Rolul Parental In Aplanarea Socului Educational

ARGUMENT

Pregătirea pentru viață a omului de mâine începe din primele luni de existență și primii chemați să pună bazele educației sale sunt părinții, familia.

Cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului matur începe în primi ani de viață. După această vârstă școala și societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl constituie bazele educației primilor ani,în familie.

Familia reprezintă pentru un organism reglator, care permite – în ciuda unei aparente sărăcii de mijloace – să trăiască o viață foarte intensă, o viață proprie copilăriei.

Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este așa de sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potențialului dezvoltării copilului fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate atât de direct, de vital de copil ca părinții.

Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăiește în familia sa o gamă variată de relații interindividuale copiindu-le în propria conduită.

Cu triplă funcție (reglatoare, socializatoare și individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalității și conturarea individualității fiecărui copil.

Din punct de vedere practic,responsabilitatea socială a părinților se realizează în raport nemijlocit cu modalitățile în care pentru educarea copilului în spiritul idealului de viață aceștia știu să folosească autoritatea lor părintească.

Autoritatea părintească nu trebuie să însemne ton autoritar, nici ordine sau dispoziții date copiilor și nici sancțiuni (mergând uneori chiar la bătaie), ci o stare de ierarhizare a modalităților de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de părinți și sfârșește cu „înțelegerea” dorită de copii. De modul cum părinții știu să folosească autoritatea cu care sunt investiți, depinde și ascultarea din partea copiilor,educarea lor.

După ce copilul intră într-o instituție de educație și învățământ, sarcinile educației se divizează între aceste instituții și familii. Educatorii de profesie este firesc să fie mai bine pregătiți în domeniul activității educative, fiind calificați pentru o asemenea activitate. Ca atare este firesc ca ei să aibă rolul coordonator. Acest lucru trebuie făcut cu mult tact, pentru ca părinții să nu se simtă marginalizați sau subestimați. Din contră ei trebuie să simtă în continuare responsabilitate in educația copiilor.

În domeniul educației intelectuale părinții nu pot da ajutor afectiv și nici nu este bine să li se pretindă. Ei pot fi de folos școlii creându-le copiilor condiții adecvate pentru desfășurarea activităților de studiu individual, iar când este vorba de copii dotați, părinții trebuie îndrumați să le creeze condiții suplimentare.

Un rol deosebit îl are familia în domeniul educației morale. Sintagma românească a celor 7 ani de acasă vizează tocmai educația morală, adică expresia exterioară a acesteia: comportamentul. Comportamentul elevat (cetățenesc,civilizat,moral) nu apare de la sine, ci numai în măsura în care părinții se preocupă de formarea lui.

Aceluiași cadru educațional de familie îi sunt proprii și cultivarea dragostei față de frumos, privită ca un aspect al pregătirii bunului gust al copilului față de îmbrăcăminte, de ținută fizică, de cadru al locuinței, precum și ca frumusețe în comportare, în relațiile cu cei din jur.

Unitatea de acțiune a celor doi factori (școală – familie) în formarea copilului este condiționată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru și o cunoaștere reciprocă. Interesul comun al celor două instituții trebuie să determine o mișcare de apropiere cu dublu sens, familie – școală, școală – familie, în vederea unei suficiente cunoașteri a ambelor părți.

Pentru o intervenție oportună trebuie ca învățătorul să cunoască bine condițiile vieții de familie unde trăiște copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei, pentru cunoașterea condițiilor de viață, a regimului de activitate și odihnă, a raporturilor dintre părinți – copii, precum și a climatului familial în general. Acțiunea comună și apropierea mai mare se realizează dacă vizitele sunt reciproce în sensul că și părinții trebuie să vină uneori chiar asistând la unele activități și realizări ale copiilor în timpul orelor.

Cadrul mai larg de informare teoretică a familiilor în probleme de pedagogie este acela al adunărilor generale periodice, unde la așa-zisele mese rotunde cu învățătorii și specialiștii se dezbat aspecte importante referitoare la modul de creștere, îndrumare si educare a copiilor.

Buna cunoaștere a ceea ce copilul trebuie să primească și primește concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică, pe baze științifice, din școală, în condițiile unei bune colaborări permanente dintre familie și școală, al unei îndrumări suficiente a familiei reprezintă pârghii de bază în munca de formare a elevului.

Introducere

Parentingul – o școală în care învățăm să devenim părinți

Apărut în ultimii ani ca o necesitate în orice familie, parentingul este încă un concept puțin cunoscut în România, termenul se adresează adulților și este definit ca o sumă de acțiuni ce urmăresc dezvoltarea armonioasă a copiilor, din păcate, puțin părinți țin cont în educare de pasiunile și nevoile celor mici, mai grav este și faptul că mulți părinți nu-și cunosc deloc copiii.

Parentingul poate fi definit ca „sumă de activități deliberate care au ca scop asigurarea supraviețuirii și dezvoltării copilului. Aceste acțiuni pot fi sau nu realizate de părintele biologic al copilului”, potrivit specialiștilor de la UNICEF. Primii ani de viață sunt foarte importanți în dezvoltarea copilului. Bagajul cu care va pleca el mai departe trebuie să fie bine alcătuit, lucru de care sunt responsabili părinții. Se întâmplă uneori că nici oamenii mari nu cunosc foarte bine îndatoririle de părinte, iar de aici pot apărea adevărate drame în dezvoltarea celui mic.

Ce este parentingul?

Copiii care au avut parte de stimulare adecvată încă din primii ani de viață au mai multe șanse să crească sănătoși, să își dezvolte limbajul și capacitatea de învățare, să meargă la școală și să ducă o viață productivă și împlinită. Cu toate acestea, în lumea întreagă mai există încă milioane de copii cărora li se refuză dreptul de a-și atinge potențialul maxim de dezvoltare.
Parentingul ne ajută să evităm și să corectăm multe din eventualele probleme. Singura condiție este ca noi, adulții, să acceptăm că mereu avem de învățat și să acceptăm lecțiile măcar pentru copiii noștri, dacă nu și pentru al nostru. „Parentingul oferă părinților șansa de a-și răspunde la foarte multe întrebări despre comportamentele copiilor lor sau despre ceea ce vor să sădească în ei, ca și valori. Este o abordare integrată, complexă și simplu de pus în practică pentru că oferă exemple concrete și ajută părinții să știe ce să spună și ce să facă, în situații specifice, fără să reacționeze doar la ceea ce face copilul, întrebându-se mereu: «Oare fac bine ceea ce fac?» Cred că nu putem face experimente pe copiii noștri. E prea important fiecare detaliu pentru a încerca mereu și mereu altă abordare”, a explicat Urania Cremene, expert în Parent’s Toolshop.

Parenting-ul înseamnă să oferi permanent îngrijirea și sprijinul de care are nevoie copilul pentru a supraviețui și a se dezvolta. Aceste lucruri implică să îi asiguri copilului o educație optimă, protecție, relații interactive și afectuoase, așteptări realiste, oportunitatea de a învăța să coopereze, șansa de a deveni independent, de a fi responsabil, sprijin pentru dezvoltarea stimei de sine și a autocontrolului, oportunitatea de a face parte dintr-un grup și de a avea o identitate culturală, de a dobândi sentimentul apartenenței.
Uneori părinții nu au abilitățile, cunoștințele sau resursele necesare pentru a-și crește copiii astfel încât să asigure dezvoltarea lor la potențial maxim. Pentru mulți, misiunea se oprește la a-i asigura copilului cele necesare traiului și acces la educație, drept pentru care așteaptă ca puștiul lor să performeze, nefiindu-le clar dacă așteaptă rezultate școlare sau personale ale celor mici.„Părinții sunt extrem de dezorientați și le este greu să ia o decizie. Dacă performanța personală pentru un copil înseamnă să se joace, să citească, să petreacă timp cu prietenii, să alerge după fluturi și să facă orice sport din când în când, ei bine, performanța școlară (adică note bune la toate materiile – n.r.), nu mai permite copiilor mai nimic altceva. Noi nu încurajăm performanța într-un domeniu, ci note bune în toate. A educa un copil nu înseamnă a băga informație în el cu forța. Școala ar trebui să fie despre gândire, experimentare, științe, mișcare, inteligență emoțională, domenii vocaționale, echipă, comunitate, compasiune”, a completat Urania Cremene. 
Parentingul vine în completarea unor goluri în educația adulților, care nu sunt vinovați că sunt așa. Ei vin dintr-un sistem în care totul „trebuia” să se întâmple într-un anumit fel, neexistând alternative. De aici comportamentele abuzive, dictatoriale, lipsa de înțelegere și compasiune.

Potrivit Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului (CDC), familia deține principala responsabilitate pentru a asigura drepturile fundamentale ale copiilor și reprezintă cadrul de bază în care copiii sunt îngrijiți și crescuți, în care se creează primele relații importante și se pun bazele dezvoltării lor.

Familia este instituția în care se formează, se construiește personalitatea; copilul va deveni un viitor adult cu sau fără inhibiții, iar copilul va învăța să comunice asertiv sau nu, va dobândi încredere în sine sau nu, va învăța să fie suspicios sau să aibă încredere în sine. La această vârstă se va cultiva OMUL.

Astfel, părinții sunt cei care sculptează personalitatea copilului, îi oferă exemple și anume indicații. Așa cum partenerii de viață vor comunica între ei, la fel va comunica și copilul cu părinții săi; așa cum un părinte va relaționa cu copilul în același fel va relaționa și copilul cu părintele său.

Generic vorbind, copilul este oglinda părintelui. Felul în care vorbim, ne mișcăm va fi imitat de către copil. Fără să vrea părintele mută reperele prea aproape sau prea departe în drumul firesc al copilului său. De aceea este foarte important ca părinții să conștientizeze modul în care comunică cu ceilalți și cu proprii copii, să învețe să-și îmbunătățească capacitatea de relaționare și comunicare și să învețe să comunice asertiv cu copiii lor, indiferent de vârstă.

Opțiunea pentru abordarea temei „Rolul parental în aplanarea șocului educațional” a constituit o ispită care a devenit treptat o pasiune. Educația în familie, responsabilitatea efectuării sale vizează prioritar primele stadii din viața omului: sugarul, antepreșcolarul, preșcolarul, școlarul mic, preadolescentul, adolescentul și doar parțial tinerețea. Îndeplinirea sa implică părinții, felul în care aceștia au perceput și înțeles rolul și sarcinile ce le incubă acestea.

Urmărirea unor asemenea aspecte, chiar în perioada în care nu dispuneam de un minimum de cunoștințe de specialitate, m-a fascinat, iar acum am încercat să-i dau de capăt și să-i revelez semnificațiile. Măsura în care am reușit, fie și numai în parte, o datorez subiecților investigați cărora le mulțumesc din toată inima pentru ceea ce mi-au oferit, pentru ajutorul direct, sugestiile și intervențiile domniilor lor.

FAMILIA

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Familia constituie o realitate socială distinctă. Caracteristicile specifice ale familiei provin din numeroasele funcții ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educaționale, economice, emoționale. Se poate adăuga rolul juridic, care nu este întotdeauna legat de celelalte funcții. Totuși, complexitatea vieții de familie depășește toate aceste aspecte, atingând diferite nivele de dezvoltare a societății. Dacă rolul moral este de asemenea îndeplinit (dragoste, afecțiune, înțelegere și respect reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoțional, ceea ce se traduce prin satisfacerea reciprocă a nevoilor și aspirațiilor celor doi parteneri. Aceasta familie va genera un climat favorabil în care copiii pot crește și pot fi educați.

Din aceste motive, familia este o formă specială a comunității umane, legată în permanență de realitatea socială, care nu poate fi separată de numeroasele fenomene și procese care caracterizează societatea la un moment dat.

La nivel social, structura familiei tradiționale în care părinții și bunicii noștri aveau locuri bine definite, a intrat în criza. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea femeii la viața profesională a generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi planificarea familială și posibilitatea femeii de a avea și alte activități în afara maternității. În consecință tații au început să-și integreze și ei componenta afectivă în rolul lor familial, ceea ce n-a fost întodeauna ușor pentru aceștia.

Familia este locul în care evoluează individul, unde își contruieste o mare parte a relațiilor, și care îl determină, în primă instanță, ca ființă socială. Ființa umană își petrece o mare parte din viață în familie. În consecință, aici învață să stabilească numeroase relații cu ceilalți.

Oricare ar fi organizarea familială și identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă o organizare dinamică, ce îi este proprie și prin care se manifestă o rețea de interdicții ce îi asigură o mobilitate continuă.

Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact și primul context în care se dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara și, totodată, cel mai important „agent al socializării”.

În general se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎții. Nu știm cu certitudine dacǎ în zilele noastre aceastǎ aserțiune mai este valabilǎ, dar știm cu siguranțǎ cǎ orice om are o legǎturǎ cu viața de familie, iar dorința de a crește și educa un copil sau mai mulți este un dat natural, pentru cǎ tinerii de astǎzi vor fi educatorii de mâine.

I.2. FAMILIA, CADRU DE SATISFACERE A NEVOILOR COPILULUI

Nevoile de bază ale copilului în familie , sunt:

dragoste și securitate – nevoi permanente în copilărie și extrem de importante în construirea atașamentului

De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie fiind condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. (Stan Violeta, 2002, pag.68)

nevoia de experiențe noi, de stimulare – condiționează dezvoltarea inteligenței copilului.

Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. În joc, copilul exploreaza lumea, își dezvoltă mecanismele de coping cu situațiile provocatoare ale realității. (coping – ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor interne și externe care amenință sau depășesc resursele unui individ (Lazarus și Folkman, 1984, apud. Ionescu S, 2003, pag.116)). Prin aceste experiențe copilul își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a celei externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o. Această lume internă ne face atât de deosebiți, unici în modul de a percepe și reacționa la situații, evenimente, persoane, obiecte ale realității.

nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile. Încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în pregătirea copilului.

Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine. Această recunoaștere a meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe dar și pentru a preveni tendința copilului de a vâna cu orice preț rezultatul. Toți copiii dispun de un potențial de învățare pe care școala și părinții îl pot stimula. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimental valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect.

nevoia de responsabilități – devine la o anumită varstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele, să se îmbrace.

Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul crește și dau copilului sentimentul puterii lui, al libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitățile și răspunderile care îi revin. În același timp copilul este socializat prin asumarea responsabilității pentru că el învață regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu este permis.

nevoile de bază fiziologice ale copilului – la vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor. Ele sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atât de indivizi cât și de societate în ansamblu (Muntean Ana, 2000, pag. 23-27).

Abilități și responsabilități parentale

Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilități de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, K. 1998 pag. 143-159).

abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;

Această abilitate presupune, în primul rând, cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi disponibilitatea părinților de a-și sacrifice propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor copilului. Dacă părinții nu cunosc importanța de a vorbi copilului în timpul când îi acordă îngrijire, de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui, de a stimula tactil copilul, de a răspunde solicitărilor copilului, de a reconforta copilul când plânge luându-l în brațe și vorbindu-i cu blândețe vor eșua în misiunea lor parentală.

abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv;

Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experiențe care să-l stimuleze în acțiunea sa de învățare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în fața universului, având marea șansă de a descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experiențe care adesea pe el îl sperie, prin riscul pe care ele îl incumbă și pe care copilul nu îl cunoaște încă. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și de a asista cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activități nu sunt periculoase pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor.

abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul;

Această relație permite părintelui să-și cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Este o abilitate pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenția, identifica și numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental și abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristețea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri pe părinte de hiperprotecție.

abilitatea de a avea așteptări realiste față de comportamentul copilului;

De modul în care părinții își percep copilul depinde atitudinea și comportamentul față de el. Așteptările față de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau dificultățile care pot apărea datorită nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiții speciale în care se află acesta. Părintele care nu își percepe copilul în mod realist și își proiectează asupra lui resentimentele față de o altă persoană sau propriile așteptări neîmplinite, va avea față de copil așteptări prea mari, nerealiste sau negative.

Așteptările părinților susțin conduita lor față de copil. Ele pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi confirmate de evoluția copilului. Exigențele prea mici conduc la nedezvoltarea capacității de rezolvare a problemelor și la iresponsabilitate.

abilitatea de a pune limite copilului;

Este probabil cea mai provocatoare funcție parentală și reprezintă abilitatea prin care se construiește în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu își poate construi respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăiește sentimentul de a fi protejat de un părinte. Din punctul de vedere al socializării copilului putem spune că regulile și limitele ajută copilul să se adapteze mediului și grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” și a restricționa cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme și reguli.

abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul;

Copiii au nevoie de încurajări și aprecieri. Una din cele mai importante funcții parentale, aceea de a răspunde pozitiv, valorizănd copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulați adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp.

abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le proiecta în relația cu copilul;

Un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este strict necesar pentru rolul de părinte. Este absolut vital ca părintele să-și mențină calmul în relația cu copilul mai ales în momentele în care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacționează.

Responsabilități parentale. Cercetările subliniază existența mai multor modele familial care pot fi analizate din mai multe puncte de vedere, cum ar fi:

după structură;

după funcțiile îndeplinite;

după mărime etc.

Fiecare familie în parte își dezvoltă propria structură de repartizare a responsabilităților, devenind astfel un agent de socializare. Caracteristic oricărui sistem și în cadrul familiei regăsim situații conflictuale, însă tot în interiorul unui sistem se tinde către echilibrarea componentelor.

Acest lucru este realizat în cazul în care în interiorul familiei se comunică și nu doar se dau ordine. Procesul de comunicare este condiționat de: tipul de graniță a sistemului familial, deciziile în familie, tipul structurii de putere în familie, exprimarea sentimentelor, educația părinților, gradul de apartenență la un grup.

Dacă echilibrul nevoi-resurse nu poate fi satisfăcut, familia întâmpină dificultăți de adaptare, de realizare, de socializare a urmașilor, cu alte cuvinte apar dificultăți de integrare în noile ritmuri.

Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea părinților. Printre cele mai importante pot fi menționate următoarele:

asigurarea subzistenței și a educației;

educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice;

dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice, cognitive, tehnice și sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală și comportamentul autonomy;

orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții care vor interveni în viață;

dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonale și de a răspunde în mod adecvat sentimentelor altora;

controlul libertății de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea erorilor, oferirea unor îndrumări și interpretări (Gabriela Irimescu, pag. 41).

I.4. FUNCȚIA EDUCATIVĂ A FAMILIEI

Familia este cadrul natural în care se formează personalitatea copiilor, dar și un factor de perfecționare a personalității părinților, chiar dacă funcția esențială este asigurarea securității membrilor săi și educarea copiilor, în acest cadru aceștia dobândesc limbajul, obiceiurile și tradițiile grupului. Ei își formează personalitatea, caracterul și trec de la egoism la altruism, prin jocul imitării și identificării cu părinții. Calitatea dezvoltării copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important în evoluția ulterioară a membrilor săi.

Considerată drept spațiul cel mai profund de relații afective, un refugiu din calea adversităților, familia este și cel mai activ centru de agresivitate, poate și pentru că aici fiecare își poate dezveli adevărata față a personalității sale. (C. Păunescu., 1994, pag. 90).

Atmosfera familială prezintă o importanță deosebită între cauzele manifestării agresive la copil, conform căruia Andre Berge sublinia: mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru ca ființa tânără să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți (Berge A., 1970, pag. 28).

Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori climate de neințelegere, climate de solidaritate sau de ostilitate. Există climate senine, așa cum există și stări permanente de tensiune care se pot datora și copiilor, dar care depind esențial de tonalitatea de fond imprimată de părinți, de capacitatea lor de a înțelege și îndruma copiii. Un mediu familial frământat de tensiuni, deformat de defectele părinților, de viciile sau neințelegerile lor, de certuri, de acte de violență, distorsionat prin lipsa mutuală de afecțiune a membrilor săi, constituie un mediu traumatizant pentru conștiința copilului.

Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute:

trebuințele fundamentale: fiziologice și de securitate;

nevoile psihice: proprietate, stimă, apreciere, cognitive și estetice;

metanevoile: împlinirea sinelui – al realizării la maximum a potențialului, de a fi ceea ce poate fi în raport cu:

posibilitățile și

disponibilitățile

Celei din urmă i-a fost adăugată și trebuința de transcendere, de depășire a lumii empirice, de trecere dincolo de lumea material (Maslow, apud Petroman P., 2002). Acestea, implementarea lor determină echilibrul biologic și psihic al individului și armonia conviețuirii în familie, iar necompensarea lor generează stări de încordare și tensiune ce afectează echilibrul individual.

Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuințele de siguranță, dragoste, afirmare, trebuințele de apartenență și prestigiu. Anumite evenimente stresante, neințelegeri, eșecuri, boli, pun la încercare unitatea, echilibrul și armonia vieții de familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond a relațiilor interpersonal, permit depășirea situațiilor de impas, restabilirea unității și echilibrului.

Familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și conativă a personalității copiilor, climatul devine cadrul de ambianță materială, spirituală, morală în care se vor forma copiii. De aceea, carențele materiale, spirituale, morale ale mediului familial influențează negative dezvoltarea psihocomportamentală și socială a copiilor, mai cu seamă când aceste carențe generează un mediu instabilizat și agravat de tensiune și conflict, de desertism familial, prezent în forme ușoare în familiile organizate juridic (familii problemă) și în forme severe în familiile dezorganizate.

Familia ca unitate educativă urmărește nu atât acumularea de cunoștințe de tip enciclopedic, ci prioritar:

dezvoltarea facultăților de comunicare: a asculta, a înțelege, a se exprima;

concomitent a unor facultăți intelectuale;

formarea personalității copiilor, pregătirea lor pentru școală;

depistarea unor predispoziții, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor ș.a.

Acestea și altele vor fi urmărite apoi în școală, evident stimulate, cultivate și dezvoltate gradual, sistematic, științific și desăvârșite alături de familie (Bontaș I., 1995).

I.5. EXEMPLUL ÎN EDUCAREA COPIILOR

Ochii vioi și limpezi ai copilului! Oglinzi curate, cristale în care se răsfrânge lumea înconjurătoare: oamenii și faptele lor, întâlnirile vieții.

Copiii văd, aud și simt ce se petrece în jurul lor (gesturi, vorbe, atitudini) și trag din ele înțelesuri care uneori pătrund adânc în conștiința lor, se fixează pentru mult timp, poate pentru totdeauna, contribuind la formarea experienței lor de viață. Ele constituie pentru copii exemple, puncte de reper într-o lume pe care abia încep să o înțeleagă, învățăminte care le netezesc drumul cunoașterii lumii, elemente de orientare în mediul care își lărgește tot mai mult aria în jurul lor.

În anii preșcolarității cercul de reprezentări și cunoștințe al copiilor se lărgește treptat, treptat. Se dezvoltă memoria; ei memorează destul de ușor povești, poezii, cu ajutorul cărora prinții le pot forma cunoștințe despre purtările frumoase și urâte.

Memoria preșcolarilor se caracterizează mai els prin trăinicia fixării celor văzute și auzite. E bine ca părinții să-și controleze purtările, atitudinile, căci multe dintre acestea, deși par că trec neobservate, pot să se fixeze bine și pentru multă vreme în mintea copiilor. Principala îndeletnicire a copiilor de această vârstă este jocul. Alături de el stau însă și desenul, modelajul, unele forme elementare de muncă. În practicarea acestora ei întâmpină și greutăți pe care trebuie să le înlăture, fapt care ajută la formarea gândirii lor. Ea se exercită însă și prin rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridică viața, prin discuțiile – oricât ar fi ele de simple – pe care le poartă cu părinții. La copiii preșcolari se constată tendința de a cunoaște fenomenele din jur. Ei întreabă „- De ce nu cade Luna?”, „-Cine suflă vântul?”, „-De ce pisica nu vorbește” etc. Această tendință poate fi folosită de părinți pentru a le transmite unele cunoștințe despre natură, societate, dar și pentru a le da unele îndrumări de comportamente, unele exemple utile.

Și pentru că lumea cea mai apropiată a copiilor este aceea a familiei, este normal ca cei dintâi oameni supuși aprecierii morale să fie înșiși membrii acesteia. La vârsta preșcolară metoda exemplului dă cele mai multe roade, este metoda de bază. La această vârstă părinții sunt pentru copii un model permanent; ceilalți unul episodic. Argumentele, îndrumările, unele explicații și lămuriri realizate cu cuvinte simple, pornind de la fapte concrete trăite, văzute și simțite de ei, nu pot lipsi în educarea copiilor.

PUTEM EVITA INFLUENTELE NOCIVE?

Multe exemple le vin copiilor din mediul familiei. Dar multe din ele le vin dinafara acesteia. Exemplele bune, subliniate cu pricepere de către părinți, explicate, pot constitui surse inepuizabile de învățăminte, de îndemnuri pentru copii.

Dar ce atitudine pot lua părinții față de exemplele negative venite dinafară ? Să interzică copiilor contactul cu lumea, să le urmărească fiecare pas, fiecare clipă ?

În rândurile copiilor se mai găsesc și dintre aceia care au obiceiul să înjure, să facă gesturi grosolane, să joace jocuri de noroc. Și maturii întâlniți de copii și tineri în afara vieții de familie pot oferi exemple negative.

Pe bună dreptate părinții doresc să apere copiii de asemenea influențe. Dar soluția pe care o adoptă unii, aceea de a nu le da voie copiilor să aibă prieteni, tovarăși de joc, de a-i ține închiși în casă sau în curte pentru a evita orice legătură cu ei, este departe de a duce la rezultatul dorit.

Odată, o mama, fiind nemulțumită de modul în care se comport prietenii fiului ei, a decis să-i interzică acestuia să se mai joace cu ei. Dat iat-o plângându-se după câțiva ani: “e atât de retras copilul meu, atât de nesociabil. Este trist, timid, parcă și pe noi ne evită”.

Era o consecință firească. Învățându-l să ocolească copiii, nu numai pe cei răi, ci pe toți, interzicându-I să aibă prieteni, copilul a devenit cu timpul un singuratic, un timid. Dacă unii părinți fac acestă greșeală – în întregime sau numai partial – , alții își dau seama că singura cale bună de a apăra copilul de influențele negative este îndrumarea lui, educarea lui în așa fel, încât să știe singur să aleagă binele de rău, exemplul frumos de cel urît.

Dându-i exemple pozitive în primul rând în familie, folosind cu pricepere exemplul celorlalți copii, explicându-i de ce o purtare este corectă și alta incorectă, unde poate duce și cum este privită de societate o deprindere urâtă în raport cu una frumoasă, îl ajutăm să înțeleagă sensul moral al faptelor, al comportărilor, îl convingem. În felul acesta îl determinăm să aleagă singur, dintr-o nevoie lăuntrică, din pornire proprie, calea pe care trebuie să meargă. După ce i s-a explicat suficient de ce trebuie să ocolească anumiți copii și nu pe toți, de ce trebuie să privească critic unele purtări ale colegilor și în nici un caz să le adopte, părinții îi pot cere, îi pot pretinde să respecte îndrumările lor, să le traducă în viață. Folosind astfel cu pricepere metoda exemplului, îmbinînd-o cu convingerea, cu exercițiul, părinții vor acționa asupra conștiinței copilului, îl vor învăța să se apere singur de influențele rele, să disprețuiască purtările urîte, să evite prieteniile nesănătoase.

VIAȚA DE FAMILIE, UN PERMANENT EXEMPLU PENTRU COPII

Succesul muncii de educație depinde într-o măsură considerabilă de felul cum se desfășoară viața de familie. Mediul familial , ca exemplu pentru copii, are o arie foarte largă. Marele pedagog A. S. Macarenco arăta: „Să nu credeți că educați copilul numai atunci când vorbiți cu el, când îl povățuiți sau îi porunciți. Îl educați în fiecare moment al vieții voastre, chiar și atunci când nu sunteți acasă. Felul cum vă îmbrăcați, cum vorbiți cu alți oameni și despre alți oameni, cum vă bucurați și vă întristați, cum vă purtați cu prietenii și dușmanii, cum râdeți, cum citim ziarul – toate acestea au pentru copil o mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare de ton, orice subtilitate a gândurilor noastre ajunge la dânsul pe căi nevăzute, pe care voi nici nu le observați. Dacă insă vă purtați acasă brutal sau vă țineți de beții sau și mai rău, o jigniți pe mama, nu trebuie să vă mai gândiți la educație…”

     Influențele  educative  pe  care  familia  le  exercită  asupra  copiilor  se  pot  manifesta  fie  direct, prin  acțiuni  mai  mult  sau  mai  puțin  dirijate, fie  indirect prin  modele  de  conduită oferite  de  către  membrii  familiei precum  și  prin  climatul 

psihosocial  existent  în  familie. Modelele  de  conduită  oferite  de  părinți – precum  și 

climatul  socioafectiv  în  care  se  exercită  influențele  educaționale  constituie  primul 

model  social  cu  o  influență  hotărâtoare asupra  copiilor  privind  formarea  concepției 

lor  despre viață, a modului  de  comportare  și  relaționare  în  raport  cu  diferite norme  și  valori sociale .

Este  unanim  recunoscut  faptul  că  strategiile  educative  la  care  se  face  apel în

familie, mai  mult  sau  mai  puțin  conștientizate, determină  în  mare măsură 

dezvoltarea  personalității , precum  și  rezultatele  școlare  ale  copiilor , comportamentul 

lor  sociomoral .

       „ Atâta  timp  cât  tatăl  și  mama  nu-și  vor  pleca  fruntea în  fața  măreției 

copilului; atâta  timp  cât  nu  vor  înțelege  că  vorba COPIL  nu  este  decât  o  altă 

expresie  pentru ideea  de  MAIESTATE ; atâta  timp  cât  nu  vor  simți  că  în brațele 

lor  doarme  viitorul  însuși  sub  înfățișarea  copilului , că  la  picioarele  lor  se  joacă 

istoria , nu-și  vor  da  seama  că  au  tot  atât  de  puțin  dreptul  și  puterea  de  a  dicta 

legi  acestei  noi  ființe , pe  cât  n- au  puterea  și  nici  dreptul  de  a impune  legi  în 

mersul  aștrilor…” (Ellen Key)

Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înțelege cel mai bine afecțiunea părintelui . Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji . Fiecare copil are propria modalitate de a oferi și de a primi iubire. Cînd copilul se simte iubit, este mai ușor de disciplinat și de format decât atunci când simte că rezervorul său emoțional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna necondiționată. Iubirea necondiționată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care strălucește în întuneric și ajută părinții să-și dea seama ce trebuie să facă pentru  a-și crește copilul. Iubirea necondiționată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face. Familia trebuie să asigure adăpost, hrană, haine, să-și asume și răspunderea formării lor mentale și sentimentale . Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoțional și va deveni un handicapat pe viață ; baza emoțională se construiește în primele 18 luni de viață. “Hrana” necesară sănătății emoționale constă în mângâierile fizice, vorbele bune și îngrijirea tandră. Fundamentul iubirii așezat în primii ani de viață afectează capacitatea copilului de a învăța și determină în mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze și un alt tip de informații . Copilul trebuie să atingă un nivel emoțional necesar de maturitate înainte de a fi capabil să învețe în mod eficient la nivelul vârstei sale. Dacă iubirea va fi alimentată așa cum se cuvine, copilul va înflori și va binecuvânta lumea prin frumusețea sa ; fără iubire va deveni o floare veștejită, însetată .

Există cinci modalități în care copiii exprimă și înțeleg iubirea : mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile .

Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii . Copiii care sunt ținuți în brațe , sunt îmbrățișați, sărutați, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoțional, decât cei care sunt lăsați multă vreme fără un contact fizic. Ținutul în brațe în timp ce i se citește o poveste devine amintire pentru tot restul vieții .

Cuvintele de încurajare , “balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul valorii de sine și al siguranței, căci “în voia limbii este viața și moartea” (proverb ebraic ) . Tonul vocii, blândețea, atmosfera afectuoasă, toate comunică o căldură emoțională și multă iubire . Cuvintele de laudă, de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil și o mânie stăpânită vor aduce oricând un câștig însutit . Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative .

Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezența sa copilului . În multe case, copiilor le este mai greu fără televizor decât fără tați .Cu cât legătura emoțională dintre copil și tată este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un comportament ce presupune delicvență . Timpul acordat trebuie să presupună și un contact vizual plăcut și plin de afecțiune . A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată inima către sufletul copilului . Nu trebuie lăsat copilul să creadă că i se oferă iubire pentru că a făcut ceva pe plac în momentul acela, trebuie să i se ofere iubire în mod consecvent, orice ar fi, indiferent de comportamentul lui sau de orice alte împrejurări .

Timpul acordat înseamnă a desfășura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtășind gândurile și sentimentele . Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna .

Darurile sunt o formă de recunoștință sau de stimulare . Adevăratul dar exprimă iubirea pentru orice persoană, gestul fiind făcut de bunăvoie . „ Cel mai frumos dar pe care îl puteți oferi copilului dumneavoastră este propria sănătate emoțională, fizică, spirituală și intelectuală .” (Sherill și Prudence Tippins)

            Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bunăvoie. Serviciile cu compasiune și iubire sunt caracteristice părinților cu vocație . A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ce își dorește .

Pentru a fi un părinte bun trebuie :

să observați felul în care copilul își exprimă iubirea față de dumneavoastră ;

să observați felul în care copilul își exprimă iubirea față de ceilalți ;

să ascultați cu atenție care sunt cele mai dese rugăminți ale copilului dumneavoastră;

să observați care sunt lucrurile de care se plânge cel mai adesea ;

să-i oferiți copilului posibilitatea de a alege.

           Părinții au rol major în disciplinarea copilului , misiune dificilă care presupune înțelepciune, imaginație, răbdare și multă dragoste . Disciplina presupune o misiune îndelungată și foarte vigilentă, aceea de a călăuzi copilul de când este sugar și până la vârsta adultă .

Părinții sunt cheia capacității copiilor de a învăța și de a reuși în toate direcțiile .

CAPITOLUL II

EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

II.1 CONȚINUTUL ȘI DIMENSIUNILE EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE

Educația în familie are un caracter multilateral, ce vizează în esență realizarea tuturor componentelor dezvoltării multilaterale ale personalității. La nivelul familiei se îmbină firesc formele de influențare spontană cu cele sistematice și deliberate. Nu puține sunt cazurile, însă, în care influențele educative sunt lipsite de organizare și coerentă, necontrolate și fără metode pedagogice eficiente. Conținutul educației în familie, așa cum rezultă din experiența pedagogică de până acum, se structurează pe dimensiunile laturilor educației, puse în evidență și descrise de pedagogul francez Rene Hubert.

1.EDUCAȚIA INTELECTUALĂ ÎN FAMILIE. Aceasta dobândește atât virtuți informative cât și formative.La nivelul famiilior aspectele formative trebuie să aibă un caracter dominant. Famiilor organizate, cu un anumit grad de cultură și care manifestă interes pentru educația copiilor, le revine sarcina de a se constitui într-un mediu cultural și un exercițiu intelectual. Ele trebuie să înlesnească dezvoltarea generală a copiilor, pregătindu-i într-un mod sistematic pentru școală. Un motiv în plus al acestei preocupări, pentru această categorie de părinți, trebuie să-l constituie rezultatele cercetărilor de psihologie genetică care evidențiază faptul că achizițiile intelectuale din primii ani de viață în privința dezvoltării inteligenței, a gândirii, a imaginației, a limbajului sunt fundamentale și joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea personalității copilului în perioadele care urmează. Climatul familial, numărul, diversitatea și calitatea stimulenților cognitivi, generați de schimbul informațional și de comunicarea dintre părinți și copii, constituie un mediu favorabil dezvoltării intelectuale.Climatul cultural din familie influențează gustul pentru cultură; nivelul și bogația noțiunilor cu care operează membrii familiei și influențează limbajul și corectitudinea comunicării și determină un interes sporit pentru școală. De asemenea, același climat cultural optim stimulează maturitatea, formarea și dezvoltarea unor procese psiho-cognitive precum: percepția, reprezentarea, gândirea, memoria, atenția, imaginația; dar și a unor procese afectiv volitive, trăsături de personalitate și caracter.

1.a. Asimilarea limbajului.

Achiziționarea limbajului are anumite caracteristici dependente de stadiile psiho-genetice ale copilului. Cele mai importante caștiguri, pe linia dobândirii limbajului, se manifestă la copiii între 0 și 3 ani și 6 luni. Copiii de această vârstă interiorizând puțin limbajul, acesta contribuie la structurarea gândirii. El devine element socializator prin schimburile pe care le prilejuiește, prin noțiunile pe care le exprimă și a căror natură este culturală. Limbajul este principalul mijloc de transmitere a culturii și de integrare a copilului în cultura și societatea careia îi aparține. Achiziționarea limbajului are o importață psihologică, dar și una socio-culturală, de mijlocitor al contactelor și acomodărilor reciproce ale copilului cu mediul său. Limbajul asigură adaptarea individuală la mediul și adaptarea mediului la nevoile individului. El asigură lărgirea sferei de cunoaștere și de asimilare a realității. Educația limbajului în familie este privită atât sub aspectul bogăției și preciziei vocabularului cât și sub raportul însușirii corectitudinii exprimării. Însușirea vocabularului este influențată în mod decisiv de metodele oferite de mediul familial.Asimilarea vocabularului, bogăția semnificațiilor și precizia utilizării noțiunilor, a cuvintelor este puternic determinată de relațiile de comunicare dintre părinți și copii și îndeosebi, la vârstele mici, de relația mamă- copil. În perioada preșcolară relația cu mama fiind, o relație afectivă, de regulă, copilul simte plăcerea comunicării cu mama sa, exercitiul lingvistic dintre cei doi parteneri generând efecte puternice educative.

Cercetările psihologice cu privire la însușirea limbajului, de către copii de 0-3 ani evidențiază că în dobândirea limbajului are loc un proces de structurare a schemelor acționale. Aceste structurări și sistematizari sunt:

sistematizări gnozice (de recunoaștere și identificare de către copil a cuvintelor auzite)

sistematizări praxice (articularea și repetarea cuvintelor însușite)

sistematizări simbolice (de înțelegere a semnificației cuvintelor auzite și utilizate)

sistematizări afective (plăcerea și dorința copiilor de a vorbi)

În plus limbajul introduce intenționalitatea în acțiune, prefigurarea mentală a acțiunii ce urmează să se desfășoare. Îndrumarea procesului de achiziționare a limbajului se impune deci din perspectiva efectelor pe care le va avea el ca mediator al însușirii culturii școlare. Orice deficiențe și greșeli lingvistice în limbajul mamei și al părinților vor fi însușite de către copii iar mai târziu, în școală, înlăturarea lor va fi o operație grea și dificilă. Disponibilitatea permanentă pentru dialog a părinților este o condiție de bază în dezvoltarea și asimilarea limbajului.

Inițial, limbajul copilului este implicit, incomplet, rudimentar, se realizează prin gestică și mimică cu raportare permanentă la obiectul descris, cu puține elemente de sintaxă și prin el copilul se înțelege cu cei din jur. Mai târziu, în mod progresiv, este însușit limbajul verbal. Părinții trebuie să se preocupe de trecerea firească de la limbajul implicit la cel explicit. Pe baza limbajului explicit copilul poate descrie un obiect sau o situație în lipsa acestora, de asemenea el poate reda o activitate mentală. Spre sfârșitul acestei perioade, limbajul explicit depășește faza propozițiilor independente, juxtapuse, și se îndreaptă spre o exprimare cursivă, coerentă. Dezvoltarea limbajului în familie nu se rezumă numai la imbogățirea acestuia cu cuvinte și expresii ci presupune și asimilarea unor forme gramaticale orale corecte, formarea unor structuri gramaticale și de construcție lingvistică care vor fi hotărâtoare în realizarea funcției de comunicare a limbajului. De multe ori la nivelul unor familii apar și fenomene negative; unul dintre acestea este și cel cunoscut sub denumirea de,,curiozitate blocată’’ și se manifestă în esență prin refuzul sau interdicția comunicării între copii și părinți. Alteori, copiii nu simt plăcerea de a comunica, de a vorbi cu alte persoane pentru că părinți nu le-au povestit decât rareori o carte, au desenat o imagine sau le-au dat voie să privească la televizor. Comunicarea în astfel de cazuri, dintre copii și părinți, are doar scopuri utilitare concrete : „dă-mi cutare lucru’’,’’fii liniștit’’,’’lasă-mă în pace’’,’’fii cuminte’’.Este necesar ca părinți să comunice și să dialogheze cu copiii lor, să le citească sau povestească produse literare simple, frumoase, accesibile; să raspundă la intrebările copiilor,să-i învețe poezii și să povestească și să fie intotdeauna modele de folosire corectă a limbii. Însușurea limbii corecte se poate face foarte bine de la o vârsta foarte fragedă cu condiția unei comunicări permanente cu copilul și pe baza unei relații cu încărcătură emotivă. Comportamentele emoționale greșite, cu intenția de a-i infricoșa pe copii, creează la aceștia teama și blocajul în comunicare.

1.b. Asimilarea unor elemente de cultură și formarea unor noțiuni empirice.

Preocuparea sistematică a părinților pentru lărgirea orizontului cunoașterii și elaborarea unor noțiuni empirice despre realitatea imediată este una din cele mai importante preocupări ale educației intelectuale în familie. Asimilarea elementelor de cultură este determinată, evident, de nivelul cultural al părinților, de aspirațiile și interesele lor în legătură cu viitorul copiilor lor, precum și de timpul și condițiile materiale ale acestora. Noțiunile empirice despre realitatea socială și naturală, științifică și tehnică, în ciuda limitelor lor de cunoaștere și în condițiile în care nu sunt afectați de climate eronate, asigură comunicarea cu cei din jur și constituie premisele pe care se va se va constitui cultura generală de mai târziu și concepția științifică despre lume. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesar ca până la intrarea copilului în școală, părinții să nu refuze sau să amâne răspunsurile la diverse întrebări sau solicitări în legatură cu mediul inconjurător sau cu diferite fenomene naturale, sociale și științifice. Mai mult, părinții înșiși trebuie să inițieze asemenea dialoguri despre natură, om, viața socială, conduita copiilor și a adultilor în diferite circumstanțe, totul în limitele puterii de înțelegere a acestora, fără a vulgariza sau denatura sensul adevărurilor științifice. Refuzul dialogului cu copiii pe motivul că ei nu pot înțelege anumite fenomene este total greșit și contraindicat sub raport educativ. Folosirea unor desene, tablouri, diapozitive, mijloace de instruire și sugestie pe calculator sunt binevenite și asigură înțelegerea fenomenelor în discuție.

1.c. Stimularea intereselor de cunoaștere.

O sarcină prioritară a părinților o constituie stimularea motivației pentru cunoaștere și învațare. Cercetările psihologice efectuate asupra succesului școlar în ciclul primar și gimnazial, relevă faptul că unul din factorii însemnați ai acestuia îl constituie nivelul aspirațional al copiilor, ca o concretizare a aspirațiilor părinților lor. De aceea este util ca în perioada preșcolară să oferim copiilor cărți cu poze, cărți de colorat, iar la vârsta școlară mică și mijlocie să le procurăm literatura beletristică și științifică potrivit intereselor și opțiunilor acestora. Interesele de cunoaștere ale copiilor pot fi stimulate prin organizarea de vizite și excursii cu caracter observașional la Grădina Botanică, Parcul Zoologic, muzee, biblioteci precum și organizarea unor discuții pe marginea celor văzute și observate.

1.d. Pregătirea pentru școală

Un obiectiv major al educației intelectuale în familie îl constituie pregătirea intelectuală și spirituală a copilului pentru statutul de școlar. Pregătirea pentru școală imbracă mai ales aspectul cultivării motivației și a interesului viitorului școlar pentru a învăța, a cunoaște, a descoperi și a se informa. Educarea plăcerii pentu școală și activitatea ce se desfășoară aici este o premisă a integrării școlare și a succesului la învățătură. Familia are datoria de a pregăti psihologic copilul pentru școală suscitându-i acestuia interesul și dorința firească de a merge la școală și de a învăța.

Odată cu debutul școlar, conținutul educației intelectuale în familie suferă modificări importante. Accentul în educație va fi deplasat pe aspectele formative și materiale. Părinții vor asigura condițiile materiale optime și vor sprijini regimul de muncă și viață al școlarului. Părinții vor asigura sprijinirea realizării actului învățării, vor controla temele precum și efectuarea sarcinilor școlare. De asemenea, vor îndruma lectura independentă și se vor preocupa pentru formarea unui stil de muncă intelectuală. Atât în clasele școlii primare cât și în cele gimnaziale părinții vor urmări : ce, cât, cum citește școlarul, calitatea actului învățării; înțelegerea, memorarea, aplicarea, creația; timpul și ritmul de lucru, notele orale și scrise, randamentul la diferite obiecte, participarea la concursuri și cercuri școlare etc. În funcție de constatările realizate și împreună cu învățătorul sau dirigintele clasei părinții vor asigura îndrumarea și asistența pedagogică pentru trecerea unor obstacole apărute în munca de învățare.

II.2 FAMILIA ȘI EDUCAȚIA MORAL – CIVICĂ A COPILULUI

Experiența dobândită până acum de numeroase familii confirmă afirmația că : „în multe privințe educația morală în familie este mai importantă decat celelalte domenii’’. Pe bună dreptate se afirmă că în familie, prin climatul moral, bazat pe cinste, sinceritate, încredere,înțelegere, pe unitate și consecvența între cerințe și atitudini, prin exemple și exigențe, se asigură copilului – ființă umană în devenire – substanța personalității sale morale. Fără a cunoaște teoriile psihologice și pedagogice ale lui Jean Piaget referitoare la construcția morală a copilului, în cele mai multe familii, părinții se străduiesc să ofere copiilor lor modele comportamentale și atitudinale, de vorbire și acțiune care să fie receptate și imitate de către aceștia mai ales la vârstele mici.

Imitația este unul din mecanismele fundamentale ale socializarii morale a copilului la această vârstă. Dupa Jean Piaget imitația este; ,, actul prin care un model este reprodus, ceea ce nu implică neaparăt reprezentarea acestui model pentru ca el poate fi perceput’’. După Pieron imitația este ,, reproducerea activă a modalitatilor de comportament percepute la o altă ființă”. Așa cum remarca pedagogul și sociologul francez Emil Durkheim; ,, formarea spiritului de disciplină se întemeiază pe doua disponibilități proprii copilului; tendința de a imita și de a repeta ceea ce a vazut și pe capacitatea sa de a asculta, de a se subordona unei autorităti’’. Imitația ține de latura acomodativă a adaptării. Psihologic, procesul imitației trece prin mai multe stadii :

Fuziunea-identitatea cu gestul altuia (specific de la 1 la 2 ani )

Răspuns la gestul altuia (specific vârstelor 2-3 ani )

Reprezentarea a ceea ce vrea să imite, sau cum spune J. Piaget,, imitat în act’’

( caracteristic la 4 ani )

Imitația indirectă, precedată de reprezentarea acțiunii (la și dupa 6 ani).

Un alt element al socializării morale între 2 și 4 ani este ,, interiorizarea imaginii parentale’’. Dacă până acum respectarea normelor și a consemnelor impuse de părinți se realizează doar în prezența lor efectivă, după această vârstă copii își reprezintă părinții în absența lor și asociază imaginii interiorizate a acestora si consemnele impuse de ei, începând astfel să le respecte parțial și în lipsa lor. Se constituie astfel constiința morală primară, care acționează ca o voce dinlăuntru și îndeplinește un dublu rol : reglarea conduitelor și securitatea afectivă a copilului. Specialiștii domeniului consideră această achiziție de mare valoare, constituind fundamentul moralității ulterioare a copilului. Părinții sunt văzuți de copii ca adulți buni, generoși, puternici, drepți, securizanți etc.

Din aceste realități psihologice se desprind câteva concluzii cu valoare pedagogică :

copiii imită totul și necritic ( comportamentele și conduitele celor din jur );

din aceste motive părinții trebuie să-și controleze cu atenție fiecare gest și să ofere copiilor modele adecvate;

discrepanța dintre ceea ce spun părinții ori cer copiilor și ceea ce fac ei înșiși poate genera grave fenomene morale cu consecințe deosebite pe planul convingerilor și al conduitelor.Dintre acestea amintim fenomele de dedublare și disimulare ale personalității.

Intenționat sau nu, sistematic sau spontan, părinții exercită o influență în plan moral. Se constituie în acest fel constiința morală primară, care acționează ca o ,,voce ’’ a părinților ceea ce asigură pe de o parte reglarea comportamentelor, iar pe de alta parte o anumită securitate afectivă a copilului.

Este necesar ca influențele morale ale familiei să implice întreaga viața psihică a copilului: dimensiunea cognitivă si afectivă, deprinderile și obișnuințele, trăsăturile de personalitate, de voință și caracter. Climatul familial să genereze trăiri morale, de dragoste, de plăcere, adeziune, satisfacție, bucurii alături de preocuparea părinților de a dezvălui conținutul ideatic al unor valori, norme și reguli morale, de a face instruire morală, de a satisface curiozitățile de ordin intelectual și cultural. De asemenea, este necesară conturarea unor elemente de conduită exprimate în priceperi și deprinderi, în trasături de caracter și voință, în obișnuințe.

Sintetic, educația morală în familie urmărește formarea unor reprezentări și noțiuni morale și structurarea conduitei acționale, totul pe fondul îmbogățirii experienței morale a copilului.

Fiind o premisă principală a formării conduitei morale, educația morală în familie nu se poate rezuma la un simplu proces de transmitere didacticistă a unor cunoștințe sau principii abstracte. Accentul trebuie pus atât pe componenta cognitivă, cât și pe cele de natură afectivă, evaluativă sau comportamentală. Așa cum arată cercetările psihologice și psihosociologice, componenta comportamentală la copii nu este doar o prelungire a învățării sau instrucției, ci mai ales convingere, sentiment, acțiune, adică un ansamblu de elemente care oferă constiinței morale unitate, coerentă, motivație și autonomie. Așa se explică de ce acțiunile de moralizare a copilului de către părinți ramân fără valoare atâta vreme cât aceștia nu înțeleg specificul personalității în curs de formare, caracteristicile psihologice, contradicțiile impuse conduitei morale a copilului , dependența față de adult.

Din punct de vedere teoretic, procesul educației morale parcurge traseul prefigurat de Jean Piaget. Autorul dezvoltării psihologice stadiale distinge în copilăria mică – stadiul realismului moral, iar după 10-11 ani urmează stadiul cooperarii. Delimitarea dintre cele două stadii are drept criteriu respectul, considerat de Piaget ca fiind: „sentimentul interindividual cel mai caracteristic al vieții morale”. El exprimă valoarea atribuită unei persoane diferențiată de ceilalți și considerată ca un tot unitar. Atunci când aceasta valoare este atribuită de cineva ce se simte inferior altcuiva, considerat superior, avem de a face cu respect unilateral, iar când fiecare recunoaște valoarea celuilalt avem de a face cu respectul reciproc sau mutual. Practica educațională și experiența multor părinți arată ca principala preocupare a educației morale în familie este formarea la copii a unor priceperi și obișnuințe morale, ca premise ale unui comportament moral-civic superior. De aici, și drumul oarecum invers al educației morale în copilărie: de la conduită, comportament spre înțelegerea elementelor de conștiință care guvernează conduita adultului, spre perfecționarea ei și aprecierea în consens cu cele ale moralei sociale. Cu toate aceste particularități, încă din perioada preșcolară și apoi în preșcolaritatea mică, educatoarele și învățătorii, prin conținutul activităților și a obiectelor de învățământ se străduiesc să realizeze premisele înțelegerii unor valori și norme morale circumscrise noțiunilor de : bine, rău, prietenie, respect, ordine, disciplină, cinste, solidaritate etc.. Înțelegerea acestor valori are un caracter concret – empiric, iar sistemul de referiță este propriu experienței morale trăite de copil. Aceste informații, trăiri și conduite vor sta la baza convingerilor. Formarea conduitei morale este un proces practic: copilul învață, observând și realizând anumite acțiuni. Acest mod de învățare morală nu exclude o anumită dirijare și control exercitat de părinți sau frații mai mari.

Perioada preșcolară, pentru copiii de aceasta vârstă, din punctul de vedere al educației morale, este caracterizată prin faza heteronomiei morale (a realismului moral). Copiii se caracterizeză prin acțiuni morale realizate sub impulsul unor cerințe ce vin din mediul familial sau al grădiniței. Influența educativă a părinților se exprimă în impunerea și formarea prin diverse mijloace a respectării unor cerințe și interdicții, a unui anumit regim de joacă și activitate, a unor obligații personale și responsabilități familiale și școlare. Evident, conținutul educației morale în familie este mult mai bogat, mai complex în particularități și nuanțe, acestea fiind determinate de climatul familial, de structura și autoritatea părinților. Finalitatea acestoe preocupări morale, din perioada preșcolarității se exprimă la intrarea copilului în școală în ceea ce se numește „maturitate morală” sau „cei 7 ani de acasă”. După intrarea copilului în școală și pe parcursul acesteia, influența morală „externă” devine mai penetrantă, chiar hotărâtoare. Copilul receptează necritic, fără discernământ o diversitate de influențe și conduite morale, unele pozitive iar altele negative. Pe unele din ele le înțelege, aderă afectiv la conținutul lor, le interiorizează și le convertește în acte morale proprii. Astfel, copilul dobândește autonomia morală.

Interiorizarea exigențelor și interdicțiilor parentale și școlare constituie în fapt primul pas către formarea sistemului de valori morale ale copilului, la aceasta adăugându-se o serie de presiuni și exigențe ale mediului social, concretizate în influențele exercitate de diferite instituții cu rol de socializare și control social.

Ocupându-se de dezvoltarea judecății morale la copil, în cunoscuta lucrare „Judecata morală la copil”, în procesul formării acesteia, Piaget distinge trei faze:

faza realistă, în cursul căreia regulile morale sunt văzute de copil ca externe lui și fiind absolut neschimbătoare;

faza egocentristă, în cadrul căreia copilul acceptă obligația de a se conforma regulilor, dar nu simte ca a luat parte la crearea lor, motiv pentru care va încerca să le schimbe conform cu interesele sale;

faza cooperării și a respectului mutual, în care are loc interiorizarea moralității și acceptarea ei ca mod de reglare a propriului comportament și al comportamentului altuia.

O concluzie care se degajă din această analiză a sa este faptul ca influențele familiei și ale părinților trebuie dublate cu cele ale factorilor din afară. Astfel, cu cât copilul este mai bine integrat într-un grup de prieteni cu atât își va dezvolta mai puternic o morală a reciprocității, fapt care exprimă adevarata dimensiune a comportamentului său moral. În final, se desprinde ideea că simțul dreptății, deși capabil de a fi întărit în mod natural, de exemple practice ale adultului este totuși independent de aceste influențe și se manifestă în respectul și solidaritatea mutuală care există între copiii înșiși.

II.3 METODE DE EDUCAȚIE MORALĂ ÎN FAMILIE

Sistemul metodelor educației morale este valabil și aplicat și la nivelul educației în familie. Dintre metodele utilizate cu un mai mare randament enumeram: convorbirea și explicația morală, exemplul, povața, analiza unor cazuri, exercițiul moral cu cele două momente semnificative ale sale ( formularea cerințelor sub forma de îndemn, rugăminte, sugestie, ordin, dispoziție, sfat, aluzie și avertisment și exercitarea conduitei copilului prin acte morale concrete și observabile ).

În cadrul familiei aprobarea și dezaprobarea, recompensele și pedepsele joacă totuși un rol esențial în construcția comportamentului moral. Recompensele sub forma de aprobare, laudă, acord, recunoștință și recompensele materiale sunt indicate ca fiind des utilizate de către părinți. Dezaprobarea sub formă de dezacord, observație, reproș, ironie, avertisment și chiar pedepsele care duc la privarea copilului de unele plăceri și obiecte, sunt de asemenea indicate și au o valoare pedagogică deosebită în dobândirea conștiinței și a conduitei morale. Pe fondul unor trăiri pozitive și negative generate de aplicarea recompenselor și a pedepselor, în condiții pedagogice firești ale climatului familial, părinții contribuie la delimitarea în conștiința copilului a faptelor bune de cele rele, a moralului de imoral, ajutându-l astfel să acționeze în numele binelui, al moralului, al cerințelor și exigențelor pe care le incumbă, la început morala din familie, apoi morala socială. Aprobarea realizată prin formele ei binecunoscute asigură întărirea pozitivă pe plan psihologic, adică se realizează o concordanță între trebuințele și tendințele personale și cerințele moralei sociale. Metodele restrictive de dezaprobare, de aversiune și pedeapsă se constituie ca o întărire negativă cu efecte deosebite în planul reținerii și al evitării trăirilor ce le implică faptele imorale.

Un rol deosebit în practica formării comportamentelor morale îl au acțiunile practice de exercitare și respect permanent a unor norme, reguli și interdicții.

II.4 MIJLOACE DE EDUCAȚIE MORALĂ ÎN FAMILIE

În categoria mijloacelor de educație morală enumerăm:

lecturile literare, citite sau povestite de părinți, audiate sau vizionate cu ajutorul discurilor și al casetelor video, diafilmelor și emisiunilor de radio constituie o modalitate la îndemâna părinților și cu bogate valențe educativ – formative. Prin intermediul lor pot fi evidențiate modele umane, trăsături morale pozitive sau negative ale unor eroi, conduite morale și comportamente concrete în contexte diferite, exemple pozitive și negative etc.Analizate cu atenție, aceste modele pot constitui repere morale în aprecierea conduitei proprii și a altora;

mijloacele mass – media. Copilul este un mare „consumator” de emisiuni TV și radio. De cele mai multe ori ele sunt receptate global și necritic. Părinții au datoria să selecteze acele emisiuni cu un profund conținut educativ și mai ales să le comenteze pentru a evidenția valențele morale pozitive ale faptelor derulate, cu implicații asupra conduitei copilului;

vizionarea de spectacole (filme, teatre pentru copii și comentarea conținutului lor);

excursii în natură, vizite în societate, la rude, prieteni;

impunerea unui regim de joacă, învățare, lectură și muncă în familie, precum și grija deosebită în alegerea tovarășilor și a grupului de joacă;

exercițiul moral, cu respectarea unor norme și cerințe în familie. Copilul trebuie să fie inițiat în treburile gospodărești ele familiei, în preocupările profesionale ale păriților. De asemenea trebuie să i se atribuie anumite sarcini gospodărești și să i se impună un sistem de relații între membrii familiei, relații bazate pe respect, condescendență, ajutor, solicitudine.

În legatură cu educația și socializarea morală a copiilor și adolescentilor, din ceea ce am relatat mai sus, din experiența altora și personală se desprind câteva linii directoare cu privire la educația morală în familie.

Educația morală a copiilor și a adolescenților reprezintă un proces continuu și de durată în care sunt implicate familia, școala, opinia publică, mass media, celelalte instituții cu rol de ocrotire și educație socială. La baza construcției morale a copiilor și tinerilor se află însă familia, ale cărei valențe educative și mijloace informale pot și trebuie să polarizeze acțiunea tuturor celorlalți factori cu funcție de socializare și integrare socială. Experiența arată că petrecerea unei lungi perioade de viață în familie și dependența copilului față de adulți, determină existența unui climat educațional propice la nivelul familiei. Lipsa funcționalității normale a familiei datorită dezorganizării și carențelor ei reprezintă adeseori o condiție determinantă a devianței copilului și adolescentului, concretizată în dificultăți de adaptare la viața socială și școlară. Experiența de viață familiară se fixează la cele mai diferite niveluri ale conștiinței morale ( cognitive, afective, comportamentale ) punându-și amprenta asupra conduitei școlare și sociale de mai târziu. Sporirea eficacității acțiunii de educație și socializare în familie impune, din partea factorilor educaționali de la nivelul macrosocial, intensificarea acțiunilor de asistența socială a familiilor care ridică probleme morale și intervenția activă, operațională în sprijinul copiilor și adolescenților ale căror comportamente anunță apariția unor conduite delicvente ulterioare.

Considerând formarea bazelor morale ale familiei ca parte a procesului complex de educare a membrilor societății, sistemul nostru educațional (mai ales după anul 1989) se preocupa de perfecționarea valentelor educative ale mediului familiar și social, pentru a asigura copiilor un climat de dragoste, încredere și securitate și ca suport al integrării lor active în societate și al socializării lor morale. În acest spirit familiei îi revine sarcina de bază de creștere a noilor generații de copii în spiritul respectului pentru învățatură și muncă, pentru o viața cinstită și demnă în consens cu normele și valorile morale ale societății românești prezente și în perspectivă.

Familia poate și trebuie să dețină ponderea principală în sistemul factorilor educaționali, atât prin acțiunea socializantă pe care o exercită asupra formării și structurării personalității copilului, cât și prin educarea responsabilității morale a acestuia. Perfecționarea vieții familiale și sporirea valențelor sale educative și morale dobândesc astăzi o importanță deosebită și constituie în același timp măsuri concrete de prevenire a delicvenței juvenile. Se consideră ca un neajuns faptul că, în prezent, sunt prea puține acțiunile în sprijinul „ educării părinților ’’, adică orientarea părinților către înțelegerea problemelor specifice ale personalitătii copiilor și tinerilor.

Inființarea unor cursuri speciale, în cadrul unor programe specifice de asistență socială, vizând educația părinților, unele realizate chiar cu sprijinul școlii în care învață copiii, legatura mai strânsă și permanentă între autoritatea tutelară și familie, intervenția psihologului, pedagogului și medicului în viața de familie, precum și orientarea corespunzatoare a unor programe difuzate prin intermediului mass-mediei sunt numai câteva din măsurile care pot contribui la pregătirea părinților pentru realizarea cu succes a educației și socializării morale la nivelul familiei.

II.5. FAMILIA-MEDIU FAVORABIL DE EDUCAȚIE PRIN ȘI PENTRU FRUMOS

Fără a avea importanța celorlalte componente ale educației armonioase, educația copiilor pentru frumos, prin frumos constituie totuși o responsabilitate deosebită a părinților.

Principalele obiective ale educației în familie pot fi sistematizate astfel :

stimularea și dezvoltarea sensibilitătii și a gustului copiilor pentru frumosul din artă, natură și viața socială;

afirmarea unor elemente ale culturii estetice ;

cunoașterea și stimularea înclinațiilor și a capacităților creatoare ale copilului în diferitele domenii ale artei.

Dezvolarea sensibilității și a gustului pentru frumos este una din cele mai importante și realizabile sarcini ale educației în familie. Părinții pot și trebuie să canalizeze gusturile și sensibilitatea copiilor către frumosul cotidian sau artistic prin forme simple și accesibile acestora. Vizitele și excursile în mijlocul naturii pot sensibiliza interesul copilului, explicându-i frumusețea unui peisaj, a unei flori, a unui arbore, a unei ape etc. Deasemenea pot fi evidențiate relațiile frumoase dintre copii, frați, oameni de cultură și artă între oameni în general. Celelalte sarcini ale educației estetie comportă o anumită pregătire a părinților și o preocupare sistematică. Ei pot identifica interesul copilului pentru desen, pictură, muzică, literatură și pot interveni cu folos în canalizarea acestora.

Cele mai importante mijloace de influențare a gustului pentru frumos sunt:

Climatul familial

Climatul familial, ambianța estetică a locuințelor, ordinea și gustul în aranjarea lucrurilor, sobrietatea în alegerea culorilor, a formelor și mărimilor, vestimentația membrilor familiei și comportamentul moral al acestora constituie modalități concrete de stimulare a gustului și interesului pentru frumos. Unii părinți nu acordă suficientă atenție acestor „amănunte”și comportamente, însă ele se vor reflecta în atitudinile și comportamentele copiilor la școală și acasă. Afirmația făcută de A.S.Makarenco în cartea „Prelegeri pedagogice”,care spunea: ,,Părinții educă copiii și atunci când lipsesc de acasă ” rămâne de mare actualitate și ar fi necesar să fie cunoscută de cât mai mulți părinți.

Alegerea și cumpararea cărților pentru copii

Părinții vor cumpăra cărți folositoare și în concordanță cu capacitatea de înțelegere a acestora. Pentru preșcolari vor fi alese cărți de colorat, care să permită copilului familiarizarea cu desenul, armonia culorilor, exersarea intereselor lor pentru desen și colorat. Lecturarea acestor cărți de către părinți, precum și audierea pe disc sau bandă magnetică a unor povestiri literare, părinții realizează familiarizarea copiilor cu frumusețea limbii materne, îmbogățesc vocabularul cu cuvinte și expresii literare, stimulează interesul pentru literatură și perfecționează comunicarea orală. Din conținutul acestor lecturi, copii fac cunoștință cu personaje literare, cu eroi din basme, cu întâmplări reale și fantastice. Acest demers educativ cu cartea, în familie, stimulează interesele de cunoaștere, interesul pentru carte și dorinta de a o lectura.

Vizionarea de spectacole

Copiii însoțiți de adulți trebuie să vizioneze spectacole sub formă de filme, teatre, concerte, emisiuni radio-tv, concursuri literare, aceste manifestări având efecte cumulative pe linia realizării educației intelectuale, morale, estetice etc.Valențele acestor spectacole vor fi evidențiate prin discuții și analize la nivelul familiei sau a clasei.

Excursii în natură

Excursiile în natură sunt un excelent mijloc de petrecere plăcută și sănătoasă a timpului liber, dar și o modalitate deosebită de familiarizare a copilului cu frumosul din natură. Copiii cunosc astfel frumusetea unui peisaj natural, cromatismul plantelor toamna, cântecul păsărelelor, viața gângăniilor, susurul izvoarelor etc. Asemenea excursii în mijlocul naturii cultivă sensibilitatea pentru mediul înconjurător și oferă prilejul pentru statuarea unor criterii de cunoaștere și apreciere a frumosului natural și conservarea lui. Copiii trebuie deprinși de mici să iubească natura, să o protejeze de factorii poluanți și distrugători.

e) Cunoașterea unor elemente de folclor

Educația estetică în familie înseamnă și cunoașterea de către copii a folclorului (muzică, dans, cusături, obiceiuri, etc.). Realizarea acestei sarcini depinde în mare masură de instrucția și preocupările culturale ale părinților în acest domeniu, dar și de climatul familial care asigură elementele necesare cunoașterii valorilor folclorice. Adeseori, pentru realizarea acestor sarcini, părinții apelează la instituții specializate în acest domeniu cum sunt școlile de artă, casele de cultură, persoane specializate etc. Cu ajutorul acestora sunt identificate și stimulate înclinațiile artistice vocale, disponibilitățile native ale copiilor pentru pian, vioară, pictură, balet, gimnastică, dans etc. Acești specialiști descoperă și dezvoltă la maxim resursele creatoare ale copiilor, de asemenea dau sfaturi referitoare la abuzul și mania unor părinții care încarcă excesiv programul copiilor cu astfel de activități, răpindu-le timpul de joacă și învățare. Practica educațională arată că atunci când asemenea preocupări copleșesc și încarcă activitatea copiilor aceștia nu mai simt plăcerea pentru ele, le abandonează, iar părinții, prin insistența exagerată fac un deserviciu educației.

Capitolul III

COORDONATELE CERCETĂRII CU TEMA „ROLUL FAMILIEI ÎN VEDEREA INTEGRĂRII COPILULUI ÎN CLASA I”

Un motiv major pentru care s-a dezvoltat învățământul preșcolar a fost prevenirea eșecului școlar, în special în clasa I, datorat insuficienței educații în mediul familial sau neconcordanțelor dintre educația din familie și cea din școală.

Copilul învață în mod spontan. Mediul în care trăiește îi oferă ocazii de învățare, părinții îl învață tot timpul ce nume au lucrurile și ființele, la ce sunt folositoare, cum trebuie desfășurate diferite activități. Grădinițele desfășoară educația după programe alcătuite pe criterii științifice și în mod sistematic, atât cât permite vârsta copiilor, dând atenția necesară tuturor aspectelor importante ale dezvoltării. Părinții pot deveni mai buni educatori dacă se informează corect asupra procesului de învățământ din grădiniță și asupra evoluției copiilor lor. Anchetele în rândul părinților și observația arată că aceștia neglijează multe dintre aspectele dezvoltării copilului, că unele metode și tehnici de învățare pe care le folosesc sunt slab productive sau greșite. Prin parteneriatul educativ dintre părinți și educatoare este bine să se stabilească un program unitar de educație, cu obiective, cu performanțe așteptate clare, cu conținuturi și mijloace adecvate.

Procesul de creștere al copilului preșcolar este intens. Este necesară urmărirea constantă a dezvoltării armonioase a corpului copilului, apreciată privindu-1 din față și din profil, cântărindu-1, măsurându-i înălțimea.

Hrănirea necorespunzătoare a copilului poate afecta dezvoltarea lui generală, inclusiv intelectuală. Hrana adecvată, diversă, proaspătă, pregătită și servită în așa fel încât să fie ușor de consumat de un copil mic, favorizează creșterea.

Somnul necesar copilului de 3-6 ani este de 10-13 ore pe zi, dintre care 1-2 ore somnul de după-amiază. Un copil care doarme destul este vioi dimineața și nu este foarte obosit la prânz. Somnul nu trebuie considerat o pedeapsă, iar părinții trebuie să stea cu copilul la început, să-i citească o poveste.

Mișcarea este starea obișnuită a copilului. Maturizarea și formarea deprinderilor, mai mult spontană, prin acomodare la provocările mediului, îl fac să dobândească nivelul motric specific vârstei. Părinții îl ajută uneori să învețe mișcările, demonstrându-i-le și explicându-i-le.

Jocul, activitate practicată la toate vârstele, este pentru copilul preșcolar activitatea fundamentală. Toate progresele sale fizice, intelectuale, afective, sociale sunt explorate și consolidate prin joc. Părinții care se joacă împreună cu copiii, slăbind cenzurile și micșorând distanțele, își îmbunătățesc comunicarea cu copiii, dau acestora încredere în valoarea lor, sunt iubiți.

Cunoașterea de sine, a oamenilor și a mediului său fac din copilul de 3-6 ani o persoană care trece deseori, cu înțelegerea și prin activitatea sa, granițele familiei. Părinții pot contribui mult la menținerea interesului pentru cunoașterea mediului, formarea de atitudini pozitive față de mediul în care trăiește.

Pentru dezvoltarea și creșterea armonioasă a copilului, părintele trebuie să fie calm, iubitor, plin de bun-simț și disponibil. Copiii sunt diferiți. Ei nu au nici același temperament, nici aceleași gusturi, iar dezvoltarea lor nu este egală în toate domeniile. De aceea, părinții nu trebuie să fie nici orgolioși, nici neliniștiți dacă achizițiile sau dezvoltarea copilului lor, la o anumită vârstă, nu coincid cu premisele descrise de unii specialiști. Așadar, este esențial să respectăm și să susținem fiecare copil în ritmul său, în transformarea sa progresivă în funcție de nevoile sale.

Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat, în care să se simtă în siguranță. Acest lucru este posibil dacă părinții sunt atenți la nevoile copilului, dau dovadă de înțelegere, sunt calmi și afectuoși, se ocupă de educația lui, participă la evenimentele din viața sa. Atitudinile pe care le au părinții față de copii pot influența evoluția viitoare a acestora, stimulând-o sau, din contră, frânând-o. ” Un climat familial lipsit de securitate emoțională va genera o percepție asemănătoare despre realitatea socială, copilul manifestând reținere și dificultăți de relaționare, nefâcând față unui mediu pe care îl percepe ca fiind ostil” ( E. Crețu, 1970).

Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acțiunilor educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este, în principal, dependent de stilul parental, cu care se și confundă de multe ori. “ Stilul parental se referă la modul părinților de acționare asupra copiilor și este o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile personale de acționare ale celor doi părinți”. ( A. Băran- Pescaru, 2004)

În societatea contemporană au devenit tot mai vizibile modificări ale rolurilor în familie. Paternitatea și maternitatea au luat o nouă înfățișare; diversele funcții circumscrise lor au ajuns să fie îndeplinite fie de un soț, fie de celălalt, sistemul alterării sarcinilor care țin de viața de familie practicându-se pe o scară destul de vastă. “ În familie, relațiile de rol ale părinților trebuie să fie simetrice și complementare”. ( M. Voinea, 1995)

Familia modernă se caracterizează printr-o flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Nu mai există modelul unic, dominant, tradițional, în care tatăl decide viața conjugală și relația parentală. Apare reciprocitatea la diferite nivele și intensități, în contextul unui egalism general.

Aspectele, destul de des întâlnite în ultima perioadă, care își pun o tristă amprentă asupra vieții copilului sunt: violența domestică și divorțul părinților, care atunci când este o constantă a vieții domestice sau capătă o intensitate mare, duc la apariția tulburărilor la nivelul personalității tuturor membrilor familiei. Dar cel mai lezat este însă copilul, pentru că nu se poate apăra și pentru că este în creștere. Efectele sunt amplificate atunci când este vorba de dezvoltare timpurie sau de perioadele critice (pubertate, adolescență).

Copilul cu părinți divorțați este expus unor schimbări frustrante și traumatizante, cu posibile consecințe pentru întreaga lui viață. Dacă s-a depășit stigmatizarea tradițională a familiei divorțate, există riscul supraprotecției materne cu efecte asupra viitorului statut marital și rolurilor în casnicie ale copilului, respectul de sine este afectat, comportamentul și performanțele școlare pot fi negative.

Procesele de descoperire a propriei persoane – al cunoașterii de sine, al identificării persoanei – au loc în primii ani de viață, cei petrecuți în familie. Adaptarea la societate și apoi integrarea în relațiile sociale se petrec la nivelul relațiilor de familie. învățarea primelor comportamente sociale, prin imitație și prin interacțiune, se produc în prima copilărie și este dependentă de tipul relațiilor din familia de origine.

Oricât de importante ar fi influențele procesului de învățământ pentru devenirea copilului, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că el este în același timp și membru al unei familii, iar valorile culturale, sociale și morale ale familiei nu întotdeauna sunt într-o corespondență perfectă cu valorile promovate de școală, de multe ori fiind chiar opuse. Viziunea globală pe care o au unii părinți despre viitorul copilului este, de cele mai multe ori, expresia unei dorințe profund subiectivizate. Ei nu conștientizează suficient întreaga problematică pe care o creează traseul devenirii copilului, prin interferența altor factori care pot influența dezvoltarea normală și formarea personalității la parametri standardelor sociale acceptate.

Prezentarea cercetării pedagogice

Tema cercetării: Rolul familiei în vederea integrării copilului în clasa I

Tipul cercetării: Cercetare exploratorie cu caracter explicativ.

III.1 Obiectivele cercetării

Familia este una din instituțiile care are un rol hotărâtor în educarea tinerei generații. Evoluțiile contemporane ale sistemului familial se desfășoară în două direcții contrare, dar care se presupun reciproc: pe de o parte, familia își poate definii cu tot mai multă claritate limitele în raport cu mediul social, pe de altă parte, deschiderea sa către acest mediu crește, volumul și diversitatea schimburilor materiale și informaționale fiind tot mai mari. În aceste condiții, educația familială nu mai poate fi redusă la procese intrafamiliale; ea presupune intense legături cu exteriorul. De la sfârșitul anilor 1970, dezvoltarea personalității copilului este înțeleasă de cercetări ca rezultat al cooperării unui ansamblu de factori: familiali, școlari, comunitari.

Familia este cea care oferă copiilor săi ( preșcolari și școlari) un sistem primar de cunoștințe și deprinderi în măsură să le asigure acestora un orizont de cultură și o cât mai bună integrare în societate. Tocmai de aceea, cercetarea de față și-a dorit să surprindă zestrea cu care vine elevul din mediul familial și să studieze modul în care familia contribuie la reușita școlară a propriilor copii.

Cunoașterea opiniilor și reprezentărilor actorilor familiali asupra debutului școlarității;

Identificarea factorilor care pot determina succesul sau insuccesul școlar.

Identificarea interacțiunii copilului cu membrii familiei și a profunzimii acestor

interacțiuni;

Identificarea imaginii de sine a copilului în cadrul familiei.

III.2 Ipoteza cercetării

Importanța cunoașterii de către părinți a propriilor copii și asigurarea unui climat familial favorabil în vederea reușitei școlare.

Variabila independentă

Utilizarea metodelor de cercetare: observația sistematică, convorbirea, testul, chestionarul.

Variabila dependentă

Integrarea cu succes a copiilor în activitatea școlară prin implicarea părinților și existența unui climat familial corespunzător.

III.3. Eșantionul de participanți

Universul cercetării a fost constituit dintr- un număr de 50 copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 7 ani și părinții acestora, deoarece ei sunt mai aproape de problematica în discuție, iar opiniile și reprezentările lor sunt puternic marcate de momentul trăit. Eșantionarea s-a realizat relativ ușor datorită ariei restrânse a universului investigat – părinți ai copiilor din trei grupe preșcolare de nivel II, din cadrul Grădiniței numrul , Maieru. Am avut în vedere următoarele criterii de eșantionare: ocupația; nivelul de școlaritate; nivelul financiar.

III.4. Instrumentele de cercetare și aplicarea lor

Pentru testarea ipotezei s-au utilizat, ca metode de cercetare: observația sistematică a copiilor, convorbirea, testul „desenul familiei”, chestionarul adresat părinților.

observația sistematică, ca metodă de cercetare psihologică, constă în urmărirea intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca și al contextului situațional al comportamentului. La grupele implicate în cercetare s-au stabilit aspectele ce urmează a fi observate: comportamentul copiilor în legătură cu colegii, cu educatoarea și cu alte persoane, implicarea copiilor în activități și rezolvarea sarcinilor de lucru, reacțiile copiilor și părinților implicați în cercetare, precum și orice eveniment ivit pe parcurs, cu relevanță în cercetare.

convorbirea este o discuție angajată între cercetător și subiectul investigat care presupune: relația directă de tipul față în față între cercetător și subiect, sinceritatea partenerilor implicați, abilitatea cercetătorului pentru a obține angajarea autentică a subiecților în convorbire; empatia cercetătorului. Spre deosebire de observație, prin intermediul căreia investigăm conduitele, reacțiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a vieții interioare a acestuia, a intențiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspirațiilor, conflictelor, prejudecăților și mentalităților, sentimentelor și valorilor subiectului. Prin această metodă s-a urmărit obținerea unor informații referitoare la mediul familial, comportamentul copilului în familie, grădiniță, alte medii de viață, aspecte relevante ale însușirii normelor și regulilor mediului instituțional.

chestionarul care reprezintă, de fapt, o înlănțuire, o succesiune logică de enunțări în formă interogativă sau afirmativă ce joacă rol de stimul pentru subiecții cărora li se aplică în vederea obținerii unor rezultate, reacții la acești stimuli.

În cercetarea bazată pe chestionar operăm cu o serie de indicatori (elemente care indică anumite caracteristici ale unui fenomen, proces etc.). Acești indicatori se referă la caracteristicile ce variează la nivelul populației și a indivizilor. Astfel, vom studia indicii demografici: vârstă, sex, status material; și pe cei socio-economici: venit, ocupație, nivel de trai, formă de învățământ.

Chestionarul cuprinde în total 26 de întrebări dintre care 4 sunt de identificare (variabile personale), cuprinzând caracteristicile de bază ale statutului social al părinților (sex, vârstă, nivel de școlaritate, ocupație). Anexa 1.

Am aplicat chestionarele părinților în plicuri, urmând a fi completate acasă explicându-le scopul chestionarului, modul de lucru (selectarea unei singure variante de răspuns la întrebările închise), importanța formulării de răspunsuri sincere, în condițiile în care este asigurat anonimatul. Nu s-au înregistrat refuzuri de a răspunde, părinții colaborând cu plăcere, probabil datorită faptului că sunt foarte aproape de perioada luată în discuție.

Testul desenul familiei este o tehnică proiectivă de psihodiagnostic, folosită în mod special în psihologie și în psihiatrie. Am considerat oportună introducerea acestui test în cercetarea de față, deoarece Desenul unei familii sau desenul Eu, casa mea, familia mea „sunt tot atâtea ocazii de a pune în evidență exprimarea de către copil în desen a unei mari cantități de relații, pe care este incapabil să le descrie sau să le formuleze, pe care el le refuză uneori să le recunoască deschis atunci când îl rănesc” (M. Debesse, 1970).

Psihologul Constantin Enăchescu apreciază că „testul familiei este derivat din testul persoanei umane a lui K. Machower, dar urmărește alte aspecte decât acesta. Elementul esențial pe care acest test caută să- 1 scoată în evidență sunt relațiile interpersonale în cadrul familiei între frați, între copii și părinți și între familie și restul societății” (C. Enăchescu, 1973). Deși sarcina tematică are un scop precis și impune anumite reguli subiectului în vederea realizării sale, în condițiile testului proiectiv, există o oarecare libertate a realizării acestei sarcini. În condițiile de libertate a fixării sensului simbolic, situațiile conflictuale sau complexe inconștiente sunt exteriorizate de către subiect. O situație deosebit de interesantă pe care altă probă psihologică nu o poate realiza, este transferul tipurilor de răspuns ale subiecților. În acest caz, asistăm la o renunțare la „verbalizarea” impresiei produse de sarcină, incompletă și neconvenabilă pentru subiect și la elaborarea unor noi răspunsuri de tip „neverbal”.

Pentru a obține rezultate cât mai concludente în această cercetare, testul familiei a fost aplicat copiilor în același timp cu chestionarele părinților, rezultatele fiind puse în același plic. (chestionar părinți si desenul copilului).

Evenimentul a decurs fără acțiuni nedorite, iar documentele realizate constitue o bogată sursă de analiză a reprezentărilor copiilor despre familie, care vine să întărească și să completeze concluziile formulate ca urmare a prelucrării rezultatelor chestionarului.

III.5. Analiza și interpretarea datelor

Observația am folosit-o ca acțiune și descriere sistematică a comportamentelor și evenimentelor studiate care au avut loc în mediul social natural. Am înregistrat, astfel, comportamentul efectiv al participanților: copii și părinți.

Copiii din grupele implicate în cercetare au participat la activități cu plăcere, s-au implicat activ, observându-se totodată o cooperare constructivă între copil – copil, copil – educatoare, copil – părinte, educatoare – părinte. În urma dialogului stabilit cu copiii și părinți reiese faptul că majoritatea copiilor beneficiază de un climat familial favorabil, părinții se implică în educarea copiilor, colaborează cu educatoarea, în vederea unei bune integrări a copilului în activitatea școlară. Pe baza datelor obținute in urma aplicării acestor metode, educatoarele întocmește fișa de observații psihopedagogice asupra copilului din grădiniță în vederea școlarizării. Anexa 2

Analiza și interpretarea chestionarului

Cercetarea de față a fost aplicată în mediul rural. Astfel, 60% din părinții chestionați au studii liceale, iar restul de 40% din totalul părinților au studii superioare. Cercetarea nu cuprinde numai chestionarea părinților, ci se constituie și ca o investigare a copiilor acestora, trei grupe pregătitoare.

Pentru început, părinții au avut de răspuns la întrebarea: “Ce faceți pentru a avea un copil sănătos din punct de vedere fizic?”

Se pare că sănătatea propriilor copii îi preocupă cu adevărat pe părinți, care consideră că pentru îndeplinirea acestui deziderat este nevoie de: alimentație rațională; exerciții fizice, mișcarea în aer liber; joacă; norme clare de igienă.

La întrebarea: “Vă preocupă vorbirea și gândirea copilului în perioada preșcolară?” 35% dintre părinții chestionați au oferit un răspuns afirmativ, iar 65% dintre aceștia spun și cum anume au procedat în realizarea acestui fapt: prin discuții purtate cu copiii, prin răspunsuri la întrebările acestora, prin intermediul cărților adecvate acestei vârste, prin manifestarea interesului lor față de valoarea și exprimarea corectă a copiilor.

De remarcat este și faptul că 54% dintre cei chestionați consideră că au format ca deprinderi copiilor lor: respectul față de părinți, politețea, cinstea, grija față de copiii mai mici și nu numai, 21% dintre subiecții investigați au format propriilor copii doar una din deprinderile de mai sus, în timp ce ceilalți 25% vorbesc despre inducerea politeței și a cinstei la copiii lor.

Un interes deosebit am acordat răspunsului la întrebarea: “Ce fel de atmosferă credeți că există în familia dumneavoastră?” 86% dintre părinți consideră că atmosfera dominantă din familie este una de respect reciproc, în timp ce 14% prezintă probleme datorate separării temporare, divorțului, recăsătoriei.

FIG. 1. si 2. Reprezentările părinților despre atmosfera dominantă din propria familie

În ceea ce-i privește pe părinți, aceștia se consideră într-o proporție de 74% iubitori față de copiii lor, 18% au o atitudine echilibrată, 6% se consideră severi în raporturile lor cu copiii și 2% sunt indiferenți.

Fig. 3 și 4. Modul de manifestare al părinților în cadrul relației: familie – copil

La întrebarea: “Cât din timpul dumneavoastră zilnic dedicați copiilor? “68% dintre părinții chestionați alocă acestei probleme de la 1 la 2 ore din timpul zilnic; 28% alocă 3 ore, iar 4% – 4 ore jocului cu copiii.

FIG.5.si 6. Proporția timpului zilnic dedicat de către părinți copiilor.

Un item al chestionarului îl reprezintă și întrebarea: “Cum reacționați atunci când copiii dumneavoastră greșesc? “Majoritatea părinților se pare că încearcă să explice propriilor copii care sunt consecințele faptelor sale, dar există și o proporție de 25% dintre părinții chestionați care-și pedepsesc aspru (bătaie) copiii.

Ca o consecință a întrebării puse deja, a fost formulată și o alta: “Dar atunci când copiii dumneavoastră se comportă conform așteptărilor? În acest caz, răspunsurile părinților investigați sunt unanime: mă bucur, îl(o) felicit și îl (o) încurajez; iar 1% dintre aceștia își recompensează bănesc copiii.

Dintre cei investigați, 75% nu citesc cărți din care ar putea afla cum trebuie educați copiii. Restul de 25% afirmă contrariul, dar numai 10% precizează titlul unor asemenea cărți. Se pare că familia își asumă singură educarea propriilor copii din diverse motive (lipsă de timp pentru studierea unor cărți cu un astfel de specific, indiferență etc.).

În ceea ce privește grupul de covârstnici, se știe că acesta exercită o influență deloc de neglijat.

De aceea, părinții acordă un interes deosebit acestei probleme și o mare majoritate a acestora “monitorizează” prietenii propriilor copii. Într-o proporție de 91% părinții interzic anumite prietenii. Motivul: proprii copii pot fi influențați în mod negativ de către acești prieteni, care sunt: obraznici, necuviincioși, vorbesc urât, sunt neascultători și nu inspiră încredere.

Cea mai mare parte a familiilor datorită nivelului de școlarizare au implicit și o situație materială bună, ceea ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor. Părinții sunt interesați de situația școlară a copiilor și sunt interesați de viitorul lor, discută frecvent cu educatoarea.

Acești părinți chestionați nu întâmpină greutăți pe plan educativ, iar puținii care o fac trebuie să li se acorde o educație atentă și să fie antrenați mai mult în viața școlară. Interpretarea datelor ar putea continua cu alte întrebări ce figurează deja în cadrul chestionarului, însă acestea nu par a fi la fel de relevante ca cele menționate anterior.

Analiza și interpretarea “ Desenului familiei”

Analiza și interpretarea desenelor copiilor – rezultate ale experimentului “Desenul familiei” s-au realizat în trei etape:

Analiza și interpretarea separată a fiecărui desen, în funcție de indicatori bine definiți;

Validarea interpretării desenului prin compararea cu răspunsurile din chestionar;

Categorizarea desenelor după elementul definitoriu al conținutului.

Analiza și interpretarea separată a fiecărui desen a fost realizată în colaborare cu psihologul școlii.

Pentru a valida rezultatele interpretării desenelor, le-am comparat cu răspunsurile din chestionarele adresate părinților, acest lucru fiind posibil datorită faptului că rezultatele de la chestionar și testul “Desenul familiei” s-au pus în același plic, respectând astfel confidențialitatea și ușurând compararea lor. Cu această ocazie, am observat că desenele copiilor surprind într-un mod mult mai subtil și necenzurat aspectele de relaționare interpersonală ale copilului cu ceilalți membrii ai familiei, prezintă conflicte și rivalități, deficiențe ale familiei, subaprecieri și nevoi, dar totodată și relații afective pozitive, armonia climatului familial, modele și preferințe. Putem spune că interpretarea desenelor întărește rezultatele obținute prin aplicarea chestionarelor și totodată le completează.

Categorizarea desenelor a fost realizată în scopul identificării facile a aspectelor esențiale ale reprezentărilor copilului despre familie. Astfel apar 9 categorii în care s-au inclus desenele cele mai reprezentative.

Relație armonioasă;

Identificare cu un alt membru al familiei;

Valori în familia extinsă;

Deficiențe în comunicare;

Lipsă de comunicare afectivă;

Părinți transformați;

Disfiincții în relațiile din familie;

Agresivitate în familie;

Familii dezorganizate.

Relație armonioasă

Relații armonioase între membrii familiei, fetița se simte mai apropiată de tată.

Identificare cu un alt membru al familiei

Familie organizată, cu relații armonioase între membrii. Băiatul se simte mai apropiat de tată și se identifică cu acesta.

Valori în familia extinsă

Relații intrafamiliale deficitare, lipsă de comunicare între membrii familiei. Copilul acordă o importanță deosebită mamei.

Deficiențe în comunicare

Relații de comunicare deficitare, supravalorizarea unor membrii și devalorizarea membrului subiect. Copilul se simte exclus.

Lipsă de comunicare afectivă

Tată vitreg, autoritar față de mamă și neglijent față de copil.Copilul se simte neglijat.

Părinți transformați

Relații intrafamiliale reci.

Copilul este în conflict cu tatăl pe care îl devalorizează.

Disfiincții în relațiile din familie

Relații familiale reci, lipsă de comunicare între membrii, tendințe ale copilului spre iritabilitate emoțională

Agresivitate în familie

Relație disfuncțională, conflictuală deschisă între membrii familiei. Copilul denotă nervozitate emoțională, irascibilitate.

Familii dezorganizate

Lipsă de susținere afectivă și emoțională.

Părinți divorțați ,mama plecată, posibilă neglijență din partea tatălui.

Copilul are o stimă de sine scăzută, simte nevoia de afectivitate, se simte abandonat.

O parte din copii redau prin desen faptul că se simt neglijați, ușor excluși au nevoie de comunicare și afecțiune, aspect explicabil prin gradul de ocupare al părinților în timpul zilei. Se refugiază în jocul pe computer și își manifestă afecțiunea asupra animalelor de casă care par să țină locul părinților plecați la serviciu sau locul fraților inexistenți.

Multe familii sunt caracterizate de relații armonioase între membrii, alegerea persoanei apropiate variind între tată și mamă, fără vreo corelație anume. Ca persoană centrală, mama deține întâietatea, ea fiind, adseori, și model. Există familii “ problemă” (puține la număr), cu relații marcate de agresivitate și conflicte sau stări conflictuale. Copiii, în aceste familii, se simt excluși, marginalizați, sunt agresați sau agresivi, rivalizează cu frații.

Situația materială bună a familiilor este ilustrată prin ținuta vestimentară.

Ca urmare a investigațiilor, prin compararea rezultatelor obținute în urma observației, convorbirilor, chestionarelor și testului “Desenul familiei”, se poate concluziona că ipoteza formulată, prin care reușita școlară a copiilor este dată de existența unui climat familial favorabil și de cunoașterea de către părinți a propriilor copii, au fost confirmată.

Capitolul IV

Concluziile cercetării

Un fapt cunoscut este că modul în care copilul se adaptează la diferitele medii de viață și mai ales la mediul de viață școlar depinde în bună măsură de educația primită în familie și de natura relațiilor părinți-copii.

În literatura de specialitate se conturează două perspective de analiză a mediului familial, văzut în calitate de condiție a activități școlare. Prima este corelată problematicii nereușitelor școlare, dificultăților de adaptare și altor manifestări comportamental – caracteriale cu efecte directe asupra învățării. Cealaltă este corelată reușitei la învățătură, ambele derivând din atitudinile educative și alte trăsături ale cuplului familial.

Climatul familial dispune de o structură completă, incluzând atmosfera familială, securitatea afectivă, armonia și jocul rolului în familie, nivelul de integrare a familiei în viața socială etc. Climatul educativ familial neadecvat poate fi dăunător reușitei la învățătură, fiindcă influențează calitatea adaptării elevului la programul școlar și apare, adesea, ca o consecință a insuccesului școlar. Statistic, s-a constatat că, în general, climatul educativ este de o calitate inferioară în cadrul familiilor elevilor slabi în comparație cu climatul din familiile elevilor buni. Vorbind de incidența planului atitudinal al părinților asupra reușitei școlare, putem afirma că el corelează pozitiv cu atmosfera din familie, cu tonalitatea afectivă, cu dimensiunea socio-culturală a acesteia, cu calitatea securității familiale etc.

Atitudinile educative de bază sunt rezultatul dialectic al variatelor combinații între structurile familiale dominate (diadice, triadice, tetradice,…) și forța mecanismelor de reglare și autoreglare.

În cadrul climatului educativ familial se pot evita o serie de atitudini negative ale părinților. S-au încercat identificări și clasificări ale unor asemenea atitudini negative. Astfel, Halina Spionen vorbea despre:

Teamă – manifestată prin panică, atitudine de nesiguranță față de cariera școlară a copilului. Aceasta se transmite copilului, dat fiind faptul că părinții trăiesc cu el orice insucces mărunt, pe care-1 exagerează și, în consecință, îi acordă un ajutor mult mai mare decât este necesar. Copiii tratați astfel își pierd treptat încrederea în forțele proprii, se simt amenințați și nesiguri, caută mereu sprijin și ajutor la alții, chiar atunci când nu este cazul etc.

Agresiune – ia forma acuzațiilor la adresa capacității copilului sau a școlii, a cadrelor didactice. Adesea, cele două forme se împletesc, pedeapsa copilului fiind urmată de dialogul neprincipial al părinților cu cadrul didactic. Consecința unei asemenea conduite constă în faptul că elevii nu recunosc nici autoritatea părinților, nici pe cea a școlii.

Nepăsare sau bagatelizare – se traduce prin lipsa unei responsabilități sociale față de procesul educării, prin absența prețuirii locului și rolului școlii în viață. Se apreciează că succesele la învățătură nu conduc la succese în viață, la o poziție onestă, cinstită în familie în familie și societate. În consecință, copilul își va neglija obligațiile școlare, se va limita la atingerea parametrilor minimale. Cu timpul, însă, insuccesele școlare vor determina stări tensionale în familie sau chiar crize în climatul familial.

Problematica factorilor negativi conduce la ideea necesității studiului aprofundat al consecințelor educative, în special a celor moral – caracteriale și afective generate de mediile dezavantajoase și sărace din punct de vedere educațional.

Mediul familial nu trebuie abordat doar dintr-o singură perspectivă, în ciuda faptului că ne furnizează informații relevante pentru spațiul de existență al elevului. Este important ca orice enunț ce gravitează în jurul problematicii mediului educațional să ia în considerare întreaga constelație a factorilor de mediu familial, școlar, a celor ce țin de personalitatea profesorului, precum și a celor apăruți în mediile informate, ca urmare a realizărilor elevului și a conduitei sale generale.

Educația copilului este strict dependentă de maturitatea părinților, privind capacitatea acestora de înțelegere a micului univers, pe care copilul și-l formează încă de la primul contact cu lumea exterioară.

Educația copilului, lipsită în general de învățarea psihologiei lui, găsește greu modalitățile necesare pentru evitarea eventualelor greșeli. De aceea, trebuie ca părinții să se autoeduce în spiritul amprentei noului față de ei înșiși; să se dabaraseze de prejudecăți, obiceiuri învechite și superstiții spre a le putea evita din educația copiilor lor.

Pentru a avea un copil pregătit suficient și apt pentru a păși mai departe pe drumul educației reprezentate de școală și societate este nevoie ca exigența să se îmbine cu gingășia într-un perfect echilibru.

Educația colectivului asupra copilului nu trebuie să diminueze “acțiunea” educațională a părinților. Din contră, educația colectivului trebuie să facă trecerea spre o nouă fază, superioară. Acum se produce așa-numita “șlefuire a elementului”, ce va confirma sau infirma munca educațională a părinților.

În cadrul educației tinerei generații este imperios necesară colaborarea dintre toți factorii educaționali; (familie, grădiniță, școală) pentru că numai în urma acestei cooperări devine conștient și asupra simțului privind dreptul lui în cadrul colectivității, în cadrul societății, precum și al obligațiilor pe care le are față de colectiv și societate.

Tema abordată constituie un subiect de actualitate indiferent de perioada în care este pusă în discuție. Întotdeauna vor exista copii, părinți și întotdeauna vor exista adulți preocupați de realizarea unei educații eficiente a copiilor lor.

Se atrage astfel atenția asupra necesității unei strânse colaborări familie – grădiniță, ambele medii având influențe decisive asupra dezvoltării personalității copilului.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că grădinița este prima treaptă a sistemului de învățământ. Cele mai multe dintre coordonatele activitații didactice, pot fi influențate de un start bun în relațiile de la acest nivel.

În cele ce urmează se vor pune în discuție aspecte legate de parteneriatul grădiniță – familie, de necesitatea unității cerințelor educative a celor două medii, pentru ca în final să fie exemplificate tipuri de activități în care pot fi implicați părinți cu scopul eficientizării interacțiunii acestora cu copiii, vizat fiind stilul educativ adoptat de adulți în educarea celor mici.

Implicarea părinților în problemele grădiniței se referă la construirea unor relații pozitive între familie și grădiniță și la o unificare a sistemului de valori și cerințe relative la copil. Aceasta poate avea un efect pozitiv asupra copiilor atunci când aceștia văd educatoarele colaborând și sfâtuindu-se cu părinții și poate implica dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină necontrolabile (Vrășmaș, 1999).

La baza unei colaborări și cooperări eficiente între grădiniță și familie stă comunicarea dintre cei doi agenți educaționali. Părinții trebuie implicați permanent în activitățile grădiniței, nu doar atunci când se ivesc probleme.

Comunicarea educatoare – părinte se poate desfășura în cadrul întâlnirilor zilnice, fie în cadrul întâlnirilor planificate periodic sau permanent. La acestea se poate adăuga sistemul de voluntariat care poate implica părinții sau bunicii în sprijinirea directă a activității din grădiniță. De asemenea, prin intermediul acestor întâlniri, educatoarea cunoaște mai multe despre copil și specificul interacțiunii părintelui cu acesta, care de multe ori, comunică educatoarei, modul în care se raportează la propriul în educația pe care i-o oferă.

Astfel, adesea educatoarea poate identifica pe baza convorbirilor purtate cu părinții, a comunicării acestora cu copiii în prezența ei, a observațiilor efectuate asupra celor mici, o anumită practică educativă parentală. Efectele negative sau benefice nu întârzie să apară, motiv pentru care educatoarea poate interveni cu explicații, argumente în conversațiile purtate cu părinții. Desigur, aceasta într-o manieră elegantă, cu tact și grijă, astfel încât unii părinți să nu se simtă ofensați. De asemenea, prin tot ceea ce va întreprinde educatoarea va avea în vedere dezvoltarea armonioasă a copilului, ținând cont de particularitățile de vârstă și individuale ale coplilului. Acestea din urmă sunt impuse nu numai de zestrea ereditară a copilului, ci și de influența acțiunilor educative exercitate de părinți asupra acestuia și, mai ales, de modul în care adulții își educă ai lor copii.

În vederea informării părinților cu privire la efectele unei abordări mai puțin adecvate educării propriului copil și a eficientizării interacțiunii acestora cu copiii, E. Vrășmaș (2000) propune mai multe tipuri de activități necesare cu părinții, categoriile cele mai importante fiind:

activități de spart gheața- acestea sunt primele întâlniri cu părinții pentru a realiza o comunicare eficientă și de durată;

informarea părinților despre: activitățile programului educativ desfășurat în grădiniță și în grupă; copilul lor; alte teme (alimentația copilului, educație, sănătate);

consilierea psihopedagogică în rezolvarea unor situații-problemă cu copiii lor, dar și activități preventive și de înlăturare eventuală a situațiilor de risc.

orientarea părinților spre servicii de sprijin periodice sau permanente;

discuții și schimburi de idei și experiență între părinți.

Desigur activitățile de mai sus presupun relația educatoare – părinți, însă cu mult mai în acord cu tema lucrării prezente, se pot pune în discuție activități care să presupună atât implicarea părinților cât și a copiilor acestora, educatoarea având rolul de coordonator și mediator. Acestea cu scopul eficientizării relației pârinte-copil.

Este foarte importantă cunoașterea de către părinți a posibilităților reale ale copilului, cu referire la dezvoltarea psihică a acestuia. Se întâmplă adesea ca părinții, din cauza timpului extrem de ocupat, să nu cunoască ceea ce știe și ceea ce nu știe propriul copil. Există posibilitatea ca imaginea părintelui despre copil să nu corespundă cu cea reală, fie în sensul subaprecierii, fie în sensul supraaprecierii lui. Pentru a evita un asemenea fenomen care ar determina adoptarea unui stil educativ nepotrivit, educatoarea poate organiza activități la care să participe atât părinții cât și copiii.

Având în vedere cele prezentate în paginile anterioare, se poate constata faptul că informații și soluții privind optimizarea relației părinte – copil, există. Este nevoie însă de receptivitate și bunăvoință din partea părinților, conștientizarea faptului că modelul oferit și educația exercitată influențează enorm dezvoltarea ulterioară a copilului, contribuind la succesul său în viață, ca OM.

Anexa1

Chestionarul de față propune să surprindă zestrea cu care vine elevul din mediul familial și să studieze modul în care familia contribuie la succesul școlar al propriilor copii.

Chestionar

Acest chestionar apreciază diferitele moduri de interacțiune părinți-copii.

Vă rog să încercuiți răspunsul, pe care îl considerați că descrie cel mai bine relația cu copilul dumneavoastră.

NU este un test de inteligență! NU există răspunsuri corecte sau incorecte.

Puteți să vă exprimați sincer alegerea răspunsului pentru fiecare afirmație a chestionarului. Acesta este confidențial. Rezultatele finale se vor referi la numărul de alegeri al variantelor de răspuns obținut de fiecare persoană, FĂRĂ A SE SPECIFICA CINE ESTE CEL CARE A COMPLETAT.

După completare, lipiți plicul în care ați pus chestionarul și desenul copilului.

Pentru relevanța informațiilor, este bine să completați acest chestionar singur(ă).

Contând pe sinceritatea dumneavoastră, VĂ MULȚUMESC!

Ce faceți pentru a avea un copil sănătos din punct de vedere fizic?

Vă preocupă vorbirea și gândirea copilului în perioada preșcolară?

DA NU

Dacă DA cum ați procedat?

Vă amintiți o întrebare sau mai multe puse de copil în această perioadă referitoare la anumite fenomene și cum i-ați explicat?

Ce deprinderi considerați că ați format în această perioadă copiilor dumneavoastră?

respectul față de părinți;

politețea;

cinstea;

grija față de copiii mai mici;

niciuna;

altele.

Ce înțelegeți prin “cei șapte ani de acasă”?

Ce fel de atmosferă credeți că există în familia dumneavoastră?

de respect reciproc;

de neînțelegere.

Cum credeți că sunteți în fața copiilor?

Vă interesați de rezultatele copilului dumneavoastră?

DA NU

Cum sprijiniți copiii în activitatea educativă?

Cât din timpul dumneavoastră zilnic dedicați copiilor?

o oră;

2 ore;

3 ore;

4 ore.

Aveți acasă în bibliotecă cărți cu povești pentru copii?

DA NU

Scrieți autorii și titlurile celor mai bune cărți din biblioteca personală a copilului dumneavoastră:

Câte povești i-ați citit în ultima vreme?

O carte;

2-3 cărți;

Niciuna.

Scrieți titlul cărților citite copilului în ultima lună.

Citiți cărți din care aflați cum trebuie educați copiii?

DA NU

Vă rugăm să precizati titlul unor asemenea cărți:

Vă jucați cu copilul dumneavoastră?

DA NU

Ce fac copiii dumneavoastră în timpul liber?

Cunoașteți prietenii copilului dumneavoastră?

DA NU

Obișnuiți să interziceți unii prieteni?

DA NU

Dacă da, de ce?

Cum reacționați atunci când copiii dumneavoastră greșesc?

Dar atunci când copiii dumneavoastră se comportă conform așteptărilor?

Sex: a) feminin;

b) masculin

Vârsta:

Studii: a) fără studii;

b) 1 – 4 clase;

c) 5 – 8 clase;

d) școala profesională;

e) școală medie sau tehnică;

f) liceu;

g) studii superioare.

4. Ocupația:

Anexa2

GRĂDINIȚĂ

LOCALITATEA

FIȘA DE OBSERVAȚII psihopedagogice asupra copilului de grădiniță în vederea școlarizării(după Verza Florin, 1997)

Numele și prenumele copilului

Data nașterii

1 . Cum s-a adaptat copilul la regimul din grădiniță?

ușor potrivit greu foarte greu

Copilul participă efectiv la program?

totdeauna uneori niciodată

Copilul are stabilitate în angajarea sa în activitățile din grădiniță? totdeauna uneori niciodată

Cum s-a manifestat în activitățile motrice (jocuri de mișcare,edfizica)?

activitate foarte dinamică activitate in limitele mijlocii activitate statică

Cum apreciați capacitatea sa de concentrare a atenției?

bună moderată redusă

Cum se exprimă verbal?

bine în limitele mijlocii foarte greu

Cum apreciați imaginația,fantezia și dezvoltarea gândirii copilului (posibilitatea de a stabili relații între obiecte,ființe,fenomene;posibilitatea de analiză,generalizareb etc)?

foarte bună in limitele mijlocii întârziată

Cum desenează sau modelează?

ușor in limitele mijlocii greu

Este emotiv, timid, plângăcios?

foarte rar niciodată uneori deseori

Cum apreciați capacitatea de efort a copilului? obosește în activități: foarte rar uneori deseori

În relațiile cu copiii este în special:

cooperativ (se apropie,se joacă cu ei) necooperativ (se joacă mai mult singur, evită copiii, îi privește de la distanță)

Dacă a avut multe absențe:

medical familial

CONCLUZII

Considerați că este apt să înceapă școala?

DA NU

dacă este apt, ce recomandări de ordin psihopedagogie faceți pentru favorizarea adaptării școlare a copilului?

dacă nu este apt ce recomandați?

DIRECTOR: EDUCATOARE:

…………………………………..

………………………………….

Data completării:

BIBLIOGRAFIE

Berge, Andre, 1970, Mediul familial în Psihologia copilului. De la naștere la adolescență, (red. M. Debesse), Editura Didactică și Pedagogică, București;

Birch, A., 2000, Psihologia dezvoltării. Editura Tehnică. București;

Bodo, V., 2000, Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj- Napoca;

Boroș, M., 1992, Părinți și copii, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Cajal, Mihai, 1975, Educarea copilului în familie, Editura Medicală, București;

Dragu, A., Cristea, S., 2002, Psihologie si pedagogie școlara, Editura Ovidius University Press, Constanta;

Golu Florina, 2009, Pregătirea psihologică a copilului pentru școală. Editura Polirom, Iași

Iluț P., 1995, Familia, cunoaștere și asistențǎ, Editura Argonaut, Cluj Napoca;

Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Editura Stiințificǎ, București;

Osterrieth, P., 1979, Copilul și familia. Editura Didactică și Pedagogică. București;

Pavelea Cristina, Pavelea Daniel T., Gheorghe Alexandru, 2005, Psihopedagogie aplicată în activitățile de practică pedagogică, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova;

Piaget, J.; Inhelder, B., 1976, Psihologia copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București;

Shapiro, S., Skinus R.,2003, Cum devenim parinți mai buni. Ghid practic, Editura Humanitas, București

Stănciulescu, E., 1997, Sociologia educației familiale, vol. 1. Strategii educative ale familiilor contemporane. Editura Polirom, Iași;

Șerbănescu D., 1967, Exemplul în educația copiilor. Editura Științifică, București;

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/sanatate/parentingul-a-o-scoala-in-care-invatam-sa-devenim-parinti–142747.html

BIBLIOGRAFIE

Berge, Andre, 1970, Mediul familial în Psihologia copilului. De la naștere la adolescență, (red. M. Debesse), Editura Didactică și Pedagogică, București;

Birch, A., 2000, Psihologia dezvoltării. Editura Tehnică. București;

Bodo, V., 2000, Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj- Napoca;

Boroș, M., 1992, Părinți și copii, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Cajal, Mihai, 1975, Educarea copilului în familie, Editura Medicală, București;

Dragu, A., Cristea, S., 2002, Psihologie si pedagogie școlara, Editura Ovidius University Press, Constanta;

Golu Florina, 2009, Pregătirea psihologică a copilului pentru școală. Editura Polirom, Iași

Iluț P., 1995, Familia, cunoaștere și asistențǎ, Editura Argonaut, Cluj Napoca;

Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A la Z, Editura Stiințificǎ, București;

Osterrieth, P., 1979, Copilul și familia. Editura Didactică și Pedagogică. București;

Pavelea Cristina, Pavelea Daniel T., Gheorghe Alexandru, 2005, Psihopedagogie aplicată în activitățile de practică pedagogică, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova;

Piaget, J.; Inhelder, B., 1976, Psihologia copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București;

Shapiro, S., Skinus R.,2003, Cum devenim parinți mai buni. Ghid practic, Editura Humanitas, București

Stănciulescu, E., 1997, Sociologia educației familiale, vol. 1. Strategii educative ale familiilor contemporane. Editura Polirom, Iași;

Șerbănescu D., 1967, Exemplul în educația copiilor. Editura Științifică, București;

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/sanatate/parentingul-a-o-scoala-in-care-invatam-sa-devenim-parinti–142747.html

Anexa1

Chestionarul de față propune să surprindă zestrea cu care vine elevul din mediul familial și să studieze modul în care familia contribuie la succesul școlar al propriilor copii.

Chestionar

Acest chestionar apreciază diferitele moduri de interacțiune părinți-copii.

Vă rog să încercuiți răspunsul, pe care îl considerați că descrie cel mai bine relația cu copilul dumneavoastră.

NU este un test de inteligență! NU există răspunsuri corecte sau incorecte.

Puteți să vă exprimați sincer alegerea răspunsului pentru fiecare afirmație a chestionarului. Acesta este confidențial. Rezultatele finale se vor referi la numărul de alegeri al variantelor de răspuns obținut de fiecare persoană, FĂRĂ A SE SPECIFICA CINE ESTE CEL CARE A COMPLETAT.

După completare, lipiți plicul în care ați pus chestionarul și desenul copilului.

Pentru relevanța informațiilor, este bine să completați acest chestionar singur(ă).

Contând pe sinceritatea dumneavoastră, VĂ MULȚUMESC!

Ce faceți pentru a avea un copil sănătos din punct de vedere fizic?

Vă preocupă vorbirea și gândirea copilului în perioada preșcolară?

DA NU

Dacă DA cum ați procedat?

Vă amintiți o întrebare sau mai multe puse de copil în această perioadă referitoare la anumite fenomene și cum i-ați explicat?

Ce deprinderi considerați că ați format în această perioadă copiilor dumneavoastră?

respectul față de părinți;

politețea;

cinstea;

grija față de copiii mai mici;

niciuna;

altele.

Ce înțelegeți prin “cei șapte ani de acasă”?

Ce fel de atmosferă credeți că există în familia dumneavoastră?

de respect reciproc;

de neînțelegere.

Cum credeți că sunteți în fața copiilor?

Vă interesați de rezultatele copilului dumneavoastră?

DA NU

Cum sprijiniți copiii în activitatea educativă?

Cât din timpul dumneavoastră zilnic dedicați copiilor?

o oră;

2 ore;

3 ore;

4 ore.

Aveți acasă în bibliotecă cărți cu povești pentru copii?

DA NU

Scrieți autorii și titlurile celor mai bune cărți din biblioteca personală a copilului dumneavoastră:

Câte povești i-ați citit în ultima vreme?

O carte;

2-3 cărți;

Niciuna.

Scrieți titlul cărților citite copilului în ultima lună.

Citiți cărți din care aflați cum trebuie educați copiii?

DA NU

Vă rugăm să precizati titlul unor asemenea cărți:

Vă jucați cu copilul dumneavoastră?

DA NU

Ce fac copiii dumneavoastră în timpul liber?

Cunoașteți prietenii copilului dumneavoastră?

DA NU

Obișnuiți să interziceți unii prieteni?

DA NU

Dacă da, de ce?

Cum reacționați atunci când copiii dumneavoastră greșesc?

Dar atunci când copiii dumneavoastră se comportă conform așteptărilor?

Sex: a) feminin;

b) masculin

Vârsta:

Studii: a) fără studii;

b) 1 – 4 clase;

c) 5 – 8 clase;

d) școala profesională;

e) școală medie sau tehnică;

f) liceu;

g) studii superioare.

4. Ocupația:

Anexa2

GRĂDINIȚĂ

LOCALITATEA

FIȘA DE OBSERVAȚII psihopedagogice asupra copilului de grădiniță în vederea școlarizării(după Verza Florin, 1997)

Numele și prenumele copilului

Data nașterii

1 . Cum s-a adaptat copilul la regimul din grădiniță?

ușor potrivit greu foarte greu

Copilul participă efectiv la program?

totdeauna uneori niciodată

Copilul are stabilitate în angajarea sa în activitățile din grădiniță? totdeauna uneori niciodată

Cum s-a manifestat în activitățile motrice (jocuri de mișcare,edfizica)?

activitate foarte dinamică activitate in limitele mijlocii activitate statică

Cum apreciați capacitatea sa de concentrare a atenției?

bună moderată redusă

Cum se exprimă verbal?

bine în limitele mijlocii foarte greu

Cum apreciați imaginația,fantezia și dezvoltarea gândirii copilului (posibilitatea de a stabili relații între obiecte,ființe,fenomene;posibilitatea de analiză,generalizareb etc)?

foarte bună in limitele mijlocii întârziată

Cum desenează sau modelează?

ușor in limitele mijlocii greu

Este emotiv, timid, plângăcios?

foarte rar niciodată uneori deseori

Cum apreciați capacitatea de efort a copilului? obosește în activități: foarte rar uneori deseori

În relațiile cu copiii este în special:

cooperativ (se apropie,se joacă cu ei) necooperativ (se joacă mai mult singur, evită copiii, îi privește de la distanță)

Dacă a avut multe absențe:

medical familial

CONCLUZII

Considerați că este apt să înceapă școala?

DA NU

dacă este apt, ce recomandări de ordin psihopedagogie faceți pentru favorizarea adaptării școlare a copilului?

dacă nu este apt ce recomandați?

DIRECTOR: EDUCATOARE:

…………………………………..

………………………………….

Data completării: