Rolul Activitatilor Liber Alese In Dezvoltarea Personalitatii Prescolarului
LUCRARE DE LICENȚĂ
Rolul activităților liber alese în dezvoltarea personalității preșcolarului
CAPITOLUL I
ACTIVITĂȚI ALESE. CRITERII DE ORGANIZARE A
ACTIVITȚILOR ALESE
I. 1. Activități alese ale copiilor de 3–6/7 ani
I. 2. Organizarea mediului de învățare și rolul centrelor de interes
I. 3. Contribuția activităților alese la dezvoltarea copiilor preșcolari în direcția
manifestării înclinațiilor și aptitudinilor ca parte integrantă a personalității
I.4. Interdependența dintre activitățile comune și activitățile alese
CAPITOLUL II
ALA ȘI JOCUL
II.1. Noțiuni generale despre joc
II. 2. Caracteristicile jocului și a altor forme de activitate la preșcolari
II. 3. Jocul și învățarea – forme de bază ale activității copilului între 3 și 6 ani
II.4. Jocul – dominantă a vârstei preșcolare, metodă și mijloc de formare și
dezvoltare a personalității copilului preșcolar
II. 5. Valorificarea centrelor de interes în pregătirea activităților comune
CAPITOLUL III
PREZENTAREA CENTRELOR DE ACTIVITATE
CAPITOLUL I
ACTIVITĂȚI ALESE. CRITERII DE ORGANIZARE A
ACTIVITȚILOR ALESE
I. 1. Activități alese ale copiilor de 3–6/7 ani
Toți educatorii sunt de acord în privința definirii activități alese ca mijloc ideal de educație în perioada copilăriei. Totuși, nu întotdeauna, practica școlară plasează activitățile alese ca instrument central de educație, deși Comenius, în urmă cu 300 de ani, prefigura această idee. Șchiopu U, în cartea „Probleme psihologice ale activități alese” consideră că activitatea aleasă îndeplinește pentru toate vârstele funcții psihologice complexe, funcții educative, între care amintim: asimilarea de conduite, acumularea de experiență și informație, funcții de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menținerea capacităților fizice, funcții sociale în dezvoltarea relațiilor sociale.
Activitățile alese și procesul de creștere sunt strâns legate între ele, copilul mic are mai multe ocazii de a se juca liber, însă treptat, joaca liberă a copilului este înlocuită cu activități structurate, atât acasă cât și în instituțiile de educație.
Conceptul de activități liber alese este fundamental pentru curriculumul actual, iar când spunem activități liber alese ne referim la jocul care este inițiat de copil în centrele de interes/activitate. În jocul liber copilul decide ce se joacă, cu ce se joacă și cu cine se joacă.
Jocul liber-creativ și activitățile alese sunt cele mai eficiente forme de activitate pentru dezvoltarea personalității copilului. Atunci când copiii își satisfac interesele, ei învață să acumuleze informații și să tragă propriile concluzii în legătură cu acestea. Este vârsta când ei pot acumula cunoștințe noi tot timpul, iar influențele mediului au un rol foarte mare în asigurarea unei experiențe complexe și variate, cât și stimularea gândirii. Jocul liber nu este o activitate ,,sălbatică”, este o activitate plină de vioiciune, în care copiii au prilejul să exploreze medii diferite și să îndeplinească sarcini fie individual, fie pe grupuri mici. Fiecare copil are dreptul să aleagă și să participe la activitățile care îl interesează.
Procesul instructiv-educativ trebuie să pornească de la cunoașterea fiecărui copil în parte. Jocurile și activitățile alese au o contribuție semnificativă în acest sens.
Educatoarea amenajează spații și pregătește materiale didactice prin care ei să fie antrenați, valorizați, evaluați. Jocurile liber alese ale copiilor de 3-6/7 ani au rol lor în dezvoltarea globală a copilului cu metode active de stimulare a învățării, din perspectiva noului curriculum, cu exemple de bune practici pentru facilitarea aplicării acestuia.
În timp, pe măsură ce copilul trece de la o grupă de vârstă la alta, ponderea jocului liber scade pentru că:
• se pune accent pe produsele realizate de copil și mai puțin pe procesul de învățare, iar jocul uneori e înlocuit cu activități de învățare pe baza fișelor de lucru, produse mult așteptate de părinți;
• în locul de joacă copiii își aduc multe materiale din alte centre de activitate lăsând impresia că se face dezordine;
• jocul declanșează strigăte de bucurie, mișcare, agitație, iar noi suntem concentrați să păstrăm liniștea în sala de grupă;
• jocul cu o anumită jucărie (păpușă, mașină) sau cu obiectele preferate (cuburi, puzzle, vesela de bucătărie) prin care copilul experimentează, explorează, învață cum să acționeze cu ele, par lucruri foarte simple pentru adulți.
Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învățare pentru copii, este activitatea care îi ajută cel mai mult și eficient să învețe. Prin joc copiii învață să interacționeze cu ceilalți, să exploreze mediul, să găsească soluții la situațiile problemă, să își exprime emoțiile, să achiziționeze cunoștințe și abilități care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerințele școlii.
Copilul are nevoie nu numai de sprijin și îndrumare, ci și de libertate și inițiativă personală, iar educatorul trebuie să înțeleagă, să accepte și să încurajeze modalitățile specifice prin care copilul achiziționează cunoștințe: imitare, încercare și eroare, experimentare.
Prin excelență, jocul constituie cadrul specific unui antrenament al spontaneității și al libertății de expresie, un stimul important în cultivarea receptivității și sensibilității, a mobilității și flexibilității psihice. E plin de promisiuni și surprize, poate să se dezvolte liber, dar când intervine controlul, jocul se încheie. Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, fiind absorbiți cu totul de joc, căci resimt jocul ca ceva interesant, atractiv, frumos. Astfel se poate explica refuzul copiilor de a întrerupe jocul „De-a magazinul”, „De-a șoferii”, „De-a animalele din pădure”, „De-a piața de flori” când le propunem o activitate în alt centru pentru a rezolva, de exemplu, sarcini matematice, a picta, a scrie semne grafice sau a tăia cu foarfecele.
Jocurile și activitățile didactice alese sunt cele pe care copiii și le aleg și îi ajută pe aceștia să socializeze în mod progresiv și să se inițieze în cunoașterea lumii fizice, a mediului social și cultural căruia îi aparțin, a matematicii, comunicării, a limbajului citit și scris. Ele se desfășoară pe grupuri mici, în perechi și chiar individual. Reușita desfășurării jocurilor și activităților alese depinde în mare măsură de modul în care este organizat și conceput mediul educațional. Acesta trebuie să stimuleze copilul, să-l ajute să se orienteze, să-l invite la acțiune.
Educatoarea manifestă inițiative ingenioase în privința conceperii și organizării diferitelor activități instructiv-educative. De asemenea, educatoarele, se pot folosi de conținutul activităților la alegere pentru a optimiza ulterior, în aceeași zi sau în zilele următoare, învățarea în activitățile comune.
Copilul învață prin jocuri și activități alese :
Să decidă singur asupra jocului și a jucăriilor. Aflat în fața mai multor posibilități, copilul învață să aleagă ceea ce i se potrivește, învață prin experiență proprie.
Să fie responsabil pentru decizia luată. Faptul că își alege singur jocul și datorită acestei alegeri numai el știe să explice ce face și cum fece, îi oferă bucuria independenței și, în același timp, răspunderea rezultatelor.
Să aibă încredere și curaj. Mediul securizat și stimulativ, care susține și încurajează dezvoltarea personalității copilului atât global, cât și în componentele ei, oferă cunoașterea propiilor forțe, încredere și creativitate.
Să devină independent în luarea deciziilor, organizarea jocului, alegerea relațiilor sociale cu egali și cu educatoarea. Într-un astfel de aranjament al spațiului, copiii au ocazia de a se întâlni în activitate cu ceilalți, iar aceste relații devin libere, sunt orientate indirect de educatoare prin comunicare, cooperare, colaborare, respect, negociere, acceptare, toleranță, prietenie.
Să cerceteze și să experimenteze noi soluții. Acest lucru este posibil, numai dacă ei simt libertatea și au siguranța că greșelile nu le sunt aspru sancționate.
Să se cunoască. Acest lucru se poate realiza tot prin amenajarea adecvată a spațiului. Prin sprijin, interes și înțelegere pentru eforturile copiilor, educatoarea contribuie la construcția delicată a imaginii de sine a fiecăruia.
Grădinița, prin programul zilnic, permite copiilor să aibă acces în diferite etape și un timp mare la sectoarele aranjate în sala de grupă, respectiv la centrele de interes, unde se pot juca cât și cu ce doresc, în ritmul propiu.
Să nu uităm că fiecare copil are ceva bun, iar la vârstele mici, când se formează imaginea de sine și începe procesul de construire a caracterului și a respectului de sine, educatoarea trebuie să îi valorizeze pe toți, stimulându-i individual în același timp.
Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învățare pentru copii, este activitatea care îi ajută cel mai mult și eficient să învețe. Prin joc copiii învață să interacționeze cu ceilalți, să exploreze mediul, să găsească soluții la situațiile problemă, să își exprime emoțiile, să achiziționeze cunoștințe și abilități care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerințele școlii.
Copilul are nevoie nu numai de sprijin și îndrumare, ci și de libertate și inițiativă personală, iar educatorul trebuie să înțeleagă, să accepte și să încurajeze modalitățile specifice prin care copilul achiziționează cunoștințe: imitare, încercare și eroare, experimentare.
Vârsta preșcolară este o perioadă de evoluție spectaculoasă a conduitei ludice. O evoluție cu o asemenea intensitate nu se mai regăsește în nicio perioadă a vieții. Bogăția și impetuozitatea conduitei ludice este datorată nu numai dezvoltării și maturizării psihofizice, ci și posibilităților de relaționare și a experiențelor acumulate odată cu intrarea copilului în grădiniță.
În concepția lui Jean Piaget expusă în lucrarea „Psihologia copilului” (1976) jocul are funcția de a realiza adaptarea copilului la realitate. Jocul este formativ și informativ și îndeplinește funcția de socializare. Conform teoriei lui Jean Piaget, tipul de joc se modifică în strânsă legătură cu stadiul dezvoltării sale cognitive. Autorul realizează o clasificare a jocurilor, după criteriul evolutiv, în:
a) jocuri manipulative (până la 2 ani) – corespund stadiului senzorio-motor și constau în explorarea și manipularea obiectelor; acestea presupun repetarea unei activități în scopul adaptării și pot fi:
• jocurile senzorio-motorii sau de mânuire;
• jocuri de combinații fără scop clar definit, de dezmembrare și reconstruire de obiecte;
• jocuri de combinații de obiecte/acțiuni cu scop (recompuneri după un model).
b) jocuri simbolice sau de creație (de la 2 la 7 ani) – corespund stadiului preoperațional al gândirii;
c) jocurile cu reguli (de la 7 la 12 ani) – corespund etapei operațiilor concrete, implică înțelegerea regulii ca o convenție și au caracter competitiv.
Dezvoltarea cognitivă este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor și procedeelor de joc. Dacă jocurile practice și manipulative (de explorare și manipulare a obiectelor) sunt specifice copiilor până la 2 ani, după această vârstă evoluează capacitatea copilului de a discrimina între planul real și cel imaginar și se modifică structura jocului (subiect, scop, reguli, roluri) și apar jocurile simbolice și jocurile cu reguli. În concepția lui Jean Piaget, jocul simbolic are ca principală funcție asimilarea realului la ,,eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific a ceea ce l-a impresionat mai mult pe copil. Jocul are menirea de a transforma realul la nivelul posibilităților și trebuințelor Eului. Copiii își creează o lume a lor cu ajutorul căreia încearcă să înțeleagă realitatea, rezolvă probleme pe care le întâlnesc în viața de zi cu zi, repetă, reinterpretează și retrăiesc experiențe. Își iau rolurile în serios când sunt singuri, cu alți copii sau cu un adult care se implică în joc și ir și procedeelor de joc. Dacă jocurile practice și manipulative (de explorare și manipulare a obiectelor) sunt specifice copiilor până la 2 ani, după această vârstă evoluează capacitatea copilului de a discrimina între planul real și cel imaginar și se modifică structura jocului (subiect, scop, reguli, roluri) și apar jocurile simbolice și jocurile cu reguli. În concepția lui Jean Piaget, jocul simbolic are ca principală funcție asimilarea realului la ,,eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific a ceea ce l-a impresionat mai mult pe copil. Jocul are menirea de a transforma realul la nivelul posibilităților și trebuințelor Eului. Copiii își creează o lume a lor cu ajutorul căreia încearcă să înțeleagă realitatea, rezolvă probleme pe care le întâlnesc în viața de zi cu zi, repetă, reinterpretează și retrăiesc experiențe. Își iau rolurile în serios când sunt singuri, cu alți copii sau cu un adult care se implică în joc și improvizează, trăindu-și rolul asemeni unei persoane, animal sau al unui lucru real.
Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte și mai puțin capabil de a-și corela propria activitate cu a celorlalți copii, motiv pentru care se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii.
Acest fapt a dat naștere uneia din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului, susținută de Jean Piaget, care explică natura jocului izolat al copilului. Copiii din grupa mică preferă rolurile singulare, active, principale și când se joacă „De-a medicul” se joacă izolat cu trusa medicală și păpușa sau în interacțiune cu un alt copil din apropiere, de obicei de același gen, dar care e implicat într-un alt joc.
Treptat, se dezvoltă abilitățile sociale și copilul începe să interacționeze simultan cu mai mulți copii, cooperează având o preocupare comună în joc: construiesc un garaj, merg la picnic, merg la piață, la supermarket. Ei propun roluri și acțiuni care trebuie incluse în joc, creează scenarii, inițiază jocuri noi „De-a manechinele”, „De-a bucătarii”, „De-a prințesele”, „De-a Frumoasa Adormită”, „De-a spectacolul”. Uneori, jocul de rol urmează ceea ce adulții ar numi o înlănțuire logică a evenimentelor, alteori însă, jocul deviază și urmează căi neașteptate dictate de fantezia copiilor. Jocul cu roluri permite copilului să experimenteze o varietate de comportamente, dar și consecințele acestor comportamente.
După 4 ani, copiii stabilesc reguli, încep să devină preocupați pentru concordanța cu realitatea transpusă în joc a acțiunilor ludice și a succesiunii acestora, precum și pentru păstrarea ordinii și conduitelor civilizate în timpul jocului. De exemplu, când e afișat la magazin ÎNCHIS, nimeni nu are voie să intre așa cum toți trebuie să intre la „Grădina Zoologică” improvizată la Centrul de Construcții, prezentînd biletul la intrare.
La copiii mici jocul cu subiecte din povești se realizează dintr-o succesiune de scene care nu au legătură între ele, au un număr redus de personaje, sunt bogate în acțiune și mai sărace în dialog. La celelalte grupe, copiii au nevoie de costumație, redau mai exact momentele poveștii, reproduc dialogul în concordanță cu acțiunea, își amenajază cadrul de desfășurare. Astfel, în jocul „De-a Scufița Roșie”, fetița poate să nu aibă ceva roșu pe cap, dar are un coșuleț și se întâlnește cu lupul. Preșcolarii mari își caută o căciuliță roșie, execută mișcări imitative și reproduc dialogurile urmând firul epic al poveștii.
Jocurile și activitățile alese se organizează în diferite momente ale zilei. Etapa de dimineață este cel mai potrivit moment de organizare din următoarele motive:
asigură trecerea treptată de la viața de familie la cea de grădiniță;
satisface nevoia de activitate a copilului, după o perioadă relativ statică.
Pentru copil, jocul este principala cale de dezvoltare, de cunoaștere a realității, de inter relaționare, de adaptare, fiind și prima formă de învățare facilitând, trecerea spre învățarea din mediul școlar. La această vârstă, copilul are nevoie de sprijin, pentru a-și orienta jocul în acest sens, fiind important să i se ofere cadrul de desfășurare și libertate pentru aceasta. Jocurile și activitățile alese oferă posibilitatea tratării diferențiate și individualizate. Copilul este lăsat să experimenteze singur, fiind încurajat în acțiunile lui, iar eforturile trebuie recunoscute.
Activitățile alese corespund intereselor și posibilităților personale, a ritmului propriu, a rezistenței la efort a copiilor. Prin activitățile alese copiii sunt activizați și li se trezește interesul pentru cunoaștere și acțiune liberă.
Scopurile etapei de jocuri și activități alese sunt următoarele:
afirmarea disponibilităților copiilor pentru joc și realizarea trecerii treptate de la jocul imitativ, de manipulare la jocul evaluat de creație și jocul cu reguli;
cultivarea sociabilității copiilor, a intereselor pentru joc;
dezvoltarea capacităților de cooperare și comunicare cu partenerii de joc;
stimularea capacității copiilor de a lua decizii și de a-și asuma responsabilități;
dezvoltarea intelectuală a copiilor, stimularea inteligenței prin rezolvarea unor probleme implicate în jocuri;
dezvoltarea potențialului creativ;
dezvoltarea sensibilității analizatorilor;
dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii prin mânuirea materialelor și a jucăriilor preferate;
stimularea proceselor psihice cognitive și afective;
crearea bunei dispoziții pentru activitatea copiilor de grădiniță.
Organizarea grupurilor de lucru și îndrumarea lor
Jocurile și activitățile alese se desfășoară, de cele mai multe ori, în grupuri mici. Acestea se pot constitui spontan sau sunt organizate de către educatoare.
Grupurile spontane se formează pe baza intereselor de joc, dar educatoarea poate organiza și ea microgrupuri, încercând să stimuleze participarea și cooperarea dintre copii.
Abordarea creatoare a întregii activități din grădiniță impune centrarea acțiunilor desfășurate de către copil, existând preocuparea pentru a descoperi înclinațiile și preferințele lor, valorizând trăsăturile și capacitățile fiecărui copil. Pentru aceasta spațiul grupei este delimitat pe zone de interes: biblioteca, jocuri de masă, jocuri de construcții, artă, știință, căsuța păpușii, jocuri de creație.
Tematica variată și multiplele materiale didactice puse la dispoziția copiilor în sectoarele de activitate, determină copii să se simtă în largul lor, mai ales pe cei mici care nu se mai simt singuri, se pregătesc alături de alți colegi cu care împărtășesc interese comune. În același timp, educatoarea se poate apropia mai mult de copiii care au mai multă nevoie de atenție, de încurajare sau chiar de sprijin.
Jocurile și activitățile alese nu se desfășoară la voia întâmplării, ci necesită să fie îndrumate de către educatoare din următoarele motive:
libertatea copilului în activitatea de joc nu e una absolută, lipsită de orice
fel de restricție;
copilul e prea mic pentru a pune în aplicare ce vrea și cât ar vrea să facă
singur. În multe situații (reale sau imaginare) în care se transpune la un moment dat, copilul începe sa-și dea seama că îi lipsesc cunoștințele sau priceperile de a duce la bun sfârșit unele acțiuni pe care le dorește. Lăsat liber, fără sprijin și fără îndrumare atentă, neputând duce la bun sfârșit ceea ce și-a dorit, jocul sau ocupația își pierde farmecul și frumusețea caracteristică. Copilul nu trebuie să acționeze nesupravegheat și neîndrumat într-o arie aleasă subiectiv pentru că se pierde cel mai prețios mod de a direcționa dezvoltarea sa pe plan psihic, moral, fizic.
Jocul, din unghiul copilului, se înfățișează ca o activitate „de plăcere", iar din cel al educatoarei, jocul este o preocupare instructiv-educativă de mare răspundere și cu mare valențe formative.
Conținutul jocurilor și al activităților alese
Conținutul jocurilor creative și al activităților alese este sugerat de către programa activităților instructiv-educative. Jocurile și activitățile alese se planifică în funcție de tema proiectului și de nevoile de recuperare sau de dezvoltare ale copilului.
Planificarea tradițională punea accent pe conținuturile ce urmau să fie transmise prin actul predării. Acestora le erau subordonate obiectivele, metodele și tehnicile de evaluare. Procesul de învățământ, concretizat într-un anume tip de lecție, avea prin urmare un caracter prioritar informativ, centrat pe ideea transmiterii unui volum cât mai mare de cunoștințe, pe dirijarea excesivă a condițiilor și a situațiilor de instruire impuse de către cadrul didactic.
Proiectarea modernă, de tip curricular, pune accentul pe obiectivele pedagogice pe care le urmărește procesul de învățământ, în general, și pe lecția ca activitate didactica principală, în mod special. Acestora le sunt subordonate pedagogic conținuturile, metodele de instruire și tehnicile de evaluare. De asemenea, proiectarea curriculară urmărește ca între toate componentele activității didactice să existe raporturi de interdependență, care asigură instruirii un caracter deschis, perfectibil în cadrul unui învățământ formativ, centrat pe stimularea dezvoltări personalității fiecărui copil. Pentru planificarea activității, trebuie parcurse câteva etape:
a) operaționalizarea scopului lecției finalizată prin realizarea unor obiective concrete ale activității, până la sfârșitul acesteia;
b) selectarea conținuturilor în raport cu obiectivele concrete propuse, ținând seama de situația reală a grupei de copii și a fiecărui copil în parte;
c) stabilirea metodologiei de predare-învățare aplicabilă în timpul activității prin diferite metode, procedee și mijloace de învățare eficiente din unghiul de vedere al activității copiilor;
d) evaluarea rezultatelor obținute de copii prin metode și tehnici adecvate, valorificate pe tot parcursul activității în vederea reglării și autoreglării permanente a acesteia, cu deschidere spre viitoarele activități didactice.
Precizarea scopului și a obiectivelor activității reprezintă prima etapă obligatorie pentru asigurarea reușitei procesului de instruire. Aceasta determină modul de organizare și realizare a conținutului respectiv, cu accent pe selectarea cunoștințelor și a capacităților de bază, alegerea unor anumite metode, procedee și mijloace de învățământ. Se asigură, de la începutul activității și până la finalizarea acesteia, criteriile și tehnicile de evaluare, care, în anumite condiții, pot deveni chiar procedee eficiente de autoevaluare.
Obiectivele operaționale îndeplinesc o funcție specifică de orientare practică a întregii munci de pregătire și de realizare a activității. Formularea lor clară dă posibilitatea de a selecta adecvat conținuturile și metodele, de a evalua cât mai exact rezultatele obținute. Cadrul didactic nu poate conduce eficient procesul de învățământ, nu poate dirija obținerea aspectelor formative și psihosociale dorite fără a cunoaște direcțiile de urmat, fără a-și raționaliza acțiunile și mijloacele sale de intervenție pedagogică operativă.
De amintit, este faptul ca informațiile nu trebuie să se realizeze sub aspect cantitativ, ci calitativ.
Organizarea informației în contextul planificării conținutului activității presupune stabilirea volumului optim de cunoștințe și deprinderi care trebuie învățat.
Educatoarea își manifestă cel mai bine creativitatea în organizarea scenariului didactic.
Alegerea metodelor și a procedeelor de lucru
Fiind o etapă în care preșcolarii sunt cei care își aleg locul de joacă și activitatea pe care doresc să o desfășoare, intervenția directă a educatoarei trebuie să se facă discret și numai atât cât e nevoie. Intervenția acesteia depinde atât de zona în care se află copilul, cât și de scopul urmărit de educatoare.
Astfel, la zona „Bibliotecă” educatoarea poate folosi metoda conversației și a exercițiului, în zona „Artă" se utilizează metode cum ar fi: explicația, demonstrația, exemplul, exercițiul, în timp ce la zona „Știință” pot fi folosite cu succes metode precum: învățarea prin descoperire, problematizarea, asaltul de idei.
Specific însă în această etapă este jocul și indiferent de metoda utilizată educatoarea face des apel la procedee de joc care vor contribui la relaxarea și înveselea copiilor.
La sectoarele în care este nevoie de liniște, de concentrare, așa cum este sectorul „Bibliotecă” sau sectorul „Joc de masă", educatoarea îi învață pe copii să vorbească încet, să nu-i deranjeze pe cei aflați la masă sau în apropierea lor, să se adreseze politicos și să coopereze cu toți colegii.
În activitatea de evaluare este necesară stabilirea cu exactitate a obiectivelor urmărite. Analiza activității trebuie să sublinieze în ce măsură rezultatele satisfac complet cerințele exprimate în cuprinsul scopului și a colectivelor operaționale propuse.
I. 2. Organizarea mediului de învățare și rolul centrelor de interes
Fiecare grădiniță trebuie să fie pentru copii un spațiu dorit, cu activități care să-i implice, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta global, într-o atmosferă deschisă, stimulatoare. Când copilul intră pentru prima dată într-o sală de grupă ce ar trebui să găsească aici, astfel încât să vină zilnic la grădiniță cu plăcere, știut fiind că prima impresie se formează în primele 20 de secunde?
Organizată pe centre de interes, sala de grupă devine un cadru adecvat situațiilor de învățare și obținerii experienței. Prin felul în care este amenajată, ea oferă copilului ocazii să se simtă bine în intimitatea lui, stimulându-i interesul și invitându-l la învățare prin descoperire și explorare. Sala de grupă îi vorbește copilului prin ceea ce oferă ca posibilitate de acțiune și experiență. Aflat în fața mai multor posibilități, copilul este invitat să aleagă ceea ce i se potrivește, să decidă. Dimensiunea ergonomică, înțelegând prin aceasta amenajarea spațiului educativ, deține ,,un rol important în obținerea succesului școlar”.
Mediul educativ reprezintă un ,,ansamblu al influențelor sociale, care se exercită asupra instituțiilor de educație și asupra dezvoltării fiecărui membru al societății”. Ambianța în care copilul își trăiește direct experiența de viață prin situațiile de viață prilejuite în scopul învățării se referă și la climatul socio-afectiv.
Iată care sunt caracteristicile care l-ar putea convinge pe copilul care vede prima dată sala de grupă să facă primii pași:
• spațiu larg, luminos, aerisit, curat;
• culori vesele, calde, îmbinate armonios;
• spațiul delimitat, dând impresia multor universuri ce așteaptă să fie descoperite;
• mobilier dimensionat specific vârstei preșcolare, dotat cu o varietate de materiale și jucării la îndemână;
• existența altor copii care interacționează;
• o educatoare zâmbitoare, primitoare, prietenoasă;
• posibilitatea prezenței/ rămânerii în sală pentru un timp, a unui membru al familiei.
Argumente pentru organizarea sălii de grupă pe centre
Curriculumul revizuit pentru educația timpurie structurează experiențele copilului pe domenii experiențiale: estetic-creativ, om și societate, limbă și comunicare, științe și psihomotric. Astfel, având în vedere setul de interese și aspirații ale copilului, nevoile acestuia, ca și intenția organizării unor activități integrate, sala de grupă poate fi delimitată în mai multe centre de interes.
În alternativele educaționale sectorizarea clasei își păstrează specificul de organizare. Aceste zone pot servi deșfășurării celor trei categorii de activități (activități pe domenii de învățare, jocuri și activități alese, activități de dezvoltare personală) organizate cu toată grupa, cu grupuri mici de copii sau individual în funcție de tipul fiecărei activitați de învățare.
Organizarea spațiului educativ prin delimitarea Centrelor oferă atât părinților, cât și educatorului oportunitatea de a-i observa mai bine pe copii în intracțiunea lor cu materialele, cu alți copii sau cu adulții din clasă.
În organizarea pe Centre a spațiului educativ, educatorul va asigura:
• securitatea și protecția copiilor;
• confortul prin mobilier, canapele, pernuțe;
• existența unui spațiu suficient studiului și întâlnirii cu alți copii;
• existența unui material adecvat situațiilor de învățare;
• poziționarea adecvată a Centrelor, respectând reguli specifice.
In spațiul rezervat jocurilor și ocupațiilor trebuie să existe loc suficient de mișcare liberă, pentru ca partenerii de joc să poată coopera între ei, să execute diferitele operații și acțiuni fără să se incomodeze unii pe alții si să poată duce lucrările începute la bun sfârșit, în mod independent și creativ. E important ca din când în când. spațiul de joc să fie reamenajat, prin introducerea unor materiale și obiecte-jucării capabile să sugereze prin ele însele noi preocupări de joc.. Pentru activități, se folosesc materiale plăcute la înfățișare, ușor manevrabile, cu funcționalități simbolice diferite și care nu periclitează sănătatea corporală a copiilor. Materialele și jucăriile prezentate copiilor pentru a sugera noi teme de joc și noi ocupații se expun în așa fel încât să poată fi procurate cu ușurință, după preferințe.
Amenajarea spațiului educativ în arii de stimulare oferă copilului posibilitatea să aleagă liber către ce activitate să se îndrepte. Îi oferă ocazia de alegere liberă a jocului. Această libertate este, în același timp, controlată de educatoare, care așează lucrurile în spațiu, cunoaște copiii și îi îndrumă prin modalități indirecte. Copilul are bucuria jocului, a acțiunii libere și-și va antrena creativitatea. Autoritatea educatoarei nu suferă, pentru că ea deține controlul prin planificare, cunoaștere și amenajări. Autoritatea devine o formă de parteneriat, căci educatoarea participă la jocurile copiilor și controlează indirect activitățile acestora.
Sprijinită de copii, educatoarea amenajează sala de grupă, în așa fel încât fiecare copil să aibă posibilitatea de a se manifesta și afirma pe planuri diferite, în ceea ce privește alegerea sectorului unde își va desfășura activitatea, și în alegerea partenerilor. Materialele și jucăriile sunt alese cu grijă, în funcție de tema planificată pe săptămâna respectivă și de preferințele copiilor. Acestea pot fi confecționate de către educatoare, sau procurate din comerț, însă trebuie să fie plăcute la înfățișare, ușor manevrabile, cu funcționalități simbolice diferite și care nu periclitează viața copiilor.
Amenajarea spațiului grupei trebuie să ofere ocazii de joc liber și creativ ce corespunde organizării ariilor de stimulare. Acestea sunt colțuri, ateliere, domenii, locuri în care sunt așezate materialele didactice la îndemâna copiilor, pentru a da prilejul desfășurării unor activități în direcția și în favoarea dezvoltării lor psihice și fizice. La ariile de stimulare (sectoarele de activitate) copilul trebuie să aibă acces la toate materialele folosite. Prin modul de prezentare al materialului, prin mobilierul utilizat vom imprima copilului și deprinderea de a fi ordonat și de a-și aranja cu plăcere și fără efort jucăriile la locul lor. Echipamentele și materialele trebuie să fie la îndemâna copiilor. Ele sunt sortate, ordonate și etichetate pentru a-i învăța pe copii ordinea și pentru a fi ușor de utilizat. Folosirea, strângerea și rearanjarea lor se poate face cu ajutorul copiilor.
Ariile de stimulare corespund activităților generale de tip uman. Este vorba de activitățile de cunoaștere și comunicare, de manevrare și mânuire a obiectelor mari sau mai mici, de identificare cu rolurile sociale, de creație și de exprimare artistică, de mișcare mai mult sau mai puțin amplă, de însușire a semnelor și a simbolurilor de comunicare etc. In funcție de domeniile cele mai cunoscute ale activităților de tip uman cu care dorim să familiarizăm copiii, se amenajează ariile de știință, de construcții, jocurile de masă, jocurile de rol, artele plastice, biblioteca.
Ariile de stimulare sunt un mod de amenajare a spațiului educativ, corespunzând unei viziuni educative care îl apropie pe copil de cunoașterea prin intermediul unei învățări experențiale. Copilul va învăța din modul cum este așezat și din modul în care este organizat mediul educativ.
Sectorizarea oferă șansa de a organiza mediul educativ, astfel încât copiii să-și antreneze capacitățile și competențele care să le asigure independența și construcția ascendentă a personalități, printre care menționam:
capacitatea de a lua decizii rapid;
capacitatea de a-și asuma responsabilități;
aptitudinile exploratorii;
aptitudinile de comunicare;
respectul de sine;
respectul pentru celălalt;
aptitudini de negociere, cooperare și colaborare în rezolvarea unor probleme;
aptitudini și atitudini pentru o viață sănătoasă;
motivarea învățării.
Aceste componente se formează în cooperare cu ceilalți copii și cu educatoarea. Pe măsura ce se realizează dezvoltarea, este necesar ca educatoarea să ofere copilului posibilitatea unor experiențe noi prin obiecte și situații noi.
Numărul obiectelor noi, ca și numărul situațiilor noi duce la idei și reprezentări noi. De aceea este nevoie de o cunoaștere permanentă a progreselor și de o introducere graduală a elementelor în mediul de joc.
În cadrul jocurilor și a activităților alese, copii își aleg singuri activitatea și partenerii, învață să comunice, să colaboreze, să coopereze și chiar să negocieze.
Pentru a motiva preșcolarii să participe la activitățile desfășurate pe arii de stimulare, educatoarea trebuie să colaboreze cu copiii pentru dotarea și amenajarea spațiului. Este util să atragem și părinții sau alți membrii ai comunității pentru a ne sprijini în îmbunătățirea bazei materiale a grupei. Se constituie astfel un real parteneriat. .
Activitatea cu fiecare copil este individualizată în funcție de nevoile și individualitatea fiecăruia. Copilul trebuie lăsat să experimenteze el singur și liber și pentru aceasta să fie încurajat în acțiunile lui, chiar dacă acestea sunt mai simple decât ale celorlalți copii. El trebuie încurajat pentru ceea ce face, iar eforturile lui trebuie recunoscute. Activitatea în grupuri mici poate fi spontană sau organizată de educatoare. Grupurile spontane se organizează pe baza intereselor momentane de joc, în timp ce educatoarea poate organiza și ea microgrupuri, astfel încât să stimuleze participarea, cooperarea. Grupurile nu sunt permanente și pot fi formate în funcție de diferite criterii, iar utilitatea lor derivă tocmai din aceea, că sunt foarte flexibile, facilitând învățarea socială. Folosind materiale adaptate și schimbându-le periodic, educatoarea realizează o permanentă ajustare a mijloacelor de învățământ la nevoile de învățare ale copiilor. În acest sens, trebuie ca procesul de amenajare a spațiului să fie flexibil. Rolul educatoarei este de a-i atrage pe copii în acele arii în care jocul lor este cel mai productiv pentru dezvoltarea personalității lor.
Repere ale mediului educațional
1) Împărțirea grupei pe arii de stimulare bine stabilite, jocul de rol, jocul de masă, construcții, știință, bibliotecă și artă. Fiecare zonă trebuie etichetată precizând atât denumirea, cât și o imagine sugestivă pentru copii.
2) Existența unui mobilier adecvat fiecărei zone: rafturi, mese, scaune, fotolii, perne, șevalet, zone de afișat. Mobila nu trebuie să împiedice deplasarea copiilor prin mediul educațional.
3) Zonele liniștite (biblioteca, jocuri de masă, artă) trebuie așezate la distanță de zonele „zgomotoase" (joc de rol, construcții)
4) Educatoarea trebuie să poată observa cu ușurință copiii care-și desfășoară activitățile la toate zonele de interes
5) Existența unui spațiu de afișare a lucrărilor copiilor, care să poată fi observate și de ceilalți colegi.
6) Asigurarea siguranței fizice și afective a copiilor în spațiul de joc realizată prin:
– protejarea zonelor la care copii nu trebuie să aibă acces (prize, materiale de curățenie, medicamente);
– existența în sala de clasă a truselor de prim –ajutor;
– eliminarea jucăriilor care pot produce accidente.
I. 3. Contribuția activităților alese la dezvoltarea copiilor preșcolari în direcția
manifestării înclinațiilor și aptitudinilor ca parte integrantă a personalității
In grădinițele de copii, activitățile la alegerea copiilor sunt atât de importante ca și activitățile obligatorii, întrucât contribuie la dezvoltarea multilaterală a aptitudinilor și înclinațiilor copiilor preșcolari. Judicios organizate, activitățile din etapa jocurilor și activităților alese consolidează, fixează și completează cunoștințele, deprinderile și priceperilor însușite de copii în activitățile obligatorii. În același timp ele constituie un mijloc eficient pentru dezvoltarea aptitudinilor lor. Ele pun în contact pe copii cu un material nou, variat, cu teme foarte diferite și le dau posibilitatea să exerseze operațiuni tehnice învățate în activitățile obligatorii. Acest lucru contribuie la completarea cunoștințelor cu privire la proprietățile acestor materiale și la modul de folosire pentru redarea diferitelor obiecte. Astfel, în funcție de anotimp și de locul unde se desfășoară aceste activități (deal, munte, câmpie), educatoarea folosește material variat din natură, material cu care copilul vine prima dată în contact (ghindă, conuri de brad, foi de coceni de porumb, pipirig, nuiele), material pe care-l cunoaște în procesul prelucrării lui. Diferitele operațiuni predate în cadrul activităților comune, se exersează în timpul executării diferitelor lucrări. În acest fel copilul repetă din proprie inițiativă, și sub directa supraveghere a educatoarei fiecare operațiune în parte, fixându-se deprinderile de muncă.
Aceste activități oferă copilului posibilitatea să-și aleagă singur tema, materialul, să-și întocmească planul de lucru și să-și stabilească mijloacele prin care-l va realiza. Toate aceste trăsături specifice activităților manuale alese contribuie la educarea inițiativei, a spiritului de independență. Realizarea unor obiecte pe care copilul le poate utiliza fie în jocurile lui, fie în alt scop influențează sentimentul de dragoste și mărește interesul pentru muncă, perseverența și spiritul de disciplină.
Varietatea materialelor, coloritul viu, diversitatea formelor și mărimilor, prezentarea atractivă a diferitelor obiecte model, sunt factori care contribuie în largă măsură la educarea emoțiilor și sentimentelor estetice.
O contribuție deosebită o aduc activitățile alese și în dezvoltarea înclinațiilor și aptitudinilor copiilor. Prin natura lor, aceste activități permit educatoarei să constate înclinațiile copiilor, interesele lor, și în funcție de acestea să-și orienteze munca de îndrumare individuală.
Activitățile manuale desfășurate în etapa jocurilor și activităților alese de copii au o valoare instructiv-educativă tot atât de însemnată ca și activitățile obligatorii. De aici rezultă necesitatea organizării și desfășurării lor în grădinițele de copii. Ele au o serie de trăsături caracteristice. Conținutul acestor activități este mult mai elastic și mai variat. Cu toate că el cuprinde cea mai mare parte din sarcinile activităților manuale obligatorii, el se poate extinde prin folosirea unui material foarte variat și prin stabilirea unei tematici bogate. Caracterul elastic al acestui conținut rezultă și din faptul că preșcolarii mai mari intervin cu experiența lor proprie la îmbogățirea temelor pe care le realizează.
Această reluare se referă fie la lucrările neterminate în activitățile obligatorii (grupele mai mari), fie la repetarea unor teme care au atras în mod deosebit pe copii (grupele mai mici). De asemenea unele operațiuni tehnice se exersează prin redarea unor obiecte diferite de cele prevăzute de tematica programei. Această exersare se face în forme noi și cu material cât mai variat.
Reiese deci, că sarcinile care formează conținutul activităților și jocurilor libere se referă atât la consolidarea și perfecționarea diferitelor deprinderi manuale, cât și la pregătirea prealabilă a copiilor în vederea înțelegerii temelor prevăzute pentru activitățile manuale de modelaj și desen.
Activitățile libere și jocurile au un caracter practic mai pregnant decât cele obligatorii. În cadrul acestora, copiii au posibilități mai largi de a efectua în mod independent lucrarea. Această particularitate decurge din faptul că ei nu mai sunt nevoiți să se încadreze într-un timp limitat de 15-20’ și în general folosesc procedeele de lucru cunoscute. O altă trăsătură specifică este determinată de caracterul liber, voluntar în alegerea temelor. Această caracteristică condiționează participarea activă a copiilor în efectuarea diferitelor lucrări.
Activitățile manuale libere trebuie să aibă un scop precis, să fie în strânsă legătura cu preocupările copiilor și cu conținutul celorlalte activități organizate în grădiniță.
In vederea respectării acestei cerințe este necesar să se stabilească din timp o anumită tematică pentru fiecare fel de activitate manuală. Astfel încă de la începutul semestrului, când educatoarea își planifică conținutul și tematica activităților manuale obligatorii, este bine să-și precizeze și o serie de teme noi pentru jocurile și activitățile libere, în special la grupele mari, precum și materialul variat pe care îl va folosi în cadrul acestora. Astfel, pe lângă tematica indicată de programa pentru formarea deprinderilor de a decupa, a coase, a șnurui, a împleti se pot prevedea și alte teme care să rezolve aceleași sarcini. Aceste teme nu se aleg întâmplător; ele trebuie să fie sugerate de tematica celorlalte activități obligatorii: cunoașterea mediului înconjurător, desen, modelaj etc. O altă cerință care trebuie respectată în organizarea și desfășurarea activităților și jocurilor libere se referă la respectarea particularităților de vârstă și individuale ale copiilor, la nivelul de cunoștințe al acestora și la posibilitățile lor fizice și psihice. Respectarea acestor cerințe este necesară pentru antrenarea activă și stimularea interesului în efectuarea unor lucrări manuale deosebite de cele din activitățile obligatorii. Valoarea educativă a acestor activități va fi cu atât mai mare cu cât copiii vor lucra din proprie inițiativă și în mod cât mai independent.
În concluzie, jocurile și activitățile libere întregesc prin conținutul lor procesul instructiv-educativ din grădiniță.
Cu toate particularitățile menționate, organizarea și desfășurarea acestora trebuie să se facă respectând aceleași cerințe de ordin pedagogic, stabilirea unui scop precis, respectarea particularităților de vârstă și individuale, organizarea și îndrumarea lor de către educatoare.
I.4. Interdependența dintre activitățile comune și activitățile alese
Programa activităților instructiv-educative nu prevede un capitol special pentru jocuri și activități alese ca etapă în programul zilei în care să fie precizate obiectivele cadru și de referință precum și exemplele de comportamente ce trebuie formate copiilor până la intrarea în școală.
Crearea unui mediu educațional adecvat pentru stimularea continuă a învățării spontane și introducerea copilului în ambianța culturală a spațiului social căruia îi aparține pentru formarea lui ca personalitate autonomă și conștientă de sine reprezintă cele două tendințe majore ale învățământului actual. Mijloacele prin care educatoarea realizează aceste tendințe sunt jocul liber sau jocul dirijat, activitățile libere și activitățile comune desfășurate ca activitate cu toată grupa sau cu grupuri mici de copii.
Obiectivele cadru, de referință sau comportamentale vizate la fiecare categorie de activitate devin obiective urmărite și în cadrul etapei de jocuri și activități alese.
Astfel, la centrul „Bibliotecă” se pot derula activități de educare a limbajului care pregătesc sau continuă activitățile comune de acest gen.
Spre exemplu, memorizarea poeziei Toamna, de D. Botez sau lectura după imagini „În livadă” pot fi pregătite prin jocuri-exercițiu (formulează propoziții după imagini, formulează propoziții cu un cuvânt dat, repetă după mine, mai spune un cuvânt etc.).
Activitățile de cunoașterea mediului și activitățile matematice se pot desfășura la „Colțul păpușii”, la „Construcții” sau colțul „Joc de masă”.
Spre exemplu, pentru pregătirea convorbirii „Mijloace de locomoție” se pot desfășura jocuri de creație: La plimbare cu autobuzul, Călătoria cu trenul/avionul.
Un cadru didactic știe că nu este suficient să planifice o activitate comună pentru a realiza un obiectiv sau a forma componente. Repetarea lor în cadrul jocurilor și a activităților libere reprezintă modalitatea de a fixa cunoștințe, de a forma și de a consolida deprinderi.
Corelarea interdisciplinară a conținuturilor propuse de educatoare pentru a realiza obiectivele programei exprimă și faptul că o activitate desfășurată la „Colțul căsuței” poate exersa limbajul copiilor, verifică cunoștințe, consolidează deprinderi, formează atitudini, realizând astfel sarcinile mai multor categorii de activitate.
Toate se realizează printr-o activitate atractivă de joc. Trecerea copiilor de la activitățile comune la cele pe arii de stimulare trebuie realizată cu tact, prin momente surpriză, dând copiilor posibilitatea să exerseze cele predate în activitatea comună în condiții noi, variate.
Exemplu
Tema: Mijloace de transport terestru
Mijloc de realizare: lectură după imagini
Obiective urmărite:
– recunoașterea și denumirea mijloacelor de transport terestru;
– descrierea imaginii prezentate;
– precizarea caracteristicilor unor mijloace de transport terestru;
– folosirea unui limbaj coerent și corect din punct de vedere gramatical;
– consolidarea deprinderii de a grupa imagini după criterii date.
Desfășurarea activității:
În prima etapă, am desfășurat lectura după imagini conform metodologiei specifice acestui tip de activitate. După aproximativ 10-15 minute, am invitat copiii la ariile de stimulare unde au avut de rezolvat sarcini diferite.
La centrul „Știință”:
să grupeze imagini cu mijloace de transport după utilitate;
să aleagă și să grupeze imagini cu mijloace de transport după combustibilul folosit;
La centrul „Bibliotecă”:
să formuleze propoziții după imagini sau cu un cuvânt dat;
să despartă în silabe cuvintele ce denumesc mijloace de transport;
să aleagă și să grupeze imagini cu mijloacele de transport în funcție de sunetul inițial precizat;
La centrul „Joc de masă”:
să reconstituie imagini cu mijloace de transport;
La centrul „Artă”:
să coloreze mijloace de transport terestru;
să decupeze și să lipească mijloacele de transport terestru.
În educația timpurie, predarea-învățarea integrată semnifică modul în care cadrul didactic integrează conținuturile mai multor domenii experiențiale, exploatând resursele din mai multe centre de activitate cu scopul atingerii mai multor obiective de referință. Abordarea integrată a predării asigură stimularea copiilor pe mai multe domenii de dezvoltare, acordându-le egală atenție tuturora și se poate desfășura simultan în mai multe centre de activitate cu sarcini diferite.
Spre exemplu, în activitatea tematică „La magazin”, pot fi atinse obiectivele de referință din mai multe domenii experiențiale: Limbaj și comunicare, Om și societate, Științe, Estetic și creativ prin propunerea de activități în centrele de activitate: Bibliotecă, Joc de rol, Construcții, Științe, Arte. NU este obligatoriu ca în toate centrele de activitate să se regăsească cunoștințe, deprinderi și abilități din toate din toate domeniile experiential. Copiii pot lucra la oricare dintre centre, putând participa la activități din mai multe centre într-o singură zi. Fiecare activitate, din fiecare centru, contribuie cu conținuturi în toate domeniile de dezvoltare.
Așadar, se poate concluziona faptul că amenajarea corespunzătoare a sălii de grupă reprezintă o condiție necesară pentru ca un preșcolar să aibă curaj să pășească pentru prima dată într-o sală de grupă, iar cadrul didactic are obligația de a respecta particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, tocmai pentru ca educația timpurie să se poată desfășura în condiții optime și pentru ca personalitatea copiilor să se poată forma încă de la cea mai fragedă vârstă. Deci, se poate afirma că, dintre dimensiunile managementului clasei de elevi, dimensiunea ergonomică nu este lipsită de importanță, ci ocupă un loc frontal pentru succesul profesional al cadrului didactic.
CAPITOLUL II.
ALA ȘI JOCUL
II.1. Noțiuni generale despre joc
Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. Jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depășire, având un rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării. Jocul este o realitate permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor. Evoluția sa în raport cu dezvoltarea preșcolarității, cu alte activități umane, cu unele mecanisme ale vieții sociale îi determină, în diverse momente, loc și rol diferite, dar cert este faptul că el nu lipsește, indiferent de vârsta omului; creatorul S. Iliov afirmă că „jocul are un caracter polivalent, fiind pentru copil și muncă, și artă, și realitate și fantezie”. În consens cu această caracteristică, pedagogul elvețian Edouard Claparéde precizează că „jocul este însăși viața”.
Pe parcursul vieții omului, evoluția jocului înseamnă o serie de modificări atât în sens progresiv, cât și regresiv, determinate de o multitudine de factori. Putem astfel vorbi de evoluția conținutului jocului influențată de factorul social și al vârstei. Raportul dintre joc și celelalte activități condiționează eficient planul formării personalității pe etape de vârstă.
Apreciem că jocul reprezintă o forță cu caracter propulsor în procesul dezvoltării copilului, mai ales în preșcolaritate. Jocul capătă o pondere și un rol deosebit, ca valoare formativă bine determinată în momentul când cadrul relațional al copilului se lărgește prin intrarea lui în grădiniță. Posibilitățile sporite de contact și cu alți adulți, din afara cercului familial (educatoarele) determină un proces de emancipare afectivă reflectată în joc.
Prin intermediul jocului, copilul dobândește deprinderea modului de autoservire în satisfacerea propriilor trebuințe, ca apoi însuși jocul să devină mai complex, să se structureze tocmai datorită acțiunii cu diverse instrumente.
În procesul de integrare a preșcolarului în viața și programul de activitate în grădiniță, în condițiile noilor relații dintre copil și adult, treptat, jocul de acțiune, de simplă mânuire a obiectelor – la început simple, apoi mai complexe – se transformă în joc cu temă, cu subiect și roluri, cu relații bine stabilite între partenerii de joc.
Conduita de joc a copilului implică un element de gândire reprezentativă, la alegere, mai bine spus, de inițiativă. Jucându-se, copilul utilizează anumite cunoștințe, se implică afectiv și acțional, se descoperă pe sine. Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și de acțiune a copilului, el deschide în fața copilului nu doar universul activității, ci și universul variat al relațiilor cu ceilalți; totodată, el oferă posibilitatea preșcolarului de a-și apropia realitatea înconjurătoare, de a-și însuși funcția socială a obiectelor, de a cunoaște lumea ambiantă.
În ansamblu, jocul formează, dezvoltă și restructurează întreaga viață psihică a copilului. Jucându-se cu obiectele, copiii își dezvoltă percepțiile de formă, mărime, culoare, greutate; își formează capacitatea de observare, ca formă complexă și superioară a percepției. Jocul are un rol deosebit în dezvoltarea planului percepției și al activării reprezentărilor. El solicită și antrenează vigoarea, forța fizică, rapiditatea, suplețea și coordonarea motorie, echilibrul, evaluarea spațiabilității. Concomitent, jocul solicită coordonarea oculo-motorie, audio-motorie, tactul, sensibilitatea cutanată. Deosebit de activ se manifestă capacitatea de memorare. O serie de psihologi – Decroly, Leontiev, J. Piaget – arată că memoria este mai activă în joc.
De exemplu, copilul învață cu ușurință poezii și le reproduce cu plăcere când face aceste lucruri în formă de joc, sau când încearcă să țină minte regulile unui joc. Conformându-se acțional regulilor jocului, respectându-le, copiii se dezvoltă sub raportul activității voluntare, își formează însușirile voinței – răbdarea, perseverența, stăpânirea de sine.
Copii petrec cea mai mare parte a timpului lor jucându-se. Jocul, element esențial al dezvoltării copilului, poate fi caracterizat după cum urmează:
este voluntar, plăcut, spontan, autodeterminat;
presupune repetarea ori elaborarea unor comportamente deja achiziționate, promovând totodată noi abilități;
se desfășoară de dragul jocului, nu are un scop precis;
este creativ și nonliteral, conținând elemente de realitate, interferate cu fantezia;
determină modificări în dezvoltarea copilului.
Caracterul dominant al activității ludice stă la baza conceperii activităților instructiv-educative cu preșcolarii pe coordonatele generale ale jocului specific vârstei.
E. Claparéde afirma că, la grădinița de copii, „ar fi cu totul imposibil să facem altfel”. Ar fi imposibil, pentru că, la acest nivel al dezvoltării stadiale, nu sunt constituite încă mecanismele psihice ale actelor neludice, pe care se sprijină activitatea de învățare sistematică. Aceste mecanisme se află abia în fazele inițiale de constituire, ritmul evolutiv și al perfecționării lor depinzând de nivelul la care se află jocul însuși.
Indicii psihologici semnificativi de care se ține seama în conceperea activității instructiv-educative din grădiniță, în ansamblul lor, sunt foarte diferiți și numeroși, pentru că jocul, la această vârstă, este foarte complex sub aspectul formelor, variantelor și nuanțelor specifice. Se ține seama de caracterul simbolic al acțiunilor, al faptelor săvârșite de către copil, de valoarea simbolică a jucăriilor și materialelor pe care le mânuiește el în procesul activității. Se are în vedere și faptul că domeniul cel mai plăcut și cel mai accesibil activității copilului este jocul, cu tot ceea ce mintea sa este în stare să imagineze, pentru ca mediul pe care și-l creează astfel să i se potrivească în exclusivitate, spre a-i menține treze motivele, interesele, încrederea în forțele proprii.
Conceperea jocului ca formă de activitate este cel mai important aspect particular al formelor pe care le îmbracă învățarea la acest nivel. O mare parte din timp, copiii îl ocupă în grădiniță cu activități preferențiale. Ei au largi posibilități de exersare a jocului, cu nuanțele lui specifice: de la jocul cel mai naiv, cu scop fictiv, la activitatea cu scop ludic, scop precis și stabil, capabil să subordoneze mijloacele.
Pe măsură ce copilul trece dintr-o grupă în alta, intervenția sa în joc este tot mai activă, mai organizată, intențională și voluntară, jocul căpătând un cadru funcțional organizat, cu scop și finalizare elaborate. Sub influența jocului se formează, se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică a copilului.
Modul serios și pasiunea cu care se joacă copiii constituie indicatori ai dezvoltării și perfecționării proceselor de cunoaștere. Au loc acțiuni de comparație și recunoaștere, asociații prin asonanțe, bazate pe raționament gândire și inventivitate, pe imaginație creatoare.
Imaginația joacă un rol esențial în viața copilului, fiind permanent prezentă în activitățile lui. Aceasta îi permite copilului să ia în stăpânire componentele realității, să le grupeze în combinații noi. Așadar, imaginația presupune o independență foarte mare între reprezentarea obiectului și obiectul în sine. Este o caracteristică activă și care trebuie exersată pentru a da copilului posibilitatea de a o stăpâni.
Un aspect esențial al dezvoltării intelectuale îl reprezintă curiozitatea, „experimentare intelectuală sau joc al atenției”. Acest fenomen apare datorită nevoii copilului de a se informa, pentru a-și realiza dezvoltarea. Modalitatea de satisfacere a acestei nevoi este dată de observare, experimentare, căutare a mecanismului lucrurilor, iar curiozitatea infantilă reprezintă, de fapt, un exercițiu de pregătire a instinctului iscoditor al copilului și de îmbogățire a volumului cunoștințelor sale, determinând dezvoltarea intelectuală.
II. 2. Caracteristicile jocului și a altor forme de activitate la preșcolari
Preșcolaritatea, a doua copilărie, este dominată de joc, aceasta fiind activitatea centrală căruia copilul i se dăruiește cu toată ființa lui și pe care o desfășoară în cele mai variate forme.
A doua caracteristică a acestei activități este nivelul crescut de complexitate, comparativ cu stadiul anterior. Dacă la antepreșcolar dominau jocurile funcțional, jocurile exercițiu, la preșcolar locul prim îl au jocurile cu subiect și cele cu reguli.
În joc, preșcolarul investește toate disponibilitățile sale psihice și se lasă absorbit până la uitare de sine. Durata jocului în ansamblu, este mai mare, dar este direct legată de conținutul jocului și de caracterul lui antrenant, așa că dacă îi place, acesta se poate prelungi mult, se poate repeta.
Jucăria este și pentru preșcolar un element de mare atracție, dar nu mai este indispensabilă. Preșcolarii se joacă unii împreună cu alții, colaborând foarte bine, reușesc să-și coordoneze acțiunile proprii dar și pe ale partenerului. Dezvoltarea atenției, a memoriei, a voinței, a capacității de înțelegere, toate asigură desfășurarea în bune condiții a jocului.
Nivelul jocului exprimă nivelul dezvoltării psihice a copilului, dar jocul este și un stimulator principal al dezvoltării psihice, confirmând și prin aceasta locul lui fundamental în viața preșcolarului.
Începând cu preșcolaritatea, copilul devine din ce în ce mai capabil să desfășoare o altă activitate semnificativă pentru viața și dezvoltarea sa, și anume învățarea. Între 3 și 6 ani învățarea apare frecvent în împletire cu jocul, iar la cei mari, și ca activitate de sine stătătoare atât în forme spontane cât și organizate. După conținut pot fi două forme de organizare: învățarea socială și învățarea didactică.
Atât în familie cât și la grădiniță, învățarea socială permite copilului să-și însușească modele de comportare potrivit diverselor situații să-și acorde acțiunile proprii cu ale celorlalți, să colaboreze, să asculte pe altul, să țină cont de punctul de vedere al acestuia, să învețe rolurile specifice vârstei și sexului lor.
Învățarea didactică permite transmiterea de cunoștințe accesibile acestei vârste, formare de deprinderi, dezvoltarea proceselor cognitive etc.
Atât în activitățile obligatorii cât și în cele libere se manifestă deja disponibilitățile creatoare ale copiilor. Urmărind toate schimbările petrecute în acest stadiu, putem releva acele condiții de ordin intern, subiectiv, care condiționează creația copiilor în desen, construcții, modelaj, colaje etc. Imaginația, exuberanța afectivă, predispozițiile, fac posibilă apariția jocului, dar mai ales, asigură premise pentru veritabila creație de mai târziu.
Familia și grădinița contribuie la acest proces îmbogățind cunoștințele copiilor, formându-le deprinderi și priceperi de lucru, înarmându-i cu criterii de apreciere și autoapreciere, stimulând necontenit exprimarea liberă a acestor capacități, în cele mai diverse forme și cu toate felurile de mijloace care le sunt accesibile.
Preșcolarul care se dezvoltă normal, care progresează pe toate planurile, care vine la grădiniță și învață foarte multe lucruri, tinde să devină mare, să fie școlar și această dorință este dominanta sistemului său motivațional, este conținutul principal al tensiunii psihice fundamentale care stimulează întreaga sa devenire.
Jocurile și distracțiile sunt mai intense la vârstele copilăriei și tinereții. Știm cu toții că copii de vârstă ante sau preșcolară se joacă tot timpul. Aceasta le conferă conduitelor lor multă flexibilitate și mai ales le dezvoltă imaginația și creativitatea; tot prin joc este exprimat și gradul de dezvoltare psihică. Spunem de multe ori: ”Se comportă ca un copil” sau „Parcă nu e maturizat”; aceasta datorită unei exagerate antrenări în distracții care conduce la o personalitate nematură, puerilă.
Jocul presupune un plan, fixarea unui scop și fixarea anumitor reguli, ca în final să se poată realiza o anumită acțiune ce produce satisfacție. Prin joc se afirmă eul copilului, personalitatea sa. Mai târziu, el se poate afirma și prin activitate școlară. Activitatea școlară se valorifică prin note, acestea se sumează în medii, rezultatul final al învățării fiind tardiv din punct de vedere al evaluării, pe când jocul se consumă ca activitate creând bucuria și satisfacția acțiunii ce o cuprinde.
Copiii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se juca cu alți copii de vârstă asemănătoare fie din cauză că nu sunt obișnuiți, fie din cauză ca nu au cu cine, rămân nedezvoltați din punct de vedere al personalității. Jocul oferă copiilor o sumă de impresii care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, totodată mărește capacitatea de înțelegere a unor situații complexe, creează capacități de reținere stimulând memoria, capacități de concentrare, de supunere la anumite reguli, capacități de a lua decizii rapide, de a rezolva situații – problemă, într-un cuvânt dezvoltă creativitatea. Fiecare joc are reguli. Atunci când un copil vrea să se joace cu un alt grup de copii, el acceptă regulile în mod deliberat, voit. Cu alte cuvinte, el va accepta normele stabilite, adoptate și respectate de grupul respectiv înainte ca el să intre în joc.
Unele jocuri sunt complicate, altele sunt mai simple. În funcție de vârstă și de capacitatea de înțelegere și acțiune, copilul manifestă preferințe diferite pentru joc, pe măsura trecerii de la o etapă la alta a dezvoltării psihice. Copilul mic tinde să participe la jocurile celor mari, dar de multe ori nu reușește să se integreze condițiilor impuse de joc. Un copil cu o personalitate mai puternică nu se resemnează, ci depune eforturi pentru a face față. Ceilalți, cu o personalitate mai slaba, renunță, spunându-și “Ei sunt mai mari…eu sunt mic….”. Pentru copiii mai mari jocurile ușoare nu prezintă interes, pentru că nu le oferă posibilitatea de a se antrena, de a-și etala puterile cu colegii lor de joc.
Există câteva lucruri de remarcat: în primul rând, jocul fortifică un copil din punct de vedere fizic, îi imprimă gustul performanțelor precum și mijloacele de a le realiza. În al doilea rând, jocul creează deprinderi pentru lucrul în echipă, pentru sincronizarea acțiunilor proprii cu ale altora, în vederea atingerii unui scop comun. Un al treilea rând, jocul provoacă o stare de bună dispoziție, de voie bună, oferindu-i omului posibilitatea de a uita pentru un timp de toate celelalte și de a se distra, dându-i parcă mai multă poftă de viață.
II. 3. Jocul și învățarea – forme de bază ale activității copilului între 3 și 6 ani
Jocul- definiții și accepțiuni. Majoritatea teoriilor psihologice consideră jocul ca având implicații majore în dezvoltarea psihologică a copilului. Teorii contemporane apreciază jocul ca formă fundamentală de activitate acordându-i o importanță la fel de mare precum activităților de muncă sau de învățare. Această formă de activitate caracterizează toate vârstele diferența apărând legată de funcțiile jocului. Pentru perioada copilăriei, până la tinerețe, jocul are funcții formative complexe.
Pentru perioada de tinerețe precum și la vârstele adulte și chiar mai târziu jocul își modifică funcțiile îndeplinind roluri complementare celorlalte activități. Ca și activitate complementară, jocul are funcția de antrenare psihologică sau de preambul al activităților de muncă propriu-zise respectiv exersarea de strategii, antrenamentul pentru activitate, adaptarea la dificultăți. Dinamica rolului jocului relativ la vârstele umane se descrie pe o linie ce este ascendenta în perioada copilăriei fiind principala forma de activitate; intrarea în școală face ca activitatea de joc să treacă pe un plan secund, perioada tinereții este o perioadă în care activitatea de joc are rolul de consum și canalizarea energiei iar la vârstele adulte activitatea de joc capătă veleități de activitate recuperatorie relativă la activitatea de muncă. H. Piéron definește jocul uman ca o activitate conformă unor reguli convenționale ce presupun întotdeauna o parte mai mică sau mai mare de hazard, fără randament real dar în care fiecare jucător încearcă și caută să câștige.
J. Piaget apreciază că activitatea de joc constă în asimilarea ce funcționează pentru ea însăși fără nici un efort de acomodare. Jocul îndeplinește pentru toate vârstele funcții psihologice complexe, funcții educative în care amintim asimilarea de conduite, acumularea de experiență și informație, funcții de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menținerea capacităților fizice, funcții sociale în dezvoltarea relațiilor sociale.
Teorii psihologice despre joc au fost elaborate la începutul secolului XX, teorii ce au încercat sa explice natura și scopul jocurilor sau să descrie și să clasifice în funcție de variate criterii conținutul activităților de joc de la cele care considerau că jocul este o extindere a exercitării instinctelor vieții asimilând jocul copiilor cu cel al animalelor, până la ideile lui Ed. Claparéde care considera jocul ca o satisfacere imediată a trebuințelor, sau ale lui Piaget care considera jocul ca o formă de activitate a cărei motivație este nu adaptarea ci asimilarea realului la eu-ul său fără constrângeri sau sancțiuni.
Jean Piaget face legătura între dezvoltarea gândirii și felul în care activitatea de joc evoluează până în perioada adolescenței. Din teoria sa se desprinde ideea pe de o parte că nivelul de dezvoltare al copiilor se reflectă în activitatea de joc iar pe de altă parte că activitatea de joc asigură în mare măsură dezvoltarea cognitivă. În urma teoriei sale literatura de specialitate a abundat în teorii cu privire la latura formativă a jocului. J. Piaget clasifică jocurile în: jocurile-exercițiu care presupun repetarea unei activități în scopul adaptării, jocurile simbolice bazate pe transformarea realului prin asimilarea lui la trebuințele „eu“-lui (încep la 2-3 ani și au un apogeu la 5-6 ani) și jocurile cu reguli ce se transmit în cadru social, de la copil la copil, importanța acestora crescând odată cu dezvoltarea vieții sociale. El realizează această clasificare după gradul de complexitate și le ierarhizează în ordinea evoluției lor ontogenetice. J. Piaget propune trei momente principale ale dezvoltării activității de joc.
Primul este cel care corespunde stadiului senzorio-motor al dezvoltării, stadiu în care esențială este exersarea și controlul mișcărilor, explorarea prin observare și manipulare. Jocul cuprinde manipulări de tip repetitiv, care au ca scop producerea mișcării în sine. Acest stadiu se poate numi deprinderea de joc sau jocul – exercițiu. Momentul următor este momentul jocului simbolic și coincide cu stadiul preoperațional. Jocul propriu-zis, domeniul de interferența pentru interesele cognitive și cele afective, apare în cursul perioadei între 2-7 ani, printr-o culminare a jocului simbolic, care constituie o asimilare a realului la eu și la dorințele proprii. Apoi copilul va evolua in direcția jocurilor de construcție și a jocurilor cu reguli, care marchează o obiectivare a simbolului și a sociabilizării eului. Jocul cu reguli este al 3-lea moment care caracterizează stadiile operaționale începând cu vârsta de 7 ani. Dezvoltarea cognitiva este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor și procedeelor de joc.
O altă teorie este cea propusă de Vîgotsky (1967) prin care activitatea de joc este considerată factor al dezvoltării generale. Vîgotsky considera că jocul dă posibilitatea copilului de a exersa și opera cu abilități pe care încă nu le stăpânește, de exemplu executarea pentru prima dată a unor mișcări de scriere. Vîgotsky descrie o zona de dezvoltare proximală în care copilul exersează acum ceea ce va deprinde mai târziu. Zona de dezvoltare proximală reprezintă în fapt diferența dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului la care acesta poate ajunge prin exersări individuale sau prin intermediul altor copii (cu condiția ca acești copii să stăpânească deja nivelul la care copilul dorește sa ajungă) sau adulți. O altă teorie de asemenea accentuând potențialul de învățare al jocului este cea a lui Jerome Bruner (1986). Psihologul american considera jocul ca principal mijloc al achizițiilor cognitive sau a deprinderilor fizice. Activitatea de joc este bazată pe experimentarea unor acțiuni restrânse care mai târziu vor fi combinate cu o deprindere complexă de nivel superior.
Jocul copilului până la 6 ani.
Jocul cunoaște o dezvoltare deosebită în perioada de la 1-3 ani. Copilul este centrat pe jucărie care are un rol de constituire a jocului. Acum jocul este simplu, de improvizație, respectiv acțiunile sunt de strângere, de aruncare sau de împrăștiere. La 1-2 ani copilul, în jocul său, este dependent de jucărie, caracteristica fiind activitatea concretă. După 2 ani copilul poate înlocui jucăria cu un simbol al ei evidentă fiind emanciparea de sub comandamentul concretului. Jocul copilului acoperă aproape 90% din timpul destinat activității, iar din acesta aproape în totalitate este destinat jocului cu obiectele. Elemente de joc sunt conținute în cadrul celorlalte activități legate de exemplu de toaletă sau de hrănire. Activitatea de joc favorizează corelarea mișcărilor, care se subordonează unor comportamente precise, fapt ce conduce la o mai bună organizare a conduitei. Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte și mai puțin capabil de a-și corela propria activitate cu a celorlalți copiii, motiv pentru care copilul de 2-3 ani se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii. Acest fapt a dat naștere la una din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului susținută de Jean Piaget, care explică natura jocului izolat al copilului. Egocentrismul definit de Piaget în epistemologia genetică se manifestă ca o conduită intermediară între conduitele individuale și cele socializate. Această atitudine regăsită la copilul între 3-6 ani este explicată de o imitare de perspectivă datorită nediferențierii proporțiilor între subiect și lumea exterioară. Jocul copilului arată în particularitățile sale o determinare în baza percepției.
Particularitățile psihofiziologice ale dezvoltării copilului în aceasta perioadă limitează activitatea care este aproape total determinată și restrânsă în mare parte la percepția obiectelor. Nu egocentrismul ca și trăsătură caracteriologică determină particularitățile jocului individual (nu individualist) al copilului antepreșcolar, ci imposibilitatea sa de a corela acțiunile, interesele, dorințele și intențiile sale cu ale altor copii, datorită îngustimii și nedezvoltării unor capacități psihologice fiziologice.
Un factor important de dezvoltare a jocului la această vârstă îl are apariția funcției semiotice în cursul celui de al doilea an de viață. Ca urmare a acestor achiziții, jocul copilului la 3-6 ani se îmbogățește foarte mult. Chiar dacă la 3 ani încă persistă jocul de manipulare apar maniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc. Imitația predomină dar funcționează ca un catalizator creativ copilul preluând în comportamentul său conduitele umane simple la care a asistat.
La 4 ani jocurile se complică și se diversifică foarte mult, poate merge pe bicicleta cu 2 roți, poate patina, sunt favorite jocurile cu mingea și simte nevoia jocului cu ceilalți copii, astfel încât jocul izolat pierde din importanță. Se joacă mai bine cu un copil mai mare sau mai mic decât vârsta lui unde exersează rolul de lider sau de subordonat. La 5 ani jocul de rol predomină. Copilul preia roluri din familie sau societate, acum el devine „mama“, „tata“, „pompierul“, „vânătorul“. Jocul „de-a mama și de-a tata“ este diferit de cel legat de personajele întâlnite în social. Jocul în care apar rolurile parentale sau din familia extinsă au funcții de identificare și de integrare ce sprijină dezvoltarea identității. Jocurile de rol în care copilul preia în fapt profesii întâlnite în experiența sa socială au rolul de a integra informația privitoare la diverse aspecte ale vieții sociale. Aceste tipuri de joc se îmbogățesc spre vârsta de 6 ani conținând scenarii și prescrieri din ce în ce mai fidele realității. Simularea în jocul de-a magazinul, doctorul sau de-a școala / grădinița fac, prin punerea copilului în situație, să se extindă experiențele de cunoaștere și comunicare, de vehiculare cu noile informații dobândite din mediul social.
Rolul adultului în jocul copilului este important în fiecare etapă a copilăriei mici dar se modifică de la an la an pe parcurs ce copilul crește. Sintetic spus până la 4 ani rolul adultului este de stimulare de la 4 ani de acompaniere, copilul fiind cel care inițiază sau solicită tipul de joc. Ca o recomandare educativă privitor la relația adultului cu copilul în activitatea ludică putem spune că este bine ca inițiativa copilului în joc să fie sprijinită, adultul să evite impunerea propriilor idei în legătură cu jocul. Interacțiunea cu adultul în joc este importantă pentru deprinderea autonomiei de expresie, pentru suportul pe care-l oferă, pentru exersarea capacităților de limită (lucruri pe care le-a învățat de curând și de care nu este sigur, cum ar fi mersul pe bicicletă). Dar cel mai important beneficiu al jocului cu adultul este cel afectiv. Copilul percepe dragostea parentală mai ușor în activitatea ludică aceasta fiind asociată puternic cu sentimente pozitive față de activități de tip rutină (mâncat, îmbrăcat) care cel mai adesea, până la 4 ani, sunt asociate negativ, de obicei pentru că ele întrerup jocul.
Jocul în psihodiagnostic și psihoterapia copilului
Pe de o parte vorbim de dezvoltarea copilului în exersarea jocului pe de altă parte jocul este și un excelent diagnostic al dezvoltării.
Psihanaliza are meritul de a fi acordat însemnătate jocului infantil folosind datele observate pentru a depista complexele ascunse. Studiul activităților copilului în jocul cu marionetele, în desen, în construcții, în compunerea de povești sau alte activități ludice s-a arătat eficient. Psihanaliștii s-au ocupat preponderent de jocurile simbolice pentru a sprijini activitatea diagnostica.
Prin calitatea și creativitatea jocului spontan se pot identifica dezvoltarea normală sau dimpotrivă unele tulburări. Cum se joacă copilul, cu ce se joacă, care sunt formele sale de expresie, gradul de activism, performanța, nivelul de dezvoltare cognitiv, capacitățile adaptative și creativitatea în rezolvarea problemelor simple (de exemplu: folosirea jucăriilor cu intenția atingerii unui alt scop decât cel pentru care a fost destinată jucăria inițial) relația cu copii, relația cu copii nou întâlniți, reacția la persoane necunoscute, agregarea sau participarea la activitatea de grup, observarea afinităților dar și a antipatiilor, comportamentul empatic, agresivitatea sau lipsa ei, toate sunt elemente care se manifestă în jocul spontan al copilului (coord. Iolanda Mitrofan, 2001). Observațiile asupra copilului în interacțiune cu membrii familiei sau cu mediul său social sunt extrem de importante, deoarece copilul, în special până la vârsta de 6 ani, nu are posibilitatea de a verbaliza complet sau adecvat trăirile, sentimentele, gândurile, atitudinile sale față de experiențele cu care se confruntă și nici dorința de a se face înțeles. Jocul este poarta de acces cea mai potrivită, spun autorii citați, către trăirile afective ale copilului fie prin jocul spontan, jocul condus sau jocul simbolic. Desenul liber, desenul familiei, modelajul, jocul cu nisip, marionetele sau dramatizarea unor povești, colajul și alte tehnici provocative experențiale sunt indispensabile în evaluarea psihodiagnostică a copiilor, ele acționând simultan și ca mijloace de suport a efectelor terapeutice. Prin aceasta ele sunt mijloace provocative și catalizatoare ale procesului terapeutic analitic și restructurant.
II.4. Jocul – dominantă a vârstei preșcolare, metodă și mijloc de formare și
dezvoltare a personalității copilului preșcolar
Jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală fără finalitate practică și căreia i te dedici din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei, el are importanță hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului.
Alături de învățare, muncă și creație, jocul reprezintă una din modalitățile esențiale prin care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc, copilul învață și se dezvoltă totodată. Jocul înseamnă o explorare a universului, a realității; tot prin joc, el reproduce, reconstruiește secvențe din viață sau creează o nouă lume, o altă realitate. Ursula Șchiopu surprindea caracterul universal al jocului în afirmația: „De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia”.
Pentru copil totul este joc: în primele luni de viață acesta se joacă cu corpul său, mai apoi copilului îi face plăcere să reproducă elementele din ambianța lui apropiată; într-o următoare etapă, copilul începe să imite adultul (mama, medicul, educatoarea) și de aici se naște jocul de rol – atât de utilizat astăzi și în lucrul cu adulții – în care identificarea este obiectivul fundamental. Urmează jocul cu reguli, în care copilul învață elemente fundamentale de socializare, convenționalitate, acordul, cooperarea și competiția.
Prin joc se dezvoltă personalitatea copilului, prin crearea și dezvoltarea progresivă a unor contradicții între libertatea de acțiune și conformarea la schema de joc, între imitație și inițiativă, între repetiție și variabilitate, între dorința de joc și pregătirea prealabilă necesară, între ceea ce este parțial cunoscut și ceea ce se cunoaște bine, între absența vreunui rezultat material util și bucuria jocului în sine, între operarea cu obiecte reale și efectuarea de acțiuni simbolice, între emoțiile dictate de rolul îndeplinit și emoția pozitivă provocată de participarea la joc.
Perioada preșcolară se caracterizează prin dilatarea vieții interioare, ce are o independență relativă, ca și jocul, dominat de proiecții ample și care îl ajută pe copil să descopere noi modalități de expresie atitudinală sporindu-i vigoarea acțională și dinamismul. În toate jocurile intervin și se exersează elemente creative, mobilitatea și flexibilitatea gândirii, capacitatea de imaginare a unor soluții, aplicarea unora în situații concrete. Toate laturile vieții psihice, începând cu cele mai simple și terminând cu cele mai complexe se educă, se exersează și se perfecționează prin intermediul activităților ludice.
Activitatea de joc constituie un teren fertil prin care se pot evidenția trăsăturile de personalitate – aptitudini, deprinderi, aspirații, caracter, temperament – care se exprimă în și prin comportament. În fiecare moment, participanții la joc îndeplinesc o serie de sarcini, roluri, depun un anumit efort pentru finalizarea acțiunii, manifestă priceperi și deprinderi, respectă condițiile de joc, acționează, sunt antrenați pe deplin. După modul de adaptare și integrare în joc, mai rapid sau mai lent, după respectarea regulilor de joc și a acțiunii celorlalți participanți, după felul în care cooperează și îndeplinește sarcinile jocului, se pot aprecia voința și perseverența, spiritul de observație, atenția, calmul și capacitatea de organizare. Normele de conduită morală și spiritul de echitate însușite ca modalități de conviețuire socială se aplică și se exersează în activitatea ludică. 7
La vârsta preșcolară întâlnim un nivel optim al receptivității și sensibilității copilului, care permite o achiziție însemnată de potențialități specific umane. Formele de joc îl pun pe copil în situația de a stabili legături între fenomene, gândirea având un caracter concret-intuitiv. Oferindu-i-se obiecte, pe care le poate grupa după culoare, formă, mărime – deci după anumite criterii de invariații – copilul face deja un pas spre operațiile de generalizare. În esență, gândirea preșcolarului operează cu strategii destul de complexe, este încărcată de percepții și reprezentări, de structuri emoționale și sugestive.
Prin joc, putem îndrepta atenția copilului spre obiectele și fenomenele naturale din mediul înconjurător, care vor stimula și vor satisface curiozitatea acestuia, în timp ce-i dezvoltă entuziasmul și încrederea în sine; tot acum, preșcolarul învață să-și organizeze acțiunile pentru a le sincroniza cu cele ale partenerului de joc. Activitatea ludică dă copilului preșcolar „simțul” ideilor importante, care vor constitui mijlocul cu ajutorul căruia el va cuprinde concepte complexe, în drumul său spre o gândire mai profundă.
Orice joc presupune atingerea unei performanțe, a unei reușite, respectarea unui set de reguli, ghidarea după un scop și plan. Și acestea, deoarece jocul reprezintă un „instrument de afirmare a eului”.
Jocul rămâne atașat unei reușite și afirmări prezente, actuale, pe măsura specificității vârstei copilului. Astfel , el va asigura acea încredere în propria persoană fără de care copilul se va închide în sine. „Jocul este cel mai bun element de echilibru psihic la copil, el asigură baza personalității”. M. Debesse, Psihologia copilului de la naștere la adolescență, 1970. Lipsa jocului va avea urmări grave asupra caracterului; Jocul poate fi la fel de important ca activitățile obligatorii, de învățare, acestea din urmă rămânând ineficiente fără primele. Datorită disciplinei de la grădiniță, copilul învață să se controleze mai bine în timp ce se joacă și să se supună regulilor grupului de joacă.; grupul de joacă deține propria sa ierarhie, cu rânduielile sale acceptate de toți.
Jocul relevă elemente importante ale abilităților copiilor de a da sens mediului înconjurător, ale abilităților lingvistice, cognitive și sociale și în ceea ce privește dezvoltarea generală a personalității. În joc, copiii își exersează mintea, deoarece gândesc și acționează ca și cum ar fi altă persoană; când are loc această transformare, copilul face un pas către gândirea abstractă, în sensul că gândirile sale sunt eliberate de centrarea pe obiecte concrete, de asemenea, jocul este asociat cu creativitatea, în mod special cu acea abilitate de a fi mai puțin rigid și mai flexibil în gândire.
În același timp, jocul oferă copilului situații de siguranță în care să-și exprime acele idei și sentimente care nu ar fi acceptate în alte cadre. Jucându-se, copilul poate să-și exprime liber ostilitatea, furia, ori poate să aducă în prim plan evenimentele dureroase pentru el, jocul ajutând copilul să-și înțeleagă propriile sentimente și să vină în acord cu aspectele mai dure ale realității.
Așadar, jocul „stimulează creșterea capacității de a trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie acțiunilor cu finalitate realizată, având funcția de o mare și complexă școală a vieții”. În această perioadă, jocul determină modificări calitative în psihicul copilului.
În joc i se dezvăluie copilului relația dintre oameni, prin joc, el face cunoștință cu roluri și atribute sociale specifice, învață să-și coordoneze acțiunile cu ceilalți, își disciplinează conduita, își formează sentimentele și comportamentele cu conținut social și moral: spiritul de cooperare, altruismul, co-simțirea cu ceilalți.
În joc se formează la copil funcții de înlocuire a unor obiecte prin altele. Jocul devine simbolic la această vârstă, simbolismul fiind un moment esențial în dezvoltarea psihică, pentru că el deschide calea operării cu semne și indici sociali, care joacă un rol foarte important în clasificarea perceptivă și intelectuală a obiectelor și fenomenelor despre care copilul va învăța ulterior, în școală.
Dacă, la vârsta de 3 ani, jocul este încă legat de obiecte și cuprinde, preponderent, elemente de manualitate individuală, relativ izolată, la 4 ani se face simțită nevoia de partener de joc, la 5 ani se dezvoltă puternic jocul cu subiect și jocul cu roluri, pentru ca, în jurul vârstei de 6 ani, să se infiltreze în țesătura jocurilor pattern-uri socio-profesionale, cu intenționalități și conduite tipice. Cunoașterea evoluției stadiale a conținutului și orientării jocurilor preșcolarilor oferă date esențiale asupra mecanismului psihologic al apropierii copilului de universul învățării și, apoi, al muncii.
Psihologii și pedagogii au considerat de-a lungul timpurilor că dezvoltarea unui copil nu se poate realiza în lipsa jocului. Acesta îi conferă copilului posibilitatea de a se dezvolta în plan social, emoțional, fizic, intelectual și, ceea ce aste deosebit de important, de a se cunoaște pe sine.
Jocul este un exercițiu premergător pentru viața de adult. El are rolul de a acționa la copil funcții motrice și mintale. Principala menire a jocului este aceea de a acționa în spirit creativ, în diferite situații concrete de viață, este definitorie pentru evoluția personalității sale. În cadrul jocului, copilul de vârstă preșcolară e creativ, în adevăratul înțeles al cuvântului. El nu este un simplu executant. De altfel, jocul adevărat de la care se așteaptă și performanță, nu poate fi decât creativ. Prin acțiunea unor elemente care definesc jocul, copiii ”ies din anonimat” și ni se înfățișează ca ființe cu personalitate în formare, care gândesc, acționează motivat după posibilități și aspiră la perfecțiune.
Fiecare copil trăiește în timpul jocului cu impresia că se joacă cu ceea ce vrea el sau că efectuează un lucru din proprie inițiativă, dar, în realitate, educatoarea este cea care inițiază, organizează și conduce sistematic jocurile și ocupațiile fiecăruia în parte; îi pune pe copii în situația de a transfigura în imaginar aspecte ale vieții sociale cunoscute de ei; îi familiarizează cu acțiunile de joc mai dificile și mai complexe; le stimulează tendința de cooperare; creează situații care necesită o rezolvare spontană în manieră creativă.
O bună organizare a activităților la alegere duce la eliminarea formalismului și la obținerea unor rezultate eficiente prin practicarea lor.
În concluzie este important să subliniem că prin activitatea de joc copiii:
își formează identitatea personală (se joacă la început cu propriul corp, înțeleg că nu sunt una și aceeași cu mediul, ci sunt separați);
învață acte, acțiuni operații, conduite care îl ajută să rezolve probleme din mediul său;
învață să fie mai flexibili în gândire, să creeze soluții diferite;
își dezvoltă atenția, motivația, abilitățile sociale;
învață să comunice (vorbire, ascultare, înțelegere).
Copilul schimbă prin joc realitatea sa imediată, învață „să fie cu ceilalți”, învață lucruri noi, toate acestea într-o stare de relaxare și plăcere; totodată, prin joc se dezvoltă întreaga sa ființă, i se conturează personalitatea.
II.5.. Valorificarea centrelor de interes în pregătirea activităților comune
Una din responsabilitățile cele mai importante ale educatoarei este de a-i sprijini/ ajuta pe copii să învețe din propria lor experiență. Folosind situațiile de învățare ivite în contextul activităților de joc, acesta trebuie să le furnizeze permanent ocazii de acțiune trezindu-le și totodată stimulându-le responsabilitatea. Oferind preșcolarului un mediu securizant și stimulativ educatoarea îl face încrezător în forțele sale, creativ, capabil să-și asume decizii și responsabilități după puterile sale, construindu-i șansa la independență și libertate de exprimare, care îl va ajuta în viitor.
Cerințe de învățare ale preșcolarului. Amenajarea spațiului grupei în arii de interes corespunzătoare cerințelor de învățare ale preșcolarului.
Studiile efectuate la vârsta preșcolară au demonstrat caracteristici comune ale procesului de învățare la copil. Pentru fiecare caracteristică existentă se manifestă o serie de cerințe ce trebuie îndeplinite pentru asigurarea condițiilor dezvoltării (J. Piaget).
Copilul are propria sa manieră de a percepe lumea, pentru aceasta el are nevoie să fie confruntat și cu alte moduri și maniere de percepție; ale colegilor săi și ale adultului.
Copilul are nevoie permanent să verbalizeze activitățile sale și gândurile pe care le are. Aceasta face să fie nevoie ca el să elaboreze idei asupra lumii prin vorbirea sa, prin ascultare, acțiune, mișcare, desen, construcții și grafică.
Copilul este curios și simte nevoia de a manipula obiectele din mediul său imediat. În acest sens, trebuie stimulat să-și utilizeze toate simțurile pentru a explora obiectele, situațiile și relațiile în care el se mișcă.
Preșcolarul percepe lucrurile global sau parțial și nu este încă în stare să surprindă toate relațiile dintre ele. Aceasta cere ca învățarea să se axeze pe stabilirea legăturilor dintre lucruri, prin experiențe de tip integrat prilejuite de educator.
Preșcolarul are nevoie să persevereze în acțiunile sale până obține rezultate satisfăcătoare. Este nevoie, astfel, să i se pună întrebări, să poată descoperii singur răspunsurile și să își exprime ideile prin cât mai multe moduri.
Copilul preșcolar caută anumite puncte de reper pentru a înțelege realitatea. El are deci nevoie de a compara, a clasifica și a ordona obiectele și situațiile.
Orice copil are nevoie să se simtă în siguranță. De aceea este necesar ca el să se joace într-un mediu securizant și tolerant care să-i furnizeze ocaziile de a alege și a-și asuma riscurile deciziilor de la vârste mici.
Copilul are nevoie de reușită, ceea ce impune ca dezvoltarea sa să se realizeze prin activități potrivite nivelului său de dezvoltare intelectuală și motrică, el fiind stimulat de rezultate.
Din cerințele prezentate reiese că este necesar ca sălile de grupă să fie amenajate și organizate adecvat.
Spațiu „vorbește” preșcolarului prin ceea ce îi oferă ca posibilitate de acțiune și experiență. Sunt importante atât condițiile de ordin general (lumina, căldura, estetica ambianței), cât și cele educative (amenajări, ordonări, sectorizări, materiale folosite).
Organizând sectorizarea clasei pe arii de interes se poate folosi eficient spațiul pentru a se respecta cerințele de dezvoltare proprii tuturor preșcolarilor, dar și asigurarea unei individualizări reale a educației.
Ariile de interes individualizează educația
Cadrul de învățare trebuie să țină seama de particularitățile fiecărui copil. El este în dependență de informațiile culese despre copiii grupei. Materialele dispuse în arii trebuie să fie variate și să motiveze curiozitatea preșcolarilor pentru a-și urmării propriile interese și investigații. Fiecare copil are nivelul său de cunoaștere, psihomotricitatea sa, o dezvoltare psihoafectivă care îi este proprie, un limbaj care îl caracterizează și propriul său nucleu de personalitate care îl diferențiază de ceilalți.
Confruntat permanent cu lumea obiectelor și cu situații adecvate dezvoltării, copilul preșcolar va trebui orientat în direcția realizării următoarelor obiective care asigură construcția ascendentă a personalității:
capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma responsabilități,
aptitudinile exploratorii,
aptitudinile de comunicare,
respectul de sine,
respectul celuilalt și aptitudinea de negociere a soluțiilor în rezolvarea unor probleme,
aptitudini și atitudini pentru o viață sănătoasă,
motivația învățării, etc.
Astfel educatoarea va introduce materiale noi, relații noi prin ariile de stimulare, atunci când consideră că este momentul optim pentru dezvoltarea preșcolarului.
Ariile de stimulare oferă terenul unei activități de cunoaștere exploratorie a realității. În jocul său fiecare copil observă, explorează, manipulează, descoperă, pune întrebări, ia decizii, acționează. Atunci când are libertatea de a acționa în sensul propriilor cerințe de dezvoltare el va realiza o explorare a realității care servește formării personalității. În activitatea de joc, în mod spontan, copilul trece prin toate etapele procesului general de cercetare a realității: explorarea, investigarea, aflarea unor soluții posibile, planificarea și organizarea, decizia, comunicarea, evaluarea.
Fiecare arie de stimulare trebuie să ofere posibilitatea realizării acestui proces de cunoaștere a realității prin investigația personală. În același timp, trebuie să faciliteze cooperarea și colaborarea între copii și între copii și educatoare ca participanți ai aceluiași proces.
CAPITOLUL III
PREZENTAREA CENTRELOR DE ACTIVITATE
Grădinița trebuie să fie pentru copii un spațiu dorit, cu activități care să-i implice, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta într-o atmosferă deschisă, stimulatoare. Prima impresie se formează în primele 20 de secunde, așa că, un copil care intră pentru prima dată într-o sală de grupă, ar trebui să găsească sala în așa fel încât să vină, în fiecare zi, cu plăcere, la grădiniță.
Organizată pe zone, centre de interes, centre de activitate sau arii de stimulare, sala de grupă devine un cadru adecvat situațiilor de învățare. Prin felul în care este amenajată, ea oferă copilului ocazia să se simtă bine în intimitatea lui, stimulându-i interesul și invitându-l la învățare prin descoperire și explorare. Sala de grupă îi vorbește copilului prin ceea ce îi oferă ca posibilitate de acțiune și experiență. Noul curriculum structurează experiențele copilului pe domenii experiențiale. Astfel, având în vedere setul de interese și aspirații ale copilului, nevoile acestuia, sala de grupă poate fi delimitată în mai multe centre de activitate/interes: Bibliotecă, Știință, Arte, Construcții, Joc de rol, Nisip și apă.
Centrul „Bibliotecă” este spațiul în care copiii își exersează limbajul sub toate aspectele sale (vocabular, gramatică, sintaxă, înțelegerea mesajului), în timp ce comunică (verbal sau nonverbal) sau asimilează limbajul scris. Deși se adresează preponderent domeniului „Limbă și comunicare”, contribuțiile asupra dezvoltării globale sunt multiple și pot include: dezvoltare motricități fine, dezvoltarea abilităților de interacțiune cu copiii de vârstă apropiată, curiozitatea și interesul, inițiativa și creativitatea.
Centrul „Științe” subsumează elementele care aparțin de”Domeniul Științe”, respectiv, dezvoltarea gândirii logice, înțelegerea relațiilor dintre obiecte și fenomene, exersarea capacității de a rezolva probleme, familiarizarea și aplicarea cunoștințelor și deprinderilor elementare matematice sau a celor care privesc cunoașterea și înțelegerea lumii vii.
Centrul „Arte” are influențe asupra dezvoltării copiilor în toate domeniile, deoarece acestea se întrepătrund în sarcinile și tipurile de activități de aici și pot asigura dezvoltarea globală a copilului. Gama de materiale din acest centru poate cuprinde: blocuri de desen, hârtie de toate dimensiunile și culorile, creioane colorate, acuarele, foarfece, pastă de lipit, planșete, plastilină, cocă, coloranți alimentari, autocolant, sfoară, sârmă, gheme de lână divers colorate, casetofon, radio, casete sau CD-uri cu muzică, muzicuțe, fluiere, tamburine.
Centrul „Colțul Căsuței / Joc de Rol” este spațiul în care dezvoltarea socio-emoțională se regăsește din plin. Aici, copilul se regăsește într-un mediu ideal și poate să învețe cu plăcere. Prin jocul în acest centru, copiii refac locuri, evenimente, imită comportamentul părinților sau joacă roluri ale unor persoane cunoscute; reproduc lumea așa cum o înțeleg ei, repetă, reinterpretează, reproduc și retrăiesc experiențe. Jocul de rol îi ajută pe copii să-și exprime și să-și gestioneze emoțiile, să comunice cu ceilalți, să accepte diversitatea. În acest centru se pot desfășura activități de gătit și de cunoașterea hranei. Este necesar un spațiu în care să nu se joace în mod frecvent copiii, să fie un loc sigur și ușor de supravegheat. Aici, activitățile de gătit reprezintă o distracție și o relaxare pentru copii, aceștia exersându-și toate simțurile, dar în mod special cel olfactiv și gustativ.
Centrul „Construcții” mijlocește dezvoltarea cognitivă, socio-emoțională, fizică, dar și inițiativa, creativitatea și perseverența, prin activitățile individuale sau de grup. Spațiul alocat acestui centru trebuie să fie destul de mare pentru ca un grup de copii să poată lucra aici împreună sau fiecare separat, fără ca șantierele lor să se intersecteze.
Centrul „Nisip" și apă” este gazda experiențelor care asigură dezvoltarea fizică a copiilor preșcolari. În sala de grupă, copiilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a explora senzația atingerii nisipului și apei și fiecare sală ar trebui să fie dotată cu suporturi pentru nisip sub diverse forme, cuve din plastic, ligheane, deoarece copiii se simt atrași de nisip și apă, indiferent de vârstă. Masa cu nisip și apă trebuie să fie înaltă, până la talia copilului, iar podeaua unde aceasta este plasată trebuie acoperită deoarece se risipește nisip și apă și devine alunecoasă. La dispoziția copiilor trebuie puse prosoape, mături și fărașe pentru a strânge nisipul și apa, ori de câte ori este nevoie. Așadar, se poate concluziona faptul că amenajarea corespunzătoare a sălii de grupă reprezintă o condiție necesară pentru ca un preșcolar să aibă curaj să pășească pentru prima data într-o sală de grupă, iar cadrul didactic are obligația de a respecta particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, tocmai pentru ca educația timpurie să se poată desfășura în condiții optime și pentru ca personalitatea copiilor să se poată forma încă de la cea mai fragedă vârstă. Deci, se poate afirma că, dintre dimensiunile managementului clasei de elevi, dimensiunea ergonomică nu este lipsită de importanță, ci ocupă un loc frontal pentru succesul profesional al cadrului didactic.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Activitatilor Liber Alese In Dezvoltarea Personalitatii Prescolarului (ID: 160462)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.