Stereotipuri Si Discriminari la Adresa Rromilor In Contexte Educationale
ARGUMENT
Am ales această temă, deoarece copiii romi constituie una dintre cele mai defavorizate categorii de copii și au nevoie de mult sprijin pentru a depăși situația în care se află. Sărăcia și lipsurile familiilor rome, prejudecățile care persistă în mentalitatea populației, inerția unor părinți romi față de perspectivele pe care educația le oferă copilului, toate acestea contribuie la marginalizarea copiilor romi, la limitarea accesului la șansele egale la care au dreptul toți copiii. Respectarea și implementarea dreptului copiilor romi la educație constituie principala condiție pentru viitoarea îmbunătățire a situației lor. Toți copiii au dreptul la șanse egale; azi, copiii romi au încă de înfruntat, pentru a-și găsi un loc în societate, stigma pe care le-o atribuie populația majoritară. Speranțele lor vor putea fi la fel de îndrăznețe că speranțele copiilor romani atunci când mamele românce nu-și vor mai amenința copiii că, dacă nu sunt cuminți, îi "dau la țigani", atunci când mamele rome nu le vor mai spune copiilor lor că n-are nici un rost să viseze la o facultate pentru că n-au cum face fața între romani.
Romii reprezintă etnia cu cea mai mare creștere demografică, ale cărei probleme au crescut datorită neintegrării lor în societate. Este o problemă ce trebuie tratată cu deosebită seriozitate, atât din partea populației majoritare, cât și din partea minorității. Succesul strategiei guvernului de îmbunătățire a situației romilor, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 nu depinde numai de guvern, ci și de participarea activă a tuturor instituțiilor și, mai ales, a comunității de romi. Situația romilor nu poate fi ameliorată, nu poate fi susținută sau monitorizată decât prin intermediul unui program organizat rațional.
Prin acest proiect doresc să descopar ce s-a făcut și ce se va face pentru combaterea discriminării copiilor romi în mediul școlar și în același timp să informăm cu privire la drepturile pe care le au în mediul școlar copiii de etnie romă.
INTODUCERE
Contrar « credințelor populare », există și copii romi care vor să termine o școala, să-și găsească un loc de muncă, să-și intemeieze o familie și să ducă o viață cât de cât normală, fără a comite nici un fel de infracțiune.
De multe ori, oamenii se feresc de copiii de etnie romă, ori de frică, ori din cauza faptului că nu doresc să-și asume responsabilitatea integrării lor în societate. Acest tip de discriminare duce, de multe ori, la izolare ți stigmatizare.
În ciuda faptului că exista o lege care le garantează educația în conditții normale, aceștia au locuri limitate atât în învațământul gimnazial, cât și în învățămâtul superior, deci li se neagă șansele educaționale. Discriminați și nedreptățiți, mulți copii de etnie romă abia termină 8 clase, ceea ce duce la imposibilitatea găsirii unui loc de muncă și implicit, la imposibilitatea de a duce o viața normală.
Tiganii, sau romii (rom inseamna “om “ în limba tiganească), sunt o mulțime de familii, comunitați și grupuri care sunt unice și specifice , chiar daca sunt diferențiate între ele. Este o realitate recunoscută doar prin intermediul complexelor și a stereotipurilor sau, mai bine zis , este o realitate necunoscută, înconjurată de liniște și învaluită în mister, în mit și în legendă.
Nu există o descriere scrisă de romi despre istoria lor și despre prezenta lor în Asia și Europa în ultimii mii de ani. Asadar, se poate explica oricui faptul că cultura și tradiția țiganească sunt doar orale, ori cu desparțirea acestei etnii în mai multe comunități, care se recunosc ca facând parte dintr-o singura comunitate, datorită elementului care îl caracterizează : limba romani.
În orice caz, cea mai mare parte a învățatilor, mai ales cei lingvisti, sunt de acord asupra faptului ca romii sunt originari din India, de unde au plecat în jurul anului 1000.
Grecia devine locul ideal pentru o sistemare de durată, alegere influențată de condițiile climatice favorabile, de poziția geografică strategica pentru comerțul cu Orientul Mijlociu și Europa, de siguranță relativă a țării, devastată doar dupa anul 1350 de invaziile turcilor. De fapt, spatiul Balcanic, Grec și cel Danubian au constituit nu doar un loc puternic invadat de romi, ci si un centru de expansiune a romilor către Europa.
Abilitațile lor particulare în metalurgie și în dresare, au dat peste cap principiile Balcanice (din 1370 cu Vlad al II- lea din Valahia) iar romii au fost desemnați sclavi, pentru a asigura mâna de opera foarte apreciată.
Pentru a scapa din aceasta situație și de persecuțiile turcesti, începand din 1350, romii – bărbați, femei și copii- s-au îndreptat foarte repede, pe jos sau cai, către Europa Occidentală. Aceasta invaziune se face în epoca marilor schimbări: atunci când se înfiintau marile state moderne și pentru formarea constiintei naționale era fundamental excluderea străinilor sau a celor care erau diferiți; contemporan, cu nașterea epocii preindustriale se face reevaluarea muncii iar cei care nu sunt conform normei capitaliste ca și mână de lucru sunt condamnați. Se dezvolta, asadar, pe plan social, inutilitatea acelor indivizi sau grupuri ce refuza să se recunoască în noile roluri sociale.
În anii ‘ 70, odată cu proclamarea substațialei egalități între bărbați și femei, de comun acord, suveranii “ iluminati” au decis să pună capat procedurilor impotriva țiganilor, considerati deja egali cu ceilalți, constrânși să își renege orice apartenență la o etnie specifică, ascunzându-se sub denumirea de țigani. Și atunci s-a instalat acea politica de asemanare/ omologare fortață care, prin metode mai mult sau mai putin explicate, funcționeaza și astazi, și care semnifică substanțial dispariția culturii romilor cu venirea pozitivismului, își fac loc și teoriile știintifice despre rase, care au găsit atenție din partea nazismului, cu genocidul asupra evreilor, țiganilor, comuniștilor homosexuali, a suferinzilor de handicap, etc.
Exterminarea țiganilor, perpetuat de guvernele celor trei regate și a țărilor satelit, consistă în tentativa istorică cea mai semnificativa de genocid pentru eliminarea acestui popor. S-a calculat că circa un milion de țigani și-au pierdut viața în timpul persecuțiilor și în lagăre.
După eliberare, la sfârșitul războiului, se reinstalea politica de asimilare puternica, în care țiganii sunt considerați încă neadaptăți în Europa Orientală. Au existat tentative de integrare –omologare, dar s-au menținut complexele și rasismul mai mult sau mai putin evidente cu următoarea excludere socială, dar mai ales naționalismul de după 1989, de aceea romii sunt considerați un grup non asimilabil: propunerile și ajutoarele economice îl lasă indiferenți, ei se intereseaza doar de traditțiile lor, iar îmbrăcămintea și obiceiurile lor creaza probleme ordinii sociale și statului.
În Romania, situația romilor este foarte incertă și complexă. Departe de a fi numai o chestiune de integrare socială, problematica romilor este extrem de complexă, fiind propria caracteristică a populației conținând un înalt grad de stratificare, vorbind de un grad avansat de asimilare a populației majoritare.
Așteptarea datelor oficiale despre romi (totalul populației, împărțirea acesteia pe teritoriu, date specifice legate de lipsa documentelor de identitate și de proprietate, accesul la servicii, etc.), date precise care sa fie disponibile public și care să fie relevante pentru politica de incluziune socială și pentru lupta de combatere a discriminării, face ca focalizarea nevoilor să fie atât de greu realizată în prezent. Aceasta lipsa amenință de fapt credibilitatea proiectelor sau programelor, cât trebuie să fie de bune și necesare. Există chiar și o rezistență între unele ONG-uri, din partea unor lideri de opinie și chiar a unor guvernanți oficiali, cu privire la strângerea de date în baza criteriilor etnice, așa cum conceptul greșit ca aceasta strângere de date ar fi contrară legii de protecție a datelor personale.
Capitolul 1. Scurt istoric al etniei romilor
1.1. Romii – grup etnic minoritar
Romii, ca și grup etnic minoritar, sunt parte a unei structuri sociale dominante, care îi așează într-o anumită poziție pe scara socială, poziție care îi ajută să se identifice în termenii etnicității, culturii, modului de viață specific, interacțiunii cu grupul majoritar. Orice grup minoritar care interacționează cu un grup majoritar dominant se deosebește de acesta, mai întâi, prin calitatea de a fi identificabil, tratamentul diferențial și priorativ și prin conștiința de sine a grupului minoritar; în al doilea rând, se deosebește prin identitatea lui etnică dată de numele colectiv, de origine, de statul, istoria și cultura proprie, de un teritoriu specific, de sentimentul solidarității.
Grupurile minoritare (implicit, romii) sunt rezultatul conștiinței negative, aplicându-li-se tratamentul discriminatoriu, ca și condiție necesară. Sunt grupuri sociale care nu-și pot promova interesele legitime, sunt subordonate în privința distribuirii puterii sociale, având acces inegal la o serie de recompense sociale, precum: banii, prestigiul, puterea politică, etc., sunt supuse unui tratament inegal, cum ar fi cel legat de sex, etnie, vârstă.
Psihologii Anthony G. și Rosolind J. Dworkin (1987) prezintă patru caracteristici definitorii pentru minoritate, și anume:
identificabilitatea: este dată de trăsăturile fizice, culturale care stau la baza statutului minoritar, trăsături care pot fi definite și interpretate social, nefiind fixe, ci variabile. În absența unor astfel de caracteristici de identificare există posibilitatea de amestec cu restul populației, în timp;
puterea diferențială: se referă la șansele de realizare a minorităților: accesul la slujbe, educație, servicii de sănătate (de obicei, grupurile minoritare ocupând poziții mai dezavantajoase);
tratamentul diferențial și priorativ, discriminarea: afectează șansele și stilul de viață al minorităților. Discriminarea presupune tratarea inegală a minorității în raport cu unele trăsături, cum ar fi apartenența etnică, religioasă, poziția socială. Termenul se referă la comportamentul unei majorități față de o minoritate dominantă și implică prejudiciul adus unei persoane sau unui grup. Câteva moduri de raportare a majorității în raport cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicării cu astfel de grupuri, segregarea – negarea accesului în anumite locuri, a participării la anumite cluburi, a membralității într-o organizație, etc.; violența este o altă formă de discriminare, dusă la extremă, manifestându-se prin agresivitate fizică;
conștiința de sine: se formează treptat, grupul perceptând similaritățile poziției lor, destinul comun. Prin conștiința de sine se afirmă identitatea personală, care se răsfrânge asupra grupului.
Grupurile etnice, în sociologie, sunt definite ca „grupuri ale căror membri împărtășesc o moștenire unică socială și culturală, transmisă de la o generație la alta.”
Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiții culturale comune, care au sentimentul identității ca subgrup în cadrul societății dominante. Membrii acestor grupuri diferă de ceilalți membri prin anumite trăsături culturale specifice: limbă distinctivă, religie, tradiții folclorice (obiceiuri, îmbrăcăminte), tradiții culturale, comportament sau mod de viață. Ceea ce e specific și important e sentimentul identității și autoaprecierea lor ca fiind diferiți de majoritate, conștientizând deosebirea dintre „noi” – imaginea de sine – și „ei” – imaginea celorlalți, trăind, de obicei, fie datorită impunerii grupului dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.
După Emanuelle Ponce, identitatea romilor este greu de definit în mod obiectiv, întrucât are multiple moduri de manifestare și se întemeiază, mai cu seamă, pe criterii subiective și pe sentimentul acut de apartenență la o comunitate distinctă. Fiind o comunitate foarte eterogenă, societatea romilor este împărțită în corporații sau grupări care au o identitate aparte, ce se transmite de la o generație la alta și care îi structurează relațiile cu mediul social. Astfel, romii pot fi identificați în funcție de îndeletnicirile vechi sau care se practică și astăzi, modul de viață nomad sau sedentar și chiar după o specifitate culturală.
Cele mai importante caracteristici distinctive ale comunității etnice rome sunt:
Fizic, există o anumită particularitate, care distinge pe romi la nivelul percepției comune: culoarea pielii. Acest semn distinctiv este, însă, relativ. Există și romi cu o piele mai deschisă decât a multor neromi, deci, acest semn distinctiv nu funcționează în suficient de multe cazuri.
În cazul romilor din România, limba romani are o capacitate semnificantă mai redusă decât limba altor comunități etnice minoritare, de a fi purtătoarea specificului etnic. Acest lucru se datorează, în primul rând, gradului de răspândire a limbii foarte scăzut (copiii sunt învățați limba comunității dominante încă de la început, ca o a doua limbă maternă); în al doilea rând, limba romani nu este utilizată în activitățile de tip religios, una din sursele importante ale menținerii unei limbi minoritare. Limba romani nu reprezintă un instrument cultural de dezvoltare a culturii tradiționale proprii și nici de acces la cultura universală. Ea nu a fost o limbă scrisă. Din acest motiv, ea nu a putut păstra decât un folclor oral, mai mult cântece și unele povestiri. Lipsa unei limbi scrise, alături de situația de marginalitate a populației de romi, a împiedicat – de fapt – dezvoltarea unei ample culturi. Limba romani nu a fost o limbă a intelectualității romilor. Efectul secundar al acestei situații a fost că romii intelectuali s-au amestecat cu intelectualitatea majoritară, utilizând în practica lor intelectuală, în mod exclusiv, limba acesteia. Lipsa unui grup de intelectuali purtători activi ai culturii etnice proprii a avut consecințe importante în evoluția întregii populații.
Tradiții cultural – folclorice etnice proprii. O cultură folclorică tradițională se cristalizează, în mod special, în comunitățile rurale, în condiții de accentuată și îndelungată izolare. În toate satele din România, cu excepții destul de rare, romii trăiesc la marginea satului. Lipsa unei limbi cultivate scrise a influențat negativ conservarea culturii tradiționale și dezvoltarea unei culturi literare proprii. Așa se face că și colectivitatea romilor este în mare măsură lipsită atât de o cultură de tip modern, cultivată, scrisă, cât și de o cultură tradițională de amploare. Intensitatea unei religii proprii, alături de tradițiile folclorice și culte relativ sărace în multe dintre componentele lor, a făcut ca romii să nu dispună de un masiv corp cultural capabil să evolueze în epoca modernă și care să ofere fiecărui membru al comunității sentimentul de identitate etnică.
Modul de viață pare să reprezinte componenta cea mai importantă a profilului etnic al populației de romi. Ceea ce chiar de la o primă vedere distinge pe romi de restul populației nu este atât limba sau religia sau diferitele obiceiuri de tip folcloric, ci modul lor de viață, vizibil, începând cu locuința și îmbrăcămintea și sfârșind cu modul de a obține resursele necesare vieții.
Romii din România, în mare parte, sunt marginalizați și izolați din caza modului de viață pe care aceștia îl desfășoară.
Problema centrală a populației actuale de romi de la noi din țară este „constituirea unor pungi de sărăcie cronică absolută, în care oamenii sunt progresiv lipsiți de orice șansă de ieșire”, creșterea criminalității, a violenței, creșterea tensiunilor dintre populația de romi și restul populației, accentuarea stereotipurilor etnice negative, creșterea intoleranței.
Neamuri de romi
În cultura tradițională a romilor, noțiunea de neam nu se referă la înrudirea de sânge, ci la gruparea după o serie de elemente comune: meseria tradițională, structurile de organizare socială, obiceiurile de familie și sărbătorile calendaristice.
Principalele neamuri de rromi din România sunt:
– boldeni sau florari – romi care, pe vremuri, se ocupau cu confecționarea florilor artificiale pentru
coroane, coronițe, jerbe, iar astăzi vând flori și se ocupă cu negustoria în general;
– cărămidari – romi care, tradițional, se ocupau de confecționarea cărămizilor din lut nearse (chirpici), proveniți din ursari, vătrași și rudari;
– fierari – romi care, tradițional, se ocupau cu prelucrarea fierului, inclusiv cu feroneria și lăcătușeria, confecționau unelte din fier, legau căruțe în fier și potcoveau cai;
– gabori – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, așezați mai ales în Transilvania și Banat, care, tradițional, se ocupau cu tinichigeria, dar astăzi fac și comerț ambulant cu covoare, cuverturi, obiecte casnice;
– romi turci – romi de religie musulmană, vorbitori de limbă turcă, profund influențați de cultura turcă, așezați mai ales în Dobrogea;
– spoitori – romi care, pe vremuri, se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal, iar astăzi recuperează metale feroase și neferoase;
– căldărari – romi a căror meserie tradițională este prelucrarea aramei / cuprului, din care fac cazane, căldări, tăvi, ibrice;
– lăutari – romi muzicieni, mai ales instrumentiști, proveniți mai ales dintre ursari și vătrași;
– lovari – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, locuiesc mai ales în Transilvania și Banat, și se ocupau, în trecut, cu geambășia (negustoria de cai);
– ursari – romi care, pe vremuri, se ocupau cu „umblatul” cu ursul, apoi devenind fierari (prelucrează fierul), pieptănari (prelucrează osul și cornul și confecționează piepteni și alte obiecte din os și corn), ciurari (prelucrează pieile de animale și confecționează ciururi și site) sau lăutari;
– romungre – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, profund influențați de cultura maghiară, așezați mai ales în Transilvania;
– rudari – romi care, în majoritatea lor, și-au pierdut limba maternă și cultura rromani tradițională, sunt profund influențați de cultura românească și se ocupă cu prelucrarea lemnului, confecționând linguri, fuse, furci, albii, mobilier, împletituri din nuiele;
– argintari – romi care, tradițional, se ocupă cu prelucrarea argintului și aurului și fac în special bijuterii și alte obiecte de podoabă;
– vătrași – romi asimilați, sedentarizați cu multă vreme în urmă, proveniți îndeosebi din rândul fierarilor care s-au instalat în „vatra satului”, care nu mai vorbesc limba romani și sunt profund influențați de cultura românească.
Ocupații tradiționale ale romilor
Cea mai importantă ocupație tradițională a romilor este prelucrarea metalelor. Prelucrarea fierului cuprinde mai multe meserii, între care fierăritul, lăcătușeria și potcovăria. Fierarul confecționează unelte agricole, obiecte de uz casnic, elemente de fier pentru construcții și instalații. Lăcătușul face și repară lacăte, zăvoare, balamale, chei și diferite tipuri de încuietori de uși și de porți. Potcovarii potcovesc cai, boi și măgari.
Tinichigeria, în cadrul căreia se confecționează burlane, jgheaburi și acoperișuri, este meseria practicată mai ales de romii gabori.
De prelucrarea aramei se ocupă căldărarii. Aceștia confecționează și repară vase de aramă de uz gospodăresc (cazane de fiert țuica, căldări, tăvi, tigăi) sau de cult (cristelnițe pentru botez, căldărușa de Bobotează, pocalul bisericesc). Cea mai importantă tehnică de lucru este alămirea țigănească, procedeu vechi, transmis în cadrul familiei și ținut secret, care cuprinde marea măiestrie a ciocănirii aramei.
Cositorirea vaselor de aramă este o meserie aproape dispărută, de care s-au ocupat spoitorii. Unul dintre meșteșugurile tradiționale ale romilor este și prelucrarea metalelor prețioase, aur și argint.
Argintarii confecționează bijuterii, piese de harnașament (pinteni), piese de îmbrăcăminte (nasturi, butoni), obiecte de uz casnic (tacâmuri, castroane, tăvi, solnițe aurite, cupe de argint aurite, cești) și obiecte religioase (cădelnițe, sfeșnice, cristelnițe, candele, cruci). Se remarcă tehnica filigranului, tehnica modelării în relief prin ciocănire și arta încrustării cu pietre prețioase.
În cadrul prelucrării lemnului, ocupație a romilor rudari, s-au dezvoltat o serie de specializări: rudăritul propriu-zis practicat de butnari, cei care fac obiecte casnice din lemn (blide, căni, donițe, maiuri de bătut rufe) și de covătari / albieri, cei care fac albii și coveți; lingurăritul practicat de lingurari, cei care confecționează linguri, lingurițe, cupe, linguroaie, polonice; fusăritul practicat de fusari, meșteri în confecționarea fuselor; lădăritul practicat de lădari, specializați în mobilier (mese, scaune, dulapuri), dar mai ales în lăzi de zestre, lăcrițe (cutii mici de lemn), hambare și tronuri (lăzi mari de ținut mălaiul sau alte cereale). O ramură distinctă este aceea a corfarilor, care împletesc corfe sau coșuri din nuiele de alun, de răchită sau de salcie.
Lăutaria este una dintre cele mai cunoscute meserii tradiționale rome. Această meserie se transmite din tată în fiu; se practică în grup, cu banda, în taraf, mai nou, cu formația; are drept ocazii nunțile, petrecerile, târgurile; nu presupune cunoașterea notelor muzicale, se învață „după ureche”, cel puțin forma clasică / inițială a lăutăriei, astăzi, mulți lăutari având studii de specialitate; instrumentele folosite, în ordinea frecventei, sunt: vioara, (inclusiv un tip de vioară improvizată, de fapt o violă cu arcușul în semicerc sau cu șase coarde), lăuta, țambalul, acordeonul (preluat din muzica germană), basul (așa numesc lăutarii violoncelul și contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie, de plop tremurător sau de trestie, tamburina (folosită de ursari), clarinetul.
Muzica romani, vocală sau instrumentală, este parte a manifestărilor artistice ale comunității, ea putând avea caracter ritualic (cântecul de nuntă, bocetul etc.) sau neritualic (cântecul de dragoste, cântecul de leagăn etc.), în vreme ce muzica lăutărească face parte dintre ocupațiile tradiționale ale romilor, așadar aduce venit și aparține profesioniștilor interpreți, vocal sau instrumental, ai muzicii populare autohtone.
Între meseriile romilor pierdute sau aflate pe cale de dispariție se numără: prelucrarea osului și a cornului, prin care se realizau piepteni, nasturi, mânere de cuțit, mânere de pipă, capete de bâtă păstorească și cornuri de praf de pușcă; prelucrarea pieilor de animale, prin care se confecționau site și ciururi; prelucrarea părului de animale, prin care se făceau perii, bidinele și pensule; cărămidăritul, prin care se confecționau cărămizi din lut nearse; geambășia sau negustoria de cai, meserie practicată de către lovarii din Transilvania, despre care legendele spun că înțelegeau graiul cailor.
1.2. Repere generale privind originea indiană și istoria romilor
Cercetătorii care și-au propus să abordeze problematica romă dincolo de incertitudini, presupuneri și speculații și s-au sprijinit în demersurile lor pe dovezi palpabile și pe argumente științifice indubitabile, au ajuns în cele din urmă la concluzia că, de fapt, în legătură cu romii persistă câteva necunoscute privitoare la:
apartenența la caste și tipuri de îndeletniciri exercitate (deși se afirmă că strămoșii romilor proveneau din casta cea mai de jos a societății indiene);
arealul din care aceștia proveneau, limbile de contact din respectivul areal și raportul dintre idiomul vorbit de ei și alte idiomuri din faza medie de dezvoltare a limbilor indiene;
apartenența la una sau alta din grupările etnice indiene;
cauzele care au generat plecarea acestora din India;
momentul în care strămoșii romilor au părăsit „Marea Indie” (Mahâbhârata):
existența unui exod de proporții (sau dacă plecarea s-a produs în valuri succesive);
timpul cât a durat drumul parcurs de strămoșii romilor din India până în Balcani și câtă vreme au poposit în fiecare din spațiile geografice străbătute.
Evident, edificiul necunoscutelor mai poate fi înălțat sau poate fi demolat. Și, totuși, în legătură cu necunoscutele problematicii rome, regăsite sau nu între cele mai înainte enumerate, trebuie să se observe că singura disciplină care a oferit dovezi concludente a fost lingvistica (apartenența limbii romani la limbile indiene, arealul din care proveneau strămoșii romilor, drumul parcurs de aceștia din spațiul indian până în cel balcanic, datarea aproximativă a perioadei când strămoșii romilor trebuie să fi părăsit India).
Prima constatare de factură lingvistică potrivit căreia limba romani este de origine indiană îi este atribuită studentului ungur Mali Istvan care, în 1775, a alcătuit un vocabular de peste 1000 de cuvinte cu ajutorul unor studenți malabrezi, iar la revenirea acasă le-a citit romilor din Gyor (Raab), solicitându-le să redea sensul pe care aceștia îl înțelegeau în limba maghiară.
Diverși autori sunt de părere că, după părăsirea Indiei de către strămoșii romilor, din anul 395 d.H. până în 1453 s-a produs o trifurcație în fluxul de migrație:
– ramura lom, sau de nord, s-ar fi deplasat pe teritoriile pe care azi se află republicile Azeră, Armeană și Gruzină; unii autori sunt de părere că drumul s-ar fi continuat prin Caucaz (Daghestan, Cecenia, Osetina, Kabardino – Balkaria, Calmâca) și pe latura de nord – vest a Mării Negre, ajungându-se în Balcani, apoi în Europa de Est, Centrală și de Vest;
– ramura dom, sau de sud – vest, a avut ca direcții Siria, Palestina, Egiptul, țările din Africa de Nord de unde, probabil, grupurile și-au continuat drumul, traversând Marea Mediterană în Spania, întâlnindu-se cu cei care veneau din Europa prin Pirinei;
– ramura rom, sau de vest, cea mai numeroasă, sunt cei care și-au continuat drumul în Imperiul Bizantin (Asia Mică și Balcani), unde au rămas câteva secole, iar de aici și-au continuat drumul în Europa Centrală și de Vest.
În acest sens există și o legendă, culeasă de Ali Ceaușev, rom coșnițar din Sumen (Bulgaria), în 1960: „Aveam un împărat mare, un Rrom. El Era prințul nostru. Era padișahul nostru. Rromii locuiau pe atunci cu toții laolaltă într-o țară, într-un vilaiet bun. Numele acestui vilaiet era Sindh.
Aceasta era o țară curată (frumoasă). Găseai acolo multă fericire și multă bucurie. Toți o duceau bine. Numele împăratului nostru era Maramengro Dev. El mai avea doi frați. Numele lor era Rromano și Singan. Toate bune și frumoase, dar se întâmplă un mare război. Musulmanii l-au făcut. Soldații au distrus țara Rromilor. Au pârjolit pământul. Toți Rromii au fugit din țara lor… Cei trei frați și-au purtat oamenii pe drumuri îndepărtate. Unii au mers în Arabia, unii în Armenia și alții în Bizanț. În acele țări au devenit săraci.” (traducere realizată după textul scris în limba romani)
Perspectiva identitară pleacă de la ideea că populația romă este purtătoarea unei întregi istorii, un set de tradiții care constituie specificitatea etnică.
1.3. Atestări istorice ale prezenței romilor în România
O mare importanță se acordă și istoriei, originilor tradițiilor, limbii, afilierii la diferite neamuri, folclorului și miturilor. Există un consens între specialiștii în istoria romilor, care afirmă că romii sunt originari din India, de unde au plecat în secolul al X-lea. Momentul exact al apariției romilor în România este imposibil de stabilit cu exactitate; primele mențiuni despre ei apar în sec. XIV, statutul lor fiind de robi, până în sec. XIX.
Romii au fost menționați pentru prima dată în Țara Românească, în 1385. Este important de observat că poposirea romilor în spațiul românesc s-a produs la scurt timp de la venirea acestora în Bulgaria și Serbia (1348), ca romi fierari, dependenți de mănăstiri.
În Transilvania, romii sunt menționați într-un document din 1400, unde se arată că un boier avea în stăpânire 17 romi corturari. În Brașov, romii au fost menționați prima dată în 1409.
În Moldova, în 1428, romii erau dăruiți mănăstirii Bistrița (31 de familii). În ceea ce privește pe romii băieși (rudari), ei sunt menționați în 1620.
Nu se poate preciza dacă romii au venit în Țările Române ca robi, dar la venirea lor robia exista, tătarii aflându-se deja în stare de robie.
Un mare rol în dezrobirea romilor l-a avut Mihail Kogălniceanu, unul dintre făuritorii statului român modern, și care a dedicat o lucrare acestei etnii, încă în 1837, îmbinând, după moda timpului, o sumă de informații de ordin istoric, social, lingvistic și etnografic, lucrare care a venit să legitimizeze dreptul de memorie al romilor.
Dezrobirea romilor s-a definitivat în Moldova prin legea votată la 10/22 decembrie 1855, iar în Țara Românească prin legea promulgată la 8/20 februarie 1856.
„Contemporanii mai își aduc aminte… de erau țiganii acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizației moderne îmblânzise moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și, din nenorocire, și în România. Legea țărei tracta pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deviziune, numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani, am vândut și am cumpărat atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tractau mai rău chiar decât prescripțiunile legei.
… am văzut ființe omenești purtând lanțuri la mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin colane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților de țigani. Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, … despărțiți unii de alții și vânduți ca vitele…
…înainte ca cestiunea dezrobirei țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși inițiativa particulară a stăpânilor de țigani. Mulți dintre aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales în moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii.” (Mihail Kogălniceanu – „Dezrobirea țiganilor”)
Această populație numeroasă care își cere drepturile de exprimare se confruntă cu anumite probleme datorate contextului istoric. Nu trebuie uitate statutul lor de robi până la mijlocul sec. XIX și excluderea de la împroprietăririle cu pământ din 1864, 1923, 1946 și 1991, păstrarea și întreținerea stării de marginalizare și discriminare de către diverse regimuri prin care a trecut România, politica rasistă dusă de guvernul Antonescu în anii 1940 – 1944, concretizată – în principal – prin masive deportări ale romilor în Transilvania, iar apoi prin instaurarea regimului comunist, care a dus o politică de integrare și asimilare a lor.
1.4. Modul de viață al romilor nomazi (înainte de 1950)
Din documentele vremii reiese că nomazii călătoreau în cete, pribegind de colo – acolo, fără a trezi prea mult interes. Se deplasau cu căruțe cu coviltir și se așezau la marginea satelor; bărbații vindeau produsele fabricate din meșteșugurile lor tradiționale (fierari, căldărari, spoitori, ursari), iar femeile se ocupau cu ghicitul; mergând cu copiii după ele, aceștia având posibilitatea să mai fure câte ceva. În mod frecvent, ei parcurgeau aceleași rute, reapărând la intervale de timp în aceleași locuri, adesea însoțiți de caravane de cai, catâri și măgari. Aceste cete aveau în frunte câte un „conte” sau câte doi „căpitani” și variau considerabil ca număr, de la 30 până la 100 de persoane, uneori chiar mai mult.
Astfel, s-a constatat existența mai multor triburi, clanuri sau familii lărgite. Acestea erau alianțele bazate pe necesități de ordin economic cu scop lucrativ, de exploatare a unei anumite zone, veniturile fiind împărțite în mod egal între toți membrii.
În fruntea unei Kumpania, compusă dintr-un număr de gospodării, se afla adesea un rom baro (om mare), care asigura șefia grupului și legătura acestuia cu gadze (oamenii din afara etniei).
Ei aveau judecata lor, în acest sens ei încercând rezolvarea problemelor litigioase în cadrul unui divano (discuții) și, dacă era necesar, se convoca Kris Romani (judecata țigănească).
Kris-ul era un tribunal în toată regula, alcătuit din diferite viți și fiind monopolizat de către bărbați; el era alcătuit dintr-un sfat al bătrânilor plus unu sau mai mulți judecători. Femeile vorbeau doar rareori în cadrul Kris-ului, dar puteau să o facă dacă erau direct implicate în conflict. Hotărârea devenea obligatorie pentru împricinații care își lăsau soarta în mâna acestuia.
Geambașii și căldărarii, îndeosebi, au câștigat reputația de a acorda prea multă importanță Kris-ului.
Membrii aceleași vița erau rude și se ajutau între ei. Rudenia reprezenta, astfel, o forță puternică de cooperare și asistență, fiind adesea întărită prin căsătorie. Din ce în ce mai mult romii au favorizat căsătoria între veri și preferau ca partenerul să facă parte din propria viță sau măcar din cea a mamei sau a bunicii.
Când poposeau la marginea satelor, rom baro îi întreba pe localnici dacă acceptau să vină la nuntă tot satul, se tocmea cu ei pentru prețul animalelor, a băuturilor și participau toți la nuntă. Dacă localnicii refuzau, romii plecau în alt sat.
Pregătirea nunții pentru unul dintre fii era o obligație deosebit de importantă pentru un părinte; aceasta se făcea împreună cu tatăl miresei și un alt bărbat din cadrul propriei vițe. La negocierile în vederea unei căsătorii, viitorii soți nu participau, însă ei puteau influența alegerea făcută de părinți și aveau dreptul să refuze consimțământul. De o importanță foarte mare era, de obicei, prețul miresei, cerut de tatăl acesteia. Numărul de monede ce trebuia plătit era calculat în funcție de statutul tatălui mirelui și al tatălui miresei, dar și de situația fetei (comportament, viața dinainte de căsătorie și posibilitățile de câștig). Aceasta nu era o tranzacție comercială, iar banii nu erau cheltuiți ca orice alt venit, constituind mai degrabă o recompensă a reciprocității și a incapacității de a furniza familiei miresei o altă fiică în schimb.
Aceste trăsături specifice romilor se pot observa, uneori, pe parcursul câtorva generații.
Deși romii aveau multe trăsături comune, nu mai exista o națiune romă omogenă sau o cultură romă colectivă, diferitele grupuri fiind influențate de condițiile din țara care îi găzduia.
Romii nomazi călătoreau cu căruțe acoperite, locuiau în corturi, în timp ce iernile le petreceau în caverne excavate în coasta dealurilor; colibele celor sedentari erau dotate ceva mai convențional, dar numai cu câteva lucruri de strictă necesitate. Nu existau scaune, paturi, lumină artificială sau ustensile de bucătărie – în afara unei oale de lut și a unei tigăi de fier. Hrana lor consta, în principal, din carne și paste făinoase; pâinea o dobândeau prin cerșit. Posedau doar un rând de haine; femeile nu se îndeletniceau cu torsul sau cusutul, îmbrăcămintea obținând-o prin cerșit și din furat, dar aveau – în schimb – plăcerea de a se împodobi cu bijuterii și erau renumite prin frumusețe. Fustele lor viu colorate erau etalate îndeosebi la dansurile din jurul focului.
Fierarii romi lucrau șezând turcește, în timp ce femeile manevrau foalele; erau rapizi și iscusiți, dar dezordonați în tot ceea ce făceau, în timp ce alți membri din familie dădeau mereu năvală să-și vândă mărunțișurile. Romii geambași erau călăreți îndemânateci și știau prea bine cum să facă o mârțoagă să treacă drept un cal sănătos. Lăutarii erau pricepuți în a se conduce după gustul ascultătorilor.
În unele regiuni, jupuitul animalelor și confecționatul ciururilor și a ustensilelor de menaj din lemn deveniseră activități suplimentare, în vreme de băieșii din Transilvania și Banat (care vara cerneau nisipul aurifer și pe timp de iarnă confecționau butoaie și copăi de lemn) constituiau aproape o castă separată, muncitoare și independentă.
1.5. Romii în regimul socialist
Socialismul a promovat o ideologie a nediscriminării etnice. Formal, atitudinea anti-țigănească a fost activ descurajată. Economic, profesional și social, romii au primit în acest regim șansa de a se integra în modul de viață modern, chiar dacă, adesea, în mod forțat. Familiile au fost obligate să trimită copiii la școală, romilor li s-au oferit locuri de muncă în sistemul producției moderne și chiar au fost obligați să le accepte, iar romii care mai erau nomazi au fost forțați să se sedentarizeze.
Multe familii de romi au primit locuințe de stat sau locuințe părăsite prin emigrarea nemților și a evreilor. S-a exercitat și o presiune masivă spre „modernizarea” modurilor de viață, neacordându-li-se însă și dreptul de a reprezenta o minoritate etnică, liberă să-și promoveze propriile tradiții culturale. O asemenea atitudine, de negare a dreptului de manifestare etnică proprie era, probabil, reflexia unei atitudini generale față de romi, existentă la nivel mondial. Asimilarea a fost principiul tacit al politicii socialiste față de romi.
Socialismul a distrus, în mare măsură, profesiile tradiționale ale romilor și, prin aceasta, multe dintre componentele vieții lor tradiționale. Acestea au supraviețuit într-o anumită semi-legalitate și relativ marginal. Cei mai mulți romi au început să „se topească” în noul mod de viață. Dezorganizarea socială în creștere din ultimul deceniu al regimului socialist, complementar cu criza economică tot mai profundă, a condus la stoparea procesului de modernizare a populației de romi și la reînvierea și amplificarea strategiilor tradiționale de adaptare la condițiile dificile de viață, dar într-un context nou.
Treptat, romii au dezvoltat un mod specific, propriu, de obținere a resurselor necesare vieții, caracteristic unei comunități sărace, marginalizată din punct de vedere social, cu un potențial economic redus, prin:
exploatarea marginală a colectivității, prin diferite tehnici, ca: cerșitul, micile înșelătorii, ghicitul, etc.;
furturi marginale a unor bunuri de strictă utilitate (găini, produse agricole de pe câmp, haine, etc.);
moduri de comportare specifice, prin felul de a se îmbrăca;
recunoașterea explicită a diferenței față de restul comunității, cu asumarea unui statut de inferioritate;
o atitudine specifică, defensiv – ofensivă („sunt un biet țigan”);
autoînjosire, pentru a stârni mila;
comerț cu haine vechi, cu fulgi de pasăre, activitățile ursarilor – circari;
achiziționarea și vânzarea de sticle goale;
achiziționarea și valorificarea oricăror bunuri sau resurse risipite de restul colectivității.
Un asemenea mod de obținere a resurselor economice a menținut marginalizarea lor în raport cu populația majoritară, a accentuat sărăcia și delicvența și a întărit anumite stereotipuri etnice negative în rândul comunității majoritare.
Comunitățile de romi tradiționale au preferat să se mențină, pe cât posibil, în afara autorităților statale. Solidaritatea ridicată a comunităților de romi are o dublă funcție: de apărare împotriva autorităților statale, percepute ca străine și ostile și de promovare a unor forme de autoritate difuză, colectivă, de tip tradițional.
Romii încă preferă modul propriu, tradițional, de a judeca delictele în cadrul comunității, fără recurgerea la instanțele statale, percepute a fi părtinitoare și, în general, ostile comunității țigănești.
„Când judec, mai iau puțină dreptate de la unul și mai dau la altul, în așa fel încât, la sfârșit, toți să fie mulțumiți; altfel, conflictul va continua; ceea ce trebuie să fac este să sting conflictul.” (Ion Dumitru Bidia)
Pe cât posibil, comunitățile tradiționale de romi au căutat să-și organizeze propria viață în afara legalității populației majoritare, după propriile lor reguli. De aici provine o anumită disponibilitate pentru un comportament deviant. Nici căsătoria tradițională nu este legalizată în sensul impus de societatea modernă, fiind supusă doar recunoașterii comunitare. Chiar în prezent, o proporție importantă a căsătoriilor nu sunt legalizate.
Probabil că sărăcia, la care se adaugă nevoia de solidaritate la nivelul unor grupuri relativ restrânse și modul de obținere a resurselor, a generat pattern-ul familiei extinse, număr mare de copii, vârsta scăzută la căsătorie. Viața familiei nu depinde de activitatea profesională a unei persoane (bărbatul, ca în cazul populației majoritare), toți membrii familiei, începând de la vârste foarte fragede, contribuind – în forme specifice – la obținerea resurselor necesare traiului.
Interesul pentru școală este scăzut, aceasta nefiind percepută ca având o contribuție la formarea socială și profesională a persoanei, ci, mai degrabă, o cale de a ieși din comunitate. Pentru modul de viață tradițional al romilor, școala nu este relevantă.
Probabil, ca un rezultat al combinării mentalității migratorii cu modul de viață sărac, locuința nu a reprezentat pentru modul de viață tradițional al romilor, o valoare specială. Locuința este neîngrijită, dărăpănată, degradată, murdară, cu uși și ferestre degradate, care nu se închid, parchet (în cazul blocurilor, care l-au avut) stricat, mobilier minimal, paturi improvizate, o masă, un dulap, preferința mai mult pentru instrumente muzicale, lipsa unui aragaz, frigider, curtea neîngrijită, la fel ca și grădina.
De aceea, adesea, atitudinea populației majoritare față de romi era ambivalentă, stârnind atât îngrijorare sau ignorare, cât și un anumit tip de ostilitate latentă.
1.6. Situația romilor după 1989
După 1989, minoritatea romă avea posibilitatea de a obține recunoaștere oficială, de a se afirma ca etnie, de a-și dezvolta identitatea ca neam. Beneficiind de cadrul legal, unele din asociațiile și organizațiile romilor s-au afirmat politic – Partida Romilor Social Democrată, Uniunea Democrată a Romilor, Federația Etnică a Romilor, Uniunea Romilor și altele -, constituindu-se ca un semn al nevoii de identitate etnică, de exprimare politică și având reprezentanți în Parlamentul României.
Azi, romii trăiesc atât în mediul rural cât și în cel urban și sunt divizați după îndeletnicirile lor: fierari, spoitori, cocalari, rudari, vătrași, gabori, lăutari, ciubotari, florari, geambași, ciurari, argintari, ursari, mătăsari, zavragii și negustori.
Ei sunt încă păstrători ai vechilor tradiții, având în fruntea lor lideri unanim acceptați și respectați. Din punct de vedere social, sunt situați la două extreme: unii dintre ei sunt foarte bogați, dar marea majoritate se află la limita de jos a sărăciei, trăind pentru supraviețuire și în condiții greu de imaginat.
Procesul de tranziție spre economia de piață i-a afectat puternic pe romi. Mare parte dintre ei, fiind slab calificați, lucrând în cooperativele de stat, în agricultură, meșteșuguri sau în cadrul marilor coloși industriali, care se închideau sau care făceau concedieri masive, romii au fost printre primii care și-au pierdut locurile de muncă, fiindu-le, în cele mai multe cazuri, foarte greu sau aproape imposibil să se reangajeze stabil în altă parte. Astfel, un număr mare de romi au rămas fără mijloace sigure de existență. Lipsa de locuințe sau starea precară a acestora constituie o problemă. Standardul de viață scăzut este considerată cea mai critică problemă a acestei etnii. Trăiesc în locuințe improprii, nu există bucătărie, baie, iar condițiile de igienă sunt la nivelul cel mai scăzut, mai ales datorită numărului mare al membrilor familiei dintr-o gospodărie. La acestea se adaugă lipsa educației.
Școlarizarea romilor este deficitară, doar un număr nesemnificativ de copii de romi urmând liceul sau o școală profesională, majoritatea abandonând școala, mai ales din motive sociale. Din studiile efectuate în rândul romilor rezultă că 27% din populația adultă a urmat doar școala primară sau nu au fost niciodată la școală; 44% dintre bărbați și 59% dintre femei nu știu să citească.
Un alt aspect legat de lipsa de educație este natalitatea foarte ridicată în rândul acestei etnii, datorită nefolosirii metodelor contraceptive.
O problemă foarte importantă este faptul că mulți romi, prin stabilirea la periferiile unor localități, nu posedă acte necesare, care le-ar da dreptul la toate serviciile medicale și sociale. La acestea se adaugă atitudini discriminatorii ale potențialilor angajatori.
Atitudinea discriminatorie apărută după 1989 și în rândul poliției a fost întreținută și de presă, care mai oferă încă discursuri discriminatorii și rasiste, prin stilul relatării acțiunilor de către jurnaliști. Delicvența este un element asupra căruia autorii studiilor exprimă păreri diferite. Unii scot în evidență faptul că în rândul populației rime delicvența este mai crescută față de populația majoritară, iar alții oferă argumente că nu ar exista diferențe între cele două populații sub acest aspect.
S-a scos în evidență că nu trăsăturile etnice determină o infracționalitate mai mare, ci condițiile dificile de trai în care se află mulți romi din România.
Democratizarea vieții politice și pluripartitismul au oferit minorităților etnice șansa reprezentării politice. Identitatea de grup, etnică, nu era însă la începutul anilor ’90 suficient de bine conturată și ca urmare, pentru a-și spori legitimitatea, liderii politici au dus o campanie de exacerbare a identității minoritare în detrimentul celei de cetățean.
În dorința de a redefini identitatea etnică a grupului, liderii politici au oferit identitatea de ,,rrom” ca alternativă la cea de ,,țigan” valorizată negativ de populația majoritară și ca urmare stigmatizată. Rezultatul a fost producerea unei fracturi chiar în interiorul grupului etnic între rromi (reprezentând elita politică, intelectuală și economică) și țigani (reprezentând marea masa a celor care se simt ignorați, manipulați sau tradați de către liderii politici).
Este tot mai evident faptul că în condițiile unei tranziții îndelungate, dar și a neajunsurilor socio – economice și a derapajelor inerente unei democratii în formare, neglijarea institutionalizării și legislația uneori discriminatorie au dus la marginalizarea populației de etnie rromă și chiar la o recrudescență a discriminaării și rasismului.
In contextul noii reordonări a Europei, al considerării ca ,,moștenire comună a Europei”, rromii au devenit un stimul de reflecție a tuturor instituțiilor europene, un criteriu de aderare al țărilor est europene.
În România există un procent semnificativ de rromi integrați în momentul de față cel puțin la nivel normativ și funcțional. Cei mai bine integrați sunt membrii elitei intelectuale și a celei economice, dar și cei cu nivel mediu de pregătire sau profesii moderne, au un nivel satisfăcător de integrare socială. Factorii care pot și trebuie să aibă un rol decisiv în perfectarea procesului de integrare functional a etniei rromilor în societatea ,, interculturală” a mileniului III sunt: sistemul educațional, mass-media, asistența socială și factorii de decizie de la nivel guvernamental pentru a respecta în egală măsură drepturile tuturor minorităților și eliminarea și prevenirea manifestărilor discriminatorii și rasiste.
Capitolul 2 – Prejudecăți, rasism și discriminare la adresa romilor
2.1. Steretipuri, prejudecăți și discriminare
Conceptul de stereotip ar putea fi definit cel mai simplu ca «o reprezentare mentală a unui grup social și a membrilor acestuia». El reprezintă o listă de trăsături considerate caracteristice unui grup și membrilor acestuia, precum și așteptări comportamentale corespunzătoare: cum ne așteptăm să fie și să se comporte o persoană dacă știm despre ea doar că face parte din grupul respectiv.
Stereotipul este o imagine schematică a membrilor grupului la care se referă, imagine ce se activează în mod inconștient și automat în cazul contactului cu persoane din grupul respectiv. Există un stereotip atașat tuturor grupurilor cunoscute în interiorul societății. Stereotipurile au o existență independentă de voința unui individ și formează o parte a patrimoniului cultural comun, fiind definite la nivel social. Ca membri ai societății, suntem cu toții supuși influenței stereotipurilor. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare membru al societății va interiorize în același fel stereotipul social.
Stereotipurile nu sunt însă simple « imagini în creier », ci structuri cognitive și afective obiectivate asupra grupurilor sociale, împărtășite de un număr important de membri ai societății și care apar și sunt difuzate într-un mediu politic și social specific, la un moment istoric dat. Ele sunt construite social și discursiv, prin intermediul comunicării cotidiene și, odată obiectivate, sunt considerate ca o realitate independentă și uneori prescriptivă.
Sunt stereotipurile bazate pe realitate, pe un „nucleu de adevăr”? Chiar dacă s-ar dovedi statistic că există o anumită corespondență între stereotipul unui grup și rezultatele unor măsurători „obiective” ale unor caracteristici ale grupului, este evident că aceasta nu poate constitui o bază pentru justificarea eventualelor inegalități sociale. Anumite caracteristici stereotipe pot fi într-adevăr regăsite mai frecvent în rândul membrilor unui grup social, fie ca rezultat al unor factori socio-istorici, fie ca efect al interiorizării, prin intermediul unor procese de învățare socială, a autostereotipului. Stereotipul este, deci, mai degrabă o imagine bazată pe generalizare abuzivă, suprasimplificare sau exagerare a caracteristicilor unui grup de oameni, fiind totodată încărcat de aspecte afective, emoționale.
Din perspectiva psihologiei relațiilor intergrupuri, prejudecata se referă la o atitudine față de membrii unui grup și presupune evaluarea membrilor acestuia pe baza imaginii stereotipe asupra grupului respectiv. Atunci când avem de-a face cu prejudecăți negative, ele implică de obicei respingerea membrilor grupului vizat, manifestarea unor sentimente negative față de aceștia, o antipatie bazată pe generalizare inflexibilă și eronată.
Dacă stereotipurile sunt structuri cognitive, iar prejudecățile se situează în categoria atitudinilor, a judecăților sociale, discriminarea se referă la comportamente.
Putem defini discriminarea ca un comportament injust la adresa membrilor unui grup față de care există prejudecăți negative. Ca și relația dintre stereotipuri și prejudecăți, relația dintre prejudecăți și discriminare pare a fi mai complicată decât o simplă relație de cauzalitate liniară. Astfel, chiar dacă în numeroase situații discriminarea derivă din prejudecăți, relația nu este automată și general valabilă. Comportamentul este influențat, nu doar de convingerile personale, ci și de circumstanțele exterioare. Spre exemplu, o persoană poate avea prejudecăți puternice față de o anumită minoritate etnică, dar realizează că nu poate acționa conform acestor prejudecăți deoarece comportamentele discriminatorii nu sunt dezirabile social sau sunt interzise prin lege. De asemenea, cineva care nu este caracterizat printr-un nivel ridicat de prejudecăți poate avea comportamente discriminatorii prin aplicarea unei legi sau a unui regulament.
Conform unor cercetări recente, trei dimensiuni sunt considerate a avea un rol critic în formarea stereotipurilor și a prejudecăților:
– statutul relativ al grupului în societate;
– puterea relativă a grupului în societate;
– compatibilitatea scopurilor grupurilor respective.
Este importantă distincția operată între percepțiile privind statutul social al grupului și cele privind puterea grupului respectiv. Fiecare dintre aceste dimensiuni are implicații distincte asupra sentimentelor și atitudinilor generate. Statutul se referă la modul cum grupul este văzut și valorizat în contextul general al relațiilor intergrupuri, iar puterea este legată de capacitatea de a accesa și utiliza resurse politice, economice sau de altă natură din societate.
2.2. Discriminare și rasism la adresa romilor
Romii sunt, fără îndoială, o minoritate cu statut particular, nu doar în România, ci la nivel european. De sute de ani, ei au fost situați din mai multe puncte de vedere la limita inferioară a societății și au constituit ținta constantă a unor prejudecăți și obiectul unor puternice stereotipuri negative. Mai mult, romii au reprezentat, și reprezintă chiar în prezent în multe țări, inclusiv la noi, imaginea tipică a diferenței culturale.
În decursul istoriei, diferite state europene, între care și România, au elaborat și pus în practică politici de excludere, de reprimare sau chiar de anihilare a romilor, ca identitate culturală, ca grup etnic sau ca mod de viață.
Consecințele secolelor de robie se pot citi și astăzi în modelul mental colectiv moștenit de majoritari, care apasă asupra conștiinței individuale a acestora, blocându-le uneori întreaga viață accesul la cunoașterea și înțelegerea romilor. Din punct de vedere cultural și social, romii au continuat să fie considerați o “subcultură” parazitară, un grup social exclus. Mentalul colectiv a construit, pe baza unor puternice prejudecăți, un stereotip negativ care a condus la proliferarea manifestărilor rasiste, culminând cu deportarea romilor în Transnistria în perioada celui de-al doilea război mondial.
Definitoriu pentru cultura dominantă în ceea ce privește mentalitatea față de romi este stereotipul, în majoritatea cazurilor negativ, conducând la stigmatizarea identității rome, la internalizarea acestui stigmat și la negarea, de multe ori, de către unii romi, a apartenenței la etnia romilor.
Istoria stereotipurilor referitoare la romi prezente în cultura românească poate începe cu termenul folosit de majoritari pentru a desemna romii: „țigan”. În limba romani, cuvântul „țigan” nu există. Termenul provine din limba greacă medie, din „athinganos”, sau „athinganoi”, unde însemna „păgân”, „de neatins” și „impur”. Cuvântul a fost folosit pentru prima dată în 1068, la o mânăstire din Georgia, în Imperiul Biztin, de către un călugăr, în explicația sa despre erezia athinganoilor, despre care spunea că sunt nomazi, cititori în stele și vrăjitori și sfătuia creștinii ortodocși să se ferească de acești eretici. În spațiul țărilor române, acest termen desemna inițial starea socială de rob, nicidecum etnia. Iată deja două înțelesuri ale cuvântului „țigan”: mai întâi erezie și apoi stare din afara sistemului ierarhiei societății. Robul / țiganul nu făcea parte din structura socială, era în afara acesteia, era un simplu obiect de schimb. Mai târziu, cuvântul „țigan” a rămas, în mentalul colectiv românesc și în limba română, cu un sens profund peiorativ. Reprezentările despre romi, bazate în mare măsură pe prejudecăți și stereotipuri, au o mare importanță, pentru că determină atitudini și comportamente. De cele mai multe ori, în contextul unei moșteniri mentale negative și al absenței din programe și manuale școlare a informațiilor despre romi, clișeele de gândire și de limbaj sunt singura sursă de cunoaștere care îi leagă pe romi de mediul social înconjurător.
Romii par a fi o realitate familiară tuturor: aproape orice majoritar întrebat are o opinie, deseori categorical și negativă, despre aceștia.
De-a lungul secolelor, un întreg set de imagini a fost construit și dezvoltat, cristalizând stereotipurile collective și formând un rezervor de reprezentări transferate din memoria colectivă în cea individuală. Fie că promovează respingerea sau asimilarea, aceste reprezentări se constituie ca un fundal de argumente și justificări ale acțiunilor discriminatorii. În fapt, romii nu sunt niciodată definiți așa cum sunt, ci mai degrabă sunt percepuți așa cum ar trebui să fie pentru a justifica politicile și comportamentele celorlalți față de ei. Procesul de heteroidentificare a romilor trebuie să corespundă orizontului de așteptare colectiv, eminamente negativ, de aceea orice deviere spre pozitiv este resimțită ca fiind o excepție de la regulă.
Deseori în discursurile majoritarilor apare mitul prietenului rom din copilărie, prototip al binelui, excepție de la norma „țiganului” rău, evocat de aceia care își încep discursul cu stereotipul „Eu nu sunt rasist, dar țiganii ăștia…” și îl continuă cu la fel de stereotipul „am avut un prieten țigan / un vecin în copilărie / în tinerețe, un om deosebit, dacă ar fi toți țiganii ca el, ce bine ar fi!”
Efectele secolelor de robie se regăsesc și în prezent pe plan psihologic în tendințe de auto-stigmatizare, exprimate prin formule de tipul „ce să fac, de-aia nu știu carte, că sunt țigan” sau „doar suntem țigani, ce să facem?”, asociate cu o stimă de sine scăzută și cu percepția stării actuale de excludere și inferioritate ca fiind o stare naturală, imposibil de schimbat.
Câteva mărturii despre romi în folclorul românesc, semnalate de Delia Grigore, antropolog și lider al unei organizații a romilor:
„Țiganul e rudă cu dracul, de aceea e așa tare de rabdă la ger și focul nu-l pârlește, nu are urât și frică, în miez de noapte dormind pe sub corturi; Pe ce pune mâna țiganul, se spurcă. Așa că dacă e lucru de mâncare, să-l lepezi, dacă e vreun vas sau altceva, ori să-l arzi în foc, ori să-l speli în patruzeci de ape și să-l aghezmuiești cu apă de la Bobotează; Cu țiganul nu e bine să mănânci dintr-o strachină, ori să bei dintr-un pahar, că te spurci; Dacă va intra vreun țigan în vreo biserică, trebuie târnosită de-al doilea; Dacă ar ciupi vreun țigan vreo femeie româncă, să taie și să lepede carnea ciupită de țigan, căci carnea aia e spurcată; Dacă ar fi apucat vreun țigan vreo femeie româncă numai de cămașă, să taie și să lepede peticul acela, căci e spurcat; Cu țiganul nu e pomană, orice i-ai da, ceea ce îi dai, îi dai că n-ai ce dracu te face, că te scoate din minte afară cu cerutul; La țigan nu e bine să dai ceva de pomană, că-ți fură cioara puii de la cloșcă; Când moare țiganul, Dumnezeu îi ia mirul ăl mare și botezul, și-l bagă de-a dreptul în iad ; Din țigan nu se poate face popă, căci și-a mâncat biserica, mânca-i-ar crapăt, doar numai dacă i-o lua nouă piei după trupul lui și o mai trăi se face popă la creștini. Biserica țiganilor a fost de zid și a românilor de caș, ușile de slănină de porc, lacătul un purcel fript. Țiganii au râvnit la biserica românilor și au cerut să schimbe. Românul a vrut să schimbe cu condiția ca să le fie țiganii robi cât o fi lumea. Țiganii au vrut și de aia au fost robi la români. Țiganii, lacomi ai dracului, s-au năpustit pe biserică și în trei zile au și mâncat-o, mânca-i-ar pământul; Cu țiganul nu e păcat: poți să-i faci orice-i vrea, căci toți țiganii din lume nu fac cât un creștin al lui Dumnezeu ; La cimitir, țiganii trebuie îngropați de bașca, ca să nu se amestece oasele lor cu ale românilor.”
„Moș Adam a avut mai multe fete cu una decât băieți. Băieții s-au însurat și au luat fiecare câte o fată și a mai rămas una stingheră. Ea a mers la tată-său și l-a întrebat: Da` eu ce să fac, tată? Moș Adam i-a răspuns: De, fata taicăi, eu n-am nici o putere, dacă a vrut Dumnezeu așa cu tine, umblă și tu, de colo până colo, printre celelalte. Ea așa a făcut și a început a umbla din bărbat în bărbat, ca fleoarțele din ziua de azi. […] După câteva vreme, surorile ei n-au mai suferit-o și au luat-o la goană dintre ele. Ea atunci s-a dus la marginea mărilor, și-a făcut un bordei acolo, și se ținea cu un Faraon, care ieșea din apă în toate nopțile la ea. Ea a făcut cu Faraonul mai mulți copii, toți negri și urâți, în chipul dracului. Din ăști copii se trag țiganii din ziua de azi. De aia le și zice lumea «Faraoni».” „Toate neamurile de țigani, care umblă din loc în loc pe cai și pe măgari, care șed pe sub corturi și sunt urâți ca face-ți-ai cruce, sunt blestemați de un sfânt. Și uite cum e povestea. Țiganii ăștia aveau și ei mai demult o cetate unde ședeau și erau bogați. Odată, ce-i vine lui Dumnezeu, trimite la ei un sfânt, să vadă el cum o mai duc, cum mai trăiesc.” " Țiganii, auzind că vine la ei un sfânt și socotind în mintea lor că sfântul, dacă i-o vedea pârliți, caliciți și săraci, o să le dea avere, i-au ieșit înainte schimonosiți ca toți dracii: mânjiți cu cărbuni pe ochi, zdrențăroși, călare pe măgari care pe deșelate, care cu șeile fără oblânci și fără scări, care încălecați pe măgari de-a îndăratelea, cu fața spre coada măgarilor, cu copiii băgați prin desagi și în feluri de feluri de chipuri cum nici dracului nu i-ar fi dat în gând. Bietul sfânt, când a văzut așa neam de oameni, opăciți și sluțiți în chipul dracului și înțelegând șiretenia țiganilor, ca un sfânt ce era, îi blestemă: „Fiilor, să fiți blestemați și de mine și de D-zeu sfântul din cer, să rămâneți neam de neamul vostru cum sunteți acum, nici mai bine, nici mai rău, cum adică ați tras singuri, nesiliți de cineva. Și așa au rămas și rămași or fi, până în pânzele albe, bătu-i-ar Dumnezeu de seci!"
Proverbe care menționează „țiganii”:
„Țiganul nu-i om; Țiganul când a ajuns împărat, întâi pe tatăl său l-a spânzurat; Dacă ar face toate muștele miere, ar mânca și țiganii cu lingura; Nici răchita pom de bute, / Nici țiganul om de frunte; Nici salcia nu-i ca pomul / Nici țiganul nu-i ca omul; Țiganul tot țigan și-n ziua de Paște; Știe țiganul / Ce e șofranul? / Îl vede pe tarabă / Și crede că-i otravă; Țiganul până nu fură nu se ține om; Țiganul când a ajuns la mal, acolo s-a înecat; Dracul a mai văzut țigan popă și nuntă miercurea; Noroc și bani și moartea în țigani; A cere ca un țigan; A cere ca la ușa cortului; A se certa ca țiganii; A se certa ca la ușa cortului.”
Din aceste motive, cazul romilor este o excelentă ilustrare a teoriei psihosociologice a țapului ispășitor.
Conform acestei teorii, în special în perioadele de criză, frustrarea acumulată de grupul majoritar este transformată în agresivitate față de un grup minoritar care este făcut responsabil de dificultățile pe care le traversează ansamblul societății.
În cazul romilor avem de-a face cu atitudini negative și comportamente discriminatorii de factură rasistă.
Existența rasismului la adresa romilor în societatea românească a fost puternic negată până recent, dar este tot mai deschis recunoscută public. Această tendință de negare este de înțeles întrucât ea vine în contradicție cu o caracteristică importantă a auto-stereotipului românilor ca popor tolerant și deschis.
Manifestările rasismului sunt însă de mai multe categorii. Mai întâi, trebuie menționat rasismul clasic cu adânci rădăcini istorice în cazul romilor. El se traduce prin manifestarea explicită a unei atitudini negative și a unor comportamente discriminatorii față de romi în general. Rasiștii expliciți mențin despre propria persoană o imagine pozitivă și își justifică atitudinile și comportamentele prin atribuirea unor caracteristici ce pun romii în situație de inferioritate față de celelalte grupuri din societate. Aceste caracteristici s-ar regăsi la toți romii, cu eventuale variații de intensitate, ar fi inseparabil asociate cu identitatea de rom și ar fi fixe, imposibil de modificat. Astfel de persoane cred în transmiterea pe cale genetică a unor tendințe comportamentale, sunt sceptici în privința eficienței oricăror măsuri, de ordin educativ, socio-economic etc., vizând îmbunătățirea situației romilor. Motto-ul celor din această categorie ar putea fi „așa sunt ei, n-ai ce le face, nu vor fi niciodată ca noi”. Se cuvine a menționa, de asemenea, că foarte puțini rasiști se autodefinesc ca atare, dar marea majoritate a celor din această categorie nu au dificultăți în a-și exprima public punctele de vedere.
Un mare număr de persoane manifestă însă un rasism camuflat. Este vorba despre o situație în care apare un decalaj sau chiar o contradicție între nivelul discursului și cel al comportamentelor. Astfel, aceste persoane au un discurs în care afirmă că tratează pe toată lumea la fel, că diferențele de comportament se datorează doar unor elemente circumstanțiale sau aplicării unor criterii obiective, independente de persoana lor și fără legătură cu apartenența etnică. Se întâmplă însă că aceste criterii obiective aplicate rezultă în defavorizarea în mod sistematic a romilor. Motto-ul acestei categorii ar putea fi: „Eu nu fac diferențe între romi și neromi, pentru mine toți sunt la fel, dar toți trebuie să respecte legea/regulamentele/ regulile sociale/etc.”.
Cel de-al treilea mod de manifestare a rasismului este rasismul aversiv, o formă mult mai subtilă, mai
dificil de identificat, atât la ceilalți cât și în propriul comportament, și, implicit, mult mai dificil de combătut.
Este vorba despre persoane care se consideră tolerante, fără tendințe rasiste, care pot chiar exprima de respingere și condamnare a rasismului. Aceste persoane comit în mod inconștient și neintenționat acte de discriminare, nu atât prin dezavantajarea romilor cât prin favorizarea ne-romilor, evitarea involuntară a contactului cu romii, sau prin atitudini față de romi ce îi situează pe aceștia în poziție de inferioritate.
Motto-ul ce ar corespunde cel mai bine acestei manifestări este: „și ei (romii) sunt oameni…”.
2.3. Consecințele psihologice ale discriminării romilor
Existența la nivel social a unor tendințe de discriminare a membrilor unui grup social defavorizat cum este cazul romilor are mai multe tipuri de consecințe: sociale, legate de perpetuarea unor raporturi de inegalitate între grupuri, economice dar și psihologice.
O consecință psihologică foarte distructivă este interiorizarea imaginii negative a romilor și adoptarea unor comportamente negative, anti-sociale, în acord cu previziunile acestor stereotipuri. Se generează astfel un cerc vicios extrem de greu de depășit, indivizii marcați de acest proces fiind afectați în profunzime din punct de vedere psihologic.
Conform teoriei psihosociologice a identității sociale, orice individ are tendința de a căuta o identitate socială pozitivă. Dacă grupul sau de apartenența nu oferă o identitate socială satisfăcătoare, sunt adoptate mai multe tipuri de strategii identitare, fie colective, fie individuale.
Astfel, o strategie individuală frecvent utilizată în cazul romilor este aceea de părăsire a grupului, de refuz al identității rome și de asimilare în restul populației. Dintre strategiile colective, putem menționa:
– creativitatea socială, care se referă la tendința de identificare a unor criterii de comparație cu celelalte
grupuri care să pună romii în situație avantajoasă („romii au un simț practic foarte dezvoltat,
sunt descurcăreți)
– redefinirea caracteristicilor, adică reevaluarea unor caracteristici stereotipe dintr-o perspectivă
care să le confere valoare pozitivă („romii sunt boemi, știu să trăiască viața cu adevărat, sunt maifericiți chiar dacă nu au condiții materiale, sunt mai liberi”)
– competiția socială, adică angajarea într-un proces care să ducă la modificarea raporturilor intergrupuri la nivelul societății prin formularea și susținerea unor revendicări publice în acest sens.
Această ultimă strategie este extrem de relevantă în cazul romilor. După cum se știe, în contextul unei mari diversități sociale și culturale, asistăm de mai multă vreme la un proces ce vizează coagularea unei identități culturale comune a romilor, la nivel național, european și internațional. Putem vorbi astăzi de existența unei mișcări a romilor, cu mai multe generații, și cu un mesaj din ce în ce mai clar articulat, atât către romi, cât și către restul societății. Un aspect esențial al acestui mesaj, ce tinde să devină parte a identității promovate de mișcarea romilor este tocmai combaterea discriminării.
Într-adevăr, inițiatorii mișcării romilor de la începutul anilor 1990, organizațiile neguvernamentale create de aceștia și noile organizații ale romilor constituite mai recent au fost la originea afirmării publice a existenței discriminării și rasismului la adresa romilor în România. Mesajul lor nu ar fi putut însă găsi un ecou real în discursul public și în reacția instituțiilor statului, dacă nu ar fi existat o constantă și susținută presiune din partea organizațiilor, instituțiilor internaționale și a unor organizații neguvernamentale internaționale, active în domeniul protecției drepturilor omului și minorităților. Aceasta a compensat în mare măsură unul dintre dezavantajele semnificative ale romilor față de alte minorități naționale: inexistența unui stat înrudit protector.
Este semnificativ faptul că, la presiunea conjugată a organizațiilor rome și a organismelor internaționale, discursul promovat la nivel oficial a fost modificat. Deși încă mai persistă reacții de respingere a unor rapoarte ce scot în evidență persistența situațiilor negative în această privință, se acceptă astăzi oficial că există discriminare de tip rasial la adresa romilor și, mai mult, se transmite explicit un mesaj ce afirmă că poziția autorităților publice ale statului român este aceea de combatere a discriminării.
Acest lucru este cel mai bine ilustrat prin adoptarea unei legislații antidiscriminare și prin apariția și activitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Multe dintre sancțiunile aplicate au la origine discriminări la adresa romilor.
2.4. Combaterea discriminării romilor
Discriminarea reprezintă unul dintre puținele aspecte comune diferitelor situații în care se găsesc romii și comunitățile de romi. Multă vreme nerecunoscută, în special în sfera instituțională, ideea că romii au fost și sunt și în prezent frecvent victime ale discriminărilor și ale unor adânc înrădăcinate prejudecăți de tip rasist este tot mai mult acceptată și discutată, ea regăsindu-se în prezent în mai multe documente oficiale și fiind luată în considerare în politicile publice.
Teoriile sociologice și psihosociologice arată faptul că nu se poate vorbi de o reală eficiență în combaterea discriminării în absența unui cadru instituțional adecvat și în absența unui mesaj public clar exprimat de către instituțiile publice în sensul combaterii discriminării.
Din punct de vedere juridic, la nivelul legislației internaționale, discriminare pe baze rasiale este considerate „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice” (Convenția international privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială). Prin urmare, se consideră aici a fi discriminare rasială și ceea ce este cunoscut de publicul larg sub denumirea de discriminare etnică.
Discriminarea poate fi de trei tipuri:
1. Discriminarea directă apare în situația în care o persoană este tratată mai puțin favorabil decât alta,
dacă ar putea fi tratată într-o manieră similară. Spre exemplu, un caz de discriminare directă este cel al
refuzului înscrierii copiilor romi la o anumită grădiniță.
2. În cazul discriminării indirecte, o prevedere, un criteriu sau o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane. Un exemplu este impunerea purtării de către copii a unor uniforme scumpe sau obligativitatea achiziționării de către părinți a unor materiale educative cu costuri ridicate, ceea ce are drept consecință concentrarea copiilor proveniți din medii defavorizate în grădinițe care nu au astfel de solicitări.
3. Discriminarea structurală se referă la slaba reprezentare a unor categorii de persoane în anumite domenii. Spre exemplu, conform datelor statistice actuale, procentul de cadre didactice de etnie romă este încă la niveluri foarte scăzute în serviciile de educație timpurie. O proporție și mai redusă de romi se regăsește în cazul managerilor serviciilor de educație timpurie sau al formatorilor de cadre didactice din acest sector.
Existența unei legislații nondiscriminatorii, a unei legislații antidiscriminare și a unor instituții cu atribuții în combaterea discriminării sunt elemente importante, dar nicidecum suficiente pentru asigurarea reducerii discriminării romilor. Toate acestea au, dincolo de rolul lor funcțional direct, consecințe psihologice semnificative.
Rămân însă aspecte de ordin psihosociologic ce fac dificil transferul dezideratelor afișate spre nivelul comportamentelor cotidiene. Printre cele mai importante se situează manifestările subtile ale rasismului, rasismul camuflat și rasismul aversiv. La acestea se adaugă interiorizarea și acceptarea discriminării ca un fapt natural. Sunt numeroase situațiile în care, deși pentru un observator extern este evident vorba de discriminare, atât romii discriminați, cât și discriminatorii, acceptă situația ca fiind normală și nu conștientizează discriminarea. Acest fenomen se manifestă încă și mai acut în cazul copiilor romi care, frecvent, sunt învățați de mici să trăiască situații de discriminare ca pe ceva firesc.
Măsurile pozitive, deși reprezintă soluții ce trebuie bine adaptate la context și conjunctură, pot contribui în mare măsură la conștientizarea discriminării și, desigur, la echilibrarea raporturilor între romi și restul societății. Acestea se referă la facilități adresate în mod specific grupurilor defavorizate, și au, în general, un caracter temporar, până când se ajunge la o situație echilibrată în societate a grupului vizat. În domeniul educației s-au obținut rezultatele cele mai bune prin măsuri pozitive, asigurându-se, de exemplu, creșterea numărului de tineri romi care finalizează studii liceale și universitare. Aceasta face ca în present să existe o generație de tineri romi cu un nivel mult mai ridicat de educație, din care unii aleg să se implice activ în organizații și instituții care desfășoară activități în vederea îmbunătățirii situației comunităților defavorizate de romi.
Alte modalități concrete ce pot contribui la îmbunătățirea situației ar putea fi reprezentate de:
– oferirea de exemple pozitive de romi (auto-identificați, deci care își asumă identitatea romă) cu reușită profesională și socială. Aceste exemple, pe de o parte, pot contrazice stereotipurile majoritarilor, dovedind că prejudecățile rasiste sunt nejustificate și, pe de altă parte, pot reprezenta modele pentru copiii romi care au nevoie de încrederea că pot depăși presiunea limitativă a celor din jur, menținându-și și afirmându-și identitatea romă;
– sprijinirea unor contacte directe între copii romi și neromi care:
• să pună copiii romi în situația de a experimenta atitudini pozitive ale celorlalți;
• să permită celorlalți să depășească stereotipurile și prejudecățile vehiculate la nivelul societății.
2.5. Prevenirea și eliminarea segregării școlare a copiilor romi
Obstacolele cu care se confrunta copiii romi în mediul școlar :
sărăcia: peste 90% din totalul romilor din România trăiesc în condiții de pauperitate economică ;
izolarea socială, care are drept cauze discriminarea și prejudecățile rasiste ale unei mari părți din populația romana, dar și tendințele anti-sistem ale romilor ;
analfabetismul și deficitul calificărilor profesionale.
Situația copiilor rromi este una critică, majoritatea aparținând unor familii extrem de sărace. Mulți dintre ei abandonează școala datorită lipsurilor materiale, iar cei care continuă sunt deseori discriminați față de colegii lor: puși în ultimele bănci ale clasei, tratați cu indiferență, sau, mai rău câteodată, agresați verbal de către copii sau profesori. Educarea adulților (cadrelor didactice) și a copiilor în spiritul toleranței și nediscriminării constituie o prioritate dacă dorim schimbarea mentalităților.
Integrarea populației rome continuă la vârsta școlii, o școală căreia îi revine ca misiune promovarea printre profesorii și elevii celorlalte naționalități, valorile și cultura elevilor etnici. Trebuie încurajată dorința rromilor de integrare și accentuat că integrarea nu înseamnă pierderea culturii tradiționale. Teama etniei rrome de diversitatea culturală ar trebui să fie înlocuită de interesul mutual și de deschiderea către schimbul de experiențe cu ceilalți.
Înțelegerea mutuală va reduce riscul discriminării și va contribui la crearea de condiții mai bune de învățătură pentru copiii rromi. Condițiile mai bune de învățare vor stimula încrederea de sine a elevilor și vor contribui la reducerea abandonului școlar – o problemă extrem de frecventă între romi.
Acte normative
• Ordin 1540/2007 privind interzicerea segregării școlare a copiilor romi și aprobarea Metodologiei pentru prevenirea și eliminarea segregării școlare a copiilor romi
• Metodologie pentru prevenirea și eliminarea segregării școlare a copiilor romi
Segregarea este o formă gravă de discriminare și are drept consecință accesul inegal al copiilor la o educație de calitate, încălcarea exercitării în condiții de egalitate a dreptului la educație, precum și a demnității umane.
Constituie segregare școlară a elevilor romi separarea fizică a elevilor aparținând etniei rome în grupe/clase/clădiri/școli/alte facilități, astfel încât procentul elevilor aparținând etniei rome din totalul elevilor din școală/clasă/grupă este disproporționat în raport cu procentul pe care copiii romi de vârstă școlară îl reprezintă în totalul populației de vârstă școlară în respectiva unitate administrativ-teritorială.
Nu constituie segregare situația în care se constituie grupe/clase/școli formate preponderent sau doar cu elevi romi, în scopul predării în limba romani sau în sistem bilingv (de exemplu: română-romani/maghiară-romani).
Segregarea are consecințe educaționale și sociale negative, cum ar fi:
a. dificultăți în a atrage elevii în sistemul de educație – grad ridicat de neșcolarizare;
b. incapacitatea de a menține elevii în sistemul de educație – grad ridicat de abandon școlar;
c. incapacitatea de a atrage și a menține profesorii calificați în școlile respective, fapt care afectează calitatea educației;
d. incapacitatea de a pregăti elevii la standarde necesare pentru trecerea la forme superioare de școlarizare;
e. menținerea prejudecăților și stereotipurilor, deopotrivă la nivelul populației majoritare și al celei de romi;
f. contribuția la formarea unor reprezentări negative privind capacitatea școlii de a genera progres social.
Sunt considerate practici care conduc la segregare situații, precum:
a) școlarizarea copiilor romi în școli segregate rezidențial, adică în școli din cadrul sau aflate lângă un cartier "compact" de romi și fără o altă școală în apropiere, în care toți elevii sau un procent foarte mare sunt romi;
b) îndrumarea și direcționarea deliberată a copiilor romi către grădinițe/școli segregate din cadrul sau de lângă cartierele locuite de romi, în condițiile în care sunt accesibile grădinițe/școli mixte;
c) plasarea tuturor copiilor care nu au frecventat grădinița în aceeași clasă I;
d) plasarea deliberată în cadrul unei școli mixte a elevilor romi în grupe/clase/clădiri/alte facilități destinate doar lor;
e) separarea care rezultă din practici, precum: plasarea într-o singură clasă a copiilor care s-au înscris târziu la școală sau păstrarea intactă de clase de romi când copiii sunt transferați de la o grădiniță sau școală segregată într-o școală mixtă;
f) plasarea în grupe/clase/școli separate a copiilor romi diagnosticați ca având dificultăți de învățare/copii cu cerințe educaționale speciale (CES).
În cadrul raportării anuale privind starea învățământului și calitatea în educație, inspectoratele școlare județene vor raporta într-o secțiune separată rezultatele obținute în implementarea planurilor de eliminare a segregării.
Repere pentru o educație timpurie incluzivă și interculturală a copiilor romi
Desigur, sunt elemente de ordin general, dar și aspecte ce decurg din situația romilor și raporturile dintre romi și restul societății, astfel, în general, o abordare incluzivă și interculturală în educație presupune o abordare globală, o reflectare a diversității sociale, lingvistice și culturale în:
– activitățile de învățare de toate tipurile;
– mediul educațional;
– relațiile cu familiile și comunitatea.
Acestea dobândesc însă aspecte specifice atunci când între copiii din grădiniță sunt și copii romi. Mai mult, în numeroase situații, prezența copiilor romi necesită focalizarea suplimentară a eforturilor pe trei elemente ce sunt asociate cu statutul social al majorității comunităților de romi, caracterizat simultan printr-un dezavantaj socio-economic, diferențe culturale și respingere de către ceilalți:
1. dezvoltarea stimei de sine a copiilor romi, ca demers opus influențelor explicite sau implicite ale mediului social;
2. dezvoltarea unei identități sociale pozitive a copiilor romi, a sentimentului că aparțin unui grup etnic valorizat pozitiv,
3. dezvoltarea de atitudini pozitive între copiii romi și ne-romi, contracarându-se astfel, între altele, mesajele pe care copiii ne-romi le primesc deseori din mediul lor social, mesaje care prescriu evitarea contactului cu romii sau respingerea interacțiunilor cu aceștia. Aceasta presupune inclusive capacitatea cadrelor didactice de a interveni prompt și de a gestiona în mod adecvat situațiile conflictuale cu bază interculturală.
Unele cadre didactice optează pentru introducerea de activități suplimentare, cu tematică interculturală. Deseori, se includ „dansuri țigănești” în programul serbărilor sau se realizează o activitate privind „cultura romilor”.
Astfel de acțiuni punctuale riscă însă generarea de efecte negative nedorite, nefăcând decât să întărească stereotipurile. De asemenea, mesajul lor pozitiv, de respectare a specificului cultural și de promovare a unor atitudini interetnice pozitive, riscă să fie compromis prin faptul că este izolat și nu este reconfirmat prin alte mijloace, în alte momente ale activităților cotidiene de învățare.
De aceea, soluția care corespunde cu principiile educației incluzive și interculturale, și cea care generează, de altfel, și impactul pozitiv cel mai pronunțat și mai de durată, este integrarea unei abordări incluzive și interculturale în cotidianul activităților de învățare.
Practicile incluzive și interculturale trebuie să se regăsească pe tot parcursul zilei, în toate tipurile de activități, în mod constant. Acest demers este facilitat în mod deosebit de metodele interactive a căror utilizare este recomandată în contextul reformei educației timpurii, precum și de structurarea activităților pe centre de învățare, pe teme, prin utilizarea, de exemplu, a metodei proiectului.
Reflectarea diversității în mediul educațional
Noul curriculum pentru educația timpurie precizează explicit că mediul educațional trebuie să permit dezvoltarea liberă a copilului și să pună în evidență dimensiunea interculturală și pe cea a incluziunii sociale.
Pentru aceasta trebuie avute în vedere diferite elemente ale cadrului în care se desfășoară activitățile în serviciile de educație timpurie, inclusiv:
➢ mediul fizic, decorarea sălilor și a spațiilor comune ale grădiniței;
➢ dotarea centrelor cu materiale și jucării;
➢ metodele de lucru utilizate, divizarea pe grupuri a copiilor;
➢ împărțirea copiilor în grupe și evitarea segregării.
Desigur, în toate aceste elemente este importantă reflectarea diversității în general, dar, în mod deosebit, reflectarea diversității ce se regăsește concret la nivelul comunității locale. Nu este vorba doar despre diversitatea etnică, deși aceasta este, incontestabil, foarte importantă, dar și de aspecte lingvistice, religioase, de gen, de mediu social, etc..
Modul în care sunt reflectate aceste aspecte ale diversității trebuie făcut în așa fel încât să nu contribuie la reproducerea stereotipurilor, ci să ajute copiii să se situeze corect în mediul socio-cultural local, să le asigure suport pentru dezvoltarea stimei de sine și a unei imagini pozitive a propriului grup etnocultural și a familiei, precum și să dezvolte abilitățile și sensibilitatea interculturală a copiilor.
Dezvoltarea unei identități pozitive și a stimei de sine la copiii romi
Succesul și reușitele în viață nu depind doar de nivelul cunoștințelor. De cele mai multe ori, încrederea în sine crește șansele de reușită, în timp ce un sentiment de inferioritate, îndoielile cu privire la propriile capacități și lipsa încrederii în sine pot reduce semnificativ aceste șanse.
Numeroase cercetări au confirmat importanța dezvoltării unei imagini de sine pozitive la copii pentru ca aceștia să aibă rezultate bune atât în învățare cât și în relațiile sociale. Acest lucru este însă o adevărată provocare în special în cazul copiilor din grupuri care au imagine pronunțat negativă, cum este cazul romilor.
Un experiment celebru realizat de soții Clark în 1939, solicita unor copii de origine afro-americană să aleagă păpușa preferată dintre o păpușă cu pielea albă și una neagră, asemănătoare cu a lor. Un procent foarte mare de copii afro-americani au declarat că preferă să se joace cu păpușa albă și că aceasta este cea mai frumoasă. Făcând o analogie cu situația multor copii romi, putem concluziona că unul dintre obiectivele educației timpurii ar trebui să fie acela de a dezvolta stima de sine, în special la copiii romi proveniți din medii defavorizate.
Cercetările pedagogice au arătat că atitudinile cadrelor didactice, așteptările lor cu privire la reușita copiilor influențează în mod direct rezultatele obținute. Mai mult, cercetările din domeniul psihologiei sociale arată că persoanele care aparțin unui grup despre care există stereotipuri negative, au performanțe mai reduse atunci când se identifică cu respectivul grup dezavantajat, indiferent de capacitățile lor reale.
Acest fenomen se numește „capcana stereotipului” și este important să se țină cont de el în managementul activităților și interacțiunilor în cadrul grupurilor.
Procesul de socializare a copiilor romi se realizează în cele mai multe cazuri într-un mediu care le transmite mesajul că ei nu sunt la fel de buni ca și colegii lor și că posibilitățile lor sunt și vor fi întotdeauna limitate.
Pornind de la imaginea pe care mulți copii romi o au în familie, de la modelele pe care le reprezintă familia și membrii comunității lor, aceștia vor avea tendința să creadă că le este sortit să rămână într-o poziție inferioară în societate. Acest tip de raționament poate sta la baza deciziei de ne-frecventare regulată a instituțiilor educative și chiar de abandonare definitivă a acestora.
Uneori aceste așteptări negative sunt, din nefericire, întărite de educatori (cel mai adesea în mod involuntary și inconștient), precum și de către colegi. Nici mass-media și nici societatea, în general, nu oferă oportunități ridicate copiilor romi pentru ca ei să aibă încredere că vor absolvi învățământul obligatoriu sau liceul și o facultate.
Pe lângă aceste bariere mentale există, desigur, și limite generate de resursele materiale reduse ale familiilor sau, în anumite cazuri, în comunitățile tradiționale, în special în cazul fetelor, limitarea generată de prescripțiile culturale. Toate aceste aspecte cresc tendința copiilor romi de a nu avea încredere în grădiniță/ școală, de a nu întrevedea posibilități de succes în aceste medii și de a considera că nimic nu poate fi făcut pentru schimbarea statutului lor social.
Cele mai multe activități din mediul educațional se centrează pe dezvoltarea de cunoștințe și abilități specifice curriculumului de la diferite niveluri. Acordarea unei atenții speciale încrederii în sine a copiilor are efecte pozitive atât asupra motivației de a dobândi noi cunoștințe cât și asupra capacității de a folosi aceste noi cunoștințe în viitor. În cazul grupelor mixte, această abordare are un impact pozitiv atât asupra copiilor romi, cât și asupra celorlalți colegi, stimulând relațiile pozitive dintre aceștia.
Întărirea pozitivă este un model folositor care poate fi preluat ca referință în acest domeniu. Este vorba de o abordare prin care se pun în valoare calitățile, micile progrese. Se centrează pe explorarea și descoperirea momentelor de excelență și deschiderea de a vedea noi potențialități și posibilități.
O abordare comună a problemelor și provocărilor se bazează pe identificarea și analiza a ceea ce este greșit și încercarea de a găsi soluții. Din perspectiva întăririi pozitive, există un model mai puternic de schimbare: în loc să se formuleze întrebări pentru identificarea și analiza problemei, se formulează întrebări pentru a identifica ce merge bine, ce este pozitiv, cum să se dezvolte aceste aspecte și care sunt rezultatele dorite.
Această abordare poate fi folositoare atât pentru dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copiilor romi, cât și pentru dezvoltarea de relații pozitive între colegi.
2.6. Educația copiilor romi
Copiii romi se confruntă cu o situație specială: 17,3% din copiii romi, cu vârsta cuprinsă între 7 și 16 ani, nu au fost niciodată la școală, 11,6% au ieșit din sistem înainte de finalizarea învățământului obligatoriu (ICCV, 2012). Participarea în învățământul preșcolar este de patru ori mai scăzută pentru romi decât pentru populația globală.
De asemenea la nivelul elementar și cel secundar participarea elevilor romi este cu 25%, respectiv 30% mai mică decât pentru populația globală (ICCV, 2012). Putem afirma totuși că participarea la educație a copiilor romi s-a îmbunătățit, diminuându-se semnificativ și ponderea copiilor care nu s-au înscris niciodată la școală.
Situatia scolara a elevilor romi (2012)
Sursa:ICCV Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii, ICCV, Indicatori cu privire la comunitatile de romi din Romania, Bucuresti: Editura Expert, 2012.
Pe lângă participarea școlară scăzută, se înregistrează o importantă polarizare a calității educației oferite. Școlile în care învață copiii romi, copii sărăci în general au adesea profesori necalificați sau fără experiență și condiții de învățare mult inferioare. În școlile în care sunt preponderent elevi romi, rata repetenției atinge valoarea de 11,3% fiind aproape de trei ori mai ridicată decât în cazul întregului sistem de învățământ.
Studiile de caz pe școlile din medii cu probleme, cu o rată mare a abandonului și performanțe școlare scăzute au pus în evidență câteva aspecte interesante:
Riscul cel mai mare de abandon este la Inceputul nivelului de Invatamant. Astfel, în clasa I se constata cea mai mare rata a abandonului din ciclul primar, copiii având probabil probleme in a se integra / adapta condițiilor sistemului de învățământ. În clasa a V-a se constată cea mai mare rată a abandonului din ciclul gimnazial, și chiar pe ansamblul claselor I-VIII.
Există tendința formării unor clase -problemă (cumularea elevilor slabi). În multe situații cazurile de abandon proveneau din o aceeași clasă. Se pune astfel problema modului în care se realizează distribuirea pe clase precum și a faptului ca nu exista personal calificat care să lucreze cu clasele problemă.
Vârsta medie a elevilor romi și ne-romi la nivel primar și secundar – defalcat pe clase (2012)
Sursa: Nigel Simister
Multe din cazurile de abandon sunt copii despre care școală nu mai are informații. O parte din acești copii nu au abandonat în fapt școala, întrucât este posibil să o frecventeze în localitatea în care se află în prezent, însă “li s-a pierdut urma”.
Principalele cauze de excluziune sociala sau cauzele care au declansat și au întretinut procesul de marginalizare se constituie intr-un complex de factori pe care voi incerca sa-i prezint ca fiind generatori de marginalizare/excluziune si manifestare in cazul minoritatii rome.
Factori de natura sociala
Odata cu schimbarile democratice survenite dupa 1989 a avut loc si un fenomen de liberalizare al relatiilor sociale.Ca urmare a acestei liberalizari au disparut fortele coercitiv egalizatoare, campul social fiind astfel deschis pentru manifestarea identitatilor de grup ,dar si a prejudecatilor, stereotipiilor si discriminarii latente existente pana in acel moment.Pe de alta parte si in cadrul minoritatii au aparut grupuri cu un comportament deviant sau chiar infractional, care dincolo de pericolul social pe care il reprezinta au un impact extrem de negativ asupra imaginii si perceptiei majoritatii si contribuie la intretinerea unui comportament discriminatoriu sau chiar rasist.
BIBLIOGRAFIE
1. Achim Viorel – Țiganii în istoria României, Editura
Enciclopedică, București, 1998
2. Bocancea C., Neamțu G. – Elemente de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, 1999
3. Neamțu G. (coord.) – Tratat de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, 2004
4. Ponce Emanuelle – Țiganii din România – o minoritate în
tranziție, 1999
5. Prelici Viorel – Asistența socială: idee; demers; profesie,
Editura Mirton, Timișoara, 2001
6. Prelici Viorel – Abordări în asistența socială, Editura
Mirton, Timișoara, 2001
7. Tesliuc C., Pop L., Tesliuc D. – Sărăcia și sistemul de protecție socială, Editura
Polirom, Iași, 2001
8. Tokay Rodica – Asistența socială a minorităților generală,
Note de curs, Școala Postliceală „Vasile
Goldiș”, Arad, 2002
9. Turliuc Nicoleta – Minoritari, marginali, excluși. Construcția
identității minoritare de eterogenitate
culturală, Editura Polirom, Iași, 1996
10. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr – Dicționar de sociologie, Editura Babel,
București, 1993
11. Zamfir C. (coord.) – Situația sărăciei în România, raport al
Institutului Cercetării Calității Vieții, București,
2001
12. Zamfir E. (coord.) – Strategii antisărăcie și dezvoltare
comunitară, Editura Expert, București, 2000
13. Zamfir Elena, – Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura
Zamfir Cătălin (coord.) Alternative, București, 1993
14. Zamfir Elena, Zamfir Cătălin – Politici sociale. România în context european,
București, 1995
15. ***** -SESAM – Revista de asistență socială nr. 4 – 5/
2000, editată de Catedra de Asistență Socială,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială,
Universitatea din București, sub egida Comisiei
interministeriale de Asistență Socială, a
Comisiei Guvernamentale Anti – Sărăcie și
Promovare a Incluziunii Sociale și a
Reprezentanței UNICEF în România
16. ***** – Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 privind
strategia de îmbunătățire a situației romilor,
publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr.
BIBLIOGRAFIE
1. Achim Viorel – Țiganii în istoria României, Editura
Enciclopedică, București, 1998
2. Bocancea C., Neamțu G. – Elemente de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, 1999
3. Neamțu G. (coord.) – Tratat de asistență socială, Editura Polirom,
Iași, 2004
4. Ponce Emanuelle – Țiganii din România – o minoritate în
tranziție, 1999
5. Prelici Viorel – Asistența socială: idee; demers; profesie,
Editura Mirton, Timișoara, 2001
6. Prelici Viorel – Abordări în asistența socială, Editura
Mirton, Timișoara, 2001
7. Tesliuc C., Pop L., Tesliuc D. – Sărăcia și sistemul de protecție socială, Editura
Polirom, Iași, 2001
8. Tokay Rodica – Asistența socială a minorităților generală,
Note de curs, Școala Postliceală „Vasile
Goldiș”, Arad, 2002
9. Turliuc Nicoleta – Minoritari, marginali, excluși. Construcția
identității minoritare de eterogenitate
culturală, Editura Polirom, Iași, 1996
10. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr – Dicționar de sociologie, Editura Babel,
București, 1993
11. Zamfir C. (coord.) – Situația sărăciei în România, raport al
Institutului Cercetării Calității Vieții, București,
2001
12. Zamfir E. (coord.) – Strategii antisărăcie și dezvoltare
comunitară, Editura Expert, București, 2000
13. Zamfir Elena, – Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura
Zamfir Cătălin (coord.) Alternative, București, 1993
14. Zamfir Elena, Zamfir Cătălin – Politici sociale. România în context european,
București, 1995
15. ***** -SESAM – Revista de asistență socială nr. 4 – 5/
2000, editată de Catedra de Asistență Socială,
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială,
Universitatea din București, sub egida Comisiei
interministeriale de Asistență Socială, a
Comisiei Guvernamentale Anti – Sărăcie și
Promovare a Incluziunii Sociale și a
Reprezentanței UNICEF în România
16. ***** – Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 privind
strategia de îmbunătățire a situației romilor,
publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stereotipuri Si Discriminari la Adresa Rromilor In Contexte Educationale (ID: 160674)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.