Rolul Jocului Didactic ÎN Dezvoltarea Vorbirii Fluente ȘI Expresive LA Preșcolari

Motto: ,,Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi.

Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari; și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm cum să se adapteze.

( Maria Montessori)

Cuprins

Considerații introductive. Argument ……………………………………………………………………………. 6

Cap. I Rolul limbajului în dezvoltarea psihică a copilului ……………………………………………… 7

I.1 Limbă-limbaj-comunicare …………………………………………………………………………… 7

I.2 Dezvoltare și dezvoltare psihică a copilului …………………………………………………… 13

I.3 Particulăritățile dezvoltării vorbirii copilului preșcolar …………………………………… 20

I.4 Limbajul și dezvoltarea intelectuală a preșcolarului ………………………………………… 25

I.5 Limbajul și dezvoltarea morală a preșcolarului ………………………………………………. 28

Cap. II Jocul în viața copilului …………………………………………………………………………………….. 33

II.1 Conceptul de joc ………………………………………………………………………………………… 33

II.2 Definirea și clasificarea jocului didactic …………………………………………………………. 36

II.3 Rolul jocului didactic în activitățile din grădiniță ……………………………………………. 39

Cap. III. Jocul didactic în activitățile de educare a limbajului …………………………………………… 47

III.1 Jocuri didactice pentru formarea vorbirii fluente a preșcolarului ………………………..49

III.2 jocuri didactice pentru formarea vorbirii expresive la preșcolari ……………………….56

Cap. IV. Cercetare-acțiune pe tema ” ROLUL JOCULUI DIDACTIC ÎN DEZVOLTAREA VORBIRII FLUENTE ȘI EXPRESIVE LA PREȘCOLARI ” ……………………………………………62

IV.1. Scopul cercetării ………………………………………………………………………………………..62

IV.2. Ipoteza cercetării ……………………………………………………………………………………….63

IV.3. Variabilele cercetării ………………………………………………………………………………….64

IV.4. Obiectivele cercetării …………………………………………………………………………………64

IV.5.Coordonatele cercetării ……………………………………………………………………………….64

IV.5.1. Eșantionul de subiecți ……………………………………………………………….. 64

IV.5.2. Eșantionul de conținut ……………………………………………………………….. 65

IV.5.3. Locul și durata cercetării …………………………………………………………….65

IV.5.4. Metodologia cercetării ………………………………………………………………..65

IV.5.5. Etapele cercetării ………………………………………………………………………..69

IV.5.5.1. Etapa preexperimentală …………………………………………………………….69

IV.5.5.2. Etapa experimentului ………………………………………………………………..72

IV.5.5.3. Etapa post experimentală …………………………………………………………..119

IV.6. Prezentarea și interpretarea datelor cercetării …………………………………………………122

Anexe ………………………………………………………………………………………………………………………….123

Conclizii finale ……………………………………………………………………………………………………………..124

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………..126

Argument

Educarea limbajului preșcolarilor este o condiție primordială a integrării lor cu ușurință în activitatea de tip școlar dar și în ceea ce privește pregătirea lor pentru viață. Cu cât un copil stăpânește mai bine sistemul de comunicare, care este limba, cu atât poate primi mai multe interacțiuni din partea celor din jur și cu atât este mai educabil. Pentru a favoriza educarea conduitei verbale preșcolarilor am în vedere stimularea participării active a acestora atât verbal cât și mental.

Prin stimularea limbajului înțelegem să se verbalizeze acțiuni practice, să se îmbogățească vocabularul copiilor, să se folosească un limbaj clar, corect din punct de vedere gramatical și să se urmărească creșterea capacității de reglare prin cuvânt. În anii petrecuți de copii în gradiniță are loc o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii dezvoltăndu-se noi funcții și forme ale limbajului.

Experiența acumulată în munca cu copiii, mi-a dat posibilitatea să văd în jocul didactic unul dintre cele mai eficiente mijloace de dezvoltare a vocabularului copiilor, deoarece ele asigură o participare activă, atractivă și deconectantă din partea lor. Munca cu vocabularul are o importanță covârșitoare, cuvintele alcătuind materialul de construcție al limbii. Dezvoltarea vorbirii, cultivarea și îmbogățirea ei constituie o preocupare majoră a fiecărei educatoare.

Importanța comunicării în formarea copiilor pentru viitor :comunicarea stă la baza oricărei intervenții educative. În grădiniță, comunicarea are un rol primordial, stăpânirea semnificației cuvintelor, fiind premisa indispensabilă dobândirii abilităților și capacităților de comunicare orală.

Tema lucrării are implicații atât de ordin teoretic cât și de ordin practic.. Lucrarea de față are rolul de a sublinia și de a susține cu argumente importanța dezvoltării vorbirii fluente și expressive la preșcolari, rolul grădiniței în socializarea copilului, în pregatirea lui pentru a se adapta cu ușurință în contexte diferite de viață. Lucrarea este structurată în trei capitol, primul capitol “Rolul limbajului în dezvoltarea psihică a copilului” prezintă importanța limbajului și a comunicării, formele acesteia, factorii de care depinde dezvoltarea psihică a copilului, particularitățile dezvoltării vorbirii; în al doilea capitol “Jocul în viața copilului ” se regăsesc conceptual de joc prin care copii își formează identitatea personal, învață acte, acțiuni, operații, conduit care îl ajută să rezolve probleme din mediul său, învață să fie mai flexibil în gândire, își dezvoltă atenția, motivația, învață să comunice, definirea și clasificarea jocului didactic, rolul jocului didactic în activitățile din grădiniță: în al treilea capitol “Jocul didactic în activitățile de educare a limbajului ” sunt incluse exemple de jocuri didactice pentru formarea vorbirii fluente și expresive a preșcolarilor.

Cap. I Rolul limbajului în dezvoltarea psihică a copilului

I.1. Limbă-limbaj-comunicare

Despre limbă, limbaj, vorbire și despre dezvoltarea capacităților de comunicare verbală s-a scris mult. în prezent, în circuitul științific, întâlnim trei termeni (comunicare, limba și limbaj), în utilizarea cărora exista un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că atât în cadrul unor discipline diferite, cât și în interiorul aceleiași discipline, termenii respectivi sunt folosiți uneori ca echivalenți, iar alteori desemnând realități distincte.

Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale și gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem închegat de semne (cuvinte) și de reguli gramaticale stabilite social-istoric, în raport cu individul și depinde nu de existența în sine a individului, ci de existența colectivității umane, a poporului, a națiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuală (cf. Rașcanu Ruxandra, 2003 Psihologie și comunicare, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universității din București, pagina 7) .

Fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivități. Ea se compune dintr-un:

– vocabular (tezaur de cuvinte)

– alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise)

– ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice și sintactice).

În raport cu indivizii concreți, luați separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe care aceștia trebuie să și-l însușească și să și-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, și organizarea lui va prezenta diferențe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta.

Limbajul este activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii sau activitatea verbală, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activității comunicative ale omului (cf. Turcu Filimon, 1999, Fundamente ale psihologiei școlare, Editura ALL, pagina 131).

Diferențierea între limba și limbaj se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic, instrumental-funcțional.

Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe baza dezvoltării aparatului fonator și pe măsura obiectivării structurilor limbajului. Inițial, limba exista și se manifesta în forma limbajului oral interindividual. Treptat însă, limba se va detașa relativ de limbaj, constituindu-se într-o entitate specifică, obiectivată prin semne grafice și reguli logico-gramaticale.

Din punct de vedere ontogenetic limba precede limbajul, ea prezentându-se individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască și s-o asimileze pentru a putea intra în relație adecvată de comunicare cu semenii.

Din punct de vedere instrumental-funcțional, limba constituie o mulțime de bază, constituită din următoarele elemente:

Repertoriul de combinații –cod designative (vocabularul)

Alfabetul (literele cu ajutorul căruia se formează ( alfabetul)

Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare a elementelor vocabularului).

În aceasta înfățișare, limba este un instrument de comunicare potențial.

Zlate afirma: sunt cel puțin “doua diferențieri existente între limbă și limbaj” ( Zlate M., 1994, "Fundamente ale psihologiei", partea III, Ed. Hyperion, București, pagina 8).

a. în timp ce limba este un fenomen social (elaborata de societate și nu de fiecare individ în parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizându-se atât în plan fiziologic (datorata unor particularități ale aparatului fonator), cât și în plan psihologic (el având o manifestare personală și diferită de la individ la individ; chiar dacă materialul limbii este același, diferă selecția și dispunerea cuvintelor în frază, fiecare act de comunicare caracterizându-se printr-un "coeficient personal"; extrem de ilustrativ pentru caracterul individualizat psihologic al limbajului Rubinstein precizează că: 'limbajul este limba în acțiune';

b. dacă limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, ori pentru aceasta este necesară conștientizarea laturii fonetice, grafice și semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziții, fraze, discursuri, texte). Cele doua noțiuni se diferențiază după sfera lor: comunicarea, dat fiind ca se realizează nu doar prin mijloace verbale, ci și nonverbale, are o sfera mai larga decât limbajul care este o comunicare verbala, realizata prin mijloace lingvistice.

Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează și funcționează limba la nivel individual. El se subordonează activitța colectivității umane, a poporului, a națiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuală (cf. Rașcanu Ruxandra, 2003 Psihologie și comunicare, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universității din București, pagina 7) .

Fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivități. Ea se compune dintr-un:

– vocabular (tezaur de cuvinte)

– alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise)

– ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice și sintactice).

În raport cu indivizii concreți, luați separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe care aceștia trebuie să și-l însușească și să și-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, și organizarea lui va prezenta diferențe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta.

Limbajul este activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii sau activitatea verbală, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activității comunicative ale omului (cf. Turcu Filimon, 1999, Fundamente ale psihologiei școlare, Editura ALL, pagina 131).

Diferențierea între limba și limbaj se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic, instrumental-funcțional.

Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie pe baza dezvoltării aparatului fonator și pe măsura obiectivării structurilor limbajului. Inițial, limba exista și se manifesta în forma limbajului oral interindividual. Treptat însă, limba se va detașa relativ de limbaj, constituindu-se într-o entitate specifică, obiectivată prin semne grafice și reguli logico-gramaticale.

Din punct de vedere ontogenetic limba precede limbajul, ea prezentându-se individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască și s-o asimileze pentru a putea intra în relație adecvată de comunicare cu semenii.

Din punct de vedere instrumental-funcțional, limba constituie o mulțime de bază, constituită din următoarele elemente:

Repertoriul de combinații –cod designative (vocabularul)

Alfabetul (literele cu ajutorul căruia se formează ( alfabetul)

Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare a elementelor vocabularului).

În aceasta înfățișare, limba este un instrument de comunicare potențial.

Zlate afirma: sunt cel puțin “doua diferențieri existente între limbă și limbaj” ( Zlate M., 1994, "Fundamente ale psihologiei", partea III, Ed. Hyperion, București, pagina 8).

a. în timp ce limba este un fenomen social (elaborata de societate și nu de fiecare individ în parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizându-se atât în plan fiziologic (datorata unor particularități ale aparatului fonator), cât și în plan psihologic (el având o manifestare personală și diferită de la individ la individ; chiar dacă materialul limbii este același, diferă selecția și dispunerea cuvintelor în frază, fiecare act de comunicare caracterizându-se printr-un "coeficient personal"; extrem de ilustrativ pentru caracterul individualizat psihologic al limbajului Rubinstein precizează că: 'limbajul este limba în acțiune';

b. dacă limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, ori pentru aceasta este necesară conștientizarea laturii fonetice, grafice și semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziții, fraze, discursuri, texte). Cele doua noțiuni se diferențiază după sfera lor: comunicarea, dat fiind ca se realizează nu doar prin mijloace verbale, ci și nonverbale, are o sfera mai larga decât limbajul care este o comunicare verbala, realizata prin mijloace lingvistice.

Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează și funcționează limba la nivel individual. El se subordonează activității de comunicare, comportamentului semiotic. Din punct de vedere psihologic, funcția semiotică exprimă capacitatea parțial înnăscută, parțial dobândită a omului de a folosi semen ca ‘înlocuitori” ai obiectelor ai obiectelor și de a efectua cu ajutorul lor combinații și transformări în plan mental.

Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală și componenta semantică.

Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale și consoane) care formează cuvintele (unități fonetice de bază ale limbii) și literele care se pun în corespondență sunetele articulate, obținându-se codificarea grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul realizează transmiterea informațiilor, componenta fizică devine suportul substanțial-energetic indispensabil de obiectivare și codificare a lor.

Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor și regulilor de formare a cuvintelor și propozițiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informațională pe care o poartă să poate fi ușor și corect decodificată.

Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre cuvinte – ca semne – și mulțimea obiectelor, lucrurilor, ființelor, fenomenelor, relațiilor etc. din jurul nostru.

În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei rețele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât și pe orizontală. Se pot pune în evidență cel puțin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual:

a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu frecvența cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene;

b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus și cu frecvență mai mică în procesul comunicării curente;

c) zona terțiară, în care se includ cuvintele mai puțin cunoscute și rar folosite în comunicarea obișnuită.

Raportul de pondere dintre cele trei zone definește în mare măsură competența lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competență verbală este mai înalt, și invers. Probele de vocabular și de înțelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul inteligenței și al profilului personalității.

Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare și codificare a informației, ci și un mod de conduită – conduita verbală, limbajul se structurează și funcționează în mai multe forme.

O primă diferențiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral și limbajul scris.

O a doua diferențiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, și limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) și în comunicarea cu sine însuși.

O a treia diferențiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se: monologul, comunicarea se desfășoară într-un singur sens – de la emițător la receptor (auditoriu), și dialogul, comunicarea se desfășoară în dublu sens, emițătorul și receptorul schimbându-și succesiv locurile.

Funcțiile limbajului. Se recunoaște unanim că limbajul verbal îndeplinește mai multe funcții în viața individuală și socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puțin esențiale între autori în clasificarea acestor funcții. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi următoarele funcții principale:

a) de comunicare;

b) de cunoaștere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare și prelucrare a informațiilor lor);

c) de reglare (cuvântul influențează desfășurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât și a comportamentelor pe plan obiectiv extern);

d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).

Comunicarea a fost definită de Angelica Hobjilă (cf. Hobjilă Angelica, 2006, Elemente de didactică, Editura Junimea, Iași, pagina 33) cel mai adeseori ca o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri.

Comunicarea, înțeleasă ca act tranzacțional, inevitabil în situații de acțiune, devine esențială, fundamentală atât pentru viața persoanei, cât și pentru viața sociala a individului.

Noțiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice, ele comportând o pluralitate de sensuri; ele constituie obiectul de investigație al mai multor discipline științifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc.), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

Sillamy insistă asupra caracterului de feed-back al comunicării. Când informația este transmisă, considera el, se produce o acțiune asupra receptorului și un efect retroactiv asupra persoanei emitente.

Anzieu și Martin atrag atenția asupra elementelor componente ale comunicării și orientarea ei; comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice și fizice prin care se efectuează operația de punere în relație a unei persoane sau a mai multora, cu o alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective.

Așadar, esențiale pentru actul comunicării sunt:

relația dintre indivizi sau dintre grupuri;

schimbul, transmiterea și receptarea de semnificații;

modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajați.

Ca modalitate de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un conținut reflectoriu propriu fiecare cuvânt sau propoziție obiectivează și exprimă conținuturi senzorial –perceptive, noționale, emoționale, motivaționale, motorii. Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator al diferitelor funcții și procese conștiente și subconștiente, el făcând posibilă structurarea comportamentului verbal.

Valer Mare considera (cf. Mare Valer, 1991, Mecanisme neurofiziologice ale activității psihice, Editura Sincron, Cluj, pagina 77) că între comunicare și limbaj există relații de coincidenta parțială a sferelor, cele doua noțiuni conținând și elemente proprii, ireductibile unele la altele. “limbajul depășește limitele comunicării propriu-zise, desfășurându-se, într-un fel sau altul, și atunci când nu are loc comunicarea interumana (deci limbajul continua să funcționeze și atunci când omul nu comunică cu nimeni)”. La rândul ei, comunicarea depășește limitele limbajului verbal, angajând o serie de comportamente specifice ale vieții psihice a omului (imitația, contaminarea, competiția etc.).

Una din capacitățile esențiale ale omului ca ființă socială este aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conținuturi și semnificații și de a recepționa de la aceștia mesajele lor. Această capacitate are premise și mecanisme naturale, neurofiziologice, și este modelată și structurată socio-cultural.

Deși termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb în general, sub influența teoriei informației și a teoriei organizării, cel puțin în lingvistică și psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere și receptare a mesajelor informaționale în cadrul relației d între: două persoane umane, o persoană umană și computer sau altă mașină, o persoană umană și un animal.

După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două feluri: nonverbală și verbală.

Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp (ținută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin spațiu și teritorii (modul de organizare a ambianței, distanțe fizice interpersonale și intergrupale în diferite situații), comunicarea prin imagini (afișe, fotografii, benzi desenate, ilustrații, cinema).

Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli gramaticale, elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.

Comunicarea didactică, pentru ca lucrarea de fata se refera la învățământul preșcolar, este o formă de comunicare interumană prin care cadrul didactic transmite elevilor materia de învățământ. Mecanismul procesului de comunicare didactică îl constituie :

– emiterea mesajului didactic de către educator sau o altă sursă de informație ;

– canalul prin care se transmite mesajul și receptarea mesajului de către copii;

– stocarea și prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea răspunsurilor).

Formele comunicării

În literatura de specialitate sunt descrise numeroase forme ale comunicării. Cea mai uzitată este aceea realizată după instrumentul de codificare a informației și canalul de transmitere a mesajului. Din această perspectivă există (cf. Stanciugelu Traian, 2001, Teoria comunicării, Editura Facultății de Comunicare și Releții Publice, București, pagina 14):

Comunicarea verbală (CV)

În acest tip de comunicare instrumentul de codificare și de transmitere a informației este limbajul natural. CV este cel mai important tip de comunicare interumană. Este specific umană și se prezintă sub formă orală și/sau scrisă și pe cale auditivă și/sau vizuală. CV necesită respectarea regulilor fonetice, lexicale și sintetice.

Comunicarea paraverbală (CPV)

CPV se referă la particularitățile comunicării: caracteristicile vocii; cele de pronunție, intensitatea vocii, ritmul și debitul ei, intonație etc. Aceste particularități sunt importante pentru că în cazul unuia și aceluiași mesaj verbal, identic codificat, implicarea lor îi modifică semnificația, mesajul apare, astfel, ca fiind altul față de forma inițială.

Comunicarea nonverbală (CNV)

În cazul CNV informația este codificată și transmisă printr-un sistem de semne legate de mimică, gesturi, postură, proximitate, înfățișare ș. a. Toate acestea fac comunicarea mai bogată, mai inteligibilă.

Comunicarea intrapersonală

În această formă de comunicare persoana-emițător și persoana-receptor sunt una și aceeași. Este modelul „vorbirii cu sine”, al dialogului cu propria persoană. „Vorbirea în sine” este un fenomen normal, fiecare om simte necesitatea de a-și clarifica anumite idei, sentimente, atitudini.

Comunicarea interpersonală

Se caracterizează prin faptul că persoana-emițător și persoana-receptor sunt diferite. În psihologia socială se subliniază că acest tip de comunicare, de fapt cel mai răspândit, reflectă trebuința de celălalt. Prin intermediul comunicării interpersonale oamenii se cunosc unii cu alții, iar cunoașterea celuilalt conduce la cunoașterea de sine.

Comunicarea în grup

Este o formă a comunicării interpersonale de care se diferențiază prin faptul că pot fi mai multe persoane emițătoare și mai multe persoane-receptoare. Este comunicarea tipică pentru grupul social mic (deci, și pentru cel de elevi) unde membrii se află față în față și, prin contact direct, ideile sunt emise liber, fără constrângeri.

Printre caracteristicile comunicării didactice mai reținem:

1) are un pronunțat caracter explicativ (se acordă mare importanță înțelegerii de către copii a mesajului);

2) este structurată conform logicii pedagogice a științei care se predă;

3) ca emițător și receptor educatorul are rol activ; el filtrează informațiile accesibilizându-le, organizându-le și, mai ales, personalizându-le în funcție de destinatar și de cadrul în care se transmit;

4) domină comunicarea verbală inițiată și susținută de către educatori(60-70%) precum și tutelarea de către educatori a actului de comunicare;

5) este evaluativă și autoevaluativă, în egală măsură pentru educat și educator, țintind atingerea finalităților propuse, acoperirea nevoilor și intereselor copiilor.

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne naștem. Noi învățăm să comunicăm. De aceea trebuie să studiem ce învățăm ca să putem folosi cunoștințele noastre mai eficient. Orice comunicare implică creație și schimb de înțelesuri. Aceste înțelesuri sunt reprezentate prin "semne" și "coduri". Se pare că oamenii au o adevărată nevoie să "citească" înțelesul tuturor acțiunilor umane. Observarea și înțelegerea acestui proces poate să ne facă să fim mai conștienți referitor la ce se întâmplă când comunicăm.

I.2. Dezvoltare și dezvoltare psihică a copilului. Conceptul de dezvoltare

Conceptul de dezvoltare se referă la modificările secvențiale ce apar într-un organism pe măsură ce acesta parcurge traseul de la concepție și pe tot parcursul vieții. Ființa umană, cu desăvârșire neajutorată în momentul nașterii, se dezvoltă neîncetat, parcurgând o serie de etape, cu particularități anatomo-fiziologie și psihologice Dezvoltarea organismului uman se desfășoară pe mai multe paliere, dar cu toate acestea este unitara, determinând evoluția individului în ansamblul sau. Astfel, Gogo Pantelimon în Psihologia copilului (cf. Gogo Pantelimon,1991, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 26) vorbește despre:

dezvoltarea fizică reunește modificările în lungime, greutate; modificările structurii și funcției creierului, inimii, altor organe interne; modificările scheletului și musculaturii, care afectează abilitățile motorii. Aceste modificări exercită o influență majoră atât asupra intelectului, cât și asupra personalității.

dezvoltarea psihică, cu accent pe dezvoltarea cognitivă cuprinde modificările ce apar la nivelul percepției, învățării, memoriei, raționamentului, limbajului. Aceste aspecte ale dezvoltării intelectuale sunt legate de dezvoltarea motorie și emoțională.

dezvoltarea psihosocială, cuprinzând modificările ce apar în personalitate, emoții, relațiile individului cu ceilalți. La orice vârstă, modul în care este conceptualizată și evaluată propria persoană influențează nu numai performanțele cognitive, ci și funcționarea “biologică” a organismului.

Pornind de la observațiile de mai sus putem defini dezvoltarea psihica astfel: este formarea în timp a proceselor, însușirilor și structurilor psihice, schimbarea și restructurarea lor la niveluri funcționale tot mai înalte. Este un rezultat al unor multiple și variate interacțiuni, care o fac sa dobândească unele caracteristici prin care se deosebește de alte fenomene de dezvoltare din univers.

1. Dezvoltarea psihică are în ansamblu o direcție calitativ ascendenta, dar ea nu prezintă o desfășurare simplă, liniară. Așa cum sublinia Wallon, ea are mai degrabă un curs spiralat, care presupune ascensiune, dar și momente de revenire, de repetare, de reluare, dar pe o noua bază, a proceselor și structurilor psihice.

2. Dezvoltarea psihică este întotdeauna concretă și personală, având deci particularități proprii fiecărui individ deoarece:

– fiecare ființă umană dispune de un echipament ereditar propriu, în care se găsesc toate caracteristicile speciei umane dar într-o manifestare diferențiată, diferențele fiind date de apartenența la o succesiune de generații și de combinațiile aleatoare ale genelor acestora;

– după naștere, fiecare individ traversează medii diferite, cu influente variate; dacă se recurge la un simplu exemplu, cum ar fi mediul școlar, se pot sesiza influentele specifice tipului de scoală (periferică sau centrală, rurală sau urbană, etc.) asupra dezvoltării copiilor;

– diferențierea poate rezulta chiar și din întâlnirile concordante sau neconcordante (prea timpurii sau prea târzii) dintre factorii implicați în procesul dezvoltării;

– la acestea se adaugă intervenția unor evenimente de viață.

Toate acestea fac să fie diferențieri de la un individ la altul pe următoarele direcții:

durata procesului de apariție și manifestare a unor structuri psihice;

viteza mai mare sau mai mică de instalare;

ritmicitatea producerii lor;

conținutul psihocomportamental al schimbărilor petrecute;

efectul adaptativ pe care îl aduc;

– rezonanța pe care o au în alte planuri ale vieții psihice în ansamblu.

Caracterul concret, personal al dezvoltării psihice nu anulează acțiunea legilor generale ale devenirii psihocomportamentale, ci da un înțeles mai profund acesteia si, totodată, atrage atenția asupra aspectelor diferențiale, care nu trebuie niciodată scăpate din vedere.

3. Dezvoltarea psihică este sistemică, adică apariția oricărei noi însușiri sau substructuri psihice se reflectă la nivelul întregului sistem psihic căruia îi modifică, într-o măsură mai mică sau mai mare, vechea organizare. Astfel, apariția în preșcolaritate a reglajului voluntar se răsfrânge asupra tuturor celorlalte procese și funcții psihice.

4. Dezvoltarea psihică este stadială. Dezvoltarea psihică este o trecere insesizabila de la ceva la altceva, o simpla juxtapunere de elemente nou dobândite, ci este unitate a continuităților și discontinuităților, ceva conservându-se, iar altceva schimbându-se, modificându-se, transformându-se, iar acest altceva fiind conținutul unui nou stadiu psihic.

Cercetările au pus în evidență stadialitatea diverselor planuri ale vieții psihice. Astfel, Wallon a urmărit stadialitatea afectivă, Piaget J. pe cea a inteligenței și Freud S. și Erikson H. pe cea a corelării afectivității cu întreaga personalitate.

Prin urmare, un anumit stadiu de dezvoltare psihică se deosebește de un altul prin nivelul și proprietățile proceselor. Însușirilor și structurilor psihice, prin conexiunile dintre ele și prin eficiență lor adaptativă.

Un stadiu este nu numai un moment care apoi dispare, ci el este precedat de procese preparatorii si, apoi, odată instalat, în sânul lui se pregătesc premise pentru un nou stadiu, aceasta trecere fiind un indiciu de normalitate.

5. Factori determinanți ai dezvoltării ontogenetice. Dacă dezvoltarea ca ansamblu de modificări succesive ce orientează și conduc individul de la o stare inițială, considerată simplă, primitivă, primară spre o stare finală mai complexă și stabilă este o realitate de necontestat, teoriile cu privire la dezvoltare și la factorii care o determină și condiționează sunt multiple și variate.

Factorii dezvoltării ontogenetice recunoscuți de majoritatea specialiștilor sunt ereditatea, mediul și educația,

Ereditatea

Conceptul “ereditate” provine de la cuvântul latin heres care însemnă moștenitor. Ereditatea, înțeleasă ca înzestrare naturală, poate fi definită ca și capacitatea organismelor vii de a transmite de la o generație la alta, prin intermediul codului genetic, mesajele de specificitate ale unei specii, respectiv patern-ul structural și funcțional al acesteia. Prin analogie cu sistemele informaționale, ereditatea presupune existența la nivelul individului a unor “programe” prestabilite ce jalonează evoluția și dezvoltarea individului, programe în care informația este engramată cu ajutorul codului genetic. Totalitatea informației genetice posedate de către individ poartă numele de genotip iar ansamblul trăsăturilor asociate unui genotip, trăsături rezultate ca urmare a interacțiunii dintre genotip și mediu, formează fenotipul. Deși foarte importantă, problema transmiterii pe cale genetică a însușirilor de la antecesori la descendenți a fost studiată doar indirect, datorită limitelor etice evidente ale realizării unor experimente de acest gen la nivelul speciei umane.

Prezentăm în continuare pe scurt (cf. Cosmovici A., Iacob, L.,1998, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, pagina 35-36) principalele rezultate ale cercetărilor genetice ce au relevanță pentru sfera fenomenului educațional.

pe cale genetică sunt transmise nu trăsăturile antecesorilor ci un complex de predispoziții sau potențialități.

spre deosebire de caracteristicile morfologice și biochimice, ereditatea însușirilor psihice este rezultatul unei determinări poligenetice, fapt ce face imposibilă stabilirea unor legături de cauzalitate certe între o anumită genă și structura unuia sau altuia dintre procesele psihice.

diversitatea psihică a subiecților umani nu este rezultatul exclusiv al acțiunii factorilor ereditari ci și al factorilor de mediu, fenotipul rezultând spre exemplu din interacțiunea particulară a genotipului individului cu mediul general în care acesta își desfășoară existența;

determinațiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârstă sau pot rămâne în stare latentă pe tot parcursul vieții individului în absența unor factori activizatori adecvați. Transpunerea predispozițiilor ereditare din stare potențială în stare de funcționalitate efectivă depinde de existența unei acțiuni favorizante specifice.

unele aspecte ale vieții psihice, sunt puternic determinate ereditar (temperament, aptitudini, emotivitate) iar altele (caracter, voință, atitudini) poartă într-o mai mică măsură pecetea impusă de ereditate;

Analizele genetice comparative au evidențiat faptul că ereditatea umană, spre deosebire de cea animală, conferă o încărcătură minimală de comportamente instinctive. Această constatare este întărită, dincolo de cercetările concrete întreprinse, de faptul că în absența unei îngrijiri parentale adecvate în primii ani de viață copilul își pierde specificitatea, animalizându-se în ciuda eredității sale de tip uman. Prin comparație un pui de animal, crescut de oameni chiar și de la cea mai fragedă vârstă, nu își va pierde, datorită condiționării sale genetice masive, niciodată specificitatea.

Specia umană este specia cu cea mai lungă copilărie deoarece dacă animalului îi este dat prin instincte tot ceea ce trebuie să știe pentru a supraviețui, omul trebuie să învețe prin exercițiu sistematic, majoritatea lucrurilor necesare asigurării supraviețuirii.

Judecând ființa umană la acest nivel s-ar părea, având în vedere “nedesăvârșirea” genetică cu care omul vine pe lume, că șansele sale de supraviețuire sunt aproape nule. Totuși, în mod paradoxal, această nedesăvârșire genetică constituie principalul avantaj al speciei umane, specie care, spre deosebire de toate celelalte specii, este liberă față de constrângerile genetice Referindu-se la acest aspect Fr. Jacob spunea (cf. Fr. Jacob, 1972, Logica viului, Editura Enciclopedică Română, București, pagina 121) : “Dintre toate organismele omul este acela care posedă cel mai deschis și mai elastic program genetic..”

Mediul

Conceptul de mediu se referă la ansamblul condițiilor și factorilor ce caracterizează și definesc spațiul existenței individului. Mediul include astfel totalitatea elementelor cu care subiectul uman interacționează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.

În funcție de caracterul indirect sau direct al influenței exercitate de către mediu asupra existenței și dezvoltării individului facem distincția între condiții și factori de mediu. Condițiile de mediu exprimă trăsăturile generale, globale, ale spațiului de existență și exercită asupra dezvoltării individuale o influență mediată, indirectă, iar factorii de mediu se referă la ansamblul influențelor fizice și socio-culturale directe. Din punctul de vedere al poziționării situaționale a factorilor de mediu în raport cu subiectul uman asupra căruia aceștia acționează distingem între influențe ale mediului proximal și influențe ale mediului distal.

Mediul proximal se referă la totalitatea elementelor ce constituie contextul existenței de zi cu zi a individului, elemente ce se află situate în imediata vecinătate a omului. Sunt incluse aici atât persoanele cu care acesta interacționează de regulă în mod direct și repetat cât și situațiile cotidiene cu care acesta se confruntă.

Mediul distal, așa după cum sugerează și numele, este situat la o oarecare distanță în raport cu vecinătatea fizică imediată a individului și include în structura sa elemente care, deși mai îndepărtate de subiectul uman din punctul de vedere al proximității spațiale, influențează totuși semnificativ dezvoltarea și devenirea acestuia: mass-media, internet-ul etc.

Problematica extrem de complexă a acțiunii factorilor de mediu asupra subiectului uman a condus la apariția conceptului nișă ecologică, concept referitor la contextul existențial și funcțional al unei specii, și pe această bază a celui de nișă de dezvoltare care are în vedere cadrul de dezvoltare al individului concret.

Termenul „nișă de dezvoltare” desemnează atât poziția pe care individul o ocupă în cadrul mediului său de existență cât și tipul de relații pe care acesta le instituie, utilizează și valorifică în acest context. Altfel spus, prin nișă de dezvoltare înțelegem totalitatea condițiilor și factorilor de mediu cu care subiectul uman intră în relație la o anumită etapă de vârstă (Super, C.M., Harkeness, S., 1986).

Nișa de dezvoltare (cf. Cosmovici A., Iacob, L., 1999, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, pagina 77-78) include în structura sa următoarele componente de bază:

a) obiectele și locurile accesibile copilului de diferite vârste;

b) reacțiile și răspunsurile anturajului față de copil și comportamentele sale;

c) cerințele adultului față de copil exprimate în termeni de competențe încurajate, vârsta la care acestea sunt solicitate și nivelul de performanță impus;

d) activități propuse sau impuse copilului și acceptate de către acesta;

Acest concept este util și valoros din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând pentru că realizează în plan teoretic o inversare de perspectivă și o schimbare de optică, investigațiile având ca punct de pornire individul și nu mediul în care acesta există, fapt ce permite o mai bună și mai corectă decelare a influențelor mediului asupra subiectului uman.

Un alt aspect pozitiv determinat de introducerea conceptului nișă de dezvoltare este constatarea că prin intermediul conceptului nișă de dezvoltare devine posibilă punerea în corespondență, pentru diferite etape de vârstă a unor nișe de dezvoltare diferite. Altfel spus, uneia și aceiași etape de vârstă îi pot corespunde nișe de dezvoltare diferite, în funcție de tipul de cultură căruia individul respectiv îi aparține, fapt ce explică diferențele constatate în dezvoltarea bio-psiho-socială a copiilor cu vârstă identică dar situați în arealuri socio-culturale diferite.

Analiza modului de manifestare și acțiune a factorilor de mediu asupra dezvoltării subiectului uman evidențiază faptul că, la fel ca și în cazul eredității, influențele exercitate de către aceștia sunt de factură aleatorie, probabilistică. Tipul de cultură în care individul vine pe lume, nivelul social, economic și gradul de cultură al familiei acestuia sunt factori care pentru noul născut au un evident caracter aprioric. Așa după cum zestrea genetică a individului este un dat independent de voința și controlul său, la fel și mediul (fizic și socio-cultural) în care acesta își desfășoară existența, cel puțin primii ani de viață, este unul aleator impus și ca urmare acesta se poate constitui fie într-un avantaj și o șansă pentru dezvoltare (cazul unui mediu favorabil dezvoltării) fie într-un blocaj al acesteia (situația unui mediu defavorizant și impropriu din această perspectivă).

Educația

Cu toate că școala psihopedagogică anglo-saxonă include educația în contextul mai larg al factorilor de mediu preferăm, datorită ponderii și importanței sale în determinarea devenirii personalității umane, să tratăm educația ca factor specific de sine stătător. Dezvoltarea ontogenetică a ființei umane se desfășoară sub semnul de netăgăduit al celor doi factori tratați anterior: ereditatea și mediul.

Analiza acestor factori a reliefat faptul că ambii exercită asupra dezvoltării umane o influență pe cât de evidentă pe atât probabilistică, inducând determinări aleatorii, după caz pozitive sau negative, în ceea ce privește evoluția ontogenetică a individului. Altfel spus, ceea ce este și poate deveni ființa umană se află, până la acest nivel al analizei dezvoltării ontogenetice, într-o mare măsură sub incidența unor influențe puțin controlabile și în majoritatea cazurilor, discreționare: ereditatea, prin dotația nativă a individului, și mediul ca realitate socio-culturală în care acesta este plasat odată cu nașterea sa.

Conștientizarea implicită sau explicită a faptului că, datorită arbitrariului impus de ereditate și mediu, subiectul uman este doar într-o foarte mică măsură responsabil de devenirea sa ca entitate dotată cu rațiune și voință, societatea a fost pusă în situația de a elabora și perfecționa modalități concrete de acțiune orientate înspre compensarea acțiunii aleatorii a celor doi factori menționați anterior. Necesitatea de creștere a controlului potențial pe care subiectul uman îl poate exercita asupra propriei sale dezvoltări ontogenetice a condus la apariția unui sistem de limitare a caracterului probabilistic și arbitrar al influențelor exercitate de către ereditate și mediu. Acest mecanism poartă numele generic de educație.

Din această perspectivă educația controlează și organizează influențele mediului asupra individului, adaptându-le la particularitățile individuale și de vârstă ale acestuia. Altfel spus, educația face legătura, mediază și optimizează raporturile dintre potențialitatea ereditară (ceea ce ar putea deveni individul ca urmare a dotației sale native) și condițiile și posibilitățile concrete ale mediului.

Prin intermediul acțiunii educaționale, acțiune concepută în termenii anterior menționați, dezvoltarea ontogenetică a subiectului uman cunoaște autonomizarea, cel puțin parțială, în raport cu angrenajul format de imuabilitatea zestrei sale genetice și arbitrariul condițiilor socio-culturale în care acesta vine pe lume.

Majoritatea specialiștilor în domeniu consideră astfel că, în raport cu ereditatea și mediul, educația are un caracter sistemic, organizat și finalist, fapt ce o transformă în unicul factor cu valențe certe și exclusiv pozitive în dezvoltare. Astfel, educația armonizează interacțiunea ereditate-mediu și creează un climat socio-cultural favorabil actualizării potențialităților genetice, fapt pentru care putem spune că educația este o activitate umană elaborată și desfășurată în direcția sporii influenței și controlului pe care subiectul uman le are asupra procesului propriei dezvoltări.

Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menține un optim între ceea ce poate, vrea, știe individul la un moment dat și ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă, totdeauna cu un grad mai înaltă decât poate, vrea, știe individul respectiv. O ofertă prea ridicată, ca și una banală, poate perturba dezvoltarea psihică.

Evident dependentă de ceilalți factori și fără a avea puteri nelimitate (nu

poate „reechilibra” o ereditate profund afectată și nici nu poate compensa un mediu total dizarmonic – foame, violență, incertitudine, durere, abandon) educația acționează programat și cu știință în sensul dezvoltării individului. Cel puțin principial, față de plusul și minusul oferite aleator de ereditate și de mediu procesualității dezvoltării, educația, prin esența sa de activitate umană specializată în dezvoltare, propune doar plus. Este unul dintre argumentele pentru care lucrările de psihopedagogie prezintă educația ca factor conducător al dezvoltării ontogenetice

I.3. Particulăritățile dezvoltării vorbirii copilului preșcolar

Limbajul este o formă de activitate specific umană care constă în folosirea limbii în procesul de comunicare și de gândire. Limbajul nu se dezvoltă după dorința adultului, ci el se dezvoltă după legile specifice fiecărei etape de dezvoltare și are la bază mecanismele celui de-al II-lea sistem de semnalizare. Fiecare om își însușește treptat din cea mai fragedă vârstă limba poporului în mijlocul căruia trăiește, limba pe care o vorbesc oamenii din jurul său, respectând anumite reguli (fonetice, lexicale, morfologice și sintactice).

Precum se știe, vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat, se învață prin nenumărate exersări, experiențe ce se dublează și se extind pe parcursul întregii vieți. Până la vârsta preșcolară, copilul învață limbajul după un „program propriu” – este etapa constituirii primare a limbajului, cu dificultăți de pronunție, unde copilul utilizează cuvinte onomatopee, folosește o vorbire sincretică sau holofrazică, apoi își formează limbajul situativ, încărcat cu cuvinte „concrete”, cu gestică, exclamații și forme verbale eliptice. Treptat, apare limbajul contextual (vorbirea în propoziții), copilul poate intra în relații verbale de comunicare și înțelegere reciprocă cu vorbitorii din afara mediului imediat.

Etapa preșcolară este o perioadă de viață intensă, de dezvoltare psihică, de solicitare a posibilităților de adaptare, de dobândire a unor forme variate de conduită prin înțelegerea a ceea ce este permis sau nu, ceea ce este real sau imaginar, dezvoltându-le fantezia verbală și invenția prin deducție. Adaptarea este mai dificilă dacă preșcolarul nu știe să se exprime și nu înțelege prea bine ce i se spune. Limba nu este un dar natural și nici nu se transmite ereditar, ci se dobândește și, cu ajutorul ei, se exprimă cunoștințele, simțirea proprie.

Datorită particularităților aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor, precum și analizatorului auditiv, pronunția preșcolarului mic nu este perfectă, de aceea la venirea în grădiniță, copiii au o serie de rețineri și deficiențe în ceea ce privește participarea lor verbală la activitățile de zi cu zi din grădiniță. Referindu-se la acest aspect, Ursula Șchiopu afirma în Psihologia vârstelor (cf. Ursula Șchiopu, 1997, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 99-100): “Greutățile și greșelile de pronunție provin din dezvoltarea încă insuficientă a analizatorului motor-verbal inclusiv a aparatului fonator. Exercițiul verbal realizat zi de zi, audiția pronunției corecte a adultului contribuie la dezvoltarea corespunzătoare a copilului”.

Astfel, la vârsta de 3 ani, mulți copii încă nu diferențiază bine consoanele lichide (r și l), consoanele constrictive (s, z, ș, j) și semioclusive (ce, ci, ț). În vorbirea copiilor apar adesea fenomene de:

a) omisiune:

– r – l (iață – rață, iampă – lampă);

b) substituire (înlocuire)

– sunetele ș și j înlocuite cu s și z (șase – sase, joc – zoc);

c) inversiunea – în care este schimbată ordinea firească a fonemelor din cuvânt (pac- cap, stlică – sticlă, petere – repede).

La vârsta preșcolară mijlocie, numărul sunetelor incorect pronunțate scade, ajungând către 6 – 7 ani, aproape toți copiii să pronunțe corect până și cele mai dificile sunete. La sfârșitul vârstei preșcolare, în condiții normale de instrucție și educație, copilul ajunge să distingă auditiv toate fonemele limbii materne, nu le confundă unele cu altele și stăpânește pronunția lor.

Asimilarea compoziției sonore a cuvintelor reprezintă un moment însemnat în dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară, ceea ce permite copilului să se descurce în raporturile complexe ale formelor gramaticale.

Un copil între 3 și 5 ani, câștigă cam 50 de cuvinte pe lună, la 6 – 7 ani – la intrarea în școală – stăpânește cam 3500 – 4000 de cuvinte (dintre care 1500 – 1600 vocabularul activ), iar la 14 ani poate să stăpânească peste 9000 de cuvinte. Atunci, se înțelege că cele șapte – zece mii de cuvinte folosite de poeți și scriitori într-o operă întreagă, înseamnă un vocabular funcțional destul de restrâns. După capacitatea de receptare, de codificare și transmitere a mesajelor, vocabularul este pasiv și activ.

Prin fondul activ, al fiecărei persoane se disting, din punct de vedere funcțional, adică după raportul dintre achiziția de tip reproductiv și cea de tip combinat – creativ, două stocuri de elemente lexicale:

un fond activ reproductiv și

un fond activ productiv.

Atât educatoarele, cât și învățătorii, trebuie să urmărească în ce măsură copiii și-au dezvoltat fondul reproductiv lexical și care este stadiul dobândirii, prin exerciții, a vocabularului activ productiv și în raport cu nivelul fiecăruia, să se organizeze activități speciale pentru dezvoltarea limbajului.

În acest fond reproductiv intră acele cuvinte și expresii pe care vorbitorul le-a însușit ca modele și le folosește prin simpla reproducere, în structuri identice, când situațiile de viață se potrivesc.

În fondul activ productiv – intră acele cuvinte și expresii pe care vorbitorul le utilizează creativ, în îmbinări și combinații personale, fiind constructor de enunțuri, manifestându-i independența și suplețea gândirii, capacitatea de a-și activiza și valorifica cunoștințele și potențialul asociativ-verbal, dovedind spirit creativ, capacitatea de a lărgi și mobiliza fondul de cunoștințe. Fondul lexical activ productiv al copiilor crește pe seama fondului lexical activ reproductiv care dau încredere în forțele proprii și dezvoltă creativitatea. Pentru utilizarea exercițiilor de activizare a vocabularului copiilor, cadrele didactice trebuie să țină cont de dezvoltarea reală a vocabularului care este legată nu numai de memorarea complexului sonor al unui cuvânt, ci și, mai ales, de constituirea semnificației cuvântului.

Descifrarea semnificației cuvântului este dependentă de formarea unor interese cognitive, de creșterea volumului de cunoștințe, de sporirea experienței de viață a copilului.

Constituirea semnificației cuvântului trece prin trei etape:

copilul, întâi dobândește cuvântul – denumire cu semnificație redusă, aproximativă, vagă;

apoi se conturează, cuvântul – noțiune empirică, cu semnificație largă, comună în vorbirea curentă și mai târziu când acumulările, achizițiile sunt bogate, pe baza reprezentărilor clare;

se fixează cuvântul – noțiune științifică.

Fără suport cognitiv, deci fără o clară reprezentare a semnificației fundamental – raționale a cuvântului nu se poate vorbi de dezvoltarea vocabularului activ, cu atât mai mult a celui activ – productiv.

Pentru dezvoltarea limbajului și sporirea calitativă a vocabularului interesează nu atât numărul de cuvinte noi învățate din orice strat al limbii, ci mai ales numărul de cuvinte cu mare frecvență în vorbirea curentă și, în primul rând, al cuvintelor din fondul principal lexical al limbii.

Este greșit să-i obligi pe copii să învețe cuvinte care apar ocazional într-o lecție (termeni arhaici, termeni tehnici de strictă specializare, cuvinte regionale de circulație redusă), termeni de care copiii nu se vor folosi în nici o împrejurare de viață. O dată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește și semnificația cuvintelor, adică rolurile, care se schimbă, se îmbogățesc și se precizează treptat, pe măsura acumulării experienței și a perfecționării operațiilor de gândire.

Vocabularul reprezintă numai „materialul de construcție” al limbii; limba poate constitui un mijloc de comunicare și de cunoaștere a realității numai atunci când cuvintele se asociază în propoziții și fraze, schimbându-și forma, după anumite reguli ale gramaticii.

În dezvoltarea limbajului copilului, însușirea structurii gramaticale a limbii materne reprezintă o problemă de cea mai mare importanță. Observațiile și cercetările psihologice arată că, în condiții de viață și de educație corespunzătoare, formele gramaticale de bază ale limbii materne și le folosește corect în vorbirea sa. Aceasta are o mare importanță asupra dezvoltării limbajului contextual. Copilul preșcolar nu „învață” regulile gramaticale, nu cunoaște definiții, nu știe ce este substantivul, verbul, declinarea, etc., dar respectă în vorbirea sa aceste reguli, pentru că are în jur modelul de vorbire, este antrenat să le cunoască prin jocuri și exerciții, este corectat atunci când greșește. În acest sens, Programa activităților instructiv-educative din grădiniță prevede activități speciale de vorbire, care au ca scop formarea deprinderilor verbale corecte din toate punctele de vedere: fonetic, lexical, gramatical.

Acumularea experienței verbale duce treptat la formarea unor generalizări lingvistice empirice, la elaborarea așa-numitului „simț al limbii”, unde copiii ajung să folosească tot mai corect formele gramaticale și chiar să intervină atunci când observă o greșeală în vorbirea altor copii sau se formează creația independentă a cuvintelor, cuvinte noi – care nu există în limbă sunt „inventate” de copii prin adăugarea la rădăcinile unor cuvinte cunoscute a diferitelor sufixe, prefixe și terminații: câineluș (câine + luș), pâinărie (pâine + rie), poezește (poezie + este), etc., etapă numită „etapa născocirii cuvintelor” – care pregătește etapa următoare – școlară – în care copiii își vor însuși în mod organizat regulile gramaticale și întreaga bogăție semantică și stilistică a limbii materne.

Dar, cu tot farmecul cuvintelor infantile, atât educatoarele cât și părinții trebuie să corecteze calm și sistematic aceste „greșeli” săvârșite de copii (cu atât mai mult erorile de pronunție), spre a evita fixarea unei vorbiri incorecte, defectuoase. Aspectul lexico-semantic și gramatical este uneori deficitar, mai ales din cauza comunicării insuficiente cu adulții, precum și a unei slabe influențe educative în familie. Astfel, sunt unii copii cu un lexic sărac și folosit uneori neadecvat, sau alții care se exprimă greșit gramatical („să mănâncă cu noi” în loc de „să mănânce cu noi”, sau „să se culcă” în loc de „să se culce”). Pe lângă particularitățile vorbirii copiilor arătate, la un număr mic de copii continuă difluențe în cursivitatea vorbirii în așa-zisa bâlbâială, mai ales la copiii prea emotivi și care au suferit traume psihice puternice.

Sunt copii la care se pot întâlni „blocaje” în vorbire, când copilul nu poate comunica cu persoanele necunoscute, la cei mai mulți sunt trecătoare, cu toate acestea, intervenția logopedului, în colaborare cu ceilalți factori educativi, este necesară.

Dacă acest proces este bine organizat, ținându-se seama de particularitățile caracteristice limbajului preșcolarului, din punct de vedere psihologic, premisele învățării citit-scrisului sunt deja formate la copiii de 6 – 7 ani. Dezvoltarea vorbirii copiilor constituie o sarcina de bază a învățământului preșcolar, dată fiind importanță pe care o are limbajul la aceasta vârstă în dezvoltarea generală și, în special, intelectuală a copilului.

Cercetările au confirmat că perioada vârstei preșcolare este perioada maximei receptivități, în care influențele externe lasă cele mai durabile urme, în care se constituie premisele personalității și se așează bazele „eului” cognitiv, afectiv, motivațional și volitiv-caracterial

„Limba maternă este cel mai de preț dintre bunurile noastre; cunoașterea limbii materne constituie un capital pe care nimeni nu-l poate răpi, dar de care, fiecare se bucură după osteneala pe care și-a dat-o spre a-l îmbogăți, adică pentru a o cunoaște mai bine, prin lectură și studiu.”( cf. Robert Dotrens, 1976, A educa și a instrui, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 228)

I.4. Limbajul și dezvoltarea intelectuală a preșcolarului

Preșcolarii nu sunt adulți în miniatură, iar gândirea lor nu se va maturiza decât în jurul vârstei de 15 ani. Părinții sunt de multe ori uimiți de ideile pe care copiii lor le pot avea, însă trebuie să știm că toate acestea fac parte din dezvoltarea lor intelectuală. Jean Piaget, un biolog care și-a dedicat munca observării și înregistrării capacitaților intelectuale ale copiilor și adolescenților, a formulat în anii 1920 o teorie privind stadiile dezvoltării intelectuale și a relaționat aceste stadii de dezvoltarea creierului. Este important ca părinții să cunoască abilitățile intelectuale ale preșcolarului, pentru a avea așteptări realiste de la acesta.

Potrivit lui Piaget, perioada preșcolară corespunde stadiului pre-operational de dezvoltare intelectuala (2 – 4 ani) și stadiului intuitiv de dezvoltare intelectuala (4 – 7 ani), în care inteligență este demonstrată de utilizarea simbolurilor, limbajul se maturizează, se dezvoltă memoria și imaginația, însă gândirea este un proces ilogic și ireversibil, iar gândirea egocentrică predomină.

• La vârsta de 3 – 4 ani, preșcolarul are o imaginație bogată, însă are dificultăți în a deosebi realitatea de imaginar și mulți copii cred că tot ce s-a întâmplat în trecut a avut loc ieri, iar ce urmează să se întâmple va avea loc mâine. Abia după 4 ani copiii încep să înțeleagă noțiunile legate de timp – dimineața, după-amiaza, seara; schimbarea sezonului și, spre sfârșitul perioadei preșcolare, timpul indicat de ceas.

• Odată ce un preșcolar mic a ajuns la o concluzie, acesta nu mai poate regândi lucrurile. La aceasta vârstă copilul nu are capacitatea de a reface pașii gândirii care au dus la concluzia respectiva, deoarece nu înțelege pe deplin procesul cauza – efect și gândirea este ireversibilă. De ex. copilul poate ști că 2 + 3 = 5, însă nu își dă seama că 5 – 3 = 2.

Preșcolarii nu înțeleg principiul conservării – cantitatea nu are legătură cu ordonarea și aspectul fizic al obiectelor. Pentru un copil preșcolar 1 kg de fier este mai greu decât 1 kg de pene.

• Adesea, preșcolarii cu vârsta până în 5 – 6 ani, acordă atenție doar unui singur aspect al unui eveniment sau obiect, ignorând detaliile. De exemplu, dacă vor merge la o petrecere, vor descrie detaliat tortul, însă nu vor reține jocurile din timpul petrecerii.

• Preșcolarii sunt caracterizați de animism – cred că toate lucrurile sunt vii.

• O altă caracteristică a acestei vârste este egocentrismul și incapacitatea de a vedea lucrurile din alta perspectiva.

• În funcție de capacitatea naturala și de familiarizarea cu cărțile, preșcolarul începe să citească de la 6-7 ani.

• Pe măsură ce aptitudinile intelectuale devin mai complexe, preșcolarul reușește să se concentreze asupra mai multor aspecte sau evenimente în același timp, înțelege perspectiva altor persoane și învață să își aștepte rândul într-o conversație.

Dezvoltarea limbajului depinde de asemenea și de interacțiunea permanentă ce se stabilește între copil și adulții care-l înconjoară. Educația intelectuală a copilului de vârstă preșcolară a făcut obiectul preocupărilor pentru gânditorii din diferite epoci. De pe poziția optimismului pedagogic Comenius J. A. (cf. Bruner J., 1970, Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 31) apreciază că scopul educației intelectuale trebuie să fie acela al cunoașterii lumii înconjurătoare, însă reprezentările formate la vârsta preșcolară, afirmă gânditorul, constituie obligație numai dacă sunt juste, dacă sunt bine sistematizate, bine însușite. Pentru realizarea corectă a educației intelectuale, indică respectarea posibilităților vârstei, cale intuitivă, angajarea în cunoaștere a mai multor simțuri, învățământ conștient și sistematic însoțite permanent de grija însușirii corecte a limbii materne.

Dezvoltarea vorbirii copiilor constituie o sarcină de bază a învățământului preșcolar, știută fiind importanța pe care o are vorbirea la această vârstă, în dezvoltarea multilaterală și în special cea intelectuală a copilului, de aceea în grădiniță trebuie să i se acorde o atenție deosebită. Nu numai în dezvoltarea istorică a omului, dar și în dezvoltarea antogentică a psihicului, rolul limbajului este considerabil. În mod curent, limbajul este definit ca un instrument de comunicare interumană. Vorbirea poate fi asemuită cu “ o unealtă” care i-a dat omului posibilitatea să acumuleze și să stocheze cunoștințe teoretice și experiență practică într-o formă ușor transmisibilă și utilizată la maximum.

Această determinare pune în evidență funcțiile: comunicativă, cognitivă și acțional-reglatoare a limbajului. Sensul modern al conceptului de comunicare implică, pe de o parte, transmiterea mesajului informațional (convertit în semnale) de către emițător către destinatar, iar pe de altă parte, receptarea, decodarea semnalelor primate de către receptor.

Vorbirea trebuie înțeleasă ca parte componentă a limbajului. Din punct de vedere psihologic, limbajul include în sfera sa vorbirea, dar și mijloace de comunicare nonverbală, cum ar fi: mimica, gestica, etc. În perioada preșcolară, când copilul frecventează grădinița și când influențele pe care aceasta le exercită asupra copilului se realizează în mod dirijat, sistematic, crește mult preocuparea pentru dezvoltarea gândirii, vorbirii. Programa activității instructive-educative din grădiniță înscrie dezvoltarea vorbirii pr între obiectivele principale în vederea pregătirii copilului pentru școală. Dezvoltarea vorbirii copilului se realizează în mod treptat prin lărgirea relațiilor verbale cu cei din jur, în condițiile manifestării de către copii a curiozității de cunoaștere a obiectivelor. “Limbajul nu este cauza gândirii, e instrumental și suportul indispensabil progresului” (cf. J. Piaget, 1966, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 155).

Saltul calitativ ce se produce în evoluția proceselor cognitive la copilul de 5-6 ani se explică prin evoluția vorbirii acestuia, proces ce atinge nivelul de dezvoltare al limbajului interior. În această fază copilul este capabil să realizeze operații în plan mental, iar dezvoltarea gândirii preșcolarului se poate ridica până la nivelul de operare cu unele noțiuni. Comunicarea verbală dobândește noi calități, pronunția copilului se corectează, lexical devine mai bogat, propozițiile formulate respectă tot mai mult regulile gramaticale. Pentru copii, limbajul devine nu numai instrument de cunoaștere a gândurilor, dorințelor și intereselor, ci și un mijloc de dobândire a noilor cunoștințe.

Imposibilitatea de a comunica prin limbaj produce o adevărată stagnare în dezvoltarea personalității copilului, modifică relațiile lui cu oamenii, îl împiedică să participe la activitatea accesibilă lui. Procesul organizat de instruire și educare, procesul de transmitere a cunoștințelor despre mediul înconjurător se realizează prin intermediul cuvântului.

Prin cuvânt, educatoarea facilitează cunoașterea denumirii lucrurilor și fenomenelor, însușirilor lor, legăturile dintre ele, proveniența lor. Cu cât gândirea lor va fi mai dezvoltată, cu atât mai ușor își vor îmbogății limbajul, modalitățile de exprimare verbală.

Procesul de asimilare a structurii sonore a limbajului nu se încheie la sfârșitul vârstei antepreșcolare, ci continuă și în etapa preșcolară, când, în mod natural trebuie să înregistreze unele perfecționări. Dificultatea de pronunție există mai ales la 3-4 ani când sunetele din componența cuvintelor nu se disting cu ușurință. Și sub aspect lexical, limbajul copilului preșcolar înregistrează progrese subliniate, în privința numărului de cuvinte, dar și în privința dobândirii semnificației cuvintelor.

Învățarea unor cuvinte cu semnificație corect înțeleasă se realizează pe baza materialului intuitive asamblând învățarea cuvintelor cu perceperea directă a obiectelor ori manipulând obiectul a cărei denumire este învățată.

Volumul și calitatea vocabularului active al copilului sunt elemente de bază care sprijină instrucția. Din punct de vedere gramatical, vârsta preșcolară se caracterizează prin folosirea neadecvată a formulelor gramaticale, dezacorduri. Una din cauzele acestor dezacorduri trebuie căutată în insuficienta analiză a raporturilor de corespondență între acțiune și subiectul acțiunii.

Bagajul lingvistic cu care copilul vine în grădiniță îl face mai mult sau mai puțin receptive la sistemul de influențe formative din grădiniță, la solicitările mediului psiho-social în care se înregistrează disciplina, aparenta răceală afectivă a relațiilor formale în care trebuie să se integreze. Formarea, la copii, a unei conduite verbale eficiente, constă în: dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului, învățarea corectă a cuvintelor, formarea deprinderii de verbalizare a experienței proprii, dezvoltarea capacității de a relata unele întâmplări în legătură cu fiecare eveniment trăit, cultivarea deprinderii de folosire corectă a limbii, cultivarea deprinderii de a vorbi frumos, de a folosi expresii, construcții lingvistice nuanțate (cf. Tomșa Gheorghe, 2005, Psihopedagogie preșcolară și școlară, Ministerul Educație și Cercetării, București, pagina 44).

Unul din mijloacele, poate insuficient, explorat în grădiniță, pentru valențele sale formative în dezvoltarea limbajului, a comunicării la copii, este teatrul de păpuși, spectacolul cu păpuși sau cu copii. Orice joc prezentat de teatrul de păpuși sau de copii se bazează pe acțiune și pe comunicare, iar păpușa sau copilul, ca interpret realizează magistral deschiderea spre universal de sentimente și gânduri ale copilului, invitând la exteriorizare, dialog, într-o atmosferă de încredere, de înțelegere reciprocă.

Jocul cu păpuși sau jocul dramatizat cu copii contribuie la dezvoltarea vorbirii dialogate facilitând trecerea de la vorbire situativă la cea concretă. Păpușa îl încurajează pe copil să răspundă la întrebările adresate, să alunge timiditatea și nesiguranța, înlocuindu-le cu bucuria de a se juca, de a comunica cu această păpușă.

Verbalizând imaginile și acțiunile unei povestiri, copiii le memorizează cu ușurință. Este de necrezut cu câtă sete primesc aceste inimi pure și încă necoapte, morala ascunsă în haina unui basm. Îi vezi triști și disperați atâta vreme cât eroul sau eroina sunt în impas și îndură suferințe, apoi strigă de bucurie când personajele sunt salvate.

I.5. Limbajul și dezvoltarea morală a copilului

Interesul deosebit manifestat în toate sistemele dezvoltate de învățământ cu privire la pregătirea cât mai bună a copiilor pentru integrarea optimă în clasa întâi trebuie să fie în continuare concepția și obiectivul fundamental al învățământului preșcolar și din țara noastră.

În etapa actuală mai mult ca oricând a venit vremea să reabilităm sensul propriu cât și cel metaforic al grădiniței, adică al locului unde cresc sub îndrumarea educatoarei, copiii. Desigur că știința care va sta la baza unei asemenea activități va fi psihologic genetică, în speță psihologia copilului preșcolar. Pornind de la organizarea și desfășurarea activităților din grădiniță de la o asemenea premisă pe care Frobel Friedrich o numea „cunoașterea naturii copilului”, educația acestuia va trebui să cunoască un adevărat reviriment în domeniul calității.

În continuare grădinițele sunt solicitate să facă noi experiențe de educație lingvistică, matematică, științifică, muzicală, fizică a copiilor preșcolari . Numeroasele lucrări dedicate formării unei componente sau alteia a gândirii copilului preșcolar, receptivitatea grădiniței la noile experiențe, care, adeseori, își propun să pună în mișcare intelectul copilului folosind “ noi edicte intelectuale “(Dr. Mihai Deaconu) toate acestea evidențiază cu claritate că există o atracție nemărturisită latentă, dar foarte puternică, spre ideea de “precocitate”. Această tendință se pare că se manifestă peste tot în lume

În aceste condiții, grădiniței îi revine sarcina de a identifica acele modalități de stimulare a copilului de natură să-l ajute pe preșcolar să iasă fără traume din instabilitatea lumii sale magice “ în timp ce bâjbâie către rațiune și lumea obiectivă “ constrâns uneori “ să lupte cu periculoasele creaturi ale imaginației sale și contra pericolelor reale și imaginare ale lumii externe “.( cf. Fraiberg Selma, Schulman Kolumbus, 1998, Didactica preșcolară, Editura V & Integral, București, pagina 67)

Vârsta preșcolară are o valoare definitorie în evoluția intelectuală și afectiv – relațională a copilului . Aceasta înseamnă că, de la această vârstă, copiii trebuie să dobândească și să consolideze capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil expresiile, gândurile, ideile . Cea mai importantă cale de elaborare a limbajului și în același timp formă de bază a vorbirii este dialogul .Dialogul impune o temă comună partenerilor de discuție, presupune alternanța de replici aceleași idei trecând sugestiv prin mințile interlocutorilor fiind mereu analizată și dezvoltată. Astfel, vorbirea, semnele prin care se fixează individualitatea obiectivelor, se descoperă relațiile dintre ele și progresiv o experiență generalizată situațiilor concrete. La rândul ei gândirea are rol activ în selecția și dirijarea construcțiilor verbale. Aceste relații reciproce, intime, de interdependență dintre gândire și limbaj impun adulților și cu atât mai mult educatoarei o grijă stăruitoare pentru dezvoltarea la copii a limbajului.

Acest fapt se realizează printr-un antrenament și exerciții continui, prin corectarea greșelilor ( fie fonetice, lexicale, sau de construcție ), prin răspunsurile cu promptitudine la întrebările copiilor referitoare la denumirea lucrurilor, cărându-le treptat deprinderea de “ a mânui” corect acea “ taină” cum numește metaforic Arghezi T., limba “ care nu lasă gândul ascuns în el, să tacă’’, care „prin făptura ei de aer, dă floare de lumină și glăsuiește minții, cărți și fără glas “.

În grădiniță, preșcolarul se educă și se formează sub toate aspectele personalității. Calea cea mai eficientă de pregătire a copilului pentru activitatea de tip școlar cu debut de șase ani constă în dezvoltarea limbajului și a comunicării orale, formarea operațiilor gândirii, a unor capacități intelectuale implicate în actul cunoașterii și a învățării propriu–zise, inițierea în anumite tehnici elementare de muncă intelectuală și fizică, înzestrarea cu trăsături moral – voluționale care susțin efortul solicitat de școală și asigură integrarea în colectivitate .

Preșcolarul de grupă mare trebuie să aibă o serie de însușiri psiho–fizice structurate în ceea ce se numește „capacitate complexă de învățare” sau „maturitate școlară “ stare de pregătire pentru școală . Întrucât în cadrul factorilor intelectuali se situează gândirea, dezvoltarea operațiilor acesteia reprezintă o premisă esențială a pregătirii corespunzătoare a copilului pentru a face față activității de învățare cerute de școală .

Ținând seama de faptul constatat de Piaget J. (cf. Piaget J., 1966, Psihologia copilului, traducere din limba engleză de Simion Dumbravă, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 121) că „pivotul activității cognitive a omului îl constituie caracterul operațional al proceselor superioare de cunoaștere, dezvoltarea tuturor acestor procese – gândire, memorie, imaginație ,limbaj, formarea unor capacități cognitive de bază constituie coordonatele esențiale ale pregătirii pentru debutul școlar .”

În pregătirea multilaterală a copilului preșcolar, în formarea personalității lui, un rol deosebit de important îl ocupă problema dezvoltării senzoriale, ca parte componentă a educației intelectuale .

Perioada preșcolară este perioada în care au loc dezvoltarea intensivă a sensibilității tuturor analizatorilor, implicit dezvoltarea senzațiilor și percepțiilor . Un loc aparte în dezvoltarea multilaterală a copilului preșcolar îl are formarea profilului moral al acestuia într-un moment istoric deosebit de dificil ce-l străbate învățământul românesc în general. La fel ca și școala, grădinița are datoria să promoveze și să înrădăcineze în conștiința copiilor cultul adevărului, cinstei și demnității, al marilor valori morale și spirituale, al integrității personalității. Conduita morală prezintă o deosebită importanță pentru că încorporează modelul de adaptare la cerințele și relațiile sociale . Dezvoltarea conduitei morale a copiilor preșcolari a fost în centrul atenției lui Piaget J..

Optica dominantă în analiza problemelor dezvoltării concepției morale la copilul preșcolar se situează în limitele demonstrațiilor privind modul în care se depășește egocentrismul ca atitudine apreciativă și de referință în deliberările acționale, ceea ce a permis efectuarea de studiu privind : generozitatea, altruismul, ajutorul reciproc . Cu privire la formarea convingerilor morale totul trebuie luat de la început. Nu avem o limită a normelor și valorilor morale în diferitele lor ipostaze istorice, religioase, politice, filozofice, juridice. Nu morala este subordonată politicii, dreptului, științei, artei, știința arta, dreptul sunt imorale sau morale. Fără a ignora istoricitatea lor, valorile morale sunt totuși tot valori perene. „Să nu furi’’, „să nu ucizi “, „să-ți respecți părinții” – iată numai câteva norme ale vechiului Decalog ,pe care nici o doctrină etică, estetică, politică, juridică nu le-a putut combate cu seriozitate.

Pornind de la aceste considerente generale, grădinița are menirea să îndrepte pașii copiilor spre descoperirea adevărului, combaterea răului, a minciunii. O educație morală sănătoasă o vom realiza printr-o căutare a noului, abordând comparativ investigațiile în oameni ( în ființele ce le educăm). Ca orice educație mare trebuie transformată în convingeri și deprinderi, educația morală implică exersarea practică – etapa care încheie interiorizarea morală, respectiv transformarea normelor și valorilor morale în cerințe interioare

În educarea micilor vlăstare, educatorul trebuie să țină cont de trăsăturile individuale ale fiecărui copil, trebuie să știe cum și cât trebuie să-l sensibilizeze pentru că , după cum subliniază Cilinică Victor (cf. Cosmovici A., Iacob Luminița-coord, 1998, Psihologie școlară, Editura Polirom, pagina 175): „Copilul a fost întotdeauna o țară neutră ! Aici nu se trage . Aici nu se pune sârmă ghimpată . Aici se păstrează toate părerile comorile autentice ale lumii. Aici sunt băncile care adună dobânda zilei de azi pentru o experiență viitoare ’’ .

Concluzii

Acest capitol este structurat în cinci subcapitole, care concentrează aspecte teoretice esențiale, referitoare la două din conceptele-cheie ale temei lucrării, “limbă-limbaj-comunicare”, evidențiind complexitatea acestora, cât și interdeterminările, conexiunile dintre ele:

comunicarea –bază a oricărei intervenții educative;

educatoarea, profesionist al comunicării: asertivitate, competențe socio-comunicaționale, unitatea mesajului transmis verbal, nonverbal, paraverbal.
limbajul – “un instrument virtual al comunicării, un arsenal comunicativ individual, pe care copilul îl dinamizează în situații comunicative concrete”;

Limbajul este un mijloc de creație, de afirmare de sine, de adaptare și de facilitare a relațiilor sociale. Limbajul este strâns legat de evoluția personalității umane, pe care o exprimă din punct de verede al stilului, al nivelului de cultură și al sociabilității.

Evoluția personalității fiecărui individ depinde de bazele de la care pornește această dezvoltare. Bazele acestuia sunt depuse în perioada de vârstă preșcolară, vârstă ce este considerată o perioadă liniștită, situată între puternica dezvoltare și creșterea din primii ani de viață și tulburența vârstei școlare. De aceea, este o vârstă potrivită pentru formarea principalelor caracteristici psihice umane (memoria, gândirea, limbajul și viața afectivă). Limbajul îi coferă copilului preșcolar autonomie și posibilitatea de a se mișca cu ușurință în mediul înconjurător. Dobândind încă de la vârsta preșcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil gândurile, ideile, impresiile, copilul își formează o bază pentru activitatea școlară și pentru viața socială de mai târziu. Dezvoltarea limbajului se află în relație de inter-dependență alături de celelalte caracteristici psihice ale individului, astfel influențând în mare măsura, formarea personalității acestuia.

Lucrarea de față este menită a trata tocmai această problematică, și anume aceea a dezvoltării limbajului în rândul copiilor încadrați în grădinițe, această dezvoltare reprezentând o premisă pentru integrarea socială a acestora și implicit a dezvoltării armonioase a maturilor de mâine. Am prezintat noțiuni de ordin general în ceea ce privește noțiunile de limbaj cât și de metodică a dezvoltării vorbirii. În cadrul acestuia sunt tratate succinct concepte, legătură directă dintre limbaj și gândire, subliniindu-se noțiuni și aspecte despre tulburările de limbaj și modalitățile de înlăturare ale greșelilor de exprimare.

Cap . II. Jocul în viața copilului

Jocul este viața copilului. Copilul se dezvoltă prin joc, acesta fiind primul stadiu de învățare și activitate creatoare. Copilul dobândește prin joc capacități și experiențe noi, își cultivă spiritul de observație, memoria, atenția, fantezia, gândirea și spiritul artistic

Pe langă aceste calități, jocul este considerat principala activitate cu rol în dezvoltarea și educarea copilului și are de asemenea și un rol pozitiv în relaxarea acestuia.

II.1. Conceptul de joc

După Owen G. în „Teoria jocurilor” (cf. Owen G, 1974, „Teoria jocurilor” , Editura Tehnică, București, pagina 252) afirmă „Prin joc înțelegem, în sens vag, o situație în care acționează o mulțime N de elemente raționale (numite jucători) care, în mod succesiv și independent, într-o ordine și condiții specifice, printr-un ansamblu de reguli, aleg câte o decizie (efectuează o acțiune, mutare) dintr-o mulțime dată de alternative. Între altele, regulile jocului precizează situațiile în care jocul se termină . Se presupune că jucătorii sunt capabili să analizeze acțiunile lor și acționează în scopul obținerii unui casting cât mai mare posibil”.

Potrivit definiției, jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală fără finalitate practică și căreia i te dedici din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei, el are importanță hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului, dar jocul nu este numai apanajul vârstelor mici, ci și modul prin care adulții își manifestă liber ,,copilul din ei”. Jocurile de calculator, filmele de desene animate sau povestirile fantastice reprezintă doar aspectul de marketing al reîntoarcerii jocului în atenția tuturor.

Omul, prin natura sa, este jucăuș "HOMO LUDENS"; pe toata durata vieții sale se joacă în permanență, din copilărie până la bătrânețe, din porniri sau din tendințe interioare sau exterioare, care ii satisfac activitatea motrică și emoționala în scop recreativ.

În "Terminologia educației fizice", Vasilescu F. ( cf. Vasilescu F., 1973, "Terminologia educației fizice", Ed. Stadion, București pagina 76) noțiunea de joc este definită ca "o activitate complexă predominant motrică și emoțională, desfășurată spontan, după reguli prestabilite, în scop recreativ și totodată de adaptare la realitatea socială".

Epuran M. în "Aspecte ale socializării în sport" aduce o serie de precizări care completează definiția jocului prin caracteristicile pe care acesta le are și anume:

1. activitatea naturală – izvor de trebuințe ludice;

2. activitate liberă – participare benevolă, fără constrângeri;

3. activitate atractivă – provoacă stări afective pozitive;

4. activitate totală – angajează toate componentele ființei umane;

5. activitate dezinteresată – deosebită de muncă;

6. activitate creativ-compensativă – care se extinde și asupra activităților recreativ distractive ale adulților, asupra activității de "loisir"(petrecerea plăcută a timpului liber), destindere, refacere, compensare.

Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor. În opinia lui Huizinga Johan, „jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om ca să le învețe sa se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizația omeneasca nu a adăugat nici o caracteristică esențială noțiunii generale” (cf. Chateau J., 1970, Copilul și jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 34)

Alături de învățare, muncă și creație, jocul reprezintă una din modalitățile esențiale prin care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc copilul învață și se dezvoltă totodată. Jocul înseamnă o explorare a universului, a realității; tot prin joc, el reproduce, reconstruiește secvențe din viață sau creează o nouă lume, o altă realitate.

Pentru copil totul este joc: în primele luni de viață acesta se joacă cu corpul său; mai apoi copilului îi face plăcere să reproducă elemente din ambianța lui apropiată; într-o următoare etapă, copilul începe să imite adultul (mama, medicul, educatoarea) și de aici se naște jocul de rol. Urmează jocul cu reguli, în care copilul învață elemente fundamentale de socializare, convenționalitate, acordul, cooperarea și competiția. În concluzie, referitor la conceptul de joc, este important să subliniem că prin activitatea de joc, copiii își formează identitatea personală; învață acte, acțiuni, operații, conduite care îl ajută să rezolve probleme din mediul său; învață să fie mai flexibil în gândire, să creeze soluții diferite; își dezvoltă atenția, motivația, abilitățile sociale; învață să comunice (vorbire, ascultare, înțelegere).

Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învață ,,să fie cu ceilalți”, învață lucruri noi, toate acestea într-o stare de relaxare și plăcere; prin joc se dezvoltă întreaga sa ființă, i se conturează personalitatea. Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. În general, acest termen denumește „acțiunea de a (se) juca”, o „activitate distractivă practicată din plăcere, mai ales de către copii”. După Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specifică pe care o denumește, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activității respective, sau funcționării unui ansamblu complex”. În opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezintă o „exersare artificiala a energiilor. Este o forma de socializare, în care individul se construiește pe sine din interior, dar fiind o ființă socială”.

De-a lungul timpului au fost enunțate unele teorii privind originile și formele de manifestare a jocurilor. Astfel s-a urmărit stabilirea unor puncte comune de definire a termenului de „joc” și a conținutului lui după cum susține Oscar Kraus (cf. Dragu Anca, Cristea S., 2002, Psihologie și pedagogie școlară, Constanța, pagina 221) exemple ar fi următoarele:

• Teoria eliberării de energie – Noi, oamenii, avem la îndemâna determinării vieții mult prea multă energie. Prin joc noi eliberăm acest surplus de energie și putere.
• Teoria instinctului de joc – Oamenii posedă, asemenea animalelor, anumite capacități moștenite, care în mare parte sunt acoperite și deviate prin educație. În unele activități ale adulților, acest instinct se manifestă ca poftă de joc.

• Teoria curăției (Catarsis) – Noi, oamenii, suntem conduși de instincte inițial agresive și neadaptabile vieții în comunitate. Jocul reprezintă o posibilitate de a se debarasa pe cale pașnică de aceste impulsuri.

• Teoria exercițiului – Noi, oamenii, interpretăm jocul ca o creație înțeleaptă a naturii, pentru ca noi să avem astfel un spațiu și un timp corespunzător acomodării la diferite situații.

• Teoria recreării – Noi, oamenii, alungăm stările de moleșeală și plictiseală și alimentăm energie prin joc.

• Teoria satisfacerii aparente – În joc noi putem schimba și reflecta realitatea după dorințele noastre. Cu acest prilej noi dezvoltăm puteri nebănuite.

• Teoria expansiunii Eu-lui propriu – Prin joc, noi învățăm și prelucrăm activități necesare în decursul vieții noastre viitoare.

• Teoria dezvoltării creativității – Bazele atitudinii de joc sunt fantezia și capacitatea de organizare și modelare.

Așadar, jocul reprezintă un ansamblu de acțiuni și operațiuni care urmăresc obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului.

II.2. Definirea și clasificarea jocului didactic

Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este ocupația preferată și cea mai intensă a copiilor. Adulții renegă des și repede amintirile legate de această activitate. Ideea de „joc” ne arată, în sens pozitiv, că trebuie să îndrăznim, că trebuie să luptăm, că trebuie să ne lăsăm ademeniți de această activitate. „A te juca” este o confruntare plăcută cu tine însuți, cu ceilalți, cu diferite materiale și procese și cu mediul înconjurător. În societatea noastră modernă ideea de joc a decăzut. Limbajul curent preferă acele sensuri ale cuvântului care trimit la o conotație negativă: „Este doar un joc!”, „Înainte munca, după aceea urmează jocul!”, „Te joci cu mine?” ș.a.m.d. Principiul performanței, dobândirea prestigiului, comportamentul concurențial și răsplata materială sunt astăzi motivațiile principale pentru joc. Valențele legate de fantezie și creativitate sunt lăsate la urmă.

Jocul, prieten nelipsit al copilului reprezintă pentru perioada preșcolară principala activitate, fiind o formă de manifestare internațională, fără bariere geografice și religioase, o activitate care îi reunește pe copii și în același timp îi reprezintă. În decursul jocului copilul acționează asupra obiectelor din jur, cunoaște realitatea, își satisface nevoia de mișcare, dobândește încredere în forțele proprii, își îmbogățește cunoștințele.

Manifestându-și dorința de a participa la viața și activitatea celor din jur, copilul își asumă rolul de adult, reproducând activitatea și raporturile lui cu ceilalți oameni. Jocul este în acest fel social prin natura lui. Însuși posibilitatea de a-și imagina realitatea, de a o reflecta, reprezintă pentru copil sensul jocului. Prin această activitate copilul își satisface nevoile prezente și se pregătește de viitor.

Jocul încorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu și mai atrăgător, aduce varietate și o stare de bună dispoziție funcțională, de veselie și bucurie,de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii, a oboselii. Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care educatorul consolidează, precizează și chiar verifică cunoștințele copiilor, le îmbogățește sfera lor de cunoștințe, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora.

Atunci când jocul este utilizat în procesul de învățământ,el dobândește funcții psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă a copilului la activități, sporind interesul de cunoaștere față de conținutul lecției.

O dată cu împlinirea vârstei de 6 ani, în viața copilului începe procesul de integrare în viața școlară, ca o necesitate obiectivă determinată de cerințele instruirii și dezvoltării sale multilaterale. De la această vârstă, o bună parte din timp este rezervată școlii, activității de învățare, care devine o preocupare majoră. În programul zilnic al copilului intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are acum grădiniță, schimbări care nu diminuează însă dorința lui de joc, jocul rămânând o problemă majoră în perioada copilăriei.

Există nenumărate forme de joc, însă, specialiștii le grupează în trei categorii:

Jocuri de creație (care urmăresc dezvoltarea imaginației, creativității, simțului estetic, gândirii logice). De exemplu jocurile de construcții, desenul, modelajul, bricolajul, jocurile de rol („de-a cumpărătorul și vânzătorul”, de pildă).

Jocuri de mișcare (care urmăresc dezvoltarea musculaturii și motricității copilului, a echilibrului său, coordonarea mișcărilor, dezvoltarea abilităților manuale și disciplinarea copilului). Sunt jocuri sportive, cu reguli pe care adultul trebuie să le explice și să urmărească respectarea lor. De aici, valoarea pe care aceste jocuri le au în disciplinarea copilului. Dansul și cântecele însoțite de mișcări sunt excelente jocuri de mișcare.

Jocuri didactice (care urmăresc dezvoltarea intelectuală a copilului: dezvoltarea vorbirii, a vocabularului, însușirea noțiunilor de gramatică, matematică, dezvoltarea spiritului de observație, cunoașterea naturii etc.).

Știm că jocul didactic reprezintă o metodă de învățământ în care predomină acțiunea didactică simulată.

Psihologia jocului evidențiază importanța activării acestei metode mai ales în învățământul preșcolar și primar. Analiza sa permite cadrului didactic valorificarea principalelor cinci direcții de dezvoltare,orientate astfel :

– de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase ;

– de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile ;

– de la jocurile fără subiect spre cele cu subiect ;

– de la șirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect și cu desfășurare sistematică ;

– de la reflectarea vieții personale și a ambianței apropiate, la reflectarea evenimentelor vieții sociale (Elkonin).

Această acțiune valorifică la nivelul instrucției finalitățile adaptive de tip recreativ proprii activității umane, în general, în anumite momente ale evoluției sale ontogenice, în mod special.

Această metodă dinamizează acțiunea didactică prin intermediul motivațiilor ludice care sunt subordonate scopului activității de predare-evaluare într-o perspectivă pronunțat formativă.

Modalitățile de realizare angajează următoarele criterii pedagogice de clasificare a jocurilor didactice.

– după obiectivele prioritare: jocuri senzoriale (auditive, vizuale,motorii, tactile), jocuri de observare, jocuri de dezvoltare a limbajului, jocuri de stimulare a cunoașterii interactive ;

– după conținutul instruirii : jocuri matematice, jocuri muzicale,jocuri sportive, jocuri literare/ lingvistice ;

– după formă de exprimare : jocuri simbolice, jocuri de orientare, jocuri de sensibilizare, jocuri conceptuale, jocuri-ghicitori, jocuri de cuvinte încrucișate ;

– după resursele folosite : jocuri materiale, jocuri orale, jocuri pe bază de întrebări, jocuri pe bază de fișe individuale, jocuri pe calculator;

– după regulile instituite : jocuri cu reguli transmise prin tradiție, jocuri cu reguli inventate, jocuri spontane, jocuri protocolare ;

– după competențele psihologice stimulate : jocuri de mișcare, jocuri de observație, jocuri de imaginație, jocuri de atenție, jocuri de memorie, jocuri de gândire, jocuri de limbaj, jocuri de creație.

În ceea ce privește clasificarea tipurilor de jocuri, în literatura de specialitate se operează cu o mare diversitate de criterii. În funcție de diverșii autori care le-au realizat, schemele de clasificare sunt mai simple ori mai complexe, având la bază un singur criteriu sau mai multe.

Ordonându-și clasificarea după criteriul funcțiilor ce le îndeplinesc, Claparede E. clasifică jocurile în două mari categorii:

jocuri care exersează funcțiile generale;

jocuri care exersează funcțiile speciale.

Piaget Jean operează după criteriul evolutiv și grupează jocurile în următoarele categorii:

jocuri – exercițiu

jocuri simbolice

jocuri cu reguli

jocuri de construcție.

O clasificare a jocurilor o găsim în lucrarea ,,Să comunicăm cu plăcere”, editată de Fundația REMINCO sub egida UNICEF, pe care v-o prezint:

jocul de mișcare

jocul de manipulare

jocul de socializare

jocul de soluționare a problemelor.

În grădiniță, personal aș opta pentru o clasificare a jocurilor în jocuri spontane și jocuri didactice cu mențiunea că multe jocuri spontane pot căpăta o notă didactică, prin intervenția educatoarei, care poate adapta unele momente ale jocului în vederea obținerii unei finalități didactice. Jocul didactic este văzut ca o fază intermediară și pregătitoare pentru copil în trecerea de la jocul liber la învățare.

Întemeietorul grădinițelor de copii bazate pe joc și activitate –Frobel Fr. a insistat asupra importanței și necesității jocului în viața copilului îndemnând ,,să trăim pentru copiii noștri”. Astăzi s-au creat condiții aplicării în viață a îndemnului rostit de părintele educației preșcolare acum un veac și mai bine. Nouă ne revine sarcina de a valorifica cu conștiinciozitate și cu pricepere aceste condiții și să acordăm jocului o atenție sporită și mai mult loc în programul zilnic al copilului.

Odată cu intrarea în școală, locul jocului, ca activitate predominantă, îl ia învățătura. Dar nici învățătura care se vrea eficientă, nu se poate lipsi de joc, mai ales în primul an de școală. Lipsa acestuia constituie principala cauză a insuccesului – așa cum spune unul din teoreticienii contemporani ai jocului, Chateu Jean – ,,dacă școala reprezintă mai mult decât jocul, fără echilibrul adus de joc ea nu are nici o eficiență; și dacă ea nu va împrumuta de la joc elanul și ritmurile, pentru a le da un scop înalt, ea nu-și va îndeplini niciodată sarcina ei unică de a-l ajuta pe copil la cucerirea umanității”

În concluzie, jocul didactic este un tip specific de activitate prin care educatorul consolidează, precizează și chiar verifică cunoștințele copiilor, le îmbogățește sfera lor de cunoștințe, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora.

II.3. Rolul jocului didactic în activitățile din grădiniță

Jocul este activitatea de bază în grădiniță și cuprinde toate ariile de activitate, realizând procesul de învățare într-un mod atractiv, antrenant și ușor asimilabil de către copil .Jocul didactic este jocul prin care se realizează obiective și sarcini de învățare, folosind un conținut accesibil, modalități atractive și recreative de organizare și desfășurare, precum și materiale didactice interesante.

Prin specificul său, jocul didactic îmbină funcții și sarcini de învățare cu forma plăcută și atractivă a, jocului, cultivând interesul pentru studiu. Jocul didactic contribuie la realizarea sarcinilor formative ale procesului de învățământ, în cadrul jocului copilul fiind solicitat pe toate planurile psihicului său: cognitiv, afectiv și volițional.

Importanța jocului didactic constă în faptul că el facilitează pregătirea copiilor preșcolari pentru introducerea lor în activitatea de învățare. în cadrul jocului didactic, copilul învață să observe, să compare, să susțină un dialog ș.a.

Jocurile didactice solicită intelectul copiilor pentru a rezolva unele sarcini .în mod individual. Astfel, unele jocuri le cer să deosebească obiectele mari de cele mici, pe cele lungi de cele scurte, să compare lucrurile după diferite criterii (ce se potrivește), să facă clasificări ale obiectelor după anotimp, sau ale animalelor după modul și locul unde trăiesc. Ei fac unele generalizări folosindu-se după loto-urile cu animale, cu fructe.

Jocul didactic contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, la concentrarea atenției și la formarea unor deprinderi de muncă intelectuală, independentă.

Influențele pe care le exercită jocul didactic asupra sarcinilor învățării se pot rezuma astfel:

prin caracterul său distractiv, jocul didactic orientează activitatea de învățar într-o plăcută, atractivă; aceasta antrenează copiii la o activitate susținută căreia îi acordă caracter de seriozitate, diminuând rigiditatea activității de învățare, cultivând curajul și încrederea în forțele proprii;

prin conținutul, sarcinile și mai ales modul de rezolvare a acțiunii, ca și prin regulile jocului didactic se adaugă la copii conștiința disciplinei;

prin transpunerea copiilor în lumea jocului, cu ajutorul clementelor de joc;

prin independența acordată în organizarea și desfășurarea jocului se dezvoltă unele elemente ale gândirii și imaginației creatoare;

atmosfera plăcută și atractivă a jocului dezvoltă la copii interesul și motivația pentru activitatea de învățare sub formă de joc;

Copilul se joacă de la intrarea în grădiniță până la micul dejun, în timpul activităților didactice de dimineață, apoi se joacă serios în cadrul activităților comune, apoi se distrează jucându-se în timpul activităților complementare și numai masa de prânz și somnul opresc temporar această activitate, ea urmând sa își reia cursul după trezirea copiilor și până la plecarea lor acasă, unde bineînțeles, această activitate continuă.

Jocul didactic este formă de tranziție de la joc la activitatea de învățare.

Comparând jocul didactic cu activitatea de învățare, vom vedea că el conține elemente din ambele categorii de activități.

În cadrul jocului didactic, copilul preșcolar dispune de totală independență, libertatea lui mergând la autoorganizarea și conducerea jocului. Sunt jocuri a căror organizare și desfășurare – sub îndrumarea educatoarei – se produce sub conducerea unuia din membrii grupului.

– Jocul didactic lasă loc pentru inițiativă și creativitate totală din partea copiilor preșcolari.

– Jocul didactic conține elemente de joc (așteptarea, surpriza, competiția ș.a.), care produc atmosfera plăcută a acestei activități.

În încheierea jocului didactic, se face o evaluare stimulativă, fără a se aprecia cu note sau calificative.

Activitatea de învățare solicită un efort intelectual, ca fiind o muncă intelectuală. Organizarea activității de învățare impune o disciplină riguroasă, iar aprecierea rezultatelor obținute apelează la responsabilitatea elevilor.

Conținând elemente din ambele categorii de activitate, jocul didactic servește ca punte de legătură între grădiniță și școala primară, având rolul de tranziție de la joc la activitatea de învățare. De aceea, jocul didactic este forma fundamentală de organizare a activității instructiv-educative din grădinița de copii.

Jocul ca activitate didactică specifică, îndeplinește multiple funcții : de distracție, de creativitate în conformitate cu vârsta, în final de modelare și formare a personalității copiilor.

În procesele de interacțiune din cadrul jocului au loc procese de învățare, importante pentru dezvoltarea socială, cognitivă și psihomotorie. Jocul pleacă de la ideea ca are un scop, dar este deschis modificărilor, finalul sau nefiind previzibil. Nivelul jocului exprima nivelul dezvoltării psihice a copilului, dar jocul este și un stimulator principal al dezvoltării psihice, confirmând și prin aceasta locul lui fundamental în viața preșcolarului.

Structura jocului didactic este alcătuită din: conținut, sarcina (sarcinile didactice), acțiunea, regulile (restricțiile jocului) cu elemente specifice de joc.

În programul grădiniței de copii, jocul didactic, ca una din activitățile principale, este echivalent cu lecția în programul școlii primare. Așa cum lecția ca microsistem trebuie să cuprindă toate componentele procesului de învățământ (obiective, conținuturi, metode – mijloace – tehnici, forme de organizare a activității, criterii de evaluare ș.a.) tot așa și jocul didactic trebuie să cuprindă în structura sa componentele procesului de învățământ la nivelul vârstei preșcolare.

Elementele constitutive ale jocului didactic:

– Conținutul jocului didactic este format din cunoștințele, priceperile și deprinderile cere trebuie formate la activitatea (disciplina) respectivă. Conținutul jocului este dat de cunoștințele copiilor despre plante, animale, obiecte, anotimpuri, activitatea oamenilor, referiri la reprezentări matematice.

De exemplu, la domeniul Limba și comunicare, copiii au posibilitatea să-și consolideze deprinderile de exprimare corectă, să pătrundă în înțelegerea sensurilor variate ale unor cuvinte, să aplice normele ortoepice, precum și pe cele gramaticale cuprinse în regulile jocurilor respective

– Sarcina didactică reprezintă sarcina care se dă copiilor spre rezolvare – a cunoaște, a denumi, a clasifica, a construi, ș.a. – și care se referă la – conținutul care trebuie învățat. Sarcina didactică apare ca o problemă de gândire și dă sensul jocului și atracția copilului spre el. De aceea sarcina didactică nu trebuie să fie prea grea pentru a demoraliza copiii, dar nici prea ușoară pentru a-i plictisi.

Așadar, sarcina didactică este una din componentele principale ale jocului didactic care concretizează, la nivelul vârstei preșcolare, scopul urmărit în activitatea respectivă.

– Acțiunea jocului și elementele de joc, reprezintă modalitatea în care se desfășoară realizarea sarcinii didactice. O activitate didactică capătă caracter ludic numai în măsura în care cuprinde elemente de joc, ca: mișcarea, competiția (întrecerea), cuvântul, ghicirea, așteptarea, surpriza ș.a. O parte din aceste elemente se utilizează în majoritatea jocurilor didactice, ca mișcarea și cuvântul; altele se introduc în funcție de conținutul jocului. Important este ca clementele de joc să servească realizării sarcinii didactice, să creeze condiții optime pentru aceasta.

Elementele de joc se pot aplica în modalități diferite. Astfel, cele mai variate aspecte le reprezintă mișcarea, care se poate realiza prin mânuirea materialului didactic, ridicarea lui în sus. ascunderea și găsirea acestuia, trecerea materialului din mână în mână – cu pornire și oprire la semnal-schimbarea jetoanelor între copii ș.a.

Un efect deosebit în cadrul jocurilor didactice cu copiii preșcolari îl are imitarea unor mișcări specifice animalelor ca: zborul fluturilor, săritura iepurașului, sau a unor mijloace de locomoție ca: autobuzul, trenul, ș.a.

– Competiția sau întrecerea constituie un alt element de joc, cu utilizare frecventă, în care accentul cade pe ritm și calitate. Astfel, întrecerea poate să se refere la alegerea rapidă a jetonului corespunzător (în jocul "Cine răspunde mai repede?") sau la găsirea locului corespunzător numărului ("Caută-ți căsuța!").

– Cuvântul ca element de joc, are o contribuție valoroasă la crearea unei atmosfere plăcute, antrenante. El poate fi folosit sub forma semnalelor de oprire a unei acțiuni ("Stop!"), sub forma onomatopeelor prin imitarea diferitelor animale sau zgomotul produs de unele mijloace de locomoție, punerea în scenă a unor acțiuni, interpretarea unor roluri, a unor dialoguri între membrii echipei dejoc șa.

– Ghicirea este folosită cu precădere în jocurile fără material, contribuind la antrenarea copiilor la activitate. O întâlnim în jocuri ca "Ghici, ghici!", sau "Ghici care obiect lipsește!" sau "Ce am ascuns în mâna cealaltă?".

– Așteptarea și surpriza dau un colorit emoțional jocului didactic, mai ales atunci când sunt în legătură cu prezentarea sau mânuirea materialului, cu mișcarea copiilor în diferite sensuri sau cu folosirea unor semnale verbale, vizuale, auditive, etc. Așteptarea și surpriza se folosesc în majoritatea jocurilor asociate cu mișcarea sau cu un alt element de joc.

– Regulile jocului fac legătura între sarcina didactică și acțiunea jocului. Fiind aservite sarcinii didactice, ele reglementează acțiunea jocului.

Fiecare joc didactic trebuie să conțină cel puțin două reguli: prima regulă transpune sarcina didactică într-o acțiune concretă, atractivă, adică transformă exercițiul în joc, iar cea de-a doua precizează organizarea jocului și momentele de terminare a acțiunii jocului. În afară de regulile care reglementează acțiunea jocului, există și reguli care privesc comportarea copiilor, ordinea în care ei trebuie să între în joc.

În unele jocuri, intrarea copiilor în joc este condiționată de momentul când primesc un anumit material (de exemplu un jeton cu un anumit număr de porumbei). Numirea copiilor sau intrarea în joc într-o ordine rigidă produce scăderea intensității jocului.

Jocurile didactice pot cuprinde, de asemenea, unele reguli care precizează cine poate fi conducătorul jocului sau cine poate deveni conducătorul jocului, pe bază de concurs. Jocurile didactice pot cuprinde și unele restricții, care merg până la eliminarea din joc a copiilor care greșesc, pe rând rămânând până la urmă un câștigător. Structura unitară a jocului didactic depinde de felul în care regulile asigură echilibrul dintre sarcina didactică și elementele jocului. De asemenea, reușita jocului este condiționată, în mare măsură, de desfășurarea lui metodică, de felul în care acesta este condus de educatoare.

Ca și la lecția în școala primară, jocul didactic, ca activitate instructiv-educativă în programul grădiniței, trebuie să îndeplinească o serie de cerințe privind organizarea, conducerea și evaluarea acestei activități. Pentru stimularea copiilor în vederea participării active la joc, și pentru asigurarea unei atmosfere prielnice de joc este necesară o pregătire atentă a condițiilor de desfășurare a jocului și organizare judicioasă a lui. Astfel, se impune aranjarea sălii, a materialelor și a copiilor în funcție de acțiunea jocului, distribuirea materialelor necesare desfășurării jocului, intuirea materialului didactic ș.a.

Desfășurarea jocului cuprinde, ca și lecția, mai multe momente:

Introducerea în joc se poate realiza printr-o scurtă convorbire pentru familiarizarea copiilor cu unele aspecte ale jocului și cu regulile care trebuie respectate, prin intuirea materialului ca și printr-o expunere care să stârnească interesul copiilor sau chiar printr-o ghicitoare. Introducerea în joc nu este totdeauna un moment obligatoriu, uneori activitatea putând începe direct cu anunțarea titlului jocului.

Anunțarea jocului urmărește cunoașterea de către copii a felului activității și a titlului jocului. în cadrul anunțării jocului se poate da și o explicare a titlului acestuia. Uneori anunțarea titlului jocului se poate face într-o formă interogativă.

Explicarea jocului cuprinde prezentarea de către educatoare a principalelor etape ale acțiunii jocului, precizarea regulilor jocului, indicații asupra modului de folosire a materialului didactic, comunicarea sarcinilor conducătorului jocului și a cerințelor pentru câștigătorul individual sau pentru echipa câștigătoare. Explicarea trebuie să fie însoțită de demonstrare. Fie că se explică și, în timpul explicației, se demonstrează, fie că se dă Explicația, integrală și apoi se demonstrează.

Fixarea regulilor se realizează fie printr-o scurtă convorbire în care se precizează ce va trebui să facă copiii în momentele importante ale acțiunii, sau executarea jocului de probă sub conducerea și îndrumarea directă a educatoarei. Când este vorba de un joc cu o acțiune mai complexă, regulile jocului pot fi atenționate fie imediat după explicație, fie după semnalul de începere a jocului. De exemplu:

"Începem jocul! Nu uitați, nu aveți voie să deschideți ochii înainte de a bate eu (educatoarea) din palme. După ce ați deschis ochii, va trebui să observați al câtelea brad lipsește''.

Executarea jocului. Jocul începe la semnalul educatoarei care, la început, intervine mai des amintindu-le copiilor regulile, dând indicații asupra folosirii materialului ș.a. Pe măsură ce jocul se repetă, ea acordă copiilor mai multă independență lăsându-i să acționeze liber.

Încheierea jocului. În încheierea jocului se declară câștigătorul câștigătorii sau echipa câștigătoare) și se fac aprecieri asupra modului cum s-a desfășurat jocul, dând cuvinte de laudă asupra copiilor care au respectat regulile și nominalizându-i și atenționându-i pe cei care au făcut greșeli și s-au descurcat mai greu.

O încheiere plăcută, prin bucuria succesului și prin satisfacția imediată pe care o dă copilului, sporește interesul preșcolarului pentru jocurile didactice.

Jocul didactic are o mulțime de valențe formative. Prin intermediul lui se activează vocabularul și limbajul copiilor, se corectează deficiențele de exprimare, se formează deprinderea de exprimare corectă, coerentă, în propoziții logice. Cea mai mare pondere în cadrul lor o au metodele de învățare prin acțiune efectivă.

Raportul dintre principiile învățământului și metodologia didactică, dinamica acestor categorii pedagogice, atât în plan teoretic, cât și practic sunt condiționate de înțelegerea caracterului interactiv predării și învățării . Având în vedere aceste principii, jocurile didactice se planifică în ordine cronologică, în așa fel ca fiecare predare să fie urmată de un joc de fixare și apoi consolidare a cunoștințelor predate.

Pentru dezvoltarea auzului fonematic se pot desfășura jocuri ca: Deschide urechea bine, Al cui glas este, etc. Prin jocuri ca: Găsește cuvântul potrivit se urmărește activizarea vocabularului, spontaneitatea gândirii prin realizarea unor exerciții verbale. Jocurile didactice pentru cunoașterea mediului au ca scop consolidarea și verificare cunoștințelor copiilor în urma observărilor, a lecturilor după imagini, a plimbărilor și vizitelor (La piață, Când se întâmplă, Cu ce călătorim).

Jocul didactic matematic constituie și el un mijloc atractiv de realizare a sarcinilor număratului și socotitului (Completează ce lipsește, Cine așează mai bine etc.).

Jocul este vital pentru copil. La fel ieșitul în aer liber. Privat de aceste două lucruri, copilul se va ofili ca o floare tăiată de pe lujer. Nu putem schimba lumea în care trăim însă putem găsi întotdeauna soluții, mai ales dacă în joc este sănătatea și dezvoltarea normală a copiilor noștri.

Jocul este o formă de manifestare întâlnită la copii indiferent de rasă, apartenență etnică, civilizație, cultură, din cele mai vechi timpuri și satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitatea a copilului generată de trebuințele, dorințele și tendințele specifice vârstei lui.

Jocul este cea mai eficientă cale de învățare și disciplinare a copilului, de cunoaștere și apropiere a lui, de educare a copilului în spiritul valorilor morale și estetice.

Jocul este cea mai importantă formă de activitate a copilului. Din toate aceste motive și grație tuturor valențelor pe care le are, jocul este însăși esența copilăriei.

Concluzii

Jocul este vital pentru copil. La fel ieșitul în aer liber. Privat de aceste două lucruri, copilul se va ofili ca o floare tăiată de pe lujer. Nu putem schimba lumea în care trăim însă putem găsi întotdeauna soluții, mai ales dacă în joc este sănătatea și dezvoltarea normală a copiilor noștri. Importanța jocului cu propriul copil este esențială în clădirea relației părinte-copil, în înțelegerea și apropierea de el, în câștigarea încrederii reciproce. Jocul devine astfel un pilon de bază în disciplinarea eficientă a copilului.

Jocul este o formă de manifestare întâlnită la copii indiferent de rasă, apartenență etnică, civilizație, cultură, din cele mai vechi timpuri și satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitatea a copilului generată de trebuințele, dorințele și tendințele specifice vârstei lui.Jocul este cea mai eficientă cale de învățare și disciplinare a copilului, de cunoaștere și apropiere a lui, de educare a copilului în spiritul valorilor morale și estetice.Jocul este cea mai importantă formă de activitate a copilului. Din toate aceste motive și grație tuturor valențelor pe care le are, jocul este însăși esența copilăriei.

Cap. III. Jocul didactic în activitățile de educare a limbajului

Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru dezvoltarea vorbirii și gândirii preșcolarilor. Organizat și condus cu pricepere ajută copilul la construirea unor structuri mentale, la dezvoltarea unor motivații superioare, lărgește orizontul de cunoaștere, consolidează și sistematizează cunoștințele, priceperile, deprinderile de exprimare corectă, coerentă, logică și expresivă, îmbogățește, corectează și activează vocabularul copiilor, influențează dezvoltarea personalității lor.

Aceste jocuri ne ajută să organizăm activitatea intelectuală a copiilor în forme cât mai plăcute, atrăgătoare, accesibile, ele corespund particularităților de vârstă ale preșcolarilor, iar elementul didactic pe care îl conțin stimulează interesul și curiozitatea epistemică a copilului.

În acest sens Chateau Jean specifică: “Cine spune joc spune totodată efort și libertate, o educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât și de bucurie morală. Tocmai această plăcere morală trebuie s-o transpunem în educația noastră dacă vrem ca ea să completeze activitatea spontană a jocului. În acest scop, trebuie să-i propunem copilului obstacole pe care să vrea să le învingă. În lipsa unor asemenea obstacole educația își va pierde întreaga savoare și nu va fi decât o hrană searbădă și indigestă.” (cf. Chateau Jean; “Copilul și jocul”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pagina 65).

Desfășurarea metodică a jocului didactic este o condiție esențială în obținerea eficienței funcțiilor formative ale acestuia, a obiectivelor stabilite în ceea ce privește educarea limbajului.

Eficiența lui depinde de interesul, receptivitatea și spiritul de creativitate ale educatoarei, reflectate în:

pregătirea permanentă și intensivă în vederea cunoașterii jocului sub toate aspectele, în scopul organizării și dirijării sigure, degajate, a desfășurării lui, adoptării acestuia la particularitățile grupei;

asigurarea participării active, independente sau în echipe a copiilor pe mai multe planuri: obiectual, verbal sau mintal;

asigurarea orientării în temă în mod diferențiat, în funcție de sarcina didactică și complexitatea temei;

gradarea efortului intelectual al copiilor;

diferențierea sarcinilor didactice în funcție de particularitățile individuale ale copiilor: timiditate, lipsă de încredere în forțele proprii, dificultăți de exprimare, copii dotați;

asigurarea unei structuri variate, care să stimuleze interesul și dorința copiilor de a participa la activitățile de joc;

folosirea acelor metode și procedee, care contribuie cel mai eficient la realizarea scopului propus;

folosirea corectă, coerentă și expresivă a limbajului adecvat situației;

acordarea ajutorului necesar copiilor care întâmpină greutăți (și nu numai) pe parcursul activității.

Jocul didactic contribuie într-o mare măsură la apariția și formarea sentimentelor intelectuale, stimulează curiozitatea de a dobândi noi cunoștințe și plăcerea de a rezolva diferitele probleme puse în joc. Totodată, ele cultivă obișnuința muncii intelectuale, a independenței în acțiune, pregătind copilul pentru viitoarea activitate de tip școlar – pentru învățătură.

Jucându-se, copilul dobândește deprinderi și abilități noi, face exerciții care necesită o anumită încordare intelectuală, ceea ce ridică copilul la o treaptă mai înaltă de dezvoltare intelectuală. Jocul didactic îl deprinde pe copil cu respectarea regulilor, cu inhibarea dorințelor și a tendințelor contrare acestora. Îmbinarea armonioasă a elementelor de instruire cu cele de joc favorizează apariția unor stări emotive, prielnice stimulării și intensificării proceselor de cunoaștere, a muncii intelectuale, a formării unor trăsături morale și a unor deprinderi de muncă independentă.

O problemă deosebit de importantă de care trebuie să țină seama orice educatoare, se referă la faptul că jocul didactic pentru educarea limbajului, impune o pregătire foarte serioasă. Improvizația bazată pe inspirația de moment în materie de joc este la fel de dăunătoare ca și în cazul unor experiențe efectuate la întâmplare.

Bine elaborat și condus, jocul didactic constituie un veritabil instrument de lucru în activitățile cu copiii preșcolari, dezvăluind virtuți formative nebănuite, dincolo de orice așteptări. Pentru valorificarea acestui incredibil potențial, educatoarea va trebui să-și folosească, să-și dezvolte disponibilitățile empatice, reușind să se transpună astfel, imaginar, în vârsta copilăriei.

Însușirea corectă a limbii române de către preșcolari are o deosebită importanță, atât pentru comunicare, pentru cunoaștere – în general – cât și pentru stimularea gândirii și inteligenței, astfel încât la intrarea în școală preșcolarii să posede noțiunile necesare însușirii cunoștințelor de bază prevăzute de programa școlară.

Jocul didactic este o modalitate adecvată de organizare a învățării limbii materne, deoarece el asigură participarea activă a tuturor preșcolarilor, iar prin complexitatea sa, noțiunile care vizează dezvoltarea limbajului sub toate aspectele (fonetic, lexical, gramatical), se transmit, se fixează și se consolidează.

Eficiența jocului, depinde în mare măsură, de modul în care educatoarea selectează conținutul informațional.

Preșcolarul este guraliv, dornic sa comunice între ei și cu adulții, iar lipsa constanta a atenției părinților, de cele mai multe ori are efecte negative asupra personalității copilului (devine nesigur, timid, se închide în sine ori se manifesta violent).

De aceea educatoarea are un mare rol și trebuie sa se asigure ca vorbele sale vor fi bine recepționate de copii și sa respecte anumite cerințe:

– să exercite o dicție corectă;

– să se poziționeze optim fata de copilul căruia i se adresează sau față de grupa;

– să capteze interesul copiilor;

– să creeze o atmosfera plăcută, propice comunicării;

– să construiască frazele cu claritate logica.

Cu timpul, din limbajul extern monologat se constituie o formă specială de limbaj pentru sine -LIMBAJUL INTERIOR (evidenta la 4-5 ani). În această perioadă se intensifică funcția intelectuală a limbajului, constând în planificarea mintală și reglarea activităților practice.

Pentru educarea vocii și vorbirii copilului este necesar aplicarea unui sistem chibzuit de exerciții motrico-muzicale, care urmăresc formarea ritmului, dezvoltarea supleței mișcărilor aparatului fonator și ale întregului corp. Pentru corectarea pronunției consoanelor ( r, l, s, zv, etc.)se acorda o atenție deosebita activităților de dezvoltare a limbajului și comunicării ( povestire, memorizare, jocuri didactice, activități motrice, activități muzicale).

Prin limbaj, cunoștințele sunt integrate, sistematizate ceea ce duce la o însemnată creștere a vocabularului. Vocabularul cât și structura gramaticală pot fi însușite practic, în procesul viu al comunicării, preluând modele oferite de vorbirea celor din jur. Tot în aceasta perioada născocirea cuvintelor este firească în dezvoltarea limbajului. Acțiunea de îmbogățire a vocabularului preșcolarului nu este nici simplă, nici ușoară, dar este frumoasă și nobilă pentru că vizează cultivarea limbii, formarea unei vorbiri fluente și expresive .

III.1. Jocul didactice pentru formarea vorbirii fluente a preșcolarului

Dezvoltarea vorbirii copiilor constituie una dintre problemele de bază ale activității din grădiniță, învățământul preșcolar având ca obiective principale îmbogățirea vocabularului acestora, precum și însușirea corectă a structurii fonetice și gramaticale a limbii române pentru atingerea unei vorbiri fluente.

Toate cunoștințele de limbă sunt date într-o organizare concentric – cantitativă, adăugându-se pe niveluri de vârstă, componente ale aceleiași probleme abordate, la grupele următoare se reiau și se aprofundează într-o prezentare concentric superioară, prin sporirea gradului de generalizare și abstractizare a cunoștințelor, fiecare parte de vorbire este reluată și însoțită de precizări și recomandări clare cu privire la cunoștințele și jocurile care se recomandă, pe grupe de vârstă.

Experiența acumulată în munca cu copiii, mi-a dat posibilitatea să văd în jocul didactic unul dintre cele mai eficiente mijloace de dezvoltare a vocabularului copiilor, deoarece el asigură o participare activă, atractivă și deconectantă din partea lor .

Munca cu vocabularul are o importanță covârșitoare, cuvintele alcătuind materialul de construcție al limbii. Dezvoltarea vorbirii, cultivarea și îmbogățirea ei, constituie o preocupare majoră a fiecărei educatoare.

Pornind de la faptul că Programa activităților instructiv– educative din grădiniță prevede pentru fiecare grupă o multitudine de jocuri didactice atât de cunoașterea mediului cât și de limbaj, care facilitează îmbogățirea și activizarea vocabularului copiilor, mi-am propus să realizez următoarele obiective cu copiii grupei:

1 – dezvoltarea posibilităților copiilor de a percepe cuvintele ca unități lexicale și de a-și însuși corect semnificația lor;

2 – folosirea de către copii a cuvintelor cu semnificația corespunzătoare în situații adecvate;

3 – clarificarea și precizarea unor noțiuni prin exersarea în forme noi a jocurilor didactice cunoscute.

Astfel, în scopul îmbogățirii vocabularului copiilor cu substantive, la grupa mică, sunt recomandate cele care denumesc obiecte și fenomene cu care copilul vine în contact direct acasă și la grădiniță, la grupa mijlocie, substantive care denumesc fenomene ale mediului înconjurător, la grupa mare fiind indicate substantive cu un grad sporit de generalizare și abstractizare.

De exemplu, la grupele mari și pregătitoare, se organizează jocurile didactice:

“Ghici ce s-a schimbat?” (se cere copiilor să denumească formele geometrice), “Ce ne trebuie?” (denumirea unor profesii, unelte, produse)

“Când se întâmplă?” (denumirea anotimpurilor și caracteristicile lor, fenomene ale naturii, legume, fructe, viața plantelor și animalelor în acele perioade)

“Rechizitele școlarului” (denumirea rechizitelor, utilizarea, păstrarea lor)

În scopul îmbogățirii vocabularului copiilor cu substantive proprii, care să denumească numele lor, al fraților, al părinților (la grupa mică și mijlocie) apoi la grupa mare/pregătitoare, nume de localități, din țară, ale unor forme de relief sau obiective socio – economice cunoscute de copii, numele patriei; se pot organiza și desfășura diverse jocuri didactice, cum ar fi:

“La cine s-a oprit jucăria?” (recunoașterea, denumirea membrilor grupei din care fac parte)

“Familia mea” (numirea părinților, fraților)

“Unde a sosit scrisoarea?” (cunoașterea și denumirea corectă a adresei)

“Plimbare imaginară în orașul natal (țară)” (denumirea corectă a orașului natal,a unor obiective socio – economice, recunoașterea lor după imagini).

Jocurile didactice contribuie din plin la îmbogățirea lexicului, sub aspectul achiziționării de noi cuvinte, al consolidării și activizării lor, sarcină deosebit de importantă la această vârstă a marilor acumulări. Se pot organiza diferite jocuri în care se poate opera cu diferite antonime, știut fiind că preșcolarul își precizează mai ușor sensurile cuvintelor pe care le diferențiază prin contrast. Iată câteva exemple de jocuri:

“Răspunde repede și bine!” (activizarea vocabularului cu unele cuvinte – adjective, substantive – cu sens contrar, găsirea antonimelor unor cuvinte, formularea unor propoziții cu acestea).

Jocul didactic “Găsește cuvântul potrivit!” – solicită copilul să aleagă un jeton, să denumească obiectul din imagine (“coș gol”), copilul care are imaginea cu un coș plin, duce jetonul lângă coșul gol de pe panou și formulează o propoziție sau mai multe:

“Irina aduce de la piață un coș plin cu mere.”, sau “Coșul este gol.”

În varianta jocului se poate cere copiilor să găsească alte cuvinte cu sens opus: linie lungă – linie scurtă

pom desfrunzit – pom înfrunzit

panglică lată – panglică îngustă

cutie mare – cutie mică

Pentru precizarea sensului unor cuvinte – omonime, se pot desfășura diferite jocuri, cum ar fi: “Ce înseamnă cuvântul…?” (se denumesc obiectele apoi se formulează perechi între obiecte diferite dar care se denumesc cu același cuvânt: boboc, capră, cocoș, cățel etc.; în variantă se alcătuiesc propoziții cu aceste cuvinte).

Îmbogățirea vocabularului cu sinonime se poate realiza cu mare eficiență tot prin intermediul jocului didactic: “Cum este…?” (expunerea unor scurte povestiri despre anumite animale cunoscute prin observarea directă sau din povești, în care să se folosească în fraze succesive diferite sinonime: (vulpea hoață, vicleană, șireată, precizând sensul, adică lipsit de sinceritate).

Jocurile “Ce știi despre eroul îndrăgit?”, “Cine știe, răspunde” – vizează în mod deosebit îmbogățirea vocabularului cu adjective, folosirea gradelor de comparație, a acordului în gen și număr cu substantivul.

În ceea ce privește folosirea pronumelor, se pot desfășura următoarele jocuri:

“Cine este, cine sunt?” (pronumele personal și de politețe);

“Cine (ce) este aceasta (acesta)?” (pronume demonstrativ).

Prin aceste jocuri se poate urmări formarea deprinderii de a folosi în propoziții pronume personale, posesive, demonstrative.

Îmbogățirea vocabularului cu verbe și adverbe constituie o verigă importantă în activitatea de pregătire a copiilor pentru înțelegerea noțiunilor de gramatică din școală.

Astfel, jocul didactic “Cine este și ce face?” – pune accent pe activizarea vocabularului cu cuvinte care denumesc ființe și acțiunile acestora (câinele latră, mușcă, fuge etc.).

Nu trebuie neglijate jocurile care contribuie la îmbogățirea vocabularului copiilor cu adverbe referitoare la locul, timpul acțiunii și la modul cum acestea se realizează (exemplu: jocul “Ieri, astăzi, mâine”).

Odată cu îmbogățirea vocabularului, am dirijat atenția copiilor spre legăturile ce se stabilesc între cuvintele unei comunicări.

Toate aceste obiective mi-am propus să le realizez printr-o desfășurare în variante noi, cu elemente ludice cât mai pronunțate și prin suplimentarea zestrei jocurilor didactice cunoscute cu altele concepute de mine. Mi-am propus, de asemenea, să folosesc procedee didactice care să vizeze cu precădere influențarea înțelegerii sensului cuvintelor nou însușite și activizarea vorbirii copiilor, prin exersarea și folosirea acestora în situații de joc anume create de mine, în diferite momente ale zilei.

Pe baza analizei rezultatelor obținute în urma evaluărilor inițiale, am reușit să desprind unele concluzii și anume că, în aceasta fază, sfârșitul grupei mijlocii și începutul grupei mari, noțiunile copiilor sunt încă neclare, reduse, reprezentările lor sunt încă slabe, superficiale, iar ușurința în exprimare lasă de dorit.

Alegerea celor mai bune metode și procedee pentru explicarea cuvintelor noi, repetarea lor planificată în contexte diferite și folosirea lor în practică printr-un sistem de exerciții bine organizat, poate duce la însușirea temeinică și folosirea lor în vorbirea curentă.

După ce am desfășurat cu copiii activitățile din programă care se referă la meserii – observări, lecturi după imagini, jocuri didactice – am conceput o variantă nouă de joc didactic, Ca să vezi și să nu crezi, prin care am urmărit clarificarea noțiunilor copiilor referitoare la meserii și rezultatele muncii meseriașilor. Această variantă am exersat-o în cadrul etapelor trei și patru ale zilei. Jocul a constat în prezentarea unor texte greșite, cu conținut hazliu, copiii având sarcina de a preciza unde este greșeala.

Exemple de texte : Blocul meu e construit de brutarul cel vestit.

Mare pâine face un croitor cu patru ace .

Tractoristul, îl vezi bine, face pâine pentru tine .

Bucătarul cel vestit un cui mare a prăjit .

Avionul de conduci, un bun doctor o să ajungi .

Un pescar cu plasa deasă înalță și el o casă .

Desfășurarea jocului sub această formă hazlie a contribuit din plin la crearea unei atmosfere plăcute, relaxate, în care copiii erau dornici să descopere greșelile și să dea răspunsurile corecte, iar eu am putut urmări în ce măsură și-au însușit noțiunile despre meserii și meseriași .

stă.

Copilul preșcolar nu învață regulile gramaticale, nu cunoaște definiții, nu știe ce este verbul, adverbul, substantivul. El respectă regulile gramaticale pentru că în joc are modele de exprimare corectă, este antrenat să le cunoască prin jocuri și exerciții, este corectat atunci când greșește.

Astfel, am organizat jocuri pentru realizarea acordului dintre subiect și predicat, folosirea corectă a substantivelor la numărul singular și plural, exprimarea corectă a acestora în diferite cazuri.

Deosebit de eficiente, în realizarea acestor obiective, s-au dovedit jocurile: “Eu spun una, tu spui multe”; “A cui este?”, prin care copiii au fost ajutați să depășească cu ușurință unele dificultăți în ceea ce privește perceperea și însușirea gramaticală a limbii.

Alături de vorbirea corectă din punct de vedere gramatical, am urmărit la copii, cultivarea vorbirii adresative, dialogate, fluente și expresive, cât și formarea capacității de a percepe frumusețea și armonia limbii române. Dezvoltarea capacității de exprimare nuanțată, prin utilizarea unor expresii însușite anterior, respectarea în vorbire a pauzelor, intonațiilor, intensității și ritmului celor prezentate, le-am realizat prin jocurile didactice:

“În vizită” (folosirea corectă a formulei de politețe și a dialogului);

“Hai să facem o poveste” (dezvoltarea creativității).

Jocul didactic este mijlocul cel mai eficient de dezvoltare a capacitaților de comunicare verbala fluenta, deoarece el asigură o participare activă, atractivă și deconectantă. Se știe ca prin joc copilul pune în acțiune toate posibilitățile sale, toate potentele sale intelectuale, fizice, morale. Jucându-se ei comunică între ei și astfel își dezvoltă limbajul, se socializează și își definesc personalitatea .

Am organizat jocuri didactice atât în cadrul activităților comune cât și în cele la libera alegere ca : “Ce este și ce faci cu el (ea) ?”, Când se întâmplă și de ce?”, “Spune cum este?”, “Cunoști povestea?”, “Prin ce se aseamănă?”, “Jocul contrariilor” ,”Spune mai departe”. Reluate sub diferite forme aceste jocuri contribuie la activizarea și imbogatire vocabularului și obișnuința copilului de a se exprima corect în propoziții și chiar fraze.

Pentru ca munca mea să fie cât mai eficientă, am căutat să corectez vorbirea copiilor, felul de exprimare și prin exercițiile individuale, având astfel posibilitatea să apreciez nivelul limbajului și să intervin pentru completarea și corectarea unor greșeli .

Pentru ca un copil să-și însușească limbajul și să aibă o vorbire fluentă trebuie să i se vorbească . Fiecare clipa trebuie exploatata pentru a-i pune pe copii în situația de a povesti sau dialoga . Limbajul fiind implicat în toate activitățile formative ale grădiniței, participarea activa a preșcolarilor la toate acțiunile constituie adevărate exerciții de comunicare . Unele jocuri oferă prilejul ca preșcolarii să opereze cu situații gramaticale cu mult înainte de a studia gramatica.

Prin jocurile didactice ”Baba-oarba”,”Un tăciune și un cărbune”,”Ce-mi dai ?”  ”Cei mici”, ” A cui este? ” Copiii își pot consolida deprinderea de a folosi corect substantivele în cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ.

Jocul ”A cui este?” are drept sarcina didactică, recunoașterea și denumirea corectă a obiectului de îmbrăcăminte, indicarea categoriei de persoane care-l poartă, formularea corectă a răspunsului în propoziții.

Regulile jocului: Copilul chemat la catedră alege o imagine, iar la întrebarea ” A cui este?” copilul va răspunde într-o propoziție: Uniforma este a soldatului. Costumul este al marinarului.

Jocul ”Eu zic una, tu zici multe” deprinde cu formularea corectă a pluralului substantivelor. O variantă în sens invers de a forma singularul de la plural este ”Eu zic multe, tu zici una.”

I-am anunțat pe copii că și cuvintelor le place să fie alintate și ne-am jucat ”Din mare, mic” urmărește folosirea corectă în vorbire a diminutivelor.

deal- delușor floare- floricică

băiat- băiețel mașină- mașinuță

casă- căsuță câine- cățel

oraș- orășel fată- fetiță

Aceste jocuri – exerciții influențează favorabil dezvoltarea capacității analitico-sintetice a scoarței cerebrale, fără de care nu este posibilă vorbirea fluentă.

Întrucât preșcolarilor nu li se poate explica din punct de vedere gramatical ce este o propoziție, tot prin intermediul jocului didactic, am realizat acest obiectiv. Astfel, în jocurile “Spune ceva despre…”; “Ce știi despre…?”, s-a urmărit perfecționarea deprinderii de a formula propoziții simple, dezvoltate, corecte din punct de vedere gramatical. Pentru perceperea cuvintelor ca unități lexicale, este necesar ca preșcolarii să fie familiarizați cu operația de separare a cuvintelor din propoziții, aplicând metoda fonetică, analitico – sintetică.

Prin jocul didactic “Câte cuvinte am spus?”, se poate foarte lesne realiza obiectivul principal de a separa cuvintele dintr-o propoziție. Copiii sunt solicitați să alcătuiască propoziții după o imagine, apoi ei trebuie să asocieze fiecărui cuvânt o bulină. Copiii rezolvă această sarcină destul de ușor atunci când cuvintele au semnificație independentă, dar le disting mai greu când nu au sens de sine stătător (prepoziții, conjuncții). Pentru a înlesni perceperea diferențială a silabelor ca părți componente ale cuvintelor, am organizat diferite jocuri – exerciții pregătind astfel jocurile didactice “Jocul silabelor!”; “Cine desparte corect?”. Prin aceste jocuri s-a urmărit despărțirea cuvintelor în silabe, găsirea unor cuvinte care să înceapă cu o anumită silabă, consolidarea deprinderii de a reprezenta pe plan mintal operația de analiză și sinteză silabică.

Prin jocuri am familiarizat copiii cu noțiunea de sunet. Astfel, în jocurile didactice “Cu ce sunet începe cuvântul”; “Jocul sunetelor”; “Spune cuvinte cu sunetul…”, am consolidat deprinderea de a face analiza fonetică a cuvintelor, de a diferenția sunetul inițial, median și final al cuvintelor, de a găsi cât mai multe cuvinte cu un sunet dat. Pentru fluiditatea și flexibilitatea vorbirii și gândirii am organizat jocul « Lanțul cuvintelor » la grupa pregătitoare : un copil spune un cuvânt care se scrie pe tablă, alt copil va căuta alt cuvânt care să înceapă cu ultima literă a cuvântului scris și jocul continuă.

Exemplu pentru :

Lanțul substantivelor :

Elev – vapor – rac – câine – elefant – tata -abecedar – rol –lup – pieton – nor- rama – avion- etc.

Lanțul adjectivelor :

Ascultător – respectuos – silitor – rău – urât – timid – darnic- cuminte – elegant – tăcut –etc.

Elementele de joc: descoperirea, ghicirea, întrecerile, surpriza, așteptarea, vor asigura mobilizarea efortului propriu în descoperirea unor situații în rezolvarea unor probleme, stimulând puterea de investigație. Pentru ca un copil să-și însușească limbajul, trebuie să i se vorbească . Fiecare clipa trebuie exploatata pentru a-i pune pe copii în situația de a povesti sau dialoga . Limbajul fiind implicat în toate activitățile formative ale grădiniței, participarea activa a preșcolarilor la toate acțiunile constituie adevărate exerciții de comunicare .

Cea mai mare bucurie a părinților este aceea de a-și vedea copiii sănătoși, bine dezvoltați, cu vorbirea “ frumos curgătoare și limpede ca cristalul “, cum ar fi zis marele nostru povestitor Ion Creangă. Bucuria firească a părinților este împărtășită și de părinții spirituali – educatorii. Toți, părinți și educatori, își fac un țel nobil din a dezvolta o personalitate armonioasă copiilor pe care îi au în grijă.

III.2. Jocuri didactice pentru formarea vorbirii expresive la preșcolari

,, Copilul este o ființă pentru care principala trebuință este jocul, această trebuință spre joc este ceva esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit în sala de clasă”. (cf. Clapared Eduard, Educație funcțională, 1973, Editura Didactică și Pedagogică, București, pagina 62).

Metoda jocului valorifică avantajele dinamicii de grup. Spiritul de cooperare, participarea efectivă la joc, angajează atât copiii timizi cât și pe cei mai slabi, stimulează curentul de influențe reciproce, ceea ce duce la creșterea gradului de coeziune în colectivul clasei precum și la întărirea unor calități morale: răbdare, tenacitate, respect pentru ceilalți.

În sens larg, cultivă activismul, spiritul critic, aptitudinea de a face față unor situații noi, inițiativa și spiritul de răspundere.

Una dintre modalitățile pe care am utilizat-o, paralel cu activitățile obișnuite de învățare și însușire a limbii, a fost jocul didactic deoarece este un mijloc eficient de dezvoltare a limbajului și a comunicării.

Datorită conținutului și modului lor de desfășurare, jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregului colectiv al clasei, dezvoltă spiritual de echipă, dezvoltă și formează unele deprinderi practice elementare și de muncă organizată.

Toate aceste jocuri și multe alte exerciții – joc au fost primite de copii cu mult interes, ajutându-i să deprindă tot mai mult capacitatea de a crea, de a persevera pe o cale bună, aceea a unei exprimări cât mai corectă, frumoasă și nuanțată.

Consider că metoda jocurilor trebuie să facă parte din strategiile didactice de predare-învățare, pentru că pune în funcție toate forțele intelectuale ale preșcolarilor dar și trăirile lor afective.

Încă din grădinița se acorda atenție sporita dezvoltării auzului fonematic, dezvoltării vorbirii copiilor prin exerciții și jocuri didactice. Limbajul nuanțat se asociază în chip fericit preciziei, calității și clarități de bază ale vocabularului, și aduce un plus de expresivitate în contextul comunicării. Progresul înregistrat de copii va îmbrățișa nu numai bagajul lexical luat ca suma de cuvinte, ci și posibilitatea, potrivit vârstei, de a opera în actul comunicării, ei alegând din mulțimea cuvintelor și expresiilor pe acelea pe care le consideră potrivite atât propriilor intenții de exprimare, cât și stărilor lor sufletești.

Din acest punct de vedere, comunicarea va depăși granița unei exprimări tranzitive (transmiterea unei simple informații), alunecând spre reflexivitate (participarea reflexiva a vorbitorului). Trecerea în aceasta subtilă și nelimitată sfera nu este posibila decât atunci când subiectul, în comunicarea spontană, uzează de resursele inepuizabile ale limbajului nuanțat, oferite cu atâta dărnicie de limba romana. Procesul de formare a laturii strict individuale a exprimării copiilor presupune asimilarea în timp a mijloacelor de expresie a limbajului nuanța fără îndoiala, exista influente externe (familia, presa, radioul, literatura, televizorul), dar școala rămâne factorul de baza în cultivarea vorbirii afective și expresive, într-un cadru organizat de maxima influență. Contactul cu indivizi instruiți le va dezvolta o exprimare elevată, de multe ori evoluată spre metaforă. Cu cât copiii vor relaționează cu emițători ce aparțin unor cercuri de oameni mai puțin instruiți, cu atât își vor însuși limbajul spontan al acestora, simplismul în exprimare.

Continuând activitatea la grupa pregătitoare, se poate introduce jocul “Teatrul de păpuși” care aduce în clasa acest gen îndrăgit de copii. Mânuind păpușile, povestim copiilor nu numai povesti clasice sau din literatura suplimentara, dar se pot improviza fapte, evenimente, întâmplări, cu scopul de a informa și a-i forma ca oameni.

Reproducând piesa, preșcolarii redau expresiile folosite de educatoare și, astfel, înțeleg și asimilează corect, conștient și fără eforturi deosebite conținutul lecturii respective. Copiii se obișnuiesc să aducă modificări textului sau evenimentelor ca prim exercițiu al sinonimelor, ilustrare a modalității de a exprima aceeași idee în forme variate.

Vizând dezvoltarea capacitații de ascultare și înțelegere (comunicare receptivă) și dezvoltarea capacitații de vorbire și comunicare (comunicare expresivă), copiii pronunță relativ corect cuvinte care denumesc obiecte fiind din mediul apropiat, pot să reproducă corect o propoziție simplă enunțate de educatoare, să recunoască personaje din povesti și să le atribuie o însușire, să înțeleagă și să transmită mesaje simple, să reacționeze la acestea.

Acest domeniu acoperă stăpânirea exprimării orale, cât și abilitatea de a înțelege comunicarea verbală receptivă și expresivă.

Se apreciază că prin ascultare și exprimare în situații de grup, preșcolarii devin capabili să exploreze experiențele altor persoane și să-și extindă astfel repertoriul de experiențe semnificative. Se urmărește ca aceștia să vorbească cu încredere, clar și fluent, utilizând modalitățile de exprimare adecvate pentru diferite categorii de auditoriu.

Expresivitatea limbajului și bogăția sa se manifestă atât în sporirea caracterului explicit al vorbirii, cât și în creșterea lungimii propoziției. Deși pronunția cunoaște o evoluție sub aspectul corectitudinii, aceasta nu este perfectă, fiind posibile omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete.

Odată cu dezvoltarea gândirii, se formează la copii o vorbire corectă. Educatoarelor le revine sarcina să urmărească în special pe cei cu o exprimare greoaie. După apariția limbajului interior, vorbirea copilului devine mai închegată, mai logică. La grupa mare se intensifică funcția intelectuală a limbajului, iar vorbirea devine coerentă, logică. Povestirile, convorbirile, jocurile didactice au ajutat copiii să se detașeze de prezent, vorbirea lor devenind expresivă, nuanțată. Jocurile didactice dau copiilor posibilitatea să spună pe scurt sau cu detalii conținutul unui text literar.

Atractiv și util pentru dezvoltarea vorbirii este jocul « Cine știe povesti câștigă ». Prin acest joc copiii reproduc fragmente din povesti sau întâmplări trăite sau imaginate. Toate jocurile necesită o activitate intelectuală complexă. Copiii observă, sesizează, recunosc și reproduc. Ele constituie un exercițiu de dezvoltare a gândirii, a exprimării și a imaginației reproductive. Este necesar ca în activitățile copiilor limbajul să fie viu, colorat, intonația educatorului să fie expresivă. Antrenarea copiilor în povestiri create de ei, în povestiri după început dat, după obiect, o jucărie, un șir de ilustrații oferă posibilități mari de exprimare liberă a copilului.

Prin varietatea, bogăția, noutatea ideilor pe care le cuprinde povestirea, dar mai ales modul în care scriitorul și apoi povestitorul le prezintă și reușește să-l stimuleze afectiv pe copil și să-l convingă, contribuie la cunoaștere mai adâncă a vieții, a adevărului. De exemplu prin jocurile ,,Ce s-ar fi întâmplat dacă ….?”, ,,Cum s-ar fi descurcat personajul dacă…?” am încercat punerea în valoare a creativității și modul de prezentare.

Povestirea educatoarei ține de necesitatea de a-l crește pe copil într-o atmosferă verbalizată, de aceea textul literar utilizat în povestire trebuie să fie simplu, dar, accesibil, conținutul să fie plăcut, să vizeze acțiuni și comportamente în legătură cu viața sa, copiii să înțeleagă majoritatea cuvintelor și expresiilor, ideile să se succeadă logic și să aibă un conținut emoțional ascendent.

Lectura educatoarei este tipul de povestire cu eficiență sporită, prezentată cu tact și măiestrie, ea devine o ,,lectură explicativă“, permițându-i educatoarei înlocuirea cuvintelor necunoscute cu unele sinonime ale acestora, familiare copilului.

Diafilmul, ca mijloc sau ca formă de povestire a educatoarei, prezintă scene și acțiuni concrete din text, care facilitează înțelegerea și însușirea integrală a conținutului de idei, stimulează vorbirea copiilor prin comentarea acțiunilor sau caracterizarea comportamentului personajelor și exprimarea atitudinilor proprii vizavi de acestea.

Povestirea cu ajutorul textului imprimat artistic este benefică prin utilizarea nuanțată a cuvintelor și expresiilor literare, tonalitatea și expresivitatea personajelor, fondul muzical ce însoțește povestirea îi induc copilului trăiri interioare deosebite menite a-i facilita înțelegerea mesajului.

Odată audiate povestirile, expresiile literare care dau valoare artistică textului sunt deseori memorate și utilizate în vorbirea curentă, copiii le exersează, le stăpânesc, înțeleg gândurile și sentimentele oamenilor, se familiarizează cu bogăția formelor gramaticale, cu frumusețea și expresivitatea limbii.

După însușirea unor creații literare prin diverse mijloace putem organiza jocuri didactice cum ar fi : Cine povestește mai frumos unde copiii ocupă loc pe scaunul povestitorului, respectând regulile impuse (succesiunea logică a ideilor, expresiile folosite de autor, să folosească un ton nuanțat și expresiv).

Efectuarea jocurilor didactice constituie un procedeu accesibil și plăcut, ce stimulează capacitatea de comunicare reciprocă a copiilor. Jocul ,,Eu vând, tu cumperi” surprinde aspecte din activitatea zilnică, oferă posibilitatea exprimării opiniei proprii.

Am solicitat copiilor să participe la unele jocuri și să-și imagineze un dialog ce ar putea avea loc între personajele din ,,Ursul păcălit de vulpe”, « La cireșe » de Ion Creangă prilej cu care au fost exprimate motivații și atitudini interesante.

Un alt joc, în care educatoarea a avut o mai mare implicare prin ajutorul dat, a fost cel numit ,,Reporterul”, în care copilul-reporter pune întrebări cu privire la familia celui intervievat, prietenii de joaca preocupări, întâmplări deosebite, etc.

Memorarea unor poezii și apoi recitarea lor dau prilejul unor discuții cu privire la atitudinile surprinse în text, la atitudinile surprinse în context: ,,Motanul pedepsit”- lăcomia și urmările ei, ,,Albinița” –hărnicia și disciplina prilej de împlinire, de asemenea au fost comentate unele expresii din poezia ,,Toamna”, care sensibilizează sufletul copiilor și-i fac să trăiască mai intens aceste sentimente, și alte trăsături morale ca: modestia și hărnicia, necesitatea de a munci ce pot fi sesizate în replicile din jocul: „Cine recita mai frumos”.

Concluzii

Dacă jocul didactic este considerat activitate de bază în stimularea comunicării în grădiniță, fiind integrat și utilizat preponderent în toate tipurile de activități de educare a limbajului (activități comune, alese, pe arii de interes și recreative), atât ca formă de activitate, cât și ca metodă de predare-învățare-evaluare, atunci capacitățile de comunicare ale preșcolarilor mari se formează și se dezvoltă într-un ritm mai rapid, cu o motivație sporită, asigurând îmbunătățirea rezultatelor preșcolarilor.

În strânsă legătură cu dezvoltarea gândirii, jocul didactic contribuie la dezvoltarealimbajului. În acest sens, în afară de jocurile didactice prin care se fixează, se precizeazăși se activizează vocabularul copiilor, se planifică și jocuri speciale, care ajută laîmbunătățirea pronunțării unor consoane mai greu de rostit pentru preșcolari. De exemplu jocurile „Spune cum face?” pentru pronunțarea corectă a consoanelor c, m, h, r; „Ce faceAndrei?” pentru pronunțarea corectă a consoanelor r, s, ș, t, ț, cât și a unor grupuri deconsoane etc. Alte jocuri didactice rezolvă probleme mai complexe, și anume, în legăturăcu formarea unor reprezentări generale și noțiuni, cum ar fi: animale domestice, animalesălbatice, îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilă, veselă etc. În sfârșit, contribuția unor jocuri didactice constă în obișnuirea copiilor cu formarea pluralului („Eu zic una, tu zicimulte”), cu acordul corect între predicat și subiect („Răspunde repede și bine”), cufolosirea frazelor în a căror componență să existe propoziții subordonate, cauzale sautemporale în jocul didactic „Când se întâmplă?”Jocul didactic contribuie fie direct, fie indirect și la educarea emoțiilor, asentimentelor morale și a trăsăturilor pozitive ale voinței și caracterului. Jocuri ca: „Cineștie mai bine?”, „Cine a trimis scrisoarea?” ș.a. îmbogățesc reprezentările copiilor,contribuie la formarea noțiunilor și judecăților morale.În multe jocuri didactice se dezvoltă cinstea, răbdarea, spiritul critic și autocritic,stăpânirea de sine. În jocurile didactice „Ce s-a schimbat?” sau „Unde a zburat pasărea?”se cere copiilor să fie cinstiți, să nu privească în timp ce educatoarea schimbă sau ascunde jucăriile. O situație asemănătoare se creează și în jocul didactic „Găsește și taci”, în careregula impune copilului să se rețină de la manifestarea spontană pe care ar avea-o lagăsirea obiectului ascuns. Aceasta, cu scopul de a nu deruta pe ceilalți jucători.

În unele jocuri, regula interzice copiilor să se uite la vecini, să copieze după aceștia.Jocul didactic are un aport valoros la închegarea colectivului și la formareadisciplinei conștiente. În joc, copilul este obligat să respecte inițiativa colegilor lui, să leaprecieze munca și să le recunoască meritele; de asemenea, să respecte regulile jocului,să reacționeze în conformitate cu ele, să-și autoregleze propria activitate.Trebuie subliniat, de asemenea, influența pe care o au jocurile didactice îneducarea estetică a copiilor. Mânuind diferite materiale artistic realizate, făcând aprecieriasupra lor, copiii învață să aprecieze frumosul, își dezvoltă gustul estetic

Cap . IV. Cercetare-acțiune pe tema ” ROLUL JOCULUI DIDACTIC ÎN DEZVOLTAREA VORBIRII FLUENTE ȘI EXPRESIVE LA

PREȘCOLARI ”

IV.1. Scopul cercetării

Învățământul preșcolar, ca prima treapta de învățământ, are ca obiectiv major pregătirea copilului pentru școala. Aici copilul începe sa fie educat de la primele sale confruntări cu necunoscutul, satisfăcându-si curiozitatea și repetatele întrebări “cum” și “de ce”.

Preșcolarul este obiectul unor influențe complexe și bine organizate, grădinița contribuind din plin la dezvoltarea lui psiho-fiziologică precum și la adaptarea lui la regimul de viață și instruire în cadrul colectivității de copii.

Când va intra în școală, copilul care a frecventat grădinița va poseda un bogat volum de cunoștințe despre mediul înconjurător dar și capacitatea de comunicare dezvoltată din punct de vedere fonetic, lexical și gramatical. Aceasta îl va ajuta să-și exprime gândurile, nevoile, bucuriile.

Pregătirea lor pentru școală se realizează printr-o serie de activități specifice învățământului preșcolar, un rol primordial avându-l „jocul”.

Jocul este pentru copii activitatea cea mai atractivă prin care se lărgește orizontul copiilor cu cunoștințe noi, care îl vor ajuta sa se orienteze mai ușor în realizarea propriilor lui trebuințe.

O importanță deosebită o are dezvoltarea gândirii copilului preșcolar iar acest aspect nu trebuie neglijat întrucât nu ține cont de acest parametru înseamnă a lăsa goluri de la început în intelectul viitorului școlar, goluri ce cu greu vor putea fi înlăturate ulterior.

Un rol important în dezvoltarea gândirii copilului îl are limbajul, care constituie un instrument al gândirii. între limbaj și gândire exista o strânsă interdependență.

Dezvoltarea gândirii copilului preșcolar nu se poate face fără însușirea limbii de către aceștia. Nu este suficient ca preșcolarii sa pronunțe numai cuvintele, fără sa le cunoască sensul pentru ca le vor folosi greșit în diferite contexte, iar gândirea lor nu va avea o desfășurare corecta.

Însușirea vocabularului și a structurii gramaticale este numai un punct de plecare pentru a-si forma deprinderea de a se exprima și comunica cu educatoarea cat și cu ceilalți copii.

Cercetarea de față este un studiu exploratoriu, ce are ca scop identificarea și precizarea locului și rolului jocului didactic în stimularea comunicării orale a preșcolarilor, ca formă de activitate în grădiniță și ca metodă de predare-învățare-evaluare, găsirea și evidențierea celor mai eficiente strategii didactice de valorificare a valențelor instructiv-formative ale jocului didactic de educare a limbajului.

IV.2. Ipoteza cercetării

În condițiile actuale în care învățământul a luat o mare amploare în dezvoltarea sa, în țara noastră învățământul preșcolar fiind o parte integrantă a acestuia se impune tot mai mult perfecționarea metodelor și procedeelor didactice și totodată modernizarea întregului proces informativ.

Acest proces informativ se traduce în învățământul preșcolar prin activitatea de transmitere a cunoștințelor pe tot parcursul zilei respective.

Grădinița joaca un rol important pe latura informativț, de aceea nu trebuie privit superficial, mai ales ca de la vârsta de 5 ani, copilul este foarte receptiv la tot ce-l înconjoară, la orice informație.

Paralel cu acest scop învățământul trebuie sa aibă și are o finalitate formativă în sensul de a modela ființa umana în raport cu posibilitățile anatomo-fiziologice de care dispune.

Pentru a facilita operația de cunoaștere profunda a psihologie preșcolarilor, trebuie sa cream condiții prielnice preîntâmpinării sau atenuării crizei de adaptare a copilului, fenomen determinat de sentimentul insecurității personale la intrarea intr-un mediu străin.

Celui care face investigarea i se cere intuitie psihologica, pricepere, tact și abilitate în mantuirea metodelor de cunoastere a copilului. Unui viitor scolar i se cere sa fie ascultator, sa asculte și sa retina informatii transmise pe cale orala, sa gandeasca asupra lor pentru a raspunde la întrebări. Deci concentrarea atentiei, vointa, gandirea și maturitatea socio-afectiva au implicatii deosebite în succesul sau insuccesul scolar.

Caracterul formativ al procesului instructiv-educativ din gradinita reiese din urmatoarele considerente:

Grădinița, ca prima veriga a învățământului, trebuie să asigure realizarea sarcinii de a conduce copilul treptat, în mod uimitor la integrarea sa în școala;

Este bine cunoscut faptul că vârsta prescolară se caracterizeaza printr-o receptivitate și sensibilitate; ca atare, trebuie începută de pe acum studierea personalității copilului;

Cercetarea pedagogică reprezintă un demers cognitiv care va surprinde relatiile functionale și cauzale dintre variabilele fenomenului educational. Una dintre etapele parcurse intr-o cercetare este elaborarea ipotezei stiintifice și de lucru specifice temei stabilite pentru cercetare. Ipoteza științifică este o predicție, o presupunere privind desfățurarea în perspectiva a unui proces sau fenomen educational, conceput și proiectat în conditii naturale sau provocate, în scopul obținerii unor date teoretice și a unor rezultate practice noi, care să conducă la optimizarea fenomenului sau procesului educational studiat. În studiul de față ipoteza de la care am pornit este: „Dacă jocul didactic este considerat activitate de bază în stimularea comunicării la preșcolari, fiind integrat și utilizat preponderent în toate tipurile de activități de educare a limbajului (activități comune, alese, pe arii de interes și recreative), atât ca formă de activitate, cât și ca metodă de predare-învățare-evaluare, atunci capacitățile de comunicare ale preșcolarilor se formează și se dezvoltă într-un ritm mai rapid, cu o motivație sporită, asigurând îmbunătățirea rezultatelor preșcolarilor.

IV.3. Variabilele cercetării

Studiul de față reliefeaza două categorii de variabile. Variabila independenta exprimată de jocul didactic, considerat activitate de baza în stimularea comunicării la preșcolari.Variabila dependentă este exprimată de formarea capacităților de comunicare a preșcolarilor, creșterea motivației și îmbunătățirea rezultatelor preșcolarilor.

IV.4. Obiectivele cercetării

Ca orice strategie, strategia cercetării pedagogice se subordonează unor intenționalități/ finalități, respectiv unor obiective formulate operațional. Obiectivele cercetarii de față sunt:
O1: evaluarea obiectivă a cunoștințelor, capacităților proceselor cognitive, priceperilor, deprinderilor, abilităților de comunicare dobândite de preșcolari până la debutul grupei mari

O2: înregistrarea, compararea și interpretarea rezultatelor obținute la probele inițiale, formative și sumative, urmărind evidențierea progresului realizat de preșcolari;

O3: utilizarea la grupul experimental, în mod constant, a unor strategii variate, atractive, bazate pe jocul didactic, ca factor determinant al dezvoltării capacităților de comunicare la preșcolari, reflectate în progresul și îmbunătățirea performanțelor acestora;

O4: valorificarea rezultatelor cercetării în vederea eficientizării demersurilor didactice ulterioare.

IV.5. Coordonatele cercetării

IV.5.1. Eșantionul de subiecți

Subiecții investigatiei vor fi preșcolarii grupei mari din cadrul Gradinitei cu program normal Fantanele, cu un efectiv de 19 copii.

IV.5.2. Eșantionul de conținut

Din gama variata de jocuri practicate în gradinița, jocurile didactice constituie una dintre cele mai eficiente forme de munca cu prescolarii. Fiind o activitate atarctivă și accesibilă, îmbinând elementul distractiv cu cel instructiv, jocul didactic oferă copiilor posibilitatea să-și formeze anumite noțiuni, să-și însușească treptat formele structucturii gramaticale ale limbii; pornind de la propozitii scurte și simple în care se exersează acordul între subiect și predicat la forma singulară, se ajunge la propoziții care presupun raporturi gramaticale mai complicate și la elaborarea unor raporturi logice între notiuni. Jocurile didactice au un loc bine stabilit în procesul de învățământ, planificarea lor fiind dirijata în mare masura de curriculumui.

În munca cu preșcolarii, se pot organiza jocuri didactice ori de cate ori este necesară constatarea măsurii în care și-au însusit copii anumite cunoștințe, cuvinte noi sau explicarea sensului cuvintelor respective sau sistematizarea cunostintelor dobandite.

Urmărind dezvoltarea gândirii concomitent cu exteriorizarea gândurilor într-o vorbire corectă, se organizează diverse jocuri didactice și exerciții cu material, jocuri care dau bune rezultate.

IV.5.3. Locul și durata cercetării

Testarea ipotezei generale a cercetarii va presupune desfășurarea unui experiment pedagogic în cursul anului scolar 2014/2015, pe perioada primului semestru, în cadrul Gradinitei cu program normal Fantanele.

IV.5.4. Metodologia cercetării

Legarea școlii de cercetarea științifica asigura cadrului didactic o menținere în problematica științei pedagogice și a disciplinelor de predare; adică o autoperfecționare profesionala continua și dezvolta interesul pentru cercetarea științifica.

Participarea la munca de cercetare dezvoltă o atitudine științifică față de realitatea educaționala nemijlocită ajutând cadrul didactic să ia distanță față de propria-i activitate practică, să privească în mod practic situațiile de instruire create și deja parcurse, să reflecteze să sesizeze noi căi de abordare, de ameliorare a procesului de învățământ.

În cercetarea pedagogica se folosesc metode menite sa asigure colectarea datelor în problema investigată.

Dintre acestea, cel mai des se recurge la:

observarea pedagogică

experimental pedagogic

convorbirea

studiul de caz

analiza produselor

Oricât de utile ar fi metodele de cercetare a datelor și tehnicile de prelucrare a acestora, ele nu pot înlocui imaginația cercetătorului manifestata în interpretarea datelor, în analiza lor teoretică. De aceea, sunt necesare acumularea de experiența în cercetare și exersarea permanenta a imaginației creatoare. În lucrarea mea voi expune modul în care, folosind metode ca observarea, experimentul, convorbirea, analiza produselor activității, am încercat sa adun cat mai multe date privitoare la pregătirea copiilor pentru un debut școlar în bune condiții.

Metoda cuprinde un ansamablu de strategii prin care se poate ajunge la detinerea unor rezultate noi care sa asigure perfectionarea și optimizarea actiunii educationale. Metoda are sens operational, conducandu-l pe cercetator spre descoperirea unor realitati noi, prescurtandu-i diferite operatii ce vor trebui întreprinse pe parcursul cercetarii iar în functie de rezultatele obtinute sa poata interveni în transformarea realitatii.

METODA OBSERVARII

Termenul “observație” provine din latina, de la cuvântul “servare”, căruia se adăuga prefixul “ob” conferindu-i-se semnificația de “a avea înaintea ochilor”, “a cerceta”. Ca metoda de colectare a datelor în cercetările pedagogice observația consta în urmărirea intenționata, metodica și sistematica a unui fenomen sau a unui complex de fenomene educaționale, dintr-o anumita perspectiva, în condiții obișnuite de existenta și desfășurare (fără nici o intervenție din partea cercetătorului), în scopul explicării, înțelegerii și ameliorării.

Reconsiderarea metodologica a metodei observației a condus la cristalizarea unei metode alternative de evaluare didactica, denumita “observația sistematica a activității și a comportamentului elevilor în clasa” care ii permite profesorului colectarea de informații diverse și bogate, referitoare la activitatea elevilor, la abilitățile și competentele disciplinare-intelectuale și practice și transversale ale acestora. Instrumentele de evaluare specifice acestei metode sunt:fisa de evaluare, scara de clasificare și lista de control\verificare.

Observarea trebuie sa se desfasoare în mod sistematic, adica dupa un plan în care sunt precizate problemele și aspectele ce vor fi urmarite. Datele culese cu ajutorul observarii, trebuie să fie notate pentru a oferi în orice moment date precise și clare. Observarea de desfășoară în condiții obișnuite, dând posibilitatea de a surprinde ceea ce este caracteristic și esențial. În desfășurarea activităților de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale, se poate folosi cu precadere metoda observarii directe. Toate datele culese pe parcursul activitatilor se notează în caietul de observatii individuale și pe baza lor, la sfârșitul grupelor mari se poate intocmi caracterizarile psiho-pedagogice ale copiilor, care i-au insotit la intrarea în clasa I, constituind un ghid pretios pentru invatator.

Notițele făcute pot folosi drept ghid în corectarea unor greșeli de vorbire prin activități individuale sau cu grupuri mici de copii. Observarea, corectarea, îmbogațirea vorbirii copiilor se face continuu, dar activitățile de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale au rol conducator.

Iată câteva observații consemnate în urma desfășurarii unor activități obligatorii de dezvoltare a limbajului și a comunicarii orale prin joc didactic:

CATEGORIA ACTIVITATII – Dezvoltarea limbajului și a comunicarii orale.

MIJLOC DE REALIZARE – Jocul didactic

GRUPA – Mică 3-4 ani

TEMA – „Focul și vantul”

SARCINA DIDACTICA – Redarea corecta a unor sunte izolate și a unor sunete din componenta unor cuvinte.

-Pronuntia corecta a consoanelor, labio-dentale: „c”, „f”, „v”, „s”, „j”

CONDIȚII INIȚIALE -Copiii sunt sosiți în colectiv din medii diferite. Unii pronunță clar aceste consoane, altii le omit, alții le înlocuiesc

CONSTATĂRI -După desfasurarea jocului, se poate observa tendința și dorința unor copii de a pronunța clar și corect consoanele vizate. Sunt copii care refuză să mai vorbească atunci când văd că sunt corectați de mai multe ori de educatoare, alții participă la imitarea zgomotului („vaj-vaj”), dar

nu pronunță și cuvântul.

Prin jocuri, exerciții individuale, și cu grupuri mici de copii pe parcursul grupei mici se poate rezolva problema, și toti copiii pronunță clar consoanele: „f”, „v”, „s”, „j”.

O caracteristică de bază a observării este individualitatea. Este greu sa se poată observa întreaga grupa simultan sau 2-3 copii odată, deși la unele activități comune este posibil.

Folosirea metodei observații furnizează date importante și permite cunoașterea individualității copiilor, a stadiului lor de dezvoltare în plan intelectual, socio-afectiv, asigurând o buna orientare în alegerea celor mai eficiente cai și mijloace de formare și dezvoltare a preșcolarilor.

Datele observării pedagogice ne-au demonstrat ca educația intelectuală a copiilor de vârsta preșcolara, se realizează în primul rând, sub aspectul dezvoltării proceselor psihice de cunoaștere, al formarii unor deprinderi de activitate intelectuala și a spiritului de orientare în mediul înconjurător.

Măsuri luate pe tot parcursul corectării, datorită metodei observării, au contribuit la înlăturarea defectelor vorbirii, la creșterea fondului pasiv de cuvinte, au favorizat modificarea poziției și relațiilor copiilor în cadrul activității. Observarea se poate utiliza pe tot parcursul etapelor de cercetare, ea însoțind toate celelalte metode și oferind date suplimentare în legatură cu diversele aspecte ale fenomenelor.

METODA EXPERIMENTULUI

,,Prin experiment, fenomenele urmărite sunt provocate de către cercetător, acesta modificând condițiile lor de producere în conformitate cu scopurile urmărite.” Experimentul presupune producerea sau schimbarea deliberata a unor evenimente sau procese educationale, cu scopul de o observa, măsura și evalua prin control sistematic, factorii care le influențeaza, le determina. Prin folosirea metodei experimentului, cercetătorul poate ajunge mai sigur la descoperirea cauzelor fenomenelor studiate. De aceea experimnetul este o metoda superioara celorlalte metode de cercetare.

Prin experiment, cercetatorul provoacă ori de cate ori dorește fenomenul pe care doreste sa-l cerceteze, fără să aștepte producerea lui naturală: el se poate repeta fie în aceleași condiții, fie în condiții modificate. În acest fel, ceea ce dorim să cercetăm poate fi cunoscut profund și vast. Prin repetarea experimentului, rezultatele pot fi confruntate.

Pentru a detine date reale, concludente, experiemntul trebuie să indeplinească anumite conditii:

să se stabilească clar condițiile inițiale obișnuite care au dus la anumite rezultate;

observarea evenimentelor să se facă ca și când ar avea loc în condiții normale (copilul nu trebuie să simtă că este cercetat);

compararea rezultatelor obținute în condiții normale cu cele în condiții modificate și invers.

METODA CONVORBIRII

Convorbirea este o alta metodă folosita în cercetarea pedagogică. Este o forma activă în care intervențiile educatoarei sunt hotărâte pentru obținerea datelor cu reală valoare pentru cercetarea întreprinsă. La originea convorbirii, stau datele deținute pentru observare precum și efectele unor măsuri pedagogice întreprinse de educatoare. În obținerea datelor și informațiilor necesare în cercetare, se tine cont de următoarele cerințe ale convorbirii:

sa aibă un scop precis formulat și concretizat

convorbirea se efectuează atunci când educatoarea a dobândit deja și alte date

rezultatele convorbirii sunt reale numai atunci cândintre cercetător si cel cercetat s-au realizat condiții de acceptare reciproca a dialogului

tema convorbirii să se refere la o problematică selective, corespunzătoare scopului propus

să fie reluată sistematic, urmărind sau micșorând sfera dialogului, în funcție de nevoile cercetării

sa îmbine scopurile cercetării cu cele de acțiune pedagogica propriu-zisă, urmărind da fapt și depistarea unor lacune individuale și de grup, în cunoașterea lumii înconjurătoare.

Convorbirile libere, fără o tema anume, dau posibilitatea copilului să se afirme nestânjenit, ii dau libertatea de a comunica în voie. Aceste convorbiri sunt foarte concludente pentru educatoare, pentru a cunoaște fiecare copil.

IV.5.5. Etapele cercetării

IV.5.5.1. Etapa preexperimentală

În cadrul etapei preexperimentale, prin intermediul unor probe desfășurate sub forma de exercițiu-joc, se urmarește cunoașterea stadiului în care se gasesc copiii la începutul experimentului. Etapa a constat în aplicarea a trei probe de evaluare, cu conținut variat, sub formă de jocuri-exercițiu, orale și scrise, centrate pe următoarele conținuturi:

1.gradul de cunoaștere și operare cu elementele componente ale unor structuri gramaticale: „propoziția”, „cuvânul”, „silaba”, „sunetul”;

2. exprimarea gramaticală corectă;

3. nivelul vocabularului

PROBA DE EVALUARE NR. 1

UNITATEA DE CONȚINUT: exprimarea gramaticală corectă.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:

să-și îmbogățească vocabularul activ și pasiv pe baza experienței personale și/sau a relațiilor cu ceilalți ;

să formuleze propoziții corecte, integrând cuvintele în contexte adecvate.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O.1. Să asocieze cuvintele pronunțate oral cu imaginea la care se referă, sesizând diferența singular-plural.

O.2. Să formuleze propoziții corecte, realizând intuitiv acordul între subiect și predicat.

O.3. Să construiască propoziții, cu ajutorul imaginilor, realizând acordul corect între subiect și atributul genitival.

CONTINUTUL ITEMILOR:

I.1. Arată obiectul pe care l-am numit! Spune unul (multe)!

I.2. Citește imaginea și spune: ce face? ce fac?

I.3. Răspunde la întrebarea mea, asociind imaginile perechi! Încercuiește imaginile la care ai folosit cuvântul “ale”

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ

IV.5.5.2. Etapa experimentului propriu-zis

În această etapă, a fost promovată o manieră de lucru atractivă, sub semnul jocului, îmbinându-se metodele intuitive cu cele verbale, strategii activ-participative, integrându-se jocurile didactice în activități inter și transdisciplinare, selectându-se jocuri interesante, atractive.

Prin jocul “Păcălește-mă pe mine!”- copii au fost solicitați sa găsească cuvinte care sa se deosebească de cuvântul dat printr-un singur sunet. Exemplu: educatoarea pronunța cuvântul “rac”, iar copii substituie sunetul “r” cu sunetul “l”- rezultând cuvântul “lac” (loz-roz, paie-baie, bere-pere). Jocul se poate desfășura fără material, având în vedere ca nivelul grupei (6-7 ani) este corespunzător, întrucât copiii au frecventat patru ani grădinița.

Pentru înțelegerea noțiunii de propoziție, pentru a forma deprinderea copiilor de a se exprima corect, se pot desfășura jocuri în care se folosesc ilustrații care sa-i ajute sa înțeleagă faptul ca, pentru a alcătui o propoziție, este necesara o înlănțuire, o relație logica între cuvinte. Pentru îmbogățirea vocabularului, pentru a-i obișnui pe copii cu o exprimare corecta, pot fi antrenați intr-un viu dialog despre povestirile cunoscute, dirijând observația copiilor spre legăturile ce se stabilesc între cuvintele unei comunicări. Știind ca jocurile în care se folosesc jetoane cu imagini contribuie la dezvoltarea capacitații de analiza și sinteza fonetica, copiii pot fi antrenați în jocuri de sortare a imaginilor după anumite criterii, în jocuri de construire de imagini, dându-le de fiecare data alte sarcini. Astfel, copiii își îmbogățesc vocabularul cu cuvinte pe care le raportează la imaginile corespunzătoare.

În scopul de a-i introduce pe copii în tehnica exprimării corecte, se organizează jocuri didactice de completare a propozițiilor cum sunt:

“ Continuați ce spun!”;

“Fii atent și completează!”;

“Ce cuvânt lipsește?”.

Se urmărește astfel o omogenizare a grupei de copii, având în vedere particularitățile individuale ale copiilor, participarea lor active la activitatea instructiv-educativa.

Exercițiile de completare a propozițiilor se fac gradat, începând cu cele care cer un efort mai mic ( găsirea subiectului, predicatului), trecând apoi la cele mai puțin dificile (complement, atribut). După consolidarea deprinderii copiilor de a construi corect propoziții, se efectuează exerciții pentru sensului cuvintelor, explicându-le ca unele cuvinte se pronunța la fel, dar au înțelesuri diferite chiar în aceeași propoziție sau în propoziții diferite.

Prin jocul didactic “Spune mai departe” se urmărește respectarea acordului între subiect și predicat, activizarea gândirii logice prin găsirea cuvintelor corespunzătoare ca sens și rapiditatea în gândire. În acest sens, se poate folosi textul povestirii “Alba ca Zăpada și cei șapte pitici” din care, intenționat se omit cuvinte. în timpul jocului, copiii dau dovada de multa atenție, ascultând povestea, pentru a găsi rapid cuvintele omise pe parcursul expunerii. Prin participarea activa a copiilor, este de înțeles ca ei cunosc foarte bine conținutul povestii si, în mod special, dialogurile dintre Alba ca Zăpada și oglinda, dintre mama vitrega și Alba ca Zăpada, dintre pitici și Alba ca Zăpada.

Prin jocul didactic “De-a școala” se urmărește evaluarea nivelului de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale a preșcolarilor sub aspect fonetic, lexical, gramatical, expresiv. în joc ca și material didactic se folosesc imagini ce desemnează anumite obiecte, cerându-le sa denumească cuvinte, sa spună cu ce sunet începe cuvântul, sa despartă cuvântul în silabe, sa alcătuiască cu cuvântul respectiv o propoziție. Pentru unele cuvinte se solicita copiilor sa găsească omonime cu ajutorul imaginilor afișate pe panou. Pentru a folosi corect substantivele la singular și plural, se poate folosi jocul didactic: „Eu spun una tu spui multe”.

Elementele de joc ( mânuirea materialului, acțiunea, aplauzele, etc.) sunt cuprinse în desfășurarea jocului. în finalul jocului, pentru verificarea performantei, se cere copiilor sa deseneze sub imaginea de pe fisa tot atâtea liniuțe cate silabe are cuvântul, iar cu o culoare roșie sa încercuiască silaba care începe cu sunetul “m”.

Se știe ca la vârsta preșcolară, copiii au o deosebită pasiune pentru povești și basme.

Pentru ca întreaga grupă de copii să aibă o vorbire coerentă și expresivă, educatoarea urmărește să le formeze următoarele deprinderi:

deprinderea de a reproduce cu ușurința povești cunoscute fără deviere de la subiect, păstrând o nota de originalitate;

deprinderea de a vorbi expresiv, cu respectarea tonului corespunzător conținutului;

deprinderea de a interpreta rolul personajelor.

Pentru a se putea realiza cele propuse, educatoarea trebuie sa se apropie de copii cât mai mult, să-i înțeleagă, să le ofere exemplul personal în exprimare, în expunerea unor povestiri sau întâmplări, în scopul de a-i stimuli să-și exprime gândurile și să se manifeste liber în activitate.

Pentru a verifica în ce măsura copiii stăpânesc cunoștințe și deprinderi necesare unei însușiri logice a unor idei prin povestire, se poate desfășura jocul didactic “Să facem o poveste”. Pentru desfășurarea jocului ca mijloace de învățământ se pot folosi o serie de jetoane corespunzătoare unei ilustrații mai mari, pus ape panou, rugându-i pe copii sa povestească, folosind cuvinte și expresii pe care le cunosc din alte activități. Ca elemente de joc, se folosesc: întrecerea, aplauzele, mișcarea, mânuirea jetoanelor. Regulile jocului-copilul care avea imaginea (jetonul) cu un element corespunzător ilustrației răspunde.

Exemplu: copilul care are un jeton pe care era desenat un om de zăpada, la indemnul “Sa facem o poveste după imaginea care corespunde jetonului tău”, merge la panou, unde se afla ilustrația corespunzătoare imaginii de pe jetonul sau și răspunde: “Omul de zăpada l-au făcut și copiii din tablou, în care se vede ca este anotimpul iarna”. Răspunsul corect dat de copii a fost apreciat, iar copilul respectiv are voie sa fixeze jetonul sau pe ilustrațiile de pe panou. Alți copii formulează și alte propoziții. Astfel, se pot folosi în continuare toate ilustrațiile afișate pe panou și toate jetoanele copiilor.

Pentru a verifica în ce măsura copiii stăpânesc cunoștințele și deprinderile necesare unei însușiri logice a ideilor,sub aspectul fonetic, gramatical, lexical, ala alcătuirii de propoziții, se pot introduce între jetoane și alte imagini care nu au legătura cu tema jocului și cu conținutul său. Într-o alta variantă, copiii pot fi solicitați sa înlănțuie o serie de propoziții care sunt formulate, în timp ce imaginile folosite de pe jetoane se afișează pe ilustrațiile mai mari de la panou, cerându-le sa dea un titlu povestirii alcătuite de ei.

Jocurile se pot desfășura cu toți copiii grupei, dar în mod diferit; copiii mai timizi pot fi grupați în activități cu copiii mai vioi, mai operative pentru a-i antrena și pe ei sa răspundă la activitățile de joc didactic. La început se poate ca rezultatele sa fie mai slabe, dar cu timpul, din dorința copiilor de a fi ascultați, educatoarea poate sa reușească sa-i integreze și pe copiii timizi. Pentru a-i încuraja mai mult pe acești copii, ca sa-si exprime cu ușurința gândurile prin formulare de propoziții și fraze, educatoarea poate valorifica cunoștințele copiilor însușite în diferite forme din mediul social, în etapele de dimineața sau de după-amiaza. Astfel, copiilor cu un vocabular sărac li se pot da imagini, învățându-i cum sa le “citească”, insistând sa-si exprime impresiile, sa verbalizeze adecvat prin folosirea corecta a cuvintelor, sa formuleze propoziții.

În activitățile alese se pot organiza concursuri gen “Cine știe câștiga”, cu scopul de a le dezvolta gustul de a povesti. Se lucrează diferențiat cu copiii, formând grupe cu cei care au un vocabular mai bogat și stăpânesc mai bine instrumentul vorbirii, și grupele de copii cu un vocabular mai sărac, care sunt antrenați separat în relatarea după imagini a unei povestiri desfășurate în activitățile alese si, ajutați prin întrebări referitoare la imagini, astfel reușind sa se apropie de copiii cu un nivel dezvoltat de exprimare.

Pentru a determina copiii să efectueze o operație de generalizare bazată pe o activitate analitico-sintetica și de comparare, se organizează jocul didactic Găsește locul potrivit, în care copiii trebuie să așeze anumite animale sălbatice și domestice după mediul în care trăiesc și după dimensiunile lor. Prin sarcina didactic ape care o au de rezolvat, copiii sunt supuși unui proces de activizare a gândirii.

Comparând obiectele, trebuie să le grupeze după trăsăturile caracteristice generale. Pentru aceasta, mai întâi le compara pentru a desprinde notele comune de cele esențiale, clasificându-le în animale domestic care trăiesc pe lângă casa omului, animale sălbatice care trăiesc în pădure, animale mari și animale mici, potrivindu-le pe imagine, conform conturului indicat ( putea fi o vulpe mare, una mica, un câine, un cățel). în timpul desfășurării jocului este nevoie sa-i ajutam pe unii pentru a da răspunsuri corecte și complete, folosind întrebările: “Unde l-ai așezat?”, “Ce fel de animal este?”. Se urmărește în același timp corectarea greșelilor de gramatica și de pronunție, ca în exemplul: “Vulpea mai trăiește în pădure?”, folosind adverbul mai în plus.

Alături de activitățile comune, cu întreaga grupa de copii, activitățile la alegere își aduc o importanta contribuție în însușirea unei exprimări corecte din punct de vedere fonetic și gramatical.

Unul dintre momentele cele mai favorabile pentru exersarea libera a vorbirii copiilor care se creează datorită comunicării intense, vii, ce se stabilește între copii, îl constituie jocurile de creație. Acestea presupun doua situații de comunicare:

comunicarea între copii, în vederea organizării jocului, a împărțirii materialului, a stabilirii planului și regulilor jocului, a îndrumării copiilor de către conducătorul jocului, a rezolvării unor conflicte apărute pe parcursul jocului;

comunicarea între copii determinate de tema și acțiunea propriu-zisa a jocului, pentru a reflecta raporturile ce se creează între adulți și situația respectiva.

În cadrul jocurilor de creație desfășurate la cele trei grupe de vârsta, pe lângă numeroase acțiuni care sunt implicate în joc, acestea presupun un dialog mai mult sau mai puțin bogat între copil și adultul respective sau între copil-copil.

Antrenarea copiilor, stimularea lor în exprimarea relațiilor între ei în dialoguri sau chiar în monologuri au o mare importanță nu numai pentru dinamismul jocului, ci, mai ales, pentru dezvoltarea vorbirii lor. Din acest punct de vedere, al doilea tip de comunicare este mai valoros, deoarece presupune folosirea unui vocabular mai variat, construirea unor fraze mai complicate. Ținând seama de aceasta constatare, în atenția educatoarei trebuie să stea cultivarea comunicării verbale a copiilor. S-a constatat că, dacă se pune accent pe comunicarea între educatoare și copil ( educatoarea cere, de pilda, copiilor să se exprime corect gramatical, corectează pronunția unor sunete), intercomunicarea între copii se urmărește mai puțin.

O prima problemă care trebuie să stea în fața educatoarei în etapa jocurilor și activităților alese este aceea de a-l antrena pe copil în dialoguri care necesită prezența ei, pe de o parte, și a copiilor, pe de alta parte. Considerăm că deosebit de importantă este și prezența educatoarei în jocurile copiilor în stadiul în care dialogul, comunicarea este săraca, cu scopul de a-i antrena și încuraja în acțiunea întreprinsă.

De aceea, consider că activitățile libere sunt un bun prilej de exersare, de perfecționare a vorbirii copiilor în vederea pregătirii pentru activitatea de scris-citit din clasa I. Pr între procedeele ce se poate saupoate fi utilizat în vederea însușirii de către copii a laturii fonetice, lexical și a celei gramaticale a limbii romane figurează: convorbirile libere, povestirile libere, jocul didactic, exercițiile de vorbire, jocurile de masă, memorarea unor versuri.

Jocul didactic și exercițiile de vorbire

Din munca desfășurata cu preșcolarii, se constată că, în cadrul activităților alese, un mijloc valoros de educare a limbajului îl constituie jocul didactic și exercițiile de vorbire.

Durata acestor jocuri este de 5-10 minute, după care copiii își aleg alta activitate. Prin jocurile “Cine (ce) este desenat pe jeton?”, “Cine a venit?”, se urmărește recunoașterea obiectului prezentat pe jeton, pronunțarea corecta a denumirii, exersarea pronunțării sunetelor mai dificile: |r|, |s|, |t|, |d|, |j|, |z| și a unor grupuri de cuvinte.

Lucrând cu imagini simple, copilul este învățat sa denumească corect imaginea și să folosească corect articolul hotărât/nehotărât ( Pe jeton este desenat(a) “un băiețel sau o fetița, o minge, niște flori, multe flori”), deci implicit, sa folosească singularul și pluralul. Prin jocurile “Ce face?” și “Cum așezam o cartoanele?”, copiii sunt puși în situația de a formula propoziții, pentru a exprima acțiunea prezentata pe jeton. Lucrând astfel, putem depista mai ușor dificultățile pe care le întâmpina copiii în exprimare, din punct de vedere gramatical.

Jucându-se cu diferite materiale sau jucării, copiii sunt solicitați sa reprezinte o propoziție cu ajutorul acestora. De exemplu: din “Plaxticon”, copiii pot scrie o propoziție cu ajutorul rotitelor sau bețișoarelor, fiecare reprezentând un cuvânt. Acest joc constituie un bun prilej de analiza fonetica, lucru atât de necesar însușirii citit-scrisului.

MODELE DE PROIECTE DE ACTIVITATE FOLOSITE în ETAPA EXPERIMENTALA

Am surprins doar câteva modalități utilizate în grădiniță și am încercat valorificarea optimă a bagajului informațional al deprinderilor și capacităților pe care copiii și l-au însușit în grădiniță, convinsă fiind că asigurarea unei comunicări clare, corecte, nuanțate, cursive și expresive atât în grădiniță, cât și în școală constituie premise ce garantează progresul intelectual al copilului și realizarea obiectivelor specifice dezvoltării vorbirii fluente și expresive .

Experiența acumulată în munca cu copiii, mi-a dar posibilitatea să văd în jocul didactic unul dintre cele mai eficiente mijloace de dezvoltare a vocabularului copiilor. Mi-am propus să realizez următoarele obiective: dezvolatrea posibilităților copiilor de a percepe cuvintele ca unități lexicale și de a-și însuși corect semnificația lor; folosirea de către copii a cuvintelor cu semnificația corespunzătoare în situații adecvate; clarificarea și precizarea unor noțiuni prin exersarea în forme noi a jocurilor didactice cunoscute.

O dată cu îmbogățirea vocabularului am dirijat atenția copiilor spre legăturile ce se stabilesc între cuvintele unei comunicări. Toate aceste obiective mi-am propus să le realizez printr-o desfășurarea în variante noi, cu elemente ludice cât mai pronunțate și prin suplimentarea zestrei jocurilor didactice cunoscute cu altele concepute de mine. Mi-am propus să folosesc procedee didactice care să vizeze influențarea înțelegerii sensului cuvintelor noi însușite și activizarea vorbirii copiilor, prin exersarea și folosirea acestora în situații de joc în diferite momente ale zilei.

Pe baza analizei rezultatelor obținute în urma evaluărilor inițiale am reușit să desprind unele concluzii și anume că în această fază, spre sfârșitul grupei mijlocii și începutul grupei mari noțiunile copiilor sunt încă neclare, reduse iar ușurința în exprimare lasă de dorit. Planificarea și folosirea unor exerciții bine porganizat pot duce la însușirea temeinică și folosirea lor în vorbirea curentă. În jocurile realizate am urmărit la copii cultivarea vorbirii adresative, dialogate, fluente și expresive cât și formarea capacității de exprimare nuanțată prin utilizarea unor expresii însușite anterior. Jocul didactic este mijlocul cel mai eficient de dezvolatarea a cacității de comunicare verbală fluentă deoarece el asigură o participare activă, atractivă și deconectantă.

Pentru ca munca mea să fie cât mai eficientă am căutat să corectez vorbirea copiilor, felul de exprimare și prin exercițiile individuale, astfel posibilitatea să apreciez nivelul limbajului și să intervin pentru completatarea și corectarea unor greșeli.

Prezint câteva proiecte didactice aplicate pentru formarea vorbirii fluente și expresive a preșcolarilor.

PROIECT DIDACTIC

GRUPA MARE

DOMENIUL DE ACTIVITATE ; Limba și comunicare

MIJLOC DE REALIZARE : Joc didactic

TITLUL ACTIVITATII : «  CĂLĂTORIE ÎN LUMEA POVEȘTILOR »

SCOPUL ACTIVITATII Dezvoltarea capacității de exprimare orală, de înțelegere și utilizare corectă a semnificațiilor structurilor verbale orale;

Dezvoltarea creativității și expresivității limbajului oral;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

să recunoască personajele, titlul poveștii, pe baza unor imagini, jetoane, ghicitori, replici folosite ;

să recunoască siluetele unor personaje din povești, denumind atât personajul cât și povestea din care face parte;

să clasifice personajele pozitive și negative, stabilind trăsăturile de caracter ale acestora ;

să facă comparare, asociere, asemănare între personaje;

să răspundă la întrebările puse în legătură cu conținutul povestirilor;

să utilizeze cuvinte și expresii literare specifice textului ;

să se exprime corect, coerent și logic în expunerile făcute;

să aleagă jetoane reprezentative conform cerinței în ordinea solicitată și să le

așeze pe panou ;

SARCINA DIDACTICĂ :

Identificarea personajelor și a poveștilor pe baza imaginilor, ghicitorilor, replicilor personajelor sau a versurilor prezentate;

Alegerea jetoanelor specifice poveștii;

Completarea unor propoziții cu cuvinte potrivite;

Realizarea Diagramei Venn;

REGULA JOCULUI: Copilul care a fost atins cu bagheta fermecată sau la care s-a oprit numărătoarea va recunoaște și descrie personajele din poveștile învățate, va selecta imagini, le va așeza la locul potrivit.

ELEMENTE DE JOC: surpriza, bagheta fermecată, închiderea și deschiderea ochilor, ghicirea, aplauzele, mimica, limitarea timpului, mânuirea materialelor,recompense.

STRATEGII DIDACTICE:

Metode: Explicația, conversația, demonstrația, observația, problematizarea, trierea aserțiunilor, expunerea, diagrama Venn, aprecierea verbală.

Mijloace didactice: imagini din povești, jetoane cu personaje din poveștile învățate, scrisoarea din partea Zânei, cutia fermecată, bagheta magică, jetoane pentru constituirea grupurilor de lucru, siluete ale personajelor din poveștile propuse cunoscute de copii, flipchart, siluete cu personaje ce aparțin poveștilor, panouri albe și negre.

BIBLIOGRAFIE:

Curriculum pentru invatamantul prescolar (3-6/7 ani), M.E.C.I.-2008

Breben Silvia, Gongea Elena, Ruiu Georgeta, Fulga Mihaela-Metode interactive de grup-ghid metodic, Editura Arves, 2002

Revista Învățământul Preșcolar nr. 3-4/2009

Revista Învățământul Preșcolar nr.1-2/ 2008

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

PROIECT DE ACTIVITATE INTEGRATĂ PENTRU O ZI

“PRIMĂVARA ÎN CULORI”

Data:

Nivelul II

Grupa mare

Tema anuală de studiu: “ Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim”

Temă proiect “ Fantezie și culoare”

Tema zilei : “Primăvara în culori”

Tipul de activitate: activitate de consolidare de cunoștințe și deprinderi

Forma de organizare: frontal, individual,pe grupuri, în perechi.

Educatoare: Dobri Irina

CATEGORIA DE ACTIVITATE:

I. Activități de dezvoltare personal:

Întâlnirea de dimineață “Cui și cum dăruim flori”

Salutul

Calendarul naturii

Mesajul zilei

Noutatea zilei

Activitatea de grup

II. Activități liber alese I

Artă :“Fluturi și flori” – modelaj

Joc de masă: “Adaugă ce lipsește”puzzle

Biblioteca: “Răsfoim cărți despre primăvară”

III. Activități din domeniile experiențiale

DLC+DOS

DLC. Educarea limbajului “ Primăvara în culori”- joc didactic

DOS. Abilități practice “ Flori și fluturi “ – aplicație

IV.Activități liber alese II

“Bine ai venit Primăvară! – divertisment

Rutine

Tranziții

“Primăvara în culori”

Scenariul zilei:

Se face primirea copiilor, educatoarea le va atașa în piept cite un ecuson cu flori și fluturași. Copiii sunt poftiți să participe la întâlnirea de dimineață, parcurgându-se: salutul,calendarul naturii, mesajul zilei, noutățile zilei, activitatea de grup.

Apoi floricelele și fluturașii sunt invitați să descopere ce activități se ascund la cele trei sectoare de lucru: Artă, Joc de masă, Bibliotecă.

După ce descoperă activitățile, copiii își aleg centrul unde vor lucra (tranziție).

Se prezintă sarcinile la fiecare centru, copiii vor lucra independent sau în echipă. La încheierea lucrului voi solicita copiilor să așeze lucrările la expoziție.

ADP

Întâlnirea de dimineață

Tema zilei: ”Primăvară în culori”

Tipul de activitate:Formare și consolidare de deprinderi

Durata 15 minute

Etapele activității:

Salutul:

Salutul: “Bună dimineața floricele și fluturași

Dimineața a sosit și copiii au venit

În cerc să ne adunăm, cu toți să ne salutăm

Bună dimineața floricele, bună dimineața fluturași”

Mesajul Zilei:” Cui și cum dăruim flori”

Activitatea de grup

Prezența

Scop:

Participarea și implicarea activă a copiilor în vederea stimulării comunicării, favorizării interrelaționării, împărtășirii cu ceilalți și formării comportamrntului empatic la preșcolari.

Obiective operaționale:

-să utilizeze formule de salut adecvate momentelor zilei sau în diferite împrejurări;

-să sesizeze absența sau prezența unui coleg după chip și nume;

-să observe cu atenție vremea de afară, oferind verbal câteva caracteristici ale acesteia marcându-le prin simbol adecvat.

Strategii didactice

Metode și procedee: conversația, Explicația, jocul, problematizarea.

Elemante de joc: mișcarea, surpriza, dansul.

Resurse materiale: flori naturale,catalogul grupei, panoul.

Forme de organizare: frontal, individual,în perechi.

MOMENTELE ÎNTÂLNIRII DE DIMINEAȚĂ

Salutul: Este o zi deosebită pentru copiii grupei mari, care s-au îmbrăcat frumos și au venit la grădiniță curioși să vadă ce surprise le mai oferă și această zi, dar și emoționați că astăzi vor avea musafiri. Sala de grupă este pregătită, copiii primesc ecusoane și când au sosit toți vor intra în sala de grupă cântând “Bună dimineața dragă grădiniță” (tranziție), apoi se vor opri la locul destinat întâlnirii de dimineață, asezându-se în semicerc. Educatoarea salută copiii “Bună dimineața Floricele”, “Bună dimineața Fluturași”

Prezența:

Un băiețel va numi toate fetițele și o fetiță va numi toți băiețeii.

Calendarul naturii:

Ce zi a săptămânii este azi?

Cum este vremea?

În ce anotimp suntem?

Împărtășirea cu ceilalți :

Fetițele vor primi ecusoane cu flori diferit colorate, iar băieții vor primi ecusoane cu fluturași colorați cu aceleași culori ca florile.Băieții își vor căuta perechea (aceeași culoare) și o vor saluta.

Activitatea de grup:

Se poartă o discuție pe tema „Cui și cum dăruim flori?”

Tranziție:

„Bat din palme clap, clap, clap

Din picioare trap,trap,trap

Ne învârtim, ne răsucim

Și la centre noi pornim”

Se pornește spre centrele amenajate, încurajând copiii să descopere materialele puse la dispoziția lor

II. ALA I

Tema zilei : „Primăvara în culori”

Categoria de activitate: Activități liber alese

Tipul de activitate: Exersarea și consolidarea deprinderilor

Forme de realizare: jocuri-exerciții liber alese

Scopul: Consolidarea cunoștințelor copiilor despre anotimpul de primăvară

La centrul „ARTĂ” copiii vor executa din plastilină flori și fluturi, folosind tehnicile învățate.

Obiective operaționale

Să recunoască materialele de lucru;

Să execute sarcina de lucru, folosind metodele de modelare învățate

( miscări circulare, translatorii, aplatizări).

La centrul “JOC DE MASA “copiii au fise de lucru cu desene incomplete ( flori fără petale, frunze, tulpină, fluturi fără aripi, antene,etc.și au sarcina de a completa partea care este lipsă. Pe foi separate vor lipi flori și fluturi.

Obiective operaționale

-să recunoască ce este pe fișă;

-să denumească partea care lipsește;

-să lipească corect părțile unei flori.

La centrul “BIBLIOTECA” având diverse cărți despre primăvară, copiii caută semnele de primăvară

Obiective operaționale:

Să răsfoiască paginile cărților;

Să “citească “ toate însemnele despre primăvară.

Sa alcatuiasca propozitii.

Strategii didactice:

Metode și procedee:conversația, Explicația, Demonstrația,lucrul individual și în grup, jocul, observația, analiza.

Mijloace didactice: fișe, creioane plastilină, cărți etc.

TRANZIȚIE: V-ați gândit, v-ați consultat / Și răspunsuri bune-ați dat,

Dar timpul a expirat.

Și acum în pas ușor ne-ndreptăm spre alt sector.

III . ADE

DLC+DOS

Tema activității: “ Primavara în culori”

Mijloc de realizare: Activitate integrată- joc didactic/aplicații

Scopul: Sistematizarea cunoștințelor copiilor cu privire la anotimpul de primăvară.

Formarea deprinderilor de a selecta anumite informații și a le transmite.

Stimularea și educația interesului, a dragostei față de natură; dezvoltarea simțului practic și a creativității.

Obiective operaționale:

O1- să recunoască insemnele anotimpului primăvara, pe bază de imagini, ghicitori:

O2 – să se exprime corect, coerent și logic în enunțuri:

O3- să realizeze lucrari practice inspirate din natură:

O4- să mînuiască materialele didactice puse la dispoziție:

O5- să se grupeze în funcție de sarcinile primite:

O6- să respecte regulile și sarcinile jocului:

O7- să execute individual sau în grup sarcina primită, manifestând spirit cooperant.

Sarcina didactică

Recunoașterea însemnelor de primăvară și formarea enunțurilor corecte.

Regulule jocului:

să respecte grupa din din care face parte;

să aștepte să-i vină randul;

să aleagă jetonul cu imaginea care-i place;

să recunoască imaginea, să recunoască sunetul inițial, să despartă în silabe, să formuleze un enunț;

Să așeze la panou jetonul.

Elemente de joc:

Aplauze, mișcarea, pilafeta, surpriza, jocul, ghicitori, mânuirea materialelor, floricele, fluturași, închiderea și deschiderea ochilor.

Strategii didactice:

Metode și procedee: conversația, expunerea, observația, jocul, problematizarea, exercițiul.

Mijloace didactice: jetoane cu flori, cu fluturi, cu păsări, fișe și flori și fluturi, aracet, lipici, material textile, hartie albă, glacee, creponată, zahăr, pastă dinți, CD cu cântece de primăvară, un cub, semințe de dovleac și floarea soarelui, griș, etc.

Forme de organizare: frontal, individual, pe grupuri mici, în perechi.

Forma de evaluare: verificare orală, aprecieri verbale, expoziții, încurajări.

Durata: 60 minute

Bibiliografie:

“ Curriculum pentru învațămantul preșcolar (3-6/7 ani), MECI, 2008.

“Activitatea integrantă din gradiniță, Ed.DPH, 2008.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

IV. ALAII

Tema activitatii: “ Primavara în culori”- divertisment

Timpul de activitate: consolidare de cunostinte, priceperi și deprinderi.

Forma de realizare: divertisment (concurs de ghicitori).

Durata: 30 minute

Scopul: Consolidarea cunostintelor copiilor despre primavera.

Obiective operaționale:

O1- să ghicească răspunsul corect;

O2- să participe la active atât în calitate de spectator cât și în calitate de actor.

Strategii didactice:

Metode și procedee: conversația, explicația, jocul de rol.

Elemente de joc: mișcări, aplauze, surpriză.

Locul de desfășurare: sala de grupă.

Bibliografie: Metode interactive de grup, ghid metodic, Ed. Aramis, 2002

PROIECT DIDACTIC

Grupa mica

Domeniul de activitate: Limba și comunicare

Mijloc de realizare: Joc didactic

Titlul activității: La cine se afla stegulețul

Scopul activității: Verificarea modului în care copiii cunosc numele celorlalți copii din grupă; deprinderea copiilor de a oferi un obiect unui copil folosind termenii de politețe corespunzatori ( poftim, mulțumesc)

Obiective operaționale: – să ofere politicos un obiect copilului preferat;

– să spună numele copilului care a primit stegulețul;

– să folosească corespunzator termenii de politețe.

Sarcina didactică – Recunoașterea copilului care are stegulețul și a numelui acestuia.

Regulile jocului – Un copil indicat de educatoare sau propus de copii, va oferi un steguleț copilului preferat. Vecinul copilului se va ridica în picioare și va spune la cine se afla stegulețul.

Elemente de joc: Închiderea și deschiderea ochilor; aplauze; recompense;

Metode : Conversația ,explicația, demonstrația, exercițiul.

Mijloace de invatamant – stegulețe din pânză de la manifestație, un personaj recompense.

Material bibliographic – „Laborator preșcolar-ghid metodologic”-Liliana Ezechil, Mihaela Păiși Lăzărescu; „Cunoașterea mediului inconjurător și dezvoltarea vorbirii”, E.Varzari, M.Taiban, V.Manasia, E.Gheorghian.

DURATA:15 Minute

PROIECT DE ACTIVITATE

GRUPA: mijlocie

CATEGORIA ACTIVITATII: Educarea limbajului

MIJLOC DE REALIZARE: Joc didactic

TEMA: ,, Știi când…?”

SCOP: -sistematizarea cunoștințelor despre aspectele specifice celor patru anotimpuri și înțelegerea legăturii dintre fenomenele naturii și viața animalelor, a plantelor și munca oamenilor, dezvoltarea capacității de a formula propoziții corecte ;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE: -să descrie ilustrațiile care reprezintă aspecte semnificative ale celor patru anotimpuri;

să stabilească legatura dintre conținutul ilustrației și anotimp.

să formuleze propoziții

SARCINA DIDACTICĂ: copiii trebuie să descrie imaginea din jeton, să formuleze propoziții cu imaginea respective, să formuleze ghicitori.

REGULA JOCULUI: copiii trebuie să aleagă câte un jeton de pe masă, să-l

descrie si să-l așeze pe flanelograf în spațial care reprezintă anotimpul respective (primavara, vara, iarna, toamna).

ELEMENTE DE JOC: mânuirea materialului de către copii prin ridicarea a câte un jeton sub forma de surpriză, închiderea și deschiderea ochilor, aplauze.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: conversația, explicația, demonstrația, problematizarea, exercițiul.

Mijloace de învățământ: jetoane reprezentând imagini cu cele patru anotimpuri : topirea zăpeii, flori de câmp, ploaie-vant, ninsoare…; flanelograf, fișe de lucru.

EVALUARE: finală

LOCUL DESFĂȘURĂRII: sala de grupă

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII:

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa : Mare

Categoria de activitate: Educarea limbajului

Tema activitatii: ,,Eu spun una, tu spui multe”

Mijloc de realizare: Joc didactic

Scopul : -Formarea deprinderii de a folosi corect substantivele la singular și plural.

– Însușirea unor structuri gramaticale ale limbii romane; integrarea cuvintelor în propozitii dezvoltate; folosirea corectă a cuvintelor de legatura.

– Dezvoltarea atentiei și a memoriei vizuale; exersarea pronunțării corecte a unor sunete și cuvinte.

Obiective operaționale:Pe parcursul și la sfârșitul activității copiii vor fi capabili:

– Să folosească corect formele de singular și plural ale substantivelor;

– Să formuleze propoziții simple și dezvoltate;

– Să recunoască imaginea și să indice corect dacă reprezintă un obiect sau mai multe obiecte;

– Să recunoască culorile;

– Să raspundă corect la anumite cerințe ale educatoarei, folosind limbajul oral.

Sarcina didactică: Alegerea corecta a jetonului cu una sau mai multe imagini, exprimarea corecta a singularului și pluralului construind propoziții.

Elemente de joc: Căutarea și mânuirea materialului, surpriza, întrecerea, ghicirea, aplauze.

Regulile jocului: Copiii acționeaza cu materialul, rezolva sarcina data numai la comanda educatoarei, aplauda raspunsurile corecte. Copiii sunt împărțiți în două echipe, au pe măsute coșulete cu jetoane. Ei recunosc imaginea și alcatuiesc propoziții cu singularul și pluralul substantivelor. Fiecare raspuns corect este punctat .Câștigă echipa cu cele mai multe răspunsuri corecte.

Strategii didactice:

Metode: Explicația, Demonstrația, exercițiul, problematizarea.

Material didactic: jetoane, cutia cu surprize, scrisoarea, jucării

Durata : -25 minute

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa Mare

Categoria activității: Educarea limbajului

Mijloc de realizare: Joc Didactic

Tema activitatii: „De-a școala”

Obiective Generale:

Evaluarea nivelului de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale a preșcolarilor sub aspect fonetic, lexical, al structurii gramaticale și al expresivității;

Perfecționarea deprinderii de a efectua analiza și sinteza fonetica a propozițiilor și a cuvintelor;

Stimularea dragostei și a dorinței de a deveni școlari.

Conținut informativ

Descrierea unor imagini, constituirea și completarea unor propozitii simple și dezvoltate;

Folosirea unor omonime;

Distingerea numărului de cuvinte, silabe și sunete;

Obiective specifice

Să denumească și să descrie corect imaginile prezentate

Să găsească un numar tot mai mare de cuvinte care încep cu sunetul dat și imaginile corespunzătoare acestui sunet;

Să alcătuiască propoziții cu cuvântul ( imaginea) găsit(a);

Să formuleze propoziții cu un conținut logic, asociind 2-3 imagini pentru formularea acestora;

Să analizeze propozițiile, distingând: numărul de cuvinte, numărul de silabe din cuvinte, numărul de sunete;

Să completeze o propoziție cu cuvântul care lipsește;

Să găsească omonime, antonime, formulând cu acestea propoziții;

Să manifeste interes pentru activitate

Mijloace de învățământ:

Imagini ce desemnează diferite obiecte (rechizitele școlare);

Imagini pentru omonime și anotonime;

Tabla magnetică;

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

PROIECT DE ACTIVITATE

Grupa Mare

Categoria activitatii: Educarea Limbajului

Mijloc de Realizare: Joc didactic

Tema: „Cine știe câștigă”

Obiective generale:

Consolidarea deprinderii de a formula propoziții dezvoltate, corecte din punct de vedere gramatical și cu sens logic;

Consolidarea deprinderii de a desparți în silabe cuvinte din cuprinsul unei propoziții;

Perfecționarea capacității de analiză și sinteza fonetică, a capacității de a efectua rapid asociații;

Educarea spiritului competitiv

Obiective operaționale: pe parcursul și la sfârșitul activității, copiii vor fi capabili:

Să formuleze cel puțin două propoziții cu cuvintele: „Rândunică”, „cuc”, „pupăză”, „lup”, „urs”, „vulpe”, corecte din punct de vedere gramatical.

Să despartă corect în silabe cuvintele date

Să precizeze numărul silabelor din cuvintele: „vacă”, „cal”, „găină”

Să precizeze primul sau ultimul sunet al cuvintelor: „măr”, „pară”, „gutui”, „prune”.

Regulile Jocului: Copilul indicat va formula propoziții cu cuvinte date; determinarea numărului de cuvinte din propoziție; despărțirea cuvintelor în silabe, precizarea sunetelor cu care încep sau se termina cuvintele date.

Metode și procedee: conversația, demonstrația, exercițiul, problematizarea

Material Didactic: machete, imagini cu cele patru anotimpuri, jetoane cu animale și fructe.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

PROIECT DE ACTIVITATE

GRUPA: Pregătitoare

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Educarea limbajului

TEMA: „Hai, să facem o poveste!

MODUL DE REALIZARE: Poveste creată cu personaj dat

TIPUL ACTIVITĂȚII: Consolidare de deprinderi, aprofundarea unor noțiuni morale

OBIECTIVE CADRU:

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral.

Educarea capacității de exprimare orală.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:

Consolidarea deprinderii de a elabora o poveste cu mijloace proprii, prin analogie cu poveștile receptate anterior.

Activizarea și îmbogățirea vocabularului.

Aprofundarea reprezentărilor morale.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1-Să recunoască trăsătura caracteristică comună unor personaje cunoscute(naivitatea) și sensul acesteia.

O2-Să creeze o poveste având drept punct de pornire o trăsătură morală- naivitatea.

O3-Să folosească cuvinte și expresii literare cunoscute, o exprimare nuanțată și expresivă.

O4-Să evidențieze consecințele comportamentelor greșite.

STRATEGII DIDACTICE:

METODOLOGIE DIDACTICĂ: Conversația, expunerea, Explicația, problematizarea.

MIJLOACE DIDACTICE: Imagini(siluete) ale unor personaje cunoscute: Scufița Roșie și ursul din Ursul păcălit de vulpe

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

IV.5.5.3. Etapa postexperimentală

Etapa post experimentala a constat în aplicarea unei probe de evaluare, pornind de la cea din etapa preexperimentala, dar adăugând elementele noi de conținut transmise, precum și un un grad sporit de dificultate.

PROBA DE EVALUARE NR1

UNITATEA DE CONȚINUT: Aspecte lexicale și sintactice

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1. să sesizeze dezacordul dintre unele părți de vorbire în mod intuitiv, formulând propoziția în mod corect

Exemplu:

Barza stă într-un picioare.

Fetițele sare în apă.

Ursuleții mănânc frunze.

Legumele este bune.

Narcisele a înflorit.Ele miroase frumos.

Copiii construiește un om de zăpadă.

Câinele este curajoasă.

Pomul este înflorită frumos.

Cartofii are gustul bun.

CONȚINUTUL ITEMILOR

I.1. Am spus bine, n-am spus bine?;Ascultă propoziția spusă de mine și spune dacă e corectă sau nu. Spune propoziția corectă

O.2. Să construiască propoziții, cu ajutorul imaginilor, realizând intuitiv acordul corect între subiect și atributul genitival.

I.2. Denumește meseriile din imagine, materialele și uneltele. Spune, a ( al, ai, ale) cui este (sunt) fiecare din ele.

O.3.Să formuleze propoziții intuind acțiunile din imagini, folosind corect acordul subiect-predicat

I.3.Ce face? Ce fac?; Ce face ea? Ce fac ele?Ce face el? Ce fac ei?

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ

IV.6. Prezentarea și interpretarea datelor cercetării

În urma activităților desfășurate în cele trei faze ale cercetarii, se pot desprinde următoarele concluzii cu privire la performanțele copiilor:

Recunoașterea sunetelor se realizează mai ușor în cadrul vocalelor (o-rar, a-rici, a-vion);

Copiii nu disting care este vocala de început în cazul unor cuvinte de forma: ie-pu-re;

Diferențierea mai greoaie a consoanelor care se pronunța însoțite de o vocală ajutătoare: zâna, lâna, sârma, rândunica.

Majoritatea copiilor cunosc semnificația corectă a cuvintelor întrebuințate și le utilizează corect, potrivit sensului care să-l dea în diferite situații;

Se poate constata că toți copiii care au frecventat gradinița, formulează corect forma de plural, în funcție de genul substantivelor utilizate și se exprimă în propoziții și în fraze scurte.

Clasificarea jocurilor didactice în gradiniță – Hriscu Barbu și Silvia Dima

CONCLUZII

Din analiza lucrarii se pot desprinde câteva constatări cu valoare de concluzii menite să îmbunătățească activitatea educatoarei în ceea ce privește pregătirea copilului pentru școală.

Educatoarei îi revine sarcina de a constata cât mai timpuriu tulburările de vorbire și de a-i ajuta pe copii să le corecteze prin exerciții și jocuri pentru dezvoltarea și corectarea vorbirii copiilor preșcolari.

Un rol deosebit îl are pronunția proprie a educatoarei, exprimarea cursivă corectă printr-un vocabular îngrijit, ceea ce le face munca mai uțoara și eficientă.

Jocul didactic poate fi folosit atât ca mijloc de predare dar mai ales ca mijloc de consolidare și aplicare a cunoștințelor însușite.

Jocurile didactice contribuie la realizarea unor importante sarcini ale dezvoltarii vorbirii la îmbogățirea și exersarea vocabularului activ al copiilor; la cultivarea unei exprimări corecte și nuanțate; la dezvoltarea capacității de a reda conținutul unor povestiri.

Prin jocul didactic se cultivă încrederea în fortele proprii precum și spiritul de răspundere, de colaborare și ajutor reciproc.

Este bine ca educatoarea să țină seama de specificul grupei în alegerea exercitiilor de vorbire și jocurilor didactice aplicate la grupă.

De o mare importanță este introducerea în practica prețcolară a mai multor jocuri de însușire a pronunției corecte a sunetelor, de dezvoltare a auzului fonematic, jocuri didactice pentru formarea capacității de a efectua analiză fonetică, care să asigure eficiența activității de pregătire a copiilor pentru școală.

Organizate cu iscusință și pricepere de către educatoare, jocurile și exercitiile au o importanță contribuție la pregătirea copiilor pentru viața, ajutându-l să-și însușească cunoștințe temeinice pe căi ușoare și plăcute.

Jocurile didactice constituie activitatea importantă în gradinița de copii deoarece de reușita lor depinde insușirea tuturor deprinderilor intelectuale ale copilului.

Este bine de știut că, școala își începe acțiunea educaționale fondul acumulărilor realizate de copii la vârsta prescolară.

Asigurarea unui început bun în procesul de învățare a cititului și scrisului reprezintă o condiție esențială a procesului de activitate de tip școlar. Lucru acesta impune cu atât mai mult cu cât este vorba de deprinderi intelectuale și morale de o deosebită complexitate cu o arie de folosire extrem de variată.

Jocurile didactice de orice natură ar fi s-au dovedit a fi forme utile de învățare, consolidare și verificare a cunoștințelor copiilor în general.

Eșalonarea jocurilor didactice pe tot parcursul perioadei preșcolare, într-o anumita ordine gradată, a făcut posibilă accesibilitatea sarcinii didactice și obținerea unor rezultate calitativ superioare.

Bibliografie

Chateau J., 1970, Copilul și jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București

Clapared Eduard, 1973, Educație funcțională, Editura Didactică și Pedagogică, București

Cosmovici A., Iacob, L., 1998, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași

Comenius J. A., 1970, Bruner J., Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică și Pedagogică, București

Dotrens Robert, 1976, A educa și a instrui, Editura Didactică și Pedagogică, București

Gogo Pantelimon, 1991, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Hobjilă Angelica, 2006, Elemente de didactică, Editura Junimea, Iași Râșcanu Ruxandra, 2003, Psihologie și comunicare, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universității din București

Jacob Fr., 1972, Logica viului, Editura Enciclopedică Română, București

Mare Valer, 1991, Mecanisme neurofiziologice ale activității psihice, Editura Sincron, Cluj

Oscar Kraus, 2002, Dragu Anca, Cristea S., Psihologie și pedagogie școlară, Constanța

Owen G., 1974, Teoria jocurilor, Editura Tehnică, București, pagina 252

Piaget J., 1966, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Selma Fraiberg, 1998, Kolumbus Schulman, Didactica preșcolară, Editura V & Integral, București

Stanciugelu Traian, 2001, Teoria comunicării, Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice, București

Șchiopu Ursula, 1997, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Tomșa Gheorghe, 2005, Psihopedagogie preșcolară și școlară, Ministerul Educație și Cercetării, București

Turcu Filimon, 1999, Fundamente ale psihologiei școlare, Editura ALL, București

Bibliografie

Chateau J., 1970, Copilul și jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București

Clapared Eduard, 1973, Educație funcțională, Editura Didactică și Pedagogică, București

Cosmovici A., Iacob, L., 1998, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași

Comenius J. A., 1970, Bruner J., Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică și Pedagogică, București

Dotrens Robert, 1976, A educa și a instrui, Editura Didactică și Pedagogică, București

Gogo Pantelimon, 1991, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Hobjilă Angelica, 2006, Elemente de didactică, Editura Junimea, Iași Râșcanu Ruxandra, 2003, Psihologie și comunicare, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universității din București

Jacob Fr., 1972, Logica viului, Editura Enciclopedică Română, București

Mare Valer, 1991, Mecanisme neurofiziologice ale activității psihice, Editura Sincron, Cluj

Oscar Kraus, 2002, Dragu Anca, Cristea S., Psihologie și pedagogie școlară, Constanța

Owen G., 1974, Teoria jocurilor, Editura Tehnică, București, pagina 252

Piaget J., 1966, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Selma Fraiberg, 1998, Kolumbus Schulman, Didactica preșcolară, Editura V & Integral, București

Stanciugelu Traian, 2001, Teoria comunicării, Editura Facultății de Comunicare și Relații Publice, București

Șchiopu Ursula, 1997, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

Tomșa Gheorghe, 2005, Psihopedagogie preșcolară și școlară, Ministerul Educație și Cercetării, București

Turcu Filimon, 1999, Fundamente ale psihologiei școlare, Editura ALL, București