Rolul Basmelor Si Povestilor In Educatia Prescolarilor
Rolul basmelor și poveștilor în educația preșcolarilor
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I. BASMUL SPECIE LITERARĂ
1.1. Basmul – repere teoretice
1.2. Statutul estetic al basmului
CAPITOLUL II. DE LA BASMUL POPULAR LA CEL CULT
2.1. Eminescu și basmul cult – Făt-frumos din lacrimă
Făt Frumos din Lacrimă
2.2. Ion Creangă și basmul cult – Povestea lui Harap-Alb
Originalitatea basmelor și povestirilor lui Creangă
Povestea lui Harap-Alb
2.4.Basmul la Ioan Slavici și la I.L. Caragiale
CAPITOLUL III. ASPECTE ALE PREDĂRII ȘI RECEPTĂRII BASMELOR ȘI POVEȘTILOR
3.1. Basmul ca mijloc educativ
3.2. Valențe formative ale basmelor și poveștilor la vârsta preșcolară
3.3. Aspecte metodologice ale povestirii basmelor la vârsta preșcolară
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
CAPITOLUL I. BASMUL SPECIE LITERARĂ
Genul epic este un gen vast, care cuprinde specii în versuri sau în proză: basmul, legenda, povestirea, povestea, snoava, fabula, romanul, balada, epopeea, nuvela, schița, eseul, reportajul. Genul epic prezintă în general o acțiune –fapte, întâmplări săvârșite de personaje; prezentarea sau notarea faptelor este facută de autor, prezența scriitorului alternează cu prezența personajelor; modul de expunere dominant este narațiunea, dar include și secvențe descriptive sau dialogate; are subiect epic, desfășurat într-o succesiune de momente: expozițiunea, intriga, dezvoltarea intrigii, punct culminant, deznodământ; este un gen obiectiv, elementele realizate sunt prezentate de autor în mod obiectiv.
1.1. Basmul – repere teoretice
„Basmul este un gen vast(…), o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire a vieții în moduri fabuloase. Basmul este un gen vast, despășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și anumite ființe himerice, animale… Fiintele neomenești din basm au psihologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.”
Termenul de basm vine din slava veche și înseamnă născocire, scorneală. Basmul este specie a genului epic, narațiune în proză îndeosebi, mai puțin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiționale, se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forțe supranaturale, din domeniul irealului. El este prezentat în literatura populară și cea cultă din timpuri foarte vechi și până astăzi.
Basmul își are punctul de plecare în realitate pe care o transformă în suprareal; spațiul și timpul sunt nedeterminate; întâmplările se desfășoară într-o anumită ordine: o situație inițială de echilibru (un crai are trei feciori), un eveniment sau mai multe care dereglează echilibrul inițial (ex. Împăratul Verde are nevoie de un moștenitor), refacerea echilibrului prin răsplătirea eroului; există motive specifice: împăratul cu trei feciori, călătoria inițiatică, motivul celor trei probe; textul este marcat de formule specifice de început (ex. a fost odată ca niciodată), mediane (ex. căci cuvântul din poveste, înainte mult mai este) și finale (ex. ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa). Personajele care îl însoțesc pe erou sunt împărțite astfel: răufăcători, ajutoarele – personaje care îl însoțesc pe erou (ex. calul năzdrăvan), donatori – care îi oferă eroului ceva care îl va ajuta la un moment dat să depășească un impas.
Tema generală a basmului este lupta dintre bine și rău, concretizată însă diferit, ca lupta între dreptate și nedreptate, adevăr și minciună, curaj și lașitate, bunătate și răutate, hărnicie și lene, generozitate și egoism.
Motive ale basmului, cele mai des întâlnite, ar putea fi: existența umană limitată în timp (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte), paternitatea (Ion Făt-Frumos), mama vitregă (Fata babei și fata moșneagului, Naramza cea furumoasă, Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa), eliberarea astrelor (Greuceanul), eliberarea unor ființe neajutorate; implinirea unui legământ, a unei meniri (Frumoasa adormită), iubirea (Fata din dafin), întrecerea prin forță, dibăcie sau iscusință cu forțele răului, nimicirea farmecelor unei vrăjitoare, etc. Temele și motivele basmelor au o circulație foarte largă, iar ele pot coexista în cuprinsul aceluiași basm. De asemenea, datorită modului de transmitere prin viu grai al basmelor de la un om la altul, din generație în generație, basmele populare posedă, de obicei, un număr foarte mare de variante.
Mesajul basmului este victoria binelui asupra răului. Narațiunea împletește miraculosul, fantasticul și realul. Timpul desfășurării acțiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern prezent. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele firești. Sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor. Spațiul este alcătuit fie din elemente reale, reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca tărâmul celălalt, codrul de aramă, argint și aur, etc.
Caracteristice sunt formulele tradiționale introductive, mediane și finale, care au ca scop prezentarea altor valori ale timpului și spațiului, desprinderea din logica realului. (A fost odată ca niciodată). Formulele mediane subliniază principalele momente ale acțiunii, iar cele finale reamintesc necesitatea întoarcerii la realitate, revenirii din lumea prezentată alegoric. Formulele inițiale și finale fac inserția în timpul mitic și fixează timpul narativ în care se proiectează acțiunea, iar la sfârșit închid această buclă temporală, prin revenirea în timpul real.
Subiectul basmului se organizează gradat, cu ajutorul repetiției. Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, șapte, nouă, douăsprezece, etc., fiecare de o dificultate sporită și evidențiindu-i o nouă trasatură. Subiectele basmelor sunt foarte variate, atât prin diversitatea peripețiilor înfățișate, cât și prin complexitatea aspectelor de viața din care se inspiră. Varietatea subiectelor se datorează și multitudinii insușirilor pozitive pe care le pun în lumină basmele, precum și diversității manifestarilor negative, pe care le combat.
După caracteristicile personajelor, specificul și tema acțiunii, predominanta elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifica în: fantastice (cele mai răspândite și mai semnificative, desprinse de regulă din mit, cu o pregnantă a fenomenelor miraculoase), animaliere (provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele elemente simbolice), nuvelistice (având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață). După autor sunt culte (create de un autor) sau populare (creație a colectivității anonime).
Personajele basmelor sunt grupate, pentru a putea ilustra tema generală a basmului, lupta dintre bine și rău. Unele reprezintă forțele binelui, altele reprezintă forțele raului. În jurul lor se grupează și celalalte personaje secundare, care ajută la dezvoltarea acțiunii și la deznodământul basmului, victoria binelui. Specificul acestor personaje constă în faptul că nu au decât o trăsătură de caracter principală. Caracterele eroilor, acțiunile lor sunt delimitate cu strictețe; nu există luptă între sentimente diferite în sufletul aceluiași erou.
Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esență după aceleași modele. Frumusețea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâțenia, cu defectele morale. Sunt liniare, au o singură trăsătură de caracter dominantă pe toată durata acțiunii. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului; au forța modelului, fiind purtătoarele mesajului.
Elemente de miraculos și fantastic sunt prezentate fie prin înzestrarea personajelor cu forțe supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura inițială a eroilor. Termenii fantastic și miraculos sunt doar parțial sinonimi, în sensul că exprimă imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul. Miraculosul este propriu unor situații, întâmplări sau eroi care aparțin unei lumi supranaturale, care au însușiri ieșite din comun. Imaginația creatoare a ajuns să animeze natura, să plăsmuiască forme fantastice de existență, înzestrându-le cu valori simbolice. Fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric, geografic. Natura, prin elementele ei personificate, vine în sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui. Plăsmuirile miraculoase pot fi întrupări ale răului: zmei, balauri, zgripțuroaice, mume ale pădurii, diavoli. Neînțelegând anumite fenomene din natură, poporul, cu imaginația, iscusința și înțelepciunea sa, le-a întruchipat adesea în ființe fantastice din basm (Strâmbă-Lemne, întruchiparea furtunilor; Sfarmă-Piatră, întruchiparea torenților).
Pentru că basmul oglindește, fie și numai în imagini simbolice, binele și frumosul, el trăiește de milenii, fără să-și piardă nimic din forța dătătoare de viață. În basmele diferitelor popoare se găsesc subiecte sau personaje asemănătoare, fapt care dovedește apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de aspirații de-a lungul veacurilor și pe întreaga suprafață a globului. Astfel, universalitatea basmelor e dovedită prin asemănarea subiectelor și prin prezența acelorași personaje în basmele diferitelor popoare. Același motiv și aceleași personaje care apar în povestea Motanul încălțat, prelucrată de Charles Perrault după un basm popular francez, se găsește și în povestea populară rusească Kuzma cel peste noapte îmbogățit. Motive asemănătoare au și poveștile Albă ca Zăpada și cei șapte pitici a Fraților Grimm și Florița din codru a lui Ioan Slavici; motive comune sunt și în Pescarul și nevastă-sa al Fraților Grimm, în Basmul cu pescarul și peștișorul al lui Pușkin, și în Povestea pupezei a lui Al. Vlahuță.
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă și teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul circular, reversibil și recuperabil, vorbește despre zei, despre ființe fantastice cu abilități pentru călătorii cosmice și terestre. Basmul induce și ideea de lume repetabilă, existența în timpuri arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă și aruncă buzduganul de la distanță. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoană și a o arde, aruncând cenușa în patru direcții, sunt de certă innspirație arhaică, din comunitățile primitive.
Relația dintre basm și mit a fost stabilită de Frații Grimm, de Wesselski și de Vladimir Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de le început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Mitul este o narațiune fantastică și exemplară care reflectă gândirea arhaică despre natură, om și societate; mitic–ireal, fabulos, legendar, miraculos. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă și aruncă buzduganul de la distanță. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoană și a o arde, aruncând cenușa în patru direcții, sunt de certă innspirație arhaică, din comunitățile primitive.
Relația dintre basm și mit a fost stabilită de Frații Grimm, de Wesselski și de Vladimir Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de le început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Mitul este o narațiune fantastică și exemplară care reflectă gândirea arhaică despre natură, om și societate; mitic–ireal, fabulos, legendar, miraculos. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea prin degradarea sacrului și transformarea lui în profan, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește; foarte băutor devine Setilă, în timp ce zeul Ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine Muntele Vânăt, având capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întâlnim la Păsări-Lați-Lungilă.
Eroul pozitiv al basmelor este în general Făt-Frumos, fiu de om simplu sau de împărat. Dar, chiar atunci când este fiu de împărat, el întruchipează calitățile prețuite de popor, cele ale omului simplu și drept. O altă caractreistică a eroului din basme este mila lui pentru diferite viețuitoare, care-l vor ajuta, la rândul lor, în lupta sa.
Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosânzeana (uneori poartă alt nume sau nu are deloc). Fată din popor sau fiică de împărat este salvată de Făt-Frumos din robia Zmeului-Zmeilor sau a vreunei vrăjitoare, ca Muma-Pădurii, îl ajută în luptă pe Făt-Frumos și în finalul basmului îi devine soție. Uneori este asuprită de mama vitregă sau de o stăpână rea, dar prin calitățile ei bune reușește să învingă, devenind fericită alături de Făt-Frumos.
Eroii pozitivi din basme sunt ajutați în lupta lor pentru victoria binelui de diferite personaje cu însușiri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori, eroul principal este ajutat de un frate bun (Afin și Dafin). Alteori în ajutorul său vin ființe omenești cu puteri supranaturale: Flămândul și Setosul, sau ființe fantastice, că zânele: Zâna-Zorilor, Zâna- Apelor, viețuitoare.
Prietenul și sfătuitorul său în toate împrejurările este calul năzdravan, care-și însoțește stăpânul tot timpul, ducându-l ca vântul și că gândul și sfătuindu-l cum să iasă din încurcăturile cele mai grele, cum să învingă piedicile ce-i stau în cale. Alături de Făt-Frumos, în basmul popular, calul năzdravan joacă un rol important. Fără cal, faptele eroice ale lui Făt-Frumos nu s-ar putea realiza. De cele mai multe ori calul are aripi, ceea ce îl ajută să străbată distanțele cu mai multă rapiditate. În basm calul năzdravan apare ca un animal dotat cu însușiri intelectuale excepționale, ca un prețios sfătuitor al omului, care vorbește cu voinicul în limba acestuia. Uneori el poartă în ureche diferite obiecte folosite de Făt-Frumos pentru a scăpa de primejdie: gresia care se preface în munte de piatră; peria care se transformă în pădure deasă; haine, arc, săgeți. Făt-Frumos este ajutat și de viețuitoarele cărora le făcuse un bine, dându-le ajutor în împrejurări grele. Din această categorie fac parte păsări, pești, raci, furnici, albine.
Eroul are nenumărați prieteni. Adesea apar în basm uriași cu puteri supranaturale, cu care se leagă frați de cruce. Unii dintre ei sunt întruchiparea forțelor și anomaliilor naturii: păduri cu copaci răsuciți de furtini, torenți care sfarmă stâncile, gerul, seismele; întotdeauna reprezintă și limite ale puterii omului. Personificate și hiperbolizate, aceste forțe ale naturii sunt personaje ale basmelor: Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Bate-munții-n capete, Apă-Rea, Gerilă.
O altă categorie de personaje o reprezintă fenomene meteorologice și cronologice, personificări ale vânturilor: Mama Crivățului, Mama Vântului turbat, Mama Vântului de primăvară, Crivățul, Vântul turbat, Vântul de primăvară, Vântoasele. Altele personifică: zorile – Zorilă, miezul-nopții – Miază-Noapte și amurgul – Murgilă sau Serilă. Unele sunt personificările zilelor săptămânii: Sfânta Luni, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, care sub înfățișarea unor bătrâne dau sfaturi bune lui Făt-Frumos, ajutându-l să învingă piedicile și greutățile din calea sa. În basme apare și o altă categorie de uriași, care sunt de asemenea prietenii lui Făt-Frumos. Ochilă e hiperbolizarea acuității care lipsește văzului omenesc, exprimând dorința omului de a găsi un mijloc pentru a avea o vedere mai pătrunzătoare. Un alt uriaș, care ascultă ce se petrece în măruntaiele paman tului, poseda auz foarte ascuțit. Iutele Pământului, Agerul Pământului, Fugilă reprezintă dezideratul de a străbate cu mai multă repeziciune spațiile, Păsărilă sau Păsări-Lați-Lungilă exprimă personificarea dorinței de a vâna cu mai multă siguranță.
În unele basme apar și zânele – personaje feminine cu puteri miraculoase, frumoase la înfățișare, binevoitoare față de erou, simbolizând binele și frumosul (Zâna Munților, Zâna Zorilor, Zâna Apelor, Zâna Florilor). Tot un fel de zâne sunt și ursitoarele, prevestitoare bune sau rele ale vieții omului. Ele sunt o reminescență din vechea mitologie a românilor, unde erau denumite Parce.
Dar Făt-Frumos nu are numai prieteni, ci și numeroși dușmani. Ca simbol al binelui el are de înfruntat pe reprezentanții raului, cu care luptă și-i învinge fie prin forță și curaj, fie prin iscusință și istețime, rareori singur, de cele mai multe ori cu ajutorul prietenilor săi. Printre acești dușmani apar mai întâi oamenii. În unele basme îl dușmănesc chiar frații mai mari, care-l invidiază pentru faptele sale de vitejie. Dușmanii eroinei basmului sunt uneori surorile sale pentru frumusețea ei și bunătatea sa, sau mama vitregă, care o urăște fie pentru frumusețe sau pentru că fetele ei nu au aceleași calități că ea. Personaje negative sunt unele ființe monstruoase sau cu puteri supranaturale: zmeul, balaurul, Baba-Cloanța, Muma-Pădurii, simbolizând manifestările neînțelese și înspăimântătoare ale naturii sau elemente negative din viața socială.
Zmeii sunt ființe uriașe, create de fantezia poporului, care au și unele asemănări cu omul și unele aspecte de monstru. Ei sunt înzestrați cu puteri supranaturale. Totuși portretul său fizic rămâne nedeslușit. Este o ființă cu mari forțe fizice, un uriaș. De obicei trăiesc pe tărâmul celălalt, unde au de obicei palate de aur, argint, aramă, sunt trei frați și răpesc fete de împărat pentru a le lua de soție. Interesant pentru caracterul zmeilor este că aceștia nu sunt violenți cu fetele, care, nevrând să-i ia de bărbat le cer câte în luna și-n soare, iar ei se fac luntre și punte și le împlinesc voile. Zmeii au un miros foarte bun și simt repede omul de pe tărâmul nostru; semnul lor la întoarcerea acasă este buzduganul aruncat de la distanță mare care lovește în ușă, în masă și se pune singur în cui. Zmeul pare a avea înfățișarea unui om mai mare având în vedere mediul civilizat în care trăiește (castel). Faptul că se luptă în luptă dreaptă cu voinicul și că stă călare pe cal confirmă anatomia lui umană. Zmeul poate să aibă mamă, frați, surori, fete. În privința caracterului zmeoaicele, îndeosebi mama zmeilor, sunt mai aprige. Bătrâna zmeoaică are puteri uriașe, este o mamă care-și iubește foarte mult copii, mai ales băieții, îi însoară și-i răzbună când sunt omorâți.
Eroul principal îl doboară pe zmeu în luptă dreaptă. Personaje feminine dușmănoase eroului principal sunt Muma-Pădurii, Baba-Cloanța și alte babe vrăjitoare. Prin diferite vrăji și viclenii, ele caută să-l piardă pe eroul care simbolizează binele, dar în cele din urmă sunt și ele nimicite. Balaurul este o reptilă monstruoasă, foarte des întâlnită în basme, având trei până la douăsprezece capete, vărsând foc și smoală pe nări.
În genere, în peripețiile care constituie subiectul basmului, personajele se grupează la doi poli: de o parte eroul principal, ajutat de o serie de personaje cu caractere mai mult sau mai puțin fantastice, care luptă și înving forțele raului, de altă parte dușmanii eroului principal – zmei, balauri sau alte personificări ale elementelor răului sub diferite înfățișări, simbolizând forțele neînvinse ale naturii sau asupritorii din viața socială.
O caracteristică a basmului o constituie și obiectele cu însușiri fantastice care ajută personajele pozitive în luptă. Ele au fost create de oamenii care în decursul existenței lor de veacuri au năzuit să găsească mijloacele spre a putea învinge forțele naturii, ca să-și creeze condiții mai bune de viață. Maxim Gorki sublinia (legat de aceste obiecte) că miturile au un profund înțeles legat de năzuința oamenilor de a munci mai ușor, de a se apăra, de a influența prin puterea cuvântului, prin descântece și farmece fenomenele naturii.
Imaginația oamenilor primitivi a creat în povești obiecte fermecate, care îndeplinesc singure diferite activități. Din timpuri străvechi oamenii au visat să zboare (Dedal și Icar) sau basmul cu covorul fermecat, rapiditatea deplasării – basmul cu cizmele năzdravane sau calul năzdravan. Multe dintre construcțiile create de fantezia poporului în basme au devenit realități.
Elementele fantastice, personificarea animalelor și a obiectelor își au originea în animismul omului primitiv, care acordă obiectelor de care avea nevoie o forță supranaturală. Astfel, apar în basme nenumărate obiecte fermecate, care acționează la porunca omului, venind în ajutorul personajului pozitiv: masa care se așează și se strânge și ale cărei bucate nu se termină niciodată, buzduganul sau toporul care zboară și lovește sau taie singur, furca sau vârtelnița care lucrează singure. Obiectele care acționează singure sunt numeroase; trăsătura lor caracteristică constă în faptul că ele își pierd calitățile și nu mai aduc foloase dacă au căzut în mâinile unui om nepriceput, leneș, lacom sau necinstit. Ele sunt de folos numai omului cu însușiri deosebite. Cu ajutorul lor omul învinge piedicile puse înaintea sa.
Când un erou nu poate ieși din impas pe căi naturale sau prin puteri magice inerente ființei lui, recurge la obiecte năzdravane, pe care nu le vom numi talismane, spre a nu insinua în chip exagerat mentalitatea primitivă. De fapt, ființele și obiectele năzdravane nu sunt atât dovezi de credința în forțele supranaturale, cât mijloacele de satisfacere a unei necesități legitime printr-o soluție rapidă și de imaginație. Eroul fabulos se află în fața unei probleme: de a învinge un dușman colosal, de a scăpa de o urmărire, de a urca în aer sau de a coborî în mare. Atunci el recurge la mijloacele tehnice pe care i le oferă ingeniul popular și care, dacă sunt de ordin fantastic, simbolizează totuși un deziderat al umanității.
Zmeii au toți buzdugane care, aruncate de departe lovesc în ușă, masă și se așează în cui, împărații bătrâni au căi năzdravani, arme și hainele de ginere, cu ajutorul cărora reușesc fii lor. Cele mai curente arme magice defensive în toate basmele din lume sunt acelea care, aruncate, se prefac în obstacole în calea urmăritorilor: peria din care apare pădure deasă, basmaua sau năframa din care apare lac adânc și întins sau lac de foc, gresia din care apare un munte drept și alunecos, care atinge cerul.
Un mijloc excelent de a scăpa de urmărire ar fi de a deveni invizibil. Bamul găsește o soluție magică pentru această problemă: o vestă, o batistă, un clop sau o căciulă. În alte basme apar papucii cu care poți trece marea, covorul sau inelul care te duce oriunde. O problemă în basme, unde distanțele între eroi sunt adesea incomensurabile, este comunicarea reciprocă a știrilor bune și mai ales rele. Cel mai simplu este cu năframa sau batistă: când trei picături de sânge vor apărea pe ea, este clar că celălalt a murit (Luceafărul de ziuă și luceafărul de noapte – Petre Ispirescu), sau basmaua care se rupe în mijloc (Greuceanu – Petre Ispirescu). În Zâna Zorilor a lui Slavici Petru are o cutie care îi dă de știre de unde vrea el să știe, iar crâșmărița din Florița din codru are o oglindă fermecată care are însă o explicație mai limitată: ea îi spune care este cea mai frumoasă din lume. Fluierul care poate adormi pe oricine sau face să joace pe oricine, biciul din care pocnește voinicul și transformă palatele zmeilor în mere sau nuci.
Moartea voinicului prin viclenia vrăjmașului, fiind potrivnică ideii morale a basmului, se caută un mijloc de a-l învia. În mod curent aceasta e apa vie, uneori împreună cu apă moartă. Ele sunt greu de găsit și câteodată voinicul este trimis după ele numai pentru a fi pierdut. Sângele, că substanța vitală, e și el în stare de a învia un om (Copiii văduvului –Petre Ispirescu, Omul de piatră – Nicolae Filimon), sau poate reda vederea orbilor sau lipi picioarele unui olog (Pasărea măiastră – Petre Ispirescu).
O caracteristică a dezvoltării subiectului basmului este repetiția, de obicei întreită, eroul luptă cu trei balauri, sau trece prin trei împărații, sau prin trei păduri: una de aramă, una de argint și alta de aur. În basm apar, de cele mai multe ori, trei frați, trei vânturi, trei peripeții. Repetițiile creează o încetinire a acțiunii și fac să crească interesul și curiozitatea pentru deznodământ. Repetarea pasajelor asemănătoare nu se întâlnește numai în aceeași poveste, ci apare și în basme cu subiecte diferite, deoarece povestitorii populari le-au folosit în diferite povești, fără să le lege de un anumit subiect. Astfel, în povești cu subiecte deosebite se vorbește la fel despre dezvoltarea rapidă a eroului: și creștea într-o zi, cât creștea altul într-un an. Alteori, trăsăturile caracteristice ale eroilor sunt prezentate, în diferite basme, cu aceiași termeni; astfel în multe basme se spune despre frumusețea Ilenei Cosânzene: La soare te puteai uita, dar la dânsa, ba!.
Încheierea basmului se face, de obicei, tot printr-o formulă tradițională hazlie, care are rostul de a aduce pe ascultător din lumea fantasticului în lumea realității. Basmul constituie în parte o fenomenologie a naturii, o arhivă de știință a poporului, iar natura reprezintă un tovarăș sau un adversar al omului și e simbolizata în ființe morale. Astfel, de la vântul turbat și de la zmeu, care este hieroglifa marilor forțe naturale și până la lingură, corp fizic, există o lume întreagă, capabilă de colocviu cu omul. În chipul acesta, în basm, chiar relațiile științifice de la subiect la obiect devin materie de ficțiune literară, traducându-se în raporturi de ordin psihic.
1.2. Statutul estetic al basmului
Estetica este știința care studiază legile artei, problemele privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. Cuvântul provine din franțuzescul esthetique.
Pentru a defini statutul estetic al basmului trebuie avute în vedere cele trei principii estetice: binele, adevărul, frumosul. Situarea personajelor la antipol, caracterizarea lor prin intermediul antitezei potențează înțelegerea mesajului estetic. Chiar dacă sfârșitul este previzibil, prezența fabulosului, miraculosului și a supranaturalului care include, de fapt, primii doi termeni, menține treaz interesul pe tot parcursul firului epic.
Personajele basmului sunt fie de partea binelui (protagoniști), fie de partea răului (antagoniști). Dintre personajele care sunt de partea binelui sunt: eroul principal, fie că este băiat, fie că este fată, calul, prietenul de nădejde al eroului, zâne, sfintele, anumite personaje care apar numai momentan în basm (oameni sau diferite viețuitoare), pe care eroul le ajută și este ajutat la rândul său de ele, alte personaje biblice sau fantastice. Binele este mereu în antiteză cu răul, sub toate formele: adevăr-minciună, dreptate-nedreptate, hărnicie-lene, etc. În finalul basmului binele este răsplătit, iar răul pedepsit. Pedeapsa nu vine niciodată din partea celui prejudiciat, ci din partea altora: pedeapsa omenească, divină, a calului sau este iertat de pedeapsa pentru a vedea fericirea celui bun.
Cenușăreasa este persecutată de mama și surorile vitrege, dar bunătatea și nevinovăția ei sunt răsplătite în cele din urmă, căci nedreptatea nu poate dăinui la infinit, adevărul iese la lumină, iar răutatea și minciuna pedepsite. Mama vitregă este sadică și nu-și ține promisiunea de a o lua pe față la petrecere, dar fata crede în cuvântul dat și în cinstea altuia, deoarece ea însăși este cinstită. Ea este ajutată de forțele naturii să învingă răutatea oamenilor: alunul cu însușiri miraculoase și păsările cerului.
Albă ca Zăpada este de asemenea persecutată de mama vitregă, dar bunătatea, hărnicia ei sunt răsplătite, iar în final va ajunge mireasa fiului de crai. Basmul Motanul încălțat al lui Ch. Perrault are la bază un mit vechi – mitul motanului năzdrăvan- care este iscusit și știe să iasă din toate încurcăturile. Lupta dintre bine și rău se dă în această poveste în limita relațiilor de familie și a relațiilor sociale. Victoria binelui care aduce recompensa și asigură viața fericită a omului sărac are loc mai întâi cu pedepsirea indirectă a celor doi frați mai mari, care-și luaseră unul moara și altul măgarul, lăsând fratelui lor mai mic doar motanul. Victoria binelui este asigurată și prin distrugerea Căpcăunului, ce reprezintă pe îmbogățitul din munca altora. Ideea victoriei binelui și ridicarea omului din popor lipsit de mijloace de existență la o bună situație materială, fie chiar și prin mijloace fantastice, relatează victoria dreptății și ridicarea omului din popor.
Fat-Frumos din basmele românești are numai calități morale prețuite de oameni. El luptă cu răul și învinge datorită acestor calități, dar și ajutorului dat de alții. Prâslea ajuta puii zgripțuroaicei și va fi răsplătit de aceasta prin scoaterea de pe tărâmul celălalt. Cei care trec de partea răului sunt aici frații săi, dar în finalul basmului Prâslea nu-i pedepsește, ci cere judecata divină, prin aruncarea săgeților în sus. Harap-Alb este asuprit de Spân, căruia îi cade în cursă din naivitate, însă depășește încercările la care îl supune acesta datorită calului năzdrăvan și Sfintei Duminici. În ultima încercare are ca ajutoare pe furnici și albine ca răsplată pentru binele făcut, dar și cinci personaje fabuloase, adunate pe parcursul drumului care îl ajută pentru că se dovedește a fi drept, cinstit și un prieten de nădejde.
Zânele sunt personaje fantastice care îl ajută pe protagonist în luptă fie dezinteresat, fie pentru că se îndrăgostesc de el și îi devin soții. Zmeii sunt personaje negative, care sunt învinși de erou în luptă dreaptă sau prin istețime. În finalul basmului eroul principal este răsplătit și basmul se încheie cu o nuntă, uneori chiar făcută a doua oară, pentru a sublinia un nou început. Mai apar și alte personaje fantastice: diavoli, spiriduși, vrăjitori care pun tot felul de piedici în calea eroului, dar sunt învinse.
Există însă unele personaje care au un rol aparte în basm. Genarul din basmul eminescian nu este un personsj negativ, dar pentru faptul că se opune împlinirii destinului eroului, acela de a o aduce pe fata să fratelui său de cruce, va fi pedepsit prin exilarea în împărăția cerurilor. De asemenea Spânul din basmul lui Creangă, deși este un personaj negativ, el are un rol important și hotărâtor în formarea personalității tânărului și pregătirea acestuia pentru a prelua conducerea împărăției.
Pentru a exprima principiul de adevăr al esteticii vom porni de la o caracteristică a basmului, aceea că realul se împletește cu fantasticul în cuprinsul acțiunii. La nivelul personajelor avem personaje reale (împărați, fii sau fiice de împărați, oameni simpli, sfintele care îl povățuiesc pe erou) și personaje fantastice (zâne, iele, zmei, vrăjitoare, calul înaripat sau care vorbește, etc.). În ceea ce privește natura avem planul real: castele sau palate ale împăraților, păduri, văi, ape, dar în momentul în care avem păduri de aramă, argint sau aur, râuri de foc sau izvoare cu apă vie, palate de cleștar pe fundul mării sau în împărăția cerurilor (cum este castelul Zânei Morgana) intrăm în planul fantastic.
În cadrul situațiilor sunt situații reale sau fantastice. Alegerea unui cal din herghelie pentru drum este cât se poate de real, dar modalitatea de alegere (tava cu jăratec), trece în sfera fantasticului. Eroul crește într-o zi cât alții într-un an, se naște într-un mod miraculos (din lacrima unei icoane) sau plânge înainte de naștere (Tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte – P. Ispirescu). Trecerea pe celălalt tărâm, unde se întâlnesc personaje miraculoase, în special zmei, și unde toate sunt diferite de tărâmul oamenilor aparține fantasticului. Puterile pe care le au unele personaje, fie pozitive sau negative sunt de asemenea fantastice. Există și obiecte fantastice, care îi folosesc eroului în acțiunea sa: perie, năframa sau gresie care sunt în urechea calului, măciucă care lovește la comandă, masa care se pune singură, măgarul care scuipă bani, căciula care te face nevăzut, papucii cu care treci marea, etc.
Frumosul în basm apare sub mai multe aspecte. În primul rând este frumuetea fizică a eroilor principali, că trăsătura dominantă. Eroina principală, fie că este față de împărat sau nu, este frumoasă, încât întrece și strălucirea soarelui. Zânele sunt foarte frumoase și ajută eroul, deci sunt de partea binelui. Ele sunt capabile să renunțe și la condiția lor de zâne pentru a putea fi alături de alesul inimii (Broască țestoasă cea fermecată). Dar nu întotdeauna frumusețea fizică înseamnă că personajul este bun. Mama Albei ca Zăpada are chipul luminos, dar sufletul întunecat, fiind capabilă de mult rău. La fel și surorile Cenușăresei, care sunt frumoase, dar rele. Ielele sunt femei frumoase, dar rele, la fel cu unele vrăjitoare. Eroii principali, de cele mai multe ori sunt descriși ca fiind foarte frumoși, încât se îndrăgostesc de ei fetele de împărați și chiar zânele nemuritoare.
Alt aspect al frumosului în basm este natura. Există codri, vai păduri, flori de o frumusețe deosebită, fie că sunt de aramă, argint sau aur sau nu. Grădina împăratului din Prâslea cel voinic și merele de aur este atât de meșteșugită, cum nu mai există alta. Există copaci frumoși, în general metamorfozarea unor ființe omenești ucise (Cele trei rodii aurite), păsări măiestre cu cântec frumos, cai năzdravani, pentru obținerea cărora se presupun încercări grele. Frumosul îl găsim exprimat și în arhitectura palatelor. Acestea nu sunt opera de arhitect, în general, ci de magie. Palate au împărații, zmeii, zânele. Sunt palate de aur și topaz, în întregime de sticlă, care strălucesc în soare, cu grădini măiestre, sau palate strălucitoare pe fundul mărilor sau lacurilor, care uluiesc prin frumusețea lor (Broasca țestoasă-Ispirescu), sau în împărăția cerurilor (Lebedele-Andersen). Descrierea palatelor și a grădinilor care le înconjoară este sumară sau mai amplă, dar ambele dau un sentiment de uluire în fața atâtor frumuseți și bogății. Există frumusețe și în hainele personajelor, care au croială aleasă și sunt cusute cu fir de aur și de argint și pietre prețioase. Uneori hainele sunt dăruite de zâne sau ființe fantastice pentu a face pe cel ce le poartă de nerecunoscut chiar și pentru familie și a atrage toate privirile asupra lor. Mai ales hainele de nuntă sunt de o frumusețe ieșită din comun. Deși simțul simptuozității nu se poate tăgădui, atenția cade asupra materialelor rare și scumpe (aur și pietre prețioase) folosite atât în arhitectură, cât și în înveșmântare. Dar frumosul există și în caracterul personajelor: se poartă frumos cu toți, vorbesc frumos chiar și cu vrăjitoarele hâde, sunt respectuoși, miloși, blânzi și înțelegători față de animale, pe cere le ajută întotdeauna.
Prin aceste trei principii pe care le pune în valoare basmele au o mare valoare estetică nu numai pentru preșcolari, dar și pentru copii de vârstă mai mare.
CAPITOLUL II. DE LA BASMUL POPULAR LA CEL CULT
Basmul popular are caracteristici specifice: caracter oral (poate fi transmis prin viu grai, de unde și oralitatea că trăsătură definitorie a acestei specii), caracter anonim (autorul nu este cunoscut), caracter colectiv (variantele improvizate suferă anumite modificări în transmiterea sa pe cale orală), caracter sincretic (există o asociere a produsului folcloric cu alte sisteme de limbaj: coregrafie, gesturi), caracter tradițional (ca urmare a izvoarelor de inspirație aparținând folclorului). Acțiunea este liniară, structurată pe momentele subiectului, conform unui șablon împletind elemente reale cu cele fantastice, timpul nu este precizat (folosindu-se adverbe de timp precum: odată, demult, cândva), iar spațiul este vast și se desfășoară pe două planuri: unul real și altul fantastic, fabulos.
Basmul cult se definește prin prelucrarea structurilor populare ale speciei în cadrul unor opere originale, scriitorul punându-și amprenta asupra operei literare, păstrând funcțiile principale, formulele fixe, oralitatea, estompând de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul și în același timp reduce caracterul convențional al unor secvențe narative, adăugându-le semnificații și efecte specifice literaturii culte.
Deși prezent inițial doar în epica populară, basmul a pătruns și în literatura cultă la începutul secolului al XIX-lea (perioada de afirmare a esteticii romantice), prin culegerea apărută în anul 1812, a fraților Wilhelm și Jacob Grimm, Basme pentru copii și familie. Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia motivele și tehnicile narative ale acestuia. Basmul cult se definește prin prelucrarea structurilor originale ale speciei în cadrul unor opere originale, în care elementele folcloristice caracteristice speciei se asociază celor proprii operei unui scriitor. În plus, în basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosferă sau pe dimensiunea interioară a personajelor.
Deoarece la baza basmului cult stă basmul popular, acestea prezintă puncte comune, dar și caracteristici particulare specifice fiecărui autor. Așadar prima deosebire este că basmul cult are un autor cunoscut. Autorul basmului cult Povestea lui Harap-Alb este Ion Creangă, sau autorul basmului cult Făt-Frumos din Lacrimă este Mihai Eminescu. Aceștia respectă anumite trăsături ale basmului popular, însă și pe acestea le particularizează prin elemente de originalitate și stil. Intrarea și ieșirea din spațiul fabulos se face prin formula inițială și prin cea finală prezente și în basmul popular.
Caracterul de basm cult se argumentează nu numai prin faptul că opera are un autor cunoscut sau pentru că este transmisă pe cale scrisă, ci mai ales la nivel structural, stilistic și nu în ultimul rând la nivelul personajelor. Basmul se încadrează în categoria fabulosului, nu în cea a fantasticului, pentru că nu presupune nicio reacție specifică de teamă sau de ezitare a personajului, implicit a cititorului în fața evenimentelor supranaturale cu care se confruntă. Miraculosul presupune acceptarea de la început a supranaturalului, care nu suscită nici o surpriză, iar efectul asupra cititorului este delectarea, relaxarea. Fantasticul presupune faptul că personajul și cititorul, aflați în fața unui fenomen necunoscut, ezită între a-i da o explicație naturală sau supranaturală, ceea ce determină un sentiment de spaimă sau de neliniște. Fabulosul este categorie a fantasticului care desemnează personaje sau fapte imaginare, incredibile, de domeniul fanteziei, al supranaturalului, fără corespondent în lumea reală.
Inițial fantasticul desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor. Abia în estetica idealistă germană începe să se facă distincție între fantezie – lume imaginară, conținutul imaginației și fantezie – activitate creatoare care animă. Fantasticul nu trăiește decât în mijlocul fanteziei, singura care-l produce, legitimează și impune ca produs estetic specific. Pentru ca fantasticul să-și impună regimul este nevoie de o adevărată fisură a ordinii existente, o erupție directă, brutală și invincibilă a misterului în cadrul mecanismelor și previziunilor cotidiene ale vieții: invazia sacrului în interiorul ordinii laice profane, a supranaturalului în mijlocul naturalului, a fantasticului inadmisibil, absurd, imposibil, misterios în plin determinism comod și previzibil. Răsturnării ordinii previzibile a realității îi răspunde pe plan rațional contradicția dintre logic și ilogic. Fantasticul constituie o posibilitate permanentă a invaziei imposibilului sau imprevizibilului în domeniul explicațiilor cauzale. Visul fiind metoda cea mai normală și mai universală de adormire a rațiunii, oniricul sub toate formele – constituie un domeniu predilect al fantasticului.
Efectul imediat al oricărui text fantastic este confuzia, senzația de obscur și mister. Fantasticul crește din ezitare, confuzie și perplexitate. Misterul fantastic duce la multiplicarea sensului și bogăția de semnificații. Orice text fantastic se închide în propria sa semnificație care se cere descifrată în planul său de referință. Ceea ce echivalează cu postulatul limbajului fantastic pur, abstract, predispus a primi toate semnificațiile și interpretările posibile fiindcă el constituie de fapt propriul său termen de referință. Fantasticul vorbește un limbaj criptic. Întreaga simbolistică din lume, plastică sau textuală, participă la aceeași condiție a fantasticului: alegoriile, emblemele de orice speță, impresiile baroce. Există o iconologie fantastică, după cum există o simbolistică și o semantică fantastice produse de analogii și echivalente surprinse în interiorul unui univers cu, cheie.
Astfel orice text literar, inclusiv clasic poate deveni, fantastic prin lectură și descifrare simbolică. Fantasticul este consubstanțial literaturii. Ruperii de realitate, de rațiune și semnificație, îi corespunde, ca o corelație inevitabilă părăsirea timpului prezent, modificarea neașteptată a ordinii temporale obiective.
Fantasticul introduce în literatură o nouă dimensiune a duratei, un alt ritm al succesiunii momentelor, o cronologie inedită a evenimentelor realizată prin patru metode: înghețarea, încetinirea, accelerarea și inversarea timpului. În domeniul temelor literare scenariile cele mai tipice sunt regresiunea și anticiparea. În prima ipostază timpul trecut coboară în prezent, devine subit actual, constituie o prezență imediată, obsedantă. Fazele anterioare ale existenței (avataruri, metempsihoze) încep să ne copleșească adesea în sensul nostalgiei paradisiace. Anticiparea, la rândul său, aduce viitorul la nivelul și experiența prezentului imediat.
În bună parte literatura se confundă cu conștiința sa, cu sentimentul că ne aflăm în prezența unei construcții fictive imaginare, că totul este doar, literatură și câtuși de puțin realitate. În cazul fantasticului această condiție este esențială fără conștiința și emoția fantasticului ca realitate literară distinctă, recunoașterea și deci existența să devin imposibile.
Spiritualitatea primitivă nu cunoaște ruptura dintre ficțiune și realitate, normal și anormal (imaginar), sacru și profan (literar). Mitologia și istoria religiilor constituie din această cauză cel mai mare depozit de teme fantastice de care dispune umanitatea.
Ca noțiunea și sentimentul de fantastic să se constituie pe deplin este nevoie de apariția unei sensibilități și mentalități integral estetizate și demitologizate, capabile să guste fantasticul, în sine. Aceeași distincție se impune și între fantastic și feeric, varianta să literară, clasică cu care în parte se identificăîn cadrul noțiunii generale de, miraculos sau, fabulos.
Autorii de basme n-au noțiunea fantasticului. Ei fac și se complac în fantastic fără să știe, în timp ce esteticienii folcloriști o au adesea cu pătrundere prin analize morfologice interesante bazate pe tipologia funcțiilor fantastice și nefantastice. Orice tip de literatură are o geneză și prototipi folclorici și mai ales folosește imagini, fantastice.
Fantasticul exprimă visul treaz al individului, saltul dincolo de aparențe. Fantasticul devine mereu altul în timp și spațiu variabil în funcție de atitudinea, de ordinea inflexibilă a universului. Între fantastic și senzațional trebuie de asemenea făcută o distincție clară: în planul epic fantasticul nu exclude senzaționalul, ci îl implică sub forma misterului. Dar în timp ce senzationalul își găsește în cele din urmă soluția, elucidarea misterului fantastic ezită, amână, păstrează confuzia până la capăt. Rătăcirea într-un labirint fără ieșire nu este senzațională, ci fantastică. Legea sa nu este descifrarea, ci adâncirea misterului. Orice explicație îl distruge sau îl transformă într-un text senzațional care nu e fantastic.
Basmele populare sunt cele dintâi și cele mai pline de fantastic. Arta primitivă și arta populară sunt impregnate de fantastic. Proza fantastică modernă nu se va constitui din două registre semnificative ca pondere și valoare egale, ci va atrage după sine o semnificație unică. Semnificația generală ultimă a prozei fantastice va fi întotdeauna una suprareală în cadrul artisticului.
Vom găsi în etosul popular liniile miticului și magicului, feericului și legendarului. Alături de basm aceste linii devin expresive în structurile baladei și legendei, dar mai ales în ale erosurilor populare atât de răspândite până nu demult, fie în forme păgâne, fie contaminate de mitologia creștină conturând un soi aparte de narațiuni apocrife sau de narațiuni fantastice cu îndepărtate rădăcini într-o mitologie ce explică și raționalizează transfenomenalul existent prin convocarea să imaginativă. Pe drumul de la atitudinea mitică și ritualică la cea literară, narațiunea fantastică populară și apoi cea cultă au conservat nu numai principiul funcției, dar și experiențe formale ale acesteia, ceea ce probează existența unei mentalități coordonatoare.
O distincție între basmul popular și cel cult se face și la nivelul formulelor, care preiau o parte din rolurile celor din basmele populare, dar nu mai au aceeași expresivitate și culoare, consecință directă a faptului că basmul cult e transmis pe cale scrisă, nu orală. Adverbul, odată proiectează acțiunea într-un timp mitic, nedeterminat, anunță convenția ficțiunii ce preia rolul comparației (ca niciodată), dar renunță la parafraze sinonimice de tipul: pe când făcea plopul pere și răchita micșunele – care au strict rolul de captare a atenției unui public. Simetric, formula finală are rolul de a realiza ieșirea din lumea ficțiunii. Deși în esență basmul cult este diferit de cel popular, acesta respectă structura, fiind prezente majoritatea funcțiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozițiunea sau situația inițială este reprezentată de formula inițială, intriga corespunde dezechilibrării situației. Desfășurarea acțiunii fiind mai amplă corespunde mai multor funcții precum: plecarea eroului, scopul urmărit care se schimbă de obicei, întâlnirea cu reprezentanții răului și probele curajului; este structurată pe mai multe episoade. Punctul culminant este corespunzător pedepsirii răului, iar deznodământul răsplătirii eroului și nunții.
Basmul cult este mult mai complex decât basmul popular datorită faptului că autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiecție personală. Acesta intervine la nivelul spațiului cu toposuri, locuri care aparțin spațiului real (țară, pădure, ostrov, pod) dând un aer realist basmului, dar imprimă și o doză de generalitate prin repere spațio-temporale nedeterminate: Era odată, Într-o țară.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea. Narațiunea este dramatizată prin dialog, care îi dă un ritm alert. Dialogul are o dublă funcție: de a aduce acțiunile în fața cititorului (ca în teatru) și de a caracteriza personajele indirect. Fantasticul este prezent și în basmul cult. Acesta se concretizează la nivelul personajelor. Nepotrivirea de mentalitate dintre părinți și copii este prezentă și aici (conflictul dintre crai și fii săi în Povestea lui Harap-Alb, sau faptul că tânărul considera că războiul purtat cincizeci de ani de tatăl său n-ar avea vreun rost și de aceea se leagă frate de cruce cu fiul vrăjmașului în Făt-Frumos din Lacrimă).
Basmul cult este mai complex, eroul parcurge un drum inițiatic și trece mai multe obstacole decât eroii din basmele populare, dar respectă un aspect al basmelor populare: este cel mai mic dintre frați. Spre deosebire de basmele populare eroul nu are însă nici o putere supranaturală și nici o calitate specifică unui erou de basm. Ca în orice basm are ajutoare, care au un rol important în inițierea eroului, el neputând trece nici o probă fără ajutorul lor.
În Folclor literar românesc, autorii Mihai Pop și Pavel Ruxandoiu evidențiază că specia epică a basmului coincide cu „o operă de artă capabilă să reflecteze, o lume cu totul aparte, a cărei dimensiune se raportează la fantastic, având totuși suport în realitate, dezvoltând un subiect bazat pe eternul conflict dintre voință și iluzie, evidențiindu-se totuși că, nu există contrarii care să, nu poată fi rezolvate, iar particularitatea acestui gen de creație se identifică unor esențe dezvoltate în timp și mizează pe atmosfera interioară”. Această definiție nuanțează doar câteva dintre caracteristicile basmului, specie literară cultivată din cele mai vechi timpuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiționale, se povestesc întâmplări fantastice prin care oamenii au năzuit către crearea unor spații plăsmuite hiperbolic, către tipuri umane capabile să întruchipeze perfecțiunea în lupta cu forțele supranaturale, întruchipând principiul răului (din domeniul irealului).
Este o povestire scurtă, care pune în scena evenimente sau personaje imaginare, fără ca acestea să fie reale sau să semene cu realitatea. Basmul recurge adesea, dar nu întotdeauna, la miraculos. La origini era o specie orală, care se transmitea prin viu grai și la care contribuiau epic mai mulți autori/generații. În literatura română, datorită originalității lor, există o tipologie diversificată a basmelor culte, acestea putând fi în proză, în versuri sau dramatizate: basmul-feerie, de obicei dramatizat (Sânziana și Pepelea – Vasile Alecsandri), basmul-nuvelă, mai apropiat de realitate (Soacra cu trei nurori-Ion Creangă), basmul-poem, cu numeroase și accentuate note stilistice originale (Făt-Frumos din Lacrimă – Mihai Eminescu), basmul-parodie, cu accent pe caricatură (Dămult, mai dămult – I.L.Caragiale), basmul-idilă, în care elementele lirice domină (Crăiasa Zânelor – George Coșbuc), basmul-științific, unde fabulosul este mai puțin prezent sau vizează un domeniu științifico-fantastic (Ber Căciulă de I. C. Visarion).
Dacă marii creatori ca Mihai Eminescu, Ion Creangă, Frații Grimm, H.Ch. Andersen, Charles Perrault adoptă în realitate o viziune originală, inconfundabilă, povestitorul popular dezvoltă în așa fel discursul fantastic, încât lasă câmp liber spontaneității, care devine o trăsătură specifică basmului popular.
2.1. Eminescu și basmul cult – Făt-frumos din lacrimă
Încă din copilarie Eminescu a îndrăgit comorile creațiilor populare ascultând cântece, povești și ghicitori, cum mărturisea el mai târziu:
„Povesti și doine, ghicitori, eresuri
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară
Abia înțelese, pline de înțelesuri…”
Admirația pentru creațiile populare nu l-a părăsit niciodată, ci el a cules mereu comori populare, care i-au fost nesecat izvor de inspirație, astfel că, de la un capăt la altul opera sa e străbătută de motive și elemente ale înțelepciunii și artei populare. Eminescu nu a imitat însă poporul, nu i-a furat creația pentru a-și face o deșeartă glorie personală. El a folosit experiența artistică a poporului pentru a aduce o contribuție personală creației naționale, pentru a-i lărgi orizontul, pentru a o îmbogăți. Profundul caracter popular este una din calitățile remarcabile ale creației lui Eminescu, care o pune la adăpost de moarte și uitare.
Eminescu și-a construit o viziune despre lume profund originală, care-l reunește cu creatorii romantici, singularizându-l în același timp în rândurile lor. Răsturnând legile lumii pe dimensiuni cosmice, el s-a adresat folclorului și miturilor străvechi și a edificat un univers propriu care trăiește în fiecare fragment al operei sale. Eminescu este un povestitor fantastic, câteva din frumusețile cele mai de seamă ale artei românești de-a povesti au căzut din condeiul poetului.
Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic și elementul fabulos, dar spre deosebire de creația folclorică scriitorul folosește tehnica detaliului pentru conturarea romantică a portretelor. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii sugestive pentru ilustrarea trăsăturilor, creând portrete lineare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului sau artistic.
În basmul eminescian se îmbină fabulosul cu realul, personajele având puteri supranaturale, eroi tipici de basm: împărați și împărătese, feți-frumoși și fiice de crai, Muma-Pădurilor sau zmei înfricoșători. Modalitatea narativă se remarcă prin absența mărcilor formale ale naratorului obiectiv, de unde reiese distanțarea acestuia de evenimente. Acțiunea se fundamentează pe conflictul dintre forțele binelui și forțele răului, iar triumful constă în triumful binelui, în acest basm iubirea învinge toate piedicile.
Acțiunea basmului se petrece într-un timp fabulos și un spațiu nesfârșit, în acest cadru spațio-temporal mitic derulându-se întâmplările reale și fabuloase la care participă personaje cu puteri supranaturale. Așadar, relațiile spațiale și temporale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic și a spațiului imaginar nesfârșit. Natura este personificată, în totală armonie cu sentimentele și trăirile eroilor, participând la emoțiile lor, fiind ea însăși un personaj fabulos. În descrierea naturii, tipică romantismului, naratorul include pauze descriptive prin care întrerup firul epic. Eminescu folosește în acest basm și motivul metamorfozei, când Făt-Frumos este transformat în floare de fata Genarului.
De remarcat în acest basm este prezența motivului lunii, ea fiind singura care observă și participă la toate întâmplările, ocrotind iubirea, precum și motivul oniric, „visa în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineții…”. Basmul prevestește debutul prozei fantastice: „oamenii nu erau decât în germenii viitorului” și la scurgerea ireversibilă a timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire, „pentru feții-frumoși vremea nu vremuiește”.
Spre deosebire de alți eroi, eroul eminescian împrumută trăsăturile flăcăului de la țară, se îmbracă în straie populare, știe să cânte dumnezeiește la fluier doine și hore. El parcurge un drum inițiatic, trebuind să treacă probele necesare unei experiențe de viață. Ceea ce îl particularizează este farmecul pe care îl exercită asupra fetelor, care-i devin devotate și prietene de nădejde, ajutându-l să învingă piedicile. Dacă în alte basme vin în ajutorul lui Făt-Frumos voinici, sfinte, insecte, animale, zâne, monștri, aici fetele sunt cele care îl sprijină cu loialitate, chiar împotriva propriilor părinți.
În proza lui Eminescu apar comparațiile morale, adică acelea care ilustrează și întăresc o trăsătură văzută, printr-una spirituală. Astfel, în Făt-Frumos din Lacrimă, eroul împreună cu fata răpită „fugeau prin noaptea pustie și rece ca două visuri dragi”, „luna palidă trecea printre nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise tulburi și seci”. Astfel, prin derogare de la funcțiunea mai generală a comparației, care este aceea de a sensibiliză spiritul, comparația lui Eminescu spiritualizează sensibilul, în acord cu întreaga tendință a artei lui scriitoricești. Când n-avem de-a face cu comparații morale, Eminescu ne oferă unele dintr-o categorie care, departe de a spori gradul de sensibilitate a viziunilor sale, le împuținează mai degrabă consistenta lor materială, promovându-le către fantomatic și diafanitate („o fată mai albă ca argintul crinului”, „anii vieții lui…ca o frunză pe apă”.
Cu Eminescu se poate spune că intrăm în fondul adevărat al basmului cult, având un pas înainte către aceea culme a geniului popular românesc, care este Ion Creangă. Sub trei aspecte trebuie abordată contribuția lui Eminescu la afirmarea basmului cult: de autor veritabil de basm cult (Făt-Frumos din Lacrimă), autor de basme (Călin Nebunul, Fata în grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp) și implicarea basmului în operă (Călin-file din poveste și Luceafărul). Basmul popular cules de Eminescu este stilizat până peste marginile creației populare, căpătând girul geniului eminescian. Se confirmă încă o dată afirmația lui Călinescu, potrivit căreia Eminescu, pe ce punea mâna, se făcea aur. Creația sa lirică, în care se amestecă motive romantice cu motive folclorice reprezintă o dovadă în acest sens. Prin urmare, valoarea basmului sau nu stă în fondul narativ (ceea ce se petrece se cunoaște dinainte, nu diferă cu obișnuitul fond narativ al basmului popular), ci în descrierile romantice.
Eminescu tratează materia obștească a unui basm popular asemenea junimiștilor. Peste materia comună și câteva detalii stilistice ale povestirii, păstrate din arsenalul povestitorului popular, cum sunt, de pildă, frazele stereotipe revenind ori de câte ori anumite situații analogice se refac, elementele artistice ale povestirii de dilata și cresc mult peste nivelul obișnuit poporului. Intensitatea fastuoasă a culorii deosebește basmul lui Eminescu de modelul lui popular în măsură care separă un banchet princiar de un simplu ospăț țărănesc. Dar ezista, în stilizarea eminesciană a basmului, nu numai mai mult aur și argint, mai multe pietre prețioase, nu numai o intensificare a ornamentului fabulos, dar și o atitudine descriptivă, atentă la nuanțele aparentei și ale expresiei, prin care se simte clar că poetul a părăsit terenul propriu-zis al artei populare.
Făt Frumos din Lacrimă
Făt-Frumos din Lacrimă devine operă originală datorită resurselor artistice specifice personalității poetului. Tema basmului este similară cu cea a basmului popular: lupta dintre bine și rău, îmbinând motive ca: biblic (lacrima icoanei), călătoriei, prieteniei, iubirii. Mihai Eminescu lărgește însă mult, depășind aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, că relația dintre om și timp, raportul dintre viață și moarte, sau cosmic și terestru. Subiectul are multe elemente caracteristice basmului popular, dar modalitățile de realizare sunt specific eminesciene.
Păstrând formula tradițională introductivă: „În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului…”, prin notele lui de originalitate, basmul eminescian adâncește și depășește modelul popular, deși îi va păstra în mare măsură tiparele.
În vremea veche, cum spun toate basmele, trăia „un împărat întunecat și gânditor ca miaza-noaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. Acest împărat „care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soției lui tinere, nici la poveștile bătrâne…” se războia de cincizeci de ani cu un vecin al lui. Plecă obosit la luptă, iar împărăteasa lui tânără își plângă singurătatea.
Făt-Frumos se naște în mod miraculos din lacrima unei icoane vechi. La nașterea copilului „împăratul surâse, soarele surâse și el în înfocata lui împărăție chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin și veselie(…)”.
El era un „fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii, care creștea într-o lună cât alții într-un an”, iar când ajunge mare pleacă să se lupte cu oștile împăratului cu care tatăl său se luptase ani în șir.
Elementele portretului sunt în antiteză. Deși fiu de împărat, Făt-Frumos este îmbrăcat în port țărănesc. Veșmintele țărănești, prin transfigurare poetică, primesc valori simbolice: durerea mamei, țesută în borangic, dragostea fetelor, prinsă în cordele și mărgele. Fluierele cântă unul doine, altul hore, deci primul exprima dor, al doilea jale și bucurie. „Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeșa de borangic, țesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele și cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mparati, își puse-n brâul verde un fluier de doine și altul de hore, și, când era soarele de două sulițe pe cer, a plecat în lumea largă și-n toiul lui de voinic.”
Înarmat cu un buzdugan, Făt-Frumos ajunge în a treia zi la palatul împăratului dușman, dar tinerii nu se mai luptară, ci legară frăție de cruce. Spre a scăpa împărăția fratelui său de cruce de urgia Mamei-Pădurilor, care pe unde trecea fața pământului se usca, satele se risipeau, târgurile se năruiau, o vrăjitoare hâdă, care în fiecare an lua ca bir al zecelea copil, Făt-Frumos pleacă pe urmele ei și o omoară, iar pe fața acesteia, frumoasă Ileana Cosânzeana, și-o face mireasa. Întors la prietenul său, acesta îi mărturisește iubirea sa pentru fata Genarului, iar Făt-Frumos pleacă să i-o aducă.
Pe fată o găsește într-un castel, singură, precum un geniu într-un pustiu. Primele două încercări de răpire dau greș. Genarul, eroul creat de bogată imaginație a lui Eminescu, „un om înalt și voinic”, căruia-i plăcea să-și petreacă tot timpul la vânătoare, nu se răzbună prima dată, fiindu-i milă de frumusețea și tinerețea sa, dar a doua oară îl aruncă în cer, iar „Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenușă în nisipul cel fierbinte și sec al pustiului”.
Transformarea lui Făt-Frumos într-o mână de cenușă nu poate fi acceptată, de aceea: „din cenușa lui se făcu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori nalți, verzi, stufoși răspândeau o umbră răcorită și mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înțeles că jelea într-o lungă doina pe Ileana, împărateasa cea bălaie a lui Făt-Frumos.” Dar menirea lui ca existența nefiind împlinită, forță miraculoasă (Domnul Isus) îi permite întoarcerea, și astfel izvorul se transformă în strălucitorul Făt-Frumos. Drama omului, cauzată de neputință, este astfel micșorată.
Făt-Frumos, preschimbat în floare de fata Genarului, afla de unde are acesta calul și pleacă și el la baba de la malul mării. Pe drum ajuta un țânțar și un rac, care îl vor aju ta și ei în găsirea iepelor. Eroul știe că baba adoarme adânc la răscrucea nopții și va schimba mersul timpului „Făt-Frumos aruncă buzduganul în nori și lovi Miază-noaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ și croncani jalnic de douăsprezece ori.” Ceea ce realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate.
Ajuns din nou la casa Genarului o răpește pe față, iar Genarul nu-i mai ajunge: „calul zbura ca un demon urmărit de un blestem prin negura nopții.” Deși Genarul nu folosea creaturile nopții, va fi exilat în împărăția norilor. Astfel își ține făgăduiala făcută fratelui său de cruce și-i aduce de soție pe fata Genarului. Întors acasă o găsește pe Ileana orbită de plâns, dar în urma unui miracol ea își recăpătă vederea și basmul se încheie cu tradiționala nuntă.
Complexitatea tematică generează o bogată structură a formei. Narațiunea se va organiza în mai multe momente: nașterea lui Făt-Frumos, hotărârea acestuia de a înfrunta singur dușmanul, lupta cu Muma-Pădurilor și descoperirea iubirii, încercările de a o răpi pe fata Genarului și moartea lui Făt-Frumos, revenirea acestuia la viață, înfrângerea babei și obținerea calului năzdravan, răpirea fetei Genarului și nunta. Totuși, faptele pot fi grupate în jurul a trei încercări la care este supus Făt-Frumos: confruntarea cu forțele miraculoase simbolizate de Muma-Pădurilor, baba care stăpânea caii năzdravani și Genar.
Miraculosul este diferit și bogat ca prezență în narațiune. Astfel, timpul este al vieții, dar și al morții, al zilei, dar și al nopții. El poate fi oprit din curgerea lui de forță și voința omului. Pământul este tărâmul vieții, iar Luna, al vieții de după moarte. Miraculosul ajută omul în realizarea aspirațiilor sale. Muma-Pădurilor și baba vrăjitoare sunt forțe ale răului care se opun omului. Genarul, creație eminesciană, apare ca simbol al exagerării dragostei părintești. Eminescu folosește elemente fantastice întâlnite în basmele populare; ele însă capătă o originalitate specific eminesciană, datorită bogăției imaginilor artistice, epitetelor și metaforelor cu care le împodobește. Din peria aruncată de Făt-Frumos în calea babei „se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze și de un urlet flămând de lup”; din cute „se ridică din pământ un colț sur, drept și neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori”; iar năframa aruncată se transformă într-un lac cu „un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglinda bălaie se scaldă în fund luna de argint și stelele de foc”.
Referitor la personajele basmului, unele sunt realizate în dimensiunile realității, altele sunt înzestrate cu trăsături supranaturale, altele sunt simboluri ale naturii, ale obiectelor înconjurătoare. Făt-Frumos, cu perseverență și dârzenie, învinge toate greutățile ce i se pun în cale și reușește, cu istețimea și curajul sau să ajungă la țintă. El este omul din popor: cinstit, drept, curajos, dornic de a face bine, credincios dragostei și prieteniei. Personajul feminin este Ileana, logodnica sa, care-l ajută să învingă.
Acest basm este scris în limba poporului, cizelată cu deosebită măiestrie de Eminescu și împodobită cu imagini de o rară forță sugestivă. Bogăția figurilor stilistice crează o atmosferă de feerie specifică basmului eminescian. Ileana are ochii albaștri ca undele lacului; tinerii de la ospăț erau frumoși că zilele tinereții și voioși ca horele; împărăteasa, mama lui Făt-Frumos, era tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei, iar tatăl său, împăratul, era întunecat și gânditor ca miază-noaptea. Dar alături de imaginile poetice create prin expresii artistice făurite de poet sunt folosite într-o îmbinare armonioasă și cuvinte din limba vie a poporului; casa Mamei-Pădurilor e înfățișată ca o casă țărănească care steclea la lumina lunii și avea straturi de flori, iar fata torcea pe prispă.
Prin toate elementele caracteristice speciei, basmele create de Eminescu contribuie la dezvoltarea imaginației copiilor, dar și la prețuirea înaltelor calități morale reliefate în basm. Mai mult decât alte basme, basmul eminescian contribuie la educația estetică a copiilor, la dezvoltarea posibilităților lor de înțelegere a frumosului, la însușirea unei limbi bogate în expresii artistice.
Formula tradițională de încheiere exprimă din nou ideea basmului, aceea a dorinței de a trăi în armonie, frumusețe și de a învinge timpul și noaptea. Basmul consacră victoria iubirii și împlinirea ei prin nuntă, a prieteniei, a dreptății, a vieții asupra morții: „Și-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți, iar dacă a fi adevărat ce zice lumea că pentru feții-frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi”.
2.2. Ion Creangă și basmul cult – Povestea lui Harap-Alb
Ion Creangă este unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române prin romanul autobiografic Amintiri din copilărie, prin poveștiri, prin nuvele și prin basme culte. El a valorificat din plin caracterul tradițional al basmului în creațiile sale inspirate din literatura populară, ceea ce a determinat după primele sale publicații să fie numit de către Titu Maiorescu autor poporal. Studiile de mai târziu realizate pe baza scrierilor sale epice au demonstrat că Ion Creangă depășește însă acest stadiu, căci scriitorul doar asimilează un fond folcloric, dar originalitatea lui extrage clar esență, o prelucrează, o dezvoltă, iar noutatea intervine prin analiza următoarelor niveluri ale operei: arta povestirii, fantasticul umanizat, umorul, limbajul. Spre deosebire de basmul popular, în basmul său tema confruntării binelui cu răul este subordonată temei centrale, și anume norocul, împlinirea destinului.
Basmul Povestea lui Harap-Alb este încadrabilă în categoria basmelor culte, deși se întâlnesc și motive comune cu cele ale basmului popular: prezența formulelor, tema călătoriei, motivul mezinului, cifrele simbolice, lupta dintre bine bine și rău, elemente supranaturale (puterea furnicilor și a albinelor), motivul apei vii și a celor trei smicele, finalul fericit.
Formula inițială este mult mai amplă decât în basmele populare, oferă mai multe informații și de asemenea avertizează convenția dintre narator și cititor, aceea de a se accepte orice fără a cere explicații: Amu cică era odată. În formula de început se oferă și o explicație a faptelor ulrerioare și se prefigurează obstacolele pe care le va trece mezinul, dar și rolul acestuia: „și apoi pe vremurile acele, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe apă și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate, și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi”. Aici se oferă imaginea unei lumi primitive care așteptă un erou care să o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot la început naratorul intervine direct, autodefinindu-se și schițându-și statutul de autor al operei: „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul povestirii”.
De asemenea și formula finală este mai amplă decât în basmele populare și subliniază mai multe aspecte. Sunt prezentate personajele care participă la nunta: soarele și luna, care reprezintă simbolurile prin care a fost binecuvântat Harap-Alb, împreună cu tot restul universului, dar și „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, care este un personaj al spațiului real. În acest final se eternizează momentul: „și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”, la fel ca în basmele populare, dar spre deosebire de acestea se conturează bogăția de natură morală a acestui basm printr-o reflecție asupra realității sociale: „Iar pe la noi, cine are bani, bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă”.
În basmul lui Creangă narațiunea se îmbină cu dialogul cu o măiestrie aparte „Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topește povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor”. Fantasticul este prezent și în basmul lui Creangă: Spânul care are capacitatea de a-și schimba înfățișarea, Sfânta Duminică care se transformă în aburi (la nivelul personajelor), calul care zboară și vorbește, fiica împăratului Roș care se preface în pasăre (la nivelul faptelor).
Creangă particularizează basmul prin umanizare și localizare; el pornește de la modelul popular și reactualizează teme de circulație universală. Introducerea realismului în acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap-Alb; acest aspect este prefigurat încă din titlu (deși este basm se numește poveste), acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme, care subliniază caracterul fantastic, făcând legătura cu povestirea, istorisirea și având notă puternic realistă. Ca în orice alt basm, și în acest basm eroul are ajutoare, însă aici toate personajele au un rol important în inițierea lui Harap-Alb: el neputând trece nici o probă fără ajutorul lor: ființe cu puteri supranaturale (Sfânta Duminică, cei cinci monștri), animale fabuloase (calul năzdravan, crăiasa albinelor și a furnicilor), obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apă moartă, smicelele de măr).
Ființele din basm sunt simple măști pentru felurite tipuri de indivizi; astfel și personajele din basm reprezintă tipologii umane: Spânul este tipul impostorului, Sfânta Duminică reprezintă înțelepciunea sătească dată de vârstă. Localizarea se face și prin monstre de filozofie țărănească: ”ai să scapi de toate cu capul teafăr că norocul te ajută”, credința în destin, noroc și în Dumnezeu: „nu e după cum gândește omul, ci după cum vrea Domnul”. Limbajul folosit plasează acțiunea într-un spațiu geografic, prezent în majoritatea operelor lui Creangă prin regionalisme și expresii specifice, și anume teritoriul Moldovei.
O altă particularitate și un element de originalitate al lui Creangă este introducerea umorului în basm. De la un capăt la altul, cu mici excepții, opera lui Creangă este „un hohot de râs”, râsul țăranului cu concepție optimistă de viață. Umorul este realizat prin exprimarea poznașă, mucălită, într-o șiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi, combinații neașteptate de cuvinte (Te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi), caracterizări pitorești cu ajutorul cuvintelor familiale (zgâție de fată, care de care mai chipuș și mai îmbrăca, de se târâiau ațele și curgeau oghelele după dânșii), vorbe de duh (Vorba ceea: dă-i cu cinstea să piară rușinea), autopersiflarea (Ș-un păcat de povestariu,/Fără bani în buzunariu), ironia, caracterele personajelor, poreclele personajelor, situațiile și întâmplările la care sunt supuși eroii, diminutive cu valoare augmentativă.
Arta narativă a lui Creangă se ilustrează și prin familiaritatea cu care se adresează cititorilor, realizată prin vocative, imperative, pronume și verbe la persoana I și a-II-a, repetiția (la calic slujești, la calic rămâi), interjecții (și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap), exclamații, invective eufemistice (al dracului onanie de om), folosirea dativului etic, diminutive, formule specifice (toate că toate; de voie, de nevoie; vorba cântecului), proverbe și zicători, expresii populare, regionalisme.
La nivel structural, basmul respectă tiparul narativ al celor populare stabilit de Vladimir Propp în studiul Morfologia basmului din 1928: situația inițială de echilibru este anunțată prin existența celor doi frați, Craiul și împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt; dezechilibrul coincide absenței unui moștenitor al tronului lui Verde-Împărat, care are numai fete; călătoria mezinului se face în scopul refacerii echilibrului, ceea ce reprezintă finalul fericit.
Creangă întrerupe însă ritmul alert al desfășurării acțiunii din basmele populare prin pasajele care depășesc schematicul tipar narativ, care permit manifestarea intenționalității artistice a prozatorului cult ce exploatează dramatizarea acțiunii prin dialog sau funcțiile expresive ale descrierii în portretele celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb. De exemplu portretul lui Gerilă este dominat de dimensiunea hiperbolică realizată prin augmentative, prin personificarea naturii ce tremură sub răsuflarea lui, prin oximoronul cu valoare conclusivă foc de ger era, întărite de adresările directe către cititor (ce să vă spun?). Tot astfel, discuția din căsuța de aramă este o monstră de umor sănătos popular, de oralitate humuleșteană, umanizând fantasticul.
Personajul principal al basmului cult este mezinul, dar el nu mai reprezintă modelul de frumusețe fizică și morală din basmele populare, anunțat prin superlative de tipul creștea într-un an cât alții în zece, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calitățile excepționale de erou, ci este un traseu inițiatic parcurs de un tânăr la început naiv și lipsit de experiență, la sfârșit capabil de a conduce o împărăție. Trei etape se disting în procesul său de formare: mai întâi el este mezinul craiului, tânărul lipsit de inițiativă, boboc în trebi de-aiste, luminat crăișor, cum îl numește, prin antifrază, bătrâna cerșetoare.
Drumul său de inițiere este punctat cu spații cu valoare simbolică: podul (semnifică trecerea peste o nouă treaptă a ființei, atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât și la întâlnirea cu furnicile). După trecerea primului pod, dincolo de spațiul protector al casei părintești, lipsa de maturitate este sancționată), fântâna (loc în care se face schimbul identitar dintre mezin și Spân, scenă a unui botez simbolic al protagonistului, care capătă acum un nume oximoronic cu valoare simbolică, reprezintă începutul inițierii spirituale), pădurea (labirint a cărui parcurgere nu poate lipsi din experiența de maturizare a nici unui tânăr, simbol ambivalent, loc al morții și al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă și alta va începe de la un loc i se închide calea și încep a i se încurca cărările). Decapitarea eroului este ultima treaptă a inițierii, având semnificația coborârii în infern, dar mai înseamnă și eliberarea tânărului de jurământ. Dacă eroul popular era supus la numai trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea sălăților ursului și a nestematelor cerbului, noaptea petrecută în căsuța de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei împăratului Roș, găsirea și identificarea acesteia.
După ce își dovedește milostenia și generozitatea ajutând albinele să-și găsească un stup și ocolind nunta furnicilor, trecând astfel pe un nou pod, Harap-Alb întâlnește cele cinci arătări ce întruchipează focul, apă, pământul și aerul: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lați-Lungilă. El învață să aprecieze fiecare om pentru calitățile sale, dar și să-și accepte limitele, toleranța fiind noua sa calitate. Ajunși la curtea împăratului Roș, în timpul certei din căsuța de aramă eroul dovedește capacitatea de a media un conflict, împăcându-i, după cum probele ce constau în epuizarea mâncării și a băuturii sau în separarea macului de nisip îi confirmă spiritul de lider. Ultimele probe au o valoare inedită fiind legate de cucerirea fetei împăratului. Ea trebuie să plece cu voinicul, dar se umanizează prin dragostea pentru el.
Față de Făt-Frumos protagonistul basmului cult nu este un model excepțional, trăsăturile sale țin de sfera umanului: milostenie, generozitate, spirit de sacrificiu, toleranță, spirit de lider, capacitatea de a media conflicte, de a disocia aparența de esență. Procedeele de caracterizare sunt indirecte. La începutul operei mezinul nu acționează ca Făt-Frumosul înțelept și atotștiutor cu care ne-au obișnuit basmele populare, ci este lipsit de îndrăzneală (nu insistă la crai să-i permită plecarea decât la sfatul bătrânei), naiv (duce tava cu jăratec celui mai frumos cal), se teme și este încurajat de cal, cade în cursa Spânului deși tatăl său l-a sfătuit să se ferească de de el, se plânge de câte ori acesta îl va trimite după sălățile ursului sau nestematele cerbului. Toate experiențele pe care le va parcurge au astfel rolul bine definit de a-l maturiza în vederea moștenirii tronului împărătesc.
În acest basm alte personaje sunt considerate inițiatorii mezinului: tatăl, calul, bătrâna cerșetoare/Sfânta Duminică, dar mai ales Spânul, cel mai important dintre inițiatori prin duritatea probelor la care-l supune. Ca Spânul e principalul inițiator o dovedește faptul că în final îl eliberează pe Harap-Alb de jurământul de la fântână prin tăierea capului. Deși Spânul i-ar fi putut tăia capul la ieșirea din fântână, nu o face, preferând să-l transforme în slugă, căci el știe, ca și calul, Sfânta Duminică sau Craiul că i-a fost scris să devină împărat. Probele la care îl supune Spânul pot fi considerate lecții de viață, Spânul devenind un părinte spiritual, în măsura în care îi atribuie eroului o identitate. Până la coborârea în fântână eroul era numit doar mezinul. Prețul ieșirii din fântâna este dobândirea unei identități, dar pierderea temporară a statutului social. Astfel, Creangă operează o modificare esențială și la nivelul personajelor negative.
Calul nu este un simplu animal înzestrat cu darul vorbirii, el a mai parcurs acest drum și cu tatăl eroului, are puteri supranaturale (zborul până la cer) și facilitează inițierea lui Harap-Alb: nu intervine să dejoace planul Spânului, pentru că știe că această etapă este obligatorie în maturizarea viitorului împărat, este cel care îl îmbărbătează pe mezin și îl duce la Sfânta Duminică, astfel încât se poate vorbi desre o complicitate a acestor inițiatori.
Auxiliile personajului – cei cinci prieteni – nu sunt încadrabile în categoria fabulosului specific basmului popular, deoarece ei sunt în primul rând oameni care au o trăsătură exagerată prin caricaturizare: sunt forțe primordiale ce reprezintă fantasticul umanizat (antropomorfizat).
Egalând pe Eminescu și Caragiale, Ion Creangă este o expresie a geniului creator al poporului român, a cărui operă înfruntă veșnicia și călătorește prin timp, numele său este astăzi totuna cu lumea nemuțitoare a basmelor sale.
Originalitatea basmelor și povestirilor lui Creangă
Maiorescu îl socotea pe Creangă, la început, un scriitor popular, povestitor de povești folclorice. Se pot într-adevăr găsi prototipuri ale poveștilor sale în folclorul universal, dar, ce e curios, mai puțin local. Astfel, Soacra cu trei nurori seamănă cu Soacra din culegerea armenească a lui Mina Ceraz.
Tema din Capra cu trei iezi seamănă cu fabulă (cu surse folclorice) a lui La Fontaine, Le loup, la chevree le chevreau; Punguța cu doi bani există în Panchatantra și la Esop; Dănilă Prepeleac seamănă cu Hâns im Gluck din colecția Fraților Grimm; cu Leș trocs de Jean Baptiste din Contes populaires de Lorraine de Emm. Cosquin și cu Ivanco medvetka, basm bașchir din colecția A.N. Afanasev (tot aici basmul rusesc Ivanco fiul ursului); Povestea porcului o găsim în Straparola de Caravaggio (Îl ire porco) în Contes de fees de Contesa d’Aulnoy (Le prince Marcassin), în basmele săsești culese de Iosif Haltrich (Das Borstenkind); Povestea lui Stan Pățitul e pe tema pactului cu diavolul din legenda lui Faust; Povestea lui Harap-Alb poate fi recunoscută în culegerea de povești grecești a lui Emile Legrand (Omul fără barbă) și în culegerea poloneză a lui Glinski (Prințul Slugobal și cavalerul nevăzut).
În poveștile orientale, arap e sinonim cu slugă, așa cum ajunge, datorită Spânului, feciorul de crai. La ruși găsim pe Gerilă (Studenet), Flămânzilă (Ibiedalo), Setilă (Opivalo), la cehi pe Omul-Lung-Lat (Lați-Lungilă) și omul cu ochi de jăratic (Ochilă). Fata babei și fata moșneagului are un echivalent în Le tre fâțe de Giambattista Basile, altul în Leș fees și Cendrillon de Perrault, și altul în Cum a slujit, așa a pățit de Vuk Karadzic. Ivan Turbincă are paralele portugheze, maghiare și ruse. Prostia omenească poate fi comparată cu basmul englezesc The three sillies, în fine, Făt-Frumos, fiul iepei e asemănător cu basmul sloven Cobilici. Creangă nu citise aceste povești, ci doar auzise anumite motive. Creangă nu e un folclorist, ci un prozator, un autor cult.
Într-adevăr, ceea ce sare în ochi în poveștile lui Creangă este lipsa lor aproape totală de fantastic. Doar peripețiile sunt uneori fantastice, dar eroii au virtuți omenești. Deoare ce sunt observații ale unui moralist clasic, tipurile sunt schmatice, date de la început. Observația, sumară și ea, are în vedere adevărul moral, rezultat din experiență. Capra cu trei iezi e o fabulă pe tema copiilor care nu ascultă sfaturile materne și a faptelor rele ce nu rămân fără plată. La fel Punguța cu doi bani, pe tema absurdității avariției și capriciilor hazardului. Dănilă Prepeleac expune rolul experienței în viața omului care pentru a prinde minte trebuie să treacă prin cât mai multe încercări. Povestea porcului înfățișează, reluând vechea legendă a lui Amor și Psyche, urmările nesăbuinței în dragoste. Povestea lui Harap-Alb este în cea mai mare parte istoria probelor de curaj pe care un tânăr trebuie să le treacă pentru a se ilustra. Fantasticul pare mai accentuat în Ivan Turbincă, fiindcă eroul poseda un instrument magic de supunere a spiritelor rele, inclusiv a morții, Ivan fiind soldatul fără frică de moarte.
Poveștile lui Creangă au o desfășurare dramatică, mijlocul obișnuit de prezentare al eroilor fiind dialogul sau monologul. Mai mult decât prin ceea ce fac, eroii se caracterizează vorbind. Ironia și jovialitatea sunt cele două constante ale operei lui Creangă. Creangă are temperamentul optimist, sub masca mulțumirii de sine se ascunde, însă, nu puțină amărăciune.
Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific străvechi al basmelor, însă Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc de unde reiese și originalitatea unică a basmului sau. Personajele sale au un comportament, gesturi, o psihologie, o mentalitate și un limbaj care amintesc de lumea concret țărănească humuleșteană. Prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existență care poate fi localizat geografic și istoric, iar personajele se comportă țărănește și vorbesc moldovenește.
Harap-Alb nu se luptă trei zile și trei nopți ca în basmul popular și nici una dintre faptele sale nu este neobișnuită. El se distinge prin inteligență și cutezanța cu care depășește impasurile, căutând necontenit punctele vulnerabile ale unor forțe ce-i depășesc propriile puteri. De pildă, pe cerb îl învinge prin răbdare, prin tăria cu care nu se lasa ademenit de vorbele ispititoare care-i puteau fi fatale. Modest, știe exact care-i sunt puterile și apelează totdeauna la sfatul și sprijinul celor din jur. Prietenii săi au trăsăturile unor țărani obișnuiți, care se sfădesc, sunt permanent veseli, ironici, cinstiți, loiali în prietenie, totdeauna gata să înfrunte dificultăți. Ion Creangă își creează personajele pornind de la basmul popular, dar personajele titulare ale poveștilor sale nu au puteri sau însușiri fabuloase, dar ele reușesc totuși să învingă raul datorită ajutoarelor care intervin într-o situație sau alta. Poveștile sale sunt adevărate narațiuni sau nuvele fabuloase, dezvoltări ale unor observații milenare. În Soacra cu trei nurori dăm de veșnicul conflict dintre noră și soacră, în Capra cu trei iezi este ilustrată iubirea de mamă.
Poveștile lui Creangă, în ceea ce privește personajele, au însă un fantastic aparte. Aici întâlnim un parsonaj mitologic – dracul. Însă, spre deosebire de alți scriitori, la Creangă dracul este un personaj simpatic, care nu încearcă să facă rău, ci să îl ajute pe om (Dănilă Prepeleac) ca mulțumire pentru un boț de mămăligă, sau este înșelat de istețimea omului (Ivan Turbincă). Personajele din basmele sale sunt, de cele mai multe ori, fii de împărați, dar în povești eroii sunt oameni simpli, țărani, a căror caracteristică principală este istețimea.
Creangă citează cu mare plăcere proverbe, zicători, vorbe de duh introduse prin vorba ceea și în deplină concordanță cu situația relatată. Acestea îi sunt cunoscute autorului din creația populară, dar arta lui constă în adaptarea lor la conținutul prezentat, cu scopul de a accelera ritmul povestirii, făcând inutile alte explicații în folosirea lor ca surse ale umorului și în transmiterea unei morale condensate în câteva cuvinte. Unele dintre ele nu sunt versificate, altele însă sunt în versuri, acestea sporind și mai mult umorul textului. Deși folosește limba populară, Ion Creangă dă originalitate oprei sale tocmai prin limbaj, pentru că exprimarea nu copiază limba țărănească, ci o recreează, folosind-o în tipare specifice zicerii lui. În text se află numeroase regionalisme fonetice, lexicale sau gramaticale, folosite în așa fel încât, puse în gura eroilor săi, îi localizează geografic, pentru că ei vorbesc moldovenește. Interesantă este exprimarea locuțională, care dă un relief stilistic deosebit narațiunii prin valentele ei expresive. Ion Creangă se implică afectiv, fapt ce se observă din felul în care relatează întâmplările și din atitudinea de simpatie sau antipatie față de eroi. Așa se explică prezența interjecțiilor, a unor construcții exclamative sau a dativului etic, prezent.
O notă particulară de limbaj a poveștilor sale, mai ales, este prezența unor fraze ritmate sau rimate fără să aparțină unor creații populare versificate, folosite ca modalitate de realizare a umorului. Limbajul folosit se încadrează oralității prin modalitățile de legare a episoadelor cu ajutorul unor conectori tipici narativi (și odată, și atunci, și apoi, în sfârșit, după aceea) și prin adresarea către un auditoriu imaginar.
„Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial, Creangă trăiește cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleșteanului este această capacitate extraordinară de a-și lua în serios eroii (fabuloși sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspirații nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări și uimiri, adică de a crea viață. El este creatorul unei comedii umane tot așa de profundă și de universală în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu.”.
Povestea lui Harap-Alb
Fără îndoială o capodoperă, Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, nu pentru că în el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalităților narative specifice basmului, ci pentru că releva conștiința scriitoricească a autorului, faptul că operă literară este o plăsmuire artistică a realității cu multiple valente psihologice, etice și estetice. Basmul sau este o operă originală de o deosebită valoare artistică, în care îmbinarea măiestrita a elementelor pune reale și fantastice pune în lumina ideea de bază a basmului: victoria binelui și a dreptății, a cinstei și a adevărului împotriva asupririi, a vicleșugului și a necunstei.
Făt-Frumos e un mit, iar dacă mitul este o țesătură de simboluri care îmbracă un mister, mister nu inaccesibil rațiunii, înseamnă că trebuie să descifrăm acest mister al basmului. Există șase variante ale basmului: două din Muntenia, două din Transilvnia, una din Bucovina și una din Moldova. Tema acestui basm e răspândită în lume din cele mai vechi timpuri și are variante multiple, toate terminându-se cu bine: readucerea la viață a eroului, răsplătirea lui și pedepsirea trădătorului.
Basmul înfățișează peripețiile unui fecior de împărat de la o margine a lumii, plecat la unchiul său, la altă margine a lumii, iar de acolo la altă margine a lumii, la alt împărat, pentru a aduce fata acestuia și a face nuntă. Conducând cititorul într-un spațiu fabulos, guvernat de un crai, narațiunea are ca reper un timp îndepărtat, mitic. De aici țesătura este specifică, dintre cei trei fii doar cel mic se dovedește capabil să ducă la îndeplinire o dorință a tatălui său; el întreprinde călătoria de inițiere în timpul căreia ignoră sfatul părintesc, suferă un schimb de identitate când este silit să jure pe spadă, dacă își prețuiește viața, că va fi credincios Spânului.
Basmul are șapte părți, delimitate de formula mediană: „Se cam duc la împărăție,/ Dumnezeu să ne ție,/Că cuvântul din poveste/Înainte mult mai este”. Prima parte cuprinde proba curajului celor trei feciori de împărat și plecarea celui mic; a doua: întâlnirea cu Spânul și substituirea, sosirea la Verde-Împărat; a treia episodul din grădina ursului; a patra episodul cu cerbul; a cincea plecarea la împăratul Roș, întâlnirea cu cei cinci năzdravani; a șasea cele șase probe și cucerirea fetei; a șaptea reîntoarcerea la Verde-Împărat, pedepsirea Spânului și nunta celor doi tineri.
Jurământul la fântâna constituie intriga basmului, după care urmează bogata experiență a vieții feciorului de împărat. Drumul e însăși viața; feciorul de împărat are de învins greutăți pe drum. Cele două drumuri ale lui Harap-Alb sunt de inițiere și verificare. Harap-Alb e tipul eroului popular, un Făt-Frumos care adună în sufletul și firea sa toate însușirile alese ale poporului nostru.
La începutul basmului este o plecare, o despărțire, iar la sfârșit o reuniune a celor buni, o încununare a faptelor bune ale tânărului. Spânul este răul, forța răului, viclean, perfid, asupritor, crunt și ticălos, înfumurat. Harap-Alb, deși neascultător la început, iese învingător din toate încercările la care este supus. Deși eroii basmului sunt crai, împărați ori ființe supranaturale, ei se comportă asemenea oamenilor din popor. Deși odraslă împărătească, Harap-Alb are calitățile omului din popor: viteaz, curajos, dârz, îndrăzneț, încrezător în triumful dreptății. Prin mila lui față de albine și furnici se aseamănă cu eroul lui Eminescu din Făt-Frumos din Lacrimă. El manifestă înțelegere și față de ființele năstrușnice, adevărate forțe uriașe, pe care el le folosește pentru a învinge răul.
Verde-Împărat îi cere fratelui său să-i trimită pe cel mai vrednic dintre nepoți să-i urmeze la tron. Craiul, tatăl, îi supune la o probă a curajului, la care nu rezistă decât mezinul, datorită calului, armelor și hainelor care fuseseră ale tatălui ca mire. Acesta, povățuit de Sfânta Duminică își alege un cal năzdravan și pleacă la drum. În ciuda povețelor tatălui său este păcălit de Spân, care-l face rob. Ajuns la casa unchiului, Spânul se dă drept fiul craiului și îl supune pe adevăratul fiu la trei probe, ultima fiind mai complexă. Ajutat de felurite personaje și povățuit de cal, însoțit de niște simpatici monștri, Harap-Alb se descurcă în toate împrejurările, trecând cele trei probe la care îl supune Împăratul Roș și proba fetei acestuia. În final Spânul este demascat și pedepsit.
Basmul apare ca un mic roman de aventuri, realizat în cel mai autentic spirit popular, respectând eroii compoziția și tema specifice basmelor populare. Devenirea eroului, o permanentă dăltuire a caracterului, se face într-o modalitate specific populară. În ceea ce privește personajele, Craiul este un personaj de basm; pentru a-și pune la încercare fii el se deghizează într-o piele de urs, iar limbajul sau este cel al unui țăran, cu pilde și proverbe populare. Ironia amară a tatălui dezamăgit de fii lui este tot de natură țărănească, umană: „Să nu umblați așa de frunză frăsinelului toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om…”. Om trecut prin viață, cu o experiență solidă, el nu-și pune în pericol fii, până nu se convinge că sunt în staresa învingă piedicile iminente unei călătorii în necunoscut. Ca orice țâță responsabil și preocupat de soarta fiilor, le verifică nu numai curajul, cutezanță, ci și istețimea de a face față întâmplărilor.
Împăratul Verde este un naiv, mândru de bogățiile sale și încântat de frumusețile naturii, pe care le considera minuni. Păstrător al tradițiilor străbune, el apelează la fratele său pentru a-i trimite ca urmaș la tronul unei împărății vestite în toată lumea pe cel mai vrednic dintre copii. Fetele împăratului sunt înțelepte, miloase, cu intuiția realității, drepte și ascultătoare, care bănuiau că Spânul este un impostor. Împăratul Roș este un buclucaș, un om rău, dușmănos, neospitalier, fudul, dar care în final cedează. Pe măsura lui este și fata sa, o ființă ciudată, șireată, care se poate preschimba în pasăre, „un drac bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și”. Îndrăgostindu-se de ea, eroului i se pare „un boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmerdat de cele dintâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului și neatins de ochii fluturilor”, portret fizic asemănător cu cel al Ilenei Cosânzene din basmele populare. Tânărul o vede „frumoasă de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dânsa ba” și „o prăpădea din ochi de dragă ce-i era”. Tânărul n-ar mai vrea să o ducă Spânului, fiind „nebun de dragostea ei”
Cei cinci năzdravani sunt personaje fantastice, grotești, niște giganți, viguroși, săritori la nevoie, reprezentând cele cinci căi ale înțelepciunii omenești prin simțuri. Ei vorbesc mult, dar și acționează; conversația lor este un sac de umor și ironie, cu proverbe.
Sfânta Duminică este un personaj secundar și fabulos prin aparițiile ei ciudate, o dată ca cerșetoare, răsplătind milostenia eroului prin sfaturile sale pline de tâlc, după care dispare într-un mod bizar, apoi locuind pe o insulă misterioasă, la care calul ajunge zburând, în ipostaza Sfintei Duminici. Ea este menită a face să învingă răul, ajutând pe cei ce merită, care au calitățile necesare să răzbată în viață. La început Harap-Alb este neîncrezător, „Ia lasmă-ncolo, mătușă, nu mă supăra”, deși ea îi dă un sfat, devenit adevăr universal-valabil, „nu te iuți așa de tare, că nu știi de unde-ți poate veni ajutor”. Sub înfățișarea unei babe gârbovite, „care umblă după milostenie”, Creangă sugerează umilința înțeleptului care văzuse destule în viața lui și sub care se ascunde darul prorocirii, dezvăluindu-i tânărului destinul și secretul reușitei, prin reconsiderarea și valorificarea tradițiilor strămoșești, pe care tinerii le ignoră, sfătuindu-l să ia armele și hainele tatălui său de când acesta fusese ginere. Ea însă îi dirijează eroului traiectoria până la un moment dat, când îl va lăsa în grija calului.
Calul năzdravan este, la rândul său, un personaj secundar care se pune la dispoziția eroului în trecerea probelor, fiind înzestrat cu puteri supranaturale (poate zbura și comunică prin limbajul uman). Rolul său nu se reduce la infimă calitate de însoțitor, ci va deveni îndrumătorul și protectorul lui Harap-Alb, ajutându-l să-și dezvolte calități existente latent, forțându-l să-și depășească propriile limite pentru a putea evolua.
O primă lecție pe care i-o oferă se referă la modul de parcurgere al drumului spre înțelepciune, având o perspectivă mai largă asupra unor împrejurări, încercând continuu să pătrundă în profunzimea lucrurilor ce uneori manifestă o evidentă aparență, dar cărora le poate descoperi fațete surprinzătoare, nelăsându-se intimidat de paravanele înșelătoare, construite de idei preconcepute ce asociază, în mod eronat, frumusețea trupului cu cea spirituală. De asemenea calul îi dezvăluie eroului o lege universală conform căreia evenimentele ce se succed de-a lungul vieții nu sunt decât efecte tardive ale acțiunilor întreprinse, astfel încât orice faptă răuvoitoare poate avea repercusiuni dezastruoase pentru cel care a comis-o (Vorba ceea: una pentru alta), pe principiul după faptă și răsplată.
Deși conștient de efectele neascultării sale, calul nu îl avertizează, conducându-se după regulă experienței personale care înnobilează și este singuram capabilă de a conduce la maturizare, situație în care naivitatea tânărului ar transforma povețele în simple teorii fără fundament. Eșecurile sunt necesare pentru a accepta mai apoi sprijinul celorlalți. Tot calul este cel căruia personajul i se destăinuie și oferă consolare și îmbărbătare în fața eșecurilor, dar și cel care aplică pedeapsa moralizatoare.
Numele sunt date după caracterul și înfățișarea personajelor. Harap înseamnă negru, era numele dat sclavilor, dar în poveste înseamnă sclav alb. Ochilă are doar un singur ochi, Gerilă este un friguros, Setilă un însetat, Flămânzilă un flămând, Păsări-Lăți-Lungilă se poate lungi, este un vânător iscusit și este cel mai năstrușnic din întreaga poveste. Spânul n-are nume, dar reprezintă răul. În mentalitatea populară Spân înseamnă om rău.
Concepută ca un lung șir de peripeții și încercări la care este supus un tânăr, basmul cuprinde și o idee morală fundamentală: aceea că binele și adevărul triumfă în ciuda tuturor piedicilor, ca meritele omului sunt prețuite și răsplătite. Harap-Alb este un personaj simbolic reprezentând binele, care are menirea de a pedepsi răul.
Din peripețiile eroului, copii află suferințele acestuia din cauza neascultării sfatului tatălui său. Ei își dau seama și de înțelepciunea sfatului părinților și își dau seama unde poate duce neascultarea. Pentru a-l pierde, Spânul îl pune la grele încercări, dar, ca în orice basm, eroul iese învingător, iar răul este pedepsit. Altfel spus, Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă.
Ideea victoriei binelui și a dreptății împotriva vicleșugului, nedreptății și asupririi este concretizată în acțiunile și comportamentul personajelor basmului. Ele se grupează în două categorii, reprezentând unele forțele binelui, iar altele ale răului, dar fiecare personaj are trăsături specifice, puternic conturate, care-i dau viață și individualitate.
Harap-Alb este dotat cu cele mai prețuite calități. Deși cel mai mic dintre cei trei frați, el este cel mai curajos, cel mai viteaz și cel mai perseverent. El ia întotdeauna aprarea celor oropsiți și nu pregetă să-i ajute; pe bătrâna care voia să-i încerce bunătatea inimii o miluiește, ocrotește nunta furnicilor și pregătește stupul roiului de albine. Mărinimos și prieten adevărat, reușește să câștige încrederea și devotamentul tovarășilor săi cei ciudați. Dârz și curajos în toate încercările grele, însetat de dreptate, cinstit și de bună-credință, își respectă cuvântul dat.
Eroul este astfel cea mai strălucită imagine a unor înalte trăsături motale. Cu toate acestea, tânărul este un personaj real. El plânge când îl dojenește părintele, se mânie și lovește calul cu frâul în cap ca un băiat de la țară, este păcălit de Spân pentru că era „boboc în felul lui în trebi de-aistea”, se dovedește slab de înger când se duce în pădurea cerbului, se bate cu mâna peste gură, mirându-se de Ochilă, are simțul umorului, petrecând pe seama poznelor pe care le fac semenii săi. O trăsătură specifică a sa aste onoarea. După ce Spânul îi fură identitatea și îl transformă în slugă, el tace și îndură toate umilințele la care este supus, dar își respectă cuvântul dat acestuia, (rod al unei solide educații căpătate în copilărie, de a fi integru și demn, capabil să-și asume vinovăția, cu toate urmările ce decurg din faptul că încălcase sfatul tatălui său), căci jurase pe ascuțișul paloșului și că va păstra taină și atâta vreme ai a sluji, până când ai muri și iar ai învia”. Harap-Alb își va ține cuvântul până la moarte, conform pactului, iar prin învierea sa el va fi eliberat de jurământ. El nu spune nimănui că este adevăratul nepot al Împăratului-Verde; cea care o face este fata Împăratului Roș.
Spânul simbolizează, în basmul lui Creangă, ticăloșia, viclenia, cruzimea. Purtarea Spânului față de Harap-Alb exprimă atitudinea asupritorilor față de supușii lor. Chiar în clipa în care, prin viclenie, pune mâna pe armele fiului de crai, el i se adresează acestuia cu înfumurare și cruzime, în cuvinte aspre și umilitoare: „pui de viperă”, „slugă netrebnică”. Acțiunea de înjosire culminează cu pălmuirea lui Harap-Alb față de fetele împăratului. Ca toți asupritorii, Spânul se mândrește cu izbânzile tânărului și cu minunățiile pe care le aduce cu prețul atâtor primejdii și suferințe, dar nu vrea să aprecieze trudă și sacrificiile făcute de el și în orice împrejurare caută să-l umilească, amintindu-i că sluga-i slugă și stapanu-i stăpân. Spânul vrea cu orice preț să-l piardă pe Harap-Alb. El nu are nimic fantastic, ci doar un acutizat instinct al răului, căci pare predestinat pentru aceasta prin înfățișarea sa fizică, devenind astfel purtătorul unor păcate de la generațiile ce i-au precedat.
Deosebit de basmul popular, personajele sunt caracterizate prin procedee artistice diferite, individualizându-le prin portrete fizice și morale puternic conturate atât prin comportarea lor în diferite împrejurări, cât și prin limbajul lor. Voiciunea și dinamismul dialogului, cu replici prompte și precise, individualizează personajele, îngroșând contururile fiecăruia. Astfel, din convorbirea dintre Ochilă, Gerilă, Setilă și Flămânzilă în momentul când intră în casa de aramă înroșită, se conturează trăsăturile caracteristice ale fiecăruia, iar din discuția dintre Harap-Alb și Spân la fântână se încheagă conflictul basmului.
Înalta măiestrie a povestitorului se reliefează și în arta cu care utilizează umorul. Astfel trece cu ușurință de la glumă plină de voioșie la ironia ușoară și chiar la satira ascuțită. În ceea ce privește compoziția, Creangă a folosit unele elemente tradiționale specifice basmelor populare, dar și aici a intervenit originalitatea povestitorului. Fără a folosi o formulă tradițională tipică, prima frază a basmului încadrează acțiunea într-un loc și într-un timp neprecizate: „Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori”. Nu lipsesc din basm nici formulele tradiționale, care marchează o nouă etapa în desfășurarea acțiunii, ca și în basmele populare. După ce Spânul devine stăpânul lui Harap-Alb, apare formula consacrată spre a semnala o cotitură în desfășurarea acțiunii și pentru a sugera lungimea drumului ce aveau de parcurs: „…Și merg ei și merg, cale lungă, să le ajungă, trecând peste nouă mari și nouă ape mari și într-o târzie vreme ajung la împărăție”. O notă originală apare și în formula de încheiere, care readuce pe cititor din lumea fantastică a basmului în lumea reală, prin comparația dintre lumea poveștii, unde și cei săraci petrec alături de cei bogați, și lumea din vremea povestitorului, în care numai unii se bucură de un trai îmbelșugat, iar alții indură lipsuri. Limba folosită de Creangă se caracterizează prin expresivitatea și vigoarea naturală a vorbirii populare, prin plasticitetea și bogăția imaginilor, prin naturalețea figurilor de stil, printr-o gamă variată de expresii populare, care-i dau un colorit original, specific stilului scriitorului.
În basm se întâlnește din plin umorul: „La plăcinte înainte,/ La război înapoi.”; Voinic tânăr, cal bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum.; Poftim pungă la masă,/ Dacă ți-ai adus de-acasă.; Că e laie,/ Că-i bălaie,/ Că e ciută,/ Că-i cornută. ; Fugi de-acolo,/ Vină-ncoace,/ Șezi binișor,/ Nu-mi da pace.”
Folosește, de asemenea, zicători hazlii: „Apără-mă de găini, ca de câini nu mă tem; Când nu sunt ochii negri, săruți și albaștri; Tot omu are un dar și-un amar, și unde prisosește darul, nu te mai băgă în seamă amaru; Poate ai primit poruncă să giupuiești piatra morii și să duci pielea la împărăție; Capul de-ar fi sănătos, ca belelele curg gârlă”. De asemenea apar și zicători pline de tâlc: „Zi-i lume și te mântuie; Să nu dai cinstea pe rușine; Lac de-ar fi, broaște sunt destule”. Limba și stilul sunt de o mare forță expresivă, au o fluență ca mierea. Graiul popular e vărgat cu zicale și expresii.
Petrecându-și întreaga viață printre copii, Creangă a cunoscut preocupările și preferințele lor și de aceea a reușit să creeze pentru ei basme care să-i atragă, dar, în același timp, să-i educe și să-i instruiască. Opera lui Creangă, având rădăcinile adânc înfipte în bogata sevă dătătoare de rod a vieții poporului, are un conținut bogat, reflectând năzuințele poporului, morală să sănătoasă. Lectura basmelor lui Creangă contribuie la însușirea celor mai prețioase comori ale înțelepciunii populare, la însușirea bogăției și expresivității limbii materne, la dezvoltarea dragostei pentru popor și la formarea unei concepții optimiste despre viață.
Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experiență de viață, pe care a povestit-o „sub formă de memorial; a învăluit-o în mit și a sugrumat-o într-o experiență fantastică, valabilă pentru om în genere; și el a luptat cu Spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apă moartă a creației lui artistice.”
2.4.Basmul la Ioan Slavici și la I.L. Caragiale
Ca și Eminescu și Creangă, Slavici a cunoscut încă din copilărie tezaurul folclorului și a înțeles concepția despre lume a poporului din rândul căruia s-a ridicat. Slavici a ascultat de la moș Fercu în primii ani ai vieții minunatele basme și povești ale poporului.
„Întreaga copilărie a mea n-a fost decât o poveste lungă și frumoasă… Cât am fost în casa părinților mei, am ascultat, cât am fost departe de ea, am spus povești: povestea a fost fondul plăcerilor mele din copilărie.” La îndemnul lui Eminescu a transpus și publicat basmele culese în tinerețe.
Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiată de înclinațiile spiritului spre fantastic, spre visare, dar care reprezintă și chitesența înțelepciunii și a năzuințelor permanente ale poporului. Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi vorbind despre aportul povestitorului popular, al scriitorului care prelucrează basmele populare, Slavici menționa: „…bătrânii amestecă înțelepciunea, bărbații puterea și fetele simțurile lor în poveste (…). Motivul popular dintr-o poveste este un schelet foarte sărac, atât în gândiri, cât și în fapte. Depinde de povestitor cum îmbracă acest schelet.”
Slavici a găsit în folclor izvoare nesecate de inspirație, dar nu a preluat mecanic ceea ce i-a oferit modelul popular, ci a adăugat elemente noi, îmbogățind, prelucrând și dezvoltând temele și tradițiile folclorice și imprimând poveștilor o amprentă personală. El a înfățișat în poveștile sale aspecte din viața oamenilor din popor, precum și năzuințele lor. Eroii basmelor sale sunt adesea oameni simpli, vrednici, isteți, curajoși și dârji. Datorită acestor însușiri ei reușesc să săvârșească fapte deosebite.
Când, în 1872, Ioan Slavici publică în Convorbiri literare a doua creație a sa, povestea Zâna Zorilor, viitorul prozator se numără printre cei dintâi autori ai geniului în literatura română cultă, înscriindu-se, alături de Eminescu, pe o linie junimistă, aceea de a ridica basmul la nivelul unei mari creații artistice printr-o prelucrare cultă. Compararea basmelor lui Slavici cu producțiile similare ale scriitorilor generației sale și raportarea la basmul folcloric nu sunt lipsite de interes; folcloristic nu sunt deosebiri fundamentale între basme, ele își dovedesc prezența pe alt teren: estetic și psihologic. Pe de altă parte, Slavici nu poate fi încadrat în categoria celor care abordează basmul ca exercițiu pentru viitoarele creații majore, dată fiind preocuparea constantă până la sfârșitul vieții pentru acest gen, nici catalogat în speță culegătorilor ce popularizează, ca Petre Ispirescu. Slavici, alături de amicii săi de la Junimea, care își urmăreau practic inten ia privitoare la basmul cult, devine, într-un anume fel, un precursor al lui Creangă care va răsturna balanța „făcând din basm un gen de observație morală într-un stil de o savoare inimitabilă.”
Ioan Slavici va revitaliza basmul pe o altă direcție. El consideră că cel ce prelucrează basmul trebuie să privească povestea din toate punctele de vedere și să combine din toate variantele un întreg frumos. Astfel, culegătorul trebuie să producă un întreg nou. Faptele și ideile sunt din popor, dar gruparea lor estetică sunt un capriciu al individualității. Așadar, lectura basmelor descifrează un anume scriitor. Basmul trebuie integrat operei lui Slavici, ale cărei teme le anunță sau le reia, de cele mai multe ori într-o tonalitate surprinzător de gravă și intensă, astfel încât ceea ce în domeniul creației majore rămânea doar sugerat, aici, în interiorul prelucrării folclorice, capătă determinări apăsate, aproape imediat descifrabile.
Eroii basmelor și poveștilor lui Slavici, cu toate însușirile lor excepționale, nu contravin regimului esenței umane, a individualității normale, care însă, în lupta pentru cunoaștere, nu se dă bătută. Așadar, nu pitorescul, ci condiția umană e căutată în basme. Pentru că producția literară populară este o latură a ctitoriei sufletești a lui Slavici, așa cum reiese din propriile-i mărturisiri, și pentru că limbajul dezvăluie mai întâi apartenența psihologică și socială a scriitorului față de o lume cu o fermă opțiune morală, e firesc ca prin povești și basm să fie exprimat stilul de viață al poporului român, echilibrat și demn.
Menționând tema generală a basmului – lupta dintre bine și rău – el a dezvoltat-o creator, căutând să o ilustreze în poveștile sale prin faptele oamenilor din popor. De cele mai multe ori, eroii trăiesc în lumea satului, iar întâmplările povestite sunt adesea foarte apropiate de viața satului, faptele se pot întâmpla în viața de toate zilele, fiind doar prezentate în formă hiperbolică specifică basmului. Chiar și în poveștile în care elementul fantastic este predominant, personajele sunt adesea oammmeni simpli, care săvârșesc fapte eroice, reliefând astfel calitățile deosebite ale omului din popor. Antiteza, în cadrul basmelor lui Slavici este reprezentată de fecioară. Moartă sau numai adormită (Zâna Zorilor, Lia în finalul basmului Florița), ea exercită asupra bărbatului o atracție fascinantă, de esență hipnotică. O notă caracteristică a unora din poveștile lui Slavici este acordarea rolului de personaj principal fetei viteze și istețe. Figura fetei dotată cu calități deosebite este pusă pe primul plan în poveștile Florița din codru, Ileana cea șireată, Limir-Împărat.
În general, Slavici respectă tipologia folclorică a basmului, dar depășește canoanele, un mijloc fiind și schimbarea onomasticii stereotipe. Eroii se numesc Florița, Ana, Stana, Laptița, Florea, Costică, Danciu, Barbu, Pascu, Vasile, Fănică ori baba Bârsa, baba Boanța, mai frecvențe fiind numele de Lia, Ileana, Petru și Oanea. Animalele de muncă se cheamă Coarneș și Oacheș. Într-o poveste comicul caracterologic e realizat onomastic prin depreciere, indicând un scop satiric: preotul se cheamă Biru, paracliserul Prescură, dascălul bisericii Pungă-Goală, iar primarul satului Folticosu. Discreditarea anticipată prin nume apropie povestea de proză satirică, în timp ce alte amănunte creează o ambiantă nuvelistică: eroul năzdravan face parte mai întotdeauna din lumea țărănească; el își pune pălăria pe vârful cuptorului și se așează pe pomnol, doarme pe prispă ori în podul casei, eroina are straie țărănești, cămașă cu altițe și toarce.
Peisajul și atmosfera sunt sugestive, cuprinzând indicații despre spațiul real unde scriitorul a copilărit, iar comparațiile sunt din domeniul agrest. Deși Slavici folosește limba poporului înaintea lui Creangă, fiind preocupat de psihologiile tragice, el nu dă o importanță mare expresiei artistice. Dar basmele și poveștile sale lasă să se descopere altceva. Firește, nu un stilist abundent, cu vervă, cum e Creangă, dar sigur un scriitor cu vigoare expresivă, un povestitor de prim rang, deși inegal.
La operă de mare întindere cu suflu aspru a să se alătura firesc încântătoarele (și nu numai atât) basme și povești dintre care unele sunt aproape perfecte. Așa cum în domeniul nuvelistici și romanului pe primele locuri se situează câteva capodopere ale lui Slavici, care au nu numai valoare literară, ci și modernitate și rolul de deschizătoare de drum, astfel trebuie considerate aceste basme și povești în zona categorială căreia îi aparțin. Din masivitatea creației lui Slavici care, ca orice scriitor ardelean aspiră spre monumentalitate, spre a duce un gând până la capăt se cere a fi mereu redescoperit teritoriul fascinant al basmelor și poveștilor.
Basmul Florița din codru reține una din variantele caracteristice cunoscute de Slavici, vag înrudită cu Albă ca Zăpada, tematic făcând parte din Ciclul mamei vitrege. În basm Slavici abordează un motiv întâlnit nu numai în Transilvania, nu numai în diferite provincii românești, ci și în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în culegerile și prelucrările multor creatori de basme, fiind cunoscut în tezaurul literaturii pentru copii sub denumirea de Albă ca Zăpada. Astfel Florița din codru este cunoscută în Muntenia sub denumirea de Naramza; în Moldova – Cine-i mai frumoasă; iar o variantă transilvăneană poartă numele de Mama cea rea. În Ungaria acest motiv apare în basmul Cea mai frumoasă femeie din lume, în Italia poartă denumirea de Frumoasa Ana, în Portugalia de Regina vanituoasă, iar în Germania și Rusia de Albă ca Zăpada.
La Slavici subiectul apare localizat și apropiat de realitatea satului românesc. Florița nu este fată de tar ca în basmul Domnița adormită și cei șapte voinici al lui Pușkin, sau fată de împărat ca în Albă ca Zăpada a Fraților Grimm, ci o fată fără părinți, găsită în codru. …”Cine să fi fost părinții fetei, chiar nici cei mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nime n-a putut s-o înțeleagă…Într-o bună dimineață crâșmarul s-a dus după lemne în pădure…și… iaca ce să vezi: pe o poiană limpede și plină cu flori a aflat o fetiță ce se juca cu niște pui de căprioară. Cum, când și de unde să fi ajuns copilița asta prin codru, acea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a căzut că și stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute din văzduhul curat…Crâșmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă…și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței. A crescut apoi fata la crâșmă. În toată ziua se făcea mai mare, și cu cât se făcea mai mare, cu atât mai frumoasă la față, mai plăcută la făptură și mai dulce și mai înțeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, Floarea cea mai frumoasă de le crâșmă din codru”
Dar frumusețea ei trezește gelozia și răutatea mamei vitrege, care o pune pe față la tot felul de munci peste puterile ei, spre a-i distruge frumusețea. „Crâșmărița era frumoasă ca o pană de păun. Florița era frumoasă ca o floare ce crește ascunsă în umbra tufelor.”
De câte ori se vestește trecerea fiului de împărat (trei ori) pe la cârciumă din pădure, crâșmărița era vestită de oglinda ei fermecată ca Florița este mai frumoasă. În cele din urmă, pentru a scăpa de ea, mamă vitregă trimite pe vrăjitoarea Boantă s-o omoare în codru. Dar vrăjitoarea nu se îndură. Rămasă singură în codru, Florița nu deznădăjduiește, ci ajunge la casa celor doisprezece hoți și a ghebosului pe care va reuși să îi schimbe datorită firii sale blânde și bunătății sufletului. Hoții se lăsă de furat și îi fac Floriței toate voile. Dar mama adoptivă o urmărește pe Florița și încearcă să o piardă prin difeite obiecte vrăjite (trei obiecte): inel, rochie, firul morții. Hoții o scapă de la moarte de două ori, a treia oară însă nu mai reușesc și rămân lângă sicriul ei, privind-o până ce mor cu toții. În această stare o găsește fiul împăratului, care o duce la palat. Aici fetele în grijă cărora fusese dată i-au despletit părul și i-au scos firul morții împletit în păr de mama ei adoptivă. Florița reînvie și devine soția fiului de împărat.
Lipsa de circumspecție a lui Petru din Zâna Zorilor, care, prin naivitate și cedare în fața vorbelor prefăcute ale fraților invidioși se expune agresiunii, o întâlnim în cazuri gradate, întrucâtva similare, și aici. Slăbiciunea din cochetărie feminină pentru podoabe, veșminte și coafura strălucitoare n-o mai poate salva pe eroina în fața răutății orgolioase și agresive a mamei vitrege. Apărată până acum prin sacrificiul căprioarei și, mai cu seamă, prin fascinația exercitată de fecioară asupra hoților, Florița e suprimată în cele din urmă de emisarul fatidic. Hoții o salvează în două rânduri și o adoră dincolo de moarte, la a treia încercare rămânând neputincioși. Mormântul Floriței e un sanctuar al acestei adorații din dragoste. Salvarea vine tot din slăbiciune feminină. Fetele puse de tânărul împărat să o păzească, vor călca interdicția de a o atinge și despletind-o, îi înlătură din păr firul morții, precipitând astfel finalul așteptat.
Este interesant de observat că, începând din partea secundară, basmul cunoaște o deplasare neobișnuită de accente care-l situează la mare distanță de modelul folcloric, Slavici creând o variantă inedită, cu sensuri și semnificații aparte.
Florița reprezintă personajul principal al basmului, este simbolul binelui și este înzestrată cu cele mai alese calități. Se afirmă prin frumusețea să deosebită, prin hărnicia ei, știe să ia atitudine în lupta cu viața, înfruntând greutățile, fiind plină de curaj. La început hoții sunt personaje înfricoșătoare, apoi se transformă, datorită fetei, devenind oameni cinstiți. Ei nu mai sunt personaje demne de disprețuit datorită atitudinii lor binevoitoare față de Florița, salvându-i viața de două ori și rămânând lângă ea până mor. Influiența pozitivă pe care a exercitat-o fata asupra hoților pune în evidență o importanță idee etică și estetică, aceea că exemplul bun, blândețea și gingășia, bunătatea și răbdarea pot aduce niște răzvrătiți pe drumul cel bun.
Florița întruchipează virtutea și bunătatea feciorelnică, ea este un adevărat duh al binelui, care moralizează, prin frumusețea și puritatea ei, până și umanitatea cea mai de jos. Datorită profundului caracter etic, se vădește și valoarea educativă a basmului.
Primul basm al lui Slavici, Zâna Zorilor, evidențiază o formulă proprie de a aborda folclorul, diferită de cea a lui Eminescu. Intenția de sinteză și de basm total, organizat sistematic, e dovedite prin modul de abordare a unui vast spațiu de șabloane, motive, simboluri într-o ordine firească, logica și cronologică. Împăratul unei împărății nemărginite, așadar cofundată cu lumea, râde cu un ochi și lăcrimează cu celălalt, fiind nesigur de descendență. S-ar vindeca dacă i s-ar aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor și doi feciori mai mari, porniți în competiția pentru succesiune nu se mai întorc, deși nu se angajază în lupta cu balaurul ce străjuia puntea peste prăpastia care înconjura împărăția. Obținând prin forțe obscure și tradiționale calul și armele din tinerețe ale tatălui său, Petru, cel mai mic fecior al împăratului, învinge pe rând piedicile luptându-se cu valvele din pădurile de aramă, de argint și de aur, care se prefac în cai și-l urmează pe erou.
Străbătând tărâmurile sfintelor (Miercuri, Joi și Vineri) și câștigându-le bunăvoința, primește sfaturi și daruri miraculoase – o casetă vrăjită, o năframă a nemuririi, un fluier cu puteri adormitoare. Suportă în drum vicisitudini și rezistă ispitelor de tot felul (focurile de pe marginea drumului înghețat din împărăția Sfintei Miercuri, răcoarea ademenitoare de pe marginea drumului topit de arșiță din împărăția Sfintei Joi). Cu fluierul, Petru adoarme întreaga lume edenică din Împărăția Zorilor, păzită de lighioane și un uriaș. Fură apă, după ce bea de trei ori din paharul cu vin rubiniu, mănâncă trei bucăți din colacul de pe masă și o sărută pe zână. Scapă de urmăritori cu ajutorul sfintelor. Frații, invidioși, îl omoară, dar sunt orbiți de Zână Zorilor care vrea să-l găsească pe voinicul care i-a luat apă. Cu ajutorul blândului vânt de primăvară, și el supus uneia dintre sfinte, e descoperit în fântână unde-l aruncaseră frații, înviind prin magie după o moarte echivalentă cu un ciclu marcat de un cataclusm cosmic. După care se face iarăși lumină prin căsătoria lui Petru cu Zâna Zorilor, în timp ce frații mai mari sunt pedepsiți prin a putea vedea fericirea noului împărat.
Protagoniștii specifici ai acestui basm sunt: împăratul care cu un ochi râde, cu celălalt plânge; balaurul, cu trei, șapte, douăsprezece capete pline de văpaie; Murgul, bidiviul înțelept și cumpătat, calul din tinerețe al tatălui său; Valvele, monștri proteici, metamorfozate din și în cai, frați ai Murgului; sfintele: Miercuri (stăpâna frigului), Joi (a căldurii) și Vineri, în fapt clasică Venus (stăpâna împărăției primăverii, păzită de Vântoase); uriașul cu statut de Polyfem, paznic al cetății; leii înghețați, cu părul de aur; în sfârșit, Zâna Zorilor, personificare a luminii și a tinereții, stăpâna soarelui. Aceste personaje se abat de la tradițional, Slavici suprapunând peste fantasticul folcloric un nou strat, care va atinge ulterior straniul.
În schimb eroul, care e fiu de împărat cu statutul lui Făt-Frumos, cu nume obștesc, a cărui faptă capitală și finală e căsătoria, e un tânăr care nu știe de interdicții și opreliști, care însă trece prin stări de uimire sau teamă. Această atitudine lipsește în basmul popular, în care cele două lumi se intersectează fără dificultate. Slavici, transpunând elementul comun și posibil ca realitate într-o lume imposibil de descifrat, fără ca reversul să se producă, ajunge la o sporite a intensității fantasticului. De aceea actele eroului sunt mereu protejate, isprăvile lui mereu ghidate dat fiind că este un om obișnuit, nu un ales, transpus și rătăcit într-o lume, alta decât cea obișnuită lui. Inițierea și acomodarea se fac prin acțiune și suferință, după fiecare încercare devenind mai puternic, metamorfozându-se interior. Eroismul lipsește, lupta – când nu poate fi evitată e privită ca un chin violent, de lungă durată, provocat de forțele malefice și adesea oarbe, dar necesară pentru străbaterea unei etape.
Zâna Zorilor este un basm care pune o problemă fundamentală legată de viața individului: îmbogățirea spirituală prin cunoaștere, prin fapte și acțiune, dar și o călătorie în scopul dobândirii conștiinței propriului destin.
Basmul Doi feți cu stea în frunte are un subiect simplu: trei fete, Ana, Stana și Lăptița, fac câte o promisiune împăratului care stăpânea o lume întreagă. Ana, frumoasă „încât oile încetau a paște când o zăreau în mijlocul lor”, promite „dacă m-ar lua pe mine, i-aș frământa o pane din care, mâncând, s-ar sâmți ș-ar fi tot june și voinic, mai voinic decât toți voinicii din lume.”; Stana, frumoasă „încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpâna”, promite „i-aș toarce, țese și coase o cămașă pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără ca să se ude, trecând prin foc fără ca să se ardă.”; iar Lăptița „era frumoasă – mai frumoasă decât surorile sale împreună – frumoasă cum numai dânsa era.” Promite să-i facă „doi feți-frumoși, gemeni cu părul de aur și cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori.” Împăratul o alege pe Lăptița, iar alți doi voinici din alaiul împărătesc pe surorile Lăptiței.
Trei zile și trei nopți țin nunțile, după altetrei zile și trei nopți Ana își ține făgăduiala și face pâinea, după „încă de trei ori câte trei zile și de trei ori câte trei nopți” și Stana își țese cămașa. „Numai a Lăptiței vorbă nu s-a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea.” Când se împlinesc „de-a șaptea oară a șaptea zi, numărată de la cea de întâi zi de cununie”, feciorul de împărat anunță vestea cea bună și nu se mai îndepărtează de soția sa, lucru care nu este pe placul mamei sale vitrege, care ar fi vrut-o împărateasă pe fiica sa de la cel dintâi bărbat.
Văzând că nu îl poate despărți de Lăptița, împărăteasa trimite vorbă fratelui ei, împărat în țara vecina, să vină cu război. Astfel, împăratul este nevoit să plece, iar vitrega schimbă copiii născuți de tânăra împărateasă cu doi căței, când împăratul era la numai trei pași de poartă. Crezând că Lăptița nu și-a ținut promisiunea, o pedepsește și se căsătorește cu fata vitregei. Copiii parcurg un ciclu de metamorfoze, în final ajungând în fața împăratului, tatăl lor, care află întreaga poveste. Lăptița este repusă în drepturi, fata vitregei transformată în slujnică, iar vitrega legată de coada unei iepe și „înconjurară țara de șapte ori cu ea, încât lumea să știe și să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârșește.”
Basmul dezvăluie preocuparea lui Slavici pentru tragic, cu raportare la o concepție și o conduită etică ferme, în al căror sistem un loc de seamă revine relațiilor familiale. Sentimentul tragicului se dezvoltă prin forțarea destinului de aleși ai celor doi copii care vor parcurge un ciclu de metamorfoze, revenind mereu în alte ipostaze, obsesie permanentă pentru împărateasă până la eliminarea hybrisului și triumful adevărului. Sentimentul este trăit astfel prin intensitatea afecțiunii paterne, prezența afin și electiv tocmai față de formele metamorfice ale feților, dar și prin complexul vinovăției și remușcărilor împărătesei, chinuită obsesional prin apariția a mereu noi ipostaze, simbolic fiind vorba de himere răzbunătoare ale unei conștiințe în culpă. Încercările vitregiei de a le îndepărta sau evita precipită deznodământul, astfel încât, după ce fii Lăptiței sunt substituiți, apoi îngropați, se transformă consecutiv în copaci, mielușei, peștișori, până la redobândirea chipului uman prin ritualul magic al pescarilor, înfăptuit, la povața feților, prin rouă și soare, adică apa și foc, finalul aducând ispășirea păcatului și restabilirea ordinii firești.
Alegerea soției în competiție feminină de trei provoacă ura primei rivale (cea de a doua se retrage ca în mitul antic), determinând apariția nenorocirilor ulterioare. Femeia ranită în orgoliu fură copiii promiși de aleasa soțului, hotărând suprimarea lor pentru a lua locul soției repudiate. Ucigașa pătrunde însă în împărăția întunericului, lipsit de orice bucurii, fiind urmărită pretutindeni de ființe înfricoșătoare precum erini sau dâre, zeițe ale răzbunării. Împotriva opoziției insistente a vinovatei, copii se întorc în casa părintească și demască culpa printr-un artificiu shakespeareian. Reprezentările mitice ale antichității generează o structură comportamentală, subliniind drumul lung și tragic, până la triumf, al adevărului. Parabola poate îmbrăca o multitudine de forme epice sau dramatice. Slavici optează în favoarea basmului, adaptând conținutul la natura genului, descoperind punctul de susținere în tradiția folclorică.
Spaima Zmeilor și varianta sa anterioară Stan Bolovan, cu largă circulație în folclorul autohton și universal, urmăresc glorificarea inteligenței în fața forțelor brutale și impetuoase, grandios telurice. Un om și o femeie trăiesc bine și au de toate, mai puțin copii. În cele din urmă Dumnezeu, sătul de rugile acestora, le dă nu unul, ci o puzderie de copii. Deși omul nu se mai satură uitându-se la ei, la atâția copii care mai de care, încep și problemele și certurile între cei doi soți. Cu casa plină de copii pe care nu-i mai poate hrăni, omul sărac intră slugă la un zmeu teribil, pe care-l învinge sistematic și ingenios, intimidând prin puterea minții pe apriga zmeoaică și pe fiul ei, obligându-i să-i plătească înzecit simbria. Ajuns pe celălalt tărâm, omul se recomandă zmeoaicei drept tată lor și se tocmește slugă pe un an, anul de trei zile, iar simbria ziua și găleata de galbeni. Zmeul având casa cu multe marafeturi, competiția e de ordin domestic. Prefăcându-se că vrea să urce puțul în pod, să smulgă și să ducă în spinare toată pădurea, să arunce buzduganul în lună, câștiga prin istețime elementară, învingând nătângia violentă care-l destinase morții. Zmeii încearcă să-l omoare, dar omul aude și nu doarme în pat în acea noapte, scăpând cu viață. Zmeii îl plătesc pe neslujite, numai să scape, ba îi mai duc și aurul până acasă, unde dau de spuza de copii, care simt apropierea tatălui și îi ies în întâmpinare. Aceasta pune capac zmeilor, căci „De aceea nu mai sunt azi zmei prin lume, ba li s-a pierdut și urmă încât numai prin povesti mai dăm de ei.”
Spre deosebire de multe basme ale lui Slavici, întâmplările prin care trece eroul, felul cum rezolvă el problemele, sunt pline de umor. Dar ideea de bază a basmului este aceea că istețimea și ascuțimea minții este mai mare decât forța fizică.
Încadrată în Ciclul fetei istețe și axată pe motivul general al inșelătorului înșelat, Ileana cea șireată e în cele din urmă un mixaj de poem ceremonial și farsă crudă, subliniind o ipostaza neobișnuită a erosului în basm (sau poveste) cu o morală aparte. Dincolo de rezistența în fața tentațiilor insistente se află răzbunarea cu cruzime a intențiilor de înșelăciune. Antagonismul central nu e din repertoriul obligatoriu al basmului: ură și iubirea ies din tiparul conformist, aglutinându-se. Abordarea etalonului folcloric se face prin urmare printr-un alt registru psihologic, care apropie astfel prozele folclorizante de nuvelistică, unde tema erosului e tratată într-o manieră echivocă. Mai apoi se ajunge la iubire și ura totodată. Ileana pedepsește drastic, sălbatic chiar, pe alesul ei pentru pagubele neînsemnate pe care le-au adus frații lui surorilor ei mai mari, lăsându-l să cadă între lamele spadelor, cuțitelor și sulițelor; disponibilitățile proteice o ajută în travestiuri, recomandând vindecarea prin procedee îngrozitoare. Învins, prințul, într-o izbucnire răzbunătoare, încearcă să o ucidă, lovind în noaptea nunții simulacrul de zahăr al Ilenei, marturisindu-și iubirea odată cu remușcările.
Plecând la război, împăratul dăruiește celor trei fete câte o floare, o pasăre veselă și un măr fraged, care să îi facă dovada credinței lor. Băieții împăratului vecin, aflând de plecarea acestuia, pleacă „să răpească credința fețelor și să-i facă împăratului supărare.” Fetele cele mari cad în ispită. Ileana, cea mai mică, rezistă tentațiilor și încercărilor celui mai tânăr dintre ei, scăpând cu bine de toate încercările de răzbunare pe care le pun la cale băieții împreună cu surorile ei. La întoarcerea tatălui, fetele mai mari sunt pedepsite prin îngropare în pământ până la sâni, iar Ileana sărutată și lăudată. Feciorul cel mic al împăratului o pețește pe Ileana, care acceptă căsătoria, deși știa că acesta va încerca să o omoare în noaptea nunții. Povestea are o eroină principală, pe Ileana, fată de împărat „atâta de frumoasă, încât și Sfântul Soare se oprea în cale, ca s-o vadă și să se desfăteze cu frumusețea ei.” Ileana este isteață și nu pleacă ușor urechea la vorbele flăcăului, ci știe să îl descoase. Dar, din toate aceste încercări de răzbunare și de cruntă pedepsire a lor, între cei doi tineri se va înfiripă dragostea, ceea ce face că povestea să se termine cu o nuntă.
Glumeață, cu note ironice nebănuite la Slavici, povestea Păcala în satul lui este antologică, fiind una dintre cele mai valoroase creații de acest fel nu numai ale scriitorului, ci și ale genului. Centrată pe o figură fictivă, caracteristică (ca Nastratin Hogea la turci), povestea narează, cu un autentic umor țărănesc, un episod din șirul nesfârșit al farselor, festelor, șotiilor, păcălelilor unui personaj căruia i se refuză de consăteni încheierea carierei de ghiduș. Păcatele și viciile umane sunt pretutindeni, deci trebuie amendate și Păcală nu poate să se astâmpere nici în satul lui; păgubit întâia oară, n-ar fi vrut să-i încurce pe săteni, ”cum ar fi încurcat bunăoară pe oameni din satul lui Tândală”, dar „erau neîndurați și vicleni”, vrând să-l înece „ca pe un motan în sac.”
Prin urmare, e vorba tot de o competiție. Păcală, hâtru, spontan și deștept (ceea ce e altceva decât inteligent) până la genialitate are parteneri greoi la minte, afișând gravitate și gesticulație solemnă, intervenind astfel comicul prin contrast: „Omul dete din cap și deteră din cap și se puseră pe gânduri toți oamenii din satul lui Păcală”. Și mereu așa, într-o succesiune de reluări și parafraze, cad brusc în reflezie, fie în urma unei enormități emise de Păcală, fie spre a delibera o nerozie. Formal, povestea se încadrează în categoria tipului de acțiune de ascendentă-arogantă. Partida inferioară, ce se mișcă cu socoteală, încearcă să răstoarne prin mijloace incorecte superioritatea adversarului, sacrificând și consumând vițica în care văd sâmburele prosperității. Păcală, decis să devină om așezat, cu bună rânduială în sat, se consolează, dar vinde pielea animalului pe șapte pungi de galbeni unui nerod care crede în proprietatea mincinoasă a obiectului de a descoperi peste tot bucate alese și a înregistra întâmplările din casă în absența sa. Eroul câștiga o sumă echivalentă și de la nevasta acestuia, căreia îi vinde secretul de anihilare.
Miraculosul intervine convențional ca procedeu umoristic și mijloc ironic de tensionare. Păcală, întors în sat, își zidește casă, cumpără pământuri și animale, uimindu-și consătenii. Acțiunea lor s-a întors în sens negativ, ascensionată în favoarea primului partener. Eșecul îi stimulează în întreprinderea altor acțiuni de redresare prin imitație. Astfel, își sacrifică juncile de prăsilă spre a se îmbogăți cu pielea lor și, nereușind să-l pedepsească pe Păcală, care-și consolidase și mai mult poziția, eșuează radical aruncându-se în Dunăre pentru a se întoarce cu turme de vite. Acțiunea are o dezvoltare gradată, iar poanta finală, ca lege epică a încheierii și factor de corecție morală, nu e numai ingenioasă, ci și brutală. Povestea e structurată printr-o înlănțuire de imagini a căror legătură interioară e semnul unei bune construcții.
Comicul rezidă nu numai din acțiune, ci și din alte elemente fundamentale ale poveștii. În primul rând, iluzia verosimilului e în contrast cu cu convenția: o atare prostie colectivă, cum dovedesc oamenii din satul lui Păcală e cu atât mai comică, cu cât e imposibilă. Firește, localizarea într-o geografie reală prin plasarea satului lângă Dunăre n-are alt scop decât sublinierea credibilității întâmplărilor. Nu mai puțin limbajul contribuie la asigurarea efectelor comice. Repetiția unor serii de propoziții sau fraze care insistă asupra intenției de sănătoasă judecată a satenilor are un efect contrar, de umor zeflemitor. Femeia căreia îi cere sălaș Păcală „spunea mereu că teacă, ca punga”, pielea e admonestată: „Ține-ți gură, sluto!”. Eroul „grăia muiat” ca o vinde „nu pentru bani” și, după ce pleacă cu „atâta spurcăciune de bani” hotărî că nu mai vâscă nici la dreapta, nici la stânga”, sătenii „se aruncară ca broaștele–baldabac! bâldâbâc!” în frunte cu popă. „Preoteasa, care stătea pe țărmure, lacomă și ea, văzând potcapiul, credea că n-are popa destulă vârtute ca să se cufunde și că vor lua alții toate vitele mai înainte de a fi ajuns și el la fund.”
Dezvoltată din snoavă – definită prin definită prin anonimitate folclorică, acțiune limitată și construcție redusă ca dimensiuni – povestea dovedește dezinvoltură umoristică și ironică, precum și virtuțile unui remarcabil stilist.
În literatura europeană, povestirea și nuvela fantastică sunt impuse de romantism. În estetica romantică imaginația deține un rol important, ea acoperă setea de absolut, dorința de cunoaștere cosmică, evadarea din convențional și rațional spre universuri nebănuite, aspirația spre descifrarea abisului propriei conștiințe (teme și motive – pactul cu diavolul, blestemul care urmărește generații, personaje mitologice).
I. L. Caragiale a dovedit că intruziunea fantasticului în cadrul cotidian nu e doar o chestiune de artificiu literar de manieră, ci un mod de existență literară ca atare. Cu el se insinuează în literatură o notă modernă a fantasticului de sursa populară. Fantasticul a existatm întotdeauna în câmpul ficțiunii artistice, exprimându-se în forme și structuri la diferite nivele de intensitate și de semnificatie (legendarul, baladescul, feericul, miraculosul, mitologicul, eposul folcloric, de la basm la snoava, apoi simbolul, matafora, personificarea, alegoria), dar asimilând și inexplicabilul fapric sau psihologic.
Povestirile și poveștile lui I. L Caragiale instituie într-un gen de perfecțiune estetică o atmosferă de o umanitate surprinzătoare, substrasă realului și preocupărilor contingente, în care timpul și spațiul își pierd dimensiunea obișnuită, atrăgându-ne într-o profundă complicitate. Marcând un alt teritoriu al artei, prozele aduc un spațiu epic dincolo de obișnuită ironie, de zeflemeaua și zâmbetul sarcastic al naratorului.
Purtând mireasma și culoarea acelui contradictoriu veac XVIII, prin povestirile sale adie un aer balcanic, dar și oriental, învăluit într-o aură fantastică, cu desfășurare epică originală, cu narațiune și personaje bizare, ale căror ciudățenii țin de real, dar și de supranatural. Ca izvor de inspirație, basmul și povestea populară apar la mai toți creatorii apreciați de Caragiale și prieteni cu el: Eminescu, Creangă, Slavici, Coșbuc. Aceștia însă fie fuseseră culegători de folclor, fie îl cunoșteau de la sursă, petrecându-și copilăria și adolescența în mediul rural. Cu excepția lui Eminescu, în creația căruia se liricizează și aprofundează filozofia și etica populară, ceilalți își întemeiază pe folclor monografii ale vieții satului. În proza lui Caragiale nu se întâmplă așa fiindcă temele, conflictele și personajele basmului constituie doar o modalitate bufonească de trecere în arta feericului ori fantasticului a unor caracteristici umane generale, a unor constatări despre condiția umană.
Protagonistul basmului, numit de cele mai multe ori Făt-Frumos, pornind să săvârșească o ispravă grea, întâmpină în calea sa ființe hotărât vrăjmașe (balaurii), altele invidioase și rivale (zmeii), altele, în fine, prin firea lor și mai ales prin purtarea cuviincioasă și miloasă a eroului, binevoitoare. Eroul singur, fără concursul altora, de la Dumnezeu și Sfânta Duminică până la umilul țânțar, nu poate izbândi nimic. Un proces care îngreunează situațiile sau rezolvă dificultățile este metamorfoza. Identitatea indivizilor nu se poate stsbili strict după aparența lor corporală și fiziognomică. Eroul trebuie să dejoace vicleniile metamorfice ale dușmanilor și să le folosească și el împotriva lor.
Trebuie să facem deosebire între metamorfoza propriu-zisă și proteism. Metamorfoza este schimbarea unui om într-o ființă sau un lucru, în urma unui blestem sau a unei hotărâri de sus. Proteismul este capacitatea liberă a ființelor năzdravane sau în puterea unor obiecte năzdravane de a se preface în ceea ce voiesc. Astfel zmeii zmeoaicele se transformă în tot soiul de aparențe (fântâna, grădină, vită, iapa, etc.). Dar și voinicul poate capăta această însușire, de ordinar dându-se de trei ori peste cap, spunând sau nu unele cuvinte magice. Voinicul din basm trebuie să fie în stare la nevoie să se disimuleze, metamorfozându-se. Unei dificultăți i se răspunde îndată, în lipsa altor mijloace tehnice, cu o soluție de apartenență fantastică, dar necesară spre a se verifica definiția caracterologică a protagoniștilor ostili ori ingenioși. Cazurile de metamorfoză în basm sunt infinite și de fapt aproape nelipsite în orice narațiune cu caracter fabulos.
Metamorfoze prin blestem: băiatul blestemat de părinți pentru că nu i-a ascultat, fecior de împărat vrăjit de o zmeoaică sau o vrăjitoare să fie ziua porc și noaptea om (Povestea porcului – Ion Creangă), o broască țestoasă se dă de trei ori peste cap și se preface în zână (Broască țestoasă cea fermecată – Petre Ispirescu), un vulpoi, care preface oameni și animale în stane de piatră, este un fecior de împărat blestemat să aibă această înfățișare până când un om va avea milă de el.
Metamorfoze prin aliment magic: smochinele care te prefac în măgar, merele sau perele care fac urechile să crească, toate având ca antidot tot un astfel de fruct. Metamorfoze prin băut: cine bea din urma unui lup sau a unui cerb se face lup ori cerb. Metamorfoze în virtutea faptului de a fi năzdravan: împărații bătrâni au această putere. Împăratul cu trei fete se preface în zmeu și-și amenință fetele, un împărat se face un balaur mare, se luptă cu fata, apoi se dă de trei ori peste cap și se face om (Ileana Sâmziana – Petre Ispirescu).
Zmeii, zmeoaicele, dracii, zânele, feciorii năzdravani, chiar animalele au uneori această putere. Prâslea se luptă cu zmeul cel mic până la amiază, când se fac două focuri (Prâslea cel voinic și merele de aur – Petre Ispirescu). Metamorfoza se întâmplă uneori prin opera binevoitoare a altcuiva. Aleodor-Împărat este prefăcut în diferite ființe pentru a nu fi găsit de fata lui Verdeș-Împărat (Aleodor-Împărat – Petre Ispirescu). Motivul poate să fie de asemenea defensiv. Voinic de plumb preface în tăciuni pe frații săi ca să nu vadă că el este năzdravan. Altădată este efectul unui obiect miraculos. Ursitoarea cea bună da lui Țugulea, căruia o zmeoaică i-a furat vinele de la picioare, un chimiraș mulțumită căruia poate lua orice înfățișare voiește. Tugulea se face albină și află unde sunt vinele. În unele cazuri este de ajuns ca eroul să se dea de trei ori peste cap și eventual să spună câteva cuvinte magice. Greuceanu, învățat de un faur, se dă de trei ori peste cap și se face porumbel, așezându-se într-un pom în fața casei zmeilor, porumbelul se dă iar peste cap de trei ori și devine muscă, care intră în cămara zmeilor.(Greuceanu – Petre Ispirescu).
La Caragiale, întâlnim metamorfoza în urma unui blestem: al cotoiului fetei, care se răsfrânge asupra fiului, și al fetei care se dedase vrăjitoriei. Pentru a fi dezlegat blestemul fiecare trebuie să îndeplinească o anumită condiție: tânărul să se căsătorească cu o fată frumoasă, iar fata să înșele pe dracul. Condițiile fiind îndeplinite blestemul dispare pentru un timp sau pentru totdeauna.
Țzvetan Todorov denumește conceptul de fantastic în raport direct cu cel de real și imaginar. „Într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaștem, fără diavoli și silfide și fără vampiri, are un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una dintre cele două soluții posibile: ori este vorba de o înșelăciune a simțurilor, de un produs al imaginației și atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute. Fantasticul ocupa intervalul caestei incertitudini.”
În cadrul literaturii universale, fantasticul apare în literatura greacă, îndeosebi în poemele homerice Iliada și Odiseea, se dezvoltă ulterior în Evul Mediu și Renaștere. Romantismul, prin inspirația, prețuirea și valorificarea folclorului, stimulează dezvoltarea prozei fantastice. În secolul al XX-lea, fantasticul evoluează spre absurd, fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de complexă. Literatura științifico-fantastică se dezvolta mai ales în ultimele decenii ale acestui secol, anticipând diverse domenii științifice și tehnice prin transfigurare artistică. Izvoarele fantasticului în literatura română se află în creația populară și au fost valorificate artistic de scriitori români: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, iar fantasticul cu substrat mitic sau filosofic apare în operă lui Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, iar cu caracter de anticipație este ilustrat de Vladimir Colin, Ion Hobana, Mihu Dragomir.
Lungul nasului deschide, prin parodie, calea spre folosirea fantasticului ca o modalitate comică pentru a atrage atenția asupra unor cusururi ori situații delicate. Naratorul procedează prin minimalizarea încercărilor prin care trec îndeosebi eroii din basm, ca să obțină victoria sau mâna dragei lor. Împăratul trebuie, pentru a se căsători cu fata iubită, să-i calce cotoiul pe coada, probă grea, pe care o trece cu succes. Fiul său e vrăjit de duhul ce sălășluia în cotoi să aibă un nas foarte mare. El nu vrea să se arate conștient de defectul său, mai ales că, precum în Hainele noi ale împăratului de Andersen, nimeni dintre cei din jur nu îndrăznește să-i atragă atenția. O bătrână vrăjitoare, care degeaba îi spusese adevărul, așează un obstacol în calea feciorului de împărat, care lovindu-se cu nasul de piedică, nu poate ajunge la iubita lui și astfel îl face să recunoască că avea nasul prea lung.
Povestea se sprijină pe ambiguitatea dintre concret și abstract a zicalelor: a călca pe coadă și a-ți cunoaște lungul nasului. Formalul în antiteză cu realul culminează Făt-Frumos cu moț în frunte, unde Făt-Frumos e foarte urât. Modalitatea e folosită pentru a pune în lumină contradicția dintre convenția socială și realitate. Numele include și în acest caz ambiguitatea concret-abstract prilejuită de expresia mai cu moț. Aici, de-abia în final, apare minimalizarea feericului, vraja neputând teansforma în contrar nici înfățișarea feciorului de împărat, nici prostia soției sale frumoase; singură, puterea iubirii îi face pe îndrăgostiți, deși își știu cusurul, să se vadă altfel în oglindă dragostei lor.
Făt-Frumos cu moț în frunte se apropie cel mai mult de structură Poveștii vorbei de Anton Pann. Așezată, nu la începutul întâmplării, ca în opera precursorului, ci la sfârșitul poveștii, învățătura constituie într-un catren popular: „Zi că-i dragoste și pace/ Te-a vrăjit? Atât ți-a fost/ Din pocit frumos îți face/ Și deștept din al mai prost”.
Caractere puternice, individualizate prin comportament, nume, limbaj, eroii trec prin întâmplări ciudate: pe la răscruci de drumuri, hanuri sau conace, întâlnesc diavoli sau diavolițe care iau chipuri pământene, căzând sub atracția măică a forțelor răului; alteori, chiar diavolii se amestecă printre oameni, fiind trași pe sfoară sau sfârșind tragic, său fiind salvați într-o ultimă și palpitantă clipă, asemenea personajelor romantice în momentele cheie ale existenței lor.
În ceea ce privește supranaturalul, Caragiale crează o ierarhizare între diavolesc și uman, dracii fiind în majoritatea cazurilor păcăliți de om, ori incapabili să îndure existența umană. Creatorul suprem n-are deloc pontificalitatea și înțelepciunea din Luceafărul eminescian, nici nu apare ca un om cumsecade, cam fricos ca în Ivan Turbincă. E mai degrabă arțăgos și plictisit de veșnicele revendicări ale diavolului ori ale artistului. Ierarhizare există și înăuntrul speciei umane: omul când vrea să-și schimbe condiția trece prin neplăceri până când reajunge ce a fost. Pe tema dificultății de schimbare a condiției existențiale, care poate merge până la imposibilitate, se constituie ca o metaforă impregnantă de melancolie Calul dracului, basm neașteptat în universul voios și petrecăreț al istoriilor lui Caragiale.
Povestea începe simplu: „Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână…. O bătrână cerșea la drumeții care treceau pe drum. Într-o noapte bătrâna are un tovarăș ciudat, pe care îl ospătează, îl învelește în cerga ei, apoi îi spune și un basm să-l adoarmă. Mângâindu-l pe cap, descoperă că musafirul ei, Prichindel, este un diavol. Bătrâna îl ia la plimbare, dar Prichindel nu vrea să meargă decât călare, dar cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrențe și de urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pă pământ cum strălucea luna-n cer – fiindcă baba asta era o fată de-mparat mare, care, de mititică se dedese la știința farmecelor și la meștesugul vrăjitoriei și, pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai-nainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba însă, și atunci, numai pe vremea nopții”.
Bătrâna cerșetoare e gata-gata să-l păcălească pe dracul, scăpând astfel de vraja rea și reluându-și viața de zână. Dar noaptea nu o favorizează și la mijirea zorilor vraja se destramă. Babă e iar în zdrențe, cerând de pomană trecătorilor. Puterile zânei se investesc într-o goană nebună, în spațiul unei naturi care are puritatea genezei. Rătăcirea se sfârșește tot în punctul de unde a pornit goană. Lanțul narativ al acestei povești lipsește aproape complet, fiind expediat într-un singur paragraf din care aflăm că zâna a fost pedepsită pentru vrăjitorie și preschimbată într-o babă sărmană, dar fără a preciza împrejurările. Când Prichindel se prinde în mrejele zânei e ispitit, iar zâna își reia pentru o noapte fostă ei înfățișare.
Într-un fel zâna seamănă cu fiica împăratului Roș din Harap-Alb, ale cărei vrăjitorii sunt dibuite și dejucate de erou și prietenii săi. În poveștile lui Caragiale apar dracii, personaje supranaturale, plasați în situații de inferioritate, deși mai puțin prostănaci ca în Danilă Prepeleac ori Ivan Turbincă, nu fac față vieții de pe pământ. Prototipul e Aghiuță, având un nume șugubăț, cu desinență diminutivală. Numele de Prichindel nici nu figurează în onomastica diavolească, vizând doar un băiețandru.
Caragiale are ceva din tehnica povestirii fantastice a lui Poe, mai ales în evocarea atmosferei enigmatice. Caragiale se regăsește în ultima parte a activității sale în lumea basmelor folclorice sau culte, redescoperă lumea pe dos a comediilor în vechile povești. Când spunea despre el că e vechi, desigur că subînțelesul era că e un clasic, prin referință la lumea morală, la proporție și la echilibru, dar și un reformator al scrisului, un remodelator al lui, un modern.
Scriitor urban, este firesc că I. L. Caragiale să nu fi dat un loc prea mare descrierilor de natură, dar a resimțit natura într-un chip viu. Dar natura care apare, ici și acolo, în povestirile lui Caragiale, că tot atâtea luminișuri neașteptate, nu este un mediu pitoresc, ci mai degrabă unul trecut printr-o imaginație difluentă, receptat ca sunet și ca senzație organică întovărășitoare, mai puțin ca trăsătura văzută.
De altfel, povestirea Calul Dracului, prin acea intensitate plină de farmec a cadrului nocturn, care face să răsune ca un acord din Visul unei nopți de vară a lui Shakespeare, este poate cea mai de seamă inspirație naturistă a lui Caragiale.
CAPITOLUL III. ASPECTE METODOLOGICE ALE PREDĂRII ȘI RECEPTĂRII BASMELOR ȘI POVEȘTILOR
3.1. Predarea ca act de comunicare pedagogică
Subsumându-se din punct de vedere explicativ-științific, modelului comunicațional al procesului de învățământ, predarea ca act de comunicare pedagogică are ca obiect de studiu:
– participanții la actul de comunicare (emițător-receptor),
– canalul de comunicare,
– procesele de codare și de decodare a mesajelor,
– relațiile dintre repertorii (gradul lor de congruență, depășirea barierelor de comunicare, tipurile și formele de comunicare, comunicarea verbală dar și comunicarea nonverbală, empatia, etc).
Caracteristicile comunicării verbale sunt determinate de faptul că are ca principal instrument de realizare limbajul și ca modalități de exprimare:
– comunicare verbală simplă;
– convingerea;
– sugestia.
În timp ce primele două exploatează funcția cognitivă și comunicativă a limbajului furnizează procedeele schimbului reciproc de informație rațională, sugestia utilizează cu precădere funcțiile expresive și persuasive ale limbajului ce furnizează procedeele schimbului reciproc de informație emoțională. Comunicarea non-verbală se detașează prin faptul că instrumentul de realizare a acestei forme de comunicare este constituit din elemente paralingvistice; această formă de comunicare este folosită pentru exprimarea atitudinilor interpersonale, a stărilor psihice afective, dar și pentru consolidarea, nuanțarea și precizarea ideilor transmise.
Comunicarea nonverbală este o realitate și o permanență a relațiilor educaționale, transmițând sensuri revelatoare. În aceeași măsură însă, putem constata gradul sau de ambiguitate, existând chiar riscul unor induceri în eroare în cazul în care nu se ține seama de context, de cultura căreia îi aparțin elevii, de desfășurarea relației cu emițătorul său de starea afectivă a momentului respectiv. Funcțiile comunicării nonverbale includ repetarea (întărirea mesajului verbal), substituirea (înlocuirea exprimării verbale a unei stări de spirit), complementaritatea (completează, precizează tipul de relație a interlocutorilor), accentuarea (sublinierea unor părți din mesaj), ajustarea (indică disponibilitatea spre dialog), contrazicerea (existența unor mesaje duble în sens evident sau subtil).
Predarea tradițională în sensul în care educatoarea explică, face o demonstrație, iar rolul copiilor este acela de a urmări, nu produce învățare decât în foarte mică măsură. Educatoarea trebuie să găsească acele metode care să permită stocarea informației pentru mai mult timp, copiii înșiși trebuie să organizeze ceea ce au auzit și văzut într-un tot ordonat și plin de semnificații. Dacă copiilor nu li se oferă ocazia discuției, a investigației, a acțiunii și eventual a predării, învățarea nu are loc. Modernizarea și perfecționarea metodologiei didactice presupune sporirea caracterului activ al metodelor de învățământ, adică aplicarea acelor metode cu un pronunțat caracter formativ. Pentru a realiza o educație de calitate centrată pe copil este necesar ca activitățile de învățare să fie combinate cu activitățile de cooperare, de învățare în grup și de muncă interdependentă.
Folosirea metodelor interactive de grup în activitatea cu preșcolarii a permis să experimentez, să caut noi variante pentru a spori eficiența activității instructiv-educative din grădiniță, prin directa implicare a preșcolarului și mobilizarea efortului său cognitiv. Adevărata învățare este aceea care permit e transferul achizițiilor în contexte noi. Lucrul în echipă a oferit copiilor posibilitatea de a-și împărtăși părerile, experiența, ideile, strategiile personale de lucru, informațiile, iar timpul de soluționare a problemelor a fost de cele mai multe ori mai scurt.
Așadar, metodele interactive determină solicitarea mecanismelor gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și creativității. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile copiilor, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea. Am constatat că preșcolarii s-au implicat mai mult în învățare decât în abordările frontale sau individuale, au manifestat dorința de a împărtăși celorlalți ceea ce au experimentat.
În cele de mai jos sunt prezentate două metode interactive de grup pe care le-am aplicat cu succes în activitatea desfășurată cu copiii și care au contribuit la diversificarea metodologiei didactice, iar aceasta a condus la noi conexiuni în sprijinul înțelegerii.
CUBUL
Metoda Cubul reprezintă o strategie de predare-învățare care presupune explorarea unui subiect din mai multe perspective. Pentru aplicarea acestei metode se parcurg următoarele etape:
realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează.
anunțarea temei.
împărțirea copiilor în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând o temă de pe fețele cubului.
Descrie: culorile, formele, mărimile etc.
Compară: ce este asemănător, ce este diferit.
Analizează: spune din ce este făcut.
Asociază: la ce te îndeamnă să te gândești?
Aplică: la ce poate fi folosită?
Argumentează: pro sau contra și enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmației tale.
redactarea finală și împărtășirea ei celorlalte grupe.
Am folosit această metoda la grupa pregătitoare având ca tema Universul insectelor. Iată cum am procedat:
Copiii sunt împărțiți în 6 grupe.
Fiecare din cele 6 grupe și-a ales ca simboluri jetoane: greierele, furnica, albina, licuriciul, gărgărița, fluturele.
Prezint copiilor un cub care are desenat pe fiecare latură una din insectele amintite mai sus, apoi precizez sarcinile:
1. Greierele – Descrie
2. Furnica – Compară
3. Albina – Analizează
4. Licuriciul – Asociază
5. Gărgărița – Aplică
6. Fluturele – Argumentează
Fiecare echipă are un copil care aruncă cubul și se numește Rostogolici.
În sala de grupă este amenajat la sectorul Știință mediul de viață al insectelor.
Aici se găsesc siluete ale insectelor cunoscute de copii și câteva detalii privind adăpostul, hrana. Vom porni la plimbare printre insecte iar în dreptul fiecărei gâze întâlnite, Rostogolici va rostogoli cubul. Dacă va ieși imaginea cu greierele, un copil din grupa Greierașii va descrie gâza respectivă (ex: Gărgărița (mămăruța, buburuza) – insectă mică, cap rotund, aripi roșii, 7 buline negre. Trăiește în crăpăturile scoarței copacilor, zboară – desface aripile. Hrana – seva de pe scoarța copacilor). Dacă va ieși imaginea cu fluturele, atunci un copil din grupa Fluturașii va argumenta dacă gâza întâlnită în drumul nostru este folositoare sau nu (ex: Albina- insectă harnică, adună polenul din flori, îl duce în stup și prepară miere și ceară în faguri. Albina este o insectă folositoare deoarece mierea este sănătoasă pentru organismul omului. Albina este cea mai importantă insectă pentru că ajută la înmulțirea florilor). Jocul poate continua astfel până când vom cunoaște toate gâzele din călătoria noastră (furnica, albina, greierele, buburuză, licuriciul, fluturele, omida, lăcusta, libelula).
După ce copii vor vizita insectele din poienița amenajată, fiecare echipă va realiza un desen cu tot ceea ce au învățat despre gâza al cărei nume îl poartă.
Lucrările vor fi valorificate printr-o expoziție la Gazeta părinților unde vor putea fi văzute și de părinți. Ulterior vor fi strânse într-un portofoliu pe tema În lumea insectelor.
PIRAMIDA ȘI DIAMANTUL
Metoda Piramida și diamantul reprezintă o strategie modernă de instruire care are la bază împletirea activității individuale cu cea desfășurată în mod cooperativ. Prin aplicarea acestei metode am urmărit antrenarea în activitatea a fiecărui copil, astfel încât întregul colectiv să participe la soluționarea sarcinilor date. Pentru aplicarea acestei metode se parcurg următoarele etape:
expunerea datelor problemei în cauză
anunțarea temei
împărțirea copiilor în 2 grupe
Este o metodă care:
stimulează interacțiunea între copii
dezvoltă abilitățile de comunicare
dezvoltă gândirea
Am folosit metoda Piramida și diamantul în etapa de fixare a conținutului poveștilor studiate, iar impactul asupra copiilor a fost excelent. Atmosfera a fost relaxantă, destinsă, antrenantă, competitivă.
Etape:
Copii sunt împărțiți în echipe Ariceii și Găinușele, și vor avea de completat cele două diamante.
Fiecare echipă, după ce se va consulta în prealabil, va desemna un
lider care va rezolva sarcina dată.
Finalizarea se face prin șlefuirea diamantului care va străluci în funcție de corectitudinea răspunsurilor date.
Resurse materiale:
coș cu 10 jetoane cu cifre de 1 la 5;
coș cu imagini reprezentând personajele din povestea Ariciul neastâmpărat.
fiecare cifră are pe verso o întrebare sau o sarcină;
pe jetoane se află și simbolurile celor două echipe: ariciul și găinușa;
1. Cine este personajul principal din povestea Ariciul neastâmpărat? – puiul
de arici.
2. Numiți două personaje din aceeași familie al căror nume începe cu litera v – vulpile.
3. Spuneți alți trei prieteni ai familiei de arici – bursuc, bufnița, veverița.
4. Cine îl căutau disperați și cu lacrimi în ochi pe arici? – mama, tata.
5. Unde era ascuns ariciul neastâmpărat când îl căutau vulpile – sub un fular roșu.
După fiecare răspuns se așează imaginea cu personajele corecte pe panou în pătratul corespunzător.
3.2. Basmul ca mijloc educativ
Exercițiul amplu al atenției spontane perseverente, al atenției susținute, dirijată într-o direcție dată, este o împrejurare mintală care educă atenția, obișnuind-o cu urmărirea unor succesiuni liniare de impresii, imagini, noțiuni sau idei.
Basmul, cu toate peripețiile sale, cu toate evadările sale din experiența posibilă, și fie el cu un conținut oricât de naiv, se deapănă pe o singură axă. Conflictul central, chiar dacă implică o multitudine de persoane, de acțiuni, de situații, se formează totuși un tot coerent. Aceasta înseamnă că în mintea celui ce receptează povestirea, elementele narate se înlănțuie prin referirea la acel conflict, structurându-se într-o unitate logică.
Privilegiul adesea oferit acestei funcții organizatoare prezintă o importanță de ordin primar din punctual de vedere al evoluției intelectuale. Un intelectual bogat, cu adevărat evoluat, nu poate fi decât cel ce construiește necontenit unități sintetice din datele relativ elementare pe care i le servește fie experiența, fie judecata.
Fiecare copil care ascultă o poveste veche transmisă din generație în generație, nu poate să rămână insensibil la aceasta. Influența pe care o exercită o simplă ascultare a unei povești lasă în mintea și în sufletul acestui copil urme destul de profunde. Copilul care a ascultat o poveste, odată ce aceasta s-a terminat, este cu totul altul. Posibilitățile sale de simțire, gândire și acțiune sunt decisiv modificate prin această comunicare. De aici provine nesațul și interesul cu care ascultă copiii aceste povești. Fiecare poveste include interesul pentru lupta sau străduința atribuită personajului principal, implică acceptarea scopurilor eroului de către cel care ascultă, și firește participarea efectivă a acestuia la întreaga desfășurare a acțiunii epice.
Aceste argumente nu sunt însă singurele pentru explicarea interesului epic. Dacă ar fi așa, ar însemna că interesul copilului pentru aceste povești să se termine odată cu terminarea poveștii. În schimb, copilul, cere mereu alte și alte povești, și se dovedește că este cu anticipație răpit și implicat în ficțiunea vreunui alt conflict, pe care însă nu-l cunoaște încă. În momentul în care copilul ascultă aceste povești, după câteva transpuneri în persoana altuia, și după ce a gustat de câteva ori din intrigă, este prevenit că aceste povești îl pot captiva ca un joc. Avalanșa de stimulenți psihici în care subconștientul său este antrenat și frământat în cursul povestirii, care îl absorb și îl încântă pe copil, constituie, poate, un element important, căci de multe ori copilul ascultă cu aviditate chiar episoade care nu se raportează cu nimic la conflictul principal al eroului, la obiectivul lui central, episoade care nu implică imaginara lui participare la acțiune.
Narațiuni lungi, cu un subiect care abundă în multe detalii și care uneori nu posedă o veritabilă unitate, pot satisface cerința copilului de a asculta povești. Atunci el ascultă numai pentru a asculta și anume, pentru că, fără să-și dea seama, culege foarte multe elemente din limbajul curent. „Plăcerea copilului care ascultă povești e semnul care atestă o nouă victorie în tendința lui de a deveni tot mai mult element al grupului și tot mai deplin om”.
Pentru cei care educă, fie în învățământul preșcolar, fie în cel primar, poveștile, povestirile sau basmele le permit acestora, în mod simultan, să realizeze două lucruri importante: pot comunica informația foarte clar și eficient și pot implica emoțiile elevilor/ preșcolarilor în cunoștințele ce sunt învățate.
Prin actul de atenție pe care îl exercită cel care ascultă, ca și spectator, acesta se solidarizează sau se identifică imaginar cu eroul, adoptându-i țelurile, astfel încât acest act de acțiune apare ca o fictivă participare la luptă și la acțiunea epică. De aici ascultătorul sau cititorul poate ajunge în funcție de împrejurări să simtă sentimente de depresie, regret sau revoltă, poate suferi când eroul este înfrânt, sau la polul opus, poate simți un sentiment de satisfacție când eroul triumfă.
Participarea voluntară, fie ea și fictivă, la lupta eroului scoate în evidență o nevoie de acțiune pe care o resimte cel care citește sau ascultă aceste povești. În momentul în care o persoană nu simte nici un fel de legătură cu acțiunea sau cu personajele unei povești, sau când simte o totală aversiune sau chiar o completă indiferență pentru acțiune și luptă, e de presupus ca această persoană nu va putea participa mintal la acțiunea și lupta unui personaj străin, și cu atât mai puțin la aceea unui personaj fictiv. Această persoană nu va putea, firește, acorda nici un fel de interes unei narațiuni.
Participarea unei persoane la acțiunea unei narațiuni contribuie la umanizarea și împlinirea acesteia. Cu atât mai mult, o astfel de cerință se regăsește în fiecare copil. Se poate spune că basmul reprezintă o garanție a unei dezvoltări normale și fericite. Basmul vine și contribuie la căldura coeziunii și solidarității sociale. Este foarte firesc ca o persoană să fie preocupată de victoria valorilor asupra nonvalorilor. În urmărirea luptei însăși a eroului unei narațiuni, puterea și victoria nu ne sunt prezentate ca singurele obiecte ale atenției noastre. Niciodată un copil nu se va solidariza cu inițiativele unui ambițios, ale unui lacom, ale unui bandit și nici nu va fi influențat de subterfugiile, brutalitățile sau violențele celor implicate în acțiune. Dacă analizăm aceste lucruri putem concluziona că năzuința predominantă în străduințele eroului corespund în general unui ideal larg, firesc omenirii întregi. Triumful valorilor implică, după cum spune Robert Petsch, „imaginea unei omeniri fericite”.
Destul de rar basmul se încheie prin „nunta mare” a eroului. „Atât povestitorul cât și cei cărora el li se adresează, aspiră spre evenimente îmbucurătoare și caută prilejul de a le savura măcar într-o lume fictivă”.
În peripețiile sale, Făt Frumos, rămâne personajul simpatic, grație unor trăsături favorabile de ordin etic, ce constituie un fel de premise ale conflictului, precum însuși mobilul luptei: fie salvarea Cosânzenei, care fusese răpită de zmeu, fie misiunea omorârii zmeului, a balaurului sau a altui monstru care a pus stăpânire peste ținut și pretinde sau comite sacrificii omenești.
Se poate remarca, în acest context, că sentimental de compătimire în momentul în care eroul este atacat sau înfrânt, se accentuează în măsura în care eroul suferă lovituri sau înfrângeri care nu erau nici necesare, nici firești, și nici nu apar ca decurgând din propria lui vină. Reacția persoanelor în fața nedreptății, nevoia de a reacționa împotriva ei și, implicit, solidaritatea cu cei care se împotrivesc injustiției, nu este numai de proveniența etică, dar și logică. Gustul sau interesul pentru acțiune este, astfel, sugerat și amplificat prin imaginea unei lupte efective împotriva unui adversar real, vinovatul. În acest caz narațiunea servește drept un suport pentru minte și inimă în revanșa urmărită împotriva acestor probleme etice și logice, restabilind rațiunea în drepturile ei.
Dacă s-ar lua în considerare fiecare narațiune de acest gen, și chiar întregul patrimoniu de această nuanță, care a existat în viața unor generații întregi, nu ne-am putea da seama nici pe departe de potențialul de luptă pentru dreptate care a fost strecurat în fiecare suflet, încetul cu încetul, de-a lungul secolelor, de-a lungul miilor de generații.
„Prin interesul epic pe care-l trezește și fără de care n-ar putea fi urmărită, narațiunea e una dintre cele mai uzuale și fructuoase ocazii de exercitare a unei atenții susținute, perseverente și consecvente”.
Există expuneri care îl răpesc pe auditor, la fel de multe cum sunt și cele care pretind o prea mare concentrare a acestuia. În general, o narațiune care presupune un prea mare efort din partea cititorului sau a ascultătorului de a urmări acțiunea, nu va fi foarte apreciată de acesta. Narațiunea va fi calificată drept greoaie, obositoare sau obscură. Autorul trebuie să aibă o foarte mare grijă de a expune cât mai clar și mai concis, astfel încât celor cărora li se adresează să li se trezească curiozitatea de a afla soluția, răspunsul.
Din punctul de vedere al intrigii putem observa mai multe tipuri de narațiuni. La mituri și basme găsim cea mai simplă structură. Aventurile miturilor și basmelor se reduce la doborârea prin luptă a unui inamic primejdios, dar modul acțiunii poate fi de altă natură. Uneori nu se poate discuta despre o luptă corp la corp, pentru că eroul nu posedă forța fizică necesară, și atunci intervine, până la urmă, înfrângerea inamicului prin alte mijloace. Există anumite personaje malefice, care uneori pot avea chiar și puteri supranaturale, dar care sunt păcăliți de erou. Dacă eroul ar depăși prea mult pe omul comun prin puteri inaccesibile, care pot să pară chiar exagerate, cel care receptează narațiunea nu s-ar putea identifica îndeajuns cu acesta, nu i s-ar putea substitui imaginativ în totalitate, făcând astfel ca interesul epic să piardă ceva din intensitatea așteptată.
Șiretenia, prevederea, iscusința, darurile mintale în general, ca și calitățile inimii avantajează pe cel care receptează narațiunea. Adăugând și un pic de implicare a celui care citește, și atribuindu-și aceste calități, se poate identifica foarte ușor cu eroul.
Orice expunere trebuie să fie bine structurată într-un număr clar și amănunțit de întrebări sau probleme, care sunt însoțite de un număr corespunzător de îndrumări pentru a le putea soluționa. Cu cât întrebările sunt mai provocatoare și trezesc dorința de a obține un răspuns, cu atât expunerea va fi urmărită cu o mai redusă intervenție a efortului de atenție voluntară, și desfășurarea activității mintale a celui care receptează se va efectua mai natural, insinuant, printr-o lungă contribuție a atenției spontane. Ascultarea repetată de povești de către copil îi este de un real folos. Narațiunea îi servește acestuia mari doze de material, și în același timp, constituie anumitor stimulente mintale, stimulentul elaborării de sinteze, stimulentul asimilării logice.
Însăși înțelegerea unei narațiuni în care se înfățișează o luptă, un conflict, o rivalitate, în care se înfățișează obstacolul ivit în calea unor țeluri constituie o exercitare a procesului atenției susținute”.
Din punct de vedere educativ, în afara de rolul stimulent și organizator al unei atenții prelungite, narațiunii îi mai revine un rol la fel de important, și anume puterea fascinantă, și câteodată destul de marcantă, cu care personajele fictive ale narațiunii, mai ales eroii principali, imprimă în auditori o implicare imitativă. Dacă urmărirea conflictului, care servește drept excitant pentru atenție, implică substituirea celui care ascultă în aventurile eroului pe parcursul narațiunii, nu este deloc ieșit din comun ca această substituire să se prelungească și dincolo de cuprinsul narațiunii și al ascultării ei. Se poate observa destul de des la copii că, sub puterea emoției pe care a resimțit-o ascultând un basm, acesta tinde să se transpună în rolul care l-a impresionat, mimând atitudinile, iar uneori prelungind această situație și în situații care nu se regăsesc în narațiune, situații improvizate de acesta. Copilul preia caracteristicile eroului, și presupunând personalitatea acestuia, face variații la tema pe care deja o cunoaște.
Bine cunoscutele povestiri moralizatoare au chiar acest rol de a imprima cititorului sau ascultătorului o atitudine și sentimente pe care acesta să le urmeze chiar în afara lecturii. Se poate clar observa cum influența morală sau chiar imorală, își lasă amprenta, afectând în moduri și proporții diferite viața individului dar și a grupului. Aici putem spune că acestea sunt prilejuri care pot să contribuie la revelarea sau chiar accentuarea propriilor aptitudini sau vocații. Din alt punct de vedere putem spune chiar că aceste aptitudini sau vocații contribuie la rândul lor la împrumutarea unor gesturi sau comportamente din narațiune.
O problemă importantă în cadrul imitării o constituie aparențele înșelătoare și eroii care pot declanșa imitații deplasate. Există narațiuni care printr-o tratare stângace sau imprudentă, încalcă anumite limite. Sunt accentuate aici apucături reprobabile, personaje brutale, lipsite de scrupule, personaje grosiere, sau altele asemenea, și prin aceasta ele apar înfățișate fie ca interesante, fie ca originale, fie ca pline de succese. Chiar dacă aceste personaje sunt doar trecătoare ele pot lăsa în mintea ascultătorului amprente adânci, și imitarea lor, sau solidaritatea în cel mai rău caz cu aceste personaje, poate duce la consecințe nedorite. Pe de altă parte scenele violente, încăierările, manifestările brutale, scenele de război, scenele sângeroase sunt departe de a determina în sufletul copiilor întotdeauna dezaprobare și repulsie. Șocul emoțional trezește prin sugestie tendința involuntară de imitație. Tocmai de aceea, acele narațiuni care prezintă aceste lucruri, nu vor putea să trezească repulsie sau oroare împotriva cruzimii, ci pot avea chiar rezultate foarte negative. Instinctele brutale se trezesc foarte ușor în mintea unor copii, iar aceste faze sau procedee ale narațiunii trezesc în copil înclinarea necugetată de a juca roluri similare.
„Din totalul narațiunilor receptate de o persoană, se așterne, cu vremea, în tainițele memoriei sale, o sedimentare complexă de figuri și fapte variate, purtând fiecare un anumit potențial educativ și alcătuind un fel de „univers” distinct de cel al experienței curente. E drept că granița care separă aceste două lumi nu e întotdeauna cu totul etanșă, nu e întotdeauna perfect continuă și precisă. În conștiința infantilă și chiar într-a multor adolescenți sunt răspântii în care realitatea și ficțiunea, adevărul și miticul se ating, se împletesc și riscă să se confunde”.
La vârsta preșcolară, narațiunea sub formă de povestire incită imaginația copilului, tendința lui spre miraculos, fantastic, imaginar, dar totodată reprezintă un excelent exercițiu pentru descoperirea aspectelor morale și estetice ale caracterului copilului care povestește o întâmplare, un fapt la care a participat sau pe care l-a auzit la alții.
Narațiunea în forma poveștii sau basmului presupune o desfășurare epică amplă, cu mai multe secvențe, episoade reprezentative, ce pot fi asociate cu imagini desenate sau cu ilustrații din cărți. Pot fi în versuri sau în proză, citite sau povestite de educatoare sau de unul sau mai mulți copii, cu început dat, după imagini, după diafilme, filme sau desene animate, redând evenimente supranaturale sau realiste, de viitorologie au din trecutul îndepărtat, din mitologie sau din folclor, după povești celebre de autori consacrați sau inventate ad-hoc de educatoare sau de către copii. Esențialul este redat prin personaje îndrăgite de copii sau blamate, în ton cu modul de receptare a eticului de către copil – în alb și negru, bun și rău, admis sau respins de morala sa empirică. Faptele eroilor de poveste sunt spectaculoase, de vitejie sau malefice, cu rol moralizator prin antiteza dintre rău și bine, binele ieșind triumfător.
Copii participă verbal sau nonverbal, afectiv și propunând soluții, încurajează sau condamnă personajele și iau atitudine în favoarea binelui. Ei solicită reluarea poveștilor preferate și insistă asupra detaliilor receptate la prima audiție.
Ca mijloc didactic, se recomandă pentru grupa mică povești și basme scurte, simple, într-un limbaj accesibil, cu intercalarea unor cântece (ca în povestea Capra cu trei iezi, de exemplu), cu puținele episoade care pot fi ilustrate sau vizionate ulterior. Treptat, se poate trece la povești mai ample, cu numeroase episoade, cu eroi mai complecși, care fac atât fapte bune, cât și rele (pentru nuanțarea trăirilor morale).
Este important de subliniat că, nu cantitatea de informații este importantă, ci și modul de redare, stilul literar îngrijit, explicarea cuvintelor noi, utilizarea unor figuri de stil care să trezească și să cultive simțul estetic. Pentru trăirea afectivă și resimțirea momentelor tensionate se fac pauze de efect, tonul trebuie adaptat celor povestite (ritm, intensitate, sublinieri prin modularea vocii), astfel încât povestirea să se adreseze nu doar intelectului, ci și sensibilității morale și afective ale copiilor. Un sprijin real îl pot oferi spectacolele de teatru de păpuși, scenetele din serbări, poveștile citite de părinți, emisiunile TV pentru copii, cărțile ilustrate, diafilmele vizionate și alte activități din grădiniță și din afara ei. Astfel, un copil căruia i se citesc povești sau i se povestesc, va deveni cu mare certitudine mai dornic să citească și să învețe.
În fiecare din basmele care au existat și încă există, se pot observa reminiscențe sau măcar se poate ghici istoria îndepărtatelor origini populare. Contactul cititorilor cu creațiile narative stabilește un contact cu predecesorii noi și vechi, cu toți cei care s-au găsit pe același plan în lupta împotriva răului și a nedreptății.
3.3. Valențe formative ale basmelor și poveștilor la vârsta preșcolară
Basmele aduc o prețioasă contribuție la dezvoltarea proceselor de cunoaștere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voință și caracter, în general, la dezvoltarea întregii personalități a copiilor.
În primul rând, basmul ajută la dezvoltarea limbajului. Pentru copii limbajul este mijloc de comunicare și mijloc de cunoaștere. Prin limbaj copilul își exprimă impresiile, gândurile, sentimentele, cerințele, comunică cu cei din jur și poate cunoaște realitatea. Educația copilului se face prin limbaj; limbajul educă la copii anumite trăsături morale, contribuie la modelarea încetul cu încetul a profilului lor moral.
Basmul este foarte valoros pentru dezvoltarea limbajului pentru că, o dată cu conținutul de idei al basmului copiii sesizează cuvinte noi, expresii poetice, forme de exprimare ale limbii literare culte, dar și a celei folclorice, epitete artistice, forme verbale specifice basmului, formule stereotipe, frământări de limbă, zicători sau proverbe pline de înțelepciune, scheme gramaticale pe care, însușinduși-le, își îmbogățesc vocabularul și își înfrumusețează exprimarea. Repovestirea basmelor de către copii îi ajută să se exprime cursiv, fluent, în fraze închegate, logice și corecte. De asemenea, va învăța să folosească o intonație adacvată în redarea unui rol sau a unui basm.
Atenția și memoria sunt puternic influiențate de basm. Procesul perceperii lor solicită concentrarea și persistența concentrării atenției copiilor. Ascultând și repovestind basmele, copiii își exersează atenția și memoria prin reținerea întâmplărilor narate în ordinea lor logică, a personajelor care apar în basm și a caracteristicilor acestora, a anumitor detalii mai nesemnificative. Se poate verifica atenția și exersa memoria prin jocurile copiilor, când ei reproduc dialogurile personajelor, când redau acțiunile dintr-o poveste, prin discuții organizate cu copiii despre basmele din grădiniță. De asemenea copii memorează expresii, care odată cunoscute, devin un bun al lor. Le vor recunoaște și în alte povești sau le vor folosi în contexte.
Cu ajutorul basmelor copiii pășesc într-o lume feerică, plină de miraculos, cu personaje himerice, cu palate de aur, cu cai năzdravani, unde personajele au sau dobândesc puteri fantastice și pot face lucruri de neînchipuit. Ei își doresc să poată pătrunde în acea lume miraculoasă, își imaginează alți eroi și alte întâmplări, locuri sau lucruri fantastice. Lăsându-și imaginația să zboare, vor crea propriile lor basme, vor crea alte finaluri, fericite.
Basmul influențează și dezvoltă mult gândirea, deoarece îl pune pe copil să facă anumite legături între personaje și fapte, să înțeleagă consecințele unui fapt, să preconizeze urmarea unei acțiuni, să înțeleagă urmările pe care le poate avea o greșeală, neascultarea. Prezentând aspecte din viață, din natură, din lumea animală sau vegetală cea a fenomenelor fizice face ca procesul însușirii cunoștințelor să fie mai ușor, mai sigur. Îi ajută să facă deosebirea dintre bine și rău, da aleagă din basm ceea ce este bun, să înțeleagă că răul contravine regulilor societății și legilor firii, ca prin rău își atrag asupra lor consecințe negative, că pot fi pedepsiți și că numai făcând bine pot atrage laude și apreciere asupra lor.
El contribuie și la dezvoltarea conștiinței morale, a unor trăsături pozitive de voință și caracter. Astfel învață ce este hărnicia și lenea, curajul și lașitatea, bunătatea și răutatea, mila și nepăsarea, ce este tăria de caracter, hotărârea. Învață despre prietenie și valoarea ei, despre ce înseamnă respectarea cuvântului dat, să ducă un lucru la bun sfârșit, învață că orice piedică poate fi trecută dacă ai încredere în forțele tale, dacă accepți ajutorul dat de alții, sfaturile și dacă știu să aleagă din aceste sfaturi ceea ce este necesar și bun. Din basme învață ce este dragostea de țară, de părinți, ce înseamnă respectul față de alții, față de tradiții sau strămoși, față de tradiții și ceea ce definește un om, va căpăta încredere și responsabilitate.
Rolul și importanta basmelor constă, așadar, în valoarea lor cognitivă, etică și estetică, în influența multilaterală pe care ele o exercită asupra întregii personalități a copilului.
3.4. Aspecte metodologice ale povestirii basmelor la vârsta preșcolară
Povestirea basmelor la preșcolari își are reușita asigurată dacă se respectă anumite cerințe:
asigurarea concordanței dintre conținutul programelor și gradul de accesibilitate al operelor recomandate pentru studiere;
cunoașterea temeinică de către educatoare a textelor literare, a valorii lor cognitive, etice și estetice;
concordanță dintre obiective, conținuturi, strategii didactice și posibilitățile de învățare, proprii copiilor, în etapele menționate.
Pentru aceasta, volumul de informații, de cuvinte și expresii din opera povestită nu trebuie să vină în contradicție cu unele principii didactice, și anume: respectarea particularităților de vârstă și individuale, accesibilitatea, însușirea conștientă și activă a cunoștiințelor, intercondiționarea dintre concret și abstract.
Dintre scopurile predării basmelor la preșcolari, se au în vedere:
trăirea emoțională a conținutului operei prin intuirea și conștientizarea mesajului etic și estetic;
aprecierea frumosului artistic prin continua solicitare a sensibilității, a gândirii, memoriei afective, atenției voluntare, și mai ales, a imaginației creatoare;
contactul cu opere accesibile vârstei preșcolare, care trebuie să conducă la realizarea educației intelectuale, morale și estetice;
activizarea și îmbogățirea vocabularului prin cuvinte și expresii noi, care să contribuie la realizarea unei exprimări corecte, coerente și expresive.
Obiectivele prevăzute de programă trebuie fixate în funcție de temă, modalitatea de realizare și pe grupe de vârstă. În general, obiactivele sunt:
să asculte în liniște povestea, reacționând adecvat;
să rețină personajele poveștii;
să redea firul logic al poveștilor pe baza imaginilor din poveste;
să rețină expresii noi și să le folosească în contexte adecvate;
să dovedească simpatie și empatie față de personajele poveștii;
să se exprime în propoziții corecte și coerente;
să-și formeze deprinderea de a repovesti;
să înțeleagă mesajul poveștii și să discute despre el;
să precizeze personajul care le-a plăcut și să specifice de ce;
să descrie stările emoționale provocate de întâmplările din poveste;
Basmul este folosit cu cea mai mare eficiență în cadrul activităților de povestire, ca mijloc de activitate organizată, unde au fost grupate în două mari categorii: povestirile educatoarei și povestirile copiilor.
Povestirile educatoarei sunt activități de expunere orală a basmelor, organizate cu toți copii grupei, în cadrul activităților obligatorii sau în afara acestora, în timpul rezervat jocurilor și activităților distractive (fie cu toată grupa sau cu grupuri mici de copii). Încă din antichitate, Aristotel recomanda basmele ca mijloace însemnate și potrivite primei copilării, pentru că ele plac și nu obosesc copii. Frobel, întemeietorul grădiniței de copii, folosește pe scară largă, în sistemul său de educație preșcolară, povestirile.
Copiilor le sunt accesibile, încă de la trei ani, atât poveștile, cât și basmele, dacă ele sunt alese la nivelul de înțelegere specific vârstei. Tematica basmelor prevăzută de programă este variată, ocupând locul principal. Educatoarea trebuie să aleagă și să planifice basmele accesibile, cu un conținut moral, cu elemente narative care să mențină viu interesul și atenția copiilor. Planul de învățământ și programă stabilesc numărul, temele și conținutul povestirilor și activitățile obligatorii de povestire pe grupe de vârstă: grupa mică (3/4 ani) – 8 activități, grupa mijlocie (4/5 ani) – 15 activități, grupa mare (5/6/7 ani) – 20 de activități.
Basmele și poveștile prevăzute în programa se deosebesc din punct de vedere al duratei și conținutului lor, de la o grupă la alta. Pentru grupele mici poveștile prevăzute sunt scurte și au o intrigă mai simplă. Pentru grupa mijlocie și mare poveștile și basmele au un sortiment mai bogat, corespunzător nivelului de dezvoltare al copiilor. Problema care rămâne exclusiv în sarcina fiecărei educatoare este aceea de a fixa locul povestirii în planul calendaristic trimestrial. Planificându-și activitatea educatoarea trebuie să se asigure că la data respectivă copii au formate reprezentările la care va face apel povestirea și au suficiente cunoștințe care să le permită perceperea ei fără prea mare dificultate. Deci povestirea trebuie corelată cu toate celalalte activități din grădiniță și planificată în consecință.
Numai pornind de la cunoscut, de la un anumit fond aperceptiv, va avea un ecou în sufletele lor. Pe de altă parte trebuie stabilit în orarul zilei locul povestirii, momentul expunerii ei. Ținând seama că ascultarea și perceperea unui basm cere copiilor un efort susținut, se recomandă ca activitatea respectivă să fie înaintea celorlalte activități, pentru ca ei să poată fi capabili să urmărească cu atenție ideile în înlănțuirea lor logică. Altfel, își vor însuși superficial povestea.
Textul basmului trebuie ales cu grijă și studiat înainte de a-l expune copiilor, eventual de a-l prelucra, de a-l adapta posibilităților de înțelegere și de asimilare a-l copiilor. Trebuie avute în vedere cuvinte și expresii noi din text, care trebuie explicate copiilor. Trebuie avut în vedere și sarcina asigurării perceperii conștiente și depline de către copii a celor povestite. Atenția preșcolarilor mari se concentrează pe conținutul povestirii, pe elementele care creează contextul ei esențial.
Înainte de începerea activității trebuie luate unele măsuri menite să creeze condiții favorabile ascultării povestirii: aerisirea și curățenia sălii, așezarea scăunelelor și organizarea grupei de copii, estetica și corectitudinea ținutei copiilor și a educatoarei. Introducerea în activitate se face fie în mod direct, prin anunțarea titlului basmului, fie printr-o conversație introductivă, liberă sau pe baza unor ilustrații, printr-un proverb, etc.
În timpul expunerii trebuie folosite, ca în arta actoricească, o serie de mijloace: intonația, mimica și gesturile, prin care să sublinieze înțelesul cuvintelor, al propozițiilor, al frazelor, să imprime povestirii un caracter emoțional. Vocea, tonul constituie de asemenea mijloace importante de care trebuie să se folosească educatoarea pentru a da relief întâmplărilor povestite și mai ales pentru a sublinia unele stări afective. Un rol important în expunere îl au pauzele și accentele, nerespectarea lor în context face că vorbirea să fie monotonă și să devină obositoare. Însă este total inadecvată o intonație afectuoasă, copilărească, care devine supărătoare, artificială. Expunerea clară și pe înțelesul copiilor constituie condiția de bază a reușitei activității. În etapa finală se realizează fixarea conținutului principal al basmului predat prin diferite procedee: ilustrații, conversația în legătură cu tema, conținutul și personajele basmului, mimarea unor acțiuni, redarea prin desen a unor elemente din poveste.
Între educatoare și copil se creează în procesul povestirii o comuniune sufletească, ceea ce face că acest model de vorbire să constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de educație a preșcolarului. Pentru copil educatoarea nu este aceea care îi citește cu glas tare o poveste pe care el nu și-o poate citi singur, ci ea apare ca autor al basmelor și ca martor al întâmplărilor narate.
Povestirile copiilor îi ajută să-și exprime cu ușurință dorințele, impresiile, gândurile și de a reda în mod inteligibil, cursiv și logic o poveste, un basm cunoscut. Povestirile copiilor se proiectează ca activități frontale ce devin necesare din a doua parte a anului școlar la grupa mijlocie, ținând seama de posibilitățile sporite de exprimare ale copiilor și de nivelul lor de dezvoltare intelectuală.
La grupa mică nu putem folosi decât povestirile educatoarei și-i putem stimula să povestească episoade scurte din viața lor, mai rar basme sau povești, chiar cele simple. Primele narațiuni libere sunt repovestirile, unde sunt solicitați să expună, într-o formă mai simplă sau mai dezvoltată conținutul unui basm, respectând succesiunea logică a faptelor. La grupa mică nu există activități de repovestire, ele fiind introduse prima dată la grupa mijlocie.
Reușita activităților de repovestire este condiționată de modul în care și-au însușit copii povestirea. În acest sens se recomandă repetarea poveștilor în afară activităților obligatorii și în sala de grupă a tablourilor, care concretizează conținutul acestor povestiri. Ele se pot face după tablouri, plan, din memorie. Cea mai eficientă este repovestirea după tablouri în care, după ce educatoarea anunță subiectul și reamintește pe scurt conținutul, le cere să reproducă basmul pe episoade, în ordinea prezentării tablourilor. Fiecare episod este povestit de către un copil. În cazul în care expunerea unui episod este incompletă, va fi solicitat alt copil care să completeze povestirea. După expunerea pe episoade se va povesti în întregime.
Repovestirea copiilor trebuie să fie sprijinită îndeaproape de educatoare, fiindcă copiii, mai ales cei mici, pot să povestească dezorganizat, fără prea multă ordine și legătură între idei. Educatoarea trebuie să îi ajute cu întrebări, fără însă a exagera, pentru a nu deveni stânjenitoare sau a-i obișnui cu sprijin continuu. Preșcolarii mari reușesc să reproducă în întregime basmele, fără prea mare sprijin.
În ceea ce privește metodica desfășurării repovestirilor libere, din memorie se orientează în funcție de nivelul grupei și de conținutul basmului. Dacă este un text mai scurt, el poate fi repovestit în întregime de un singur copil. În cadrul basmelor cu dezvoltare amplă, ele pot fi fragmentate pe unități logice și repovestite de către mai mulți copii, în final fiind însă redată de un singur copil.
Pentru grupa mare, programa cuprinde și un alt tip de povestire, și anume după un model dat de educatoare, în care copiii au sarcina de de a închega cu mijloace proprii o povestire al cărei început le este dat de educatoare. Caracteristic genului respectiv de povestire este faptul că în timpul aceleiași activități, copiii trec de la situația de ascultători la cea de povestitori, cu obligația de a continua firul narațiunii începute de educatoare. Începutul povestirii dat de educatoare trebuie să schițeze un anumit cadru de desfășurare a lucrurilor, conflictul, în linii mari, și personajul/personajele cu trăsăturile caracteristice. Copiii trebuie să se încadreze în atmosfera poveștii să cunoască pe eroi, să precizeze atitudinea față de ei, să întrevadă conflictul și rezolvarea lui, altfel spus, să devină mici creatori de basme sau povești.
Povestirile copiilor din memorie solicită din plin imaginația creatoare, gândirea și limbajul, se exersează capacitatea de a găsi o soluție originală unei situații posibile. În exersarea creării de povestiri se observă trecerea de la o etapă de repetare stereotipă la acțiuni legate de un subiect, la creearea mai multor variante inedite p aceeași temă. Nu interesează valoarea povestirii ca producție literară a micului autor, ci expresivitatea acestuia în acțiunea de compunere verbală proprie copilului.
Aceste povestiri pot fi organizate în cadrul activităților obligatorii în: educarea limbajului, în activitatea de educație pentru societate unde pot fi folosite basme sau povești cu o morală sau pentru a pune în evidență anumite trăsături și în cadrul activităților de cunoașterea mediului în lecturi după imagini.
În cadrul activităților complementare putem folosi repovestirile sau povestirile copiilor, jocuri de creație cu subiecte din basme și povești, dar putem folosi basmul și în teatrul de păpuși și, mai ales, în cea mai plăcută și mai atractivă formă pentru copii: dramatizarea, folosită în special în cadrul serbărilor.
În activitățile alese de dimineață se pot folosi jocurile de creație sau, în cadrul sectorului biblioteca se pot citi povest scurte. Jocurile de creație cu subiecte din basme și povești sunt înscenări ale copiilor al unor episoade din basme. Ele pot fi individuale sau colective. În cadrul acestor jocuri ei reproduc un conținut dat având o intervenție personală, de regulă numai în ceea ce privește asumarea rolurilor interpretate și modalitățile de înscenare a acestui conținut.
Dificultatea jocului constă mai ales în transpunerea subiectului, care trebuie să fie cunoscut de către toți partenerii, înțeles și redat cu fidelitate. Desigur, fidelitatea rămâne în limitele înțelegerii până la care pot ajunge copiii de 3-7 ani, dar tendința de a respecta textul dat crește odată cu vârsta. Se acceptă mai greu răsturnări în succesiunea firească a evenimentelor, dar, în cazuri mai rare, copiii modifică în mod voit cursul unui basm, de pildă înlocuiesc sfârșitul dramatic, elimină un personaj pe care nu-l socotesc prea important, sau chiar inventează succesiunea epică, combinând acțiuni deprinse din mai multe povești și basme.
De regulă însă ei recurg la o altă cale și anume, aceea de a selecționa dintr-un basm doar episoadele, scenele sau momentele pentru care vădesc un interes și o înțelegere mai mare. La cei mici, din lipsa posibilităților de discernământ și de asimilare diferențiată, elementele fantastice se îmbină cu cele din viața cotidiană. De pildă, prințul (călare pe un băț) se oprește la semafor așteptând să i se indice trecerea liberă. Jocurile celor mari, deși reflectă tot momente sau scene izolate din basme, capătă mai multă substanță, au substrat logic și finalitate evidente. În scopul veridicității cei mari folosesc, mai mult decât cei mici, diferite obiecte cărora le atribuie în joc o anumită valoare și destinație. În jocurile colective se stabilesc între copii relații complexe și are loc un schimb viu și continuu de păreri, fiecare fiind în același timp interpret și regizor. Aceste jocuri întrețin raporturi evoluate între copii, dar se întâmplă să intre și în conflicte și atunci jocul eșuează. O puternică sursă de conflicte o constituie distribuirea rolurilor, fiecare copil tinzând să dețină rolul pozitiv, chiar și atunci când acesta nu este cel principal.
În îndrumarea acestor jocuri trebuie să stea observarea lor. Îndrumarea se face din interior, prin încadrarea educatoarei în joc și asumarea unui anumit rol sau din exterior, materializată prin observații și sugestii adresate copiilor în timpul jocului. Cea din urmă are o aplicabilitate mult mai largă în comparație cu cealălaltă.
Dramatizarea – una dintre formele de realizare a jocurilor cu subiecte din povești și basme, este poate cea mai distractivă, contribuind la educația lor intelectuală, estetică și morală. Ea valorifică potențialul creativ, specific acestei vârste și contribuie la dezvoltarea creativității, la integrarea preșcolarului în realitatea materială și socială, sau a ceea ce numim aspectul social și relațional.
Prin dramatizare copilul își satisface dorința de acțiune, de joc, de cooperare și de exprimare originală, în mod individual sau pe grupuri a propriei personalități. Ea contribuie la cultivatrea valorilor fundamentale (dragostea, bunătatea, frumusețea), obiective ce trebuie urmărite în acțiunea educativă și a căror înfăptuire este posibilă dacă la această vârstă nu apelăm la convingerea relațională, bazată pe explicarea conceptelor și normelor de conduită, ci la convingerea afectivă, bazată pe intuiția sentimentelor altor persoane față de persoană să și a lui față de alții, precum și la convingerea volițională, bazată pe exersarea în acte pozitive, pe formarea deprinderilor și obișnuințelor, pentru că de acestea și de exersarea trăsăturilor depinde dezvoltarea personalității.
Dramatizarea este o metodă de influență educativă asupra copilului, ea lărgindu-i orizontul de cunoaștere, oferindu-i posibilitatea să se reîntâlnească cu eroii din basmele preferate, să se transpună în rolurile personajelor, să înțeleagă anumite steri sufletești. Fiind plină de mișcare, dramatizarea îi captează atenția, îi hrănește imaginația și fantezia, având un caracter ludic mai accentuat decât alte activități. Astfel, îmbinând plăcutul cu utilul, formativul cu informativul, au menirea de a-l distra pe copil, de a-i reface energia necesară. Ele stau întru-totul la dispoziția copilului, acesta putând alege orice poveste. Ea dezvoltă și vocabularul copiilor, deoarece trebuie să se exprime cursiv, corect, au multe proverbe și zicători, dialoguri vii și expresii literare.
Este un mijloc de educație deosebit, având o importanță foarte mare în grădiniță. Dar nu orice poveste se poate dramatiza. Pe lângă un conținut accesibil vârstei trebuie să existe elemente atractive, dinamice. Dincolo de bucuria jocului și de satisfacții imediate ale copilului trebuie asigurat un cadru cu elemente de decor care să sugereze atmosfera de basm și să facă trăirea mai intensă, căci imaginația copilului nu are nevoie de o rampă prea mare pentru a-și lua zborul.
Dramatizarea reprezintă punerea în scenă a basmelor cunoscute de copii în scopul de a adâncii impresiile dobândite și de a da viața și frământărilor personajlor. Deși dramatizările au un caracter intens în joc, ele nu trebuie confundate cu jocurile de creație cu subiecte din basme și povești, care se organizează la inițiativa și dorința copiilor, fără obligația de a pune în scena întreagă poveste în succesiunea ei. În alegerea basmelor care să fie dramatizate trebuie respectate câteva cerințe esențiale: conținut simplu, povestire cu acțiune multă, cu dinamism, dialoguri suficiente, simple și expresive, cu multe personaje, pentru antrenarea cât mai multor copii.
Multă atenție trebuie acordată inspecial selecționării textelor pentru dramatizările preșcolarilor mici, care au posibilități mai restrânse de memorare, precum și incapacitate de a se concentra prea multă vreme într-o activitate. De aceea, la această grupa este bine să se prefere poveștile de dimensiuni reduse și la care abundă repetiția (fie că este vorba de acțiune, fie de dialog), de altfel extrem de agreată de către cei mici. Astfel Ridichea uriașă, Căsuța din oală, Turtită permit înscenări dintre cele mai ușoare și mai plăcute pentru cei mici, unde farmecul rezidă tocmai în repetarea unor acțiuni și dialoguri simple.
Pentru grupa mijlocie pot fi alese povești cu un conținut mai complex, dar care îndeplinesc cerințele de mai sus. Coliba iepurașului, Capra cu trei iezi, Găinușa moțată pot fi dramatizate cu succes. La grupa mare pot fi dramatizate o gamă mai largă de basme și povesti: Cenușăreasa, Albă ca Zăpadă, Fata moșului și fata babei, și multe altele predate la activitățile obligatorii.
Pentru pregătirea unei dramatizări trebuie cunoscut foarte bine textul basmului și sunt necesare mai multe etape de pregătire: predarea basmului; repovestirea lui pe bază de tablouri; vizionarea unui diafilm sau film tratând subiectul ales pentru înscenare; pregătirea decorului, a cadrului în care trebuie să se desfășoare, neglijat aproape în mod frecvent de către copii în înscenările lor spontane, la amenajarea lui fiind bine să participe și copii, prin aceasta urmărindu-se realizarea unui scop mai îndepărtat și anume inițierea copiilor în vederea organizării cât mai reușite a jocurilor lor spontane.
În cadrul unei dramatizări educatoarei îi revine sarcina de a organiza întreaga desfășurare a jocului, respectând o anumită succesiune a momentelor: pregătirea locului desfășurării, a elementelor de decor necesare, discuție cu privire la conținutul povestirii, distribuirea rolurilor, indicații scurte cu privire le punerea în scenă, reproducerea acțiunilor și a dialogurilor de către copii cu ajutorul și sub îndrumarea directă a educatoarei. La repetarea unei dramatizări în aceeași zi sau în altă zi decât aceea în care și-au însușit copiii pentru prima dată textul, li se acordă mai multă independență în organizare și desfășurare.
De asemenea, folosirea costumației prezintă multe avantaje, în sensul că ajută la introducerea copilului în rol, la crearea ambianței unui anumit basm. Totodată însă costumația poate stânjeni pe copil în învățarea rolurilor, fiind preocupați mai mult de îmbrăcăminte decât răspunsul ce-l au de dat în succesiunea acțiunilor. Din această cauză este indicat ca introducerea costumației să se facă numai după ce rolurile au fost însușite într-o anumită măsură de către copii, după ce aceștia s-au familiarizat în linii generale cu reproducerea acțiunilor într-o anumită ordine.
Textul dramatizării poate fi în versuri sau în proză, îmbinat cu muzică sau dans. Pentru o serbare sunt necesare mai multe repetiții, până când copii ajung să stăpânească bine sceneta și să nu fie nevoie de intervenția educatoarei. Dar, în unele scenete, educatoarea poate avea propriul ei rol în piesă.
O dramatizare ușor de realizat este după povestea Ridichea uriașă, care place nespus la copiii de grupă mijlocie. Se poate folosi foarte bine muzică și mișcări ritmice atunci când personajul dinainte îl cheamă pe următorul. Povestea cu cel mai mare succes a rămas însă Albă ca Zăpada, pe care am făcut-o cu mai multe grupe de copii. Este o scenetă cu multă culoare, care presupune mai multe decoruri, dar care se pot folosi într-o încăpere fără a stânjeni. De asemenea este folosită multă muzică, în mai multe etape ale scenetei, chiar cu coregrafie. Un succes aproape asemănător l-a avut Cenușăreasa, care presupune mișcare, muzică, multe rochii lungi și coronițe.
În concluzie, viața de actor trăită de copil prin intermediul dramatizării în cadrul unei serbări este pentru el ceva deosebit, care îl influentează puternic pe plan sentimental. Teatrul de păpuși, sau, mai corect, teatrul de marionete (păpuși mânuite de oameni) este mai vechi decât teatrul de oameni, istoria lui pierzându-se în negura secolelor. Se pare că patria lui este îndepărtată Asie, mai precis China antică, de unde s-a răspândit încetul cu încetul în întreaga lume. În Imperiul roman el se bucură de multă cinste, fiind apoi preluat la începutul Evului mediu de păpușarii din apusul Europei. Cu extinderea Imperiului otoman, teatrul de păpuși turcesc a petruns în Rusia (unde se numea Vertep) și în Polonia (unde era cunoscut sub numele de Szopka). În secolul XVII teatrul de păpuși pătrunde și la noi sub forma spectacolului prezentat de păpușarii ambulanți pe scene improvizate la bâlciuri, iarmarocuri sau chiar la horele duminicale.
Prima lui menționare în țara noastră o face Dimitrie Cantemir în glosarul Istoria ieroglifică, unde eroul este numit păpușă de mascara vestită. Marele istoric Nicolae Iorga spunea că la baza marionetelor în sud-estul Europei a stat vestita păpușă turcească Karagaz sau Karaghioz, care va da naștere în limba noastră cuvântului caraghios. Teatrul popular de păpuși din țara noastră a creat un erou celebru, pe Vasilache, cel care învinge orice piedici, iar ca subiecte are tradiții sau scene din viața poporului.
În grădiniță teatrul de păpuși este realizat de educatoare cu ajutorul copiilor. Păpușile pot fi cumpărate, sau confecționate de copii cu ajutorul educatoarei. De asemenea trebuie să existe și un decor: în primul rând scenă, care să mascheze păpușarii, iar apoi pânze cu imagini care înfățișează o pădure, o câmpie, un palat, sau ceea ce presupune scena din poveste. Nu pot fi folosite basme cu prea multe personaje și nici cu prea multe acțiuni. La început educatoarea este cea care va prezenta scenele de poveste, apoi va învăța copiii cum să mânuiască păpușile.
Teatrul de păpuși este prezentat mai ales în cadrul serbărilor cu copiii. Pentru a prezenta un teatru de păpuși trebuie străbătute mai multe etape, ca în cadrul dramatizării. După activitatea de povestire și de repovestire, chiar și un diafilm, copiii vor învăța cum să mânuiască păpușile, reproducând în același timp dialogurile. Un teatru de păpuși se poate face chiar după o dramatizare, unde copiii știu deja rolurile, dar personajele trebuie să fie puține, pentru a nu se încurcă în spatele scenei. La teatru un copil poate interpreta însă rolul mai multor personaje care au replici scurtă. În general accentul se pune pe exprimarea liberă a copiilor, fără o anumită tipicitate a rolului.
În prezentarea teatrului de păpuși ficare copil trebuie să știe clar ce are de făcut și să lucreze cu mare atenție. Cei care schimbă decorurile nu trebuie să îi încurce pe cei ce mânuiesc păpușile. Educatoarea va participa cu copiii la mânuirea păpușilor, sau va putea fi simplu spectator, dacă copii sunt mai mari și pot prezenta singuri, dar pentru aceasta trebuie multă pregătire. Scufița Rosie este o scenetă foarte ușor de prezentat și foarte plăcută. Ca decor este doar pădurea și căsuța bunicii, pe care le-am confecționat foarte ușor cu copii. De asemenea Căsuța din oală se poate prezenta ușor, căci nu presupune prea mulți copii. Am folosit chiar un singur copil, căci pe măsură ce animalele intrau în oală puteau fi lăsate pe margine.
Cu o grupă mare am realizat chiar o dramatizare combinată cu un teatru de păpuși după ce am dus copiii la teatrul de păpuși, am realizat cu ei o scenetă mai simplă a Poveștii lui Harap-Alb. Deși a presupus multă muncă, rezultatul a fost chiar frumos. În concluzie, teatrul de păpuși este foarte plăcut pentru copii și ar trebui folosit mult mai des în activitățile cu copiii.
CONCLUZII
Basmul este o pledoarie pentru valorile etern umane, pentru bine și frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, dar mai ales copilăriei. Basmele au rămas, de-a lungul veacurilor, operele cele mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei și până aproape de adolescență. Basmele au fost pentru oamenii primitivi un mijloc de a înfățișa prin imagini sinteza realității pe care o trăiau, conceptele lor, rezultatele experienței lor de viață. Ele au un puternic substrat real, deoarece au izvorât din năzuința poporului pentru o viață mai bună, din dorința de a învinge răul.
Ele sunt un mijloc important care contribuie la lărgirea orizontului copiilor. Basmele, ca și poveștile, scot în evidență trăsăturile personajului, dându-i posibilitatea copilului să învețe să deosebească frumosul de urât, binele de rău și să urmeze exemplul personajelor pozitive. Binele și răul se înfruntă încontinuu, fie în lumea reală, fie pe tărâmuri fantastice, stăpânite de duhuri bune ori duhuri rele, și dreptatea, cinstea, hărnicia, iscusința biruie întotdeauna, pe când trufia, lenea, prostia, lăcomia sunt sortite gurilor de jivine flămânde, ca în Fata babei cea leneșă și rea.
Basmele cheamă, în chip firesc în mintea cititorului numele atâtor vrăjitori care iau în stăpânire sufletul precum puritatea cristalului, mințile lor micuțe și sentimentele pure, dându-le în schimb personaje și tărâmuri minunate. Acești vrăjitori (Ch. Perrault, frații Grimm, Andersen) sunt magii cu basmele cele mai cunoscute de copii și, parcă cu un Sesam deschide-te!, au deschis ochilor minții celor mici o lume fantastică, plină de miraculos, care îl acaparează cu ușurință pe copil și îl face să trăiască, alături de eroii basmului, toate întâmplările.
Copiii întâlnesc în basm fii sau fiice de împărați sau oameni simpli, zâne frumoase sau vrăjitori, balauri sau zmei, cai năzdravani care zboară până la luna și până la soare, care vorbesc cu grai omenesc și sunt mereu alături de stăpânul lor, tot felul de personaje fantastice, care în lumea reală nu există, dar care în basm capătă ușor întruchipare în mintea copiilor și îi poartă spre palate de cleștar, spre alte teramuri. Copiii suferă sau se bucură alături de personajele basmului. Sunt cu sufletul la gură și se bucură când vânătorul o cruță pe Albă ca Zăpadă, când piticii o salvează de două ori și sunt triști când fata rămâne moartă când înghite mărul otrăvit, pentru ca să se bucure iarăși când este salvată și devine mireasa fiului de crai. Am întâlnit copii care au plâns alături de Luiza când aceasta a trebuit să îndure mari suferințe pentru a-și salva frații transformați în lebede de mama vitregă, sau când lupul din povestea lui Creangă mănâncă iezii.
Alături de Cenușăreasa trăiesc durerea și tristețea acesteia, sunt furioși pe răutatea mamei și a surorilor vitrege și se bucură când fata este aleasă de fiul împăratului, chiar pătrund sufletește în sala de bal alături de ea. Astfel învață să urască pe cei ce asupresc pe cei buni și ascultători, muncitori și cinstiți. Dacă începutul unui basm îi duce alături de un erou care suferă, dar rabdă în tăcere, sfârșitul cu o nuntă împărătească îi încântă nespus.
Basmul îi purifică pe copii, pentru că personajele principale, pe lângă frumusețe fizică, au și calități frumoase sau puteri mari și își doresc să fie asemenea lor. Care copil nu își dorește să fie ca Făt-Frumos, care face numai bine pe unde merge, pe care lumea îl laudă, care învinge răul și care este răsplătit în finalul basmului? Sau ca fata moșneagului din cea mai cunoscută poveste din grădiniță, pe care toți o răsplătesc? Legat de acest basm am observat la copii că preferă răsplata din varianta lui Fata moșului cea cuminte și harnică și fata babei cea haina și urâtă a fraților Grimm, în care fata trimisă în pădure în plină iarna de mama vitregă să aducă fragi este răsplătită de piticii vrăjitori nu prin daruri materiale, ca cea a lui Creangă, ci cu daruri personale.
Scufița Rosie, fetița frumoasă din poveste, le arată consecințele neascultării părinților. Există două variante ale basmului: una a fraților Grimm, în care fetița și bunica sunt salvate de vânătorul care îl ucide pe lup, și una a lui Ch. Perrault, în care Scufița rămâne mâncată, dar care dă o și mai mare forță moralizatoare basmului.
Uneori copiii uită de ce îi înconjoară și participă alături de erou la luptă cu zmeii sau cu alte personaje fantastice, chiar sunt decepționați când eroul principal moare. Dar cum basmul nu admite așa ceva, bucuria la inviarea eroului este pe măsură. Am întâlnit totuși cazul în care copiii, deși le-a părut rău de moartea acestuia, nu au fost de acord cu condiția învierii sale, ceea ce demonstrează faptul că înțeleg totuși prioritățile vieții: în basmul Afin și Dafin în care, pentru a-și învia fratele împietrit și care îi făcuse numai bine, celălalt este nevoit să-și ucidă propriul copil și să ungă stană de piatră cu sângele copilului. Dar basmul nu poate accepta această variantă, de aceea cel înviat reda pruncului viața cu propriul sânge de la un deget.
Valoarea estetică a basmului nu scade chiar dacă personajele principale sunt animale. Personajele animale au devenit tipuri puternic conturate, iar fiecare personaj are o caracteristică dominantă. Cumătra vulpe este șireată și lacomă, lupul este lacom ca și vulpea, dar crud și fără milă cu cei mai slabi ca el, moș Martin este greoi la minte și la trup.
Capra cu trei iezi descrie mama iubitoare, care poartă grijă copiilor rămași acasă și le dă sfaturi bune, cocoșul din Punguța cu doi bani este justițiarul care pedepsește pe boierul lacom. Rățușca cea urâtă îi învață pe copii ca niciodată să nu aprecieze, să nu-și judece semenii după înfățișare. Deși urâtă la chip atunci când s-a născut, rățușca a dat dovadă întotdeauna de noblețe sufletească, fiind respectuoasă față de toate păsările, chiar și cele care o batjocoreau. Mai mult, când crește și devine o lebădă frumoasă, ea nu devine mândră, arogantă, ci își păstrează modestia.
Basmul are puterea de a-l duce pe copil cu ușurință în lumea lui, satisface nevoia intelectuală de inedit și de aventura a copiilor; alături de eroii îndrăgiți, copii trăiesc evenimente și sentimente ce le dezvăluie viața sub diferite aspecte, cunosc diverse tipuri umane și comportamente pe care le pot evalua, iar unele dintre acestea devin modele de viață. Basmul îi învață să viseze, visând să învețe să deodebească binele de rău, frumosul de urât, realul de fantastic, visând își întăresc caracterul și își formează personalitatea.
Mic și neajutorat, dar visând să ajungă repede mare și voinic, copilul înțelege și învață repede prin desfășurarea peripețiilor basmului că va trebui să treacă el însuși prin încercări care să-i verifice înțelepciunea, curajul, puterea de a păstra o taină, de a asculta sfaturile celor mari.
BIBLIOGRAFIE
APOSTOLESCU M, Ion Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva București, 1978
BĂDĂRĂU G., Fantasticul în literatură, Institutul European, Iași, 2003
BĂLU I., Viața lui Ion Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1990
BÂRLEA O., Poveștile lui Creangă, Editura Pentru Literatură, București, 1967
BOUTIERE J., Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1976
CANTEMIR D., Istoria ieroglifică, Editura Minerva, București, 1983
CĂLINESCU G., Estetica basmului, Editura pentru Literatură, București, 1965
CĂLINESCU G., Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1989
CĂLINESCU G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003
CREANGĂ I., Convorbiri literare, 1872
CREANGĂ I., Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Regis, București, 2002
ELIADE M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1956
EMINESCU M., Pagini alese, Editura Regis, București, 2001
EUGENIU S., Studii de folclor și literatură, Editura Pentru Literatură, București, 1967
GRECU M., Fantastic și Mit în literatura română prepașoptistă, Editura Sitech, Craiova, 2010
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13939674/Povestea_vorbii
https://www.tititudorancea.org.ro/z/ion_luca_caragiale_calul_dracului.htm
MANOLESCU N., Recitând poveștile lui Creangă, Editura pentru Literatură, București, 1966
MUNTEANU G., Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976
PASCADI I., Nivele estetice, Editura Academiei R.S.R., București, 1972
POP Mihai, RUXÂNDOIU Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1976
PROPP V.I., Morfologia Basmului, Editura Univers, București,1970
ROȘIANU N., Eseuri despre folclor, Editura Universității din București, București, 2004
ROTARU I., Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1979
SLAVICI I., Convorbiri literare, 1872
SLAVICI I., Florița din codru și alte povești, Editura ALLFA, București, 2007
SPERANȚIA E, Studii de folclor și literatură, Editura Pentru Literatură, București, 1967
ȘERDEAN I., Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Corint, București, 2003
TODORAN E., Timpul în basmul românesc, Editura Albatros, București, 1962
TODOROV Țzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București, 1973
VIANU T., Arta prozatorilor români, Editura Eminescu, București, 1973
VOICULESCU E., Pedagogie preșcolară, Editura Aramis, București, 2003, p. 23
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
APOSTOLESCU M, Ion Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva București, 1978
BĂDĂRĂU G., Fantasticul în literatură, Institutul European, Iași, 2003
BĂLU I., Viața lui Ion Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1990
BÂRLEA O., Poveștile lui Creangă, Editura Pentru Literatură, București, 1967
BOUTIERE J., Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, Iași, 1976
CANTEMIR D., Istoria ieroglifică, Editura Minerva, București, 1983
CĂLINESCU G., Estetica basmului, Editura pentru Literatură, București, 1965
CĂLINESCU G., Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1989
CĂLINESCU G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003
CREANGĂ I., Convorbiri literare, 1872
CREANGĂ I., Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Regis, București, 2002
ELIADE M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1956
EMINESCU M., Pagini alese, Editura Regis, București, 2001
EUGENIU S., Studii de folclor și literatură, Editura Pentru Literatură, București, 1967
GRECU M., Fantastic și Mit în literatura română prepașoptistă, Editura Sitech, Craiova, 2010
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13939674/Povestea_vorbii
https://www.tititudorancea.org.ro/z/ion_luca_caragiale_calul_dracului.htm
MANOLESCU N., Recitând poveștile lui Creangă, Editura pentru Literatură, București, 1966
MUNTEANU G., Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976
PASCADI I., Nivele estetice, Editura Academiei R.S.R., București, 1972
POP Mihai, RUXÂNDOIU Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1976
PROPP V.I., Morfologia Basmului, Editura Univers, București,1970
ROȘIANU N., Eseuri despre folclor, Editura Universității din București, București, 2004
ROTARU I., Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1979
SLAVICI I., Convorbiri literare, 1872
SLAVICI I., Florița din codru și alte povești, Editura ALLFA, București, 2007
SPERANȚIA E, Studii de folclor și literatură, Editura Pentru Literatură, București, 1967
ȘERDEAN I., Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Corint, București, 2003
TODORAN E., Timpul în basmul românesc, Editura Albatros, București, 1962
TODOROV Țzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București, 1973
VIANU T., Arta prozatorilor români, Editura Eminescu, București, 1973
VOICULESCU E., Pedagogie preșcolară, Editura Aramis, București, 2003, p. 23
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Basmelor Si Povestilor In Educatia Prescolarilor (ID: 160473)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.