Rolul Parteneriatului Scoala –familie In Educarea Limbajului la Scolarul Mic

TITLUL LUCRĂRII

Rolul parteneriatului școală –familie în educarea limbajului la școlarul mic

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Fundamentare teoretică

1.1. Limbajul la școlarul mic

1.1.1. Etapele dezvoltării limbajului

1.1.2. Tulburările de limbaj la școlarul mic

1.1.3. Cauzele tulburărilor de limbaj

1.1.4. Influența tulburărilor de limbaj asupra dezvoltării personalității

1.2.Educarea limbajului tulburat

1.2.1. Importanța intervenției logopedice timpurii

1.2.2.Examinarea, depistarea și diagnosticarea copiilor cu tulburări de limbaj

1.2.3. Metode și procedee generale de corectarea a tulburărilor de limbaj

1.2.4. Metode și procedee specifice de corectarea a tulburărilor de limbaj

1.3. Rolul familiei în corectarea tulburărilor de limbaj la școlarul mic

1.3.1. Familia și rolul ei în educarea copilului

1.3.2. Integrarea copiilor cu tulburări de limbaj în școală

1.3.3. Colaborarea între factorii implicați în terapia logopedică

INTRODUCERE

Pentru a fi un părinte bun, nu există un standard care trebuie îndeplinit, însă când propriul copil este ignorat, iar problemelor sale nu sunt importante pentru părinți, atunci sigur putem spune că acei părinți nu sunt părinți model.

Familia este prima care are o influență puternică asupra copilului. Părinții au un rol important în formarea copilului și în asigurarea unui echilibru emoțional și afectiv. În societatea contemporană, funcția de educare și socializare a copiilor, pe care o avea familia, scade treptat fiind preluată de către stat, prin intermediul instituțiilor care au rol în formarea și educarea copiilor – grădiniță, școli, licee și universități. Integrarea femeilor în muncă, preocuparea pentru dezvoltarea carierei sunt factori care generează o implicare mai redusă a părinților în educarea copilului.

În prezent, sistemul educativ în ansamblul său este caracterizat printr-o tendință spre supraspecializare; pentru a face față cerințelor societății contemporane, copiii sunt nevoiți să asimileze de la vârste fragede un volum cât mai mare de informații, din domenii variate (limbi străine și modalități de utilizare a calculatorului). Deși intenția părinților și cadrelor didactice este una pozitivă, de pregătire a copilului pentru un mediu academic foarte competitiv, această strategie duce deseori la neglijarea unui aspect fundamental, și anume faptul că principala achiziție a copilului este limbajul.

Existența tulburărilor de limbaj împiedică asimilarea corectă a informațiilor, și, în consecință, chiar dacă acestea au fost asimilate corespunzător, ele nu vor putea fi relevate în absența unei exprimări corecte.

Majoritatea părinților nu sunt conștienți de implicațiile și consecințele tulburărilor de limbaj asupra formării personalității copiilor; chiar dacă exprimarea este parțial afectată, copilul poate dezvolta anumite complexe, stima de sine scăzută și neîncredere în propria capacitate de învățare.

Motivele care au determinat inițierea acestui demers investigativ se referă la faptul că, în

momentul actual , părinții nu cunosc în totalitate beneficiile pe care le implică colaborarea cu instanța educativă de orice fel; principiul fundamental al terapiei logopedice recomandă ca intervenția să înceapă cât mai devreme posibil, pentru a se obține astfel, rezultate vizibile și cu o mare stabilitate în timp.

Informarea insuficientă întreține mitul conform căruia tulburările de limbaj sunt trecătoare, simple etape în achiziționarea limbajului, adesea interpretate ca parte din farmecul specific vârstei însă frecvența cazurilor de copii care manifestă tulburări de limbaj justifică necesitatea programelor de intervenție logopedică.

Prin acest studiu, dorim să evidențiem faptul că o bună colaborare între părinți și cadrele didactice reprezintă fundamentul intervenției logopedice; dacă nu există o continuitate între activitățile educative desfășurate la nivelul școlii, și educația primită în familie, intervenția în cazul tulburărilor de limbaj în cazul copilului, se dovedește a fi ineficientă.

Primul capitol teoretic este structurat pe trei subcapitole. Primul subcapitol oferă o descriere a limbajului la școlarul mic ( etapele dezvoltării limbajului, tulburările de limbaj care pot fi depistate la școlarul mic, cauzele care pot genera tulburări de limbaj). Este descrisă de asemenea și influența tulburărilor de limbaj asupra dezvoltării personalității copilului.

Al doilea subcapitol tratează educarea limbajului tulburat. La început este prezentată importanța intervenției logopedice timpurii . În continuare se explică care sunt etapele de început pentru identificarea, examinarea și diagnosticarea copiilor cu tulburări de limbaj. Urmează o prezentare a metodelor și procedeelor generale de corectarea a tulburărilor de limbaj, tulburări care sunt mai des întâlnite la școlarul mic, precum și metodele și procedeele specifice de corectarea a acestor tulburări de limbaj .

În subcapitolul trei este dezbătut rolul familiei în corectarea tulburărilor de limbaj la școlarul mic.

Se discutăn despre familie și rolul ei în educarea copilului, despre integrarea copiilor cu tulburări de limbaj în școală. Un mare accent este pus pe colaborarea între factorii implicați în terapia logopedică .

Prin intermediul acestui lucrări , dorim să ilustrăm beneficiile colaborării dintre părinți și cadrele didactice în identificarea și tratarea tulburărilor de limbaj, la copiii școlari de vârstă mică, în speranța că o informare corectă, va asigura în viitor, o mai mare implicare a părinților în activitățile școlare și extrașcolare.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTARE TEORETICĂ

Limbajul la școlarul mic

1.1.1. Etapele dezvoltării limbajului

Nou-născuții comunică prin plâns cu persoanele din jurul său. Deci plânsul este prima cale de comunicare a bebelușului. La trei, patru săptămâni apare zâmbetul ca expresie a limbajului nonverbal. Copilul adresează zâmbetul unei anumite persoane cu care realizează și contact visual.

Tot în această perioadă copilul începe să-și exprime nevoile, prin voce, adică își exprimă stările de foame, de durere sau de disconfort, prin plâns. Comunicarea nonverbală evoluează spre gângurit pe la sfârșitul lunii a doua, iar după patru luni copilul știe să întindă brațele dacă dorește să fie luat în brațe. De asemenea copilul știe să-și exprime starea de discomfort sau starea de plăcere. Materia primă pentru vorbire este gânguritul. După gângurit apar articulările de vocale cu consoane. Astfel apare repetarea de silabe care începe după vârsta de 5 luni. Repetarea de silabe este important deoarece se realizează învățarea folosirii aparatului fono-articulator. După luna a 10-a apar primele cuvinte, acestea pentru că nu au funcții gramaticale sunt de fapt holofraze (vaca este mu , pisica este miau). În familiile în care comunicarea verbală este deficitară, la copil apare comunicarea nonverbală și scade dorința de a comunica verbal. Dacă comunicarea verbal a copilului este bună în această perioadă, probabilitatea de a ajunge la un nivel de inteligență ridicat crește . La această vârstă copilul dă dovadă de inteligentă, încercând să ascundă dacă a făcut ceva interzis. Vocabularul copilului la un an conține puțin peste zece cuvinte.

Perioada de la 1 an la 3ani , cunoscută ca și perioada antepreșcolară sau prima copilărie este importantă deoarece apare limbajul. După un an de viață , aproape toți copiii pronunță câteva cuvinte cu înțeles.

În jurul vârstei de 2 ani, copilul folosește limbajul ca mijloc de comunicare. În vocabularul său există 8- 20 de cuvinte. Pe la 2 ani vorbirea copilului are ritmul și fluența slabă. Copilul spune propoziții din care lipsește de regulă verbul.

La vârsta de 3 ani, mesajul transmis de copil poate fi înțeles de interlocutor. Copilul înțelege mai ales întrebările ce au legătură cu activitățile sale. Este capabil să transmită informații despre jocurile în care se implică, despre activitățile la care a luat parte și relatarea să fie înțeleasă de cei din jur.

Cînd se comunică intervin toate funcțiile limbajului, dar cea mai expresivă funcție este este cea ludică. Începând cu jocul cu vocale ajunge la jocul care se bazează pe repetiții de silabe, mai târziu pe repetarea de cuvinte . Dobândirea capacității de a comunica nu se oprește la cunoașterea regulilor sau la îmbogățirea vocabularului care spre sfârșitul vârstei de trei ani ajunge la aproximativ 1000 de cuvinte printre care predomină substantivele, verbele și adjectivele. La această vârstă se învață funcțiile sociale ale limbajului.

În perioada de la 3 la 6 ani, cunoscută ca și perioadă preșcolară sau a doua copilărie, limbajul este“instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său și în același timp, un instrument de organizare a activității psihice”.

Prezența mamei este importantă pentru toate componentele dezvoltării copilului: psihică, intelectuală, fizică, emotiv-afectivă și desigur asupra dezvoltării limbajului.

La început copilul începe să vorbească având la baza limbajul adulților deci ei imită limbajul adulților din mediul apropiat, potrivit următorului proces: sunetele emise de adulți, ascultate și receptate de copil, îi activează centrii corticali corespunzători analizatorilor respectivi. Acești centri activează comportamentele motorii și motrico-kinestezici ai lor, ducând astfel la realizarea limbajului expresiv .

Pe la 3 ani, copilul știe să-și spună numele, să enumere diferite obiecte, și învață primele cuvinte abstracte. Vorbește în propoziții scurte, simple. Copilul de trei ani întreabă frecvent „de ce?”, „cum?”, ‚”unde?” sau”de unde?”.

De la 4 ani trebuie să fim mai atenți la limbajul copilului, deoarece incorectitudinile ce apar sub forma imposibilității pronunțării unor sunete, omisiunea sau înlocuirea sunetelor, pot avea o valoare patologică, adică ele se pot fixa și se pot transforma în tulburări de vorbire. Astfel trebuiesc luate măsuri pentru a corecta și a realiza un limbaj corect.

De asemenea privind structura gramaticală, în utilizarea verbelor, mai întâi se învață prezentul și pe urmă se fixează și alte timpuri. Copilul învață treptat morfologia și sintaxa vorbirii.

La început predomină limbajul monologat care este important în apariția treptată a limbajului interior cu rol în planificarea acțiunilor.

Între 4-6 ani limbajul copilului se dezvoltă și se perfecționează sub toate aspectele, la început limbajul receptiv – care reprezintă capacitatea copilului de a înțelege din ce în ce mai mult comunicarea celor din jur, iar mai apoi limbajul expresiv – aici se poate încadra dezvoltarea vocabularului, structura gramaticală, aspectul sonor(după o anumită vârstă copilul ar trebui să pronunțe corect sunetele). Persistența unor tulburări în și după această perioadă de vârstă dobândește o semnificație patologică .

La această vârstă , vocabularul se îmbogățește substanțial, din punct de vedere cantitativ. Dacă la un an sunt puțin peste 10 cuvinte pronunțate, la vârsta de doi ani sunt aproximativ 400 de cuvinte pronunțate, ca la vărsta de 3 ani, vocabularul să cuprindă 1000 de cuvinte pronunțate, la 4 ani 2000 de cuvinte, la 5 ani 3000 de cuvinte, ajunge pânã la aproximativ 3500 de cuvinte la 7 ani, deși semnificațiilrbire. Astfel trebuiesc luate măsuri pentru a corecta și a realiza un limbaj corect.

De asemenea privind structura gramaticală, în utilizarea verbelor, mai întâi se învață prezentul și pe urmă se fixează și alte timpuri. Copilul învață treptat morfologia și sintaxa vorbirii.

La început predomină limbajul monologat care este important în apariția treptată a limbajului interior cu rol în planificarea acțiunilor.

Între 4-6 ani limbajul copilului se dezvoltă și se perfecționează sub toate aspectele, la început limbajul receptiv – care reprezintă capacitatea copilului de a înțelege din ce în ce mai mult comunicarea celor din jur, iar mai apoi limbajul expresiv – aici se poate încadra dezvoltarea vocabularului, structura gramaticală, aspectul sonor(după o anumită vârstă copilul ar trebui să pronunțe corect sunetele). Persistența unor tulburări în și după această perioadă de vârstă dobândește o semnificație patologică .

La această vârstă , vocabularul se îmbogățește substanțial, din punct de vedere cantitativ. Dacă la un an sunt puțin peste 10 cuvinte pronunțate, la vârsta de doi ani sunt aproximativ 400 de cuvinte pronunțate, ca la vărsta de 3 ani, vocabularul să cuprindă 1000 de cuvinte pronunțate, la 4 ani 2000 de cuvinte, la 5 ani 3000 de cuvinte, ajunge pânã la aproximativ 3500 de cuvinte la 7 ani, deși semnificațiile acestor cuvinte nu sunt cunoscute întotdeauna.

S-a constatat că fetițele la vârsta preșcolarității folosesc mai multe cuvinte decât băieții, ceea ce înseamnă că vocabularul lor se dezvoltă mai repede din punct de vedere cantitativ. Se crede că acest lucru se datorează faptului că fetițele intră mai ușor în relații ocupaționale, cu adultul sau cu alți copii.

În perioada școlară mică cuprinsă de la 6/7ani la 10/11 ani ,cunoscută ca a treia copilărie, are loc apariția și consolidarea vorbirii . Apar construcțiile logice imediate, reversibile care înlocuiesc procedeele empirice, intuitive, naive ale etapei precedente. Copilul, la intrarea în școală, folosește corect cuvintele în vorbire. Vocabularul cuprinde un număr de aproximativ 4500 de cuvinte, dintre care 1600 sunt cuvinte pe care le folosește des.

Când copilul intră școală, prin intermediul procesului instructiv-educativ se dezvoltă operațiile gândirii care sunt necesare oricărei activități intelectuale: sinteza, analiza, comparația, clasificarea si concretizarea logică, abstractizarea și generalizarea. Cel mai important lucru în această perioadă constă în însușirea limbajului scris ceea ce conduce la dezvoltarea limbajului.

Copilul la această vârstă poate avea problem în a diferenția sunetele, care sunt elemente sonore ale cuvintelor, ceea ce se răsfrânge asupra scrierii, determinând unele probleme cum ar fi omisiunea unor litere sau adăugarea unor litere în scrierea unor cuvinte.

Învățându-se citit-scrisul se dezvoltă motricitatea și aparatul verbo-motor. Observațiile arată că dacă sunt probleme cu elementele vorbirii, sunt posibile unele piedici în achiziția scrisului.

Un lucru deosebit la această perioadă este folosirea cuvintelor la figurat precum și capacitatea crescută de înțelegere a acestora.

În același timp cu scrierea gramaticală și ortografică se dezvoltă și capacitatea verbală de a se exprima corect gramatical, precum și capacitatea de a înțelege valoarea gramaticală a părților de propoziție.

Structura gramaticală a limbajului scris este mai exigentă decât cea a limbajul oral și necesită un vocabular mai critic care acționează asupra limbajului oral, dându-i consistență .

În perioada micii școlarități se dezvoltă atît limbajul oral cît și cel scris. În ceea ce privește limbajul oral, una dintre laturile lui importante este aceea de ascultare. În cursul micii școlarități se dezvoltă capacitatea de citit-scris și aceasta impulsionează de asmenea progresele limbajului. Lecturile literare fac să crească posibilitătile de exprimare corectă. Se învață cuvintele care fac parte din fondul de cuvinte al limbii materne care ajunge să numere spre sfîrsitul micii școlarităti la aproape 5000 de cuvinte dintre care tot mai multe pătrund în limbajul activ al copilului.

Copiii se obisnuiesc ca prin limbaj să-si planifice activitatea, să exprime acțiunile ce le au de făcut, ordinea în care vor lucra. Toate acestea vor influența nu numai asupra perfecționării conduitei verbale, ci și asupra dezvoltării intelectuale, contribuind la formarea capacității micilor școlari de a raționa, de a argumenta și demonstra.

Dezvoltarea limbajului este semnificativă , școala și familia stimulând acest proces.

Școlarul mic se exprimă mai bine, în fraze corecte din punct de vedere gramatical, folosește cuvinte de legătură: de, în, pe, la, cu, și, spre, că, iar, dar, căci, să, ori, deci, de la, pe la, ca să, nu numai, ci și.

Limbajul se dezvoltă în paralel cu creșterea interesului pentru citit, iar capacitatea de exprimarea se perfecționează în activitățile de dezvoltare a vorbirii libere, de compunere.

Copilul parcurge mai multe etape când învață cititului. La început copilul descifrează apoi citește texte simple. Abia pe urmă are loc automatizarea citirii și crește viteza de citire . Acest lucru depinde de ritmul de a citi al fiecărui copil și de cât de bine înțelege cea ce a citit. O altă etapă a învățării cititului este citirea curentă și corectă care reprezintă citirea copilului care știe să folosească semnele grafice în limbajul articulat. Ultima etapă a învățării citirii este atunci când citirea este expresivă .

Citirea expresivă depinde de gradul de învățare al citirii corecte și curente. Citirea devine importantă pentru achiziția de noi informații.

Etapele necesare învățării cititului sunt aceleași pentru toți copiii, însă diferă de la copil la copil timpul necesar pentru parcurgerea acestor etape.

În școală formarea abilităților de scris- citit se realizează în trei etape: preabecedară, abecedară și postabecedară. În perioada preabecedară copilul învață să scrie elementele grafice, în cea abecedară învață să scrie toate literele alfabetului și de a folosi aceste litere în scrierea cuvintelor și propozițiilor. Abia după ce s-a terminat perioada abecedară se obține o anumită viteză de scriere și se învață câteva reguli de ortografie.

După cum spune A. Vrăsmaș, scrierea este rezultatul funcționării a trei niveluri și anume nivelul motor, nivelul reprezentărilor și a celui afectiv. Este menționată astfel legătura dintre controlul mișcărilor mâinii și controlul vizual, adică controlul kinestezic se realizează la nivelul mișcării măinii și cel vizual se realizează la nivelul traseului grafic. Cele două mișcări se întâlnesc ceea ce conduce la anticipație vizuală și pe urmă la reprezentarea vizuală. Acestora li se adaugă două planuri : planul afectiv și intenționalitatea.

Toate sunt dificultăți, dar și oportunități sau provocări ce survin în calea adaptării copilului de vârstă școlară.

1.1.2.Tulburările de limbaj la școlarul mic

Când spunem tulburare de limbaj înțelegem că la nivelul limbajului au loc abateri de la limbajul normal, atât sub aspectul reproducerii, cât și al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului și până la imposibilitatea totală de comunicare orala sau scrisă (M. Gutu, 1975). Deci tulburările de limbaj se pot identifica la nivelul limbajului oral sau scris.

E. Verza în 1982 a realizat o clasificare a tulburărilor de limbaj , clasificare care ține cont de mai multe criterii în acelasi timp: anatomo-fiziologice , lingvistice , etiologice , simptomatologice și psihologice.

Potrivit acestei clasificări există:

A. tulburări ale pronunției

B. tulburări de ritm și fluență a vorbirii 

C. tulburări de voce

D. tulburări ale limbajului citit-scris

E. tulburări polimorfe de limbaj 

F. tulburări de dezvoltare a limbajului

G. tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții psihice

A. Tulburările de pronunție reprezintă incapacitate totală sau parțială de a emite sau articula corect unul sau mai multe sunete în vorbirea spontană și cea reproductivă , constând în înlocuirea, omiterea deformarea sau inversarea anumitor sunete.

Tulburările de pronunție sunt împărțite în:

a.Dislalie

b.Rinolalie

c.Disartrie

a. Dislalia este cea mai des întâlnită tulburare de pronunție și reprezintă 90% din totalul tulburărilor de limbaj. 

Ea constă în  imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete . Dislalia presupune deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea sau inversarea sunetelor.

În limba română, în termini populari această tulburare este numită : sâsâiala, pelticie, gângăveala, rârâiala, sugerând aproximativ diferite forme ale dislaliei.

În perioada antepreșcolară a copilului , tulburările de pronunție nu constituie semnale de alarmă dar la vârsta preșcolară se impune realizarea intervențiilor logopedice , mai ales după vârsta de 4 ani, pentru a nu permite stabilizarea și formarea unei deprinderi deficitare de pronunție.

Dislalia poate apărea și la vârstele mai mari, datorită unei etiologii complexe incriminată în producerea handicapurilor de limbaj, în genere.

Sunetele mai des afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta R (vibrează vârful limbii), africatele C, G, T (articulația lor începe cu o ocluziune și se termină printr-o constricție), siflantele S, Z (vârful limbii atinge dinții) și șuierătoarele S, J.  Vocalele și consoanele B, D, T, M, N care apar devreme în vorbire, sunt afectate mai rar.

Există mai multe tipuri ale dislaliei, în funcție de criteriul luat în considerare:

   După cât este de afectat aparatul verbo-motor:

–     dislalie organică, cauzată de anomaliile organelor periferice ale vorbirii (în cazul surzeniei periferice, dinți, limba și bolta palatină al anomaliilor de maxilare,)

–     dislalie funcțională, datorată nefuncționării corespunzătoare a aparatului verbo-articulator (în cazul atrofiei sau al neexersării mușchilor limbii, buzelor, vălului palatin, al neîndemânării sau insuficienței în dezvoltarea atenției auditive și al traseului greșit pe care-l ia curentul de aer expirat )

După numărul de sunete alterate:

–     dislalie simplă sau parțială, când este afectat un sunet;

–     dislalie generală sau complexă, când sunt afectate mai multe sunete.

   După  numărul de grupe de articulare afectate:

–     dislalie monomorfă- este afectată o singură zonă de articulare (de exemplu toate sunetele din zona labiala- p, b, m)

–     dislalie polimorfă – sunt afectate mai multe zone de articulare (zona labială + prepalatală -s, j, ci, ce, gi, ge)          

    După forma de tulburare a pronunției:

–     moghilalia – sunetul afectat lipsește (ex. „ten” in loc de „tren”)

–     disfonemie-  sunetul este deformat, denaturat (ex. sâsâiala)

–     paralalie- în acest caz sunetul corect este înlocuit cu un altul (ex. „iapte” în loc de „lapte”)

–     perilalie – sunt adaugate  sunete

–     metalalie- în acest caz copilul inversează anumite sunete

    În funcție de sunetele afectate, dislalia se poate clasifica în:

–     betacism: este afectat sunetului B

– capacism: este afectat sunetului C

–     deltacism: este afectat sunetului D

–     fitacism: este afectat sunetului F

–     gamacism: este afectat sunetului G

–     hapacism: este afectat sunetului H

–     lamdacism: este afectat sunetului L

–     mutacism: este afectat sunetului M

–     nitacism: este afectat sunetului N

–     pitacism: este afectat sunetului P

–     rotacism: este afectat sunetului R

–     tetacism: este afectat sunetului T

–     vetacism: este afectat sunetului V

–     sigmatism: sunetele afectate sunt S, S, Z, T, J, Ce, Ci;

Când în loc de distorsionarea unui fonem apare înlocuirea acestuia (paralalia), adaugăm prefixul „para”: pararotacism, parafitacism, etc.

b. Rinolalia este o tulburare de limbaj care constă într-o  nazalizare insuficientă sau o nazalizare exagerată a vorbirii. Astfel  se produce o distorsiune a rezonanței sunetului, fie este prea amplificat ,fie prea diminuat sunetul . Acest lucru se produce datorită obstrucției nazale sau a unei comunicări buco-nazale nefavorabile. Acest lucru afectează claritatea vorbirii.

Rinolalia se clasifică astfel:

–  rinolalie deschisă se manifestă când  aerului de care este nevoie pentru a pronunța sunetul se pierde pe cale nazală

–  rinolalie închisă  apare când  aerul necesar pentru a pronunța consoanelor nazale se pierde pe traiectul bucal

–  rinolalie mixtă se manifestă când în vorbirea unei persoane avem semnele rinolaliei deschise cât și ale rinolaliei închise

Când diagnosticăm rinolalia trebuie să ținem cont de starea în care se află vălului palatin precum și de direcția de scurgere a suflului de aer expirator. Vălul palatin se consideră că este normal, când copilul poate să sufle într-o muzicuță, poate să bea apă fără ca aceasta să iasă pe nas . Pentru a determina în ce direcție se scurge aerul expirat vom observa dacă copilul poate să sufle în diferite instrumente muzicale, dacă poate stinge o lumânare , dacă poate să umfle obrajii și dacă poate să pronunțe silaba “ai”. Dacă copilul nu poate să realizeze sarcinile enumerate că prezintă un anumit tip de rinolalie. Se va stabili rezonanța nazală când copilul pronunță cuvinte care conțin consoanele “m” și “n”. Lipsa vibrațiilor în timpul pronunției acestor cuvinte indică existența unei rinolalii închise.

Rinolalia deschisă se caracterizează printr-o nazalizarea pronunțată a sunetelor. În același timp apar și tulburări de voce , tulburări de ritm și fluență a vorbirii, tulburări de pronunție a sunetelor.

Rinolalia deschisă poate fi:

-funcțională – mobilitatea vălului palatin este redusă sau a mușchilor faringo-nazali. Rinolalia deschisa funcțională se aseamănă cu rinolalia organică, dar nu are aceeași gravitate, aceasta având o gravitate mai mică

-organică – este cauzată de paralizii ale vălului palatin, malformații congenitale ale acestuia sau de vegetații adenoide. În cazul rinolaliei organice, pe lângă tulburările de vorbire, apar și problemele de deglutiție, adică lichidele refulează pe nas. Despicăturile palatine sunt cele care cauzează mai frecvente rinolalia deschisă.

Rinolalia închisă se caracterizează prin faptul că aerul necesar articulării sunetelor nazale se pierde pe traiectul bucal. Astfel sunetele nazale sunt omise sau sunt înlocuite cu b și d. Sunt deformate mai ales sunetele “m” și “n”.

Rinolalia închisă poate fi: 

-anterioară – în acest caz nu se poate comunica cu exteriorul prin cavitatea nazal deoarece sunt blocate narinele si nazofaringele.

Sunetele au sonoritate ștearsă și apăar modificări și la respirație.

-posterioară – când nazo-faringele este blocat. Sunetele “m” si “n” sunt înlocuite sau omise.

Rinolalia mixtă – apare la persoanele care au în același timp o acoperire parțială a căilor nazale și o problemă de închidere a orificiilor nazale.

Corectarea rinolaliei prevede intervenția chirurgicală, dacă este nevoie, intervenția logopedică și consiliere psihopedagogică, în vederea creșterii stimei de sine .

Intervenția logopedică reprezintă o parte importantă a terapiei, atât înaintea intervenției chirurgicale, cât mai ales, după aceasta.

c. Disartria este cea mai gravă formă a tulburărilor de pronunție, care prezintă caracteristici dislalice și rinolalice fiind afectate ritmul și calitatea vocii, cu rezonanță nazală monotonă și cu insuficiențe articulatorii (de pronunție).

Una dintre caracteristicile disartriei este decalajul dintre vorbirea expresivă, ce este afectată și vorbirea receptivă , care este bună și care permite înțelegerea destul de bună a comunicării verbale.

Afecțiunile la nivelul cerebral afectează atât limbajul, cât și toate elementele care sunt implicate în producerea lui:

-mișcările fine și cele grosiere nu au precizie și echilibru

-mișcările aparatului fono articulator

-mișcările implicate în respirație și fonație

-mișcările legate de kinestezia mâinii nu pot fi controlate în toate împrejurările

De cele mai multe ori copilul care are  disartrie este conștient de problemele pe care le are, cee ce îl face să se străduiască pentru înlăturarea lor, dar tensiunea psihică și stresul că nu poate depăși aceste probleme determină accentuarea tulburărilor de limbaj și pe cele psihomotrice

Apar o serie de probleme psihice care pot fi declanșate de disartrie și însoțesc disartria:

-retardul mintal – afecțiunile la nivel cerebral generează disartria precum și alte deficiențe cum ar fi debilitatea mintală. Se manifestă ca o deficiență de intelect, dar mai ales ca o întârziere mintală cauzată de lipsa limbajului și comunicării. Unii specialiști spun că 30% din totalul disartricilor prezintă debilitate mintală.

-tulburări senzoriale – se produc din cauza lezării centrilor nervoși sau din cauza unor afecțiuni ale căilor senzoriale, care împiedică recepția și răspunsul corespunzător la stimulii din mediul înconjurător.

-tulburări de motricitate și psiho-motricitate – sunt cele mai extinse și mai evidente. Este afectat mersul și mișcările generale. Cele mai afectate sunt mișcările fine.

-tulburări afective – constă în lipsa de echilibru dintre excitație și inhibiție, ca și o incapacitate de stăpânire a acestora. În acest caz sentimentele nu pot fi stăpânite, nu pot fi ținute în frâu emoțiile.

-tulburări psiho-sociale – copiii disartrici nu se pot adapta la mediul înconjurător. Ei întâmpină dificultăți în formarea autonomiei personale ,nu-și pot forma deprinderi de autoservire și deprinderi igenico-sanitare.

Formele disartriei:

Disartrie corticală – în acest caz apar deficiențe de la nivelul scoarței cerebrale, care pot fi declanșate de meningo-encefalită, tulburări vasculare sau traumatisme cranio-cerebrale.

Disartria sub-corticală – în acest caz sunt mai frecvente tulburările căilor extrapiramidale sau piramidale.

Disartria cerebeloasă – prezintă leziuni ale cerebelului și căilor cerebeloase – copilul vorbește neclar, vorbirea este monotonă greu de înțeles.

Disartria bulbară – cauzată de tulburările neuronilor motori și a nervilor din bulb.

Disartria pseudo-bulbară – manifestă afecțiune ale căilor cortico bulbare ce conduc la apariția de paralizii la nivelul buzelor, limbii sau vălului palatin.

 B. Tulburările de ritm și fluență a vorbirii În acest caz copilul are dificultățile de vorbire clară, care nu permit partenerul de discuție să înțeleagă mesajul transmis.

Specialiștii au realizat o clasificare a tulburările de ritm și fluență a vorbirii :

a. Bâlbâiala

b.Logonevroza

c.Tahilalia

d.Bradilalia

e. Aftongia

f.T ulburările coreice

a. Bâlbâiala este una dintre cele mai cunoscute și mai întâlnite tulburări. Această tulburare de limbaj afectează înțelegerea celor ce ascultă ceea ce spune o astfel de persoană Bâlbâiala se caracterizează prin repetarea unor sunete sau silabe situate la începutul sau la mijlocul cuvântului. Copilul face pauze între silabe sau repetă silabele respective.

Pot apărea spasme la nivelul buzelor, limbii, obrajilor care împiedică desfășurarea vorbirii cursive și ritmice.

Vârsta la care s-a observant că apare mai frecvent tulburarea aceasta este de la 2 ani până la 3 ani și șase luni. La această vârstă poate fi considerată o problemă fiziologică, dacă nu intervin factori care duc la o vorbire deficitară persistentă și mai apoi la cronicizarea limbajului defectuos. Dacă balbismul este prezent și la vârsta preșcolară atunci se trage un semnal de alarmă. Intervenția logopedică trebuie să înceapă neîntârziat. Cu cât intervenția logopedică începe mai târziu cu atât tulburarea de limbaj se poate agrava și croniciza.

b. Logonevroza este în strânsă legatură cu bâlbâială . Cele două tulburări se aseamănă simtomatologic dar de regulă logonevroza este mai accentuată decât bâlbâiala .

Bâlbâiala se transformă în logonevroză atunci când tulburarea logopedică întârzie sau dacă apare stresul cauzat de conștientizarea tulburării și teama că tulburarea nu se va corecta.

Logopatul trăiește o dramă, ca un moment de frustrare a imposibilității în care se află.

Bâlbâiala este mai mult o tulburare în care sunt repetare sunete, silabe și cuvinte, iar logonevroza presupune în plus și modificarea atitudinii logopatului față de vorbire și a modului cum este percepută dificultatea. Pot apărea spasme, grimase și anxietăți, cauzate de teama că va greși când vorbește.

Dacă persoana este traumatizată psihic poate apărea direct logonevroză, ceea ce va duce la amplificarea stării generală de nevrotism.

Mai există și alte tulburări de ritm și fluență ale vorbirii care se pot manifesta ca sindrom separat dar și ca un simptom al bâlbâielii.

c. Tahilalia se caracterizează printr-o vorbire exagerat de rapidă, care apare de regulă la persoanele care prezintă instabilitate nervoasă și hiperexcitabilitate.

d. Bradilalia este opusă tahilaliei,  se manifestă printr-o vorbire rară, mult îcetinită. Apare mai des la deficienții mintali sau la persoanele cu o inhibiție exagerată.

e. Aftongia însoțește de regulă bâlbâiala. Apare  la nașterea copilului când în mușchii limbii se produce un spasm, de lungă durată. Au loc simptome asemănătoare cu ale bradilaliei. Apar grimasele și modificările fiziologice.

f.Tulburările coreice sunt determinate de ticuri nervoase ale mușchilor aparatului implicat în vorbire, ale fizionomiei care se manifestă în același timp vorbirea.

C. Tulburările de voce sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se referă la: intensitatea,înalțimea, timbrul și rezonanța sunetelor . cele mai frecvente fiind: vocea de cap, vocea oscilanta, vocea grava, vocea ragusita, afonia, fonastenia etc.

Principalele forme ale tulburări de voce:

a. Afonia

b. Disfonia

c. Fonastenia

        a. Afonia este considerată cea mai gravă tulburare de voce. Afonia apare când copilul se îmbolnăvește, mai precis laringele se îmbolnăvește. Astfel de boli sunt parezele mușchilor sau procese inflamatorii. Vocea, în astfel de cazuri poate să dispară complet sau dacă nu dispare se produce în șoaptă, din cauză că, din cauza bolii, coardele vocale nu vibrează. Prima dată vocea este răgușită, scade în intensitate, iar în final să dispară.

       b. Disfonia –vocea dispare parțial. Ea apare în urma unor boli mai ușoare la nivelul mușchilor laringelui, a coardelor vocale sau în urma unor anomalii cum ar fi polipii și nodulii bucali. În această tulburare de limbaj vocea este falsă, scăzută în intensitate și are un timbru inegal.

c. Fonastenia este o tulburare a vocii funcțională. Ea se poate manifesta ca o disfonie ușoară, neînsemnată și poate să se agraveze pâna la o afonie . Fonastenia se caracterizează prin oboseala vocii, intensitatea vocii este scăzută, se pierd calitățile muzicale. Este cauzată de folosirea abuzivă a vocii precum și de laringite.

D. Tulburări ale limbajului citit-scris  sunt incapacități paradoxale totale în învățarea și formarea deprinderilor de scris-citit, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapaci-

tăți pațiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenței unor factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvați la structura psihica a individului, a insuficiențelor în dezvoltarea psihică și a personalității, a modificărilor morfo-funcționale de la nivelul sistemului nervos central, a deficiențelor spațio-temporale și psihomotricității, a nedezvoltării vorbirii care se manifestă prin apariția de confuzii frecvente între grafemele și literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, substituiri de cuvinte, sintagme, deformări de litere, neînțelegerea completă a celor citite sau scrise, etc. (E. Verza,1983, p. 58).

Tulburarile de scris-citit se pot clasifica în:

1.parțiale -Disgrafia și Dislexia

2. totale -Agrafia și Alexia 

1. Disgrafia este o tulburare de scriere , mai precis copilul disgrafic scrie cu greșeli, scrie urât și face greșeli de oprtografie.

Dislexia este o tulburare de citire, copilul citește lent, cu greșeli și are dificultăți în înțelegerea textului.

Dislexia și Disgrafia sunt deci tulburări parțiale ale citit-scrisului ce influențează dezvoltarea psihică a copilului și mai cu seamă rezultatele sale la învățătură.

Dislexia și disgrafia se manifestă, la școlar, prin incapacitatea sa, mai mult sau mai puțin accentuată, de a învăța să citească și să scrie în mod corect. Astfel au loc confuzii constante și repetate între fonemele asemănătoare acustic, literele și grafemele lor, inversiuni sau adăugiri de litere, grafeme sau cuvinte, dificultăți în combinarea cuvintelor în propoziții, tulburări ale clarității scrierii. Datorita neîndemânării de a scrie, textul este scurt, lacunar și fără logică. Din cauza neînțelegerii celor citite și chiar și a scrisului propriu, redarea la dislexici și disgrafici este lacunară, plină de omisiuni sau conține adăugiri de elemente ce nu figurau în textul parcurs.

Citirea și scrierea cifrelor se face cu ușurință, în majoritatea cazurilor, fără sau cu foarte puține erori.

Dislexo-grafia este de mai multe feluri:

a. Dislexo-grafia specifică sau propriu-zisă se caracterizează prin incapacitatea de a învăța să-și formeze abilitățile de a citi și de a scrie. Apar un număr mare de dificultăți în activitățile de dictare și compunere, în timp  ce la copierea textului, grafemele sunt redate, aproape tot timpul în mod corect, iar în citire, logopatul reușește să silabisească asemănator celui care se află în faza inițială de achiziție a acestui proces. Logopații  aflați în această situație nu pot realiza legăturile firești dintre simboluri și grafeme, dintre sunetele auzite și grafemele ce le reprezintă în scris. De asemenea, ei pot scrie altă literă față de litera auzită sau un alt cuvânt față de cuvântul auzit. Asemenea fenomene se accentuează când se produc datorită problemelor de auz sau problemelor de vedere, ca urmare a lezării simțurilor auditive sau a simțurilor vizuale a mișcărilor  aparatului fono-articulator care este implicat în vorbire.

b. Dislexo-grafia de evoluție numită și de dezvoltare sau structurală, este proprie copiilor ce nu pot realiza progrese constante în achiziția scris-cititului, deși depun un efort voluntar corespunzător. În aceste cazuri, apar manifestări de tip disotografic și dificultăți de a înțelege simbolurile grafice, literele, cuvintele sau un text citit sau scris.

c. Dislexo-grafia spațială sau spațio-temporală apare ca o citire și scriere în diagonală.

d. Dislexo-disgrafia pură sau consecutivă  se manifestă prin întregul cortegiu al fenomenelor descrise și se extinde la grafemele și literele prezente în activitatea de citire și scriere. Este o tulburare serioasă ce se apropie de alexie și agrafie și de obicei, apare în combinație cu alte tulburări, cum ar fi debilitatea mintală, afazia, hipoacuzia. Astfelproblemele de înțelegere a celor citite sau scrise sunt grave.

e. Dislexo-disgrafia motrică este întâlnită mai ales la copiii cu probleme de motricitate sau probleme de psihomotricitate. Tulburarea respectivă apare în scris prin dificultățile de realizare a grafemelor, cuvintelor și propozițiilor, iar scrisul devine tensionat, neglijent, dezordonat, neproporționat, inegal, ilizibil.

f. Dislexo-disgrafia liniara se asemeană cu dislexo-disgrafia spațială, dar prezintă și caracteristici proprii. Logopatul aflat în această situație manifestă o incapacitate în urmărirea fiecărui rând pe spațiul paginii de citit și sărirea de la unul la altul, iar în scris, chiar dacă foaia este liniată se sar unele spații sau sunt lăsate libere altele.

În limba română dislexo-disgrafia se împarte pe mai multe grupe în funcție de o serie de manifestări ale acestora:

•Grupa I – citit-scris încet, lent. Copiii aceștia scriu și citesc încet. De multe ori învățătoarea trece cu vederea acest lucru pentru că scris–cititul lor consideră că este datorat temperamentului. Acești copii nu preferă să citească și întâmpină probleme la scris. Are dificultăți la copierea unui text. Sunt copii care scriu înghesuind literele încât ai impresia că literele sunt suprapuseși alți copii scriu literele ingal și depășesc spațiul graphic. La acești copii se manifestă o ambidextrie sau o stângăcie.

•Grupa II – Dificultăți în a face legătura între sunetul care se aude și simbolul grafic și înțelegerea sensului convențional al simbolurilor lexiei. Acești copii care se înscriu în această categorie nu reușesc să citească cuvântul ca întreg. De asemenea au greutăți în a sinteza cuvintelor lungi. La unii copii apare scrisul ca în oglindă.

•Grupa III –Copiii care se încadrează în această grupă prezintă dificultăți în aplicarea regulilor gramaticale și a regulilor caligrafice. Când au de scris o propoziție sau o frază la care nu sunt siguri pe ortografierea corectă, mulți dintre ei au tendința de a le ocoli. Citesc și scriu fără a respecta semnele de punctuație.

•Grupa IV – Apar omisiuni de litere sau cuvinte mai ales la copiii care prezintă tulburări de pronunție. Aceste omisiuni apare rar când este copiat un text. Poate să apară mai des la copiii cu handicap de intellect sau a celui de auz. Acest fenomen apare mai des în cuvintele lungi, la sfârșitul propoziției.

•Grupa V – Au loc adăugiri de litere, cuvinte. Acest fenomen apare mai ales în scris. Se întâlnește împreună cu deficitul de atenție și de percepție. Literele sunt adăugate la sfârșitul cuvintelor. Când citesc acești copii adăugă literer.

•Grupa VI – Copiii care se încadrează aici, substituiesc litere, grafeme și chiar cuvinte. Aceste substituiri au loc ca urmare a confuziilor dintre grupurile de foneme, litere si grapfeme care se aseamănă din punct de vedere optic (d-p-b, u-n, m-n, a-ă, s-ș, t-ț), din punct de vedere fonematic, acustic și kinestezic ( f-v, b-p, c-g, s-z, d-t)

•Grupa VII –Au loc contopiri de grafeme în scris, care se manifestă prin prelungirea liniei de la ultimul grafem până se  unește cu primul grafem al cuvântului care urmează. Textul este greu de citit și greu de înțeles .

•Grupa VIII – Copiii care se încadrează în această grupă nu respectă spațiului paginii, ei scriu suprapunând rândurile. Acest fenomen este specific la copiii cu deficiențe de vedere, la copiii stângaci care scriu cu mâna dreaptă și la copiii ambidextrici.

•Grupa IX –Citit-scrisul este ca în oglindă. Înclinarea scrisului exagerată spre dreapta sau spre stânga, grafemele asemănătoare sunt deformate . Se manifestă la copiii cu debilitate mintală severă și la copii stângaci.

2. Alexia este o tulburare neurologică caracterizată prin inabilitatea unei persoane de a citi și a înțelege limbajul scris. De asemenea, alexia poate tulbura capacitatea de a scrie a bolnavului.
Aceasta tulburare se dezvoltă atunci cand emisfera stânga a creierului este lezată sau traumatizată Emisfera cerebrală stângă este sediul limbajului, calculului logic, cifrelor, rationamentelor, capacitatii de analiza, etc. Lezarea acesteia afectează în special aceste capacități.

Alexia reprezintă pierderea capacității de a citi și de a înțelege limbajul scris. Subiectul alexic vorbește normal, răspunde corect la întrebări, înțelege ceea ce i se spune, poate scrie correct după dictare sau chiar spontan, dar nu înțelege un text scris.

 Agrafia este incapacitatea relativ totală a învățării actului graphic. Ea se întâlnește rar la copii, implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.

E.Tulburări polimorfe de limbaj sunt:

a.Afazia

b.Alalia

a. Afazia reprezintă imposibilitatea unei persoane, care a putut să vorbească, să aibă un comportament verbal normal. Afazia este o tulburare polimorfă a limbajului în care pot fi afectate mai multe funcții ale acestuia (exprimarea verbal, înțelegerea limbajului verbal sau a limbajului scris, capacitatea de a citi sau de a scrie). În afazie, tulburările de limbaj sunt dobândite, ca urmare a existenței sau apariției unui traumatism cerebral, mecanic. Leziunea la nivelul creierului este focalizată și localizată, cel mai frecvent, în partea centrală a emisferei stângi. Literatura de specialitate vorbește și despre afazia la copil, care este o afazie congenitală, dacă se ia în considerare ideea că leziunea la nivelul creierului s-a produs la copil, înainte de naștere .

Afazia se manifestă prin tulburări ale vorbirii, tulburări de înțelegere a limbajului vorbit, tulburări ale exprimarii scrise și tulburări de înțelegere a limbajului scris. În funcție de tipul afaziei, logopații pot să prezinte câteva din aceste manifestări. Deci, afazicul nu-și găseste cuvintele pentru a exprima ce dorește să comunice.

În toate tipurile de afaziei există un set comun de tulburări, dintre care le amintim pe cele mai importante : 

                       – disartria care este o tulburare de pronunție mai gravă decât dislalia și rinolalia, determinată de afectarea căilor nervoase implicate în vorbire

Se manifestă prin vorbire confuză, neclară, monotonă, disritmică, disfonică, cu rezonanță nazală.

                       – parafazie se manifestă prin înlocuirea, omisiunea sau inversiunea sunetelor în cuvinte, a silabelor sau a cuvintelor; de exemplu, înlocuirea unui cuvânt cu altul asemănător ca formă (de exemplu, în denumirea imaginilor, pacientul înlocuiește "masa" cu "banca", "piciorul" cu "mâna", iar în lectura cu voce tare "mâna" cu "deget", "barca" cu "vapor" )

                       – jargonafazia constă în construirea de cuvinte noi

Limbajul verbal al logopatului afazic conține parafazii și neologisme. De asemenea aceste persoane folosesc neadecvat structura sintactică.

                       – dificultăți în enumerarea automată

                       – perseverare verbală

                – fenomene logoreice și ecolalice (de exemplu, repetarea întrebărilor care îi sunt adresate)

                        – amnezie verbală (imposibilitatea de pronunțare a unor cuvinte) 

                       – tulburări de înțelegere

                       – tulburări de executare a ordinelor

                       – dificultăți în a arăta obiecte, în a denumi culori, în a povesti un text

                     – fenomene mai mult sau mai puțin extinse de tipul alexiei și/sau agrafiei                        – tulburări ale construcției gramaticale

                        – tulburări de formulare verbală

                        – pot apărea cuvinte parazite, interjecții, înjurături  

           De asemenea, în diferitele forme de afazie sunt afectate și alte funcții, în afara limbajului, cum ar fi memoria, atenția, gândirea, inteligența și apar desigur și modificări deosebite în planul comportamental și în cel al personalității. 

                    Tipuri de afazie:

 – afazie senzorială (mai numită și receptivă sau Wernike – în funcție de locul leziunii cerebrale). Mai este numită și surditate verbală deoarece pacientul aude, dar nu înțelege. Vorbirea este relativ fluentă, dar cu dificultăți de pronunție și de înțelegere auditivă.

 – afazie motorie (sau Broca) în care pacientul înțelege, dar nu exprimă. Astfel, exprimarea verbală orală este săracă, apar tulburări de articulație.Vocabularul este redus și poate apărea mutismul.

  – afazie mixtă în cadrul căreia apar manifestări din ambele forme anterioare. Pacientul vorbește puțin sau deloc. Vorbirea spontană este mai alterată decât vorbirea repetată.

 – afazie globală sunt afectate toate funcțiile limbajului (exprimare verbală, înțelegere, scris, citit). Apare după un accident vascular grav care influențează toată zona limbajului. 

  b.Alalia  constă în imposibilitatea de a vorbi din naștere, cu toate că nu sunt prezente dificultăți senzoriale sau de intelect care ar putea impiedica învățarea limbajului de către copil.

Clasificarea alaliei:

Alalia motorie – se aseamănă din multe puncte de vedere cu afazia motorie. Logopatul alalic înțelege sensul cuvintelor, deci limbajul receptive este prezent.Nu poate pronunța aceste cuvinte, chiar dacă înțelege ce i se spun. Copilul alalic execută ordinele verbale și poate indica diferite obiecte cerute de logoped sau orice persoană din anturajul său. El poate să emită unele sunete și cuvinte mono și bisilabice. Poate să ajungă să învețe 15-20 de cuvinte. Comunică folosind un limbaj bazat pe imitarea unor fenomene din mediul înconjurător. Copilul alalic poate prezenta dificultăți de motricitate sau psihomotricitate. Acest copil cu greu învață schema corporală.

Alalia senzorială –copilul care prezintă alalie senzorială nu înțelege sensul cuvintelor. Este prezentă ecolalia, el putând repeta unele cuvinte, chiar cuvinte care se pronunță mai greu, având un grad de dificultate în pronunție și chiar reușește să alcătuiască propoziții prin alăturarea a două cuvinte. Poate să ajungă la 30-35 de cuvinte. Alalia senzorială a copiilor se identifică cu afazia senzorială a adulților.

Alalia mixtă – este cea mai gravă formă, în care se îmbină caracteristici din alalia senzorială cu caracteristici din alalia motorize. Copilul care prezintă o astfel de tulburare pronunță unele silabe și cuvinte, dar folosește foarte rar aceste cuvinte. Ei pot să înțeleagă unele cuvinte, dar nu sunt capabili să înțeleagă sensul propoziției.

Carateristici care se întâlnesc la toți alalicii:

prezintă o lipsă de expresivitate

au o rigiditate în mișcări și în comportament

au voință scăzută

prezintă deficite de atenție

 F.Tulburări de dezvoltare a limbajului sunt de două tipuri: 

a. Mutismul electiv (psihogen sau voluntar )

b. Întârzierea în apariția și dezvoltarea limbajului

a. Mutismul electiv ( psihogen sau voluntar) constă în refuzul total sau parțial al copilului de a vorbi cu unele persoane, iar în situații grave acest refuz se extinde asupra tuturor persoanelor aflate în contact cu el. Fenomenul de muțenie este temporar, el poate dura de la câteva săptămâni la ani de zile. Copilul care prezintă această tulburare nu vorbește pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea.

Dacă acest fenomen de muțenie durează prea mult, fără să se intervină prin terapii specifice, pot apărea probleme intelectuale (situație școlară precară, vocabular redus, greutăți în exprimarea gramaticală).

Dacă se intervine prin terapii și rezultatele așteptate întârzie să apară, copilul refuzând să vorbească, atunci este recomandat ca părinții să ducă copilul la altă școală, colectivul în care învață copilul sau dascălul acestuia.

Mutismul elective are următoarele caracteristici: Apare la copiii emotive, sensibili, timizi. Copiii care au o astfel de problemă, prezintă și tulburări de comportament. Dintre aceste tulburări de comportament amintim: agresivitatea, răutatea, încăpățânarea. Copilul care refuză să vorbească, de multe ori refuză și să mănânce sau să facă orice i se cere. Acești copii pot prezenta complexe de inferioritate, pot fi furioși.

Mutismul elective apare mai des la fete și poate să înceapă de la vârsta de 3-5 ani. De obicei o schimbare de tipul intrării în școală sau în grădiniță poate să declanșează această tulburare.
Această tulburare poate să fie o problemă:

Acută: în acest caz poate apărea după o sperietură, după momente de groază sau în urma unor traumatisme psihice.

Cronică: această tulburare se manifestă față de anumite persoane.

b. Întârzierea în apariția și dezvoltarea limbajului este numită și retard de limbaj.

C. Vrășmaș și E. Stanică consideră retardul verbal drept un blocaj al dezvoltării, cea ce se abate de la normal. Un copil care până la trei ani folosește câteva cuvinte, nu leagă cuvintele în propoziții, dar aude bine, are aparatul fonoarticulator bine dezvoltat, putem spune că prezintă retard de limbaj. Copilul cu întârziere în dezvoltarea limbajului rămâne în urmă față de alți copii de aceeași vârstă cu el, care nu prezintă tulburarea respectivă.

Evoluția limbajului la acești copii se stopează perioada lalațiunii, vocalele pot fi prezente, însă consoane sunt omise sau înlocuite, silabele se reduc spre sfârșitul cuvântului. Apariția cuvintelor are loc după vârsta de doi ani, doi ani și jumătate, vocabularul fiind format din puține cuvinte aproximativ 20-30 de cuvinte.

Dezvoltarea intelectuală poate să fi conform vârstei copilului, la limită sau întârziată din cauza lipsei limbajului.

 G. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncții psihice se împart în:

a.Dislogii

b.Ecolalii

c.Jargonofazii

d.Bradifazii

a.Dislogiile sunt tulburări de vorbire și limbaj atât sub aspectul formei cât și al conținutului, consecutive tulburărilor de gândire. Se manifestă prin alterarea caracteristicilor esențiale ale vprbirii ( caracterul adresativ, situativ, stereotip, sărăcie lexicală, absența controlului real asupra emiterii de răspunsuri, dezorganizarea limbajului).

b.Ecolalia este un simptom al unor boli care se manifestă prin repetarea automată și involuntară a sunetelor , a cuvintelor spuse de interlocutor, sub formă de ecou.

Repetare cuvintelor interlocutorului este asociată  uneori cu reproducerea intonației.

Ecolalia nu este un fenomen atât de neobișnuit în perioada dezvoltarii timpurii a limbajului. Majoritatea copiii manifestă anumite forme de ecolalie în timpul dezvoltării normale a limbajului, așadar ecolalia este normală pentru o anumită perioadă a dezvoltării.

Mai mult copiii învață să vorbească prin ecolalie, imitând adulții din jurul lor. Bebelușii încep să spună “mama” tocmai pentru că au auzit -o mereu spunând “a venit mama”, “mama ți-a adus o jucărie”, “nu plânge, mama este aici”. Ecolalia este primul pas spre comunicare. Deci ecolalia apare în dezvolarea normală a limbajului însă scade cu timpul lăsând locul limbajului generat în mod spontan . Doar după formarea deplină a limbajului, prezența ecolaliei constituie o problemă

c. Jargonofazia este o tulburare de limbaj constând din folosirea de către bolnavi a unor cuvinte noi, inexistente

d. Bradifazie constă în greutatea , încetineala în vorbire, cuvintele sunt silabisite.

Caracteristic pentru toate sunt dereglările generale în formulare, expresie verbală deficitară și reducerea cantitativă a înțelegerii comunicării. Fenomenele de logoree și de exprimare incorectă sunt foarte active la această categorie de logopați , având în vedere că dereglările verbale pot fi considerate ca efecte secundare ale disfuncțiilor psihice generale.

1.1.3.Cauzele tulburărilor de limbaj

Nu întotdeauna se pot stabili cauzele care au provocat o tulburare de limbaj. De cele mai multe ori la originea unei tulburări de limbaj se află un complex de cauze.

Problemele de limbaj apar prin acțiunea unor procese ample, în perioada intrauterină a dezvoltării copilului, în timpul nașterii sau după naștere.

Dintre cauzele care pot acționa în timpul sarcinii, amintim intoxicațiile, infecțiile mamei, incompatibilitatea factorului Rh, traumele care pot afecta organismul fătului, suferințele psihice trăite de gravidă. Toate acestea pot să influențeze dezvoltarea fătului.

Dintre cauzele care pot apărea în perioada nașterii le amintim pe următoarele: nașterile lungi și care au un grad de dificultate ridicat, care pot acționa negativ la nivelul sistemului nervos central, asfixiile care pot cauza hemoragii în zona scoarței cerebrale, diferitele suferințe fizice, cum ar fi lovirea capului fătului de oasele pelviene.

A treia categorie este determinată de cauzele care au efect după naștere. Aceste formează grupa principală.

Aceste cauze se împart în patru categorii:

cauze organice Sistemul nervos central al copilului, mai precis dezvoltarea lui poate fi influențată datorită unor traumatisme mecanice. Aceste traumatisme pot afecta auzul și arganele aparatului fonoarticulator. Dacă este afectat sistemul nervos central se declanșează printre alte tulburări, tulburări de limbaj . Cu cât zona afectată din sistemul nervos central este mai mare, cu atât tulburările de limbaj sunt mai grave. Leziunile la nivelul timpanului influențează receptarea mesajului precum și emiterea corectă a sunetelor. Leziunile la nivelul danturii, a mazilarului împiedică participarea corectă a tuturor componentelor necesare vorbirii. Unele boli care sunt specifice primei copilării cum ar fi rujeola, meningita, scarlatina , pojarul, encefalita pot declanșa tulburări de limbaj .

cauze funcționale Pot conduce la tulburări de limbaj, lezând atât sfera responsabilă cu limbajul receptiv, cât și sfera responsabilă cu limbajul expresiv. Aceste cauze pot afecta expirația, fonația , articulația. În acest fel apar anomalii ale proceselor responsabile cu excitația și inhibiția, cu nutriția la nivelul cortexului. Se produc disfuncții la nivelul sistemului nervos central și insuficiențe la nivelul auzului fonematic, putând împiedica dezvoltarea normală a acestuia. Se pot produce decalaje la nivelul dezvoltării normale al limbajului.

cauze psiho-neurologice influențează, mai ales copiii care din punct de vedere congenital au o dezvoltare anatomo-fiziologică deficitară sau pe cei cu tendințe spre boală. Aceste cauze se întâlnesc la copiii cu probleme mintale, la copiii cu probleme de memorie și de atenție. Persoanele care se supraapreciază, pot prezenta aceste cauze care vor conduce la tulburări de limbaj și tulburări de personalitate.

cauze psiho-sociale. Aceste cauze sunt mai puțin discutate în literatura de specialitate dar ele sunt la fel de importante ca și celelalte cauze. Și aceste cauze au o frecvență destul de mare și efectele lor influențează atât limbajul cât și întreaga dezvoltare psihică a omului. Din categoria acestor cauze sunt metodele greșite în educație. Copiii nu sunt stimulați să vorbească sau copilul este încurajat să vorbească greșit spre amuzamentul părinților săi. Trăirea unei stări tensionate în familie, suprasolicitările cum ar fi obligarea copilului de a învăța o limbă străină înainte de a ști să comunice în limba maternă influențează negativ limbajul.

1.1.4. Influența tulburărilor de limbaj asupra dezvoltării personalității

Indiferent de momentul apariției tulburărilor de limbaj, ele se răsfrâng negativ asupra personalității copilului în cauză și asupra sănătății lui neuro-psihice.

Cu cât tulburările de limbaj sunt mult mai grave și mai complexe, cu atât sunt mai grave influențele asupra personalității logopatului , mai ales la vârsta preșcolarității și a micii școlarități.

Tulburările de limbaj, pot determina, serioase tulburări comportamentale. Aceste probleme apar de la neintegrarea corespunzătoare în colectivul clasei, neparticiparea la activitățile de la școală. Copilul cu tulburări de limbaj manifestă rețineri în vorbire, inhibiție în desfășurarea activității deoarece nu are încredere în forțele proprii , ajungând până la dezorganizarea personalității. Cu cât tulburarea de limbaj este mai gravă, cu atât problemele cauzate sunt mai numeroase, iar tulburările de personalitate sunt mai grave. Dacă în perioada preșcolară, copiii nu dau importanță deosebită tulburărilor de vorbire, la școlari existența acestora poate determina trăirea unor adevărate drame.

Tulburările de limbaj, la copiii de vârstă școlară mică îi împiedică să se simtă în largul lor și

să-și expună gândurile și ideile pe măsura inteligenței pe care o au. Din această cauză ei devin nervoși, chiar deprimați.

Dacă tulburările de limbaj există datorită altor deficiențe, ca cele senzoriale sau fizice, problemele legate de personalitate, care deja existentă în majoritatea cazurilor, se agravează. La copiii care prezintă retard psihic , situația nu este atât de gravă, deoarece aceștia nu conștientizează defectele, în toate cazurile și nu trăiesc situația în mod problematic.

Dovada clară a unor tulburări de personalitate, atât la copiii normali, cât și la copiii deficienți senzorial și intelectual, se evidențiază în adoptarea unor comportamente necorespunzătoare. Acești copii au probleme de integrare în colectiv. Sunt izolați de colectiv, prezintă interiorizare, sunt negativiști și încăpățânați.

Tulburarea de limbaj poate fi un factor stresant, atunci când copilu nu este înțeles de adulții din jurul său, în legătură cu problemele de limbaj sau când copilul se teme că nu-și va corecta tulburarea.

Personalitatea logopatului are de suferit, iar în discuții apare sentimental de a nu greși și sfiala, ceea ce duce la o stare de rigiditate. Teama de a vorbi poate duce la apariția bâlbâieli, pe fondul unei tulburări de pronunție sau a altei probleme de limbaj.

Când copilul cu tulburări de limbaj devine școlar, situația devine mai complicată. Copilul este solicitat să vorbească în fața clasei și în acel moment din cauză că nu se poate exprima corect, acesta se va supăra pe neputința sa ceea ce conduce la o stare de oboseală intelectuală și fizică, la stimă de sine scăzută, refuzând p’nă la urmă să mai răspundă. Toate aceste trăiri ale copilului afectează personalitatea acestuia precum și relațiile lui cu copiii și adulții din jurul său.

Tulburările de limbaj pot provoca stări de agitație permanente, chiar dacă nu există un motiv corespunzător. La alți copii cu tulburări de limbaj, pot apărea stări de interiorizare, care duc la un comportament dur, constant fără a exista un activism potrivit situației respective. De regulă, tulburările de comportament sunt provocate de stări conflictuale lăuntrice, de zbucium interior, în cazul în care copilul nu întrevede o portiță de rezolvare a problemei sale. Când tulburările de comportament se prelungesc, acestea se cronicizează și vor influența negativ dezvoltarea caracterului copilului în cauză și acest lucru nu îi va stimula dezvoltarea psihică.

Tulburările de limbaj nu sunt după cum s-ar părea la o privire superficială simple afectări ale modului de exprimare care vor trece cu cât copilul înaintează în vârstă , ci ele reprezintă expresia unor afecțiuni ale unor structuri ample și complexe, împiedicând comunicarea celui afectat cu semenii săi. Sunt copii cu intelect normal care au serioase tulburări de limbaj, datorate unor cauze de ordin fizic sau funcțional. Acestea provoacă tulburări de comunicare grave și deosebit de complexe.. Atunci când tulburările de limbaj persistă și în perioada vârstei școlare pericolul apariției unor tulburări de personalitate se accentuează. Tensiunea interioară resimțită de cel în cauză poate să se accentueze prin luarea lui în derâdere de către colegii săi. În cazurile în care copilul este apostrofat și pedepsit, impunându-i-se, cu orice preț, să vorbească corect, există pericolul ca la copilul respectiv să apară unele complicații psihice și neuropsihice.

În cazul unei atmosfere educative neprielnice pentru cel marcat de tulburări de limbaj consecințele pot fi izolarea, refuzul de a mai vorbii cu colegii săi, sau cu adulții și se instalează treptat, complexul de inferioritate. Copilul va începe să urască școala, va refuza să-și învețe lecțiile și să-și facă temele și în final, se va ajunge la instalarea unor stări neurotice.

Toate aceste modificări în structura personalității copilului afectează nu numai comunicarea ci și evoluția normală a dezvoltării personalității sale și integrarea socială. Recuperarea copilului cu tulburări de limbaj solicită normalizarea relațiilor sociale ale copilului atât cu adulții, cât și cu copiii. Tulburările de limbaj alterează chiar și atmosfera din clasa de elevi, imitarea fiind destul de frecventă la vârstele mici. Cercetările au demonstrate faptul că elevii cu tulburări de limbaj au randament școlar scazut în comparație cu colegii lor care nu sunt marcați de aceste neajunsuri. Explicația este cât se poate de simplă: copiii cu tulburări de limbaj întâmpină reale dificultăți în a răspunde, a povesti, a citi, a scrie.

Deci prezența tulburărilor de limbaj la copii, are un impact negativ, atât asupra calității vieții acestora, cât și a familiilor lor de apartenență, a grupurilor sau colectivelor în care aceștia își desfășoară activitățile.

1.2. Educarea limbajului tulburat

1.2.1. Importanța intervenției logopedice timpurii

Educarea limbajului tulburat se realizează cu ajutorul logopediei. Terapia timpurie a deficiențelor de limbaj este de o mare necesitate. Cercetările au demonstrat că măsurile timpurii de profilaxie și corectare a tulburărilor de limbaj au o importanță incontestabilă.

Așadar părinții ai căror copii manifestă o tulburare de limbaj trebuie să ia măsuri cât mai devreme cu putință, deoarece după cum am mai spus cu cât se intervine mai repede cu atât rezultatele vor fi mai sigure și mai ușor de atins. De asemenea este recunoscut impactul și stabilitatea peste ani a rezultatelor obținute cu ajutorul logopediei.

Un părinte care observă la copilul său o tulburare de limbaj mai ușoară sau mai gravă poate reacționa diferit, însă după cum am menționat deja a preveni este mai ușor decât să corectezi, de aceea menționăm câteva aspectele elementare în prevenirea tulburărilor de limbaj cum ar fi acordarea unei atenții deosebite prevenirii infecțiilor cavității bucale, ale cavității nazale , igiena corespunzătoare a urechilor, măsuri corecte de suflare a nasului, înlăturarea polipilor dacă este nevoie, măsuri de evitare a zgomotelor puternice. Este important ca în camerele de locuit să existe o umiditate a aerului și o temperatură corespunzătoare și să se înlăture obiceiurilor nesănătoase de sugere a suzetelor, biberoanelor sau a degetelor. Dacă părinții vor respecta aceste măsuri igienico-sanitare, copiii lor vor avea o bază sănătoasă pentru învățarea și dezvoltarea vorbirii și ar reduce în mod considerabil posibilitatea de apariție a tulburărilor de vorbire. (Camelia Zidaru, 2008).

Până la cinci ani copilul prezintă o dislalie naturală iar părinții sunt sfătuiți să vorbească corect și clar cu copilul, deoarece acesta urmărește mișcarea buzelor și încearcă să imite. Părinții trebuie să ceară copilului să vorbească rar, în propoziții scurte, utilizând cuvinte ușor de pronunțat. După vârsta de patru ani, dacă copilul nu pronunță corect este luat în evidență de logoped.

Practica a dovedit că in marea majoritate a cazurilor, atunci când nu sunt cauze medicale, tulburările de limbaj la copii pot fi corectate prin intermediul unei terapii logopedice corespunzătoare fiecărei tulburări, terapie care este realizată de logoped. Există însă, din păcate un număr de copii ai căror părinți tratează cu ușurință asemenea defecte de vorbire considerându-le în mod greșit ca fiind „trecătoare” sau mai mult decât atât, nu apelează la logoped considerând limbajul copilului amuzant.

Având asemenea comportamente tulburările de vorbire ale copiilor se cronicizează ce pot dura toată viața.

În concluzie părinții copiilor cu tulburări de limbaj pot cu ajutorul educatoarei, învățătoarei și al unui logoped să evite fixarea deficiențelor de limbaj și complexele din viitor atât ale sale cât și ale copilului.

Intervenția logopedică trebuie sprijinită neapărat de părinți și de obicei se realizează într-un spațiu în care copilul trebuie însoțit de familie, iar la finalul fiecărei unități de intervenție este necesară evaluarea progreselor. Rezultatele sunt analizate împreună cu părinții. Aceste rezultate se vor consolida prin exerciții care vor fi realizate acasă cu sprijinul părinților și la indicația logopedului. Este esențial ca părinții să realizeze acasă exercițiile logopedice necesare, exerciții care sunt recomandate de către logoped. Dacă părinții vor contribui la realizarea terapiei logopedice și nu vor aștepta rezultate doar de la logoped, rezultatele vor fi vizibile mai devreme . De asemenea sprijinul copilului trebuie să vină și din partea învățătoarei, care trebuie să sprijine progresele realizate și să contribuie la consolidarea acestora.

Este important ca părintele și logopedul să discute de fiecare dată când copilul are o ședință logopedică. Discuția trebuie să fie firească, pozitivă și ar fi bine ca ea să nu aibă loc totdeauna cu copilul de față. Copilul nu trebuie descurajat, el trebuie informat asupra progreselor făcute și să-l recompensăm pentru efortul său.

Pentru fiecare intervenție logopedică, este bine ca logopedul și părintele să se sfătuiască și să găsească calea cea mai bună pentru copil. Acest lucru este important pentru ca metoda de lucru cu copilul să fie personalizată, să-i placă copilului, copilul să participle cu drag la terapie și să-l încurajeze. Să-l facă să îi placă ceea ce face și să depășească mai ușor partea în care întâlnește piedici.

1.2.2. Examinarea, depistarea și diagnosticarea copiilor cu tulburări de limbaj

Corectarea tulburărilor de limbaj se realizează prin intermediul intervenției logopedice.

Intervenția logopedică , indiferent de tipul problemelor de limbaj se realizează în următoarele etape:

Depistarea problemei

Evaluarea complexă

Intervenția propriu-zisă cu evaluări periodice

Evaluarea finală

a. Depistarea problemei reprezintă găsirea unei dificultăți sau a unui complex de dificultăți care se referă la limbajul rostit sau scris.

Depistarea este realizată de un profesionist care și-a propus acest tip de identificare sau poate fi făcută de familie sau de alte persoane apropiate copilului. Aceste persoane constată că modul de comunicare diferă de al altor copii. De regulă copiii cu tulburări de limbaj manifestă greutăți în exprimarea verbală sau învață mai greu scrisul și cititul. A depista o neregulă înseamnă a o identifica în mod generic fără a măsura și fără a cunoaște posibilitatea rezolvării ei.

Depistarea prevede identificarea piedicilor în comunicarea verbală sau scrisăși reprezintă momentul inițial al intervenției logopedice.

Profesorul logoped realizează depistarea copiilor cu tulburări de limbaj la începutul anului școlar, timp de o lună, în toate unitățile aparținătoare cabinetului logopedic. Sunt examinați toți copiii între grupa mijlocie și clasa a IV-a și sunt depistați cei ce prezintă tulburări de limbaj.

Selecția copiilor cu tulburări de limbaj se face prin aplicarea unor probe de depistare, care prin însăși specificul lor, trebuie să fie sistematice, dar limitate și operative, pentru a asigura, într-un timp scurt, examinarea unei colectivități mari de copii. Logopedul realizează personal întreaga activitate de depistare a copiilor cu tulburări de limbaj, ceea ce presupune un volum foarte mare de muncă. El nu se poate baza pe datele provenite din alte surse, învățătoare, educatoare, exactitatea lor fiind îndoielnică. Chiar dacă, cadrele didactice, au ca sarcină cunoașterea temeinică a elevilor și limbajului acestora, totuși informațiile furnizate de ele nu prezintă întotdeauna garanțiile necesare

Evaluarea complexă

Evaluarea complexă a cazului cuprinde identificarea elementelor definitorii pentru tulburarea depistată. După depistare logopedul observă și analizează dificultățile copilului. Evaluarea poate fi de ordin general, această evaluare sesizând locul comunicării în personalitatea copilului sau specifică, în acest caz se identifică în detaliu orice problemă de comunicare, se constată gravitatea acesteia. Sunt folosite teste și probe specifice. Stabilirea cauzelor care determină tulburarea de limbaj, este importantă deoarece acest lucru poate sprijini corectarea. A evalua limbajul înseamnă a stabili ce dificultăți există pentru a putea interveni din punct de vedere logopedic. Probele și testele aplicate de logoped trebuie să se adreseze ariei limbajului deoarece rolul logopedului este de a remedia tulburările de limbaj. Deci pentru corectarea unor tulburări de pronunție nu este nevoie de informații legate de personalitatea copilului sau de gradul de agresivitate a acestuia. Dacă logopedul are nevoie de astfel de date, trebuie să colaboreze cu psihologul școlar. Logopedul va analiza cu ajutorul seturilor de probe și teste problemele de dezvoltare a limbajului . Se va stabili, de asemenea, nivelul de dezvoltare a limbajului copilului luat în evidență.Profesorul logopedrecunoaște cauzele dificultăților de limbaj, pentru a putea inteveni corespunzător.

Intervenția propriu-zisă cu evaluări periodice

După ce a realizat evaluarea , logopedul va face un plan de intervenție personalizat, care schițează ce urmează să se lucreze cu copilul în funcție de punctele tari și punctele slabe ale copilului. Activitatea logopedică variază în funcție de vârsta copilului și particularitățile lui psihoindividuale. Activitățile logopedice se vor desfășura față în față cu logopedul . Intervenția logopedică nu este permanentă, ea constituie o activitate suplimentară față de programul școlar. Ea trebuie planificată în afara orelor de curs și trebuie să fie sprijinită de părinți. Se realizează într-un spațiu special amenajat. Activitatea logopedică trebuie să se desfășoare într-un cadru securizat, să fie o atmosferă relaxantă în timpul activității. Se vor folosi jocurile didactice ca modalități principale de realizare a obiectivelor învățării. În timpul activității logopedice, subiectul trebuie să aibă o atitudine activă și participativă. Deci logopedul trebuie să țină seama de implicarea copilului și de plăcerea pe care trebuie să o resimtă acesta, ținând cont că este o activitate suplimentară. La finalui fiecărei unități de intervenție este necesară evaluarea progreselor. Progresul realizat de copil se discută cu părinții și se va consolida cu teme pentru acasă. Părinții sunt partenerii logopedului și ai copilului în rezolvarea tulburărilor de limbaj. Părinții sunt învățați să continue acasă efectuarea unor exerciții logopedice . La școală învățătorii și profesorii trebuie să știe că elevul se află într-un program logopedic și să sprijine consolidarea progreselor. Dacă părinții vor realiza o repetare a unor exerciții acasă , cu o intensitate și cu o frecvență pe care o recomandă logopedul atunci progresele se evidențiază repede. Legătura logoped-părinte poate fi păstrată printr-un caiect pe care îl completează atât logopedul cât și părintele, după fiecare ședință logopedică. Discuția dintre logoped și părinte trebuie să fie pozitivă și este recomandar să nu se desfășoare în prezența copilului. Copilul nu trebuie să fie descurajat și trebuie să-l informăm și pe el asupra progreselor făcute și să-l recompensăm pentru efortul său.

Pentru fiecare intervenție logopedică, profesorul logoped și părintele este bine să se sfătuiască și să găsească calea cea mai bună pentru corectarea tulburării de limbaj pe care copilul o are.

Evaluarea finală

La finalul unei etape școlare, semestru sau an școlar sau la finalul unei etape de corectare se realizează o evaluare finală a programului de intervenție. Evaluarea va măsura progresele realizate, stabilește ameliorările, stagnările sau regresele. În funcție de acestea se stabilesc obiectivele intervenției logopedice ulterioare sau se încheie terapia logopedică.

1.2.3. Metode și procedee generale de corectarea a tulburărilor de limbaj

În corectarea tulburărilor de limbaj se utilizează două categorii de metode, unele de ordin general, iar altele specifice fiecărei categorii de handicap de limbaj în parte.

La vârsta școlară mică tulburările de limbaj cele mai des întâlnite sunt dislalia și dislexo-disgrafia. Din acest motiv, voi prezenta în continuare metodele și procedeele de ordin general în vederea corectării dislaliilor precum și metodele și procedeele de ordin general în vederea corectării  dislexo-disgrafiei.

Metodele și procedeele de ordin general în vederea corectării dislaliilor:

1. Exerciții de respirație.

2. Exerciții de gimnastică generală.

3. Exerciții de gimnastică a aparatului fonoarticulator.

4. Exerciții de educare a auzului fonematic și de antrenare a atenției auditive.

Aceste exerciții le putem executa împreună cu copilul astfel:

1. Exerciții de respirație urmăresc obținerea unui ritm respirator uniform și educarea echilibrului dintre inspir și expir.

a. Copilul trebuie să fie învățat să inspire pe nas și să expire pe gură. În inspir trunchiul se apleacă pe spate , abdomenul se extinde. În expir trunchiul se apleacă în față și se revine încet la normal.

b. Facem împreună cu copilul exerciții de suflat: Umflă balonul! Suflă în apă cu paiul! Aburește oglinda! Stinge lumânarea! etc.

c. Vom învăța copilul exerciții de respirație diferențiată în oglindă:

-inspir pe gură și expir pe nas

-3 timpi inspir-5 timpi expir

-inspir normal și expir lung

d. Pentru a obișnui copilul să vorbească în expir facem împreună cu acesta următoarele exerciții de respirare verbală.

– pronunțăm vocale , prelung și rar , fără efort, pe expir

– pronunțăm silabe în timpul unui expir

– exerciții ritmice de respirație , însoțite de mișcare și cântec

2. Exerciții de gimnastică generală

-exerciții de gimnastică a membrelor într-un anumit ritm

-mișcări ale gâtului și rotirea capilui

-strânge și deschide pumnul

-exerciții pentru întărirea musculaturii abdominale

-exerciții pentru întărirea musculaturii toracale

-exerciții de gimnastică însoțite de exerciții de respirație și emitere a unor vocale directe

Exercițiile de gimnastică generală se realizează sub formă de joc în camere aerisite.

3. Exerciții de gimnastică a aparatului fonoarticulator se pot face zilnic timp de 5-10 minute.

-exerciții pentru maxilare-închiderea și deschiderea largă a gurii

-mișcări ale mandibulei dreapta-stânga

-exerciții pentru obraji-umflarea și sugerea obrajilor

-spargerea ,,balonașelor”

-exerciții pentru buze-întinderea buzelor prin zâmbet și rotunjirea buzelor prin țuguire

-vibrarea buzelor

-exerciții pentru limbă-ridicarea și coborârea limbii în interiorul cavității bucale

-ridicarea limbii la nas și coborârea limbii la barbă, în exteriorul gurii

-limba ascuțită ca o săgeată și limba ca o lopată

4. Exerciții de educare a auzului fonematic și de antrenare a atenției auditive

a.Se fac împreună cu copilul exerciții de imitare a sunetelor din natură și de pronunție de onomatopee.

b. Recunoașterea persoanelor după voce sau identificarea unor surse sonore.

c. Diferențierea pronunției greșite de cea corectă.

d. Învățarea corespondenței fonem-grafem.

e. Exerciții de analiză fonetică.

Aceste exerciții se fac sub formă de joc în fața oglinzii.

 Metodele și procedeele de ordin general în vederea corectării  dislexo-disgrafiei.

a. Exerciții pentru dezvoltarea musculaturii degetelor și a mâinii

Au o importanță deosebită pentru formarea mișcărilor fine ale degetelor si mâinilor, ceea ce contribuie la o mai bună ținere în mână a instrumentului de scris, la evitarea oboselii și la alunecarea facilă pe foaia de scris, iar ca efect, creșterea vitezei acțiunii și adoptarea unei scrieri "silentioase". Exercițiile sunt îmbinate cu adoptarea poziției corecte a întregului corp.

Exemple de exerciții pentru dezvoltarea musculaturii degetelor și a mâinii:

-miscări ritmice de întindere a brațelor și scuturarea lor

-prinderea și apucarea mingei

-trasarea cu degetul a unor contururi precise

-închiderea si deschiderea ritmica a degetelor

-apropierea și îndepărtarea alternativă și ritmică a degetelor

-mișcarea degetelor prin imitarea cântatului la fluier sau la pian

-decuparea și colorarea literelor

-scrierea grafemelor dupa conturul model

-modelajul în lut sau plastilină

b. Educarea și dezvoltarea auzului fonematic

Auzul fonematic privește capacitatea de a identifica și diferenția sunetele limbii, de a distinge între sunet și literă, între sunet și reprezentarea sa grafică.

Educarea și dezvoltarea auzului fonematic se va realiza sub forma de joc. De exemplu copilul va trebui să ghicească vocile unor copii pe care nu-i vede. Jocul cuvintelor paronime ( tus-dus, spate-spade, roate-roade, tata-data, vata-fata, var-far, vag-fag, vina-fina, lac-rac, lege-rege, lama-rama, gogoși-cocoși,) este eficient. Acest joc contribuie la diferențierea sunetelor  asemănătoare. Se mai pot desfășura sub formă de joc execiții de pronunțare a unui sunet și găsirea lui în text, formarea de cuvinte din litere și sunete ce pot fi confundate și exerciții de analiză fonetică a cuvântului înaintea scrierii acestuia.

c. Educarea și dezvoltarea capacității de orientare și structurare spațială

În formarea deprinderilor de scris-citit funcționarea corectă a activității de orientare și structurare spațială devine o condiție pentru trasarea semnelor grafice și urmărirea succesiunii desfășurării literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a succesiuni rândurilor și repetarea spațiilor între ele se constituie în faze ale procesului de achiziție lexico-grafică, peste care nu se poate trece fără riscul de a crea unele dificultăți. Se pot folosi și exerciții de fixare a schemei corporale.

Tulburările de structurare spațială, cu efecte negative în dimensionarea și plasarea defectuoasă a grafemelor în spațiul paginii ori de percepere corectă a literelor și a raporturilor dintre ele, pot fi înlăturate prin procedee și prin exerciții de formare a deprinderilor de reprezentare grafică a unor forme mai simple, la început, cu ajutorul desenului și reproducerii figurilor geometrice, folosind bețișoare, conștientizarea caracteristicilor liniei drepte și ale liniilor paralele, a uniformității literelor și grafemelor, din aceeași categorie, a respectării distanței egale dintre grafeme și cuvintele în scris, a respectării constante a înclinației scrisului sau a verticalității acestuia.

d. Înlăturarea atitudinii negative față de scris- citit și educarea personalității

Ca orice altă tulburare de vorbire dixlexo- disgrafia, odată instalată, determină o stare de neliniște și teama de insucces, de penibilitate și de subapreciere, ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stresante. Repetarea insuccesului școlar, ca urmare a neputinței exprimării corecte prin comportamentul lexico-grafic, accentuează starea de oboseală intelectuală și fizică.

Principala preocupare a specialistului este aceea de a găsi soluția necesară pentru încurajarea permanentă a logopatului, pentru ca acesta să dobândească încredere în forțele proprii și să depună un efort conștient în corectarea handicapului respectiv.

1.2.4. Metode și procedee specifice logopedice

În funcție de fiecare tulburare de limbaj în parte, există o serie de metode specifice. După cum am menționat mai sus, existând la vârsta școlară mică o frecvență mai mare a dislaliei și a dislexo-disgrafiei voi prezenta terapia specific pentru aceste tulburări.

Terapia specifică pentru corectarea dislaliei

Prima condiție ca terapia logopedică să aibă rezultatele așteptate o constituie câștigarea încrederii în terapia  aplicată, prin stabilirea unor relații de încredere, de apropiere dintre logoped și logopatul dislalic. Pentru a se realiza acest lucru logopedul trebuie să trebuie evitat formalismul, care are loc, mai ales in primele faze ale muncii  logopedice, prin neglijarea particularitatilor de vârstă și individuale ale persoanelor cu care se lucrează.

.    La începutul activității, în primul rând se urmărește formarea sunetului deficitar, adică pe care copilul nu l-a achiziționatz în mod corect. Dacă copilul a învățat greșit sunetul,acesta nu se corecteaza, ci se elaborează de la început un model nou de pronunție a sunetului. întotdeauna exersăm un sunet nou și numai dupa aceea îl introducem în vorbire.

.   sunetul nou este derivat dintr-un sunet corect articulat. Se recurge la sunetele asemănătoare, pe care copilul le pronunță corect. Din acestea treptat se formează sunetele noi corecte, care le înlocuiesc pe cele greșite.

.    Formarea autocontrolului auditiv asupra pronunției este următoarea etapa. Sunetele formate din sunete ajutătoare, oricât de  asemănătoare ar fi sub aspect fiziologic, nu sint la fel din punct de vedere auditiv.

Diferențierea auditivă a noului sunet se sprijină până când se formează controlul acustic asupra modului de articulație pe diferențierea motrico- kinestezică.

.  Evitarea efortului neuro – muscular. Toate exercițiile logopedice trebuie să se realizeze cu un efort minim neuro – muscular. Exercițiile de pronunție trebuie să se realizeze fără exagerări, relaxat, cu o cât mai mică încordare neuro – musculară. Mișcările articulatorii obținute trebuie să fie cât mai naturale. Pentru evitarea hiperfuncțiilor neuro – musculare și a mișcărilor care nu sunt de folos, exercițiile de pronunție a sunetelor ar fi bine să fie executate la început în șoaptă și numai apoi sonor, cu voce. Lecțiile logopedice sunt obositoare atât pentru copil cât și pentru logoped. Pentru evitarea oboselii se recomandă să se facă exerciții de scurtă durată repetate des, prin alternarea cu exerciții de atenție, de memorie, de scris etc. Pentru cruțarea forțelor, se recomandă ca logopedul, la lecțiile de articulație, să vorbească din când în când în șoaptă. Prin aceasta se obține un triplu avantaj. Aude mai bine pronunția copilului, când seexersează concomitent. Vocea sa nu e suprasolicitată. Prin pronunția în șoaptă, atenția copilului se îndreaptă mai intens, decât atunci când se pronunță sonor, asupra gurii logopedului.

-După etapa emiterii corecte a sunetului, se pornește la introducerea sunetelor în silabe, apoi a consolidării sunetului prin introducerealui în cuvinte și pe urmă în propoziții:

Terapia specifică pentru corectarea dislexo-disgrafiei

În corectarea dislexo-disgrafiei se urmăresc ca obiective principale:

 a) în terapia dislexiei: 

1. Etapa premergătoare

.      corectarea tulburărilor legate de schema corporală;

.      corectarea tulburărilor care sunt legate de lateralitate;

.      corectarea tulburărilor de organizare și de structurare spațio-temporală;

.      dezvoltarea aptitudinilor necesare în actul lexic;

.      identificarea, discriminarea și învățarea fonemelor.

2. Etapa literei are două planuri, planul fonetico-auditiv și planul grafo-fonetic, constând în recunoașterea și identificarea literei în cuvânt (fonemul și apoi grafemul).

3.  Etapa silabelor constă în operare cu silabe, recunoașterea fonemului cu grafemul din carte, identificare, compunere (pronunția silabei alcătuite din două foneme diferite) și descompunere.

4. Etapa cuvintelor cuprinde:

.    analiza și sinteza cuvântului (descompunerea cuvântului în silabele anterior învățate și compunerea silabelor în cuvinte);

.    recunoașterea cuvântului (recunoașterea silabelor ce alcătuiesc cuvântul);

.    identificarea cuvântului (citirea lui);

.    operarea cu cuvinte.

5. Etapa propozițiilor constă în recunoașterea cuvintelor ce alcătuiesc propozițiile (analiza și sinteza propozițiilor – descompunerea propozițiilor în cuvintele componente etc.).

b) în terapia disgrafiei:

.    Faza desenului (mâzgălitura, desenul explicativ).

.    Pregătirea pentru scris constă în: maturizarea motorie (motricitate generală, coordonare oculo-motorie, motricitate fină -mobilitatea mâinii, lateralitate), maturizare cognitivă (noțiunea de formă- cerc, dreaptă, curbă, noțiuni spațiale – sus/jos, față/spate, noțiuni spațio-temporale – înainte/după),maturizarea afectivă (interes pentru scris).

.    Inițiere în scriere – reproducerea semnelor grafice, a însușirilor acestora, a elementelor componente ale semnelor grafice, perfecționarea semnelor scrise, întelegerea lor.

1.3. Rolul familiei în corectarea tulburărilor de limbaj la școlarul mic

1.3.1. Familia și rolul ei în educarea copilului

Familia este foarte importantă în formarea și dezvoltarea individului. Din punct de vedere juridic, așa cum au concluzionat mulți autori “Familia constitue o formă istorică de organizare a vieții în comun, care are la bază uniunea dintre un bărbat și o femeie și rudele acestora”(Gh. Tomșa, Gh. Grigore, C. Pârlea, et al 1984). În țara noastră familia, este întemeiată pe căsătoria de comun acord între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (Marcel Rusu, 2005).

Una dintre funcțiile familiei menționată în legislație este funcția educativă, deoarece este cunoscut faptul că familia stă la baza formării personalității unui copil. Părinții sunt primii care acționează în stabilirea regulilor și sunt primele persoane care oferă sprijin necondiționat copilului. Dacă părinții nu își îndeplinesc îndatoririle, stabilite de lege, față de copil sau le realizează în mod defectuos li se pot aplica sancțiuni cum ar fi: darea copilului în plasament familial, decăderea din drepturile părintești sau încredințarea copilului spre creștere și educare unor alte persoane sau în cazuri grave se poate ajunge la răspunderea penală.

Familia poate să influențeze copilul pe mai multe căi, iar rezultatele disfuncției familiale sunt stabilite între cele două extreme: părinte exagerat de protector sau părinte neglijent față de copil. În mod normal într-o familie în care nu există dezechilibre comunicarea dintre membrii săi decurge fără probleme.

Familia este considerată prima școală a copilului. Ea reprezintă nucleul societății sau mai bine spus familia este celula de bază a societății. Familia este cea care satisface trebuințele copilului și oferă protecție acestuia. Pentru copil familia reprezintă primul lui univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct, nemijlocit de copil, în mediul familial, iar atitudinea părintilor au consecințe durabile asupra personalității în formare a acestuia(Emilia Sorițeu, 2007).

S-a stabilit că familia are o influență atât de mare asupra copilului încât informațiile primite în familie, educația primită în cadrul ei rămân întipărite în mintea unui om pentru toată viata în profilul lui moral-spiritual.

În cazul familiilor subculturale, a familiilor defavorizate în care nu există cadrul și conditiile necesare învățării, care neglijează și nu supraveghează copii, nu mențin legătura cu instituțiile școlare, lasând educația numai pe mâna educatorilor, apare riscul factorilor de stres in adaptarea la viața școlară (N. Vlad, 1994). Familia este prima care intervine în formarea caracterului unui copil și începe înaintea altor instituții. În general, cei doi părinți, deși sunt implicați egal în procesul de educație al copilului/copiilor, au sarcini diferite. Mama este cea care oferă afectivitate, iar tata este cel care reprezintă autoritatea în casă , mama are o “funcție interioară”pe când tatăl are o”funcție exterioară” (Emilia Sorițeu 2007). Prima dintre funcții , cea interioară, pe care o deține mama se referă la atmosfera intrafamilială și la asigurarea securității afective, la asigurarea calmului și climatului favorabil în familie, iar a doua funcție constă în asigerarea comunicării socio-familiale și la respectarea normelor morale. Ambii părinți asigură comfort și securitate, ambii răspund de situația copilului în familie, de armonizarea vieții de familie. Aceste lucruri se vor realiza dacă cei doi părinți vor îmbina cele două aspecte, atitudinea afectuasă a mamei cu autoritatea sau exigența rațională a tatălui.

O viață de familie în care există mari diferențe de opinii în ce privește creșterea și educarea copilului, în care nu există unitate de cerințe și consecvență în atitudini, o viață de familie frământată de tensiuni, lipsită de afecțiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziție sau chiar violență va conduce inevitabil la reacții de inadaptare, frustrări, la stări în care copilul nu se va simți iubit.

Caracteristicile vietii în familie sunt date de structura relațiilor ce se formează la nivelul ei, cât mai ales de valorile pe care se întemeiază aceste relații și pe care le promovează. Dacă în familie există un climat bazat pe inegalitate între membrii ei, acest fenomen negative se va răsfrânge negativ asupra influențelor educative ale familiei. Cel mai des întâlnit stil într-un astfel de model este stilul autoritarist , cel care se bazează pe valorizarea supunerii și respectului excesiv. Acești părinți nu vor negocia reguli și nici treburi casnice, ei cred într-o ierarhie familială strictă, cu tatăl de obicei în vârf, mama subordonată lui iar copilul ocupând ultimul loc.

Dereglarea climatului familial declanșează stări tensionale, blocaje sau disfuncții ale comunicării dintre părinți și copii, stări de insatisfacții comportamentale regresive, timiditate excesivă sau ostilitate. Importante efecte negative provoacă și permisivitatea sau toleranța excesivă. Ele generează o relativă destructurare a relațiilor de familie fiind însoțită de o slăbire considerabilă a potențialului educativ al mediului familial(Marinela Alecu 2007).

Sunt părinți care devin îngrijorați de dezvoltarea limbajului copilului abia când realizează că limbajul acestuia e diferită de a altor copii de vârsta lui. Acest lucru se întâmplă când părinții pot să-și compare propriul copil cu alții sau când cineva le atrage atenția. În multe familii, din păcate cei doi părinți nu-și propun obiective educative comune, de exemplu mama dorește să-l ajute pe copil să-și corecteze tulburarea de limbaj, prin realizarea anumitor exerciții, recomandate de învățătoare sau logoped, iar tatăl tratează cu superficialitate tulburarea copilului, să considere că vorbirea defectuoasă face parte „din copilărie”. Astfel între tată și mamă apar discuții care vor dezorienta copilul.

Părinții trebuie să știe că nu cadourile, nu numărul de ore de prezență fizică alături de copil în familie sunt importante în educația copilului, ci conținutul activităților desfășurate în familie prin elementele lor concrete, influențează în raport cu natura sa personalitatea copilului.

Relația educativă dintre părinte și copil este influențată și de așteptările față de copil. Aceste așteptări nu ar trebui să îi constrângă pe copii într-un rol cu prea multe sarcini și foarte puține situații de a se desfășura liber. S-a constatat că activitatea educativă din familie ar trebui să urmărească într-o mai mare măsură adaptarea și totodată raționalizarea exigențelor, a cerințelor familiale la posibilitățile de înțelegere ale copiilor (Marinela Alecu, Emilia Sorițeu 2007).

O relatie bună între părinți și copii este condiția dezvoltării sănătoase și armonioase a copilului.

Iată câteva recomandări care țin de natura „meseria” de a fi părinte publicate în „Școala și părinții” de Doina Lepădat și Nicoleta Valușescu (2009):

Iubește-ți și acceptăți copilul așa cum este!

Respectă-ți copilul!

Fii un exemplu bun pentru copilul tău!

Implică-te în viața lui!

Vorbește cu el!

Dă-i libertatea să se joace!

Folosește disciplina în educație!

Crește un copil sănătos!

Alege calitatea pentru copilul tău!

Există un NU și pentru tine!

a) NU îți deprecia copilul!

b) NU folosi amenințări care pot avea urmări în comportamentul său!

c) NU avea pretenția ca fiu tău să fie cuminte tot timpul!

d) NU îți cumpăra copilul cu bani, ca să fie de partea ta!

e) NU impune copilului mic să promită!

f) NU televizorul să-ți educe copilul!

g) NU face exces de cuvinte când îi vorbești!

h) NU insista să obții o supunere imediată și oarbă din partea lui!

i) NU îl răsfăța exagerat!

j) NU îl minți niciodată!

k) NU îi cere respectarea unor reguli inadecvate vârstei lui!

Fiecare părinte are stilul propriu în îndeplinirea funcției educative (Anișoara Strachină, 2008):

a) Părintele indulgent – permite copilului său să facă ce vrea, fără ca el ca părinte să stabilească multe reguli. Acest tip de părinte se consultă cu copilul când trebuie să ia o decizie, îi ascultă părerile . Părintele indulgent este interesat de activitățile în care este implicat copilul . Copilul este pedepsit foarte rar de acest tip de părinte. Copiii cu astfel de părinți au o personalitate distinctă, iau cu ușurință decizii și sunt creativi. Un astfel de copil crescut de niște părinți indulgenți, nu înțelege rolul limitelor și se supune greu regulilor.

b)Părintele autoritar – cere copilului să respecte cu strictețe regulile impuse de el și dacă copilul greșește este pedepsit. Dacă copilul dorește să își manifesta independența acest tip de părinte acest lucru ca o răzvrătire și astfel apare conflictul părinte- copil . Copilul cu părinte autoritar va deveni ordonat, respectuos și va tinde spre perfecționism. În schimb, ca un dezavantaj, copilul crescut de un părinte autoritar nu va fi maleabil și va fi și el la rândul lui un părinte neiertător și autoritar. Acest copil va fi lipsit de inițiativă deoarece se va teme să nu greșească.

c) Părintele indiferent – neglijează copilul, nu este interesat de idealurile acestuia. Părerea copilului nu este luată în seamă. El va deveni un copil timorat și va avea o stimă de sine scăzută. Acest tip de copil va fi mai rezistent la greutățile vieții, va fi mai rigid, mai insensibil, mai apatic din cauza lipsei de afecțiune.

d) Părintele protector –este foarte atent la nevoile pe care le are copilul și se dedică copilului cu toată făptura sa . Părintele protector oferă copilului securitate, sprijin și protecție tot timpul. Din păcate, uneori acest părinte exagerează cu protecția acordată copilului. Copilul cu astfel de părinți se va simți „sufocat” și va încerca să se îndepărteze de părinți. El observă că este complicat să vorbească cu părintele despre probleme personale, de frică că acesta nu va înțelege problema sa și se va îngrijora. Acest copil va învață să ascundă informația.

e) Părintele democratic – respectă întotdeauna drepturile copilului, dar stbilește reguli care va cere să fie respectate, fără de toți membrii familiei. Acest tip de părinte este destul de indulgent , deschis spre nou, dar este în același timp destul de autoritar, impune o disciplină riguroasă învățându-l pe copilul său respecte reguli. Părintele democratic este protector pentru a oferi securitate copilului. Acest părinte oferă sprijinul copilului său de câte ori este nevoie. El este suficient de înțelegător cu copilul și are încredere în capacitatea copilului. De asemenea îl încurajează să fie independent, îi respectă părerile și interesele.

După ce am parcurs aceste stiluri parentale putem spune că fiecare stil are atât avantaje cât și dezavantaje, însă unele stiluri prezintă mai multe dezavantaje decât altele.

Specialiștii au concluzionat că stilul parental cel mai de preferat este stilul democratic.

Pedagogul John Locke, fiind convins de puterea exemplului pe care îl oferă părinții, de înclinația către imitație pe care o are copilul, se adresa părinților „Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care i-ați prezentat-o drept o greșeală când a comis-o , el cu siguranță se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră și se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu veți putea găsi metoda adecvată care să în îndrepte ”(John Locke, 1971).

În concluzie acțiunea educativă a părintelui asupra copilului, dacă este făcută cu responsabilitate și seriozitate este cea mai bună cale de urmat în formarea personalității copilului, în procesul de însușire a unui comportament pozitiv.

1.3.2. Integrarea copiilor cu tulburări de limbaj în școală

Educația integrată tratează integrarea în învățământul de masă fără discriminare a copiilor cu cerințe educative speciale în educație: defavorizați socio-economic și cultural, copii cu deficiențe senzoriale, copii cu deficiențe fizice sau intelectuale, copiii instituționalizați în centrele de asistență și ocrotire, copii cu tulburări socio-afective ușoare, copii care prezintă tulburări comportamentale, sau copii care au tulburări de limbaj, caz care este studiat în lucrarea aceasta.

Literatura de specialitate românească folosește pentru educație incluzivă și denumirea de învățământ integrat. Sistemul de învățământ special în țara noastră este organizat asemănător cu sistemul de învățământ obișnuit. El cuprinde următoarele forme de organizare: învățământ preșcolarcare cuprinde grădinițe speciale, grupe speciale care funcționează pe lângă grădinițe obișnuite sau prin integrarea copilului cu cerințe educative speciale în grădinițe obișnuite care funcționează cu sau fără structuri și servicii de sprijin și servicii de asistență socială. Important este că la noi în țară, ca și în multe țări , învățământul trebuie adaptat la cerințele copilului și nu copilul trebuie să se adapteze la cerințe semifabricate. O pedagogie centrată asupra copilului este benefică pentru toți cei care studiază în condiții cât mai normale(S. Tihan, 2008).

Școala obișnuită trebuie să răspundă la cerințele elevilor îmbinând diferitele stiluri de învățare și diferitele forme, grade de reușită școlară, asigurând o educație de calitate pentru toți prin: programe de învățământ adecvate, strategii didactice concrete, organizare eficientă, Școala trebuie să colaboreze și să folosească resursele parteneriatelor cu toate instituțiile comunității.

În lucrarea de față ne referim în primul rând la copii cu tulburări ușoare sau medii de vorbire care pot fi integrați mai ușor într-o școală normală. Referindu-ne la dezvoltarea copilului nu trebuie să uităm că fiecare individ are ritmul său de dezvoltare, deși etapele de dezvoltare sunt stabilite copiilor în general, în funcție de vârsta acestora, deoarece fiecare copil este unic.

Astfel chiar dacă învățătoarea sau părintele depistează anumite rămâneri în urmă în dezvoltarea unui copil, nu trebuie să stabilească imediat un diagnostic de copil cu cerințe educative speciale. Dacă vorbim însă de tulburări de limbaj, dacă acestea sunt depistate la copil, nu trebuie să se întârzie luarea unor măsuri de corectare cu ajutorul unui logoped care va ști să realizeze cu copilul intervenția logopedică de care acesta are nevoie.

Copiii cu tulburări de limbaj au aceleași nevoi ca și copiii cu o dezvoltare aproape de standard. Ei doresc să vorbească, așa cum pot ei, să fie iubiți, să se joace, să fie în siguranță și să-și dezvolte abilitățile.

Pentru acești copii avem nevoie de strategii și metode speciale în conformitate cu nevoile lor. Dacă între familie, învățătoare, logoped există o colaborare corespunzătoare copiii cu tulburări de limbaj depășesc cu succes aceste tulburări. Învățătoarea trebuie să găsească căile prin care să răspundă tuturor elevilor din clasă, priviți ca persoane unice care viecare are individualitatea sa.

Scopul cadrelor didactice este de a sprijini elevii să obțină rezultate bune în clasă, inclusiv pe cei care prezintă particularități individuale de dezvoltare, particularități care trebuiesc depășite.

Tulburările de limbaj fac parte din categoria de cerințe educative speciale despre care se vorbește în materialul UNESCO.

Prin Cerințe Educaționale Speciale se face referire la acele „necesități educaționale” suplimentare obiectivelor generale ale educației școlare, necesități care implică o școlarizare adaptată particularităților fiecărui individ în parte, o intervenție specifică, pentru a se realiza o recuperare bună.

În școlile unde nu există logoped activitatea învățătoarelor privind corectarea tulburărilor de limbaj la copii este mai intensă, întreaga responsabilitate de corectare a acestor tulburări revenindu-le integral.

Din practică se știe că atitudinea învățătoarei trebuie să dovedească iubire față de copii, calm, atractivitate, bunăvoință, să-i încurajeze pe copii și să-i mobilizeze în efectuarea exercițiilor necesare în corectarea tulburărilor de limbaj. Nici un copil cu tulburări de limbaj, nu trebuie să fie jignit, stigmatizat de nici un alt copil, ci învățătoarea va căuta să creeze o atmosferă caldă de prietenie, colegialitate. Cadrul didactic va demonstra celorlalți copii, că și copiii cu tulburări de limbaj sunt copii valoroși ca și ceilalți, ținându-se cont de principiul democratic al valorii egale.

Va fi evitată compătimirea, mila sau alte conduite care pot da impresia unei devalorizări. Dascălul va transmite aceleași așteptări pentru toți copiii și va stabili limite similare în învățare . Va trebui să aibă multă răbdare, în corectarea tulburărilor de limbaj, exercițiile dovedindu-și eficacitatea în timp.

Dacă școala are logoped munca învățătoarei se ușurează, deoarece logopedul va coordona terapia tulburărilor de limbaj pentru fiecare copil cu tulburări de limbaj, rolul învățătoarei este acela de colaborator în corectarea acestor tulburări.

Integrarea copiilor cu tulburări de limbaj în programul școlii este facilitată de realizarea parteneriatului între părinți și școală. Părinții sunt persoanele care dețin informații despre copil, care cunosc cel mai bine copilul. Relația de parteneriat presupune întâlniri în cadrul cărora cadrele didactice informează părinții cu privire la conținuturile și metodele didactice, la programele clasei de elevi, presupune ședințe cu părinții, participarea acestora la excursii, serbări și alte activități extrașcolare. Relația școlii cu părinții copiilor cu tulburări de limbaj este nu numai benefică, ci și necesară, ea oferind informații despre dizabilitatea copilului, precum și despre alte amănunte care sunt importante de știut pentru dezvoltarea lui școlară, viitoare.

Importante sunt informațiile referitoare la factorii care pot influența negativ cum ar fi fobiile, diferite neplăceri, stimuli negativi, atitudini care determină inhibarea sau izolarea. Fiind cunoscuți acești factori, se poate interveni pentru înlăturarea, lor prin intermediul unor terapii specifice, terapii care se realizează în școală, în cadrul consilierii psihopedagogice.

Comunicarea bună dintre părinte și dascăl ca și comunicarea părinte și copil, în cadrul integrării copilului în școală asigură un echilibru corespunzător.

Pentru integrarea cu succes a copiilor cu tulburări de limbaj în învățământul de masă, în clasele obișnuite de copii sunt necesare:

– existența unui logoped care să corecteze tulburările de limbaj ale acestor copii

– existența unor centre de resurse, informare și comunicare pentru cadrele didactice

– formarea inițială si continuă a cadrelor didactice în această problemă

– adaptarea și flexibilitatea curricumului școlar

– evaluarea progresului școlar al copiilor cu tulburări de limbaj

– implicarea, încurajarea participării părinților, schimbul de informații, consilierea părinților în măsura solicitărilor și a necesităților, mobilizarea resurselor umane disponibile și competente.

Atitudinea învățătoarei și a celorlalte persoane din apropierea copilului are o mare importanță asupra vorbirii copilului, în special asupra consolidării unor dificultăți de pronunție și de articulare. Pentru dezvoltarea copilului nu sunt sănătoase, din partea părinților nici o atitudine de hiperexigentă, dar nici o atitudine permisivă, ambele atitudini conducând la deteriorarea relațiilor dintre părinți și copii și la formarea la aceștia a unor condiții indezirabile. O atitudine echilibrată care se bazează pe comunicarea frecventă cu copilul, antrenarea copilului în viața și în unele probleme legate de familie sunt în măsură să îl motiveze pe copil sub toate formele, să-i formeze o stimă de sine ridicată și să dezvolte atitudinile voluntare.

Vorbirea copilului reflectă în mare măsură vorbirea pe care o aude în jurul său. De aceea mediul înconjurător este responsabil de vorbirea copiilor din momentul în care acesta începe să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său și să se emită. De o mare însemnătate este și nivel socio-cultural al mediului asupra dezvoltării copilului. Dacă mediul este elevat, nivelul cultural mai ridicat și copilul se bucură de prezența adulților în acest mediu, atunci copilșul va fi mai stimulat, va găsi modele mai corecte și mai puțin diferențiate între ele, încât stimularea respectivă se va resimți în mod favorabil în dezvoltării limbajului. Dacă mediul cultural în care se află copilul este sărac, cu un limbaj sărac, adeseori plin de jargoane sau încărcat de regionalisme, va deveni un fel de „model” pentru copil. Acest copil va învăța să pronunțe, să repete și să-și însușească ceea ce aude în jurul său. De multe ori mediile sărace determină o insuficientă stimulare și dezvoltare intelectuală a copiilor, copii normali putând să ajungă să se comporte ca niște copii debili mintali.

Concluzionăm că responsabilitatea învățătoarei, a logopedului și a tuturor cadrelor didactice care lucrează cu un copil cu tulburări de limbaj , este foarte mare. Aceste cadre didactice trebuie să adapteze metodele, să lucreze pe corectarea tulburărilor de limbaj, colaborând împreună pentru a realiza o integrare școlară bună iar copilul să depășească cu succes perioada cu tulburări , și să înregistreze succes școlar.

Se poate întâmpla să nu existe o suficientă colaborare cu unii dintre părinți, sau și mai rău obiectivele și valorile părinților să fie diferite celor din școală. Pentru binele copilului cadrele didactice trebuie să construiască cu părinții relații de colaborare, să explice acestora că întreaga activitate din școală se desfășoară în sprijinul dezvoltării armonioase a copilului.

În munca de corectare a tulburărilor de limbaj, o mare importanță o are relația învățătoare-logoped. Această relație trebuie să înceapă în momentul observării de către învîțătoare a eventualelor tulburări apărute în dezvoltarea limbajului copilului și trebuie să continue până la înlăturarea definitivă a tulburărilor. Însă această relație nu este posibilă în unele situații, cum sunt mediile școlare din mediul rural din România, unde nu există logoped, astfel învățătoarea fiind singura instanță educativă cu studii de specialitate cea mai competentă în corectarea tulburărilor de limbaj .

1.3.3. Colaborarea între factorii implicați în terapia logopedică

După cum am mai spus educarea limbajului tulburat se realizează prin intermediul terapiei logopedice, care este o activitate amplă, desfășurată pe multe planuri. Se lucrează individual sau pe grupe de copii, în funcție de tulburarea de limbaj pe care o are fiecare copil, de gravitatea acesteia și de vârsta copilului .

           Scopul terapie logopedice îl constituie, la modul general, adaptarea școlară și socială a elevului . Pentru a realiza cu succes terapia logopedică, logopedul va lucra în echipă cu toți factorii implicați în recuperarea limbajelor tulburate.

Partenerii logopedului sunt cadrele didactice din școală care intră în contact direct cu copiii aflați în terapie logopedică și părinții acestor copii. O condiție important pentru reușita terapiei este existența unor relații de colaborare, înțelegere, între factorii implicați. Toate aceste persoane trebuie să manifeste deschidere către cerințele acestor copii. Peste tot în lume implicarea familiei în educația copiilor este esențială pentru reușita școlară. La orice copil dar mai ales la copii cu cerințe educative speciale, gradul de interes pe care îl manifestă părinții pentru copil este de regulă direct proporțional cu colaborarea pe care părinții o au cu școala. Acest interes al părinților pentru copil se reflectă în rezultatele obținute de copil la școală. Psihopedagogia care fixează copilul ca obiectiv principal, susține că familia este educatorul principal care are cea mai mare capacitate de modelare.

Rolul important al școlii este  de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii și să facă față greutăților pe care acestea le întâmpină.

          Învățătoarea trebuie să cunoască problemele copiilor pe care îi va primi în clasă cu scopul înțelegerii acestora și pentru a-și putea planifica activitățile, în funcție de nevoile copiilor. Relația școlii cu părinții copiilor cu cerințe educative speciale este importantă, ea oferind informații despre specificul dizabilității școlarului, precum și date despre modul de dezvoltare a acestuia. Părinții vor informa și despre factorii care influențează negativ și care ar trebui evitați.

        O bună colaborare între școală și familie este un punct de plecare pentru colaborarea cadrelor didactice și apoi a părinților cu profesorul logoped.

 Dacă părinții colaborează cu logopedul rezultatele terapiei logopedice pot să fie mai rapide și vizibile . Părintele va trebui să repete cu copilul acasă exercițiile pe care logopedul le va indica. Pentru fiecare tulburare în parte și pentru fiecare copil, logopedul va alege programul de recuperare corespunzător și de aceea se recomandă intervenția specializată a logopedului în recuperarea limbajului. Ceea ce începe logopedul trebuie continuat acasă cu părinții și la școală. Dacă o deprindere de pronunție corectă nu este consolidată în vorbirea independent și dacă se face o pauză, copilul poate să revină la rostirea defectuoasă de dinainte de realizarea terapiei logopedice. Există părinți care caută scuze pentru a lipsi copilul de la terapia logopedică începută ceea ce nu este în favoarea copilului. Părintele trebuie să fie conștient că el este responsabil de cum va reuși copilul să-și corecteze limbajul și să se integreze în colectivul clasei. Copilul care este fi integrat în școală cu tulburări de pronunție, are toate șansele să aibă și tulburări de scris-citit. Cu sprijinul învățătoarei, profesorilor și părinților, logopedul ajută copilul să-și corecteze tulburarea de limbaj, ceea ce va duce la ușurarea muncii la clasă, fiindcă acel elev se va putea alinia, împreună cu ceilalți elevi, la solicitările și cerințele programei școlare.
           Din nefericire situațiile în care părinții nu colaborează cu școală se întâlnesc des. Părinții nu colaborează cu școala din motive diferite. Un motiv ar fi percepția diferită a unor părinți cu privire la valoarea școlii, a copiilor.

 Cadrele didactice pot să formeze copilului o imagine eronată despre capacitățile proprii, iar acesta va ajunge să aibă o stimă de sine scăzută, ceea ce poate influența destinul social al copilului.

   Creșterea numărului de copii cu tulburări de limbaj  impune adoptarea unor măsuri de prevenție și de intervenție. Din păcate, lipsa de informație este destul de întâlnită și astfel activitatea logopedului este de multe ori îngreunată de obstacole mai ales în ceea ce privește acordul cadrelor didactice și uneori al părinților care refuză ca propriul copil să participe la activități de terapie logopedice. Părinții refuză terapia logopedică deoarece nu sunt informați. Este importanță informarea cu privire la scopurile activităților logopedice. În acest sens, colaborarea profesorului logoped cu cadrul didactic este esențială pentru corectarea defectelor, atât de vorbire, cât și a problemelor de scris -citit.  

      Educația părinților și consilierea psihopedagogică a acestora, realizată de psihologul școlar sunt importante pentru a se putea realize o integrare optimă în școală a copiilor cu cerințe educative speciale. Comunicarea părinte – dascăl și comunicarea părinte – copil, asigură echilibrul necesar în vederea integrării copilului în școală.

             Familiile dezorganizate au probleme în ceea ce privește comunicarea, echilibrul familiei fiind tulburat de conflictele care au loc.

Este greu ca un copil care nu vorbește sau are diverse dislalii, care de cele mai multe ori nu este luat în seamă, nici de părinți, nici de medicul de familie, din diverse motive. Din această cauză se ajunge la vârste la care aceste tulburări deja sunt un handicap.

         De multe ori copiii cu tulburări de limbaj locuiesc la zeci de kilometri de specialistul logoped iar părinților le este greu să deplaseze copiii o distanță așa de mare. Din acastă cauză, mulți copii ajung adulți cu probleme de vorbire.

        Nu este în avantajul copiilor să existe pentru profesorul logoped, o normă de 500 de elevi din două motive, unul pentru că în orașe acești specialiști există insuficienți numeric, pe când în rural profesori logopezi sunt foarte rari.

Este de dorit ca oricare copil din țara noastră să beneficieze gratuit de suport logopedic dacă este necesar, indiferent unde locuiește copilul.

Despre logopedie, ne așteptăm, ca în viitor, lumea să o pună acolo unde îi este locul, pentru că ea le ajută copiii să devină adulți funcționali.

În școală se va urmări cunoașterea și prevenirea cauzelor care declanșează tulburări de limbaj și asigurarea unui climat favorabil dezvoltării normale a limbajului.

BIBLIOGRAFIE

BOSCAIU E.,  Bâlbâiala – prevenire și tratament, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1983.

BOSCAIU E., Îndrumător pentru dezvoltarea vorbirii in colectivitățile de copii (vârsta antepreșcolară), Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1983.

CALMY  S., Cum să facem  exerciții grafice,  Ed.  Didactica și Pedagogica, București, 1967. 

MUSU   I.,  TAFLAN   A.,   Terapie   educațională   integrată,   Ed. ProHumanitate, Sibiu, 1997.

NEVEANU POPESCU P., Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 1978.

PĂUNESCU C. și alții,  Intoducere în logopedie, voi. 1, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1976.

PĂUNESCU C, Dezvoltarea vorbirii copilului și tulburările ei, E.S.D.P., Bucuresti, 1962.

STĂNICA C,  VRAȘMAȘ  E.,   Terapia  tulburărilor de limbaj, București, 1994.

VERZA E.,  Ce este logopedia?,  Ed.  Didactica și  Pedagogica, București, 1982.

VERZA E.,   Disgrafia și terapia ei, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1983.

VERZA E., Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, școli normale, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1998.

VERZA E., Metodologii contemporane în domeniul defectologiei și logopediei, Ed. Universitatii București, 1987.

ANCA M., Logopedie, Presa Universitară Clujană, 2002.

GUȚU M., Curs de logopedie, Presa Universitară Clujană, 1974.

JURCĂU E., JURCĂU N., Cum vorbesc copiii noștri. Editura Dacia, 1989.

JURCĂU E., JURCĂU N., Învățăm să vorbim corect. Editura Printek, 1999.

VERZA E.,Dislalia și terapia ei, Editura Didactică și Pedagogică, 1997.

BUNESCU Gh., Democratizarea educației și educația părinților, www.leducat.ro.

PUFAN C., Corectarea tulburărilor de vorbire la preșcolari, Suplimentul pentru învățământul preșcolar editat de Revista de Pedagogie.

STRACHINĂ ANIȘOARA, Familia și școala- factori determinanți ai integrării sociale a școlarului mic, Editura Pim, Iași 2008.

SUSA GEORGETA, CARMEN FLORICA NICA, CUCU SENTA DOINA, Împreună vom reuși! – pentru părinți și cadre didactice, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea 2008

VRĂȘMAȘ ECATERINA ADINA, Consilierea și educarea părinților, Editura Aramis, București 2002.

VRĂȘMAȘ ECATERINA ADINA, Să învățăm cu plăcere, Supliment al revistei Învățământul preșcolar.

ZIDARU CAMELIA , Metode și procedee utilizate în depistarea și corectarea defectelor de vorbire, Editura IRCO Script, 2008

TOBOLCEA I. (2009). Curs logopedie, Iași.

VERZA E. (2007). Defectologie și logopedie. București

www.copii.ro

www.didactic.ro

www.edu.ro

www.kidsource.com

www.scoalapărinților.ro

www.scribt.com

www.unibuc.ro

www.referate ro

www.uwsp.edu

BIBLIOGRAFIE

BOSCAIU E.,  Bâlbâiala – prevenire și tratament, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1983.

BOSCAIU E., Îndrumător pentru dezvoltarea vorbirii in colectivitățile de copii (vârsta antepreșcolară), Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1983.

CALMY  S., Cum să facem  exerciții grafice,  Ed.  Didactica și Pedagogica, București, 1967. 

MUSU   I.,  TAFLAN   A.,   Terapie   educațională   integrată,   Ed. ProHumanitate, Sibiu, 1997.

NEVEANU POPESCU P., Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 1978.

PĂUNESCU C. și alții,  Intoducere în logopedie, voi. 1, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1976.

PĂUNESCU C, Dezvoltarea vorbirii copilului și tulburările ei, E.S.D.P., Bucuresti, 1962.

STĂNICA C,  VRAȘMAȘ  E.,   Terapia  tulburărilor de limbaj, București, 1994.

VERZA E.,  Ce este logopedia?,  Ed.  Didactica și  Pedagogica, București, 1982.

VERZA E.,   Disgrafia și terapia ei, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1983.

VERZA E., Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, școli normale, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1998.

VERZA E., Metodologii contemporane în domeniul defectologiei și logopediei, Ed. Universitatii București, 1987.

ANCA M., Logopedie, Presa Universitară Clujană, 2002.

GUȚU M., Curs de logopedie, Presa Universitară Clujană, 1974.

JURCĂU E., JURCĂU N., Cum vorbesc copiii noștri. Editura Dacia, 1989.

JURCĂU E., JURCĂU N., Învățăm să vorbim corect. Editura Printek, 1999.

VERZA E.,Dislalia și terapia ei, Editura Didactică și Pedagogică, 1997.

BUNESCU Gh., Democratizarea educației și educația părinților, www.leducat.ro.

PUFAN C., Corectarea tulburărilor de vorbire la preșcolari, Suplimentul pentru învățământul preșcolar editat de Revista de Pedagogie.

STRACHINĂ ANIȘOARA, Familia și școala- factori determinanți ai integrării sociale a școlarului mic, Editura Pim, Iași 2008.

SUSA GEORGETA, CARMEN FLORICA NICA, CUCU SENTA DOINA, Împreună vom reuși! – pentru părinți și cadre didactice, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea 2008

VRĂȘMAȘ ECATERINA ADINA, Consilierea și educarea părinților, Editura Aramis, București 2002.

VRĂȘMAȘ ECATERINA ADINA, Să învățăm cu plăcere, Supliment al revistei Învățământul preșcolar.

ZIDARU CAMELIA , Metode și procedee utilizate în depistarea și corectarea defectelor de vorbire, Editura IRCO Script, 2008

TOBOLCEA I. (2009). Curs logopedie, Iași.

VERZA E. (2007). Defectologie și logopedie. București

www.copii.ro

www.didactic.ro

www.edu.ro

www.kidsource.com

www.scoalapărinților.ro

www.scribt.com

www.unibuc.ro

www.referate ro

www.uwsp.edu