a relațiilor posibile între personaje(E. Souriau, A.J. Greimas) și analiza relațiilor dintre unitățile narative și manifestarea lor discursivă (raportul histoire-récit-discours).

Autorul Morfologiei basmului începe prin a disocia funcțiile. Altfel spus segmentele recurente de acțiune, personajele, pentru a defini povestirea doar prin cocatenarea funcțiilor. În momentul restituirii unității sintactice a lanțului sintagmatic se va lua în considerare și rolul jucat de personaje a căror listă (agresorul, donatorul, auxiliarul, persoana căutată, mandatorul, eroul și falsul erou) nu este independentă de cea a funcțiilor: „Numeroasele funcții se grupează după anumite sfere. Aceste sfere corespund personajelor care îndeplinesc funcțiile.” Această corelare între povestirea evocată și personaj, postulată deja de Aristotel în Poetica sa, va fi reluată în Temps et Récit în ipoteza genezei reciproce dezvoltarea caracterului/ desfășurarea istoriei narate, căci dezvoltarea unui caracter este direct proporțională cu cantitatea de fapte, întâmplări relatate. Ideea majoră a lui Propp este că funcția se definește prin consecințele sale (A este A pentru că îi urmează un anume B); deci modelul său este esențialmente sintagmatic. Importantă rămâne descoperirea logicii povestirii, a relațiilor de presupunere între funcții, altfel spus modelului arhetipal al basmului.

O altă încercare de clasificare a basmelor îi aparține autorului Lazăr Șăineanu, în Basmele române. Primul popas îl facem la scurta înșiruire de călătorii ale eroului pozitiv prezentă la paginile 36-37 în lucrarea citată. Avem aici întâi tipul călătoriei „în căutarea ursitei” (Șăineanu, Lazăr, 1978), ajungând „Făt-Frumos” într-o „pădure deasă”, de fapt un alt tărâm (vom reveni mai jos asupra noțiunii de „tărâm”, deosebit de importantă atât în basmul românesc în general cât mai ales pentru călătoria inițiatică, după cum vom vedea). Al doilea tip este al călătoriei – „mult mai depărtată” – pe „tărâmul celălalt”, numit și „Lumea Neagră” – spre deosebire de tărâmul acesta, „Lumea albă” – și care are însușiri și imagini diferite de cele comune lumii cunoscute, obișnuite. Alte lumi extraordinare sau alte tărâmuri sunt cele ale lumilor aeriană, cerească și paradisiacă – găsite printr-un arbore, munte, pasăre etc.Un al treilea tip al călătoriei este prezentat de Șăineanu foarte abrupt, fără pregătire, ca de la sine înțeles: cel al căutării unei persoane sau rude pierdută, răpită sau dispărută. În unele basme acest tip al călătoriei este singurul întâlnit, în altele reprezintă doar o etapă. Îndeplinirea unei însărcinări sau unor însărcinări devine a patra categorie a călătoriilor inițiatice pe care o putem identifica în paginile amintite ale lucrării lui Lazăr Șăineanu.

De aici însă, menționând felurite încercări și realizări extraordinare ale eroilor, precum și tovarășii și obiectele ajutătoare acestor eroi, autorul citat merge către considerațiuni asupra timpului în basmul românesc. Deși suntem obligați a ne opri și asupra timpului, ca și asupra tărâmului, o vom face după ce încercăm a mai identifica tipuri de călătorii pe baza lucrării citate. Menționăm aici – deși este oricum evident – faptul că în vreme ce Lazăr Șăineanu face tipologia basmului românesc pe motive, în tipologia călătoriei inițiatice trebuie să ne axăm pe funcții. Așa cum se poate vedea, există trei niveluri mari în care putem așeza funcțiile atribuite călătoriei inițiatice. Primul nivel, care este axiologic, e cel al funcției de inițiere în sine. Această funcție o îndeplinesc absolut toate călătoriile inițiatice, definind categoria studiată în sine. Al doilea nivel este al celor trei diviziuni descifrate în capitolul anterior (călătorii inițiatice personale, călătorii inițiatice misionare și călătorii inițiatice complete) și care dau prima împărțire sau clasificare a călătoriilor inițiatice. Al treilea nivel este al funcțiilor secundare, pe care nu îndrăznim a le numi pretexte, căci numai uneori au acest statut, în alte cazuri fiind foarte importante. Am găsit până acum patru funcții secundare – ce pot avea, desigur, nenumărate variante – dar poate mai există și altele și se cuvine să încercăm a le detecta și pe acestea înaintea altor analize și observații (asupra timpului și tărâmului, ca și asupra structurii călătoriei inițiatice etc).

Mergând la secțiunea Basmelor române a lui Șăineanu, cea dedicată în sine basmului românesc, găsim încă de la început călătoria ca element fundamental al „ciclului părăsirilor”(Șăineanu, Lazăr, 1978). Acesta are ca element caracteristic „părăsirea (mai totdeauna provizorie) a ființei iubite în urma unei greșeli”. În toate cele trei tipuri prezentate călătoria este cheia dezlegării problemelor. Ea se prezintă la o primă vedere ca o formă a funcției de regăsire a călătoriei inițiatice, funcție amintită ceva mai sus. Dar apare aici și o altă funcție, de expiere. Într-adevăr, mai ales în primele două tipuri, dar și în al treilea deseori, călătoria are o evidentă funcție de răscumpărare a greșelii sau păcatului ce a declanșat despărțirea (sau părăsirea). Exemple sunt din destul, amintim chiar pe primul prezentat de autorul citat, cel al femeii care, greșind grav față de bărbat cade sub blestem, plătindu-și greșeala cu străduințele și chinurile călătoriei. Avem prin urmare o altă funcție secundară a călătoriei inițiatice, aceea de expiere sau răscumpărare a păcatului (greșelii).

Trebuie să remarcăm însă că această expiere este foarte diferită de alte răscumpărări sau iertări prezente în basmul românesc. Pentru a nu insista peste măsură asupra acestui tip, fie-ne îngăduit să ne exprimăm credința că această expiere excepțională – sau, am putea spune, exagerată – se datorează caracterului excepțional al eroului. Acest caracter nu presupune doar o exigență sporită a acestuia, ci și un nivel echivalent din partea partenerului de viață. În lipsa acestei echivalențe, ea trebuie câștigată printr-o inițiere care este pe cât de dură pe atât de eficientă. Odată dusă la capăt călătoria se arată eliberatoare pentru amândoi (căci, dincolo de blestemul imediat, se pare că și cel ce părăsește nu are parte de o situație fericită până la deznodământul basmului). Călătoria de acest fel, cu dublă funcție de regăsire și expiere, se dovedește astfel a avea o înaltă putere inițiatică.

Pe de altă parte, călătoria din ciclul ,,femeie-plantă”, tipul Daphne este din tipul deja menționat al căutării unei rude sau persoane pierdute, răpite sau dispărute. O situație specială o prezintă însă tipul cele trei rodii (sau năramze). Călătoria eroului masculin se prezintă în două forme fundamentale: întâi ca pretext, apoi ca o căutare a unei persoane extraordinare. Avem în ultima formă o completare a funcției deja observate, inițial sub forma căutării unui loc extraordinar. Această funcție poate lua, iată, chipul căutării unei persoane sau unui obiect extraordinar. Pe de altă parte însă, călătoria ca pretext nu poate fi considerată inițiatică din start sau ca intenție. Ea devine astfel însă, din momentul întâlnirii cu un tărâm, obiect sau cu o persoană extraordinară, ce declanșează trecerea de la obișnuit la neobișnuit, de la profan la inițiatic. Acesta este un element ce merită observat, pentru că oferă o variantă structurală particulară a călătoriei inițiatice.

Cel mai atractiv aspect oferit însă de basmul tip cele trei rodii este însă călătoria fetei sau zânei. Apărută în lume în chip excepțional și supraviețuind prin sacrificiul surorilor ori suratelor sale, ea este îndată abandonată, sub cuvântul ocrotirii. Efectul este, desigur, contrar: lipsită de experiență fata este ucisă de agentul răului (o țigancă ori o servitoare urâtă și rea). Urmează însă o călătorie inițiatică specială, de multe ori într-un areal aparent restrâns, alteori pe o întindere mai mare, dar caracterizată de polimorfism. Rând pe rând, fata (zâna) devine pasăre sau pește iar apoi copac, din acesta redevenind ea însăși fie prin ardere fie prin realizarea unui obiect din lemn (capac sau altceva). În unele variante apar alte polimorfisme. În unele variante chiar lipsesc acestea, călătoria devenind tipul căutării unei persoane pierdute (în cazul acesta, mirele, alesul). Aceste ultime variante ne interesează mai puțin căci, de fapt, călătoria „polimorfă” ne oferă încă un tip al călătoriei inițiatice, acela al regăsirii formei. Această regăsire se face prin renașteri repetare – tipic pentru inițiere – dar și printr-o confuzie de formă, deși nu de esență. Este semnificativ în această privință faptul că agentul răului recunoaște esența binelui – fata fiind reprezentanta acestuia – indiferent de formă, în vreme ce mirele nu izbutește acest lucru. Pierderea formei odată cu viața, sau ca o formă de atenuare a efectului morții, este des întâlnită în folclorul literar. În legende găsim pietre, munți, copaci sau râuri care au fost oameni, de asemenea în basme. Nu putem analiza aici subiectul, dar credem că în cazul observat de noi transformarea vrea să marcheze confuzia eroinei, lipsa ei de experiență, înlăturată prin polimorfismul ce îi oferă perspective diferite atât asupra existenței cât și asupra propriei persoane. Ea poate să distingă astfel ceea ce este esențial de ceea ce este formal. Prin efectul călătoriei inițiatice de regăsire a formei asupra mirelui, putem încadra această călătorie în clasa mai largă a călătoriilor inițiatice complete. Și spunem acest lucru deoarece dacă, pe de-o parte, fata se regăsește pe sine la un nivel superior, câștigând experiența necesară pentru a putea trăi în lumea despre care inițial nu știa aproape nimic, pe de altă parte și mirele ajunge să vadă realitatea așa cum e, depășind amăgirea produsă de aparențe. Acest ultim efect se realizează fără ca mirele să fie participant la o călătorie ințiatică, ci fiind inițiat prin intermediul călătoriei altei persoane ceea ce reprezintă o formă clasică de misionarism. Din tipul căutării unui loc fac parte și basmele din ciclul ,,interzicerilor, tipul locurilor oprite și tipul camerei oprite”(Șăineanu, Lazăr, 1978). La acestea din urmă călătoria de căutare a unui loc, foarte scurtă, se constituie doar într-un preambul al căutării persoanei dispărute. Ea este astfel o formă de călătorie pretext.

Mergând la capitolul intitulat „Ciclul juruințelor” observăm existența a două tipuri largi de călătorie inițiatică. Pentru tipul de basm Iephta, avem călătoria de expiere (a jurământului făcut) combinată cu regăsirea persoanei pierdute. În al doilea tip, al zânelor promise, avem întâi funcția de găsirea a unei persoane sau unui loc extraordinar iar apoi de căutare a unei persoane pierdute (părinții, familia; uneori chiar și locurile natale, dar mai rar). ,,Ciclul metamorfozelor este o revenire la călătoria polimorfă” (Șăineanu, Lazăr, 1978), dar dintr-o altă perspectivă. Dacă în cazul celor trei rodii călătoria polimorfă are la bază lipsa de experiență, dezorientarea eroinei și necesitatea îndreptării acestor lipsuri, în metamorfoze avem de-a face cu o formă de supraviețuire prin metamorfozare. Dincolo de această diferențiere – destul de subtilă – esențială ni se pare prezența în acest ciclu, într-un chip deosebit de limpede, a unei alte funcții a călătoriei ințiatice, funcția de izbăvire. Existentă ca etapă în firul epic al multor basme, călătoria de izbăvire este în altele principala temă. Fie că este vorba despre fuga de un demon sau zmeu, de o mamă ori un părinte rău sau de altcineva, în esență călătoria de izbăvire este aceeași, constituindu-se într-un tip de sine stătător, al optulea în rândul funcțiilor călătoriei inițiatice. Este de observat aici faptul că o călătorie inițiatică de izbăvire nu are în vedere totdeauna doar salvarea eroului, incluzând în multe cazuri și salvarea altor persoane prin înfrângerea urmăritorului rău.

Ciclul descinderilor infernale prezintă, în afară de tipul deja amintit al funcției de căutare a unei persoane sau rude pierdute și un tip nou, al funcției de pedepsire a unora dintre călătoriile inițiatice. Într-adevăr, eroul care pleacă să găsească hoțul ce a furat poamele de aur nu o face pentru o simplă întâlnire, nici pentru o recuperare, ci pentru a-l pedepsi – de obicei cu moartea. După funcția de izbăvire amintită anterior, această funcție de pedepsire se constituie în al nouălea tip de funcții secundare ale călătoriei inițiatice. Ciclurile ascensiunilor aeriene și expunerilor înfățișază diferite versiuni și combinații ale tipurilor de funcții secundare deja prezentate. La fel se întâmplă și în ciclul isprăvilor eroice, dar acolo mai apare și o funcție nouă, amintită oarecum la funcția de expiere, dar ca lucrare a acesteia și nu ca funcție în sine. Este vorba despre funcția de smerire, pe care o întâlnim în basmele în care eroul pozitiv, cu poziție socială înaltă, este forțat într-un fel sau altul a deveni slugă, sluga sa luându-i locul și încercând să-l piardă prin felurite încercări.

Ciclul fecioarei războinice, cu toate că caracteristicile sale, rămâne din perspectiva tipologiei călătoriei inițiatice în zona deja delimitată de noi. Aceeași observație o putem face și pentru cei trei frați, pentru cei doi frați, pentru animalele recunoscătoare, pentru femeia perfidă, pentru ciclul incestului, pentru cel al mamei vitrege șamd.

CAPITOLUL II

BASMUL. BASMUL POPULAR ȘI CULT

II.1. Definiție. Personaje

Potrivit Dicționarului de termeni literari, cuvântul basm este derivat din vechea slavă de la basni ceea ce înseamnă născocire , scornire.Termenul definește o specie a epicii populare și cultă cu răspândire mondială , în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feți-frumoși , zâne , animale năzdrăvane) aflate în lupta cu forțele nefaste ale naturii sau ale societății , simbolizate prin balauri , zmei , vrăjitoare , pe care ajung a le birui până la urmă.

Basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii , începând din primii ani ai copilăriei și până aproape de adolescență. Producând o impresie puternică asupra imaginației și sensibilității copiilor , prin morala lor pozitivă și ușor de recepționat , basmele au o deosebită însemnătate educativă. În basme domină fantasticul atât în cadrul în care se desfășoară acțiunea , cât și în prezentarea personajelor care fie au calități hiperbolizate , supraomenești , fie sunt ființe cu înfățișări și însușiri supranaturale , sau obiecte care au însușiri neobișnuite. Tema basmelor este lupta dintre bine și rău , care se termină întotdeauna cu victoria binelui. Adeseori tema basmului se sprijină pe conflictul cauzat de inegalitățile sociale, pe contrastul dintre bogăție și sărăcie, dintre hărnicie și lene, dintre modestie și îngâmfare, curaj și lașitate, viclenie și cinste, dintre adevăr și minciună. Eroul pozitiv al basmelor este în majoritatea cazurilor Făt-Frumos, pe care îl găsim sub denumiri felurite, dar întrupând întotdeauna aceleași calități. El este de obicei un om puternic, viteaz și hotărât, perseverent în realizarea țelului său. El nu reușește numai datorită forței fizice și vitejiei, ci și datorită istețimii, prezenței de spirit și curajului său.

Eroul pozitiv al basmelor este adesea fiu de oameni săraci , ca în basmele Țugulea, fiul unchiașului și al mătușii sau Ciobănașul cel isteț. Uneori , la începutul basmului , eroul principal e prezentat chipeș, strălucind de frumusețe și plin de voioșie. Alteori apare lipsit de strălucire , este o figură neînsemnată , pe care ceilalți frați mai mari îl consideră inferior (Călin , Țugulea). În realitate, el este numai lipsit de experiența vieții. În desfășurarea acțiunii basmului el reușește să-și pună în evidență calitățile sale deosebite , dovedind că nu este nici prost, nici naiv sau nefolositor, cum se credea, ci că, dimpotrivă, are cele mai alese însușiri.El este de obicei ultimul dintre cei trei frați și e desconsiderat de aceștia (Prâslea cel voinic și merele de aur ; Harap Alb). Față de frații săi considerați mai deștepți , dar care în realitate sunt șireți și invidioși , hrăpăreți și egoiști , Prâslea , cel de-al treilea dintre frați , se deosebește prin umanism , cinste , curaj , îndemânare , iscusință etc.

O altă caracteristică a eroului principal din basme este mila lui pentru diferite viețuitoare, care, la rândul lor, îl ajută să învingă toate greutățile și să iasă biruitor din toate încurcăturile. Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosânzeana ; uneori însă poartă alt nume. Alteori , n-are nume : este fata mijlocie sau cea mică a împăratului. Despre frumusețea ei se dusese vestea peste mări și țări. Fata din popor sau fiica de împărat , ea este salvată de Făt-Frumos din robia Zmeului sau a vreunei vrăjitoare , ca Muma-Pădurii. Alteori , eroina are caracteristici asemănătoare cu cele ale lui Prâslea ; este modestă și muncitoare ; are multe de suferit din partea mamei vitrege sau este slujnică la o stăpână bogată și rea. În cele din urmă , prin hărnicie , prin curaj , perseverență , modestie sau istețime , ea reușește să înfrunte toate greutățile , să învingă răul , devenind fericită alături de Făt-Frumos (Fata unchiașului)

Protagoniștii din basme sunt ajutați în lupta lor pentru victoria binelui de diferite personaje cu însușiri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori , eroul principal este ajutat de un frate bun (Afin si Dafin).Alteori, în ajutorul personajului pozitiv vin ființe omenești cu puteri supranaturale : Flămândul și Setosul (din basmul Țugulea , fiul unchiașului și al mătușii) sau ființe fantastice , ca zânele : Zâna Apelor , Zâna Zorilor etc. Adeseori , Făt – Frumos este ajutat de diferite viețuitoare din lumea animalelor. Prietenul și sfătuitorul său în toate împrejurările este calul năzdrăvan , care-și însoțește stăpânul tot timpul, ducându-l ca vântul și ca gândul și sfătuindu-l cum să iasă din încurcăturile cele mai grele sau cum să învingă piedicile ce-i stau în cale. Alături de Făt-Frumos, în basmul popular, calul năzdrăvan joacă un rol important. Făra cal , faptele eroice ale lui Făt-Frumos nu s-ar putea realiza.

Așa cum arată George Călinescu în studiul său Estetica basmului ,, mitologia hipică e vastă , reducându-se în fond la ideea străbaterii fulgerătoare a spațiului.” (Călinescu, G., 1965).De cele mai multe ori calul are un număr variat de aripi , care-l ajută să străbată cu mai multă rapiditate distanțele. În basm calul năzdrăvan apare ca un animal dotat cu însușiri intelectuale excepționale , ca un prețios sfătuitor al omului , care vorbește cu voinicul în limba acestuia. Uneori calul năzdrăvan poartă în urechi diferite obiecte folosite de Făt-Frumos spre a scăpa din primejdie : gresia care se preface în munte de piatră, peria care se transformă în pădure deasă, haine, arc, săgeți etc. Eroul pozitiv este ajutat și de viețuitoarele cărora le făcuse un bine, dându-le ajutor în împrejurările grele. Din această categorie fac parte păsări, pești, raci etc. Eroul principal are nenumărați prieteni. Adesea apar în basm uriași cu puteri supranaturale, care se leagă frați de cruce cu eroul principal. Uriașii se pot grupa în mai multe categorii. Unii sunt întruchipări ale forțelor și anomaliilor naturii ; întotdeauna reprezintă însă și unele limite ale puterii omului, care ar dori să poată smulge pădurea, pisa piatra, reteza munții , modifica temperatura. O altă categorie de personaje reprezintă fenomene meteorologice și cronologice, personificări ale vânturilor : Mama crivățului , Mama vântului turbat. În unele basme apar și zânele , binevoitoare față de eroul principal, simbolizând binele și frumosul.

Tot un fel de zâne sunt și ursitoarele, prevestitoare bune sau rele ale vieții omului. Dar personajul principal nu are numai prieteni. El are și numeroși dușmani. Ca simbol al binelui, el are de înfruntat pe reprezentanții răului, cu care luptă și-i învinge fie prin forță și curaj, fie prin iscusință și prin istețime. Printre dușmanii personajului pozitiv apar mai întâi oamenii. În unele basme îl dușmănesc chiar frații mai mari, care-l invidiază pentru faptele sale de vitejie. Dușmanii eroinei basmului sunt uneori surorile sale sau mama sa vitregă , care o dușmănește pentru frumusețea ei (Mama cea rea). Alteori , deși muncește cu toată sârguința , eroina e dușmănită de mama sa vitregă pentru că fetele acesteia nu au aceleași calități ca ea (Fata unchiașului). Personajele negative sunt unele ființe monstruase sau cu puteri supranaturale : zmeul , balaurul , simbolizând manifestările neînțelese și înspăimântătoare ale naturii sau elemente negative din viața socială. Zmeii sunt ființe uriașe, create de fantezia poporului, care au și unele asemănări cu omul, și unele aspecte de monstru. Zmeii sunt nu rareori hoți. Împăratul cel cu grădina cu merele de aur nu poate avea mere, fiindcă, deși a pus paznicii cei mai strajnici din toată împărăția, cineva fură merele în noaptea în care se pârguiesc. Fiul cel mare al împăratului se pune la pândă , însă după miezul nopții îl apucă o picoteală de nu se mai poate ține pe picioare. La fel se întâmplă și cu fiul mijlociu, peste un an. În anul al treilea, fiul cel mic, Prâslea, așezându-se între țepușe, izbutește să biruie somnolența. Atunci aude un fâșâit prin grădină, foșnetul se apropie de pom. Prâslea trage trei săgeți pe rând , un geamăt iese de lângă pom, se face apoi tăcere de moarte. Voinicul poate culege câteva mere de aur spre a le duce pe o tipsie tatălui său , după aceea se ia pe urmele zmeului, dupa dâra de sânge ce se pierde într-o pustietate (Prâslea cel voinic și merele de aur). Prâslea este așadar, un personaj, în care se împletesc însușiri omenești și fabuloase. Alături de Prâslea, forțe ale binelui mai sunt împăratul, cele trei fete, corbul, pasărea zgripsor și meșterul argintar.

Personajele care reprezintă forțele răului sunt adversarii lui Prâslea: frații invidioși și zmeii – personaje fantastice, care trăiesc într-o lume ce funcționează după legi proprii, altele decât cele din lumea reală. Reprezentanții răului sunt pedepsiți întotdeauna în basm. Personajele reale – împăratul, fiii cei mari, fetele împăratului și meșterul argintar – ca și cele fantastice – Prâslea, zmeii, balaurul, zgripsorul – indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, au importanță în desfășurarea întâmplărilor, deoarece contribuie fiecare la aflarea adevărului și instituirea dreptății. Elementul fantastic include și obiectele miraculoase (mărul de aur, furca de aur, cloșca cu puii de aur, seul și apa). Ele ajută eroul să depășească situațiile dificile, iar cifra simbolică “trei” are putere magică. Respectând caracteristicile basmului, opera “Prâslea cel voinic și merele de aur” are o formulă introductivă:”A fost odată ca niciodată” care sugereză un timp imaginar. Spațiul acțiunii este și el ireal (la curtea unui împărat, pe tărâmul celălalt). Formula finală are rolul de a scoate pe cititori din lumea fantastică, iar formula ironică ”și încălecai p-o șea și v-o spusei dvs. așa” neagă adevărul celor povestite. Locul de unde pleacă eroul și unde se întoarce este curtea împărătească, iar drumul parcurs este un prilej de a-și dovedi calitățile. Pozitive sau negative, principale sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri ale binelui și răului. Trăsăturile lor se deslușesc prin acțiune care se petrece pe pământ și pe tărâmul celălalt, prăpastia fiind hotarul care desparte cele două lumi.

Basmul are elemente de oralitate: vorbirea directă se îmbină cea indirectă, se folosesc verbe la perfect simplu, inversiuni, repetiții, cuvinte și expresii populare, iar narațiunea se împletește cu descrierea și dialogul. În basmele populare românești, eroul întruchipează idealul de cinste, dreptate și adevăr, el constituind o imagine a binelui, iar autorul anonim pune în concordanță frumusețea morală și cea fizică. Personajul principal din basmul Prâslea cel voinic și merele de aur este Prâslea, al cărui nume apare încă din titlu. El va capta atenția cititorilor pe parcursul întregului fir epic, deoarece este prezent și participă la toate momentele acțiunii. Este un personaj imaginar, înzestrat cu puteri fabuloase și este, prin calitățile sale morale, reprezentantul românului dintotdeauna. Particularitățile eroului – cel mic, dar cel viteaz – sunt sugerate chiar de numele său, Prâslea cel voinic. Trăsăturile personajului reies din acțiunile la care participă și din relațiile sale cu celelalte personaje. Prin mijloacele caracterizării indirecte, Prâslea este definit mai ales de faptele, vorbele și gândurile sale. Încrezător în sine și curajos, își roagă tatăl să-l lase și pe el să păzească mărul, deși încercase mulți voinici ani de-a rândul și nu reușiseră. Dorința sa subliniază și dragostea fiului, impresionat de supărarea tatălui care nu gustase merele de aur.

În ciuda ironiei cu care îl tratează tatăl său, Prâslea este modest și dovedește inteligență când se pregătește să păzească mărul. Bun țintaș, el reușește să rănească hoțul care fuge. Ambițios și consecvent, dominat de spiritul dreptății, el hotărăște să plece în căutarea hoțului. Este singurul care a avut curajul să se lase până în fundul prăpastiei. Deși l-a încercat pentru o clipă un firesc sentiment de teamă când a ajuns în lumea zmeilor s-a îmbărbătat repede și cu tăria de caracter specifică eroilor de basm a aflat totul despre zmei. Puternic și viteaz, i-a omorât repede pe primii doi zmei și după o luptă grea cu cel de-al treilea – cel mai puternic – reușește să-l învingă și pe acesta. Transformă cele trei palate în mere și pornește cu cele trei fete spre locul pe unde coborâse. După ce le urcă pe cele trei fete, dându-și seama că frații săi sunt invidioși, își dovedește iar istețimea legând de capătul funiei o piatră peste care își pune pălăria. Spiritul său anticipativ este confirmat: frații săi dau drumul funiei în prăpastie cu gând să-l piardă. Rămas singur pe tărâmul celălalt, nu-și pierde speranța. Milos, salvează puii unei zgripsoroaice care erau în pericol de a fi mâncați de un balaur. Recompensa acestui gest este faptul că mama puilor îl scoate pe tărâmul lui. Foarte hotărât în atingerea scopului propus, nu ezită să-și taie o bucată de carne din coapsă pentru a o da zgripsoroaicei. Ajuns la palatul tatălui său, după câteva peripeții este recunoscut, dar nu se răzbună pe frații săi, dovedindu-se generos.

Calitățile sale morale sunt recompensate de un final fericit – căsătoria cu fata iubită și moștenirea scaunului împărătesc. Ca orice erou de basm, Prâslea are și însușiri supranaturale care ajută eroul în momentele de grea cumpănă. El este singurul care poate coborî pe tărâmul celălalt, datorită forței sale impresionante reușește să omoare zmeii și balaurul. Are capacitatea de a se metamorfoza în foc, transformă palatele în mere și poate scoate din mărul de aur furca și cloșca cu pui de aur. Prâslea este un personaj complex în care se împletesc însușirile omenești cu cele supranaturale. Asupra portretului său fizic autorul anonim nu se oprește. Pentru realizarea portretului moral al personajului, autorul folosește caracterizarea indirectă. Însușirile eroului reies din faptele sale și din relațiile cu celelalte personaje.

Prin titlu, ni se comunică direct însușirea sa dominantă – vitejia. Antiteza dintre personajul principal, Prâslea și personajele negative, zmeii și frații mai mari are rolul de a accentua însușirile pozitive ale eroului. Admirația autorului anonim pentru comportamentul eroului are un rol bine determinat – acela de a impune câteva norme morale esențiale: binele învinge răul, frumosul domină urâtul, iar adevărul iese întotdeauna la suprafață dezvăluind minciuna. Ca orice personaj din basmele românești, Prâslea este exemplul de conduită demn de urmat.

Un alt personaj ce apare în basm este zmeul. Portretul fizic al zmeului rămâne nedeslușit. În orice caz este și el o ființă cu mari forțe fizice, epuizabile, un uriaș. Puterea sa e herculeană. Zmeul e dotat cu un mare simț olfactiv, mirosind îndată prezența unui om. Un mijloc de apărare, de persecuție sau de mistificație al zmeului este metamorfoza. Un zmeu se preface în balaur. Altul se face buștean. Îndeobște zmeul e o ființă violentă și cruntă, având o repulsie congenitală pentru oamenii de pe tărâmul nostru al căror miros îl irită. Zmeul are mamă, frați, surori, fete, duce o adevarată viață de familie într-o gospodărie așezată. Nu e în niciun caz o vietate sălbatică. În privința caracterului, zmeoaicele, îndeosebi mama zmeilor, sunt mai aprige. Fata-voinic, furând pe Ileana-Sânziana pentru stăpânul ei , împăratul , mama zmeului se ia după ea ca o leoaică, cu o falcă în cer și una în pământ și aruncând văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. Zmeoaicele sunt după toate semnele forțe prolifice, zmeii trăiesc în țări cu împărați și crai, constituie armate, apar în masă. Făt-Frumos luptă la podul de aramă cu trei zmei, la cel de argint cu nouă, la cel de aur cu zmei câtă frunză și iarbă este pe câmpie (Făt-Frumos și fata lui Roșu – Împărat).

Castelul zmeilor în care e ținută Ileana Cosânzeana e păzit de patruzeci și doi de zmei vânjoși. Zmeoaica e și vrăjitoare. În rezumat , zmeoaica bătrână e o mamă care-și iubește cu ardență copiii , îndeosebi feciorii, îi însoară și-i răzbună când sunt omorâți. Ea are puteri uriașe, zboară prin aer, prefăcută într-un fenomen natural, se cațără pe munți, soarbe pe vrăjmași, îi împietrește și mai ales e o mare rozătoare, având colți cu care găurește piatra și mănâncă pomii.E aprigă și de un temperament incoercibil și la supărare plesnește în sensul propriu al cuvântului. Locuința zmeilor indică o treaptă superioară de civilizație, asemănătoare cu cea a împăraților. Zmeul cel mare posedă un palat cu totul și cu totul de aramă, cel mijlociu un palat de argint, cel mic, un palat de aur. Casa altor zmei, așezată unde-și înțarcă dracul copiii, e cu tavan cu grinzi. Pe de altă parte, zmeii, în ciuda forței lor fizice sunt fricoși, lipsiți de raționament, chiar de-a dreptul nătângi, putând fi ușor păcăliți și omorâți de un om isteț. Adaptarea lor ca și a animalelor inferioare e unilaterală și lipsită de fantezie. Când cineva a descoperit puterea lor, ei nu pot inventa nimic spre a face față agresiunii. Frica îl face pe zmeu să se umilească și să fie disimulator.

Balaurul este o reptilă monstruoasă, foarte des întâlnită în basme având trei până la douăsprezece capete, vărsând foc și smoală pe nări. Formele organice reprezintă o disproporție între masa corporală și dezvoltarea centrilor superiori, apărarea se face simplist prin intimidare și fără adaptare prin reflecție la condițiile imediate. Balaurul e monstrul redus numai la reflexe, pe care omul, înspăimântat întâi de aspectul lui străin geometriei frumosului, îl învinge ușor, cunoscându-i funcțiunea elementară și căutând îndeosebi să oprească procesul de refacere celulară. Balaurul se deosebește de zmeu prin aceea că este o reptilă gigantică cu mai multe capete. Deci e un animal. Sunt balauri zburători și balauri nezburători. Balaurul se hrănește adesea cu oameni. A fost odată într-o țară un balaur mare, nevoie de cap. El avea șapte capete , trăia într-o groapă și se hrănea numai cu oameni. Când ieșea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case și stătea ascuns până ce-și potolea foamea cu vreun drumeț pe care-l trăgea ață la moarte (Balaurul cel cu sapte capete). ,,Elementele fantastice , personificarea animalelor și a obiectelor își au originea în animismul omului primitiv, care acordă obiectelor de care avea nevoie, dupa ce le confecționa, o forță supranaturală” , menționează Olinescu Marcel în lucrarea sa Mitologie românească.(Olinescu, Marcel, 2001).

Astfel, apar în basme nenumarate obiecte fermecate, care acționează la porunca omului, venind în ajutorul personajului pozitiv : masa care se așază și se strânge și ale cărei bucate nu se termină niciodată, buzduganul sau toporul care zboară și taie sau lovește singur, covorul sau cizmele cu care se zboară prin văzduh. Trăsătura lor caracteristică constă în faptul că ele își pierd calitățile și nu mai aduc foloase dacă au căzut în mâinile unui om nepriceput, leneș, lacom sau necinstit. Aceste imagini ale obiectelor cu puteri miraculoase rămân din copilărie în mintea omului și pot deveni un imbold pentru noi creații.

Un alt basm popular în care apar personajele descrise mai devreme este Greuceanu. Culeasă de Petre Ispirescu în 1876, opera literară Greuceanu are trăsăturile caracteristice basmului, atât la nivel formal, cât și sub raportul conținutului. Basmul începe cu o formulă inițială „A fost odată ca niciodată…” și se încheie cu formula finală „Și eu încălecai pe-o șa și vă povestii d-voastră așa…”

Eroul principal pozitiv este cel care conferă titlul operei. Din desfășurarea acțiunii, aflăm că eroul era cunoscut drept un viteaz cu suflet mare, la numele lui adăugându-se supranumele „de aur”, de care au auzit până și zmeii, aflați într-un ținut îndepărtat „unde-și înțărcase dracul copiii”.Încă de la început, Greuceanu se remarcă prin diferențierea față de ceilalți voinici. Autorul anonim relatează că „mulți voinici se potricăliseră” să scoată soarele și luna de la zmeii care le furaseră de pe cer, dar nu avuseseră parte de izbândă. În privința lui Greuceanu însă există o convingere că va reuși. Părerea este împărtășită de povestitor, care își caracterizează eroul în mod direct, dar și de împărat care îl primește cu respectul cuvenit unui viteaz renumit. Intervenind pentru dezertorii întâlniți pe drum, Greuceanu îi demonstrează împăratului că, iertându-i, se va asigura de fidelitatea acestora. Rugămintea lui, căreia împăratul îi dă curs, dovedește milă față de soarta unor oameni derutați, dar și înțelepciune, prefigurând viitorul conducător al împărăției. Pentru sine, reușita în acest demers constituie un semn de bun augur, o dovadă că are puterea de a înfăptui ceva măreț. Astfel el îi cere împăratului încuviințarea să pornească în urmărirea zmeilor care furaseră aștrii, lăsând omenirea în întuneric. El se roagă ca, dacă va eșua în încercarea sa, să fie cruțat, dar împăratul nu face compromisuri: hotărârea este ca acela care nu reușește să plătească, iar Greuceanu, chiar dacă este admirat, nu va fi o excepție. Voinicul dovedește mult curaj acceptând provocarea.

Luându-l și pe fratele său, Greuceanu se duce , un personaj năzdrăvan, cu care se sfătuiește înainte de a porni la luptă. Interesant este că Faurul-Pământului se închide cu Greuceanu în făuriște, care devine spațiu al asimilării unor învățături speciale. Gestul Faurului îl diferențiază din nou pe erou. Spre deosebire de alte basme, aici nu întâlnim motivul fratelui invidios. Greuceanu și fratele său își continuă drumul, apoi, la o răscruce, cei doi frați se despart pentru a se reîntâlni după confruntarea cu zmeii. În momentul despărțirii, ei își împart niște obiecte magice (o năframă și un cuțit), prin care puteau să știe unul de celălalt. În timp ce fratele lui Greuceanu umblă fără succes, eroul supranumit „Greuceanu de aur” reușește să afle planurile zmeilor. Metamorfozat în porumbel și apoi în muscă, așa cum îl învățase Faurul-Pământului, ei ascultă sfatul zmeoaicelor, află planurile lor, apoi se luptă pe rând cu fiecare zmeu și îi învinge reușind să elibereze soarele și luna. Modul în care se desfășoară luptele este descris în amănunt de autorul anonim care, prin dativul etic utilizat, se afirmă afectiv alături de eroul pozitiv. Luptele cu zmeii devin mijloace de caracterizare indirecte prin fapte și scot în evidență vitejia, curajul, rezistența și abilitatea eroului. Greuceanu luptă cinstit, alegând confruntarea directă, fără arme, ca să câștige cel mai puternic. Ca orice erou de basm, el are puteri supraomenești: el reușește să-l bage pe zmeul cel mai puternic în pământ obligându-l să-i destăinuie locul unde a închis soarele și luna. În ultima și cea mai crâncenă luptă, el este ajutat de un corb năzdrăvan care îi aduce un cioc de apă dulce în schimbul celor trei stârvuri de zmei și de cai. Dimensiunile eroului sunt hiperbolizate: el ia soarele într-o mână și luna în alta, le aruncă pe cer redând oamenilor lumina și „se bucură cu bucurie mare”. Bunătatea sa fundamentală se arată în bucuria că a făcut un bine omenirii.

Reîntorși la răscrucea stabilită ca loc de întâlnire, cei doi frați pornesc spre palatul împăratului. Acțiunea nu se termină odată cu înfrângerea zmeilor și eliberarea aștrilor. Ea se complică prin metamorfozele zmeoaicelor care voiau să se răzbune. Ele se transformă, pe rând, într-un „păr cu roade”, o „grădină înflorită” și un „nor ca o flăcăraie”. Datorită perspicacității și istețimii eroului principal, ei scapă cu bine din cele trei încercări. Greuceanu știe de metamorfozarea zmeoaicelor, pentru că le-a ascultat sfatul. El îi dă fratelui său o lecție din care acesta trebuia să nu mai confunde aparența cu esența.

Drumul este unul inițiatic. Chiar dacă este înțelept, Greuceanu mai are de învățat. Episodul, în care un diavol îi fură paloșul pentru a-l da unui sfetnic mincinos, îi va demonstra că, oricât ai fi de glorios, tot poți fi vulnerabil. Greuceanu înțelege că nici când ești obosit după lupte, nu poți merge liniștit și fără grijă. Primejdiile sunt peste tot, iar pentru un voinic, una dintre cele mai mari este de a nu-i fi recunoscute faptele. Inteligența și sângele lui rece îl salvează: el îi cere împăratului un răgaz pe care îl obține reușind să înfrângă răul reprezentat de satana și să-și dovedească identitatea cu ajutorul paloșului. Credincios în Dumnezeu, ca toți eroii pozitivi ai basmelor, Greuceanu refuză orice compromis: el nu are nicio îngăduință pentru diavolul care se ruga de iertare, ci îl distruge știind că altfel acesta și-ar fi continuat fărădelegile și minciunile. Față de sfetnicul mincinos este mai îngăduitor, deși îl privește tremurând de supărare. Greuceanu îl iartă, pentru că își dă seama că acela era un om slab, care fusese tentat de diavol. Împăratul însă își curăță împărăția de asemenea mincinoși cerându-i să plece de pe teritoriul său. Recompensa din finalul basmului vine ca un semn de recunoaștere a eforturilor sale: el se însoară cu fata împăratului, găsindu-și astfel fericirea în familie, iar apoi devine împărat domnind înțelept, cu dreptate, iubit de supuși. Personaj principal pozitiv al basmului, Greuceanu întruchipează idealul creatorului anonim, fiind înzestrat cu toate calitățile unui Făt-Frumos, care depășește toate dificultățile, restabilind ordinea și puterea binelui, așa cum ar dori omul din popor să se întâmple și în realitate.

Punerea în act a basmului – povestitul – vădește o strânsă (chiar dacă puțin aparentă) legătura cu ritualitatea prin câteva aspecte semnificative:

a) Dincolo de vizibile „intenții distractive”, cu care basmul este povestit (mai ales în vremurile moderne și în afara mediului culturii tradiționale), prin actul povestirii lui seara la vatra focului, la stână se creează un spațiu protector în care nu pot să pătrundă duhurile rele. ,,Prin povestirea zilnică, seară de seară, a câte unui basm, vreme de o sută de zile cât durează gestația oilor, se ocazionează ivirea mielului năzdrăvan”. (Bârlea, Ovidiu, 1981).

Tot în scopuri apotropaice se înscrie și povestitul basmelor în ajunul marilor sărbători, când, potrivit mentalului tradițional–folcloric, cerul este deschis și, de asemenea, deschise sunt și hotarele tărâmurilor (tuturor lunilor); atunci povestitul basmelor apără hotarele lumii noastre de năvala duhurilor stricăcioase din afara ei.

b) Limita maximă a eficienței rituale a basmului în cultura tradițională orală și în mediul său specific este atinsă în cazul cunoscut sub numele de Povestea lui Ignat, „basm ritual” a cărui povestire se face numai în ajunul Ignatului — zi de la sfârșitul postului mare al Crăciunului — când, ,,prin puterea magică a povestitului acestui basm, se suspendă rigoarea postului creștin, se taie porcul și toți ai casei mănâncă „pomana porcului” (Hedeșan Otilia, 2001) — denumire populară pentru ceva ce poartă destul de vizibil caracteristicile unui ospăț ritual precreștin.

Tot limita maximă a povestitului basmelor este atinsă și prin interdicția rostirii lor în condiții profane (în cursul zilei, în afara celor o sută de zile etc.). Pedeapsa pentru încălcarea interdicției este cuprinsă într-o zicală (blestem la origini): „Crape-ți/ Rupă-ți-se cămașa în spate!”. Crăpatul cămășii în spate, pedeapsă pentru încălcarea interdicției povestirii basmului în condiții profane (ca și mototolirea cearceafului sub tine în timpul nopții) sunt grave semne rele, prevestiri ale morții.

c) Pe baza „funcțiilor” basmului (elemente formale, structural–funcționale susceptibile de o mare varietate combinatorie) stabilite și definite de Vladimir Iakovlevici Propp, autorii unuia dintre cele mai răspândite manuale contemporane de folclor literar românesc alcătuiesc o schemă care, în esență, redă formula de principiu a vindecării magice (notăm că în terminologia structuralismului lui Claude Lévi-Strauss, funcțiilor proppiene le-ar corespunde termenii de „miteme” sau „pachete de relații”).

Căutându-se determinarea unor subiecte–tip în cazul basmului fantastic („basmul propriu-zis”) în Catalogul Aarne–Thompson, în folclorul românesc există aproximativ 270 de tipuri dintre care 140 sunt comune și altor popoare, iar restul de 130 sunt românești, ceea ce denotă „aderența etnică a narațiunii orale” în cazul culturii noastre tradiționale . După cum vom încerca să arătăm cu prilejul analizei fondului ideatic al basmului Tinerețe fără bătrânețe (…), această aderență etnică narativă se manifestă nu doar în ceea ce privește lărgimea de suprafață, ci și o modificare creatoare specifică, de profunzime, a fondului ideatic și a semnificațiilor etnologice.

În sfârșit, în ceea ce privește definiția basmului folcloric, vom arăta că definirea acestuia se poate pune pe baza însumării trăsăturilor sale specifice: structură epică amplă pluriepisodică (realizată prin combinarea unităților formal–funcționale în actul povestitului); reflexe și ecouri ale ritualității; intruziunea fantasticului (de la dozele mari ale unui „fantastic existențial” în basmul propriu-zis până la forme mai ușoare ale unui anume „degradé” folcloric — misteriorul, miraculosul, feericul); caracteristica metamorfozelor o socotim definitorie pentru basm, întrucât, deși exisă o subcategorie/subspecie a basmului numită „basm legendar” — diferența dintre basm și legendă este dată tocmai de această caracteristică a metamorfozei ireversibile în cazul legendei și reversibile în cazul basmului. În consecința acestei deosebiri, vom putea afirma că succesorul mitului este, la nivelul culturii tradiționale orale, nu basmul (cum credeau romanticii, Școala mitologică a lui Max Müller și adepții acestora), ci legenda, întrucât, exprimând metamorfoze ireversibile, legenda — precum miturile de origine — „explică” modurile în care lumea și lucrurile ei au apărut, cum a fost ea îmbogățită sau sărăcită după aceea, iar prin funcția ontologică a povestitului, în cazul legendei, aceasta le și întemeiază realitatea, semnificația, „noima” — adică existența.

Dintre coordonatele definitorii ale basmului propriu-zis (dar și ale categoriilor sale derivate menționăm: fantasticul (în doze descrescânde de la basmul fantastic la cel nuvelistic) are întotdeauna un caracter preponderent existențial, marcând o „fisură” a realului contingent prin care năvălesc entități ale „altei lumi” — chiar dacă fantasticul apare în formele atenuate ale misteriosului, apoi ale miraculosului, în cele din urmă ale feericului; desfășurarea structural–tematică amplă, basmul fiind o specie narativă pluriepisodică, subiectul amorsându-se prin motivații surprinzătoare; în sfîrșit diversitatea și polarizarea personajelor și mai ales — definitorie pentru „calitatea de basm” a unui „produs folcloric” sau a unui „fragment”, secvență a sa — este reversibilitatea metamorfozelor.

Virulența și vivacitatea acestei specii (și a subcategoriilor sale), prolificitatea creativă deosebită pe care o ocazionează s-au manifestat în două modalități:

a) Înăuntrul povestitului (de tipul folcloric al oralității — ca instituție a culturii tradiționale orale și a mediului comunitar rural) — unde a proliferat dezvoltând varietăți/subcategorii precum subtipurile: basme despre dracul cel prost (apropiat de snoavă — subliniind, ironizând prostia, urâțenia, mari defecte morale); basmul nuvelistic (apropiat de specia numită povestire); basmul legendar (apropiat de specia folclorică a legendei).

b) În literatura cultă — unde predecesorii „autorilor de basme” sunt culegătorii speciei folclorice a basmului — pătrunderea basmului între speciile literaturii culte făcându-se prin preluarea și transmiterea în categorii estetico–stilistice a oralității folclorice precum și a fantasticului existențial și a „derivatelor” sale.

II.1.1. Senex-regula pasivă

Personajele încadrate în această categorie definită de Gheorghe Vrabie în lucrarea Structura poetică a basmului nu întreprind nimic în planul acțiunii, iar atunci când rareori participă la evenimente, ei trec în altă grupă, cea a actantilor. Chiar dacă au o funcție pasivă, acestea sunt la fel de importante în echilibrul basmului. Sunt incluși în această categorie:împăratul și împărăteasa(cu copii sau fără), bătrânul singur, bătrâna singură, frații mai mari, etc.

Cuplul fără copii constituie un aspect foarte des întâlnit în basm. Cauza principală a incapacității de a procrea este sterilitatea. Fie că este vorba de oameni simpli sau de un cuplu de viță împărătească, mereu apare această neputință care preocupă cuplul dornic să aibă un copil. Cei doi apelează la diverse mijloace pentru îndeplinirea dorinței lor: merg la vrăjitoare, se roagă lui Dumnezeu, fac întocmai ca în visele avute noaptea. Dificultatea în care se află cei doi este ilustrată încă din primele rânduri ale basmului: ,,Era odată, cică, un moșneag și o babă. Copii nu avusese, ș-așa ar fi voit să aibă, de se dădeau în vânt după ei. Baba, mai ales, veșnic se ruga lui Dumnezeu să se milostivească de ea și să-i dăruiască un copil. ”(M. Lupescu, ”Tei leganat”); ,,A fost odată ca niciodată, a fost un unchiaș ș-o babă. Ăst unchiaș, și a lui babă n-aveau nici un copil, s-ar fi dat, bieții oameni, bieți n-ar mai fi fost, mult cu multu, să aibă vreun pic de prăsilă; dar care o fi fost sterp, moșu ori baba, nu se știe, ci se povestește numai că n-aveau copii, neam. ”(D. Stăncescu, ”Stearpele moșului”). La fel este și situația bătrânilor din basmul lui E. Sevastos, Părintele pentru copil se dă în foc, unde „baba ș-un mosneag zice că era odată ce aveau stare mare, dar copii nici unul, căci nu se milostivise Dumnezeu și asupra lor ca să le deie un sprijin, o mângâiere la bătrânețe”. Dar nu numai oamenii simpli întâmpină această problema, ci și cupluri împărătești. Un astfel de cuplu întâlnim în basmul Păr și Măr, unde împăratul și împărăteasa, ajunși la bătrânețe, tânjesc după un copil. Cei doi plâng zi și noapte din cauză că nu au cui lăsa tronul și bogățiile adunate de-a lungul vieții. În unele basme, împăratul dorește cu atâta ardoare un copil, încât își amenință soția punând neputința aceasta pe seama ei: ,,dacă într-un an de zile de aci înainte nu-i va face un copil, să știe că pâine și sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca. ”(P. Ispirescu, George cel viteaz). Cu toate acestea, atât cuplul împărătesc, cât și cel de oameni simpli și săraci, nu întreprinde nicio acțiune care să schimbe sau să determine evoluția basmului. Împăratul, indicat de obicei prin una din cele cinci culori (alb, galben, roșu, verde, negru), se ocupă cu rânduirea curții împărătești, cu lupte de cucerire asupra ținuturilor vecine, stă în preajma frumoasei lui împărătese cu care se sfătuiește în privința dorinței lor de a avea copii. Împăratul Verde din Urma-galbină și Piparus Patru are o țară „lungă și lată,încât îi trebuia câțiva ani ca să o poată ocoli”. Un alt împărat ,,mare și puternic bătuse pe toți împărații de prin prejurul lui și-i supusese, încât își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii”. (Călinescu, G., 1965). Cu toate acestea, rolul împăratului este doar de a deschide acțiunea, fără să facă fapte de vitejie care să influențeze cu ceva evoluția basmului. Împărăteasa stă la curte, având grijă ca toate lucrurile din palat să fie orânduite cum trebuie, caută fete pe care să le ia la curte să lucreze, se îngrijește de bunul ei soț. Aceasta este foarte puțin descrisă în basm și anume în momentele în care trece prin diverse stări sufletești puternice, prin frământări și grijă. Ca și împăratul, ea nu determină cu nimic evoluția basmului, cei doi încadrându-se foarte bine în clasa senex.

Dacă personajele de mai sus sunt mereu preocupate să aibă urmași, cuplul ce are deja copii este preocupat în special de ajutarea copiilor în a se realiza pe toate planurile. Dacă fiii împăratului nu își aleg încă de la naștere destinul și viitoare soție, împăratul îi îndeamnă pe aceștia să se însoare. În Zâna zânelor (P. Ispirescu), împăratul tată își ia fiii și se urcă cu ei într-un turn înalt, apoi îi îndeamnă să tragă de acolo cu arcul, iar unde le va ajunge săgeata acolo să se însoare. Cel mare nimerește în casa unui împărat vecin, mijlociul în casa unui boier bogat, iar mezinul într-un copac dintr-o pădure mare unde se află o bufniță sub chipul căreia era metamorfozată Zâna zânelor. Alteori împăratul își trimite fiii în căutarea ursitelor lor. Așa se întâmplă în basmul Broasca-țestoasă cea fermecată (P. Ispirescu), unde împăratul trimite fiii în lume pentru a-și găsi norocul. Cei doi fii mai mari se întorc înapoi la palat cu două fete de împărat, numai cel mic aduce o broască țestoasă, sub chipul căreia se ascunde o zână. Când împăratul și împărăteasa au fete, atunci când e vorba să le mărite, cei doi arată fie înțelegere și toleranță fie dificultate, conștient fiind că cel ales îi va urma la tron. Atunci când intenționează să fie mai exigent în ceea ce-l privește pe viitorul ginere, el inventează felurite probe pe care pretendenții la mâna prințesei sunt nevoiți să le treacă. În basmul Petru Cenușa împăratul propune următoarea probă pentru pretendenții fiicei sale:,,. . . fata să șadă într-un loc anumit și să țină coroana în mână, și toți junii să treagă în fuga calului pe lângă ea și acel june care va putea cu sabia doborî coroana din mâna fetei de trei ori una dupa alta, acela să fie ginerele împăratului.” (Vrabie, Gheorghe, 1975). Mai drastic se arată a fi împăratul din Făt-Frumos cu părul de aur de Petre Ispirescu, el având trei fete de măritat. După vestea dată prin toate ținuturile că împăratul își va mărita fetele, o mulțime de pețitori au sosit la curtea împărătească. Fetele mai mari s-au măritat cu câte un fecior de împărat, iar cea mică nici nu vroia să audă de măritiș, ea fiind îndrăgostită de un argat de grădinar cu părul de aur. La sfatul unui boier, împăratul dă ordin să se facă un foișor cu portița, pe sub care să treacă toți fiii de împărat și de boier, iar fata să și-l aleagă pe care vrea ea, lovindu-l cu un măr de aur. Trec toți feciorii, dar fata nu lovește pe nici unul. Apoi, la sfatul unui bătrân înțelept, împăratul permite și celor de la curte să treacă pe sub poarta foișorului. Când trece argatul de grădinar, fata îl lovește cu mărul și astfel împăratul e nevoit să o dea pe fata sa de nevastă argatului. La o probă asemănătoare sunt supuși și feciorii din basmul Făt-Frumos cel rătăcit (Petre Ispirescu), unde fata împăratului trebuie să stea într-un pridvor cu un măr în mână, iar pe care-l va plăcea dintre feciorii ce-i trec prin față, pe acela să-l lovească cu mărul. Alteori, împăratul impune probe absurde pentru pețitori. În Povestea lui Furga-Murga a lui G. Cătană, împăratul, fiind pus în fața unui pețitor sărac, îi cere acestuia să îndeplinească dorințe imposibile. Mai întâi îi cere să facă într-o noapte case ca ale sale, apoi să învie o slujnică, să facă două poduri (de aur și de argint) care să ajungă de la împărat până la flăcăul sărac și să transforme în realitate un vis avut de o slujnică ce înfățișa niște grădini minunate cu biserici în turnul cărora se auzeau clopoței de argint la fiecare bătaie a vântului. Flăcăul având o mărgea fermecată a îndeplinit toate acestea și așa împăratul s-a văzut nevoit să-și dea fata de soție feciorului. Uneori însă, împăratul este nevoit să-și dea fata spre măritiș, nemaiavând șansa de a pune probe pețitorilor. Un exemplu bun este basmul Porcul cel fermecat (P. Ispirescu), unde fiica de împărat este pețită de un porc. Împăratul nu dorește un porc să-i fie ginere, dar se vede obligat să îl accepte când vede mulțimea de porci ce au umplut curtea și ulițele din jurul palatului. Tot legat de familia împărătească, este important de menționat și situațiile în care fiica împăratului rămâne însărcinată privind la un fecior sau în urma unui vântișor ce a adiat asupra ei. Chiar și atunci împăratul nu ia nicio decizie, ci apelează la sfatul împărătesc lăsând soarta fiicei sale în mâinile sfetnicilor: ,,Unii ziceau că fata să arză de vie. Alții să-i scoată ochii și să se gonească în pustietăți spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alții iar ziceau să i se lege o piatră de gât și să se dea pe Dunăre. ” (Vrabie, Gheorghe, 1975). Aici împăratul dă dovadă de cruzime și de indiferență, neluând o decizie pentru rezolvarea problemei și preferând să-și piardă mai degrabă copilul decât să-i fie pătată onoarea. Cea care intervine, reprezentând personajul blând și iertător, este împărăteasa care îi înmoaie împăratului mânia: ,,Împărateasa îl luă cu binișorul și-l mai domoli olecuță”. În unele basme, împăratul, trimițându-și fiii sau fiicele să-și caute norocul sau să meargă în sprijinul unui împărat vecin, le iese în cale sub chipul unui lup, leu, balaur cu douăsprezece capete, ori al unui zmeu ori al altor arătări fioroase, pentru a testa curajul și înțelepciunea copiilor săi. După acest test, împăratul fie că ironizează lașitatea copilului întors înapoi acasă, fie afirmă cu mândrie că e pregătit să plece în lume: ,,No, draga taichii, poți merge-n lumea-ntreagă, poți umbla cât am umblat și eu și poți suferi cât am suferit, că acum ești gata de mers” (Din fată-fecior). Iată că ipostazele cuplului împărătesc sunt diverse în basm, iar împăratul are nenumărate preocupări, atât legate de curtea împărătească, cât și de copiii pe care îi are deja sau la care râvnește.

Bătrânul singur și bătrâna singură, ambii fără copii apar de asemenea foarte des în basm. Cele două personaje tânjesc la un copil care să le aline bătrânețea, să le fie alături până la moarte și cărora să le lase agoniseala lor de o viață. Fie că sunt de viță împărătească, sau că sunt sărmani și singuri, ei se roagă lui Dumnezeu cu ardoare să le dăruiască un copil, iar alteori apelează la vrăji, descântece, sau pur și simplu capătă un copil în mod miraculos, pe neașteptate. Dacă bătrâna își dorește un copil, indiferent dacă e fată sau băiat, bătrânul își dorește în general un urmaș de sex masculin căruia să ii lase toată averea. Mama lui Urma-Galbină, rămasă fără copilul ei, rămâne însărcinată datorită unui simplu bob de piper. Ea mătură prin casă și găsind bobul îl pune pe masă. Acesta cade din nou pe jos și văzând așa, îl bagă în gură și îl înghite (Urma-Galbină și Pipăruș Petru). La fel rămâne însărcinată și o văduvă care și-a pierdut cei doi fii (Pipăruș Pătru și Florea Înflorit). În basmul Spaima zmeilor (Fundescu) o împărăteasă văduvă, căreia un zmeu îi furase cele trei fiice, mătură prin casă și găsește un bob de piper. Aceasta îl înghite și rămânând însărcinată, naște un copil cu părul de aur. Un pustnic găsește un copil de lemn, pe care Dumnezeu și Sfântul Petru îl însuflețesc. (P. Ispirescu, Dunăre voinicul). O bătrână, dorindu-și foarte tare un copil, pune într-un leagăn o bucată de lemn de tei, pe care îl înfășoară în scutece și îl leagănă cu drag. Deodată bucata de lemn a prins viață, devenind un copil de toată frumusețea. (Tei legănat) În basme, principalele scopuri ale personajelor sunt de a fi victorioase în bătăliile cu dușmanii, de a se căsători, de a avea copii și iată că apar în basm modalități neobișnuite de a dobândi un copil, inclusiv modalități fantastice.

Frații mai mari, apar mai în toate basmele ca personaje invidioase, răutăcioase, uneori cu intenții criminale în ceea ce-l privește pe fratele mai mic. Dacă aceștia sunt mereu primii care își oferă serviciile tatălui, sau care doresc să plece în călătorii aventuriere, tot ei se întorc înapoi rușinați, în urma eșecului de care au avut parte. În Prâslea cel voinic și merele de aur cei trei fii de împărat doresc să prindă hoțul care fură merele de aur din grădina palatului. Cei doi frați mai mari, adorm înainte de a-și face apariția hoțul și astfel nu reușesc să-l prindă. Numai fiul cel mic dă dovadă de ingeniozitate și prinde răufăcătorul. Mai apoi, când hoțul este rănit în capcana mezinului, cei doi frați urmăresc hoțul până la prăpastie, dar când coboară în ea, trag de sfoară înainte să ajungă la fund și dau dovadă de o lașitate rușinoasă. Un alt basm care evidențiază foarte bine trăsăturile fraților mai mari este și Pasărea măiastră scris de Petre Ispirescu. Împăratul are nevoie de pasărea măiastră pentru a salva o mănăstire de la surpare. Având trei feciori, el solicită ajutorul acestora. Fiul cel mare și cel mijlociu pleacă în căutarea păsării, dar ajung să fie împietriți de un vulpoi. Când vine însă rândul fiului mic, el dă dovadă de inteligență și curaj, reușește să își ducă la bun sfârșit sarcina, îi salvează și pe frații săi și ajunge împărat. Nici când e vorba de fete, situația nu e diferită. Cele mari sunt leneșe, invidioase si răutăcioase și se află mereu în antiteză cu sora lor mai mică, ea fiind blândă, harnică și modestă. În basmul Ileana Sânziana de Petre Ispirescu, un împărat trebuie să-și trimită un fiu altui împărat mai puternic pentru a-l sluji timp de zece ani. Neavand niciun fiu, ci numai trei fiice, împăratul le permite până la urmă acestora să meargă ele la împăratul cel mare. Ca în mai toate basmele, împăratul dorește să testeze vitejia și înțelepciunea fiicelor sale și se preface în lup, după care le așteaptă pe sub pod. Fata cea mare și apoi fata mijlocie se sperie îngrozitor de lupul cel fioros și se întorc rușinate acasă la tatăl lor. Mezina însă nu eșuează în călătoria sa ca și surorile ei, ci face izbânzi mari. ,,Toate personajele încadrate în categoria senex au un rol pasiv în basm, însă rolul lor nu e cu nimic mai puțin important decât al celorlalte personaje, ele fiind necesare în echilibrul basmului.”

Foarte importanți în împlinirea sufletească a unor personaje încadrate în categoria senex, dar și în reușita eroilor din categoria ce urmează, categoria virilis, sunt Dumnezeu și Sfântul Petru. Aceste două personaje nu participă propriu-zis în basm, dar apar „fie ca arbitri morali, fie ca dăruitori de lucruri miraculoase.” (Călinescu, G., 1965). Ei vin mereu în sprijinul celor săraci, al celor aflați în pericol, al celor buni la suflet și al celor nedreptățiți. Când preotul nu vrea să boteze copilul unei văduve sărace, Dumnezeu și Sfântul Petru înfăptuiesc ei botezul și dăruiesc micuțului o pușcă ce nu trebuia niciodată încărcată. (Francu și Candrea, Agheran Viteazul). În Fiiuțul oii, Dumnezeu și Sfântul Petru, venind la o stână, sunt primiți cu răutate de către baci, dar sunt serviți cu lapte de oaie și cu carne de miel de către băiatul care slujea la acea stână. Pentru acest gest, cei doi dăruiesc băiatului oasele de la miel să le semene, și astfel băiatul s-a ales cu o turmă mult mai mare decât cea la care slujea. Deghizați în doi bătrâni, cele două personaje se opresc pe vreme de furtună la casa unor săraci. Aceștia le oferă adăpost și hrană deși nu-i cunoșteau, iar a doua zi le dă lapte proaspăt. După un timp familia aceea trece prin nenumărate necazuri, dar Dumnezeu le întoarce binele primit cândva de la ei (Omul de omenie nu piere). Dumnezeu face bine și celor neajutorați și singuri așa cum sunt cei doi copii părăsiți de tatăl lor în pădure la îndemnul mamei vitrege din basmul Copiii văduvului și iepurele, vulpea, lupul și ursul (P. Ispirescu). Venind deghizat într-un bătrân, Dumnezeu îi hrănește pe copilași transformând balega în pâine, apoi învață băiatul să vâneze pentru a putea avea grijă de el și de surioara lui pe viitor. Nu întotdeauna însă binele făcut personajelor din basm își capătă și mulțumirea cuvenită. Hoinărind prin lume, Dumnezeu și Sfântul Petru întâlnesc în calea lor un tăietor de lemne sărac, cu soție și cinci copii. Ei ascund o oală plină de taleri la rădăcina unui copac pentru a fi găsită de sărman. După ce acesta a găsit averea, în loc să o folosească în mod cât mai util și în loc să fie recunoscător Domnului, el devine leneș și răutăcios, îmbătându-se tot timpul. După o vreme, când cele două personaje deghizate în sărmani poposesc la casa tăietorului de lemne, sunt primiți în casă de soția sa, dar bătuți de acesta cu un lemn ( Dumnezeu și Sfântul Petre). Iată că indiferent de situație, cele două personaje fac minuni și răsplătesc cu generozitate pe oricine îi tratează cu omenie.

Tot cu un rol limitat în basm sunt și ursitoarele. Intervenția lor se rezumă doar la misiunea de a prezice viitorul noului născut. În basmul Aflatul, un boier găzduit de un țăran a cărui nevastă abia născuse, aude cum trei ursitoare îi prezic copilului. Prima prevestește mari nenorociri în viața copilului, a doua zice că nou născutul va ajunge frumos, voinic, cuminte și norocos. A treia prezice copilului că va moșteni toată averea boierului găzduit de părinții săi. Când aude una ca asta, boierul cumpără copilul și îl părăsește într-o scorbură. Tot de trei ursitoare este ursit și pruncul unei împărătese: ,,Una zice:<<Pruncul aiesta s-o face om ficior zdravăn ca un stiag>>. A doua:<<Când a împlini copchilu douăzeci de ani, va peri lovit de trăzniet>>. A treia zice așa<<Die va scăpa atunci die primejdie, s-o face un împărat vestit care va aduce în lume legi cum nu mai sunt. >>”

II.1.2. Virilis-Virilia-regula activă

Aceasta grupă se opune grupei Senex, deoarece personajele acestei categorii dețin o doză mare de curaj, au spirit de aventură și sunt personaje eroice. Aici se înscriu ,,eroii pozitivi, cei care iau inițiativa în basm: voinicul, care este de obicei fiul cel mic și poartă numele de Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana (și alte eroine cu nume asemănătoare) și frații de cruce”. (Goia, Vistian, 2003).

Încă de la început eroul se deosebește de celelalte personaje prin nașterea în condiții ciudate, prin ritmul în care crește și învață. Modul în care el ia viață este unul cu totul și cu totul neobișnuit; de exemplu în basmul Aleodor-Împărat de Petre Ispirescu copilul apare în condiții necunoscute în viața bătrânului împărat: ,,A fost odată un împărat. El ajunsese la bătrânețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deșert. Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor. ” (http://www. sarcina-nasterea. ro/basme-si-povesti-pentru-copii/aleodor-imparat. html). Alteori copilul ia naștere dintr-un lemn de tei, așa cum se întâmplă în basmul popular Tei legănat: ,,Erau odată, cică, un moșneag și o babă. Copii nu avusese, și-așa ar fi voit să aibă, de se dădeau în vânt după ei. Baba mai ales, veșnic se ruga lui Dumnezeu să se milostivească cu ea și să-i dăruiască un copil. Dumnezeu știe, însă, când trebuie să dea omului ce cere și când nu. Baba copii n-a mai făcut și de dor de a avea și ea, își făcu un leagăn și în el puse, în loc de băiat, un lemn de tei ce-l înfășase și-l îmbrobodise ca pe copii. Se vede că ajunsese baba în mintea copiilor. Legăna baba în una, când avea vreme, albia copilului și-i cânta. De la o vreme numai ce aude plâns de copil în leagăn. Baba s-a speriat, dar când s-a uitat și a văzut în locul lemnului un băiat mândru și frumos cum altul nu mai era în lună și în soare, nebuni de bucurie. (http://www. zamolxis. ro/modules. php?name=News&file=article&sid=85).

Într-un alt basm, Fata de împărat și fiul văduvei, copilul ia viață dintr-o adiere de vânt: ,,Atunci veni un vântișor lin și ușor, de-i resfiră pletele; iară ea simți că un fior rece i se strecoară prin inimă. . . [. . . ]. . . Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu știe la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise și ea așa. ”. Alteori el apare datorită unui măr cum vedem în basmul Făt-Frumos cel rătăcit de Petre Ispirescu: ,,A fost odată o păreche de oameni, muncitori, de! cum dă Dumnezeu. Toată nădejdea lor era într-o iapă cu care se hrăneau. Și ar fi voit și ei să aibă un copilaș, dar fu peste poate. Cercetară în dreapta și în stânga, ca să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunei lor, dară, ași! parcă întâlnea tot surzi și muți. Nimeni nu știa să-i învețe ceva. Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. Creștinul se duse și la dânsul, îi spuse păsul lui și îi ceru leacuri. Vrăjitorul n-așteptă multă rugă și, după ce se învoiră, îi dete un măr.

– Din acest măr, zise el, să mănânce numai soția dumitale. Dară bagă de seamă să n-apuce din el nici o făptură cu viață de pe lumea asta.

– Cât despre aia, n-ai grije, răspunse omul. Lasă pe mine; nu mi-ai dat mie în mână mărul? Acum să fii odihnit.

Luând mărul, omul nu se mai gândea dară decât la bucuria ce o să simță el și nevasta când s-or vedea împresurați de copii. Și cu gândurile astea ajunse acasă și dete mărul neveste-sei, ca să-l mănânce, fără să-i mai spuie altceva. Ea priimi mărul cu bucurie. Și după ce plecă bărbatul în trebile sale, se așeză pe pragul ușei, curăți mărul și-l mâncă. Iepșoara ieșise și ea din grajd, și veni la stăpânăsa, că era învățată la traista cu grăunțe. Negăsind nimic de ronțăit, luă și ea cojile de măr, pe care le lepădase stăpână-sa și le mâncă cu multă poftă, ca pe niște trufandale. Nu trecu mult și atât stăpâna, cât și iepșoara se simțiră a fi luat în pântece. Și după nouă luni femeia născu un copilaș de drăguleț; iar iepșuna un mânzuleț gingaș. ” ( http://ro. wikisource. org/wiki/Făt-Frumos_cel_rătăcit). Tot datorită mărului ia viață eroul și în basmele: Părintele pentru copil se dă în foc de E. Sevastos, Ciobănașul cel isteț sau turloaiele blendei de Petre Ispirescu.

O altă ipostază este aceea a apariției copilului în urma rugăciunilor aprinse către Dumnezeu. Reprezentativ este basmul Voinicul cel cu cartea în mână născut de Petre Ispirescu: ,,Atunci și ei se hotărâră ca să nu se mai desparță și să rămâie să-și mănânce amarul împreună. Nu trecu mult după asta, și baba spuse unchiașului că se simte îngreoată. Aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bucuria unchiașului când auzi d-o asemenea veste bună!Umbla de colo până colo de bucurie și nu mai știa pe ce să puie mâna și ce să facă. Și așa trecură zilele una după alta până la nouă luni, când baba, cu ajutorul Maicii Domnului, născu un dolofan de copil, de drăguleț, și cu o carte în mână. ”

Uneori bobul de piper duce la apariția unui copil. De exemplu în basmul Pipăruș-Petru și Florea Înflorit femeia rămâne grea prin simpla înghițire a unui bob de piper care părea ca avea viață și numai nu stătea pe masa unde ea îl punea. Tot datorită unui bob de piper ia naștere și Pescăruș-Împăratul în basmul cu același nume de C. Rădulescu-Codin. Alteori, simpla plimbare printr-o grădină fermecată face o fată de împarat să rămână grea: ,,de cumva cel ce trecea pe lângă ea era tânăr, se făcea bătrân, de era bătrân, se făcea tânăr, de era fată sau nevastă, devenea împovărată”. Fata, lăsată la palat nesupravegheată de tatăl ei, împăratul, merge și se plimbă prin grădină, iar după un timp, își dă seama că e însărcinată și hotărăște să plece de acasă, de frica tatălui ei. Își ia de mâncare, câteva haine și câțiva bani, apoi merge într-o pădure, unde, la umbra unui stejar naște un copil.

O ipostază interesantă și des întâlnită în basm este și aceea în care fata privește un băiat și rămâne însărcinată. De exemplu, în Busuioc și Musuioc, fata de împărat stă la fereastră și privește un băiat care duce donițele la apă. Imediat aceasta rămâne însărcinată. Împăratul ca să scape de rușinea ce i-a fost adusă, pune un vizitiu să duca fata în pădure și s-o omoare, însă acesta neîndurându-se să facă așa o faptă, lasă fata în viață. Aceasta naște doi copii: Busuioc și Musuioc. În Voinicul cel fără tată fata este privită de un flăcău și simți „un fior, apoi ca o scânteie de foc o arse la inimă”. Imediat ea rămase grea: ,,Pasă-mi-te luase în pântece, fără știrea lui Dumnezeu”.

În basme însă, nu întotdeauna eroul ia naștere din om, ci și din animale. În Făt-Frumos, fiul iepei, o iapă fuge de la stăpânul ei, ajunge într-o pădure și fată peste noapte un băiat. La fel se întâmplă și în Fiiuțul oii, unde copilul este născut de o oaie pe nume Ocheșica. Copilul poate fi născut și de o vacă așa cum se întâmplă în Fiul vacii vrăjite. Uneori el se manifestă excepțional chiar înainte de naștere când refuză să vină pe lume sau nu se oprește din plâns până nu i se promite ceva anume. În Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu copilul refuză cu vehemență să vină pe lume, în ciuda promisiunilor tatălui său. În cele din urmă tatăl îi promite tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, iar copilul acceptă să se nască: ,,Mai-nainte de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici așa n-a fost cu putință să-l facă să tacă.

-Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ți-oi da împărăția cutare sau cutare; taci, fiule, că ți-oi da soție pe cutare sau cutare fată de împărat, și alte multe d-alde astea; în sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Atunci, copilul tăcu și se născu; iar slujitorii deteră în timpine și în surle și în toată împărăția se ținu veselie mare o săptămână întreagă. ”(http://ro. wikisource. org/wiki/Tinerețe_fără_bătrânețe_și_viață_fără_de_moarte).

Alteori copilul începe să plângă în pântecele mamei sale și nu se oprește până când nu i se promite o viitoare soție. În basmul Fata din dafin de I. C Fundescu copilul nenăscut, plânge fără încetare; mama sa îi promite bani, cai înaripați, arme, chiar și pe fata împăratului vecin, dar acesta nu încetează. În cele din urmă i se promite Sanda Lucsandra de peste nouă mări și nouă țări de soție. Atunci se oprește din plâns. O poveste asemănătoare există și în Floarea si Florea de D. Stăncescu unde copilul încetează din plâns doar când i se promite de nevastă Floarea Florilor. Același scenariu epic găsim și în Rozuna, doamna florilor de G. Cătană unde și acestui copil i se făgăduiește o soție, pe Rozuna, doamna florilor. În unele basme, e nevoie până și de vrăjitoare, pentru a opri fătul din plâns. Un exemplu este basmul Tuliman al lui C. Rădulescu-Codin. Aici o împărăteasă rămâne însărcinată la șaizeci de ani, iar la nouă luni când trebuia ca pruncul să se nască, el nu o face până ce o vrăjitoare îi spune: ,,Ieși, mamă, din pântecele mă-tii, că ți-oi da de nevastă pe Fata-născută-din-piatră”. Iată că în majoritatea cazurilor promisiunea vizează un aspect de natură matrimonială, pruncul fiind preocupat chiar și înainte de naștere de căsătorie.

Sugestiv pentru caracterul exceptional al eroului este și ritmul rapid de creștere și de dezvoltare imediat după naștere, concomitent cu puterea extraordinară ce o manifestă. Astfel că, pruncul crește ,,în trei zile cât cresc alți copii în treisprezece ani” și se face voinic „ca brazii munților și ca stejarii câmpiilor”(Spaima zmeilor de I. C. Fundescu). La fel și Făt-Frumos cel rătăcit, ,,era d-un an parcă era de cinci, iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece”. Agheran din basmul Agheran viteazul (Francu și Candrea) creștea „într-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, și-n nouă ca-n nouăzeci și nouă”. În Rozuna, doamna florilor, băiețelul care a plâns fără încetare până i s-a promis de soție Rozuna, creștea la fel de alert, ,,creștea ca din apă, creștea într-o zi ca-n nouă, și-n nouă ca-n nouăzeci și nouă”. Hoț-împărat la vârsta de opt ani „părea că este de optsprezece”, Tei Legănat „creștea văzând cu ochii;cât crește un băiat de azi într-un an, el creștea numai într-o zi”.

Concomitent cu această dezvoltare fizică accelerată, toți acești copii posedă și o capacitate intelectuală dezvoltată, dar și o putere fizică neobișnuit de mare. Pipăruș-viteazul, de exemplu, ,,e așa de puternic încât ridică cu degetul mic talpa curților zmeiești”. În basmul Pruncul și călugărul (Francu și Candrea), copilul era atât de puternic încât smulgea lemnele din pădure cu foarte mare ușurință, iar apoi cu aceleași lemne bătea și o ceată întreagă de zmei, fără să obosească. George cel viteaz avea și el puteri incredibile: ,,Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dânsul”. Se observă puterile sale supraomenesti. În ceea ce privește dezvoltarea intelectuală, întâlnim în basme veritabile „sugative” de cunoștințe. În Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu, copilul demonstrează o inteligență și o capacitate de absorbție a informațiilor greu de crezut: ,,De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț și mai îndrăzneț. Îl deteră pe la școli și filosofi, și toate învățăturile pe care alți copii le învăța într-un an, el le învăța într-o lună, astfel încât împăratul murea și învia de bucurie. Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat”. Tot așa și Hoț-împărat: ,,tată-său, împăratul, îl dete la carte; după ce învăță filosofia și citirea pe stele, de la cei mai iscusiți dascăli, îl dete la cel mai meșter vraci, de învăță și meșteșugul leacurilor. Văzând tată-său, împăratul, că fiu-său are ținere de minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arată, se umplu de mulțumire sufletească, căci Dumnezeu îi dase un copil tocmai după gândul său. Învățând el toată cartea, împăratul a început a trimite pe fiu-său din cetate în cetate să învețe toate meseriile. Cum auzea că în cutare cetate este câte vrun meșter mai dibaci și că acea meserie nu se află pe la dânsul, îndată îl trimitea să învețe și acea meserie. Astfel umblă fiul împăratului din țară în țară, ca și un pribeag, până ce învăță toate meseriile de pre pământ.” În basmul Zâna munților, pruncul învață „numai într-o săptămână” ceea ce alți copii învățau într-un an: ,,După ce se mări, îl puse de învăță carte. El era așa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învață așa repede. Ceea ce învăța ceilalți copii într-un an, el învăța numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să învețe. Iară tată-său scrise carte împărătească la niște filosofi vestiți ca să vie să ispitească cu învățăturile lor pe fiul său.”

Numele eroului poate sugera aspectul fizic (Făt-Frumos) sau aparența sub care se află: Cenușotca (stă în cenușă și se joacă cu cărbuni), Cheleș-Împărat(cu chelie falsă). De asemenea numele poate evidenția condiția materială a eroului (Ion Săracu, Sărăcuț Petru), locul pe care il deține în cadrul familiei (Suta Ion, Mia Ion), sau originea sa (Pipăruș Petru, Măzăran Vasilică, Tei legănat, etc).

În toate basmele, personajul înscris în categoria virilis-virilia pleacă de acasă la vârste fragede fie în căutarea sortitei, fie în căutarea norocului, fie pentru eliberarea unei prințese din captivitatea zmeilor, fie cu scopul de a prinde hoțul merelor, sau pur și simplu pentru a ajuta un împărat dintr-un ținut vecin. Așadar, el este condus în drumul său de un spirit de aventură, un caracter eroic și o dorință de dreptate. Drumul pe care îl întreprinde are ca finalitate inițierea eroului, maturizarea sa. Deși nașterea și ritmul de creștere ale eroului și situațiile prin care trece au caracter fantastic, acesta nu este imaginat de autor în același mod. El este construit la o scară reală, cu trăsături umane, cu limbaj și comportament specific uman, și își învinge adversarii fie prin inteligență, fie cu ajutorul auxiliilor. Confidenții îl sfătuiesc în momentele de impas, arătându-i drumul cel mai bun de urmat, iar „adjuvantii” dobândiți în drum îl ajută ca recompensă pentru faptele și generozitatea eroului față de ele. De asemenea un rol important îl au și obiectele miraculoase, numite „auxilia”, pe care eroul le folosește pentru depășirea pericolelor ivite în calea sa.

Un exemplu bun pentru evidențierea aspectelor enumerate mai sus, este basmul lui Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă. Eroul are ca tată un împarat ,,întunecat și gânditor ca Miază-noaptea”, iar ca mamă o împărăteasă „tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. El ia naștere în urma rugăciunilor arzătoare ale mamei sale la icoana Maicii Domnului. Ea soarbe lacrimile ce se scurg deodată pe icoană, și după nouă luni dă naștere unui băiețel frumos pe cale îl numește „Făt-Frumos din lacrimă”. Eroul își părăsește într-o bună zi părinții și pleacă într-o călătorie. Ajunge prima dată la curtea împăratului vecin cu care tatăl său era în dușmănie de cincizeci de ani. Acolo se împrietenește cu fiul împăratului, care îl roagă să îl ajute la uciderea Mamei pădurilor ce îi amenința împărăția. Făt-Frumos din lacrimă izbutește să o ucidă cu ajutorul fiicei acesteia care inversează butiile cu apă și cu putere, iar când eroul intră în lupta cu zgripțuroaica, aceasta bea apa, iar eroul putere, și astfel scapă de ea. Ia si fata Mamei pădurilor cu el și merge înapoi la împărăția noului său prieten. Acesta i se destăinuiește, spunându-i că e îndrăgostit de fata Genarului, dar că acesta o ține închisă într-un palat și refuză să o mărite. La auzul vorbelor acestuia, Făt-Frumos pornește iar într-o călătorie, promițându-i prietenului său ca o va scăpa pe fată din palat și i-o va aduce. Ajutat de calul năzdrăvan, el reușește să își îndeplinească promisiunea.

Pe parcursul basmului, observăm vitejia și calitățile morale ale eroului, întâlnim ajutoare, intâlnim opozanți, desprindem idei moralizatoare și extragem învățături legate de prietenia adevarată. Basmul se încheie în mod fericit, cu două nunți: fiul de împărat cu fata Genarului și Făt-Frumos din lacrimă cu fata Mamei pădurilor.

Când basmul prezintă mai mulți copii, trei în mod obișnuit, fratele mai mic e întotdeauna cel mai vrednic, cei mari dorindu-i răul și moartea chiar, din invidie și răutate. Aparent, eroul pare naiv, stupid uneori, însă, ca și calul cel bubos, el ascunde adevărate valori morale, inteligență și curaj. În basmul Petru Cenușă, fiul cel mic pe nume Petru al unui om sărac stă toata ziua și lenevește, mâncând cărbuni, pe când ceilalți muncesc de cu zor, sprinteni și iuți ca albinele. Când însă niște cai ai unor zâne strică trifoiul, numai cel mic reușește să îi prindă, în timp ce frații mai mari adormiseră în loc să păzească trifoiul. În Pasărea măiastră de Petre Ispirescu un împărat cere ajutorul celor trei fii ai săi pentru salvarea mănăstirii sale. Pentru aceasta era nevoie de pasărea măiastră. Frații mai mari nu izbândesc, ei fiind transformați de un vulpoi în stane de piatră. Cel mic însă reușește, îi salvează și pe frații săi și devine împărat datorită vredniciei sale. În basmul Zâna Zorilor de Slavici, împăratul cere fiilor săi să îi aducă apă de la fântâna Zânei Zorilor. Cei mari nu reușesc, dar fiul cel mic ia și apa din fântână și o ia și pe zână de soție. În Crăiasa zânelor, trei feciori văd icoana Crăiesei zânelor și se îndrăgostesc de aceasta. În cele din urmă, ca și în celelalte basme, fiul cel mic reușește să o găsească pe crăiasă.

Din punct de vedere moral, eroul însumează trăsături morale comune omului de rând, aspirând ca și acesta spre adevăr, dreptate și împlinire sentimentală. Pentru a evidenția aspectele legate de latura morală a eroului, distingem două categorii sociale ale acestuia. În prima categorie înscriem fiii de împărat (copil unic la părinți sau fiul cel mic), iar în a doua categorie includem voinicii ce au ca părinți oameni simpli, obișnuiți.

În ceea ce privește prima grupă, fiul de împărat dă dovadă de curaj, cinste, dragoste de părinți, prieteni, sortită, acționând în scopuri nobile, căutând adevărul și dreptatea. În general prințul merge în căutatea sortitei pe care este nevoit să o scape din vitregia unui zmeu sau a altor personaje sau este trimis să salveze o prințesă pe care o ia în cele din urmă de soție. În această situație basmul se sfârșește cu o nuntă. În basmul Făt-Frumos și Mândra-lumii de I. T. Mera feciorul cel mic al Împăratului Verde merge în căutarea Mândrei-lumii pe care o ia de nevastă. În Balaurul cu douăsprezece capete un fiu de împărat scapă o fată de împărat de balaurul din puț și o ia de nevastă. În basmul Spaima zmeilor de Fundescu Făt-Frumos merge în căutarea surorilor furate de zmei. El e nevoit să facă diferite isprăvi pentru Omul-de-flori, ca mai apoi să o ia pe una din ele de nevastă. Alteori fiul de împărat e trimis de mama sau de tatăl său cu un scop, dar în calea sa el întâlnește prințese sau zâne cu care se căsătorește. De exemplu în bamul Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos de Petre Ispirecu, fiul de împărat merge în căutarea păsării care fură merele de aur ale tatălui său. Dar pasărea se află în colivie la un alt împărat, care îi cere în schimbul păsării pe Zâna Crăiasă. În cele din urmă Făt-Frumos o ia de nevastă pe zână. În Pasărea măiastră de Petre Ispirescu feciorul de împărat merge pe tărâmul celălalt să îi aducă tatălui său pasărea măiastră. El găsește la niște zmei o fată cu care se căsătorește. Important de precizat e faptul că el se luptă mereu cinstit cu personajele negative cu care are de-a face. Nu profită de slăbiciunea adversarului, ci alege să învingă prin mijloace corecte. Vorbește politicos oriunde ar merge, demonstrând o moralitate absolută. Deci, fie că pornește în căutarea unei soții, fie că merge cu un alt scop în lume, și găsește întâmplător o fată cu care se căsătorește, fiul de împărat dă dovadă de curaj, cinste și curăție sufletească. Tocmai de aceea și iese învingător din toate isprăvile; știm că basmele se încheie cu victoria binelui în defavoarea răului.

În ceea ce-l privește pe voinicul care nu e de viță împărătească, el nu se deosebește prea mult de fiul de împarat. El traversează aceleași etape, acționează asemănător în diverse situații, demonstrează aceleași trăsături fundamentale, manifestă aceleași scopuri mărețe, cu deosebirea că el nu se naște de viță împărătească ci este nevoit să își câștige statutul de împărat sau ginere de împărat. În basmul Balaurul cel cu șapte capete de Petre Ispirescu, eroul se căsătorește cu o fată de împărat și primește și jumătate de împărăție după ce ucide un balaur mâncător de oameni. În Voinicul cel cu cartea în mână, fiul unor bătrâni săraci devine împărat după ce ajunge la împărăția moartă unde doarme în aceeași odaie cu fata blestemată. Se însoară cu ea și astfel își schimbă condiția socială, putând astfel să își ajute și părinții. Greuceanu din basmul cu același nume scris de Petre Ispirescu e un fecior viteaz care eliberează soarele și luna din mâinile zmeilor și se căsătorește cu fata Împăratului Roșu, primind și jumătate din împărăție. În toate basmele, fiul sărman pleacă de acasă din cauza sărăciei sau a unor vitregii la care este supus și prin propriile forțe, datorită bunătății și caracterului cinstit, el reușește să își schimbe condiția. Înfruntă răul, nedreptatea, viclenia, dar nu își încalcă niciodată principiile, ci se comportă corect și cinstit în toate situațiile.

Indiferent de condiția socială, eroul aspiră spre a-și întemeia o familie cu fata pe care o iubește. Uneori această fată este întâmplător sau nu o zână. Acestea sunt ființe frumoase, ce locuiesc în palate situate la capătul lumii, de obicei nemuritoare sau cu puteri supranaturale, dar care, dacă se îndrăgostesc de un om, își pierd puterile și devin fete obișnuite. Uneori ele sunt metamorfozate în broaște, păsări și alte ființe sălbatice. O zână se îndrăgostește de un fiu de împărat și se transformă într-o turturică pentru a zbura în preajma lui când acesta va merge la vânătoare. Zărind-o, prințul trage cu arcul în ea și o rănește. Încă din acel moment eroul simte ceva în legatură cu turturica. După asta, zâna vine la palat deghizată într-o fată sărmană și intră găinăreasă la palat. Se dovedește a fi harnică și pricepută, de aceea intră la inima împărătesei. Familia împărătească este invitată la o nuntă ce avea loc într-o împărăție vecină. Găinăreasa cere și ea voie să meargă. Acolo apare ca o fată foarte frumoasă, cum nicio altă prințesă nu era. Dansează lângă feciorul de împărat, dar dispare mai apoi ca o nălucă. La fel se întâmplă și la o a doua nuntă la care a mers voinicul. Vrând să o conducă acasă pe frumoasa fată, aceasta dispare și de această dată. La a treia nuntă, fiul de împărat, îndrăgostit de acea fată frumoasă, și dorind numaidecât să afle cine e, ordonă supușilor săi să așeze smoală pe drum, astfel încât, atunci când fata va dori iar să plece, să rămână lipită în smoală. Când frumoasa necunoscută vrea sa fugă, calcă pe smoală și îi rămâne un condur înnămolit. Feciorul de împărat e dezamăgit că nu a reușit nici de această dată să afle cine e frumoasa fată și, pierzându-și orice speranță, cade bolnav la pat. După o vreme, hotărât să mai încerce o dată să găsească fata, trimite slujitorii de la curte să umble din casă în casă și cui i se va potrivi condurul aceea va fi soția lui. Caută ce caută și ajung în cele din urmă la găinăreasă. Acesteia i se potrivește perfect condurul, iar fiul de împărat o recunoaște pe fată. Aceasta recunoaște adevărul și mărturisește eroului că este o zână ce s-a îndrăgostit de el, dar că de se va căsători cu el își va pierde toate puterile de zână. Din dragoste pentru iubitul ei, zâna se căsătorește cu prințul, riscând condiția sa de zână nemuritoare. (P. Ispirescu, Zâna munților). Un tânăr pescar, prinde în mreaja sa o mreană frumoasă cum nu mai văzuse. Vrând să o ucidă pentru a o găti și a o mânca, mreana se zbate și scapă, apoi, transformându-se într-o fată nemaivăzut de frumoasă, îi mărturisește tânărului că ea este zâna apelor și că îi este sortită să-i fie soție. În acest basm, după căsătoria dintre zână și fecior, aceasta nu-și pierde puterile. O altă zână, blestemată și transformată în broască-țestoasă, este nevoită să trăiască într-un eleșteu. Un împărat își trimite cei trei fii să-și caute fiecare câte o nevastă. Fiii cei mari își aduc câte o nevastă frumoasă și bogată, numai fiul cel mic se îndrăgostește fără să vrea de broasca-țestoasă din eleșteu. Când acesta hotărăște că aceea va fi soția lui, vraja se rupe, iar broasca-țestoasă se transformă într-o frumusețe de fată. Aceasta povestește fiului de împărat ce a pățit și cum a ajuns așa, apoi merg la palatul împăratului unde zâna stârnește admirația tuturor, și unde se înfăptuiește nunta. (P. Ispirescu, Broasca-țestoasă cea fermecată). Un alt fiu de împărat se căsătorește cu o zână ce era metamorfozată în bufniță. (P. Ispirescu, Zâna Zânelor).

Foarte important este și tărâmul unde trăiesc zânele. Acolo a găsit și Făt-Frumos din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu darul făgăduit de părinții săi când era în pântecele mamei sale. Neputând să-i dea darul promis, cuplul împărătesc este nevoit să îl lase pe Făt-Frumos să plece singur în căutarea acestuia. Trecând prin numeroase primejdii, voinicul ajunge la palatul a trei zâne, unde, alături de zâna cea mică, găsește „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Pentru a beneficia de viața veșnică, eroului i s-a pus o singură interdictțe:să nu calce niciodată în Valea Plângerii. Din neatenție Făt-Frumos încalcă porunca și astfel este alungat de la palatul zânelor. Ajungând la palatul părinților săi totul se află în ruină, iar moartea îl aștepta în pivnița palatului.

În general zânele sunt personaje pozitive, iar dacă acestea nu se îndrăgostesc de vreun voinic, cu siguranță ajută unul să izbândească din primejdiile în care se află. Un voinic ucide doi zmei și o aduce și pe mama sa la palatul zmeilor pentru a locui amândoi acolo, neștiind că mai era și un al treilea zmeu ascuns în pivnița palatului. Zmeul se deghizează într-un om sărman ți intră în slujba celor doi, prefăcându-se interesat de bunăstarea lor. După o vreme în care zmeul capătă încrederea stăpânilor, feciorul vede că mama sa este bolnavă. La îndemnul zmeului, voinicul pornește în călătorii extrem de periculoase, fiind convins de slujitor că obiectele aduse o vor însănătoși pe mama sa. Din fericire, în ajutorul voinicului vine o zână care înțelege vicleniile zmeului. În cele din urmă zmeul reușește să îl ucidă pe fecior, dar zâna îi redă viața, o însănătoșește și pe mama sa, iar apoi voinicul ucide zmeul și se căsătorește cu zâna. (P. Ispirescu, Voinicul cel fără tată). Atunci când zâna nu reprezintă o forță a binelui, ea întruchipează o răutate și o cruzime fără limite, așa cum se întâmplă în basmul Fata din dafin (N. D. Popescu)

Deși personajele feminine sunt de obicei pasive, există în basme și personaje feminine cu rol activ. Ele îl înlocuiesc pe Făt-Frumos, având în basm același comportament, specific masculin, manifestând curaj și bărbăție, neputându-i-se de multe ori identifica sexul. În cele din urmă ajung chiar să fie transformate din fată în băiat. Un exemplu potrivit este basmul Ileana Sânziana din colecția Petre Ispirescu. Aici, un împărat care are doar trei fete și niciun fecior, este dator împăratului celui mai mare cu un fiu să îi slujească zece ani. Dar neavând băieți, el suferă și nu știe ce să facă. Fiicele sale observând mâhnirea tatălui, îl întreabă ce s-a întâmplat. Tatăl le povestește cu mare tristețe despre ce este vorba fără a se gândi vreun moment că se poate baza pe ele: ,, – Ce să știți voi face, dragele mele! De când sunteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul: știți toarce, coase, țese. Numai un viteaz mă poate mântui, care să știe să răsucească buzduganul, să mânuiască sabia cu vârtute și să călărească ca un zmeu-paraleu”. Cu toate astea fiica cea mare se oferă să plece ea la împăratul cel mai mare să-l slujească timp de zece ani. Împăratul acceptă în cele din urmă, iar fata pornește la drum. La un pod însă, împăratul vrea să îi testeze curajul fiicei sale și i se înfățișează în chip de lup. Aceasta se sperie atât de tare de fiorosul lup încât se întoarce rușinată la palatul tatălui. Se încumetă și fata mijlocie, însă, ca și prima, nu izbutește să înfrângă lupul cel rău și se întoarce și ea acasă. Vine rândul mezinei. Merge la tatăl ei și îi cere voie să plece și ea. Împăratul deznădăjduit acceptă după multe rugăminți ale fetei. Ca și Făt-Frumos, își alege cu înțelepciune un cal, care deși era cel mai răpciugos dintre toți, era și cel mai bun și înțelept. Când ajunge pe pod, ea nu mai dă înapoi, ci, sfătuită de cal, luptă cu înverșunare și înfruntă lupul. Merge mai departe pe un pod de argint, apoi pe unul de aur și câștigă și luptă cu un leu și un balaur, sub chipul cărora se ascundea de asemenea tatăl ei. În drum întâlnește doi zmei care se aflau în luptă de ani buni și nu reușeau să se ucidă unul pe altul. Intervenind în luptă, fata ajută pe unul din ei și dobândește în locul calului ei, un alt cal năzdrăvan, pe Galben-de-soare. Ajunsă la împăratul cel mai mare, fata deghizată în băiat este trimisă de acesta în diverse misiuni din care iese victorioasă. Ea o salvează pe Ileana Sânziana din mâna uni zmeu, pentru a i-o aduce marelui împărat de soție. Mai apoi primește de la acesta niște sarcini care să-l ajute să o cucerească pe Ileana Sânziana care însă nu avea ochi decât pentru Fătul-Frumos care o scăpase din mâna zmeului . Este trimisă să aducă herghelia de iepe a acesteia, apoi vasul de botez aflat într-o bisericuță de peste apa Iordanului. Fata de împărat reușește să isprăvească cu bine toate acestea, în mare parte datorită sfaturilor date de calul ei credincios. Ea dă dovadă de vitejie și curaj, neobișnuite pentru o fată și reușind să-și ascundă adevărata identitate. Dar în final se întâmplă ceva cu totul neașteptat: pustnicul, sfătuitorul călugărițelor de la bisericuța de unde fata a furat vasul de botez, o blesteamă pe aceasta zicând: ,, – Doamne, Doamne sfinte! fă ca nelegiuitul care a cutezat să pună mâna lui pângărită pe sfântul vas cu botez să se facă muiere, de va fi bărbat; iară de va fi muiere, să se facă bărbat!” (http://ro. wikisource. org/wiki/Ileana_Simziana#top). Consecința acestui blestem a fost transformarea fetei într-un ,,flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el”. Astfel, fiica de împărat, se transformă inevitabil în ceea ce a pretins vreme bună că este: în băiat. În acest mod, Ileana Sânziana, îndrăgostită de frumosul flăcău ce a salvat-o și i-a îndeplinit toate dorințele în locul împăratului celui mare, poate să se cunune cu acesta. Finalul basmului este constituit de nunta frumosului prinț cu Ileana Sânziana.

Iată că există în basme și o alternativă pentru Făt-Frumos, și anume o eroină cu aceleași capacități și calități. Un alt basm în care întâlnim aproximativ același scenariu epic este basmul Din fată-fecior. Un împărat cu trei fete, supărat că nu are măcar un băiat să-l moștenească spune mâhnit celor trei fiice ale sale: ,,Atunci va fi a voastră(averea) când veți îmbia voi cât am îmbiat eu si-ți păți voi câte am pățit eu”. Fiica cea mare dorește să plece în lume, își ia un cal, niște haine, o pușcă, o sabie și părăsește împărăția, fără să spună nimic surorilor. Tatăl se transformă într-un balaur și o întâmpină pe fată sub acest chip. Ea se sperie și se întoarce acasă. Pleacă și fata mijlocie dar pățește la fel. Și aici fata cea mică, sub îndrumarea unei babe de astă dată, alege cel mai bun cal, își ia arme la ea și pleacă. O întâmpină și pe aceasta balaurul, dar ea nu se sperie, ci cu mult curaj, îl înfrânge. Asemănător cu basmul anterior, basmul acesta înfățișează aceeași pățanie pentru fata mică de împărat. Dumnezeu, supărat la culme că cineva i-a furat feredeul, îndrumat de Soare, care a fost și el păgubit de o ștergătoare, blesteamă pe vinovat zicând: ,,de-a fi fată să se facă fecior și de-a fi fecior fată să se facă. Când Dumnezeu a zis Amin, fata a și devenit un drăguț de fecior de mai frumos nici că se poate”.

Încadrați în această grupă mai sunt și frații omologi, fie că apar în basm ca frate-frate sau soră-frate. Cei doi născuți în condiții mai mult sau mai puțin misterioase, sunt legați încă de la naștere unul de celălalt. Astfel, în basmul ardelenesc Măr și Păr, nu se putea distinge fiul de împărat (Măr) de fiul bucătăresei (Păr), de aceea cel de-al doilea e înfierat. Cei doi pleacă în lume pentru a-și găsi norocul. Săvârșind fapte eroice, fiul de împărat este ucis. Fratele pleacă în căutarea sa și primește în drumul său binefaceri în urma faptelor fiului de împărat, din cauza că este confundat cu acesta. Legătura dintre cei doi este una foarte strânsă, ei completându-se reciproc. Cel de-al doilea nu mai greșește ca și fratele său. În urma acestor fapte, este ilustrată tema basmului, și anume dragostea de frate. În Cerbul de aur, apar ca omologi o soră și un frate, care urmează alte reguli decât în basmul exemplificat mai sus.

II.2. Trăsături ale basmului popular și cult

Basmul este, alături de povestire, snoavă și legenda, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, ,,când o umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieși", adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat și insondabil chiar cu percepția omului modern, există accepțiunea: ,,nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăștia mai mici cred c-așa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creada, chiar dacă n-o știut carte."

Inserția în timpul mitic este dată de formulele inițiale și finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real. Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: ,,A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-aruncă în slava cerului de ne aducea povești: De când scria musca pe părete,/ Mai mincinos cine nu crede." (Petre Ispirescu). Sau o formulă de final, din colecția lui D. Stăncescu: ,,Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră asș; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după șea, aștept un bacșis de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/ Gura i-a trosnit/ Și cu lucruri bune i s-a umplut".

Formulele mediane mențin discursul narativ în același timp al fabulei, făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit: ,,Și se luptară,/ Și se luptară,/ Zi de vară până seară" sau: "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă".

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă și teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul ,,circular, reversibil și recuperabil", vorbește despre zei, despre ființe fantastice, cu abilități pentru călătorii cosmice și terestre. Basmul induce și ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă dupa carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă și aruncă buzduganul de la distanță. Unele pedepse, cum ar fi aceea de a decapita persoana și a o arde, aruncând cenușa în patru direcții, sunt de certă inspirație arhaică, din comunitățile primitive.

Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea, prin degradarea sacrului și transformarea lui în profan, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri încă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește, sau un zeu ca Thor din mitologia scandinavă; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine Munte Vânat, având capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întâlnim și -Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea lor multiplă, de influențele reciproce, ca și de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.

Datorită influențelor și interferențelor multiple, precum și datorită unei patine îndelungate a timpului, basmul a devenit o noțiune puternic schematizată, însă verosimilă, în care personajul principal se angajează în lupta dintre bine și rău, trece o serie de obstacole și în cele din urmă iese învingător. Pe acest traseu se ordonează toate secvențele narative numite de teoria literară trăsături ale basmului fantastic. Prima secvență, cu rol de incipit, fixează și tema basmului, de regulă repararea unui prejudiciu pe care forțele răului le aduc lumii:

• zmeii fură soarele;

• fata de împărat este răpită de un duh rău și închisă într-un castel îndepărtat;

• mana cerească dispare;

• oamenii sunt loviți de rele;

• un împărat trebuie să-și sacrifice fata unui balaur și atunci intervine eroul necunoscut;

• fetele sunt răpite de zmei sau de diavoli, în sarcina eroului revenind sarcina recuperării;

• zmeii au furat constelațiile de pe cer, lăsând întreaga împărăție în beznă;

• în curtea împăratului crește un pom extrem de înalt, iar împăratul promite fata si tronul celui care se va urca până în vârf și îi va culege poamele necunoscute;

• ființe necunoscute fură roade de pe holda a trei copii orfani etc.

Temele sunt mai puține la număr decât basmele : există circa 600 de tipuri de basme, din care o sută sunt nuvelistice.

Urmează alegerea unui erou, numit Făt-Frumos (care o caută pe Ileana Cosânzeana), Țugulea, Prâslea cel Voinic, Greuceanu, Piparus, Mazaran, care suportă rigorile unor încercări complicate, de multe ori inițiatice: este pus să treacă dincolo de o pădure, de un animal fantastic sau unul fictiv, întruchipat de obicei de tata, care își pune fiul la incercare. Apoi eroul își alege armele și vehiculele necesare pentru a străbate lumea. Cel mai adesea este folosit calul înaripat, hrănit fie cu jăratic, fie cu roua. Calul este asociat cu focul; miturile din America, Oceania și Iakutia vorbesc de eroul care pleacă în cer doar cu ajutorul unui foc, nicidecum cu un cal sau alt animal. Deplasarea eroului se face și cu alte mijloace de transport: bușteanul, corbul, un vultur, corabia sau călăuza. Pentru a localiza cauza determinantă de rău, eroul apelează la personaje adjuvant, de obicei episodice, cum sunt Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, tovarășii năzdrăvani, sau la animale ajutătoare, ca regina albinelor, a furnicilor, corbul, care-i destăinuie cum poate fi remediat răul sau îl ajuta efectiv în luptă. Obiectele năzdrăvane sunt capabile să ridice păduri în calea urmăritorilor, să invoce spirite, să facă râurile să se umfle. Unele obiecte au capacitatea de a dărui un belșug veșnic, în timp ce apa vie și apa moartă constituie un dublet fără de care mortul nu poate fi înviat. De cele mai multe ori, animalul care servește ca mijloc de transport, de obicei calul năzdrăvan, este folosit și pentru a-l sfătui pe erou, arătându-i cum să depășească obstacolele sau trimițându-1 într-un spațiu atemporal, care îl apără de primejdii. Eroul, de regulă singurul personaj principal și titular al basmului, protagonistul, întâlnește, în drumul său, o serie de personaje negative, antagoniste, cum sunt balaurii, zmeii, Spânul, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, întrupări ale răului care trebuie învinse. De cele mai multe ori, protagonistul străbate ținuturi pustii, fără urmă de viață, deșerturi sau păduri pietrificate sau tipicele păduri de aramă, de argint și de aur, coboară pe tărâmul celălalt sau pe fundul mării ori urcă într-un copac uriaș, un axis muncii, în care întâlnește lumi necunoscute. Câmpurile străbătute au nume diferite: mai întâi este câmpul cu dorul, apoi câmpul cu setea, câmpul cu florile, câmpul cu somnul. Pădurea străbătută este personificată: în momentul în care eroul rupe o creangă din pădure, aceasta țipă. Eroul care va ajunge împarat sau va conduce o împărăție pornește de jos, remarcându-se prin acte de vitejie deosebite, prin protejarea unor personaje supranaturale deghizate tocmai pentru a-i testa virtuțile.

Protagonistul se confruntă în luptă dreaptă cu adversarul, îl învinge și pleacă spre casă ori este supus la noi probe inițiatice: trecerea unei ape, pătrunderea într-o cetate, proba mâncării, a cuptorului, a aducerii unor obiecte prețioase sau a unei fete de împărat, a unei zâne. În drumul spre casă, forțele răului acționează din nou, și fuga magică a eroului presupune transformarea unui pieptene într-o pădure, a zmeoaicei într-o fântână sau într-un munte de fier. Alteori protagonistul este substituit cu un fals erou, care își arogă meritele victoriei, demascarea lui determinând alte probe, trecute în cele din urmă cu succes. Finalul basmului este închis, aproape mereu același: eroul se căsătorește cu fata de împarat și devine, la rândul lui, împărat, încheind astfel un ciclu inițiatic, pe care nu el îl va mai repeta, ci un alt erou care, în alt basm, va relua scenariul narativ.

Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

Dănilă Prepeleac (subintitulat Poveste) este un basm cult atipic, în sensul că se îndepărtează atât de schema basmului popular, cât și de funcțiile stabilite în schema lui Propp.Personajul principal și eponim al basmului pe care îl discutăm este Dănilă Prepeleac, în construcția căruia au fost utilizate mai multe elemente ale textului: acțiunea, conflictul, reperele spațiale și temporale, perspectiva narativă. Acțiunea dezvoltă două motive literare (al schimbului păgubos și al păcălirii Diavolului) și se desfășoară într-un spațiu și într-un timp nedeterminate, ca și în eposul fabulos folcloric.Spre deosebire de basmul popular, Dănilă Prepeleac nu începe cu formula tipică „A fost odată…” care plasa acțiunea într-un timp mitic și unic; de data aceasta, cititorul este introdus în cea mai ternă realitate, prin prezentarea a doi frați dintr-un sat moldovenesc.Astfel începe o poveste „pe dos”, în care drumul inițiatic este înlocuit cu un drum păgubos, iar Răul este reprezentat de niște draci tembeli; în plus, personajul central (care, în basme, era sclipitor) pare a sintetiza, cel puțin la început, lenea și prostia omenească. Prin urmare, sărac fiind și ocolit de noroc, Dănilă împrumuta mereu carul (sau alte bunuri trebuitoare) de la fratele bogat. Plictisit și certat mereu de arțăgoasa lui soție, fratele bogat 1-a sfătuit pe Prepeleac să-și vândă boii și, cu banii primiți, să cumpere alți boi (mai puțin frumoși) și un car. Fiind un om anapoda, „căruia-i mânca câinii din traistă, și toate trebile câte le făcea, le făcea pe dos”, Dănilă pornește spre târg târziu, când „iarmarocul era pe sfârșite”, într-o călătorie dinainte supusă eșecului.Pe drum, Dănilă schimbă boii pe un car, apoi carul pe o capră, iar pe aceasta din urmă o dă pe un gânsac; în fine, supărat de țipetele gânsacului, îl dă pe o pungă goală.Abia acum își realizează „fața" esențială stabilită prin poreclă: de a fi gol ca un prepeleac. În această lumină, prima parte a basmului ar avea ca temă drumul întru împlinirea poreclei.

Pregătit pentru pactul faustian, Dănilă mai împrumută o dată boii și carul fratelui său și pleacă la pădure. Tăind însă un copac astfel încât să cadă de-a dreptul în car, el ucide animalele și zdrobește atelajul; este o nouă „treaptă" necesară, care îl face pe fratele mai mare să-i sugereze ideea de a se face călugăr. Întorcându-se în pădurea-labirint (în care cărările i se încurcă, conducându-1 spre iazul locuit de demoni), Dănilă începe să construiască mănăstirea „dintr-un lemn”, chiar în preajma porții Iadului (pe care tot el o deschisese atunci când aruncase toporul în apă).Înspăimântați, demonii îi oferă un burduf plin de galbeni „cu care ar fi putut dobândi o mulțime de suflete”; pactul cu diavolul se vădește astfel a fi „pe dos”, Dănilă salvându-și propriul suflet și pe cele ale altora.

Ca și în basmul folcloric, personajul este supus la mai multe probe (șase, de data aceasta), în trecerea cărora sunt antrenate niște „ajutoare” (iepurele, ursul și proprii copii).În final, pierzând un ochi, Dănilă devine un nou Ochilă care vede lumea în adevărata ei față. Conflictul este cel al tuturor basmelor: lupta dintre Bine și Rău, cu victoria celui dintâi. Concretizat în rămășagul dintre Dănilă Prepeleac și Diavol, acest conflict prezintă imaginea grotescă și stupidă a Celui rău, redus la derizoriu (ca și în altă poveste a lui Creangă: Ivan Turbincă).Personajul este caracterizat prin mai multe mijloace: prin cuvintele autorului (caracterizare directă), prin întâmplările la care ia parte, prin nume și prin monologul interior (caracterizare indirectă). Importante sunt valorile simbolice ale acestuia, care pot fi descoperite la o privire mai atentă. Unii comentatori (V. Lovinescu) văd în porecla lui Dănilă (Prepeleac) un semn al relației cu cerul, un simbol al Arborelui lumii. Rezultă că personajul relevă, pornind chiar de la cele două nume ale sale, două ipostaze:

a) Ipostaza profană, reală este cea a unui țăran „sărac”, „leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi”, alcătuit prin antiteză cu fratele său. Fiecare dintre schimburile păguboase pe care le face îi relevă lipsa de minte, Dănilă fiind un reprezentant al lumii înfățișate de același autor în Prostia omenească. Nici după ce-și dă seama că dintr-o pereche de boi frumoși s-a ales cu o pungă goală, personajul nu pare a se deștepta: doborârea copacului peste boii fratelui său și încercarea de a ucide o lișiță prin aruncarea toporului în iaz, denotă că mintea îi rămăsese la fel de puțină. Păcălirea demonilor ține, mai ales, de șiretenie și se explică prin faptul că aceștia sunt și mai proști decât Dănilă.

b) Ipostaza simbolică se ascunde în spatele aparenței sale de om anapoda („și toate trebile câte le făcea, le făcea pe dos” ), ca și când n-ar face parte din această lume. Porecla lui („că așa îi era porecla, pentru că atâta odor avea și el pe lângă casă făcut de mâna lui”) denotă că prepeleacul este hieroglifa lui Dănilă. Schemă a arborelui lumii, prepeleacul mai poate fi și axă a lumii, hotar între sacru și profan: plănuind biserica și marcându-i locul („Face mai întâi o cruce ș-o înfige în pământ, de înseamnă locul”), Dănilă o și înfăptuiește, la modul ideal, plasând-o în spațiul malefic, pentru purificarea lui.

Interesul pentru creația populară și implicit pentru această specie literară se dezvoltă în romantism. Prima culegere sistematică de basme din literatura europeană este a fraților Jacob si Wilhelm Grimm, Das Madchen, din 1812, cu o puternică influență în toată lumea. Francezul Charles Perrault și danezul Hans Chr. Andersen scot și ei la iveală celebrele basme care au încântat copilăria multor generații. La noi, cel mai cunoscut culegător de basme este Petre Ispirescu, care publică între 1872 si 1876 Legendele sau basmele românilor, lucrare reprezentativă pentru eposul popular românesc. Culegeri de basme publică și Ion Pop Reteganul, Pericle Papahagi, D. Stăncescu. Paralel cu scoaterea în evidență a bogatului fond folcloric autohton, apar și lucrări exegetice asupra basmului, remarcabilă fiind o monumentală carte despre Basmele române a lui Lazăr Șăineanu, publicată în anul 1895.

Basmul cult apare paralel cu efortul de fixare în scris a basmului popular, prin preluarea motivelor și tehnicilor narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formulele fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrescă. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Minai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu. Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, își armonizează structurile narative, dobândind unitate și fluență discursivă, preluând viziunea scriitorului și integrând teme și motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoanele întâi și a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul și dând uneori o nuanță subiectivă expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica particularități ale stilului, modalități portretistice și motive proprii în scenariul basmului, care îi conferă originalitate și atractivitate. Mihai Eminescu face, de pildă, în Făt-Frumos din lacrimă, numeroase popasuri descriptive, în care se recunoaște natura eminesciană din poezie.

Mihai Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic și elementul fabulos, dar spre deosebire de creația folclorică scriitorul folosește tehnica detaliului pentru conturarea romantică a portretelor, pauza descriptivă pentru creionarea peisajelor, precum și pentru descrierea palatelor și castelelor împărătești. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii sugestive pentru ilustrarea trăsăturilor, creând portrete literare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului său artistic. O atenție deosebită acordă Eminescu creării personajelor feminine. Astfel, portretul împărătesei este unul romantic, asemănător cu al altor personaje feminine din creația sa, scriitorul zăbovind asupra trăsăturilor fizice, pe care le descrie detaliat și care au semnificații în stările sufletești ale eroinei: ,,Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi și rotunzi – și din ochii ei albaștri și mari curgeau șiroaie de mărgăritare apoase pe o fată mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor și vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie”.

Prin pauze descriptive, Eminescu se oprește răbdător asupra interioarelor palaturilor sau castelelor împărătești, descriind amănunțit luxul fastuos și impresionant al acestora: ,,candelabre cu sute de brațe, și-n fiecare braț ardea câte o stea de foc […] sala era înaltă, susținută de stâlpi și de arcuri, toate de aur, […]iar boierii ce ședeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roșie, erau frumoși ca zilele tinereții și voioși ca horele”.Natura este personificată, în totală armonie cu sentimentele și trăirile eroilor, participând la emoțiile acestora, fiind ea însăși un personaj fabulos: ,,Văile și munții se uimeau auzindu-i cântecele, apeleși ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele își tulburau adâncul ca să-și azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul cand vor șopti văilor și florilor.Limbajul basmului este așadar artistic, în maniera specific eminesciană, cu metafore și epitete surprinzătoare, ,,șerpii roșii rupeau trăsnind poala neagră a norilor”, ,,aurul nopții”; comparații, ,,florile triste și turburi se nălbiră ca margaritarul cel strălucit”, ,,luna limpede înflorea ca o fată de aur pe seninul cel adânc al cerului”, ,,lacrimi curate ca diamantul”. De remarcat și în acest basm prezența astrului tutelar eminescian, luna, care observă și participă la toate întâmplările, ocrotind iubirea, precum și mitul oniric, ,,visa în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineții…” care sugerează starea spirituală superioară a iubirii.

Basmul conține și idei ce ilustrează înalte cugetări filozofice, cu trimiteri la haosul primordial, ,,oamenii […] nu erau decât în germenii viitorului” și la scurgerea ireversibilă a timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire, ,,pentru feții-frumosi vremea nu vremuiește”.Făt-Frumos din Lacrimă este personajul principal și eroul fabulos care, ca și în basmele populare, ,,creștea într-o lună cât alții într-un an”, avea puteri supranaturale, ca atunci când, aruncând buzduganul în sus, ,,despică bolta cerului”, apoi îl prinde ,,pe degetul mic și buzduganul se rupse-n două”.Spre deosebire de alți Feți-Frumoși, eroul eminescian împrumută trăsăturile flăcăului de la țară, care se îmbracă în straie populare, știe să cânte dumnezeiește la fluier doine și hore. Făt-Frumos din lacrimă parcurge un drum inițiatic, trebuind să treacă probele necesare unei experiențe de viață pentru a-și putea întemeia o familie și conduce o gospodărie. Ceea ce-l particularizează este farmecul pe care-l exercită voinicul asupra fetelor, care-i devin devotate și prietene de nădejde, ajutându-l să învingă piedicile. Dacă în alte basme vin în ajutorul lui Făt-Frumos alți voinici, Sfânta Duminică ori gâze și insecte – ca răsplată a bunătății și ajutorului dat de acesta -, aici femeile sunt cele care îl sprijină cu loialitate, chiar împotriva propriilor părinți. Astfel, întâlnind pe frumoasa fiică a Mamei Pădurilor, de care flăcăul se îndrăgostește fulgerător, aceasta îl ajută s-o învingă pe mama ei, sfătuindu-l să schimbe între ele cele două butii, una cu apa, una cu putere, iar după ce el o răpune pe bătrână ,,și-i risipi creierii”, fug amândoi la curtea tânărului împărat. Fata Genarului îl ajută și ea împotriva tatălui, de această dată, iar sluga babei ce avea iepe fermecate îl sfătuiește cum să-i răpună stăpâna. Ideea centrală a basmului eminescian este una filozofică întâlnită în întreaga sa creație, aceea că iubirea constituie o treaptă spre cunoaștere, spre fericire.

Făt-Frumos din lacrimă este viteaz, curajos și luptă pentru valori morale superioare, adică în numele iubirii, pentru împlinirea cuplului erotic, dar și în numele prieteniei adevărate, aducându-i ,,fratelui de cruce” iubita din casa Genarului.Celelalte personaje sunt în majoritatea lor fabuloase. Calul este personaj fabulos prezent în toate basmele, ca simbol al prieteniei dintre om și animal, fiind cel mai apropiat și sincer sfătuitor al personajului care întruchipează binele. Genarul este un personaj fabulos care reprezintă forțele binelui, de aceea Făt-Frumos nu se poate lupta cu el. El este pedepsit fiind ,,exilat in împărăția cerului” pentru că se împotrivea iubirii dintre fata lui și împăratul tânăr, împiedicând realizarea cuplului de îndrăgostiți. Forțele malefice sunt reprezentate de Muma-pădurilor, personaj fabulos care întruchipează răutatea, 1ăcomia, nedreptatea și minciuna, trăsături morale condamnate în basme.

Ca orice basm, Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu este o specie epică de mare întindere, o narațiune cu întâmplările reale și fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic al acestei creații epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt ființe imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele și răul, din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfășurare a acțiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală și ,,tărâmul celălalt”, spațiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice și obiecte cu puteri magice. Nicolae Iorga este cel care scrie în 1890 o primă apreciere critică privind basmul eminescian, afirmând că: ,,E un juvaer povestea aceasta […] nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la așa de mare mlădiere și plasticitate”, remarcând și deosebirea față de creațiile populare care constă în aceea că fantasticul atinge ,,dimensiuni uriașe și n-are nimic a face cu acel al adevăratelor povești”.

II.3. Asemănări și deosebiri

Basmul desemnează o specie fundamentală a epicii populare și culte, de obicei în proză, în care personajele înzestrate cu puteri supranaturale traversează întâmplări fantastice, forțele binelui învingându-le pe cele ale răului pentru afirmarea adevărului și a dreptății. Basmul cult se definește prin prelucrarea structurilor populare ale speciei în cadrul unor opere originale, în care elementele folclorice caracteristice speciei se asociază celor proprii operei unui scriitor. În plus, în basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioară a personajelor. Deoarece la baza basmului cult stă basmul popular, acestea prezintă puncte comune, dar și caracteristici particulare care sunt specifice fiecărui autor. Așadar prima deosebire este că basmul cult are un autor cunoscut. De exemplu, autorul basmului cult Povestea lui Harap – Alb este Ion Creangă. Acesta respectă anumite trăsături ale basmului popular, însă și pe acestea le particularizează prin elemente de originalitate și stil.

Intrarea și iesirea din spațiul fabulos se face prin formula inițială și prin cea finală prezente și în basmul popular. Formula inițială este mult mai amplă decât în basmele populare, oferă mai multe informații și de asemenea avertizează convenția dintre narator și cititor, aceea de a se accepta orice fără a cere explicații : „Amu cică era odată” . În formula incipientă se oferă și o explicație a faptelor ulterioare și se prefigurează obstacolele pe care le va trece mezinul, dar și rolul acestuia : ,, și apoi pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave, drumurile pe apă și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate, și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi”. Aici se oferă imaginea unei lumi primitive care așteaptă un erou care să o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot la început naratorul intervine direct, autodefinindu-se și schițându-și statutul de autor al operei : ,, Dar ia să nu ne depănăm cu vorba și să încep a depăna firul povestirii”.De asemenea și formula finală este mai amplă decât în basmele populare și subliniază mai multe aspecte. Sunt prezentate personajele care participă la nuntă: Soarele și luna , care reprezintă simbolurile prin care a fost binecuvântat Harap – Alb, împreună cu tot restul universului, dar și ,, un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, care este un personaj al spațiului real. În acest final se eternizează momentul : ,, și-a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”, la fel ca în basmele populare, dar spre deosebire de acestea se conturează bogăția de natură morală a acestui basm printr-o reflecție asupra realității sociale: ,, Iar pe la noi, cine are bani, bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă”.

Deși în esență basmul cult este diferit de cel popular, acesta respectă structura, fiind prezente majoritatea funcțiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozițiunea sau situația inițială este reprezentată de formula inițială, intriga corespunde dezechilibrării situației care în basm este constituită de sosirea scrisorii. Desfășurarea acțiunii fiind mai amplă corespunde mai multor funcții precum: plecarea eroului, formularea unei interdicții, probele curajului și este structurată pe mai multe episoade. Punctul culminant este corespunzător pedepsirii răufăcătorului iar deznodământul răsplătirii eroului și nunții. Basmul cult este mult mai complex decât cel popular datorită faptului că autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiecție personală. Acesta intervine la nivelul spațiului cu toposuri, locuri care aparțin spațiului real (țară, pădure, ostrov, pod) dând un aer realist basmului, dar imprimă și o doză de generalitate prin repere spațio-temporale nedeterminate : ,, Era odată”,

,, într-o țară”.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul : ,,Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topește povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor” (Vianu, Tudor, 1977). Narațiunea este dramatizată prin dialog care îi dă un ritm alert. Dialogul are o dublă funcție, de a aduce acțiunile în fața cititorului (ca în teatru) și de a caracteriza personajele indirect.

Fantasticul este prezent și în basmul lui Creangă, în acest basm fiind cel mai bine reliefate asemănările și deosebirile dintre basmul popular și cult. Acesta (fantasticul) se concretizează la nivelul personajelor : Spânul care are capacitatea de a-și schimba înfățișarea, Sfânta Duminică care se transformă în aburi, dar și al faptelor: Calul care zboară și vorbește, fiica Împăratului Roș care se preface în pasăre. Creangă particularizează basmul prin umanizare și localizare. El pornește de la modelul popular și reactualizează teme de circulație universală. Nepotrivirea de mentalitate dintre părinți și copii este reprezentată de conflictul dintre crai și fiii săi, iar tensiunea și invidia tacită dintre frați de relațiile dintre fiii craiului. Introducerea realismului în acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap – Alb. Acest aspect este prefigurat încă din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme, care subliniază caracterul fantastic, făcând legătura cu povestirea, istorisirea și avansând nota puternic realistă. Astfel basmul devine mai complex, eroul parcurgând un drum inițiatic și trecând mai multe obstacole decât eroii din basmele populare. Eroul respectă un aspect al basmelor populare, el este cel mai mic dintre frați, dar spre deosebire de eroii acestora el nu are nicio putere supranaturală și nicio calitate specifică unui erou de basm, la început el având un statut de antierou.

Ca în orice basm, și în acest basm eroul are ajutoare, însă aici toate personajele adjuvante au un rol important în inițierea lui Harap – Alb, el neputând trece nicio probă fără ajutorul lor: ființe cu puteri supranaturale ( Sfânta Duminică, cei cinci monștrii), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa albinelor și a furnicilor), obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă, smicelele de măr). Ființele din basm sunt simple măști pentru felurite tipuri de indivizi. Astfel și personajele acestui basm reprezintă tipologii umane: Spânul este tipul impostorului, Sfânta Duminică reprezintă înțelepciunea sătească dată de vârstă. Localizarea se face și prin monstre de filozofie țărănească : ,, ai să scapi de toate cu capul teafăr că norocul te ajută”, credința în destin (noroc) și în Dumnezeu: ,, nu e după cum gândește omul, ci după cum vrea Domnul” . Limbajul folosit plasează acțiunea într-un spațiu geografic, prezent în majoritatea operelor lui Creangă prin regionalisme și expresii specifice, și anume teritoriul Moldovei.

O altă particularitate și un element de originalitate al lui Creangă este introducerea comicului în basm. ,, De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui Creangă este un hohot de râs…este râsul tonic al țăranului cu concepție optimistă de viață” (Noica, Constantin, 1978). Comicul este prezent sub mai multe forme: comicul de nume (numele celor cinci monștrii sunt realizate prin adăugarea sufixului augmentativ ,,-ilă") , comicul de situație: ,,și cum ajung odată intră buluc în ogradă, tusșese, Harap – Alb înainte și ceilalți în urmă, care de care mai chipos și mai îmbrăcat , de se târâiau ațele și curgeau oghelele după dânșii, parcă erau oastea lui Papuc Hogea Hogegaru”. Un alt comic caracteristic operelor lui Creangă este comicul de limbaj: regionalisme: ,,pocitanie”, ,,debălăzat”, locuțiuni și expresii idiomatice: ,,Frica păzește bostănăria”, oralitatea . Exprimarea unor propoziții subordonate se îmbină cu alte procedee ale oralității, cum este repetiția: ,,La calic slujești, la calic rămâi”. Interjecțiile sunt și ele o altă formă a oralității, fiind întotdeauna urmate de o pauză care contribuie la delimitarea lor: ,, poate să-ți iasă în cale vreun iepure, ceva…și m-oi trezi cu tine acasă”.

Repetiția interjecțiilor e un procedeu familiar lui Creangă, sugerând uneori mișcări ritmice: ,,și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap!”. Oralitatea se mai concretizează și prin vocative: ,,nu mă faceți din cal măgar”, exclamații: ,,Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult!", interogații retorice: ,, Că alta ce pot să zic?" și invective eufemistice: ,,al dracului onanie de om”.Amestecul de realism și de fabulos este mai bătător la ochi și mai neașteptat în Povestea lui Harap – Alb, în care ar trebui să predomine miraculosul și irealitatea.

III. METODOLOGIA CERCETĂRII

III.1. Ipotezele cercetării

Ipoteza specifică: dacă elevii din clasa I vor fi angajați în mod sistematic și continuu în efectuarea unor exerciții și jocuri de alcătuire de propoziții pe baza unor materiale de sprijin (imagini din basme, fragmente și materiale ilustrative), se va îmbunătăți capacitatea lor de exprimare.

Ipoteza nulă: considerăm că stimularea potențialului creativ în cadrul orelor de citire din clasa I este determinată de alți factori (mediu, familie) aleatori – variabile parazite.

IIII.2. Obiectivele cercetării

Procesul de familiarizare a elevilor cu cititul și cu lumea basmelor, în clasa I, reprezintă un proces complex care necesită o activitate pretențioasă și de durată. Pornind de la această realitate, lucrarea de față se concentrează în jurul a trei dimensiuni: teoretice,

aplicativ – metodice și politico – educative vizând următoarele obiective:

în plan teoretic:

să construiască un model teoretic de abordare a raportului dintre joc și învățare în învățământul primar;

să evidențieze necesitatea unor demersuri investigative în domeniul formelor de activitate la ciclul primar în cadrul orelor de limba română, a efectelor acestora și a relațiilor dintre ele în planul dezvoltării psiho-cognitive a copiilor;

în planul politicii școlare:

să ofere date obiective necesare luării unor decizii în vederea perfecționării programelor, elaborării unor lucrări metodice cu referire la strategii de interacțiune didactică, instrumente de lucru și materiale didactice pentru eficientizarea și perfecționarea demersurilor instructiv – educative din învățământul primar;

în plan metodic:

să ofere practicianului un ansamblu de modele de lucru care să optimizeze procesul de predare – învățare a strategiilor citirii și să perfecționeze nivelul profesional al activității desfășurate zi de zi în școală, pentru fiecare învățător;

să determine citirea corectă la elevii din clasa I prin intermediul unor fragmente din basme, imagini, texte reprezentative decupate din activitatea curentă;

III. 3. Tipul cercetării

Cercetarea pe care am inițiat-o a constat în realizarea unui experiment psihopedagogic de tip constatativ – formativ care presupune intervenția, după realizarea evaluării inițiale în grupul școlar în vederea determinării anumitor schimbări prin introducerea ,,factorilor de progres”. Astfel, pentru verificarea strategiei didactice utilizate (învățarea citirii pe baza unor metode active și a unor materiale auxiliare) am desfășurat cercetarea pe un eșantion format din două clase de elevi: grupul experimental și grupul martor.

Cercetarea s-a desfășurat pe parcursul semestrului II al anului școlar 2009 – 2010, grupul experimental fiind reprezentat de elevii (25) clasei I A de la Școala ,,Nicolae Iorga” Bacău iar grupul martor fiind reprezentat de elevii clasei I C de la aceeași școală.

III.4. Metodele de cercetare

În vederea verificării ipotezelor stabilite, am aplicat un ansamblu de metode de cercetare precum: observația, convorbirea, experimentul psihopedagogic, analiza produselor activității și a cercetării documentelor, teste docimologice (de cunoștințe) și metode statistice de prelucrare a datelor cercetării.

Dintre metodele de prelucrare matematico – statistică a datelor obținute în urma cercetării efectuate au fost utilizate următoarele: întocmirea tabelelor de rezultate, a tabelelor sintetice și reprezentarea grafică (histograma și poligonul de frecvență).

Ca metodă de cercetare, observația constă în urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale elevului (grupului) așa cum se prezintă ele în mod natural. Observația este metoda cel mai des utilizată în cunoașterea manifestărilor comportamentale ale elevilor, furnizând informații bogate și variate.

Convorbirea, ca metodă de studiere a elevului, furnizează informații pentru înțelegerea motivelor interne ale conduitei, a opiniilor și a preferințelor sale. Marele avantaj al convorbirii constă în faptul că mi-a permis recoltarea unor informații numeroase, variate și prețioase despre motivele, interesele, aspirațiile, trăirile afective, etc., într-un timp relativ scurt și s-a desfășurat ca o discuție între două persoane.

Experimentul este apreciat ca cea mai importantă metodă de cercetare, deoarece furnizează date precise și obiective. Tipul de experiment pe care l-am utilizat este cel de tip constatativ – formativ.

Metoda analizei produselor activității și a cercetării documentelor furnizează informații despre procesele psihice și unele trăsături de personalitate ale elevilor prin prisma obiectivării lor în ,,produsele activității”: desene, lucrări scrise, caiete de teme, compuneri, etc. Rezultatele școlare ale elevilor se oglindesc în diferite documente cum ar fi: catalogul școlar, portofolii, carnete. Prin intermediul acestei metode obținem date referitoare la: nivelul și calitatea cunoștințelor, deprinderilor, capacitatea de concentrare a atenției, capacitatea de punere în practică a cunoștințelor, etc.

Testul docimologic cuprinde un set de itemi care permit determinarea nivelului de cunoștințe sau deteminarea nivelului de dezvoltare a unor capacități. Elaborarea testelor începe cu determinarea ariei tematice asupra căreia se face verificarea. Urmează stabilirea obiectivelor, elaborarea itemilor, care se realizează în concordanță cu obiectivele propuse (verificate) și stabilirea modalităților de răspuns (răspunsuri deschise sau închise).

Metoda principală a cercetării realizate a constituit-o experimentul constativ – formativ cu valoare practic – acțională, prin crearea unor situații legate de formarea deprinderilor corecte de citit în cadrul orelor de limba română din clasa I.

III. 5. Designul cercetării (organizarea și desfășurarea cercetării)

Cercetarea s-a realizat în trei etape:

Etapa A – corespunde evaluării inițiale – s-a desfășurat în perioada 6 – 13 ianuarie 2010.

În această perioadă am efectuat testarea inițială a grupului experimental și a grupului martor în vederea evaluării nivelului cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor, capacităților asimilate pe baza observației efectuate, convorbirilor individuale și colective, analizei produselor activității și a testelor docimologice. Tot în acest timp am analizat modul în care se reflectă raportul dintre rezultatele la învățătură ale elevilor și cerințele actualei programe școlare pentru clasa I.

Bazându-mă pe concluziile la care am ajuns, am construit strategiile de interacțiune didactică cu scopul optimizării raportului dintre predare și învățare în vederea formării deprinderilor de citire corectă.

Etapa B – s-a desfășurat în perioada 13 ianuarie – 15 mai 2010.

În această etapă am introdus ,,factorul de progres”, respectiv noua strategie de predare – învățare în lotul experimental. Centralizând, prelucrând și analizând informațiile obținute în etapa inițială, am realizat un program de activități prin care am încercat să optimizez procesul de formare a citirii corecte, în vederea compensării unor deficiențe la unii elevi, cât și pentru îmbogățirea experienței celorlalți elevi în scopul ridicării randamentul școlar. În perspectrivă formativă au fost aplicate fișe de lucru, teste docimologice pentru măsurarea și aprecierea randamentului școlar, realizarea feedback-urilor pe parcursul programelor instructiv – educative și evaluarea procesului inițiat.

Etapa C – corespunde evaluării sumativ – finale și s-a desfășurat în perioada 15 – 23 mai, etapă în care au fost repetate probele de evaluare din etapa inițială.

Etapa A

Evaluarea elevilor în această etapă s-a realizat pe următoarele paliere: scrierea unui text dictat (dictare), alcătuirea unor enunțuri în care să folosească grupuri de cuvinte date, despărțirea în silabe a unor cuvinte, etc.

Evaluarea inițială are ca obiectiv diagnosticarea nivelului de pregătire la începutul unei activități de cercetare, pentru a cunoaște nivelul de la care se pornește, ce mai trebuie perfecționat, performanțele viitoare ale elevilor depinzând de capacitatea de învățare, element pe baza căruia va trebui să alcătuim programul de instruire.

În acest sens au fost folosite probele de evaluare orale și scrise.

Test de evaluare inițială

DATA: 08. 01. 2010

OBIECTUL: Limba și literatura română

CLASA: I

Rezultatele obținute în urma testului de evaluare inițială au fost înregistrate, prelucrate și prezentate în tabelele nr 1.a. și 1.b. După înregistrarea datelor în tabele am construit histogramele și poligoanele de frecvență corespunzătoare fiecărui tabel.

Tabelul nr. 1.a. (grupul experimental)

Tabelul nr. 1.b. (grupul martor)

Datele din tabelele 1.a. și 1.b. le-am grupat în funcție de doi indicatori: amplitudinea sau întinderea scării de repartizare a măsurilor și frecvența măsurilor efectuate.

Pentru a determina amplitudinea, am luat în considerare cele două extreme ale scării de măsurare (calificativul cel mai mic și cel mai mare). Frecvența am exprimat-o prin numărul subiecților ce revin fiecărei măsuri. Prezint în continuare două tabele de rezultate în care am grupat datele din tabelele de mai înainte.

Tabelul nr. .a.

Tabelul nr. 1’b.

Pe baza celor două tabele sintetice (nr. .a. și .b.) am realizat o estimare de ansamblu a rezultatelor din faza inițială a cercetării, luând în considerare amplitudinea scării și frecvența rezultatelor. Datele obținute le-am reprezentat grafic sub formă de histograme și poligoane de frecvență.

Reprezentând datele, vom obține:

Fig. 1 HISTOGRAMĂ (tabelul nr. .a.)

Fig. 2 POLIGON DE FRECVENȚĂ (tabelul nr. .a.)

Fig. 3 HISTOGRAMĂ (tabelul nr. .b.)

Fig. 4 POLIGON DE FRECVENȚĂ (tabelul nr. .b.)

Datele obținute, prelucrate sub forma unor diagrame areolare, vor arăta astfel:

Fig. 5 DIAGRAMĂ AREOLARĂ (tabelul nr. .a.)

Fig. 6. DIAGRAMĂ AREOLARĂ (tabelul nr. .b.)

În urma evaluării inițiale am constatat că cele două grupuri sunt omogene din acest punct de vedere și pot introduce ,,factorul de progres” pentru că am izolat acei factori perturbatori care ar fi asigurat erori în corectare.

În ceea ce privește ritmul de lucru, majoritatea elevilor nu au depășit un ritm mediu. S-au înregistrat și situații în care subiecții A.A., G.R., M.C. (1.a.) și B.A., C.A. și G.M. (1.b.) au răspuns foarte bine la toți itemii.

Evaluarea inițială a scos în evidență necesitatea rezolvării mai multor exerciții asemănătoare celor date în test, iar pentru grupul experimental mi-am propus adoptarea unei strategii noi (utilizarea unor scurte texte din basme reprezentative pentru situația de învățare, planșe afișate permanent în sala de clasă cu grupuri de litere).

Etapa B

Am revenit asupra cunoștințelor, capacităților, deprinderilor, lucrând un număr mare de exerciții aproximativ trei luni (13.10 – 15. 01.2014). La sfârșitul acestei perioade, în care am rezolvat cu elevii un număr mare de fișe de evaluare, utilizând și alte metode, cum ar fi observația, convorbirea, analiza produselor activității și a documentelor școlare, am revenit cu un test de evaluare curentă.

Pentru realizarea feedback-ului pas cu pas, am utilizat evaluarea continuă (formativă) care are ca obiectiv asigurarea pregătirii sistematice și continue. Acest tip de evaluare nu se programează și nu se anunță, ținând cont că pregătirea, învățarea zilnică este o îndatorire a elevilor. Ea se face pe tot parcursul programului de instruire în cadrul unităților de învățare și la sfârșitul acestora. Astfel, învățătorul poate lua măsuri de prevenire a insucceselor școlare la timp.

Prin evaluarea formativă se realizează optimizarea pe parcurs a unui proces, în funcție de obiectivele urmărite.

Test de evaluare formativ – continuă

DATA: 12. 05. 2010

OBIECTUL: Limba și literatura română

CLASA: I

Rezultatele obținute în urma aplicării testului de evaluare formativ – continuă la ambele clase (grupului experimental și celui martor) le-am înregistrat, prelucrat și prezentat în tabelele 2.a. și 2.b. După înregistrare, am construit histogramele și poligoanele de frecvență corespunzătoare fiecărui tabel al acestei etape de evaluare a cercetării.

Tabelul nr. 2.a. (grupul experimental)

Tabelul nr. 2.b. (grupul martor)

Grupând datele din tabelele 2.a. și 2.b. în funcție de amplitudinea și frecvența măsurilor efectuate, am obținut următoarele tabele sintetice:

Tabelul nr.2’.a.

Tabelul nr. .b.

În funcție de cele două tabele sintetice (nr. .a. și .b.) am realizat estimarea rezultatelor din faza evaluării formative (continue) a cercetării, luând în considerare amplitudinea scării și frecvența rezultatelor.

Datele astfel obținute le-am reprezentat grafic sub formă de histograme și poligoane de frecvență după cum urmează:

Fig. 7 HISTOGRAMĂ (tabelul nr. .a.)

Fig. 8 POLIGON DE FRECVENȚĂ (tabelul nr. .a.)

Fig. 9 HISTOGRAMĂ (tabelul nr. .b.)

Fig. 10 POLIGON DE FRECVENȚĂ (tabelul nr. .b.)

Datele obținute, prelucrate sub forma unor diagrame areolare, vor arăta astfel:

Fig. 11 DIAGRAMĂ AREOLARĂ (tabelul .a.)

Fig. 12 DIAGRAMĂ AREOLARĂ (tabelul .b.)

Comparând calificativele parțiale obținute de elevii celor două clase în această etapă, observăm că elevii care fac parte din grupul experimental au obținut calificative parțiale mai mari față de cele obținute la etapele anterioare.

În ceea ce privește calificativele finale, am constatat o evoluție. S-a micșorat numărul elevilor care au obținut calificativul I și calificativul S (de la 3 la 2 și respectiv de la 7 la 3) și s-a mărit numărul celor care au obținut B și FB (de la 8 la 10 și respectiv de la 7 la 10).

La grupul martor, datele (rezultatele) sunt aproximativ asemănătoare. S-a micșorat numărul elevilor care au obținut calificativul I și calificativul S (de la 4 la 2 și respectiv de la 7 la 4), dar, în același timp, studiind evoluția calificativelor parțiale obținute la această clasă observăm o ușoară creștere.

Etapa C

În această etapă au fost evaluați toți elevii pe aceleași paliere ca și în etapele anterioare, utilizând atât evaluarea orală cât și cea scrisă, iar metodele aplicate au fost aceleași: observația, convorbirea, analiza produselor activității și testul docimologic de evaluare finală. Acest test de evaluare a fost identic cu cel din etapa inițială (am reluat testul de evaluare inițială pentru a constata dacă se confirmă sau se infirmă ipoteza cercetării, dacă s-a înregistrat progres sau regres în pregătirea elevilor după aplicarea noii strategii).

Evaluarea sumativ – finală are drept funcție aprecierea finală a unei activități (proces de instruire) raportată la starea inițială a procesului de învățare parcurs într-o etapă mai lungă de timp.

Dacă evaluarea formativ – continuă are ca obiectiv întărirea încrederii elevului în el însuși, stabilind suporturi de natură să favorizeze progresii la îndemâna sa, evaluarea sumativă stabilește un bilanț final al unei etape de învățământ, fiind destinată să situeze elevul în raport cu obiectivele, în cazul de față în raport cu ipoteza, astfel încât să certifice faptul că obiectivele au fost atinse. După aplicarea testului de evaluare finală, rezultatele obținute la cele două clase le-am prelucrat, înregistrat și prezentat în tabelele următoare (3.a. și 3.b.):

Tabelul 3.a. (grupul experimental)

Tabelul nr. 3.b. (grupul martor)

Pentru a construi histogramele și poligoanele de frecvență corespunzătoare acestei etape de evaluare a cercetării (etapa finală) am grupat datele din tabelele 3.a. și 3.b. în funcție de amplitudinea și frecvența măsurilor efectuate în următoarele tabele sintetice:

Tabelul nr. 3’.a.

Tabelul nr. .b.

Reprezentând grafic datele din tabelele sintetice .a. și .b., am obținut următoarele histograme și poligoane de frecvență:

Fig. 13 HISTOGRAMĂ (tabelul nr. .a.) Fig. 14 POLIGON DE FRECVENȚĂ

Fig. 15 DIAGRAMĂ AREOLARĂ (tabelul nr. .a.)

Fig. 16 HISTOGRAMĂ (tabelul nr. .b.) Fig. 17 POLIGON DE FRECVENȚĂ

(tabelul nr. .b.)

Fig. 18 DIAGRAMĂ AREOLARĂ (tabelul nr. .b.)

Urmărind rezultatele înregistrate în tabelul .a., observăm că toți subiecții au rezolvat sarcinile în proporție de 100%, iar la tabelul .b., observăm că există trei subiecți care nu au rezolvat ultimul item (B.A., C.R. și O.B.)

Este de remarcat faptul că în această etapă șapte subiecți care fac parte din grupul experimental (A.M., A.I., F.I, G.M., G.R., H.G. și H.A.) au obținut calificativul FB la fiecare din itemii testului final (sumativ).

Ritmul de lucru al elevilor din grupul experimental a fost mai rapid datorită nivelului ridicat de familiarizare cu sarcinile de lucru presupuse de test.

III.6. Interpretarea rezultatelor

Comparând cele trei histograme, ale fiecărei clase construite în urma obținerii rezultatelor la cele trei teste docimologice aplicate (inițial, formativ – continuu și sumativ – final) se constată următoarele:

în cadrul grupului experimental a scăzut numărul elevilor care au obținut calificativul S la primul test, de la 7 la 3, la al doilea test. Tot 3 elevi fiind înregistrați și la testul final cu calificativul S. În ceea ce privește calificativul FB, de la 7 elevi care au obținut acest calificativ în etapa inițială, a crescut numărul acestora la 10 în etapa evaluării formativ – continue, ca apoi să ajungă la 12 în etapa finală;

spre deosebire de situația clasei experimentale, în cadrul grupului martor a scăzut numărul elevilor care au obținut calificativul S la primul test de la 7 la 4 al doilea test, ca apoi la testul final să ajungă tot la 4. În ceea ce privește calificativul FB, numărul elevilor care au obținut acest calificativ s-a modificat de la 6 în prima etapă la 8 în a doua etapă, ajungându-se la 10 în etapa finală;

Pentru a fi mai ușor de comparat, atât rezultatele obținute de către elevii aceluiași grup, cât și a celor două grupuri (experimental și martor) am construit un poligon de frecvență în care am cuprins cele trei situații (etapa inițială, formativ – continuă și sumativ – finală) ale fiecărui grup în parte.

Fig. 19 POLIGON DE FRECVENȚĂ (grupul experimental)

Fig. 20 POLIGON DE FRECVENȚĂ (grupul martor)

Situația elevilor care au obținut același calificativ la toate evaluările se explică prin ritmul lor lent de asimilare a cunoștințelor, prin faptul că nu au un exercițiu suficient, activitatea lor din clasă nu este continuată și acasă, părinții nu țin pasul cu cerințele școlii, etc.

În vederea ridicării randamentului școlar, la ambele clase, cadrele didactice au adoptat o atitudine care i-a stimulat pe elevi să facă presupuneri, să construiască situații noi, să respecte regulile comunicării, permițându-le inițiativa comunicării, fiind motivați și încurajați. De asemenea, au fost formulate întrebări suplimentare, explicații etc.

Progresul este vizibil, mai ales în cadrul aplicării strategiei experimentale.

CONCLUZII

Din cercetarea întreprinsă și din considerațiile făcute pe parcursul lucrării, pot fi desprinse câteva observații de ordin general. Perfecționarea procesului de învățământ este condiționată în mare măsură de randamentul, performanțele obținute în munca cu elevii. O condiție a ameliorării continue o constituie evaluarea acestuia, a rezultatelor sale, cu relevarea a ceea ce urmează să fie îmbunătățit în perioada următoare, scopul evaluării fiind acela de a preveni rămânerile în urmă, de a constata din vreme acestea, depistând cauzele și stabilind măsurile necesare evitării eșecului școlar, dar și pentru a determina un progres constant al fiecărui elev, o evoluție pe o linie mereu ascendentă.

Pe parcursul cercetării efectuate, am îmbinat cele trei tipuri de evaluare – inițială, formativ – continuă și sumativ – finală, în așa fel încât să nu se exprime opțiunea numai în favoarea unei sau alteia și pentru a adapta întregul mod de lucru la cerințele fiecărui elev. Stabilind nivelul inițial de pregătire al fiecărui elev, cât și volumul și calitățile priceperilor, deprinderilor, cunoștințelor acumulate, a lacunelor pe care le are, într-o anumită perioadă am adoptat noua strategie de predare – învățare, folosindu-mă de materiale de sprijin (planșe cu imagini din basme, poze prezentate la calculator, texte și fragmente) în vederea însușirii corecte a cititului la clasa I.

Cercetarea întreprinsă a dus la aprecierea ipotezei ipotezei formulate la începutul cercetării ca fiind veridică (dacă elevii din clasa I vor realiza texte proprii pornind de la textele citite în clasă, vom stimula originalitatea lor).

În cadrul cercetării mi-am propus să construiesc un model teoretic de abordare a raportului dintre joc și învățare în învățământul primar, să evidențiez necesitatea unor demersuri investigative în domeniul formelor de activitate la ciclul primar în cadrul orelor de limba română, a efectelor acestora și a relațiilor dintre ele în planul dezvoltării psiho – cognitive a elevilor precum și să determin citirea corectă a elevilor. Acest lucru a fost posibil prin consultarea bibliografiei.

Obiectivul cercetării referitor la planul politicii școlare: să ofere date obiective necesare luării unor decizii în vederea perfecționării programelor, elaborării unor lucrări metodice cu referire la strategii de interacțiune didactică, instrumente de lucru și materiale didactice pentru eficientizarea și perfecționarea demersurilor instructiv – educative din învățământul primar precum și obiectivul din planul metodic: să ofere practicianului un plan ansamblu de modele de lucru care să optimizeze procesul de predare – învățare a citirii corecte și să perfecționeze nivelul profesional al activității desfășurate zi de zi în școală, pentru fiecare învățător, nu s-au realizat în întregime, fiind doar în stadiul de premisă.

În urma cercetării derulate, am constatat că elevii care constituiau eșantionul experimental, după desfășurarea activităților (procesului de predare – învățare) au reușit să obțină performanțe în perioada de evaluare, randamentul școlar crescând vizibil față de colegii lor din grupul martor unde nu s-au înregistrat salturi spectaculoase, ci un progres normal.

Mediul învățării a fost stimulativ și diversificat, oferind fiecărui elev o motivație susținută. Elevii au fost implicați în demersuri care au presupus compararea, învățarea prin contrast și evaluarea /autoevaluarea prin recurgerea la instrumentele gândirii critice.

Pentru îmbogățirea și dezvoltarea lucrării îmi propun ca în abordarea învățării citirii la clasa I să utilizez și modalități de cultivare a creativității în activitatea desfășurată în cadrul orelor de limba română, cum ar fi:

conduita creativă a cadrului didactic prin crearea premiselor unei atmosfere neautorizate bazate pe încurajarea gândirii creatoare;

atitudinea pozitivă față de creativitatea elevilor, prin promovarea unei relații învățător – elev deschisă, cooperante;

prevenirea și înlăturarea factorilor de blocaj ai creativității: obstacole emotive (teama de a nu greși, descurajarea rapidă), obstacole datorate cadrului didactic și familiei elevului (interdicția de a pune întrebăriși de a explora mediul înconjurător, accentul exagerat pus pe competiție sau pe cooperare);

utilizarea unor metode activ – participative de instruire ce pun accent pe activitatea elevului: discuții și dezbateri, exercițiul, brainsormingul, autoevaluarea, problematizarea, metode de dezvoltare a gândirii critice etc.

Concluzionând, este evident faptul că, înainte de toate, devine necesară modificarea profundă a modului de gândire și acțiune propriu fiecărui educator pentru a asigura elevilor învățarea creativă, care presupune: inițiativă proprie și muncă independentă, încredere în forțele proprii, reacție pozitivă la solicitările mediului.

BIBLIOGRAFIE

*** Basmul cu Soarele și Luna (din basmele timpului și spațiului)- antologie, prefață și bibliografie de Iulian Chivu, București, Editura ,,Minerva”, 1988.

Anghelescu, Mihai (coord.), Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976.

Biederman, Hans, Dicționar de simboluri, București, Editura SAECULUM I.O., 2002.

Caillois, Roger, În inima fantasticului, București, Editura „Meridiane”, 1971.

Călinescu, G., Estetica basmului, București, Editura pentru literatură , 1965.

Crișan, I. Horațiu, Spiritualitatea geto-dacilor, București, Editura ,,Albatros”, 1986.

Eminescu, Mihai, Proză, București, Editura ,,Albatros”, 1976.

Goia,Vistian, Literatura pentru copii și tineret, Cluj-Napoca, Editura ,,Dacia”, 2003.

Hașdeu, Bogdan-Petriceicu, Folcloristica, București, Editura SAECULUM I.O., 2003.

Hedeșan, Otilia, Folclorul. Ce facem cu el?,Timișoara, Editura Universității de Vest, 2001.

http://ro. wikisource. org/wiki/Făt-Frumos_cel_rătăcit

http://ro. wikisource. org/wiki/Ileana_Simziana#top

http://www. sarcina-nasterea. ro/basme-si-povesti-pentru-copii/Aleodor-imparat. html

http://www. zamolxis. ro/modules. php?name=News&file=article&sid=85

Marie Louise Von Franz, Interpretarea basmelor, București, Editura ,,Univers”, 1994

Noica, Constantin, Sentimentul românesc al ființei, București, Editura ,,Eminescu”, 1978.

Olinescu, Marcel, Mitologie românească, București, Editura SAECULUM I.O., 2001.

Oprișan, I., Basme fantastice românești, București, Editura ,,Vestala”, 2002.

Perpessicius, Eminesciana, București, Editura ,,Junimea”, 1883.

Propp, Vladimir, Morfologia basmului, București, Editura ,,Univers”,1970.

Schullerus, Adolf, Tipologia basmelor românești și variantele lor, Colecția Mytos, București,Editura SAECULUM I.O.,2006.

Streinu, Vladimir, Eminescu-Arghezi, București, Editura ,,Eminescu”, 1976.

Șăineanu, Lazăr,Basmele române, București, Editura ,,Minerva”, 1978.

Tatomirescu, I. Pachia, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației…, Timișoara, Editura ,,Aethicus”, 2003, pp. 50 – 53.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, București, Editura ,,Albatros”, 1977.

Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975.

Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1987.

ANEXE

Proiect didactic

DATA: 24. 03. 2010

CLASA: I C

ȘCOALA : Școala cu clasele I-IV Poieni, com. Roșiori, jud. Bacău

INSTITUTOR: Bălan Ovidiu

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

DISCIPLINA: Opțional –Literatura pentru copii

SUBIECTUL: Concurs literar – „Ne plac basmele”

TIPUL LECȚIEI: evaluare

SCOPUL:

-evaluarea capacității de receptare și explorare a unor texte literare studiate

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1-să cunoască titlurile textelor studiate;

O2-să răspundă la întrebări pe baza textelor studiate;

O3-să emită judecăți de valoare asupra unor enunțuri date;

O4-să încadreze corect fragmente date în textele corespunzătoare;

O5-să recunoască momentele unui basm dat;

O6-să lucreze în echipă pentru a rezolva cerința dată;

CONȚINUTURI EVALUATE:

-„Sarea în bucate” Ioan Slavici

-„Doi feți cu stea în frunte” Ioan Slavici

-„Prâslea cel voinic și merele de aur” Petre Ispirescu

METODE ȘI PROCEDEE:

-conversația, explicația,chestionarul, exercițiul, problematizarea, jocul didactic

MIJLOACE DIDACTICE:

-planșă-rebus, plicuri cu seturi de întrebări, jetoane, fișe de lucru, planșă de verificare, puzzle

FORME DE ORGANIZARE:

-frontal, individual, pe grupe

BIBLIOGRAFIE:

-Genilia Aanei „Literatura pentru copii-accepțiuni moderne” ed. Aramis, 2002

-Aurelia Fierăscu „În lumea cărților-opțional cl I”Ed Lucma, 1997

Desfășurarea concursului

PROBA I: Răspunde la întrebare !

1.Cum reușește fata cea mică a împăratului să devină soția fiului împăratului vecin, în „Sarea în bucate” ?

2.Ce a promis Ana, fata cea mare , să facă dacă este luată de soție?

3.Cum a reușit Prâslea să vadă cine fura merele de aur ?

4.Ce hotărâre ia împăratul când fata cea mică îi spune că-l iubește ca sarea în bucate?

5.Ce au crescut în locul în care au fost îngropați cei doi feți cu stea în frunte?

6.Unde a ajuns Prâslea, mergând pe urmele de sânge ?

7.Cum se îmbracă fata cea mică a împăratului din „Sarea în bucate” când pleacă de acasă ?

8.De ce a hotărât împăratul s-o îngroape pe Lăptița pe jumătate în pământ ?

9.Cum erau palatele celor trei zmei ?

10.Când își dă seama împăratul că a greșit față de fata cea mică ?

11.În ce s-au transformat cei doi peștișori cu solzii de aur ?

12.Cum a reușit Prâslea să ajungă înapoi pe pământ ?

13.Ce au răspuns fetele împăratului când acesta le-a întrebat cât de mult îl iubesc ?

14.Unde au mers cei doi feți cu stea în frunte după ce s-au transformat înapoi în copii?

15.Pe cine a ajutat corbul când Prâslea se lupta cu zmeul ?

16.De ce a îndrăgit-o împărăteasa pe fata care era ajutorul chelăresei ?

17.Ce a hotărât împăratul să se facă din cei doi paltini crescuți sub fereastra sa ?

18.De ce nu putea împăratul să mănânce mere din pomul care făcea mere de aur ?

19.Ce fel de mâncare pregătește fata cea mică a împăratului pentru tatăl său ?

20.Cine a luat copiii Lăptiței și a pus în locul lor doi căței ?

21.Ce a făcut Prâslea din mărul de aur primit în prăpastie de la fata cea mică ?

PROBA A II-A: Adevărat sau fals ?

1.Prâslea era fiul cel mai mare al împăratului.

2.Împăratului, tatăl miresei, i s-au servit bucate pregătite numai cu miere și zahăr.

3.Vitrega pune doi căței în patul Lăptiței, după ce ia copiii .

PROBA A III-A : Recunoaște fragmentul !

„Fata își luă un rând de haine ponosite și vechi, și pribegi din sat în sat până ajunse la curtea altui împărat. Stătu la poartă până o văzu chelăreasa. …”

„Trăia odată un împărat care avea trei fete. El a rămas văduv și toată dragostea sa a revărsat-o asupra fetelor. …”

„—Eu, zise Stana, dacă m-ar lua pe mine, i-aș face o cămașă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără să se ude, trecând prin foc fără să se ardă.”

„Copiii crescură repede: în fiecare zi câte un an, iar în fiecare noapte câte alt an.Când se împliniră trei zile și trei nopți, copiii erau de doisprezece ani în vârstă. …”

„A pândit astfel mai multe nopți, până când, odată, pe la miezul nopții, simți o piroteală plăcută, dar loviturile primite nu l-au lăsat să adoarmă. …”

„S-au luat dar după dâra de sânge și au mers până au ajuns la o prăpastie. Văzând că frații săi mai mari se codesc să coboare în prăpastie, Prâslea a hotărât să coboare el. …”

„Și zicând aceasta, scripțuroaica a scos bucata de carne, a uns-o cu scuipat de-al său și i-a lipit-o la loc. Apoi s-au îmbrățișat, și-au mulțumit unul altuia și fiecare a pornit pe drumul său. …”

REBUS

A

1 

2 

3 

4 

5 

6

7 

B

1. „Albă-ca-Zăpada și cei 7 …………..”

2. „Fata babei și fata…………”

3. „Papucii ………..”

4. „Sarea în ……….”

5. „Prâslea cel voinic și merele de ……..”

6. „Doi feți cu stea în ………”

7. „ …………. păcălit de vulpe”

Proiect de lecție

DATA: 12. 05. 2010

CLASA: a III-a

OBIECTUL: Literatură pentru copii

SUBIECTUL: Bucle de aur, de Nicolae Batzaria

TIPUL LECȚIEI: însușiri de noi cunoștințe

SCOPUL LECȚIEi:

-formarea gustului pentru citire independentă;

-îmbogățirea și dezvoltarea cunoștințelor elevilor:

– dezvoltarea vocabularului elevilor cu expresii și cuvinte noi:

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

-să citească textul, ținând seama de conținutul și de semnele de punctuație;

-să folosească anumite cuvinte și expresii din text în enunțuri corect formulate:

-să redea conținutul lecturii în succesiunea momentelor acțiunii;

-să selecteze fragmentele care să ilustreze însușirile personajelor, faptele lor, sfârșitul lecturii;

-să răspundă la cel puțin 4-5 întrebări, dovedind că au înțeles conținutul textului;

-să participe cu interes la oră.

METODE ȘI PROCEDEE:

-conversația euristică, lectura, explicația, povestirea, lucru cu manualul, exercițiul, problematizarea.

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT:

-caietul de lectură pentru clasa a III-a, ilustații, volumul Povești de aur de Nicolae Batzaria.

ORGANIZAREA ÎNVĂȚĂRII:

-frontală, individuală.

MOMENTELE PRINCIPALE ALE BASMULUI:

1. Cristina a născut o fetiță foarte frumoasă.

2. Ea cere berzei năzdrăvane ca fetița ei să aibă un păr de aur.

3. Deși a fost nemulțumită de cererea Cristinei, barza îi îndeplinește dorința.

4. Pe măsură ce Bucle de Aur creștea, părul ei devenea tot mai lung.

5. Greutatea părului o făcea pe fetiță să fie tot timpul tristă.

6. Mama își dădea seama de greșeala făcută.

7. Bucle de Aur își recapătă părul ei adevărat.

Scenariul didactic: