Strategii de Optimizare a Exprimarii Corecte In Invatamantul Primar

Strategii de optimizare a exprimării corecte în învățământul primar

Argument

I. INTRODUCERE

I. 1. Cultivarea limbii – preocupare constantă a școlii românești

I. 2. Fundamentul formării deprinderilor de exprimare corectă – învățământul primar

I. 3. Căi de optimizare a procesului de însușire a limbii române – diversitate, exigențe

II. EXPRIMAREA CORECTĂ – COORDONATĂ A CIVILIZAȚIEI UMANE

II. A. Norma lingvistică

II. A. 1. Conceptul de normă

II. A. 2. Norma ligvistică, parte a conduitei umane

II. B. Limba română, în ipostază normativă

II. B. 1. Specificul limbii române

II. B. 2. Lucrări normative în diacronie

II. B. 3. DOOM II (2005) – IOOP V (1996)

Argument

Lucrarea de față este rodul eforturilor pe care le-am întreprins pornind de la intenția mea de a lucra în învățământ, în anul 2005, cu lucrarea de absolvire a Colegiului de Institutori din Bacău, Corectitudine și greșeală în exprimarea scrisă a școlarului mic (clasa a II-a); anul 2008 cu examenul de definitivat, când deja lucram în învățământ de doi ani, urmând mai apoi eforturile pentru elaborarea lucrării de licență (2008-2009), Aspecte moderne ale abordării noțiunilor de morfologie în ciclul primar, obținerea gradului didactic II, în anul 2012, și până astăzi, la elaborarea lucrării pentru obținerea gradului didactic I.

În toate stădaniile mele am fost îndrumată de dl conferențiar universitar doctor Ioan Dănilă de la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău căruia îi mulțumesc și pe acestă cale pentru încrederea pe care a avut-o în mine, în dezvoltarea carierei mele didactice.

Am aderat dintotdeauna la ideea că studierea limbii române cu mare atenție încă din primele clase ale învățământului primar are o importanță deosebită pentru elevi. Acest lucru înseamnă posibilitatea ajungerii, fără prea mare efort, la cunoștințe referitoare la diferite aspecte ale realității obiective. Deoarece între gândire și limbaj există o reală legatură „o muncă bine orientată din punct de vedere științific în predarea citit-scrisului duce mai repede și mai bine la dezvoltarea vorbirii și a gândirii elevilor”1.

Însușirea corespunzătoare a limbii române le asigură elevilor o evoluție intelectuală viitoare, o pregătire corespunzătoare și la celelalte obiecte de învățământ. Dezvoltarea și perfecționarea limbajului este un lucru destul de dificil, de durată, plin de ezitări, incertitudini, descurajant pentru micul elev care este supus presiunii succesului de către societate. Nefiind o limbă străină, limba română este vorbită de către elevi și până la debutul școlarității. „Dar, dacă a fost dificil pentru elev să înțeleagă, o dată intrat în școală, de ce limbajul său, acceptat de familie, de tovarășii de joc etc., nu satisface pe profesor în răspunsurile sale orale, cu atât mai greu e să-și însușească un sistem lingvistic diferențiat, să dobândescă capacitatea de a înțelege în textele citite și de a folosi el însuși în redactare forme, construcții, cuvinte care nu aparțin limbii vorbite, chiar îngrijite”2, susține un reputat lingvist.

Un rol deosebit îi revine învățătorului, care trebuie să constituie „drept cadru de referință, model polarizator. El trebuie să aibă o exigență sporită față de propria exprimare, să

fie la curent cu toate schimbările ce intervin în procesul de dezvoltare continuă a limbii”3, să găsească și să aplice cele mai eficiente strategii didactice, să devină arhitecții unei exprimări corecte a elevilor.

1) Ion Berca, Metodica predării limbii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1966, p. 10.

2) Clara-Georgeta Chiosa, Baze ligvistice pentru teoria și practica predării limbii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1971, p. 21.

3) Maria Bălăiță, Corectitudine și greșeală – lucrare de absolvire a Colegiului de Institutori, Bacău, 2006, pag. 70.

I. INTRODUCERE

I. 1. Cultivarea limbii – preocupare constantă a școlii românești

Apariția și evoluția aspectului literar al limbii române este strâns legată și direct condiționată de istoria poporului nostru.

Scrierea limbii române s-a făcut cu două tipuri de alfabet: chirilic și latin. Cele mai vechi texte românești sunt scrise cu ajutorul acestor două tipuri alfabetice. Despre interesul stabilirii regulilor ortografice sunt informații din anul 1757 (prima gramatică românescă a lui Dimitrie Eustatievici-Brașoveanul), iar pentru scrierea cu caractere latine, primele reguli de scriere corectă „sunt formulate în prima lucrare tipărită a Școlii ardelene, o carte de rugăciuni, scrisă de Samuil Micu în anul 1779”1).

După revoluția de la 1821, promovarea culturii naționale s-a făcut prin intermediul școlii. Este corect să reținem „faptul că în anaforaua Epitropiei școalelor mănăstirești Trei Erarhi din 1828, necesitatea cultivării limbii poporului este stâns legată de dragostea față de patrie, concepție nemaiîntâlnită până la acestă dată.” Se costata totodată în acest document că „știința care ne duce la cunoașterea și cultivarea limbii este gramatica”2).

Un rol activ, hotărâtor în susținerea ortografiei și culturii românești de-a lungul timpului l-au avut: Ion Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Ioan Maiorescu, Alexandru Lambrior, Ion Nădejde, H Tiktin, Alexandru Philippide etc. Anul 1953 aduce o reformă ortografică care face modificări în scrierea literară. Norme de exprimare corectă sunt date, ulterior, de Gramatica limbii române (ed. 1954 și 1963), coordonată de Al. Graur, Mioara Avram și Laura Vasiliu, Dicționarul limbii române contemporane, Dicționarul limbii moderne, Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație iar în anul 2005 apar, sub auspiciile Academiei Române, Gramatica limbii române (în două volume: I. Cuvântul și II. Enunțul) și Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române.

„Dezvoltarea aspectului literar al unei limbi are variate consecințe”, iar demn de remarcat „este formarea conștiinței deosebirii dintre exprimarea familiară, de toate zilele, și o exprimare mai îngrijită, mai solemnă”3). Școlii îi revine sarcina de a adopta o atitudine favorabilă studierii limbii române, „în sensul de a-i acora un rol preponderent formativ și de a urmări în permanență cultivarea posibilităților elevilor de a folosi, cu siguranță și adecvat oricăror situații, limba lor maternă”4).

____________________________________________

1) Theodor Hristea – coordonator, Sinteze de limba română, București, E.D.P., 1994, p. 179.

2) Ștefan Rădulescu, Instruirea programată la limba română sistem și metodă, București, EDP, 1971, p. 6.

3) Valeria Guțu-Romalo, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), București, Editura Științifică, 1972, p. 27. 4) Clara-Georgeta Chiosa, Baze lingvistice pentru teoria și practica predării limbii române, București, E.D.P., 1971, p. 62.

Formarea deprinderilor de exprimare corectă a elevilor noștri trebuie să corespundă exigențelor actuale. Se știe că „limba este un criteriu al culturii”1). Abordarea învățării ortografiei obligă pe învățători la o cunoaștere aprofundată a normelor nu doar sub forma respectării lor, ci și sub forma înțelegerii esenței lor, a posibilității de a le lămuri, motiva, justifica. Aceasta deoarece „ortografia este poarta de acces la limba scrisă și, prin aceasta, la cultură”2).

Ca obiect de studiu în școală, limba română se bucură de cea mai mare atenție. Procesul de învățământ, cu toate componentele lui, este factorul cel mai de seamă care, în strânsă interacțiune cu ceilalți factori, realizează în mod optim învățarea limbii române. Toate cunoștințele pe care un elev le primește în școală sunt dependente de capacitatea sa de înțelegere a ceea ce i se predă sau i se citește și ca urmare, cu cât va fi mai stăpân pe limbă, adică pe vocabular și pe formele de exprimare, cu atât va profita mai mult de lecțiile predate și de lecturile sale.

Limba română, ca limbă națională de stat, este mijlocul principal de comunicare între toți cetățenii țării, cât și suportul gândirii, al instruirii și educării lor de-a lungul întregii vieți. Limba apropie pe toți cei ce o vorbesc. A-ți însuși limba maternă înseamnă a fi pus în situația de a înțelege totul, de a exprima totul, fie oral, fie în scris, fără ca nimic din gândirea altuia să nu scape sau din gândirea noastră să scape altuia.

„Astăzi – afirma Nicolae Iorga – în limba românească se poate exprima cugetarea cea mai fină, se poate exprima simțirea cea mai gingașă, se poate exprima cea mai mare înălțime a cugetării“3). Toate acestea justifică convingerea că pregătirea tinerei generații în domeniul limbii române își găsește un loc privilegiat printre componentele demersului didactic. Nimeni nu poate tăgădui că „tot ce a realizat, realizează și va realiza în perspectivă poporul nostru se sprijină pe puterea limbii noastre de a reflecta fidel fenomenele și procesele lumii reale și subtilitățile gândirii personalităților artistice și științifice din țară și de peste hotare”4).

____________________________________________

1) M. Eminescu, apud Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei R.S.R., 1987, pp. 32-33.

2) George Beldescu, Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, pag. 19.

3) Nicolae Iorga, Lupta pentru limba românească, apud Mihăescu, N., Cum e corect?, București, Editura „Ion Creangă“, 1973, p. 7.

4) Maria Bălăiță, Corectitudine și greșeală – lucrare de absolvire a Colegiului de Institutori, Bacău, 2006, pag. 10.

I. 2. Fundamentul formării deprinderilor de

exprimare corectă – învățământul primar

La intrarea în școală elevul stăpânește intuitiv sistemul de comunicare în limba română. Datoria școlii este de a completa, dezvolta și cultiva această „zeste”, de a „preface intuiția lingvistică a copilului în conștiință lingvistică”1).

La baza însușirii limbii, a noțiunilor gramaticale, stă principiul concentric, conform căruia elevii reiau, pe un plan superior, noțiuni învățate anterior. Este recunoscut faptul că „temelia întregii activității de învățare se pune în mare măsură în ciclul achizițiilor fundamentale prin însușirea de către elevi a unor instrumente de bază ale activității intelectuale (cititul, scrisul, socotitul)” 2). Întreaga dezvoltare ulterioară a elevilor în școală și mai apoi în viață „depinde de măsura în care ei și-au însușit deprinderea de a citi, până la nivelul la care aceasta să constituie un mijloc de autoinstruire”3).

„O primă etapă în studiul limbii materne în școală – suține prof. Ioan Dănilă – o reprezintă descoperirea și achiziționarea conștientă a sistemului limbii române corecte, context în care se încadrează orice experiment pentru însușirea mai devreme a limbii standard, cu implicații pozitive ulterioare”4).

Lucrarile de metodică susțin că „nu se poate învața cititul și scrisul fără ca elevii să dispună de capacitatea de a delimita cuvintele din vorbire și, în cazul limbii române, fără a le desparți în sunete pentru ca apoi să fie realizată unirea sunetelor în cuvinte și a acestora în propozitii”5). Aceasta înseamnă ca metoda pe care o folosim în procesul predării-învățării citit-scrisului „trebuie să țină seama pe de o parte, de faptul că scrierea concordă, aproape exact, cu pronunțarea, deci metoda trebuie să fie fonetică. Pe de altă parte, metoda utilizată trebuie sa pornească de la desprinderea unei propoziții din vorbire, continuându-se cu delimitarea cuvintelor și desparțirea în silabe și în sunete, respectiv cu drumul invers, ceea ce denotă că metoda trebuie să fie și analitico-sintetică”. (op. cit.)

În școala primară, comunicarea orală joacă un rol important, influențând comunicarea scrisă. „Deprinderile de scriere corectă se formează și se perfecționează mai ales prin compunerile elaborate care se redactează pentru diverse situații de comunicare”, oricare ar fi categoria lor”6).

____________________________________________

1) Clara-Georgeta Chiosa, Baze lingvistice pentru teoria și practica predării limbii române, București, E.D.P., 1971, p.16.

2) Estera Nicolescu, Didactica limbii și literaturii române pentru învățământul primar, Bacău, Editura „Egal”, 2003, pag. 73.

3) Ioan Șerdean, Metodica predării limbii române la clasele primare, București, EDP, 1993, p. 38.

4) Ioan Dănilă, Unitățile lingvistice fundamentale în învățarea limbii materne, în Modele și modelare spirituală, Bacău, Editura „Egal”, 2006, pag. 127

5) Ioan Șerdean, Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, București, Editura Corint, 2007, pag. 59.

6) Gherghina, Dumitru; Dănilă, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române în școala primară, gimnaziu și liceu, Craiova, Editura Didactica Nova, 2005, pag. 67.

Din rațiuni didactice, învățarea și exersarea sistematică și normativă a limbii în ciclul primar se structurează în etape:

etapa elementelor pregătitoare de limbă (pregramaticală);

etapa gramaticală.

Etapa pregramaticală coincide cu ciclului achizițiilor fundamentale iar „în această etapă însușirea elementelor de construcție a comunicării:

se realizează pe cale inductivă/deductivă;

se caracterizează prin aspectul operațional-practic al învățării, normele limbii funcționând intuitiv și instinctiv;

se bazează pe explicații situaționale, adică explicații limitate la situația faptului de limbă din text”1).

„Acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițială se realizează în ciclul achizițiilor fundamentale corespunzătoare claselor I și II” – acum și în clasa pregătitoare, „iar formarea capacităților de bază pentru continuarea studiilor – în ciclul de dezvoltare corespunzătoare claselor III – VI”2).

I. 3. Căi de optimizare a procesului de

însușire a limbii române – diversitate, exigențe

Limba română, ca mijloc de comunicare este un sistem care „funcționează pe baza unor reguli inerente și, totodată specifice fiecărui nivel integrat (fonetic-fonologic, morfologic etc.)”3). Respectarea regulilor este esențială, altfel comunicarea are de suferit, mesajul poate fi distorsionat, greșit înțeles de către receptor. Greșelile pe care le poate face un vorbitor trădează necunoașterea temeinică a regulilor care guvernează sistemul.

Scopul studierii limbii române în clasele primare urmărește următoarele competențe generale:

1. Receptarea de mesaje orale în contexte de comunicare cunoscute

2. Exprimarea de mesaje orale în diverse situații de comunicare

3. Receptarea unei varietăți de mesaje scrise, în contexte de comunicare cunoscute

4. Redactarea de mesaje în diverse situații de comunicare4).

____________________________________________

1) Nicolescu, Estera, Didactica limbii și literaturii române pentru învățământul primar, Bacău, Editura Egal, 2003, pag. 215.

2) Liliana Sacară și colaboratorii, Psihopedagogia în sinteze, Bacău, Edusoft, 2006, pag. 67.

3) Beldescu, G., Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, pag. 20.

4) Programa școlară pentru disciplina Comunicare în limba română, clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a, aprobată prin ordin al ministrului nr. 3418/19.03.2013, București, 2013

În elaborarea și derularea lecțiilor de limbă română „se apelează la două căi logice aflate într-o relație de interdependență:

calea inductivă – înseamnă trecerea de la particular la general, de la concret la abstract;

calea deductivă – înseamnă trecerea de la general la particular, de la abstract la concret1).

Alina Pamfil ne propune încă două demersuri:

„demersul analogic – presupune transpunerea, într-un context nou, a unui fapt deja cunoscut; de exemplu, elevii pot învăța, prin analogie cu pronumele personal, formele pronumelui personal de politețe; utilizarea acestui tip de demers necesită evidențierea asemănărilor și a deosebirilor dintre noțiunile studiate;

demersul dialectic cunoscut și sub denumirea de „învățarea prin opoziție”, este mai puțin folosit în învățământul primar, necesită deja deprinderi formate în utilizarea noțiunilor gramaticale, bună capacitate de analiză și sinteză”2).

Desfășurarea unei lecții de limba română trebuie să fie riguroasă, clară, să respecte un anumit algoritm. Lecțiile de gramatică dezvoltă gândirea divergentă a elevilor, îi obișnuiește cu tehnicile muncii intelectuale.

Astfel, descriind calea inductivă, se pot indentifica trei planuri, conform metodicii dlor Dumitru Gherghina și Ioan Dănilă:

a) al conținutului (semantic)

b) La nivel gramatical

c) La nivelul planului logic3).

„Algoritmul căii inductive, prezentat de dna Estera Nicolescu, presupune:

Alegerea exemplelor (cuvinte, propoziții, fraze).

Izolarea părții de vorbire/propoziție și analizarea ei pe baza unui tabel special conceput.

Compararea tuturor elementelor de limbă analizate, în scopul reducerii elementelor particulare și reținerii celor comune

reunirea notelor esențiale comune din mai multe cazuri particulare analizate, ajungându-se astfel la invariantul logic – modelul definiției4).

____________________________________________

1) Estera Nicolescu, Didactica limbii și literaturii române pentru învățământul primar, Bacău, Editura Egal, 2003, pag. 219.

2) Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise (ediția a II-a), Editura Paralela 45, 2004, pp. 76-80

3) Dumitru Gherghina, Ioan Dănilă, Metodica predării limbii și literaturii române în școala primară, gimnaziu și liceu, Craiova, Editura Didactica Nova, 2005, pag. 100.

4) Estera Nicolescu, Didactica limbii și literaturii române pentru învățământul primar, Bacău, Editura Egal, 2003, pag. 220.)

Calea deductivă presupune:

1. Comunicarea denumirii noțiunii ce urmează a fi învățată;

2. Recapitularea noțiunii logice (genul proxim și diferența specifică);

3. Se dă definiția noțiunii;

4. Se descrie modelul logic al structurii definiției;

5. Încorporarea variabilelor structurii logice;

6. Se analizează pe rând notele definitorii din punct de vedere gramatical1).

Între calea inductivă și cea deductivă există o intredependență, cele două căi fiind complementare, ajutând pe învățător și pe elevi în predarea/învățarea noțiunilor gramaticale.

Familiarizarea elevilor cu teoria se face progresiv, zi de zi. „Pentru aceasta este necesară cultivarea la elevi a unei atitudini conștiente față de fiecare regulă sau definiție învățată, făcându-i conștienți de valoarea practică a acestora”2); folosind în timpul lecției diverse exerciții trebuie cerută elevilor motivarea rezolvărilor găsite. Exersând organizat o anumită regulă, elevii o vor aplica automat în diverse împrejurări.

____________________________________________

1) Dumitru Gherghina, Ioan Dănilă, Metodica predării limbii și literaturii române în școala primară, gimnaziu și liceu, Craiova, Editura Didactica Nova, 2005, pag. 100.

2) Ioan Șerdean, Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, București, Editura Corint, 2007, pag. 275.

BIBLIOGRAFIE

1. Bălăiță, Maria Corectitudine și greșeală – lucrare de absolvire a Colegiului de Institutori, Bacău, 2006;

2. Beldescu, George, Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985;

3. Berca, Ion, Metodica predării limbii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1966;

4. Chiosa, Clara-Georgeta, Baze lingvistice pentru teoria și practica predării limbii române, București, E.D.P., 1971;

5. Dănilă, Ioan , Unitățile lingvistice fundamentale în învățarea limbii materne, în Modele și modelare spirituală, Bacău, Editura „Egal”, 2006;

6. Eminescu, Mihai, apud Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei R.S.R., 1987;

7. Gherghina, Dumitru, Dănilă, Ioan , Metodica predării limbii și literaturii române în școala primară, gimnaziu și liceu, Craiova, Editura Didactica Nova, 2005;

8. Guțu-Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), București, Editura Științifică, 1972;

9. Hristea, Theodor – coordonator, Sinteze de limba română, București, E.D.P., 1994, p. 179;

10. Iorga, Nicolae Lupta pentru limba românească, apud Mihăescu, N., Cum e corect?, București, Editura „Ion Creangă“, 1973;

11. Nicolescu, Estera Didactica limbii și literaturii române pentru învățământul primar, Bacău, Editura Egal, 2003;

12. Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise (ediția a II-a), Editura Paralela 45, 2004;

13. Programa școlară pentru disciplina Comunicare în limba română, clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a, aprobată prin ordin al ministrului nr. 3418/19.03.2013, București, 2013;

14. Rădulescu, Ștefan , Instruirea programată la limba română sistem și metodă, București, EDP, 1971.

15. Sacară, Liliana și colaboratorii, Psihopedagogia în sinteze, Bacău, Edusoft, 2006;

16. Șerdean, Ioan , Metodica predării limbii române la clasele primare, București, EDP, 1993;

17. Șerdean, Ioan, Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, București, Editura Corint, 2007.

II. EXPRIMAREA CORECTĂ – COORDONATĂ A CIVILIZAȚIEI UMANE

II. A. Norma lingvistică

II. A. 1. Conceptul de normă

Pornind de la definiția dată de dicționar, „NÓRMĂ, norme, s. f. 1. Regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă”1) ne dăm seama de multitudinea domeniilor în care este prezent acest concept, nuanțat în mod specific. Acest termen „are în vedere un «indicativ» reprezentat printr-un set de condiții (proprietăți necesare) obligatorii în coordonatele unor anumite exigențe de adecvare”2). Principala funcție a normei este de a organiza „gândirea umană în plan social, politic, juridic, ligvistic etc.”, funcție care determină „motivarea unui anumit comportament în fiecare dintre aceste domenii”3). Diferitele științe care solicită prezența unor norme sunt: juridice, economice, politice, sociologice, tehnice etc.

Norma tehnică este „stabilită prin mijloace științifice, pe baza unor condiții tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic”1); ea are un caracter obiectiv, nu depinde de voința unei persoane. În schimb, norma care privește domeniul social (juridic, moral etc.) se referă la comportamentul pe care omul trebuie să-l aibă față de societate și reprezintă o „sumă de reguli recunoscute de majoritatea unei colectivități ca obligatorii” 4). Indiferent de domeniul în care se folosește acest termen (normă) el are un înțeles fundamental și reprezintă este o regulă generală, un etalon, un principiu de judecată precizat de persoane abilitate în domeniul la care se referă norma. Normele sociale, fiind produsul oamenilor, au caracter subiectiv, se dezvoltă în timp, iar respectarea lor poate fi îndeplinită și prin obligare (norma juridică). Fără respectarea unor norme, existența unei societăți ar fi imposibilă.

Oamenii au conștientizat dintotdeauna necesitatea normelor sociale, ele nu au fost impuse în mod mecanic. Manifestarea gîndirii și acțiunii fiecărui individ trebuie să țină cont de cutumele societății în care trăiește, iar încălcarea normelor atrage aplicarea sancțiunilor.

Specializarea normelor s-a făcut în funcție de domeniul în care s-au folosit. În drept, norma este o „regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie, instituită sau sancționată de autoritatea publică, aplicată din conștiința juridică a oamenilor și, în caz de abatere, prin constrângerea asigurată de autoritatea publică”5); în sport, norma reprezintă „totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obține un titlu, o calificare”1), în economia muncii – volumul de muncă pe o unitate de timp.

____________________________________________

1) Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, „DEX“, București, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 699)

2) Valeria Guțu Romalo, Aspecte ale evoluției limbii române, București, Editura Humanitas Educațional, 2005, p. 74).

3) Dănilă, Ioan, „Româna corectă (prin întrebări și răspunsuri)“, București, Editura BIC ALL, 2005, p. 3)

4) Litera Internațional, Noul dicționar explicativ al limbii române, Editura Litera Internațional, 2002 (NODEX), (http://m.dexonline.ro)

5) http://ro.wikipedia.org/wiki/Norm%C4%83_de_drept

II. A. 2. Norma lingvistică, parte a conduitei umane

Norma lingvistică reprezintă „totalitatea regulilor privitoare la actul concret al utilizării unui sistem lingvistic de către vorbitori”. (Dănilă, Ioan, „Româna corectă (prin întrebări și răspunsuri)“, București, Editura BIC ALL, 2005, pp. 3-4) Se știe că „limba nu poate funcționa decât prin stabilitate, adică dacă sistemul ei este normat”. (I. Iordan, Vl. Robu, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 188) O limbă care poate fi folosită este „un sistem de opoziții funcționale și realizări normale, sau, mai bine, sistem și normă”, (Coșeriu, Eugen, Sincronie, diacronie și istorie, București, Editura Științifică, 1997, p. 50) iar prin sistem se înțelege „un sistem de posibilități, de coordonate, care indică atât căile deschise cât și căile închise ale unei vorbiri inteligibile într-o comunitate; norma, în schimb, este un sistem de realizări obligatorii, consacrate din punct de vedere social și cultural”. (ibidem)

Structura internă a unei limbi este complexă, ea „înglobează un număr imens de elemente, iar acestea se organizează și funcționează pe baza relațiilor care se stabilesc între ele” (Valeria Guțu-Romalo, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), București, Editura Științifică, 1972, p. 11) Disciplinele lingvistice (fonetica, fonologia, gramatica, lexicologia) „au apărut din dificultatea de a aborda global fenomenul (limbii) și de a-l cunoaște destul de detaliat și de profund”. (Ibidem)

Eugen Coșeriu susține că „în cadrul unei tehnici lingvistice, se pot deosebi trei niveluri:

– norma limbii (realizarea comună și tradițională a tehnicii),

– sistemul limbii (constituirea opozițiilor distinctive sau funcționale, atît de conținut – semantice –, cît și de expresie – materiale –, atît în gramatică, cît și în vocabular),

– tipul limbii (principiile de structurare funcțională, categoriile de opoziții funcționale ale unei limbi). (Eugen Coșeriu, „Latinitatea orientală”, în „Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente”. Antologie de texte publicate în revista „Limba Română” (Chișinău), 1991-1996. Chișinău, Casa limbii române, 2007, p. 20)

Limba fiind „principalul mijloc de comunicare în viața și activitatea socială” (Paul Popescu-Neveanu (coordonator), Psihologie, manual pentru clasa a X-a școli normale și licee, București, EDP, 1995, p. 71) se multiplică în variante generându-se graiurile și dialectele (pentru anumite regiuni) dar și în „limbajele diferitelor grupuri sociale și profesionale: limba literară, limba familiară, limbajele tehnice etc.” (Valeria Guțu-Romalo, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), București, Editura Științifică, 1972, p. 12)

Ceea ce este comun tuturor variantelor unei limbi este faptul că sunt conduse de un sistem de norme. Utilizatorii acceptă aceste reguli care „s-au format în timp, s-au constituit și s-au impus treptat” (Maria Bălăiță; pref. Ioan Dănilă, Limba română corectă: ghid teoretico-aplicativ pentru învățător, Bacău, Editura Egal 2011, pag. 12)

„Normele lingvistice caracterizează un anumit uz al limbii în toate compartimentele acesteia (fonetic-fonologic, lexical, morfologic, sintactic)”, concretizând, „ca restricții specifice cu caracter social, corectitudinea unei comunicări din punctul de vedere al uzului respectiv”. (Beldescu, George, Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 20) Doar „uzul care corespunde exigențelor exprimării cultivate unitare este cel literar; de aceea, numai normele literare actuale, selectate din variante coexistente, prin opoziție cu normele unui subdialect sau grai, ale unui stadiu de limbă depășit, cu forme ale vorbirii familiare etc., sunt codificate și instituționalizate, făcând obiectul lucrărilor normative”. (Ibidem) Chiar dacă un sistem lingvistic pare rigid, fiind îngrădit de normele sale, el se dezvoltă în timp, iar legile care-l guvernează se îmbunătățesc mereu. Orice noutate care pătrunde într-o limbă, fie prin valorificarea propriilor resurse, fie prin împrumuturi din alte limbi este prelucrată de lingviști, care impun norme obligatorii pentru toți utilizatorii.

Orice om care se consideră instruit, trebuie să comunice respectând normele lingvistice. „Conformarea cu regulile sistemului este obligatorie, condiționând corectitudinea unei comunicări lingvistice. […] Abaterile de la regulile sistemului tulbură realizarea comunicării până la a o face de neînțeles”, (Beldescu, George, Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, p. 20) informația transmisă putând suferi distorsionări cu consecințe în planul decodificării corecte a mesajului.

Școala are o sarcină foarte importantă, pentru că „a-i învăța pe elevi să-și pună problema «cum e corect?» înseamnă a le face o educație de perspectivă, a asigura continuitatea acțiunii de cultivare a limbii prin autoeducație”. (Avram, Mioara, „Probleme ale exprimării corecte“, București, Editura Academiei R.S.R., 1978, p. 24) Însă „dezvoltarea capacității de exprimare a elevilor are nevoie de cunoșterea modului cum funcționează sistemul limbii” (Chiosa, Clara-Georgeta, Baze lingvistice pentru teoria și practica predării limbii române, București, E.D.P., 1971, p. 61), iar odată cunoscut acest sistem, trebuie pus în aplicare de către elevi, altfel, studiul limbii române în școală rămâne fără finalitatea necesară.

„Fără însușirea corespunzătoare a limbii nu poate fi concepută evoluția intelectuală a copiilor, pregătirea lor corespunzătoare pentru asimilarea disciplinelor școlare și, pe un plan mai larg, pentru viitoarea sa activitate și inserție socială”, (Marcelina Trancă, „Formarea priceperilor și depreinderilor de scriere corectă” în „Învățământul primar”, București, Editura „Discipol“, nr. 2-3, 2001, p. 73) susțin, pe bună dreptate, cadrele didactice responsabile.

Autoritățile din domeniul lingvistic susțin că „normele gramaticale trebuie respectate, în interesul limbii literare și al prestigiului ei, de toți cei care vorbesc și scriu, obligația fiind cu atât mai mare pentru cei care i-ar putea influența pe alții.” (Avram, Mioara, „Gramatica pentru toți“, București, Editura Academiei R.S.R., 1996, p. 15)

II. B. Limba română, în ipostază normativă

II. B. 1. Specificul limbii române

Studiile lingviștilor care au folosit metoda comparativ-istorică au condus la clasificări ale limbilor. Aceste clasificări s-au făcut pe baza criteriilor genealogic și tipologic (morfologic) (Ionescu, Emil, Manual de lingvistică generală, București, Editura Bic All, 2001, p. 24) Potrivit criteriului genealogic, „limbile se grupează pe baza strămoșului lor comun” (ibidem) iar unitatea folosită este „familia”. Același autor, Emil Ionescu, face o enumerare a acestor familii:

Familia limbilor indo-europene;

Familia limbilor semito-hamitice;

Familia limbilor fino-ugrice;

Familia limbilor ibero-caucaziene;

Familia limbilor manciuro-tunguse;

Familia limbilor chino-tibetane;

Limbile indoneziene, polineziene, australiene, microneziene și melaneziene;

Limbile indienilor americani;

Familia limbilor dravidiene;

Familia limbilor turcice;

Familia limbilor mongolice;

Limbile africane.

În sudul și estul Europei sunt vorbite limbile romanice, reunite, potrivit lui Marius Sala (Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2001, p. 14) în grupurile:

oriental (româna, inclusuv dialectele aromân, meglenoromân, istroromân);

italoromanic (corsicana, italiana, monogasca, sarda);

retoroman (friulana, ladina, dolomitica, romanșa);

galoromanic (franceza și dialectele, occitana etc.)

iberoromanic (catalana, sponiola, portugheza etc.)

Limba română „face parte din familia indo-europeană, ramura romanică, fiind singura limbă neolatină din Europa de Est” (Ibidem, p. 44) , ea „continuă latina vorbită în regiunile dunărene ale Imperiului Roman” (Marius Sala (coordonator), Enciclopedia limbii române, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2006, p. 498), deși, se pare că „limba și scrierea latină să fi fost cunoscute la curtea regilor daci încă înainte de cucerirea romană: (cf. C. Preda, Factorul autohton și romanizarea în formarea poporului român, în „Era socialistă”, LXI (1976), nr. 17, p. 38, apud Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, București, Ed. Științifică, 1978, p. 275) «În cultura dacică din sec. I î.e.n. și II e.n. se face resimțită din ce în ce mai mult simțită influența romană»”. Premisele romanizării băștinașilor daco-geți „se situează aproximativ cu două secole înainte de cucerirea Daciei”. (Dimitrescu, Florica (coord.), „Istoria limbii române”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 26) C. Jireček a scris că „mult timp înaintea cuceririi Daciei de către Traian, latina era cunoscută în ținuturile Dunării; stăpânirea romană în Dacia reprezintă numai un mic episod de 150 de ani în istoria romanității la Dunăre” (C. Jireček, Die Romanen in den Städten Dalmatiens während des Mittelalters, I, Viena, 1901, p.12, apud op. cit. p. 26) Limba latină adusă de coloniști în Dacia era departe de limba literară, având „cuvinte populare arhaice (lingua, recens, equa), forme orale adaptate la structura accentuată latină (ficátum față de lat. occid. ficatum, următor accentuării grecești), cuvinte cu semantism non-abstract (vet(e)ranus, pavimentum)”. Idem (Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, București, Ed. Științifică, 1978, p. 275)

Romanitatea limbii române a fost semnalată încă din secolele XI – XII de către cronicarii bizantini Kekaumenos și Kinnamos, mai apoi de umaniștii italieni ai secolului al XV-lea Flavio Biondo și Poggio Bracciolini (Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, București, Ed. Științifică, 1965, p. 5). Contribuții importante la teoria romanității limbii române au fost aduse de-a lungul timpului de numeroși lingviști printre care Iorgu Iordan ( studiul El lugar de la lengua rumana en la Romania, publicat în „Beiträge zur romanischen Phihologie”, I, Berlin, 1961, p. 125) ibidem, p. 11 (Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, București, Ed. Științifică, 1965, p. 11), Sextil Pușcariu și alții. Specialiștii au au evidențiat „caracterul rustic al latinei devenite limbă română” (Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, București, Ed. Științifică, 1978, p. 277)

Datorită acestui fapt, în limba română „structurile colocviale predomină în mecanismele gramaticale. Principalele structuri gramaticale sunt mai puțin rigide și mai complexe decât în alte limbi romanice” ibidem, păstrând esența limbii latine. Marius Sala afirmă în Enciclopedia limbii române că „nu se poate forma o frază fără întrebuințarea obligatorie a elementelor latine: prepoziții și conjuncții (cu, în, la pe, și), adverbe (când, unde), pronume (flexiunea pronumelui personal este mai bogată decât în oricare limbă romanică)”. (Marius Sala (coordonator), Enciclopedia limbii române, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2006, p. 498) Potrivit aceleași surse, „flexiunea nominală este mai dezvoltată decât în celelalte limbi romanice, iar toate desinențele flexiunii verbale sunt latinești” (ibidem).

Limba română „are vocale considerate caracteristice [ă] și [î] însă cu corespondente în portugheză si catalană, și un sistem consonantic relativ bogat, inclusiv consoana [h]. A conservat genul neutru. Are mai multe feluri de articole. Numeralele între 11 și 90 au forme tipice.” (Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2001, p. 44) Caracteristice limbii române sunt crearea articolului posesiv și a articolului demonstrativ. „Unele dintre inovații au fost explicate fie ca evoluție internă, fie ca influență externă, mai ales datorită substratului traco-dac (postpunerea articolului) sau superstratului slav (genul neutru). (Marius Sala (coordonator), Enciclopedia limbii române, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2006, p. 498)

Limba română „a suferit multe influențe, mai ales în lexic: slavă, maghiară, turcă, grecească, engleză etc.” Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile Europei, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2001, p. 44), dar „forța individuală a românei constă în capacitatea ei de a face din asimilarea unor elemente străine noi o modalitate de întărire a structurii sale latine: absorbția mărește puterea de conservare”. (Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, București, Ed. Științifică, 1965, p. 142) Același autor, afirmă 13 ani mai târziu că „individualitatea românei […] înseamnă victoria unei sermo vulgaris (plebeius) latinus și nu a unei alti sermonis eloquentia, ceea ce constituie, în același timp, și onoarea, dar și drama romanității românești”. (Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice, București, Ed. Științifică, 1978, p. 279)

II. B. 2. Lucrări normative în diacronie

Limba „este este un sistem pentru a îndeplini o funcție, pentru a corespunde unei finalități”. (Coșeriu, Eugen, Sincronie, diacronie și istorie, București, Editura Științifică, 1997, p. 27) Ea „se modifică spre a continua să funcționeze” (idem, p. 28) În cazul în care schimbările nu se produc, limba poate dispărea; „latina lui Cicero a încetat să funcționeze ca limbă istorică tocmai pentru că a încetat să se modifice; și, în acest sens, ea este o limbă moartă, deși poate să funcționeze la infinit ca un cod”. (ibidem) O limbă este „semnul istoricității” (idem, p. 247) sale. Astfel, „considerată între două momente succesive ale istoriei sale, o limbă nu este «ni tout à fait une autre, ni tout à fait la même»”. (ibidem)

Despre limba română putem spune că este „limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, în provinciile carpato-dunărene romanizate din momentul romanizării și până în zilele noastre”. (Dimitrescu, Florica (coord.), Istoria limbii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 40)

Lucrări dedicate studiului limbii române încep să apară la sfârșitul sec al XVII-lea. Este vorba de „prima Bucoavnă românească (Bălgrad, 1699), în care se face o enumerare a slovelor și a semnelor diacritice folosite în scrierea chirilică românească i se dau indicații de ordin ortografic” (Iorgu Iordan (coord.), Istoria lingvisticii românești, București, Editura științifică și Enciclopedică, 1978, p. 15) Potrivit aceleași surse, în 1619 apare la Evie Gramatica slavonă scrisă de Meletie Smotrițki, în 1757 Dimitrie Eustatievici este autorul unei Gramatici românești, iar în 1772 la Sihla apare o gramatică scrisă de Macarie.

Între anii 1780 și 1828

1780 – Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, de Samuel Șincai și S. Micu

1828 – Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu

10: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografia_limbii_rom%C3%A2ne

din 10: poti pleca la un eseu al lui Al. Niculescu

http://www.romlit.ro/ortografia_-_o_problem_de_istorie_a_culturii_romneti

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=1218

foarte bun, mai ales in cap. 4:

http://limbaromana.org/blog/2014/08/momente-din-istoria-ortografiei-romanesti/

f. bun:

http://www.poezie.ro/index.php/article/161758/index.html

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1353

II. B. 3. DOOM II (2005) – IOOP V (1996)