Riscul Suicidar In Relatie cu Factorii Socioeconomici, Demografici, Psihiatrici Si Familiali
Riscul suicidar în relație cu factorii socioeconomici, demografici, psihiatrici și familiali
CUPRINS
ARGUMENT
Capitolul I. Factori asociați riscului de suicid
1.1 Factori de risc socioeconomici ai suicidului
1.2 Factori de risc demografici ai suicidului
1.3 Factori de risc psihiatrici ai suicidului
1.3.1 Depresia
1.3.2 Anxietatea
1.3.3 Stresul
1.3.4 Stima de sine
1.4 Factori de risc familiali ai suicidului
1.4.1 Suport social
1.4.2 Suportul psihosocial
1.4.3 Suferința existențială și spirituală
1.5 Asistența socială a persoanelor care prezintă risc suicidar
Capitolul II. Studii de caz
2.1 Studiu de caz 1
2.1 Studiu de caz 2
2.1 Studiu de caz 3
2.1 Studiu de caz 4
2.1 Studiu de caz 5
Bibliografie
ARGUMENT
Pierderea unei vieți reprezintă o drama nu numai pentru cercul restrâns al familiei ci și pentru întreaga comunitate. Impactul unui asemenea eveniment este și mai puternic dacă vorbim despre sinucidere deoarece sentimentele negative și durerea sunt și completate și de absurditatea gestului.
În lume un individ își ia viața la fiecare 40 de secunde, conform Organizației Mondiale a Sănătății. La noi în țară rata sinuciderilor este mai ridicată decât media europeană (22 de sinucideri la 100.000 de locuitori în România comparativ cu 18 sinucideri la 100.000 de locuitori în Uniunea Europeană). În rândul tinerilor sinucierea este a doua cea mai frecventă cauză de deces atât la nivel mondial cât și la noi în țară. În cee ce privește toate grupele de vârtă sinuciderea este a 13-a cea mai frecventă cauza de deces la nivel mondial.
Costurile economice asociate sinucideri sunt de asemena importante, estimările conduc spre cifre de ordinul miliardelor de dolari la nivel mondial, fără a se ține cont de faptul multe tentative de suicid eșuează lăsând în urmă răni care necesită îngrijiri medicale costisitoare și de durată.
Pornind de la consecințele negative multiple atât în plan social cât și în plan economic și de la incidența mereu în creștere a tentativelor de suicid la nivel mondial Organizația Mondială a Sănătății a dezvoltat o strategie de descurajare a acestui fenomen la care până în prezent au aderat 20 de state. Strategia propusă are ca principal scop identificarea factorilor specifici care conduc spre sinucidere și implenetarea de programe sociale care să amelioreze acești factori.
Prin urmare motivul alegerii acestei teme este dorința de a înțelege cauzele care conduc un individ spre sinucidere deorece o mai bună înțelegere a factorilor de risc pentru suicid este crucială pentru a demara diverse programe de intervenție. În general riscul de suicid în studiile de specialitate au fost raporatate ca fiind asociate unor factori, cum ar fi: predominant sexului masculin, indivizilor celibatari, șomerilor, persoanelor cu un statut social scăzut, persoanelor care abuzează de diverse substanțe, celor cu probleme psihice.
În continare voi încerca definirea principalelor concepte teoretice și a factorilor de risc socioeconomici, demografici, psihiatrici și familiali, precum și o exemplificare a unor cazuri concrete de tentative de suicid a unor persoane tinere cuprinse în a doua parte a lucrării în cadrul unor studii de caz.
Capitolul I. Factori asociați riscului de suicid
1.1 Factori de risc socioeconomici ai suicidului
Factorii care supun o persoană la riscul de a se sinucide sunt extrem de complexi mai ales dacă aceștia se leagă unul de celălalt. Este extrem de important ca aceștia să fie evaluați, să se înțeleagă rolul lor pentru comportamentul suicidar fatal și nonfatal, pentru a putea preveni sinuciderile.
Specialiștii în sinucidere au prezentat un număr de caracteristici definitori, asociate doar cu comportamentul suicidar. Cu excepția factorilor demografici, iar aceștia sunt următori: vârsta, sexul, factorii psihiatrici, biologici, de mediu, cât și factorii legați de viața persoanei.
a) Antecedente suicidare: tentativa de suicid anterioară, care este, factorul de risc pentru o tentativă viitoare; recidiva se produce– cel mult 12 luni, exprimarea intenției de a se sinucide prin viu grai sau prin intermediul unor scrisori personale.
b) Afecțiuni somatice: boala somatică gravă, incurabilă; malformații congenitale; intervenții chirurgicale majore și recente.
c) Elemente psihopatologice: episoade depresive majore; tulburări afective; tulburări anxioase, tulburări psihotice.
d) Tulburări comportamentale: toxicomanie, alcoolism, tulburări de conduită alimentară, în special anorexia, comportamente antisociale, deviante
e) Situații existențiale
1. sinuciderea unui membru de familie, în special a unui părinte, sau sinuciderea
unei persoane apropiate; în această situație, apare riscul transmiterii acestui comportament (ca și când tânărul ar „învăța" de la persoana respectivă această „soluție");
2. căsătoria prematură (la 19-20 de ani) și care este, adesea, o consecință a unei
presiuni externe – o sarcină a partenerei, de exemplu;
3. neînțelegerile familiale;
4. pierderea unei ființe dragi;
5. abandonul;
6. izolarea și singurătatea;
7. dezrădăcinarea, schimbarea resedinței într-o altă localitate;
8. eșec școlar sau profesional;
9. schimbarea impusă a locului de muncă;
10. familie disociată în copilarie (părinti divorțați, separați);
11. traiectorie existențială cu un șir lung de traume și eșecuri;
12. dificultăți materiale, griji financiare, pierderea unor surse de venituri și bunuri;
13. suprasolicitare;
14. situații conflictuale în colectivul din care face parte
Riscul suicidar provine din cercetările a unor specialiștii care au intervievat o rudă sau un prieten pentru a afla care sunt simptomele psihiatrice specifice și care s-au manifestat în viata unui individ care s-a sinucis. Specialiștii numesc acest procedeu "autopsie’’ (Psiholog Zoie Ghiorghiu, Gestul suicidar din perspectiva patologiei criminogene, p.45). Aceasta dezbatere le permite demonstrarea faptului că un număr de adulți care se sinucid prezintă în lunile și anii, care precedă decesul simptome de tulburari psihiatrice aceste fiind:
– depresii
– alte tulburări de tip afectiv, perioade de depresie care se succed regulat cu stări euforice, stări maniacale și care pot dura zile sau ani
– schizofrenie;
– anxietate si tulburări de comportament;
– impulsivitate;
Depresia deține un rol major în sinucidere, ea fiind responsabilă aproximativ 65% până la 90% din sinuciderile cu patologii psihiatrice. Riscul este mai mare la pacienții depresivi, cu cât aceștia încetează să mai ia medicația pe care o consideră inutilă, fiind de părere că nu există nici un tratament pentru ei, deoarece ei nu se vor vindeca. Riscul de sinucidere privind durata vieții unor pacienti care suferă de depresii de mare importanță sau perioade de depresie care se succed regulat cu stări euforice, stări maniacale și care pot dura zile sau ani este aproximativ 12-15%. Această boală poate apărea la orice vârstă și indiferent de sex. Depresia masculină este urmată de tot felul de moduri violente, atât în cadrul interior al familie, cât și în cel exterior. La pacienții de sex masculin este foarte importantă tratarea ei, mai ales dacă se ține cont de faptul că sinuciderea este mai des întâlnită la bărbați.
La tinerii, depresia diferă de cea întâlnită la adulți. Adolescenții deprimați absentează nemotivat de la școală, mai mult decât colegii lor, au note mai mici, au un comportament deviant, sunt violenți, consumă alcool sau droguri și au dispoziția de-a dormi mai mult și a mânca mai mult. La fetele deprimate poate apărea și un comportament anorexic. Aceste tulburări de alimentație sunt asimilate unui risc crescut de sinucidere.
Depresia în cazul bătrânilor, cuprinde manifestări fiziologice, cum ar fi durerile de stomac, amețelile, palpitațiile. Această boală este însoțită la această grupă de persone și de anumite boli, precum apariția infarctului, cancerul, reumatism, boala Parkinson și maladia Alzheimer. Orientarea spre sinucidere poate fi redusă, dacă depresia și anxietatea sunt tratate corect, fie cu antidepresori, fie prin psihoterapie.
Schizofrenia este o patologie psihiatrică asociată sinuciderii. Riscul de sinucidere privind durata de viață la acești pacienți este între 10-12%. Riscul este mai mare cu cât pacientul este mai tânăr, este bărbat și se situează în primele stadii ale bolii.
Alcoolismul si toxicomania ocupă un rol important în sinucidere. Persoanele dependente de alcool prezintă un risc suicidar mai mic decât cele cu tulburări depresive majore. Dar trebuie menționat faptul că există legătură între consumul excesiv de alcool și depresie, este extrem de dificil să se stabilească care dintre ele prezintă un risc mai important pentru sinucidere.
Consumul excesiv de alcool poate să conducă persoana respectivă la depresie din cauza sentimentului de eșec pe care multe din persoanele dependente îl încearcă. Dar consumul excesiv de alcool poate reprezenta o practică de a lua medicamente din proprie inițiativă, fără prescripție medicală și pentru ameliorarea depresiei de care suferă persoana. Dacă sinuciderea la persoanele depresive are loc mai devreme în evoluția bolii, mai ales la vârsta 30-40 de ani, la persoanele alcoolice ea se produce în general mai târziu în evoluția bolii.
Tentativa de sinucidere anterioară actului final reprezintă cel mai important predictor al comportamentului suicidar fatal ulterior. Riscul este mai mare în primul an dar și în primele șase luni care urmează tentativei.
Aproximativ 1% din persoanele care încearca să se sinucidă mor în anul urmator, iar 10% ajung să comită sinuciderea cu rezultat fatal. Evaluarea asupra creșteri riscului tentativelor de sinucidere variază de la un studiu la altul. Gunnell si Franke ( studiu, 1994) remarcă faptul că riscul la aceste persoane este de 20-30 de ori mai mare decât la populația generală, ceea ce este demonstrat și de alte studii.
Metode de comitere a suicidului – trei categorii:
• metode toxice
-suicid – aproape jumătate din cazuri
-tentative – peste 90% din cazuri
toxice folosite:
-medicamente sedative
-antiinflamatorii nesteroidiene (paracetamol, aspirină)
-în mediul rural: insectopesticide, otrăvuri pentru rozătoare
• metode asfixice
-suicid – pondere crescută
-tentative de suicid – pondere redusă
metode:
-spânzurare
-intoxicație cu:-metan – mai frecvent la femei (în bucătărie), monoxid de carbon – mai frecvent la bărbați (în garaj), înec
• metode traumatice
-suicid – ponderea cea mai mare în SUA (împușcare)
-tentative de suicid – pondere redusă
metode:
-împușcare, înjunghiere, aruncare de la înălțime, aruncare în fața unui vehicul în mișcare cel mai adesea în fața trenului ( Majuru, 2006).
Modalitățile de realizare a suicidului mai pot fi clasificate și altfel: cele fizico-mecanice si cele chimice. Din prima categorie fac parte metodele fizico mecanice clasice:
Spânzurarea, este foarte des întâlnită " Spânzurarea este rezultatul unei sinucideri’’ ?
Având în vedere faptul că spânzurarea este unul dintre mijloacele cele mai utilizate și mai accesibile de sinucidere, precum și raritatea întrebuințării ei în scop criminal, în București nu se cunoaște nici un caz de omucidere prin spânzurare, trebuie să se aibă în vedere mai curând sinuciderea și nu omuciderea ( Minovici, 2007, p. 211).
– tăierea vaselor de sânge, cel mai frecvent la încheietura mâinii
– electrocutarea, cu efect mortal
– aruncarea de la înățime, o alta metodă folosită frecvent
O altă categorie fiind utilizarea metodelor chimice, adică otrăvuri. O cercetare a arătat faptul că preferința pentru otravă se manifestă mai ales în rândul femeilor, care doresc o moarte "mai ușoară". De asemenea, s-a manifestat o pondere mare pentru alegerea metodei de intoxicație cu dioxid de carbon, care atribuie o culoare roșu carmin feței, și care păstrează atributele de frumusețe avute în timpul vieții. ( Minovici, 2007, p. 211).)
Factorii de mediu dar și cei soc).
– tăierea vaselor de sânge, cel mai frecvent la încheietura mâinii
– electrocutarea, cu efect mortal
– aruncarea de la înățime, o alta metodă folosită frecvent
O altă categorie fiind utilizarea metodelor chimice, adică otrăvuri. O cercetare a arătat faptul că preferința pentru otravă se manifestă mai ales în rândul femeilor, care doresc o moarte "mai ușoară". De asemenea, s-a manifestat o pondere mare pentru alegerea metodei de intoxicație cu dioxid de carbon, care atribuie o culoare roșu carmin feței, și care păstrează atributele de frumusețe avute în timpul vieții. ( Minovici, 2007, p. 211).)
Factorii de mediu dar și cei sociali sunt foarte importanți în explicarea actului suicidar. Aceștii factorii examinează modalitatea de sinucidere, locul de rezidență al persoanei sinucigașe, situația economică, statutul pe care îl ocupă, statutul de imigrant și în ultimul rând religia. ( Minovici, 2007 p. 211. )
Metoda pe care o aleg pentru sinucidere va determina, dacă sinuciderea va rămâne la stadiul de tentativă sau va fi desăvârșită. În Statele Unite ale Americii, armele de foc, sunt considerate cele mai periculoase instrumente care sunt alese pentru finalizarea unei sinucideri. De asemenea, ele sunt folosite în aproximativ o treime din sinucideri. Persoanele în vârstă aleg metode care necesită forță fizică mai redusă, cum ar fi înecul, saltul de la înălțime. În unele țări, de exemplu în Australia, a crescut numărul sinuciderilor prin spânzurare mai ales la tinerii care nu dețin sau nu folosesc arme de foc. Mai sunt și alți factori, cu excepția vârstei și sexului, precum cei de natură culturală, de exemplu în Japonia se mai cunosc și astăzi cazuri de hara-kiri, ( eviscerare voluntară). (Minovici, 2007 p. 211).
În analizarea mediului de rezidență al sinucigașului observăm o lipsă echivalentă între ratele de sinucidere precum între zonele urbane și cele rurale. În Australia, cum ar fi: Anglia, Țara Galilor, Scoția se observă rate mai mari în special în zonele populate de agricultori. În Statele Unite ale Americii în 1997, de exemplu în Manhattan, la New York, au fost înregistrate 1.372 de sinucideri, de trei ori mai multe decat în statul rural Nevada 411. Sinuciderile în mediul rural din aceste zone au următoarele cauze: izolarea socială, accesul limitat la instituții de sănătate și medici, iar în zonele rurale, diferă metodele de sinucidere.
În zonele rurale din Europa de Est și în câteva zone din Asia de sud-est, ierbicidele și pesticidele sunt cel mai des utilizate în sinucidere, deoarece ele sunt ușor de procurat și sunt la îndemâna oricui. În comunitățile rurale australiene, armele de foc sunt cel mai adesea precizate ca metode utilizate în sinucidere.
Statutul pe care îl ocupă persoana respectivă precum și alți factori economici se numără și ei printre cei responsabili de creșterea sau descreșterea ratei sinuciderii. Din mai multe studii a rezultat faptul că în timpul perioadelor de recesiune economică și șomaj, rata sinuciderilor a crescut în multe state. Într-un studiu realizat în 1995 privind impactul pe care îl au factori economici asupra sinuciderilor în Germania, arată că, în perioadele de dezintegrare socială, protecția socială este minimă atunci când șomajul este mare, în cazul în care nimeni nu este la adăpost, în fața falimentului, legătura între aceștia și rata sinuciderii are o caracteristică pozitivă.
Comportamentul suicidar este mai frecvent la șomeri decât la cei care au un loc de muncă. Sărăcia și scăderea rolului social sunt consecințe ale șomajului, iar acestea sunt corelate adeseori cu unele înclinări spre sinucidere, atunci în momentul în care pierd brusc locul de muncă pe care îl au de mult timp. În acel domeniu cercetarea nu s-a focalizat doar pe un punct anume și pe durata șomajului, pe refacerea grupului de persoane care așteaptă să-și afle un loc de muncă alături de persoanele care au suferit pierderea unei loc de muncă, în același timp uitându-se problemele de natură psihiatrică chiar și omiterea tulburărilor de personalitate.
Evaluarea riscului suicidar după o tentativă de suicid se bazează pe următoarele trei aspecte ale tentativei:
•intenția –se evaluează pe baza:
-caracterului premeditat (testament, scrisoare de adio) – risc suicidar crescut.
•motivația – se evaluează „seriozitatea” motivației – legată de riscul suicidar crescut.
•patologia psihiatrică corelată– evocă de fiecare dată un risc suicidar crescut.
1.2 Factori de risc demografici ai suicidului
Concomitent cu intervențiile la stadiul individual, există în multe țări servicii de sănătate mentală comunitare pentru persoanele care au simptome de comportamente suicidare. Aceste centre sunt create ca centre de criză unde se oferă un sprijin imediat, dar se poate oferi și prin telefon. (Săucan , 2005, p:55)
De asemenea, există și consiliere psihosocială directă dar și acțiuni sociale. Unele cercetări au arătat faptul că, la nivel global, aceste centre de prevenire a sinuciderii nu și-au experimentat eficacitatea în ceea ce privește rata sinuciderii, sesizându-se faptul că proporția sinuciderilor la clienții acestor centre este superioară celei de la nivelul populației generale. (Săucan , 2005, p:55)
Datorită acestui fapt putem deduce că aceste centre de prevenire atrag în mare măsură populația cu risc ridicat de sinucidere. De asemenea, observăm faptul că există anumite programe de formare a personalului din școli, a membrilor comunității dar și a personalului medical în vederea pregătirii lor pentru a putea marca prin repere persoanele cu risc suicidar și a le îndruma spre serviciile de sănătate mentală competente. Aceste programe au la bază o legătura solidă cu serviciile de sănătate mentală locale. (Săucan , 2005, p:55)
De aceea trebuie să se țină cont de faptul că, indiferent cât de bine sunt pregătiți și informați profesorii, părinții și alți participanți la programele din școli, aceștia nu trebuie să substituie personalul specializat în sănătate mentală. Deci, aceste instituții specializate nu pot face față singure nevoilor. (Săucan , 2005, p:55)
Acest tip de abordare face referire la politicile care reduc accesul la mijloacele de sinucidere: droguri, barbiturice, arme de foc. În Australia, Canada și Statele Unite ale Americii, s-a observat o scădere a folosirii armelor de foc în sinucidere o dată cu diminuarea dreptului de a deține o astfel de armă. La unii specialiști le este frică de faptul că, răspândirea extremă, în menționarea cazurilor de sinucidere poate constitui o cultură a sinuciderii, în cadrul căreia acest tip de comportament este socotit normal și acceptabil pentru abandonarea unei lumi dificile. Se impune din ce în ce mai multă responsabilitate din partea media în cazul, în care dezbate cazurile de sinucidere, așadar orice măsură luată în această direcție ar fi bine primită. Anumite organizații și guverne, au recomandat câteva linii directoare în ceea ce privește dezbaterea comportamentelor suicidare: Befriender International în Anglia, Centrele pentru controlul și prevenirea bolii în S.U.A., O.M.S., guvernele australian și neozeelandez. (Săucan , 2005, p:56)
În 1999, O.M.S. a lansat pentru prima dată o inițiativă mondială pentru prevenirea sinuciderii, care cuprinde următoarele obiective: ajungerea la o scădere durabilă a frecvenței comportamentelor suicidare, punându-se accentul pe politicile din țările în curs de eliminarea la un anumit nivel precoce, a factorilor care pot conduce tineretul la sinucidere; sensibilizarea publicului și garantarea unui sprijin psihosocial persoanelor care suferă de ideație suicidară sau au avut tentative de sinucidere, părinților și prietenilor persoanelor care s-au sinucis. (Săucan , 2005, p:55-56)
Principala strategie pentru aplicarea acestei inițiative cuprinde două componente care vizează strategia O.M.S. în ceea ce privește sănătate primară:
-organizarea de activități multisectoriale naționale, regionale și mondiale în vederea informării suplimentare privind comportamentele suicidare și prevenirea lor eficientă;
-întărirea capacităților unei țări de a delimita și evalua politici dar și planuri naționale pentru prevenirea sinuciderilor, care să cuprindă tratamentul și sprijinirea populației cu risc crescut (depresivii, persoanele vârstnice, tinerii)
– restrângerea accesului la mijloacele folosite în sinucidere (substanțele toxice),
-sprijinirea și întărirea rețelelor de persoane care au supraviețuit unei tentative de sinucidere
-formarea specialiștilor din sectorul de sănătate primară și alte sectoare înrudite. (Săucan , 2005, p:56)
1.3 Factori de risc psihiatrici ai suicidului
1.3.1 Depresia
Dispoziția depresivă reprezintă o schimbare calitativă față de funcționarea precedentă, constatabilă „în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi” timp de minimum două săptămâni. Se precizează faptul că această dispoziție depresivă este indicată fie prin relatare subiectivă, fie prin observația celor din jur.
Sindromul depresiv se caracterizează prin apariția bruscă a unei stări de depresie și de anxietate cu neliniște psihomotorie. Indivizii caracterizați de această stare sunt agitați, panicați, vorbesc mult, nu-și găsesc locul, prezintă frecvent idei delirante de autoacuzare, de umilire, hipocondrice sau chiar de urmărire și influență. Uneori ideile delirante pot fi însoțite de halucinații auditive și vizuale, survenite pe fondul de dispoziție depresivă. În unele forme de depresie accentuată, modificările tensiunii arteriale pot produce tulburări de conștiință de tip delirant-oniroid în cursul cărora individul nu mai percepe clar mediul exterior, prezintă false recunoașteri, halucinații, dezorientare în timp și spațiu; după risipirea episodului confuzional ei nu păstrează amintirea acestei stări (amnezia lacunară) sau o reproduc fragmentar. Sindromul depresiv poate dura doua-trei săptămâni și are tendința să recidiveze. Uneori survine consecutiv administrării timp îndelungat a medicamentației hipotensive.
Sindromul depresiv are ca simptome cardinale dispoziția depresivă, încetinirea proceselor de gândire și inhibiția activității și reprezintă un factor important care poate duce cu ușurință la suicid.
Se pot deosebi următoarele forme ale sindromului depresiv:
depresia simplă, în care simptomul cel mai important este inhibiția activității;
depresia stuporoasă, în care inhibiția atinge intensitatea maximă;
depresia anxioasă;
depresia delirantă cuprinde delirul melancolic tipic (păcătuire, sărăcie, hipocondrie)
Manifestările clinice propriu zise ale episodului depresiv sunt exprimate prin simptome esențiale și facultative:
reducerea capacității cognitive – dificultăți de concentrare, de mobilizare volițională și deliberare;
temeri relativ constante ce au ca axe majore subapreciere, autominimalizare, incapacitate și culpabilitate;
sentimente de inadecvare personală – ideea de păcat e legată de sentimentul religios;
pierderea sau reducerea stimei de sine – autoevaluarea negativă, subaprecierea, inadecvarea, culpabilitatea;
inhibiția psihomotorie – astenia, asociații ideative lente, reducerea amplitudinii și a ritmului mișcării, hipomimia cu reducerea expresivității mimice;
indiferența afectivă – incapacitatea pacientului de a trăi satisfacții sau de a încerca sentimente agreabile, în fața unor situații de natură să confere o stare afectivă pozitivă;
anestezia psihică dureroasă – pacienții nu sunt capabili de trăirea unor sentimente afective negative, de a resimți tristețea, doliul sau disperarea;
dificultatea de deliberare, indecizia și ezitarea;
deznădejdea sau disperarea – intensitatea și severitatea tulburărilor depresive, risc suicidar deosebit;
insomnia, hipersomnia;
cefaleea;
Manifestări clinice întâlnite în depresii:
76 – 100% – tristețe, absența bucuriei, anxietate, tensiune, lipsa de energie, dezinteres, hipoprosexie, ideile de insuficiență;
51 -75% – disperare, agresivitate, iritabilitate, alterarea comportamentului social, indecizia, modificarea percepției timpului, ideile de suicid, încetinirea psihomotorie, absența relațiilor sociale, diminuarea libidoului, trezirea precoce, incapacitate de adormire, somn superficial întrerupt, inapetență, modificarea greutății, algii;
26 – 50% – sentimente de culpabilitate, hipocondrii, agitație psihomotorie, maleza matinală, constipație;
1 – 25% – idei de sărăcie, idei de persecuție, delir de culpabilitate, delir hipocondric.
Un episod depresiv major constă dintr-o varietate de simptome:
A. Cinci (sau mai multe) dintre următoarele simptome au fost prezente în cursul aceleiași perioade de 2 săptămâni, și reprezintă o modificare de la nivelul anterior de funcționare, cel puțin unul dintre simptome este, fie (1) dispoziție depresivă, fie (2) pierderea interesului sau plăcerii.
Notă: Nu se includ simptomele care este clar că se datorează unei condiții medicale generale ori idei delirante sau halucinații incongruente cu dispoziția.
dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatare personală, ori observație făcută de alții.
diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (după cum este indicat, fie prin relatare personală, fie prin observații făcute de alții),
pierdere semnificativă în greutate, deși nu ține dietă, ori luare în greutate ( ex. o modificare de mai mult de 5% din greutatea corpului într-o lună) ori scădere sau creștere a apetitului aproape în fiecare zi.
insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi,
agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de către alții, nu numai senzațiile subiective de neliniște sau de lentoare),
fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi,
sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă ori inadecvată (care poate fi delirantă) aproape în fiecare zi (nu numai autoreproș sau culpabilizare în legătură cu faptul de a fi suferind),
diminuarea capacității de a gândi sau de a se concentra ori indecizie aproape în fiecare zi (fie prin relatare personală, fie observată de alții),
gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară recurentă fără un plan anume, ori o tentativă de suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului
B. Simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt
C. Simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcționare
D. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de ex, un drog de abuz, un medicament) ori ale unei condiții generale medicale
E. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu. Simptomele persistă mai mult de 2 luni ori sunt caracterizate printr-o deteriorare funcțională semnificativă, preocupare morbidă de inutilitate, ideație suicidară, simptome psihotice sau lentoare psihomotorie .
Depresia este frecvent asociată cu anxietatea și cu anumite boli fizice. Mai multe boli fizice cum ar fi cele farmacologice (întreruperea folosirii de cocaină, alcool, sedative), endocrine (hipertiroidism, diabet zaharat), infecțioase (gripă, hepatită) sau neurologice (scleroză multiplă, boala Parkinson) se însoțesc frecvent de simptome depresive. Toate aceste reprezintă factori importanți determinanți în tentativele de suicid.
Suicidul în alcoolism și toxicomanii
Explicarea ratei prea înalte de suicid se datorează așadar consumului ridicat de alcool și droguri care apare din umătoarele motive:
– 30% din alcoolici sunt depresivi iar aceștia apelează la alcool sau la droguri pentru putea suporta mai ușor durerea sufletească care îi cuprinde. Alcoolicul, conștient de continuă deteriorare, apelează cu desperare la sinucidere. Sinuciderea, în cazul abuzului de substanță mai poate fi pricinuit de simptome psihotice cum ar fi halucinații care apar în timpul stării confuzionale de delir sau ele mai pot apărea în urma unei intoxicații cu diferite droguri. Există numeroase situații în care, înainte de înfăptuirea actului suicidar, persoana respectivă consumă o cantitate mare de alcool, ceea ce duce la etichetarea lui ca fiind alcoolic. (Oleg Țurcanu, articol)
Suicidul este întâlnit foarte des în alcoolism, aproximativ 15% din cei cu dependență au tentative de suicid, fără a fi expresia alcoolismului. Asimilarea alcoolismului cu ramura medicinei care studiază simptomele boliilor crește apariția riscul suicidar. (Oleg Țurcanu, articol)
O cercetare care are la bază nivelele alcoolemiei, a demonstrat faptul că aproximativ 40% dintre persoanele care au tentative de sinucidere au consumat alcool împreuna cu alte medicamente. Bărbații dar și persoanele vârstnice dețin cele mai crescute nivele ale alcoolemiei. Alte cercetării au evidențiat faptul că unele persoane alcoolice depresive au tendința să caute tratament mai frecvent decât aceia care nu sunt considerați depresivi. Există o morbiditate destul de mare aproximativ 60% între depresie și problemele cu alcoolul în cazurile de sinucidere. Intoxicația cu medicamente reprezintă principala cauză a morții în aproximativ 90% din cazurile de sinucidere și este mult mai des la alcoolici având ca cauză interacțiunie letale produse de combinarea celor două droguri. (Oleg Țurcanu, articol)
Drogurile folosite cel mai des sunt antidepresivele și tranchilizantele medii. Este evident faptul că atunci când medicii prescriu antidepresive, trebuie să fie prudenți în ceea ce privește siguranța pacientului, cum ar fi supravegherea continuă a acestuia în timpul tratamentului. (Oleg Țurcanu, articol)
1.3.2 Anxietatea
Anxietatea reprezintă un alt factor care este des întâlnită cu depresia. Anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, tremur și alte reacții neurovegetative, diverse semne psihosomatice.
Situațiile stresante produc reacții emoționale diverse, de la voie bună (când evenimentul este solicitant, dar controlabil), la emoțiile comune de anxietate, furie, descurajare și depresie. Dacă situația stresantă continuă, emoțiile noastre se pot comuta pe rând între oricare dintre acestea, în funcție de succesul eforturilor noastre de adaptare. Cel mai frecvent răspuns la un stresor este anxietatea.
Prin anxietate înțelegem emoția neplăcută caracterizată prin termeni cum ar fi „neliniște”, „aprehensiune”, „tensiune” și „teamă”, pe care fiecare din noi le resimțim uneori și cu diferite intensități.
Anxietatea reprezintă unul din fenomenele emoționale frecvente ale existenței, un aspect normal al existenței individuale, un însoțitor al umanului cu valente reglatorii. Accepțiunea comună a termenului se referă la o experiență cu iz de nesiguranță, agitație, frică, spaimă neconfortantă din punct de vedere psihologic.
Termenul de anxietate a fost introdus în psihologie de S. Freud când a descris nevroza anxioasă ca un sindrom distinct de neurastenie (1895), dar a fost acceptat propriu-zis la mai mult de 40 de ani după aceea.
În primele sale formulări, S. Freud a considerat anxietatea drept o consecință a tensiunilor sexuale reprimate („libido”); el face distincția între anxietatea obiectivă și anxietatea nevrotică în funcție de sursa generatoare de pericole (impulsuri interne sau lumea externă). Ulterior, S. Freud a înlocuit această noțiune cu un concept mai larg, anxietatea fiind un indicator al unui semnal de pericol.
În decursul anilor, au fost aduse o serie de modificări și completări privind abordarea anxietății. Unii autori consideră anxietatea drept o stare psiho-fiziologică ce se înscrie în mod firesc în sfera vieții umane. Astfel, anxietatea se poate constata în toate etapele maturizării omului, după toate evenimentele cu caracter de noutate ce apar de-a lungul vieții. Anxietatea este starea care permite anticiparea unui eveniment așteptat, instalând starea de vigilență. Ea participă așadar la funcționarea mecanismelor de apărare.
Anxietatea poate avea însă și un caracter patologic, fie prin durata sa, fie prin incapacitatea de a favoriza adaptările sau dimpotrivă, prin capacitatea de a le stânjeni, fie prin faptul că nu depinde de evenimentele exterioare, devenind astfel un fenomen inutil. Anxietatea poate deveni simptomatică la orice vârstă când previne sau limitează comportamentul adaptativ.
Prin urmare, anxietatea are grade diferite de profunzime. Când este prezentă într-o proporție mai redusă, ca o stare generalizată, de fond, poate fi considerată un fenomen normal, cu valențe motivaționale și chiar cu rol declanșator al creativității; când este mai accentuată și mai profundă devine simptom al tulburărilor psihice (este prezentă în depresii, psihoastenii, nevroze).
1.3.3 Stresul
Stresul face parte din viața cotidiană, însă atunci când vorbim despre persoanele diabetice, vorbim despre o bună informare asupra efectelor și consecințelor potențiale ale stresului. Stresul poate influența calitatea vieții persoanei dependente de alcool în două moduri: în primul rând conștientizarea dependenței de alcool constituie un stres care bulversează viața persoanei, în al doilea rând, indiferent de nivelul de adaptare al persoanei la boală, stresul poate afecta controlul sau utilizarea strategiilor sau comportamentelor mai puțin eficiente de gestiune a stresului.
Stresul poate fi delimitat ca o repercusiune a unei provocări fizice sau emoționale, care cere organismului să se adapteze, fie să sufere o tensiune fizică sau psihică. Omul modern reprezintă un sistem biopsihosocial la care importanța adaptării fizice se estompează predominând imperativele adaptării psihice la solicitările multiple ale mediului psihosocial. Hanss Selye – ”părintele stresului” îl definește ca pe o reacție generală nespecifică a organismului la acțiunea externă a unor factori (agenți stresori) de natură variată – fizică, chimică, biologică și psihică.
1.3.4 Stima de sine
Stima de sine încorporează ambele aspecte; fiind o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendința de a se autoevalua pozitiv și de a respinge atributele negative, stima de sine are atât componente cognitive cât și afective (ca de altfel toate atitudinile). Stima de sine nu decurge din procesări informaționale "la rece" despre sine. Omul nu poate gândi despre sine detașat, neimplicat afectiv. El se simte bine sau rău în funcție de termenii favorabili sau negativi prin care se judecă pe sine.
Stima de sine este considerată a fi un concept-cheie în diverse discipline socio-umane. Ideea că oamenii au o nevoie fundamentală de stimă de sine nu este nouă. Stima de sine este un factor de protecție împotriva angoasei existențiale, atunci când omul este confruntat cu propria fragilitate si cu condiția sa de muritor.
Dispoziția de a se autoevalua este învățată în procesul socializării când persoana devine conștientă de valoarea proprie prin raportările la ceilalți. Stima de sine este considerată a fi o caracteristică esențială în sănătatea mentală. Este dificil însă de identificat dacă stima de sine este un predictor sau un indicator al sănătății mentale și stării de bine. Stima de sine scăzută este asociată cu evenimente de viață negative în declanșarea și menținerea depresiei.
Adoptarea unei imagini de sine negative oferă persoanei posibilitatea de a se elibera de încercări viitoare de a acționa în direcția menținerii stimei de sine. Cu alte cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn dezamăgiri viitoare și minimalizează impactul eșecurilor. Stima de sine crescută se asociază cu expectanțe pentru succes, cu optimismul privind performanțele viitoare, cu lupta pentru atingerea scopului și persistența în depășirea obstacolelor.
Stima de sine este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului și bolii. Se asumă că stima de sine influențează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping și moderează efectele confruntării cu circumstanțele stresante.
Stima de sine globală ne apare ca fiind media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanță personală. Stima de sine este componenta afectiv-evaluativă și motivațională a cunoașterii Eului. Ea a fost definită ca fiind atitudinea pozitivă sau negativă a subiectului față de propria ființă și modul de a se simți capabil, important și valoros. Ea nu se identifică doar cu un sentiment sau altul față de sine, care este de regulă legat de o situație particulară și poate oscila ușor între pozitiv și negativ. Stima de sine este relativ constantă. Cercetările aprofundate au arătat că, de fapt, ea include o parte stabilă și o alta care se modifică în timpul unor perioade dificile de viață, în cazul unor insuccese, etc. Oamenii diferă în ceea ce privește care din cele două forme ale stimei de sine este determinată și care constituie baza acestei determinări.
Imaginea de sine, conceptul de sine și stima de sine formează în general, o unitate și au foarte mare importanță pe parcursul vieții, în manifestarea și dezvoltarea personalității, realizarea și dezvoltarea relațiilor cu grupul.
Particularitățile imaginii de sine, conceptului de sine și stimei de sine:
Imaginea de sine apropiată de particularitățile reale ale Eului: Este un factor de optimizare în activitate și relații, asigură un tonus ridicat pentru activitatea psihică, securizează persoana în fața unor insuccese circumstanțiale, este un stimul important al dezvoltării personalității
Conceptul de sine: Este o condiție a angajării în sarcini majore fără teama de eșec și o premisă foarte bună a elaborării proiectului de dezvoltare proprie
Stima de sine ridicată și constantă: Este un factor securizant în situații dificile, când poate să apară îndoiala cu privire la unele calități constatate altă dată sau chiar panica în fața descoperirii unor defecte. Oscilează, în genere, în trecerea de la preadolescență la adolescență și generează anxietate și iritabilitate crescută, dificultăți de relaționare cu grupurile. Creșterea ei în adolescență asigură echilibrarea dintre indivizi și grupuri, susține inițiativele din cadrul grupului, întărește statutul și favorizează îndeplinirea îndeplinirea rolurilor. Există o tendință generală a oamenilor de a-și proteja stima de sine prin a căuta toate circumstanțele de menținere și confirmare a ei și de a le evita pe cele care produc scăderea ei și disconfortul afectiv care o însoțește.
Astfel, comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stima de sine ridicată apelează mai des la atribuirile de auto-complezență: își asumă cu multă ușurință succesul în același timp fiind tentați să atribuie eșecul unor cauze externe. De asemenea, atunci când persoanele cu stima de sine ridicata obțin o performanță scăzută sau sunt criticate ele răspund vehement protestând și criticând pe ceilalți. Atunci când cineva obține o performanță mai bună persoanele cu stima de sine ridicată insistă asupra continuării competiției pentru a se ajunge la comparări suplimentare a performanței. Probabil că ele sunt înclinate să aprecieze performanța superioară a celuilalt ca fiind determinată de “norocul orb” pentru că sunt fermi convinși că sunt mai buni. În condițiile în care le este amenințat eu-l (de exemplu, prin indicarea faptului că nu vor reuși într-o sarcină dificilă astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai ușoară) persoanele cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile și riscante ajungând să obțină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stima de sine scăzută. Atunci când nu le este amenințat eu-l persoanele cu stima de sine ridicată reușesc să stabilească scopuri optimale și sunt în stare să le atingă. Persoanele cu stima de sine ridicată sunt nesigure în sentimentele pozitiv pe care le au față de propriul eu și, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în permanență să-și demonstreze sieși si celorlalți superioritatea lor.
La fel ca și în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate și în cazul înțelegerii stimei de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au conturat două opinii majore asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută și consecințelor pe care le produce în funcționarea psihologică și personalitatea individului.
O parte din cercetători împărtășesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință feedback-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoții negative, sunt înclinați spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața obstacolelor. Cercetările au demonstrat că indivizii cu o stimă de sine scăzută sunt înclinați spre delincvență, narcomanie, practici sexuale neprotejate, au frecvent idei și comportament suicidar. În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită intervenție și asistență psihoterapeutică.
1.4 Factori de risc familiali ai suicidului
Familia poate să aibă influențe pozitive asupra persoanelor care prezintă risc suicidar sau negative, chiar dezastruase. Persoanele care prezintă risc suicidar doresc la fel ca oricăruia dintre noi să trăiască într-un mediu social care să se extindă înafara familiei sale.
Relația persoanele care prezintă risc suicidar cu locul de muncă și cu colegii poate constitui un factor pozitiv. Dacă ne referim la indivizi care au avut una sau mai multe tentative de suicid eșuate, comportamentul social trebuie supravegheat și este necesară intervenția acesteia atunci când disfunționalități ale reinserției sociale sunt susceptibile de a compromite un rezultat terapeutic.
Grupul de prieteni este important în sprijinul moral al persoanele care prezintă risc suicidar, contribuind în unele cazuri la suportul social al acestuia.
1.4.1 Suport social
Două concepte de bază au o importanță majoră ca resurse sociale în literatura de specialitate: rețeaua socială și suportul social. Conceptul de rețea socială a fost introdus de Bornes (1954) în studiul său despre o comunitate rurală norvegiană. Rețelele sociale sunt definite ca: "acele persoane care se mențin în contact și care intră în legături sociale”.
Modelul rețelei sociale a resurselor de adaptare oferă posibilitatea descrierii, cuantificării și analizei complexității mediului social ca un potențial mediator al stresorilor.
Unii autori au observat patru dimensiuni ale rețelei sociale și care au utilitate pentru cercetare:
1. structura (mărime, densitate, interacțiune, poziție)
2. relațiile interpersonale (reciprocitate, simetrie, direcție)
3. calitatea atributelor (intensitate, răceală, ostilitate)
4. funcționare (suport material, sfat, locuință).
Cu alte cuvinte, resursele sociale reprezintă o resursă de adaptare, un rezervor al sprijinului social la care fiecare individ se poate întoarce pentru a se sprijini în timp.
Suportul social se referă la rezultatele favorabile ale relațiilor interumane, ele fiind funcția mai multor factori incluzând caracteristicile rețelei sociale. Dar mult mai important este faptul că suporturile sociale constituie resursele la care individul poate apela pentru rezolvarea problemelor. Ele sunt aprecieri valabile pentru noi atunci când ne confruntăm cu o problemă.
Tudose arată că rețeaua de suport social joacă atât un rol general protectiv și stimulativ (întreținere și stimulare a existenței firești, sănătoase, pozitive), cât și un rol de „tampon" față de stresori. El arată importanța acestui rol de tampon pentru sănătatea generală, cât și pentru cea psihică, în special în situațiile de criză. Omul trăiește uneori lungi perioade de stres psihosocial în care tamponul realizat de superadaptare, stres și mecanisme de apărare.
Suportul social trebuie sa aibă continuitate și durată, crescând astfel integrarea socială a individului, ridicând nivelul stimei de sine și sentimentul de securitate, operând astfel mutația asupra personalității. Un individ mai puternic va suporta mai bine experiențele de stres și deci se va adapta Ia un nivel superior.
1.4.2 Suportul psihosocial
Suportul psihosocial necesar fiecărui persoane care prezintă risc suicidar și poate varia în funcție de situația lor. Persoanele care au una sau mai multe tentative sicidare eșuate și se află sub un tratament psihiatric au sentimente de teamă, sunt anxioși și deprimați. Imaginea despre sine este adesea grav compromisă însoțit de apariția unui sentiment de vulnerabilitate.
Persoanele care supraviețuiesc unei tentative de suicid sunt confruntați cu alte dificultăți. Astfel, ei se pot teme de încetarea unui tratament pe care îl asociază cu supraviețuirea lor. Sunt necesare ajustări la pierderile fizice, la handicapuri, reale sau percepute ca atare, ei pot fi victimele unei discriminări în domeniul muncii sau al asigurărilor și pot întâmpina dificultăți în reluarea tiparelor vieții lor normale din perioada anterioară tentativei de suicid. Pot avea un sentiment de vinovăție pentru faptul că au supraviețuit și un sentiment de vulnerabilitate.
1.4.3 Suferința existențială și spirituală
S-au realizat multe studii despre modalitățile de control a simptomelor asociate a indivizilor care prezintă risc suicidar, dar sunt puține studii care se ocupă de semnificația acordată vieții de către aceste persoane. Există o strânsă relație între sensul vieții și starea subiectivă de bine, înțelegerea modului în care trăiesc sensul vieții persoanele care se confruntă cu aceste tendințe suicidare fiind esențială din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor acestora în acest context, semnificațiile atașate vieții și morții joacând un rol important în calitatea adaptării. Măsura în care cineva atribuie sens morții, depinde de credințele sale personale despre lume și sine, de propria filosofie de viață și condiție de viață.
După unii autori suferința existențială poate să apară:
Față de trecut, izvorând din aspirații neîmplinite, din deprecierea valorii realizărilor anterioare, autoculpabilizare.
Față de prezent, ca urmare a modificărilor survenite în sfera: socială, profesională; funcțiilor intelectuale; schemei corporale și a atractivității personale, sexuale.
Față de viitor, prin trăirea lipsei de sens, de speranță și a lipsei valorii vieții. Autorii au convingerea că părerea de rău față de viitor vizează acele scopuri, dorințe etc. relativ la care persoana acceptă imposibilitatea atingerii lor. Autorii afirmă că odată cu creșterea importanței acestora pentru persoană, se intensifică frustrarea și anxietatea morții provocată de nerealizarea lor.
1.5 Asistența socială a persoanelor care prezintă risc suicidar
În asistența socială, documentarea este atât o metodă distinctă de evaluare a clientului, cât și un proces care se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului. Spre deosebire de celelalte metode de evaluare și intervenție, documentarea se realizează numai de către asistentul social care stabilește un plan de documentare ce cuprinde resursele cheie din sistemul client care pot oferi informații relevante despre acesta. În cele mai multe dintre cazuri, asistenții sociali realizezază planul de documentare după o primă întrevedere cu clientul, iar atunci cînd acesta nu are discernământ, cu terapeutul, familia substitut, sau părinții biologici; este importantă respectarea acestei ordini în aplicarea celor două metode (inițial se realizează întrevederea și apoi se construiește planul de documentare) deoarece întrevederea poate oferi indicii importante despre documentele necesare. Pentru o instrumentare eficientă a cazului, este recomandat ca asistentul social să culeagă cât mai multe documente relevante pentru cunoașterea sistemului client. Aceste documente pot fi de mai multe tipuri: documente de stare civilă, documente juridice, fotografii, anchete sociale, „cartea vieții”, reclamații la poliție și/sau gardienii publicii, înregistrări audio, etcChiar dacă există ricul ca documentarea să fie confundată cu evaluarea, aceasta obligă asistenții sociali să recurgă la o temeinică analiză a documentelor strânse, completată de informații obținute prin alte tehnici de evaluare. Altfel, instrumentarea cazului se poate transforma într-o simplă strîngere de documente. De aceea, de cele mai multe ori asistenții sociali mai puțin experimentați consideră că descoperirea unui “document important” presupune și descoperirea soluției pentru acel caz. Documentarea completează alte tehnici și metode utilizate în instrumentarea unui caz, cum ar fi interviul de explorare, observația, genograma, etc.
Pe tot parcursul instrumentării cazului, asistentul social utilizează o serie de metode, tehnici și instrumente specifice tipului de caz sau etapei în care se află cazul. Există tehnici care se utilizează doar în anumite etape ale instrumentării cazului (grupul de suport, consilierea – etapa de intervenție) sau tehnici care sunt regăsite pe tot parcursul cazului (întrevederea, interviul sau observația). În general, fiecărei tehnici îi corespunde un anumit instrument (interviul – ghid de interviu, observația – ghid de observație, întrevederea – raportul de întrevedere, etc.) dar există și instrumente realizate special de către asistentul social pentru o anumită etaptă a instrumentării cazului (fișa de deschidere a cazului, planul de intervenție, referatul de situație, etc.). Utilizarea uneia sau alteia dintre tehnicile și instrumentele prezentate în cadrul acestui manual este, exclusiv, decizia asistentului social – manager de caz. Este, însă, recomandată o abordare profesionistă, fără “compromisuri “ sau analize empirice și o cât mai complexă pregătire a dosarului instrumentat, avînd în vedere că, în relație cu alte instituții/servicii sau chiar cu clientul, acesta este cartea de vizită a asistentului social
Îndeplinirea nevoilor individuale și garantarea respectării în întregime a intereselor, cum ar fi ale demnității și drepturilor individului. Așadar, ar trebui să existe o lege esențială care să ofere o pace deplină a societății în care trăim. Toate acestea ar trebui respectate în orice situație, chiar și atunci când un anumit individ se simte vinovat față de ceilalți și în acel moment poate chiar mai mult. (Miftode, 1994: p.50) Asistența socială ar trebui să desfășoare activități pentru trei niveluri:
· La nivel individual
· La nivelul comunității sau al grupului
· La nivelul societății globale sau al mediului social
La primul nivel cel individual, dreptul omului se realizează încă de la nașterea sa, apoi se continuă cu dreptul întemeierii familie, iar în acestă direcție asistența socială ar trebui să protejeze prin instituția adoptării acestui drept fundamental. Asistența socială ar trebui să le garanteze copiilor neîmplicarea lor cu instituțiile publice, pentru a evita ca aceștia să ajungă victime ale sistemului care le-ar puea distruge inocența în fața ofensivei sociale. (Miftode, 1994: p:51)
În această situație, asistența socială are îndatoria de a asigura individului o dezvoltare psihică, fizică, morală și intelectuală normală și de a interveni doar atunci când familia, comunitatea sau una dintre instituțiile specializate nu respectă acest drept. În cazul în care individul se află într-o instituție specială, trebuie să i se ofere dreptul la educație și cultură. El trebuie să fie respectat conform standardelor internaționale, aceste standarde trebuie să vină din partea unor persoane calificate în această direcție . (Miftode, 1994 :p:51)
La nivel comunitar, asistența socială face referire la dreptul comunității de a duce o viață normală, lipsită de violență sau de anumite situații problemă cum ar fi copiii abandonați, delincvența juvenilă, cerșetorii sau numeroase trupe de cartier. Asistența socială poate avea un rol important în comunitate cum ar fi dreptul la sănătatea publică, distrugerea focarelor de infecție sanitară sau moral-comportamentală și asigurarea unui trai cât mai sănătos posibil pentru toți membrii comunității. Dreptul comunității la asistența judiciară și la o funcționalitate normativă în totalitate atât cu tradițiile locului dar și cu standardele de asistență socială iar în ultimul rând, dreptul fiecărei comunități cu populația lor semnificativă la asistența socială.(Miftode, 1994, p. 51).
Asistența socială la nivelul societăți, vizează asigurarea condițiilor materiale, a cadrului legislativ și instituțional, de formare a resurselor umane (asistenți sociali profesioniști), pentru întemeierea și funcționarea normală a sistemului de asistență socială folositor întregii populații.(Bulgaru, Maria,2003)
Din această perspectivă au prioritate următoarele probleme:
-identificarea rolului și a statutului asistentului social pornind de la “Nomenclatorul de profesii și ocupații” al țării și finalizând cu “Statele de funcțiuni” ale primăriilor, anumitor instituții cum ar fi: școli, spitale sau penitenciare, întreprinderi și servicii sociale.
– adoptarea unui “sistem legislativ” modern, bazat pe valorile naționale și exigențele stabilite de practica asistenței sociale internaționale.
– constituirea unei rețele proprii de servicii, unități sau agenții de asistență socială, finanțate de la bugetul de stat.
-susținerea inițiativelor particulare cum ar fi: asociații, echipe voluntare de intervenție, cercetare și ajutor în domeniile asistenței sociale.
– cooperarea interinstituțională și interindividuală atât pe plan intern, dar și pe plan internațional cu scopul modernizării și perfecționării asistenței sociale.
Tehnicile utilizate de asistentul social în cazurile de risc suicidar sunt:
Observația este o tehnică de investigație utilizată și în domeniul asistenței sociale care are ca scop culegerea de informații cu valoare de fapte, necesare pentru a le completa/confirma pe cele rezultate în urma altor tehnici (documentarea, interviul sau întrevederea). Observația are o mare importanță în mod deosebit în primele etape ale instrumentării cazului (după sesizare/referire, evaluare inițială, evaluare complexă) dar se aplică pe tot parcursul lucrului la caz. Pentru o abordare organizată, coerentă și logică a acestei tehnici se utilizează și se recomandă construirea unui ghid de observație.
Observația este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării cazului. Se aplică în spațiul profesional al asistentului social și în mediul de proveniență/de viață al clientului (familie, grup de prieteni, comunitatea școlară/profesională, etc.), în situații clar determinate (vizita la domiciliu, întrevedere, etapa de potrivire dintre copil și asistent maternal, etc.) și/sau în situații experimentale (introducerea unui factor neprevăzut care poate afecta echilibrul relațiilor; ex: implicarea unui martor la un abuz în cadrul unei întrevederi cu abuzatorul care își neagă vinovăția). Observația presupune urmărirea comportamentului verbal și non-verbal al intrelocutorului/clientului, tipul și structura relațiilor din mediul investigat, atitudini, stări și reacții emoționale.
ÎNTREVEDEREA Definire Pe parcursul instrumentării unui caz social, din momentul înregistrării unei solicitări și până la închiderea cazului, profesionistul realizează continuu un proces de evaluare. Pentru realizarea acestei evaluări, atât a problemei clientului cât și a rezultatelor obținute în urma intervenției, asistentul social utilizează o serie de metode și tehnici specifice, printre care regăsim ca tehnică și întrevederea. În demersul de intervenție întrevederea reprezintă modalitatea prin care, în cursul unei întâlniri între asistentul social și client, se stabilesc relații care vizează obținerea de informații primare necesare explorării problemei și, ulterior, stabilirii modalităților de rezolvare. reprezintă o formă de interviu în care asistentul social urmărește anumite informații specifice și predeterminate de la client. Asistentul social adresează întrebări specifice și înregistreză doar răspunsurile relevante pentru scopul său, adesea folosind o fișă de evaluare/înregistrare. Scopul acestei tehnici nu este unul cu precădere terapeutic, ci acordă prioritate oportunităților clientului de a- și exprima anumite emoții, sentimente în legătură cu problema. Întrevederea reprezintă tehnica prin intermediul căruia se investigează situația clientului pentru a strânge cât mai multe informații despre problema acestuia, iar pe baza acestor informații primare se vor contura direcțiile viitoare de acțiune. Întrevederea este o tehnică de investigație, pe care asistentul social o utilizează alături de alte medode de evaluare pentru a cunoaște problema clientului, sistemul de atitudini și valori al acestuia și pentru a contura modalitățile de rezolvare. Datorită spectrului său larg de utilizare, asistentul social va aplica această tehnică pentru a strânge informații, pentru a clarifica o situație sau pentru a evalua rezultatele acțiunilor sale împreună cu clientul. În tehnica întrevederii sunt importante atitudinea și conduita asistentului social, aspecte care sunt mai puțin relevante în cazul altor metode sau tehnici, cum ar fi interviul. Acesta trebuie să manifeste: răbdare, bunăvoință, toleranță și spirit de intuiție, trebuie să evite criticile sau alte acțiuni nedorite de clienți, așa numitele sfaturi, judecăți de valoare, discuții contradictorii. Ceea ce este important de reținut este faptul că întrevederea surprinde femonene mai profunde, îndeosebi afective, care reprezintă aspecte relevante în soluționarea eficientă a cazurilor., dar pe care nu le putem urmări în cadrul altor tehnici cum ar fi interviul directiv, chestionarul.
Tehnica interviului se utilizează în toate etapele de instrumentare ale unui caz după cum urmează: în etapa de evaluare asistentul social va folosi atît interviul de explorare cât și interviul diagnostic. Interviul de explorare se utilizează în vederea obținerii informațiilor cu privire la situația clientului. Având în vedere că întrevederea presupune culegerea unor informații generale despre client (date de identificare, stare civilă, stare de sănătate, structura familiei, etc), în cadrul interviului de explorare asistentul social va urmări să analizeze mai profund caracteristicile problemei ( natura, cauzele, durata ), un istoric al clientului și familiei sale, sistemul de relații în familie și comunitate, resurse care pot fi implicate în rezolvarea cazului. Interviul de tip diagnostic, prin natura intrebărilor specifice, va fi orientat spre delimitarea problemei, conștientizarea acesteia de către client, identificarea resurselor personale/familiale/comunitare și responsabilizareaclientului pentru implicarea în procesul de intervenție și alegerea tipurilor de servicii de care clientul va beneficia. Ca urmare a analizei informațiilor obținute prin interviul de tip diagnostic se va elabora planul de intervenție / permanență și structura ghidului pentru interviul terapeutic. în etapa de intervenție asistentul social, alături de alte tehnici și metode specifice, poate utiliza și interviul terapeutic în cadrul unei echipe interdisciplinare. Acest tip de interviu are scopul de a-l sprijini pe client în schimbarea acelor comportamente care au generat situația de criză în vederea restabilirii echilibrului psiho-social. în etapa de monitorizare asistentul social poate utiliza din nou interviul de explorare prin intermediul căruia va urmări modul în care sunt realizate obiectivele din planul de intervenție / permanență. Asistentul social va formula întrebările astfel încât din răspunsurile clientului să observe progresele realizate de acesta pe parcursul instrumentării cazuluiO condiție foarte importantă pentru aplicarea tehnicii interviului în instrumentarea unui caz este ca intervievatul să-și dea acordul pentru 22 realizarea acestuia.
Este recomandat ca tehnica interviului să fie aplicată de către asistentul social numai după construirea unui ghid de interviu; Interviul este o tehnică structurată care are la bază un ghid de interviu distingându-se, astfel, de tehnica întrevederii. Aceasta este o convorbire liberă ce vizează obținerea unor informații cu caracter general care permite și explorarea altor domenii decît cele propuse inițial de asistentul social datorită flexibilității sale; Asistentul social trebuie evite, de asemenea, confuzia dintre interviu și tehnica chestionarului, chiar dacă ambele urmăresc înregistrarea unor opinii. Chestionarul este un instrument specific sondajelor de opinie și se aplică unui număr mare de persoane (un eșantion reprezentativ pentru populația studiată). Întrebările predominante sunt cele de tip precodificat, scalate sau cu variante de răspuns și urmăresc înregistrarea opiniilor, reprezentările, credințele personale, mediul de viață al chestionatuluiPentru reușita interviului este recomandat ca acesta să fie aplicat după construirea în prealabil a unei relații de incredere între asistentul social și client. Clientul trebuie să fie deschis pentru a comunica, oferind asistentului social informațiile necesare pe parcursul instrumentării cazului.
Convorbirea telefonică reprezintă una dintre cele mai utilizate tehnici auxiliare de strângere/confirmare a datelor și de realizare a contactului dintre asistentul social și beneficiarul serviciilor sociale prin comunicare exclusiv verbală. Convorbirea telefonică nu este localizată într-o anumită etapă în instrumentarea cazului, ci se poate realiza oricând este necesar, sau la orice solicitare a clientului. În etapa de documentare și evaluare a solicitării este recomandat ca asistentul social să folosească un instrument de înregistrare a convorbirilor telefonice, iar înainte de încheierea acestora să realizeze împreună cu beneficiarul o sumarizare a convorbirii pentru a păstra o cât mai mare fidelitate a informațiilor. De asemenea, convorbirea telefonică prezintă avantaje limitate pentru demersul de soluționare a cazului. Chiar dacă se realizează într-un timp scurt și poate aduce informații de primă necesitate, anumite aspecte privind mediul de proveniență al clientului (comunitatea, familia, locuința) și comportamentul nonverbal al acestuia sunt greu de înregistrat. Tocmai de aceea este recomandat ca asistenții sociali să nu confunde și să folosească această tehnică în detrimentul întrevederii, consilierii și/sau interviului. Orice informație rezultată prin aplicarea acestei tehnici trebuie să fie confirmată și completată cu date obținute prin alte tehnici.
Analiza câmpului de forțe este o tehnică de culegere și prelucrare a informațiilor privind factorii/forțele care contribuie la rezolvarea problemei clientului. Clientul împreună cu asistentul social identifică atât punctele puternice cât și cele slabe care caracterizează situația problemă astfel încât acestea să fie mobilizate în vederea rezolvării problemei . Caracteristici Tehnica câmpului de forțe se aplică in etapa de intervenție după ce s-a construit planul de intervenție/permanență. Analiza câmpului de forțe se realizează pentru structurarea resurselor disponibile ale clientului și pentru transformarea punctelor slabe în forțe generatoare de progres. De asemenea, utilizarea acestei tehnici ajută asistentul social să anticipeze riscul producerii unor evenimente negative în viața clientului pe parcursul instrumentării cazului. Forțele/punctele tari sau slabe identificate la nivelul sistemului client se regăsesc în sistemul de valori, sentimente, atitudini, resurse economice, familiale, sociale ale acestuia. Pentru utilizarea corectă a acestei tehnici este recomandabil să fie parcurse următoarele etapele: I. Se stabilesc clar obiectivele care trebuie realizate de client pentru rezolvarea situației; II. Se identifică împreună cu beneficiarul factorii/ forțele pozitive și negative care l-ar ajuta să producă o schimbare a situației problematice; III. Informațiile obținute se înregistrează într-un tabel cu două coloane (forțele pozitive/puternice identificate la sistemul client în stânga, forțele negative /slabe în dreapta).
Concomitent cu intervențiile la stadiul individual, există în multe țări servicii de sănătate mentală comunitare pentru persoanele care au simptome de comportamente suicidare. Aceste centre sunt create ca centre de criză unde se oferă un sprijin imediat, dar se poate oferi și prin telefon. (Săucan , 2005, p:55)
De asemenea, există și consiliere psihosocială directă dar și acțiuni sociale. Unele cercetări au arătat faptul că, la nivel global, aceste centre de prevenire a sinuciderii nu și-au experimentat eficacitatea în ceea ce privește rata sinuciderii, sesizându-se faptul că proporția sinuciderilor la clienții acestor centre este superioară celei de la nivelul populației generale. (Săucan , 2005, p:55)
Datorită acestui fapt putem deduce că aceste centre de prevenire atrag în mare măsură populația cu risc ridicat de sinucidere. De asemenea, observăm faptul că există anumite programe de formare a personalului din școli, a membrilor comunității dar și a personalului medical în vederea pregătirii lor pentru a putea marca prin repere persoanele cu risc suicidar și a le îndruma spre serviciile de sănătate mentală competente. Aceste programe au la bază o legătura solidă cu serviciile de sănătate mentală locale. (Săucan , 2005, p:55)
De aceea trebuie să se țină cont de faptul că, indiferent cât de bine sunt pregătiți și informați profesorii, părinții și alți participanți la programele din școli, aceștia nu trebuie să substituie personalul specializat în sănătate mentală. Deci, aceste instituții specializate nu pot face față singure nevoilor. (Săucan , 2005, p:55)
Prin consiliere asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere și să clarifice care sunt resursele clientului și împreună cu acesta să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă. În literatura de specialitate4 , consilierea – counseling – reprezintă o procedură utilizată în asistența socială, cât și în alte profesii, în vederea îndrumării indivizilor, familiilor, grupurilor către activități specifice. În acest sens se utilizează o serie de proceduri cum ar fi: oferirea de soluții, delimitarea și analiza unor alternative, suportul pentru conturarea unor obiective, informareComplexitatea aceastei metode de intervenție este dată de faptul că procesul de ajutorare a individului se desfășoară pe parcursul a mai multor ședințe (numărul îl stabilește asistentul social în funcție de dificultatea cazului), în cadrul cărora, împreună cu clientul, profesionistul parcurge sistematic mai multe etape. În cadrul acestui demers, asistentul social împreună cu clientul va analiza mai întâi care este natura problemei, apoi se vor explora care sunt resursele individului/familiei/comunității (calități, credințe sau valori ale individului, persoane din familia lărgită care îi pot oferi suport, serviciile unei instituții). Ulterior, clientul va alege o soluție pentru rezolvarea situației sale și va realiza schimbarea dorită cu sprijinul profesionistului.
Pe parcursul ședințelor de consiliere, discuțiile cu clientul trebuie îndreptate către determinarea individului de a ajunge la auto-cunoaștere, autoconștientizare și auto-determinare. Dificultatea consilierii constă tocmai în capacitatea profesionistului de a determina ca individul, singur, să conștientizeze dificultățile, dar și propriile resurse pentru ca apoi, să aplice modele de rezolvare a problemei confom cu ceea ce dorește să realizeze. În literatura de specialitate modelele de consiliere au ca bază ideea prezentată anterior, în sensul că fiecare individ are potențial pentru a-și rezolva dificultățile, puterea de a-și conduce viața și capacitatea de a realiza o creștere constructivă în sensul pe care îl dorește pentru sine.
Un element deosebit de important pentru realizarea acestei metode de intervenție, este realizarea relației de sprijin dintre asistentul social și client, care se construiește pas cu pas. Inițial profesionistul trebuie să comunice clientului despre confidențialitatea informațiilor, apoi trebuie să sublinieze dorința acestuia de a se schimba spre direcția dorită în viață, să dezvolte încrederea clientului în puterea lui de a se integra în grup/comunitate/societate și apoi trebuie înlăturate unele tendințe de a da sfaturi sau de a moraliza și judeca situația prezentă. Acest din urmă aspect este important deoarece, dacă un asistent social oferă „sfaturi” iar clientul le aplică în viața sa și reușește să-și rezolve dificultățile, atunci se crează dependență de seviciile sociale și individul nu învață să-și utilizeze propriile modele de rezolvare a problemelor. Dacă clientulacceptă îndrumările profesionistului și acestea nu dau rezultate bune, atunci asistentul social va fi învinovățit de consecințe. Standardele asistenței sociale recomandă în cazul aplicării metodei ca profesionistul să exploreze împreună cu clientul care sunt soluțiile de rezolvare a dificultăților, să ofere alternative pe care să le analizeze împreună cu individul, fiind subliniate riscurile și responsabilitățile pentru fiecare soluție dacă ar fi aplicată. Ex.: În cazul unei tinere însărcinate aflată în situație de criză, asistentul social va explica pe rând care sunt alternativele și cu ce riscuri se poate confrunta pentru fiecare decizie aleasă (alternative: avortul, păstrarea sarcinii și ajutorul de care ar beneficia, consimțământul pentru adopție, etc.) Aplicarea consilierii ca metodă de intervenție presupune și cunoașterea de către asistentul social a unor situații specifice care pot deveni momente dificile pentru un consilier fără experiență profesională. Astfel, este recomandabilă cunoașterea acestor situațiiTăcerea – sunt situații când clientul nu dorește sau nu poate să vorbească. Din experiența profesională s-au constatat două situații: tăcerea intervine la începutul conversației sau clientul devine tăcut în timpul conversației. Fiecare din aceste situații se tratează în mod diferit: la începutul sedinței – clientul poate să tacă deoarece a fost trimis împotriva dorinței lui sau se simte jenat că are nevoie de consiliere. Consilierul trebuie să-l încurajeze spunând de exemplu :“ Văd că-ți este greu să vorbești. Adesea cei care vin să mă vadă pentru prima oara se comporta așa. Mă întreb dacă nu te simți puțin neliniștit.” Aceste afirmații trebuie urmate de o altă perioadă de liniște, timp în care consilierul menține contactul vizual cu clientul și are un limbaj corporal încurajator. în timpul sedinței: în această situație contextul este foarte important, iar consilierul trebuie să aprecieze motivul pentru care a apărut această tăcere. Poate fi pentru că individului îi este foarte greu să recunoască un secret sau pentru că îl nemulțumește reacția consilierului la ceva care tocmai s-a spus. În general este cel mai bine să așteptăm deoarece este vital ca persoana să facă efortul de a-și exprima sentimentele sau gândurile, deși asistentul social poate să nu se simtă confortabil cu această tăcere. Existămomente când tăcerea se datoreaza pur și simplu faptului că persoana se gândește. Nu este nevoie ca tăcerea să fie întreruptă sau să dăm de înțeles ca ea ar fi inacceptabilă. Clientul plânge – Deși am fi tentații să-l liniștim, aceasta nu este cea mai bună soluție într-o sedință de consiliere. Plânsul poate apărea din diferite motive: Pentru unii este o descărcare benefică a emoțiilor și cel mai potrivit răspuns este să așteptăm câteva minute și dacă plânsul continuă vom spune că este bine să plângă, că este o reacție naturală atunci când suntem triști. Plânsul va înceta, de obicei, după un timp. Un alt motiv al plânsului ar putea fi dorința de a atrage simpatia consilierului sau de a opri orice investigație ulterioară. Poate fi un mod de a manipula consilierul, așa cum clientul procedează cu alte persoane. Din nou, este cel mai bine să-l lăsăm să plângă indicând totodată că, deși ne pare rău că este trist, este un lucru bun faptul că își exprimă sentimentele. Dacă intenția clientului era de a manipula, plânsul se va opri în curând atunci când va realiza că nu-l poate influența pe consilier la fel ca pe ceilalți adulți. Deși unii consilieri, pentru a reconforta clientul care plânge, vor dori să-l atingă, gestul poate fi adesea dăunător. Dacă dificultățile clientului sunt de natura sexuală, atingerea chiar într-un mod neutru din punct de vedere sexual, cum ar fi strângerea mâinii sau punerea mâinii pe umăr, poate fi greșit interpretată și îl poate înspăimânta pe client. Clientul amenință cu s0inuciderea – Cele mai multe persoane care amenință cu sinuciderea nu recurg la acest gest, deoarece acest comportament are, de cele mai multe ori, scopul de a atrage atenția. Sunt câteva lucruri care trebuie reținute: Este practic imposibil să oprești pe cineva care vrea cu adevarat să se sinucidă. O reacție de panică din partea consilierului îl poate înspaimânta pe client. Este mai potrivit să spunem clientului că, deși nimeni nu poate opri o persoană de a-și lua viața, am fi foarte triști dacă aceasta s-ar întâmpla. Chiar dacă relația dintre client și consilier nu este construită cu mult timp în urmă, asistentul social poate cunoaște și trebuie să sublinieze calități, puncte tari, abilități sau aspecte pozitive din viața clientului. Adesea cei care comit sinucideri nu au speranță. Ei simt că nimănui nu-i pasă de ei. Consilierul trebuie să sublinieze faptul că ne pasă și prin asta îi dăm clientului suficientă speranță să continuie să trăiască. Unii clienți amenință cu sinuciderea într-un mod manipulativ, pentru a obține ceea ce vor. Ei au nevoie, de asemenea, de ajutor, dar trebuie să li se arate că sunt și alte moduri de a obține atenția și grija celorlalți. Cea mai bună abordare este de a-i comunica clientului câteva sentimente pozitive despre el, nu despre amenințarea cu sinuciderea. Nu este deloc neobișnuit ca amenințarea cu sinuciderea sau bănuiala că individul s-ar putea sinucide, apare la sfârșitul ședinței. În acest caz cel mai bine este să-i comunicăm că ceea ce ne-a spus este foarte important și că apreciem faptul că este dornic să ne împărtășească sentimentele sale în legătura cu o problemă atât de importantă și că odata ce am ajuns la acest subiect dorim să discutăm împreuna în sesiunea viitoare. Este foarte important să obținem de la client confirmarea că va fi prezent la urmatoarea sedință. O reacție nepotrivită ar fi să intrăm în panică și să spunem că deoarece problema este atât de importantă trebuie să o discutam pe loc. Chiar dacă prelungim sesiunea în acel moment, acest comportament al nostru poate trăda starea noastră de neliniște. Mai folositor pentru client ar fi un comportament reținut, care exprimă preocuparea noastră și totodată încrederea că persoana se va întoarce. Întrucât sinuciderea unei persoane este un eveniment atât de tragic, în cele din urma rămâne la latitudinea consilierului cum va proceda atunci când este confruntat cu o astfel de amenințare. Cu cât raporturile sale cu clientul sunt mai bune, cu atât scade probabilitatea apariției acestui comportament. De aceea este foarte important să construim raporturi bune încă de la începutul relației de consiliere. Clientul refuză ajutorul – Cea mai importantă sarcină a consilierului este de a afla care este adevăratul motiv pentru care clientul a apelat la serviciile sale. Multe persoane sunt trimise la consilier împotriva voinței lor. Chiar dacă ei refuză total să coopereze la prima întâlnire, consilierul trebuie săse asigure că a lăsat o șansă pentru ca acesta să poată reveni atunci când se decide să o facă de bună voie.
În practica asistenței sociale, grupul de suport este utilizat de către specialiști ca o formă de intervenție socială care presupune participarea benevolă și structurată a unor persoane la dezbaterea și identificarea unor soluții la anumite probleme commune. Scopul utilizării acestei tehnici este de a se oferi reciproc informații, sfaturi, încurajare și suport emoțional. De cele mai multe ori, aceste întâlniri au scop terapeutic și sunt coordonate de către un specialist în domeniul psiho-social care împreună cu membrii grupului reglementează regulile și normele interne de funcționare. Grupul de suport se manifestă practic sub diferite forme, în funcție de caracteristicile membrilor care îl formează și de problema care urmează să fie dezbătută în cadrul acestuia. Cu toate acestea, în cele mai multe dintre studiile de specialitate realizate în acest domeniu până în prezent, se regăsesc două mari tipuri de grupuri de suport: 1. Grupul de suport cu scop terapeutic 2. Grupul de suport profesional 3. Grupul de intervenție comunitară1. Grupul de suport cu scop terapeutic uzează de obicei de metode și tehnici standardizate de evaluare și intervenție psiho-socială și urmăresc un scop bine conturat, dar care are libertatea de a se reformula în funcție de caracteristicile membrilor grupului și de dinamica problemei pe care aceștia au consimțiti să o dezbată împreună. În cazul acestor grupuri de suport, moderatorul este reprezentat de cele mai multe ori de către un asistent social sau/și un psiholog/terapeut. Acest tip de grup de suport reprezintă o strategie de intervenție adresată indivizilor care manifestă probleme de natură emoțională și de neadaptare la mediul social. În această situație terapeutul formază un grup din doua sau mai multe persoane care manifestă aceeași problemă și elaborează un plan de desfășurare a întâlnirilor, dar și un plan separat de intervenție pentru fiecare participant. Aceștia din urmă sunt rugați și stimulați să-și împărtășească problemele cu alți membrii ai grupului, să identifice posibilități de rezolvare aproblemelor și să realizeze transfer de informații și opinii despre resursele și tehnicile necesare. Împărtășirea anumitor emoții și sentimente se realizează sub controlul direct al coordonatorului pentru a nu permite apariția unor conflicte interpersonale între membrii grupului. Forma standard de grup terapeutic este de 6 – 8 persoane care împreună cu un terapeut se întâlnesc periodic într-un anumit loc pentru ședințe de maximum 90 de minute. 2. Grupul de suport profesional reprezintă o formă a grupului de suport, având aceleași reguli privind durata, mărimea, persoana care moderează, numai că în acest caz membrii grupului sunt reprezentați de profesioniști din domeniul socio-psiho-medical (grupuri de asistenți sociali, psihologi, medici). Scopul acestor întâlniri este acela de a dezbate anumite probleme întâlnite în practica profesională și de a identifica posibile soluții la cazuri sociale, strategii de intervenție, metode specifice, etc. În același timp, acest tip de grup funcționează ca o formă a suport psiho-emoțional reciproc al membrilor.
Capitolul II. Studii de caz
2.1 Studiu de caz 1
EVALUAREA CLINICĂ
1. DATE DE IDENTIFICARE
Numele și prenumele clientului: M. A.
Vârsta: 35 ani
Studii : superioare
Starea civila : căsătorită
Profesie : profesoară
2. ACUZE PRINCIPALE
– dificultăți de concentrare;
– tulburări de memorie;
– tristețe;
– gângire înceată;
– sentimente de neputință;
– anxietate;
– lipsă de motivație;
– nivel de activitate scăzut;
– tensiune;
3. ISTORICUL TULBURĂRII PREZENTE
Clienta suferă de o stare depresivă recurentă de 7 ani. Primul episod depresiv a apărut în urmă cu 7 ani, ca urmare a unor grave conflicte cu tatăl.
Sunt reținuți în ceea ce o privește pe clientă, unii factori endogeni semnificativi: antecedente familiale de depresie din partea tatălui; trezirea matinală precoce, hipersomnie, clinofilie și un aspect sezonier.
Episodul actual se pare că a apărut ca urmare a unor grave conflicte cu sora sa și mama.
Respingerea parentală este un alt factor de agravare: necunoscând patologia de care suferă fiica lor, părinții nu ezită să o califice drept „leneșă”, „o persoană care nu știe să-și îngrijească casa”.
4. ISTORIC PERSONAL ȘI SOCIAL
În vârstă de 35 de ani, clienta a crescut într-o familie de profesori, are o soră mai mare care este tot profesor. Este căsătorită și are o fiică de doisprezece ani. Soțul o susține foarte mult și o ajută la treburile casei. Relațiile clientei cu familia sunt proaste, din cauza unui comportament preferențial resimțit ca fiind sistematic în favoarea surorii sale. Climatul în care a trăit clienta în perioada copilăriei era caracterizat de o exigență crescută și de o absență a afectivității.
În privința comunicării cu ceilalți, clienta nu se afirmă prea mult, își exprimă puțin emoțiile și este sensibilă la manifestări de respingere.
5. ISTORIC MEDICAL
Din punct de vedere farmacologic, clienta și-a administrat în ultimii 2 ani:
– Omeprazol 20 mg,
– Trazodonă 100 mg,
– Lorazepam 2 mg
6. STATUS MENTAL
În ceea ce privește personalitatea, bilanțul notează elemente obsesionale nonpatologice și o bună adaptare socială cu tendință spre introversiune.
7. DIAGNOSTIC DSM IV
Conform criteriilor DSMIV-R, clienta, prezintă toate simptomele depresiei severe: tristete, scăderea interesului și a plăcerii, aspect depresiv (facies și corp); retragere socială (nu mai are prieteni, nu merge la nimeni în vizită, nu vine nimeni la ea); încetinire psihomotorie, ruminații, pesimism, autocompătimire, autodevalorizare, culpabilitate, nu prinde curaj.
8. OBIECTIVELE TERAPIEI
În cadrul terapiei intervenția are ca obiectiv ameliorarea simptomatologiei depresive, reluarea viații sociale, reducerea comportamentelor cauzate de depresie. Clienta învață să-și identifice gândurile automate negative, să le pună în relație cu emoțiile și comportamentele sale.
9. INSTRUMENTE APLICATE
Scala de depresie a lui Beck
Scara de depresie a lui Hamilton
Chestionarul ASQ
10. CONCEPTUALIZAREA CAZULUI
Prima parte a terapiei este în principal comportamentală. Pe parcursul acestei faze, clienta va spori în mod progresiv activitățile de întărire și capacitatea sa de a dobândi întăriri.
A doua parte este mai ales cognitivă. Clienta va învăța să-și identifice gândurile automate negative, să le pună în relație cu emoțiile și comportamentele sale. Ea va învăța să le verifice validitatea și să le substituie cu interpretări mai realiste. Aceasta străduindu-se să-și testeze ipotezele în realitate, prin intermediul sarcinilor stabilite pentru intervalul dintre ședințe.
Explicație din perspective unei teorii psihologice – Modelul lui Beck.
Fiecare ședință este organizată după modelul următor, conform unui cadru precis:
realizarea testelor,
trecerea în revistă a sarcinilor,
expunerea temei din ziua respectivă,
ilustrarea de către clientă,
întrebări, exerciții,
sarcini de efectuat în timpul săptămânii.
Primele două întâlniri vor permite realizarea evaluării inițiale a clientei.
11. IPOTEZA DE LUCRU
Intervenția cognitiv-comportamentală cu tehnici specifice duce la scăderea vulnerabilitatii pentru anxietate;
12. CONTRACTUL TERAPEUTIC
Stabilirea obiectivelor;
Durata intervenției, aprox. 15 ședințe, cu frecvență de o ședință pe săptămână;
Onorariul
Clauze, reguli
13. ETAPELE DEMERSULUI TERAPEUTIC
Terapia se desfășoară o dată pe săptămână, pentru un total de cinsprezece ședințe. Fiecare ședință abordează o temă precisă stabilită de la început:
Ședința 1: simptome și cauze ale depresiei,
Ședința 2: explicația ciclului letargiei,
Ședința 3: identificarea comportamentelor- problemă,
Ședința 4: definirea obiectivelor comportamentale și planificarea activităților,
Ședința 5: înregistrarea succesiunii activităților,
Ședința 6: evaluarea activităților și a problemelor întâlnite,
Ședința 7: identificarea emoțiilor și gândurilor,
Ședința 8: caracteristicile gândurilor depresive și identificarea acestora,
Ședința 9: examinarea a ceea ce este evident,
Ședința 10: identificarea altor puncte de vedere,
Ședința 11: alegerea interpretării și trăirii emoționale care trebuie adoptate,
Ședința 12: tablou recapitulativ,
Ședința 13: distorsiuni cognitive,
Ședința 14: exerciții,
Ședința 15: schemele și bilanțul final.
14. REZULTATELE ȘI URMAREA EVOLUȚIEI CLIENTULUI
Această terapie i-a permis clientei să-și amelioreze simptomatologia depresivă, situație confirmată de rezultatele obținute la chestionarele lui Beck de 21 de itemi și cel al lui Hamilton de 17 itemi.
Tehnicile comportamentale și cognitive i-au furnizat o „excelentă trusă de instrumente pentru a lupta contra depresiei”. Clienta se simte încă fragilă, ședința în care au fost explicate schemele i-a demonstrat că este încă prizoniera multora dintre ele. Numeroase situații continuă să-i creeeze probleme pe care n-a reușit decât să le evoce pe parcursul terapiei. În special, conflictul cu părinții constituie un risc de recădere important.
15. JURNALUL TERAPEUTULUI
Depresia nu este în mod obligatoriu o stare patologică, ci este în primul rând o stare de dispoziție afectivă a omului, fie în raport cu circumstanțele vieții cotidiene, fie în raport cu “variațiile ciclice” ale naturii persoanei sale sau cu natura “endonului” său. În cazurile severe de depresie, persoana respectivă poate ajunge la incapacitatea de a comunica, la incapacitatea de a efectua activitățile de rutină și chiar la suicid. În aceste cazuri, consultul unui psihoterapeut și urmarea unei psihoterapii sunt esentiale.
Tehnicile și strategiile de intervenție care s-au dovedit mai eficiente pe baza unor date empirice în tratamentul depresiilor sunt cele cognitive, comportamentale și interpersonale. Acestea pot fi utilizate separat sau în combinație în funcție de simptomatologia clientului, și nu de orientarea terapeutică. În acest caz psihoterapia trebuie să reprezinte un demers activ de colaborare între client și terapeut, demers care să presupună aspecte psihoeducaționale de dezvoltare a unor deprinderi și abilități de a face față vieții, sarcini pentru acasă și să utilizeze relația psihoterapeutică pentru a scoate la lumină noi idei cu caracter constructiv și a explora noi perspective. Psihoterapia trebuie să fie focalizată nu numai asupra soluțiilor problemei prezente, ci și asupra formării la client a unor abilități și deprinderi generale de rezolvare de probleme care să permită reducerea simptomelor și prevenirea reapariției acestora.
2.1 Studiu de caz 2
STUDIU DE CAZ
EVALUAREA CLINICĂ
1. DATE DE IDENTIFICARE
Nume : L.
Prenume : A.
Varsta : 45 ani
Sexul : bărbat
Ocupatia: consilier imobiliar
Domiciliul : Baia Mare
2. ACUZE PRINCIPALE
Problema psihologica a clientului se referă la stres post-traumatic repetat ca urmare a mai multor situatii grave de viață, care l-au afectat fizic și psihic, clientul având și probleme de natură vicioasă prin abuzul de alcool instalat la un moment dat.
3. ISTORICUL TULBURĂRII PREZENTE
Clientul Andrei L., in varsta de 45 ani, absolvent al facultatii de chimie, consilier imobiliar la o firma de profil, solicita suport psihologic datorită traumelor care i-au afectat viața și pentru ajutor de specialitate în „ detașarea de trecut”.
Pentru acest motiv apeleaza la suport psihologic, desi, trebuie mentionat că clientul este o fire extrem de pragmatică și puternică, un luptător care nu dorește să se lase învins de destin. Ignoră partea fizică afectată cât și traumele suportate în plan fizic si psihic, este puternic controlat de soție pentru a nu avea recăderi în dependența de alcool suprimată, dar continua însă consumul de cafea și tutun peste măsura acceptată în cazul lui.
Primul eveniment major care a marcat existenta clientului a fost de fapt compus dintr-o pleiadă de evenimente succedate și s-a datorat în prima fază unui accident grav de mașină pe care acesta l-a suferit în urmă cu câțiva ani, urmările fiind o perioadă de comă, imobilizare la pat după ieșirea din comă pe o perioadă de șase luni, umilința suferită în această perioadă datorită soției, care aducea persoane de sex masculin în casă și cu care întreținea raporturi sexuale în încăperea vecină celei în care se afla
bolnavul, divorțul de această soție după însănătoșire și revendicarea drepturilor asupra bunurilor. Pe lângă efectele traumei fizice , apare și depresia manifestată în timpul imobilizării la pat pentru care urmează medicație ortotimizantă și neurotropa. Acest episod depresiv s-a remis în urma tratamentului medicamentos.
Al doilea eveniment traumatizant a aparut o dată cu demiterea lui dintr-un post la un liceu pe care-l ocupa în funcția de professor de chimie, datorită abuzului de alcool și dependenței de acesta.
4. ISTORIC PERSONAL ȘI SOCIAL
Fiind o fire energică si petrecareață , știe să iasă la suprafață din stările care îl cuprind, rareori ce-i drept, și este primul care se auto-ajută în redarea speranței de viață prin dorința puternică de a trai – „ dacă nu am murit până acum din toate astea, ce oare m-ar mai putea afecta?”
Clientul în vârstă de 45 ani, domiciliat în Baia Mare, divorțat și recăsătorit, de profesie chimist, lucrează ca și consilier imobiliar în cadrul unei firme de profil.
Nascut în Baia Mare, face parte dintr-o familie organizată compusă din părinți și un frate. Tatăl membru de partid si primar într-o comună din
judetul Baia Mare si mama casnică îi oferă acestuia un mediu de dezvoltare propice, fără să ducă lipsă de ceva la vremea respectivă. Își desfașoară activitatea școlastică în mediu rural pe perioada ciclului primar și gimnazial. Dezvoltarea psihomotorie pe etape de vârstă s-a inscris în limita normalității.
Legatura dintre el și părinți este una lejeră, fiind apropiați mai mult de tată, care avea o fire blândă și conciliantă, care la înțeles întotdeauna în problemele cu care s-a confruntat. Mama o fire dură „ din popor” și autoritră cu care clientul nu este capabil să aibă o apropiere afectivă autentică.
Urmează liceul la Baia Mare după care va pleca la facultatea de chimie din Iasi. Aici își cunoște prima soție, ofiter, cu care se căsătorește fără a avea copii. Fire pragmatică, reușește să treacă cu succes perioada de dezvoltare psiho-intelectuală. În societate se manifestă preponderent activ și pro-social; emană o dorință puternică de viață, de a trăi la maximum și a profitat de ceea ce i se oferă. După absolvirea facultății i se oferă un post la Baia Mare unde, pleacă împreună cu soția lui, cu care, pentru o perioadă are o viață normală și fericită . În prezent este recăsătorit cu o femeie mai tânără cu opt ani și cu care, pretinde că are o viață liniștită și așa cum își dorește. Cei doi doresc să înfieze o fetiță pentru a trece peste faptul ca nu au putut avea un copil datorită vicisitudinilor vieții. Momentan, puternic afectionat de animale, clientul posedă doi câini cu care „ își alină singurătatea”.
5. ISTORIC MEDICAL
– Antecedente heredocolaterale: nu are rude cu probleme psihice;
– Psihice – stres post-traumatic, abuz și dependență de alcool;
– Somatice – diverse traume fizice ca urmare a unui grav accedent de mașină soldat cu comă și imobilizare la pat timp de șase luni;
Consum de toxice: cafea – constant, tutun – 1-2 pachete pe zi, alcool – suprimat!!!
6. STATUS MENTAL
Clientul cu tinută îngrijită, neliniștit, cu atitudine intruzivă, gestică amplă, mimica mobilă, detașată. Lucid, orientat temporo-spatial, auto și allopsihic. Neagă tulburări de percepție. Nu prezintă sentimente de devalorizare, autodepreciative , de inutilitate sau hiperemotivitate.
Prezinta un deficit moderat de concentrare și mobilitate a atenției. Memoria – fără modificări semnificative. Ritm și flux ideativ spontan, vivace. Răspunde la întrebări prompt, coerent și detaliat, discursul este centrat pe debarasarea de trecut. Afectivitate – prezintă ambivalență afectivă față de părinți. Somn suficient din punct de vedere calitativ, uneori indus medicamentos. Apetit alimentar normal, sănătos, respectând cerințele unui regim de viață adecvat. Interese, preocupari la nivel maxim. Aspirații consistente, orientat vocațional. Elan vital crescut.
7. DIAGNOSTIC DSM IV
Axa 1 (tulburari clinice): tulburare post-traumatica cu elemente de depresie;
Axa II – depresie post-traumatica
Axa III – abuz de substante toxice;
Axa IV – probleme datorate traumelor fizice și psihice suferite pe care încercând să le ignore, le sedimentează;
Axa V – EGF = 60
8. OBIECTIVELE TERAPIEI
Obiective principal:
– schimbarea perspectivei de viață și a opiniilor greșite;
Obiective secundare:
a. Ajutarea clientului să identifice problemele care îi creează stări afective negative ;
b. Ajutarea clientului să conștientizeze resursele adaptative pe care le are la dispoziție pentru a face față dificultăților;
c. Învățarea unor metode simple de depășire a momentelor dificile;
d. Formarea unor deprinderi de autoajutorare.
9. INSTRUMENTE APLICATE
Trebuie menționat faptul că clientul refuză testarea psihologică, argumentând aceasta prin faptul că nu crede în relevanța testelor și nici nu are răbdare pentru aceasta. De asemenea, refuză terapia prin hipnoză pe motiv că nu se poate concentra pentru un astfel de demers terapeutic și că nu este pe deplin convins de utilitatea acestuia, după propriile cunoștințe.
10. CONCEPTUALIZAREA CAZULUI
Strategii
1. Identificarea stărilor afective negative și cauzele acestora;
2. Identificarea gândurilor negative;
3. Deprinderea clientului cu utilizarea unor metode de depășire a momentului negative;
11. IPOTEZA DE LUCRU
Întarirea eului și a imaginii de sine, acceptarea stării de sănătate și a trecutului traumatic;
12. CONTRACTUL TERAPEUTIC
Stabilirea obiectivelor și stabilirea traumei centale;
S-au stabilit un număr de aproximativ 8 – 12 ședințe individuale, săptămânale.
Onorariul
Clauze, reguli
13. ETAPELE DEMERSULUI TERAPEUTIC
Clientul prezintă nerabdare, inversiune afectivă față de părinți ( tatăl fiind decedat în momentul prezent, consideră că ar fi preferat ca mama lui să fie cea decedată și nu tatăl lui). Complexitatea cazului a făcut necesară elaborarea unei stratageme de terapie adecvate.
Am optat pentru terapia cognitiv-comportamentală și cea suportivă bazată pe deschidere, expunere și comunicare, numeroase studii demonstrând că clienții care beneficiază de această metodă de terapie nu prezintă tulburări depresive o perioadă mai îndelungată decât clienții tratați doar medicamentos, ceea ce înseamnă că aceștia și-au elaborat anumite tehnici de autoreglare psihică, tehnici care le vor permite să facă față stresului care ar putea să apară ulterior.
14. REZULTATELE ȘI URMAREA EVOLUȚIEI CLIENTULUI
Întrucat s-a dovedit a fi un mare amator de excursii montane și drumeții, i-am sugerat să continue acest hobby ori de câte ori are prilejul și să se reâncarce astfel energetic. Să evite certurile și situațiile stresante pe cât posibil și să acorde propriei persoane mai mult timp decât a facut-o până acum pentru îngrijire la toate nivelurile.
Recomandări speciale: respectarea unui program de viață natural și sănătos, evitarea substanțelor toxice pe cât de mult posibil sau renunțarea definitivă la acestea.
Evaluarea progresului: clientul a început să privească viața diferit, cu mai multă ușurință, mai liniștit, încercând din răsputeri să uite și să accepte în adevăratul sens al cuvântului neliniștea în privința sănătății și viitorului în acest sens, să lupte să se concentreze pe îndeplinirea sarcinilor asumate și pentru o viață relaxată. Relația cu mama lui a început să prindă contur pozitiv. De asemenea conștientizează faptul că soția lui însemnă „ stânca de sprijin” din apropierea lui și consideră că trebuie să facă totul pentru a nu o „sfărâma”.
Întâririle și complimentele practicate sunt: ”complimente în legătura inteligentă de care dați dovadă în abordarea terapiei”, „complimente pentru felul în care aratați, pentru aspectul exterior îngrijit”, „ felicitări pentru modul în care ați reușit să treceți peste această problemă, pentru cum ați realizat tema pentru acasă, pentru modul în care vă îndepliniți sarcinile” etc.
15. JURNALUL TERAPEUTULUI
Recunoscând beneficiile terapiei va știi precis cum să acționeze pentru a-și induce autorelaxarea și starea de bine. Întrucât i-am stârnit setea de documentare, promite că va citi atât cât va fi posibil tot ce ține de psihicul uman și starea de bine a acestuia.
De asemenea, deoarece clientul are dificultăți în a-și ocupa timpul liber altfel decât dormind, am hotarât împreună realizarea unor programe riguroase. La acest nivel i s-a cerut să-și monitorizeze activitățile după criteriul nivel de măiestrie și plăcere. Clientul continuă să nu simtă plăcere în lucruri ”nesemnificative”, dar a enumerat și plăceri care îi par mai puțin dezagreabile, cum ar fi să gătească, o adevarată pasiune, se joacă cu câinii lui.
Pentru a concluziona am recurs la tehnici de terapie suportivă prin care se va face referință la progresul clientului dar și la alte aspecte. Psihoterapia suportivă simplă constă într-o perpetuă încurajare a clientului, în paralel cu favorizarea unei descărcări emoționale a acestuia, capabil să-i procure o diminuare a anxietății și urmărind asigurarea tuturor condițiilor pentru instruirea unui tratament eficace. Mijloacele prin care se realizeaza aceste obiective sunt: persuasiunea, îndrumarea, încurajarea, catharsis-ul, presiunea, desensibilizarea, exteriorizarea intereselor și manipularea mediului.
2.1 Studiu de caz 3
EVALUAREA CLINICĂ
1. DATE DE IDENTIFICARE
Numele și prenumele clientului: B. A.
Vârsta: 32 ani
Studii : superioare
Starea civila : necăsătorită
Profesie : Administrator la o firmă din Baia Mare
2. ACUZE PRINCIPALE
Acuzele clientei sunt:
– cefalee,
– insomnii,
– momente prelungite de tristețe, plâns frecvent (week-endurile le petrece singură în casă, gândindu-se, nefăcând nimic, de multe ori izbucnește în plâns și nu se mai poate opri),
– puternic sentiment de pierdere (a pierdut persoana iubită, acesta este și factorul care alimentează procesul de autoculpabilizare),
– stări de iritabilitate (clienta îmi relatează că este “tot timpul” nervoasă și irascibilă, nimic nu-i convine, “parcă am luat-o razna de tot”),
– stare permanentă de tensiune psihică (tot timpul este încordată, se gândește la “viața ei mizerabilă”),
– crize de tahicardie (acestea apar rareori, nu o sperie foarte tare, dar o fac să se gândească că nu va mai trăi mult),
– tulburări digestive (momentul debutului acestor stări psihice negative coincide cu debutul unei gastrite de reflux – clienta reușește să asocieze crizele de hiperaciditate gastrică cu momente de tensiune psihică, certuri, neînțelegeri cu colegii de la serviciu),
– senzație de oboseală cronică (“mă simt obosită tot timpul, chiar și dimineața când mă trezesc sunt obosită, nu mai îmi vine să fac nimic”),
– “lipsă de energie” (“nu am energie să fac nimic, apartamentul meu arată ca o cocină”),
– stare generală proastă, autoculpabilizari („nu am fost în stare să-l țin lângă mine”).
– gânduri de moarte (acestea au aparut în ultima vreme, clienta se gândește că va muri, acest fapt nu o sperie, o întristează deoarece își imaginează cine va suferi la propria înmormântare – familia, prietenele, cunoscuți), aceste gânduri alimentează lipsa de speranță (“nu crede că se mai poate face mare lucru, nu crede că își va reveni vreodată și va scapa de aceste stări, din propria relatare – “oricum este târziu”). Există gânduri de moarte care revin recurent, ceea ce m-a făcut să probez existența ideației suicidare, dar clienta a negat acest fapt.
3. ISTORICUL TULBURĂRII PREZENTE
Relatările clientei sunt dominate de negații (formulează în termeni de negare – “nu pot, nu fac, nu mai rezist, niciodată, nu știu, nu cred” etc).
În plus, clienta prezintă o scădere a apetitului (în ultimele 2 luni, clienta a pierdut în greutate, aproximativ 10 kg).
Din punctul de vedere al nivelului de activism, se poate spune că clienta prezintă tendințe de retragere socială, evitarea activă a contactelor sociale („nu mai suport mulți oameni în jurul meu, simpla lor prezență mă deranjează), centrare excesivă a ei pe propriile probleme.
În toate aceste luni, clienta a renunțat la aproape toate activitățile care îi provocau înainte plăcere (nu mai merge la film de loc, nu se mai întâlnește cu prietenele sale, cu care obișnuia să iasă cel puțin o dată pe săptămână să se distreze). Aceste stări au început să îi afecteze și activitatea profesională, „nu mai sunt bună de nimic”, apărând chiar gândul de a demisiona pe motiv că „nu mai face față”.
4. ISTORIC PERSONAL ȘI SOCIAL
Alina este administrator la o firmă din Baia Mare, în vârstă de 32 de ani. În urmă cu 7 luni s-a despărțit de prietenul ei (director la aceași firmă, care a obținut un contract în București la o altă firmă, plecând acolo, pentru o perioadă nedeterminată). Din convingerea că relațiile la distanță nu pot dura, Alina s-a despărțit de prietenul ei. Se pare că aceasta ruptură a afectat-o foarte mult, la câteva luni după despărțire apărând și simptomatologia depresivă.
Dimensiunea comportamentală este dominată de retragerea totală din viața socială (‘’dacă ar fi posibil nici măcar n-aș mai merge nici după țigări”) și de puternice tendințe de izolare (neexistând decât minimul de ieșiri din casă).
5. ISTORIC MEDICAL
Fără antecedente psihiatrice. În ultima perioadă, clienta a efectuat mai multe examene medicale (nici unul de specialitate), în speranța că va obține o medicație care „ o va ajuta să treacă peste aceste stări”.
Într-un final medicul de familie (acesta i-a prescris Xanax pentru calmare – clienta relatează că aceasta medicație o ajută dar nu suficient) o trimite la psiholog, clienta amânând mult momentul examenului psihologic (vine spunând că pur și simplu nu mai suportă aceste stări).
6. STATUS MENTAL
Cogniții: centrare excesivă a ei pe propriile probleme.
Afecte: tristețe, descurajare, stări de iritabilitate, sentiment de pierdere,
Comportament: apatie, lipsă de motivație, nivel de activitate scăzut.
7. DIAGNOSTIC DSM IV
Conform criteriilor DSMIV-R, clienta, prezintă toate simptomele de tulburare depresivă de intensitate medie : tristete, retragere totală din viața socială (nu mai merge la film, nu se mai întâlnește cu prietenele ei, are puternice tendințe de izolare), scăderea apetitului, gânduri negative.
8. OBIECTIVELE TERAPIEI
Intervenția psihoterapeutică are ca obiectiv ameliorarea simptomatologiei depresive, reluarea viații sociale a clientei, reducerea comportamentelor cauzate de depresie.
Stabilirea unei alianțe terapeutice;
Propunerea unui plan de tratament;
Reducerea simptomatologiei depresive (reducerea gradului de invaliditate personală indus de simptomatologia depresivă);
Clarificarea problemei cercului vicios (identificarea și clarificarea gândurilor negative – depresive și a erorilor de gândire care au reprezentat cauza);
Inducerea ideii „posibilității de schimbare” (reducerea astfel a lipsei de speranță și a percepțiilor și evaluărilor pesimiste);
Reducerea stării de tensiune psihică și irascibilitate (prin efectuarea unor exerciții de relaxare);
Ameliorarea imaginii de sine și cresterea încrederii în sine;
Reducerea riscului de recădere.
9. INSTRUMENTE APLICATE
– Testului de depresie Beck;
– Testele de anxietate STAI X1 si STAI X2.
10. CONCEPTUALIZAREA CAZULUI
Explicație din perspective unei teorii psihologice – Modelul lui Beck.
Fiecare ședință este organizată după modelul următor, conform unui cadru precis:
realizarea testelor,
trecerea în revistă a sarcinilor,
expunerea temei din ziua respectivă,
ilustrarea de către clientă,
întrebări, exerciții,
sarcini de efectuat în timpul săptămânii.
Am considerat că clienta prezintă întreaga triadă cognitivă (după A. Beck) – Imagine de sine negativă (autodeprecierea personală), Experiența curentă negativă („totul merge prost”) și evaluarea viitorului ca fiind negativ (lipsa de speranță, reticență la sugestiile optimiste).
11. IPOTEZA DE LUCRU
Intervenția cognitiv-comportamentală cu tehnici specifice duce la scăderea vulnerabilitatii pentru anxietate;
12. CONTRACTUL TERAPEUTIC
– Stabilirea obiectivelor;
– Durata intervenției, aprox. 12 ședințe, cu frecvență de o ședință pe săptămână;
– Onorariul ;
– Clauze, reguli
13. ETAPELE DEMERSULUI TERAPEUTIC
Terapia se desfășoară o dată pe săptămână, pentru un total de douăsprezece ședințe.
Ședința 1: Stabilirea unei alianțe terapeutice, simptome și cauze ale depresiei;
Ședința 2: Identificarea și discutarea schemei cognitive depresogene,
Ședința 3: Automonitorizare și planurile de activități zilnice,
Ședința4: Elemente de training anticipativ;
Ședința 5: Metoda bibliografiei – a anticipa consecințele negative, nu pe cele pozitive,
Ședința 6: Testarea gândurilor negative și a erorilor cognitive;
Ședința7: Reatribuirii responsabilităților ,
Ședința 8: Reatribuirii responsabilităților ,
Ședința 9: Identificarea altor puncte de vedere,
Ședința 10: Alegerea interpretării și trăirii emoționale care trebuie adoptate,
Ședința 11: Tablou recapitulativ,
Ședința 12: Schemele și bilanțul final.
14. REZULTATELE ȘI URMAREA EVOLUȚIEI CLIENTULUI
În vederea asigurării progresului terapeutic și, mai ales, a adeziunii clientei la tratament, terapia va începe printr-o explicație didactică a modelului cognitiv (Beck et al., 1979). Îi voi explica clientei faptul că gândurile sunt interpretări ale realității, și nu realitatea însăși. Voi învăța clienta, cu ajutorul experienței, că răspunsul său emoțional la un eveniment este determinat de semnificația personală pe care o acordă acesteia.
Prima ședință va începe prin prezentarea așteptărilor clientului, apoi aceasta va completa scala Beck cu 21 de itemi și chestionarele de anxietate STAI X1 si STAI X2.
După finalul primei ședințe, din analiza celor relatate de către clientă am pus diagnosticul de tulburare depresivă de intensitate medie (intensitatea medie a fost relevată prin aplicarea Testului de depresie Beck). Precizez că clienta a obținut scoruri scăzute spre medii la testele de anxietate STAI X1 si STAI X2.
Tehnica cognitivă a avut cel mai puternic impact asupra clientei, fiind cea a reatribuirii responsabilităților, clienta a identificat mult mai ușor alternativele raționale pentru gândurile negative apărute ca efectul procesului de personalizare.
Clienta a evoluat foarte repede în această terapie, având un ritm personal foarte rapid, mult mai rapid decat al altora.
15. JURNALUL TERAPEUTULUI
Am considerat faptul că această tulburare depresivă a fost identificată relativ repede de la debut ca reprezentând un avantaj în demersul meu terapeutic. Am considerat că gândurile negative ale clientei nu au devenit automate și nici regimul de viață al clientei nu s-a adaptat încă definitiv patternului depresiv (clienta este administrator la o firmă din Baia Mare și nu își poate permite să se izoleze, să nu mai iasă din casă, deși senzația sa este de devalorizare personală profundă).
Alt avantaj în psihoterapie este tipul de personalitate al clientei (clienta este o personalitate de tip A, este activă, energică, proactivă, are un temperament predominant sangvin, existând predispoziție spre stări de agitație psiho-motorie și epuizare psiho-fizică), dar și statutul real (clienta a evoluat foarte bine în carieră, nefiind ajutată – acesta este alt aspect care se poate transforma în avantaj în cadrul psihoterapiei).
Un dezavantaj în terapie este reprezentat de faptul că clienta nu este căsătorită (consideră că deja este prea târziu, că a pierdut persoana ideală, cu care se înțelegea perfect și că probabil nu va mai cunoaște pe nimeni altcineva).
Pe parcursul tuturor ședințelor am încercat să stabilesc și să întăresc o relație empatică cu clienta mea, în felul acesta dezvoltând funcția de catharsis relației terapeutice.
2.1 Studiu de caz 4
EVALUAREA CLINICĂ
1. DATE DE IDENTIFICARE
Numele și prenumele clientului: M. A.
Vârsta: 35 ani
Studii : superioare
Starea civila : căsătorită
Profesie : profesoară
2. ACUZE PRINCIPALE
– dificultăți de concentrare;
– tulburări de memorie;
– tristețe;
– gângire înceată;
– sentimente de neputință;
– anxietate;
– lipsă de motivație;
– nivel de activitate scăzut;
– tensiune;
3. ISTORICUL TULBURĂRII PREZENTE
Clienta suferă de o stare depresivă recurentă de 7 ani. Primul episod depresiv a apărut în urmă cu 7 ani, ca urmare a unor grave conflicte cu tatăl.
Sunt reținuți în ceea ce o privește pe clientă, unii factori endogeni semnificativi: antecedente familiale de depresie din partea tatălui; trezirea matinală precoce, hipersomnie, clinofilie și un aspect sezonier.
Episodul actual se pare că a apărut ca urmare a unor grave conflicte cu sora sa și mama.
Respingerea parentală este un alt factor de agravare: necunoscând patologia de care suferă fiica lor, părinții nu ezită să o califice drept „leneșă”, „o persoană care nu știe să-și îngrijească casa”.
4. ISTORIC PERSONAL ȘI SOCIAL
În vârstă de 35 de ani, clienta a crescut într-o familie de profesori, are o soră mai mare care este tot profesor. Este căsătorită și are o fiică de doisprezece ani. Soțul o susține foarte mult și o ajută la treburile casei. Relațiile clientei cu familia sunt proaste, din cauza unui comportament preferențial resimțit ca fiind sistematic în favoarea surorii sale. Climatul în care a trăit clienta în perioada copilăriei era caracterizat de o exigență crescută și de o absență a afectivității.
În privința comunicării cu ceilalți, clienta nu se afirmă prea mult, își exprimă puțin emoțiile și este sensibilă la manifestări de respingere.
5. ISTORIC MEDICAL
Din punct de vedere farmacologic, clienta și-a administrat în ultimii 2 ani:
– Omeprazol 20 mg,
– Trazodonă 100 mg,
– Lorazepam 2 mg
6. STATUS MENTAL
În ceea ce privește personalitatea, bilanțul notează elemente obsesionale nonpatologice și o bună adaptare socială cu tendință spre introversiune.
7. DIAGNOSTIC DSM IV
Conform criteriilor DSMIV-R, clienta, prezintă toate simptomele depresiei severe: tristete, scăderea interesului și a plăcerii, aspect depresiv (facies și corp); retragere socială (nu mai are prieteni, nu merge la nimeni în vizită, nu vine nimeni la ea); încetinire psihomotorie, ruminații, pesimism, autocompătimire, autodevalorizare, culpabilitate, nu prinde curaj.
8. OBIECTIVELE TERAPIEI
În cadrul terapiei intervenția are ca obiectiv ameliorarea simptomatologiei depresive, reluarea viații sociale, reducerea comportamentelor cauzate de depresie. Clienta învață să-și identifice gândurile automate negative, să le pună în relație cu emoțiile și comportamentele sale.
9. INSTRUMENTE APLICATE
Scala de depresie a lui Beck
Scara de depresie a lui Hamilton
Chestionarul ASQ
10. CONCEPTUALIZAREA CAZULUI
Prima parte a terapiei este în principal comportamentală. Pe parcursul acestei faze, clienta va spori în mod progresiv activitățile de întărire și capacitatea sa de a dobândi întăriri.
A doua parte este mai ales cognitivă. Clienta va învăța să-și identifice gândurile automate negative, să le pună în relație cu emoțiile și comportamentele sale. Ea va învăța să le verifice validitatea și să le substituie cu interpretări mai realiste. Aceasta străduindu-se să-și testeze ipotezele în realitate, prin intermediul sarcinilor stabilite pentru intervalul dintre ședințe.
Explicație din perspective unei teorii psihologice – Modelul lui Beck.
Fiecare ședință este organizată după modelul următor, conform unui cadru precis:
realizarea testelor,
trecerea în revistă a sarcinilor,
expunerea temei din ziua respectivă,
ilustrarea de către clientă,
întrebări, exerciții,
sarcini de efectuat în timpul săptămânii.
Primele două întâlniri vor permite realizarea evaluării inițiale a clientei.
11. IPOTEZA DE LUCRU
Intervenția cognitiv-comportamentală cu tehnici specifice duce la scăderea vulnerabilitatii pentru anxietate;
12. CONTRACTUL TERAPEUTIC
Stabilirea obiectivelor;
Durata intervenției, aprox. 15 ședințe, cu frecvență de o ședință pe săptămână;
Onorariul
Clauze, reguli
13. ETAPELE DEMERSULUI TERAPEUTIC
Terapia se desfășoară o dată pe săptămână, pentru un total de cinsprezece ședințe. Fiecare ședință abordează o temă precisă stabilită de la început:
Ședința 1: simptome și cauze ale depresiei,
Ședința 2: explicația ciclului letargiei,
Ședința 3: identificarea comportamentelor- problemă,
Ședința 4: definirea obiectivelor comportamentale și planificarea activităților,
Ședința 5: înregistrarea succesiunii activităților,
Ședința 6: evaluarea activităților și a problemelor întâlnite,
Ședința 7: identificarea emoțiilor și gândurilor,
Ședința 8: caracteristicile gândurilor depresive și identificarea acestora,
Ședința 9: examinarea a ceea ce este evident,
Ședința 10: identificarea altor puncte de vedere,
Ședința 11: alegerea interpretării și trăirii emoționale care trebuie adoptate,
Ședința 12: tablou recapitulativ,
Ședința 13: distorsiuni cognitive,
Ședința 14: exerciții,
Ședința 15: schemele și bilanțul final.
14. REZULTATELE ȘI URMAREA EVOLUȚIEI CLIENTULUI
Această terapie i-a permis clientei să-și amelioreze simptomatologia depresivă, situație confirmată de rezultatele obținute la chestionarele lui Beck de 21 de itemi și cel al lui Hamilton de 17 itemi.
Tehnicile comportamentale și cognitive i-au furnizat o „excelentă trusă de instrumente pentru a lupta contra depresiei”. Clienta se simte încă fragilă, ședința în care au fost explicate schemele i-a demonstrat că este încă prizoniera multora dintre ele. Numeroase situații continuă să-i creeeze probleme pe care n-a reușit decât să le evoce pe parcursul terapiei. În special, conflictul cu părinții constituie un risc de recădere important.
15. JURNALUL TERAPEUTULUI
Depresia nu este în mod obligatoriu o stare patologică, ci este în primul rând o stare de dispoziție afectivă a omului, fie în raport cu circumstanțele vieții cotidiene, fie în raport cu “variațiile ciclice” ale naturii persoanei sale sau cu natura “endonului” său. În cazurile severe de depresie, persoana respectivă poate ajunge la incapacitatea de a comunica, la incapacitatea de a efectua activitățile de rutină și chiar la suicid. În aceste cazuri, consultul unui psihoterapeut și urmarea unei psihoterapii sunt esentiale.
Tehnicile și strategiile de intervenție care s-au dovedit mai eficiente pe baza unor date empirice în tratamentul depresiilor sunt cele cognitive, comportamentale și interpersonale. Acestea pot fi utilizate separat sau în combinație în funcție de simptomatologia clientului, și nu de orientarea terapeutică. În acest caz psihoterapia trebuie să reprezinte un demers activ de colaborare între client și terapeut, demers care să presupună aspecte psihoeducaționale de dezvoltare a unor deprinderi și abilități de a face față vieții, sarcini pentru acasă și să utilizeze relația psihoterapeutică pentru a scoate la lumină noi idei cu caracter constructiv și a explora noi perspective. Psihoterapia trebuie să fie focalizată nu numai asupra soluțiilor problemei prezente, ci și asupra formării la client a unor abilități și deprinderi generale de rezolvare de probleme care să permită reducerea simptomelor și prevenirea reapariției acestora.
2.1 Studiu de caz 5
STUDIU DE CAZ
EVALUAREA CLINICĂ
1. DATE DE IDENTIFICARE
Nume : D.
Prenume : A.
Vârsta : 32 de ani
Sexul : feminin
Ocupația: pensionată de boală
Stare civilă: căsătorită
Domiciliul : Sighetul Marmației
2. ACUZE PRINCIPALE
– energia inepuizabilă
– doarme puțin, iar pe măsură ce insomniile se agravează, agitatia și instabilitatea cresc, insomnie
– impulsivă
– dipoziție iritabilă/euforică
– hiperactivitatea (sociala, sexuala, profesionala)
– stima de sine exagerata
-imaginatia si capacitatea creativa sunt scazute si deturnate
– activitate fizică sporită
3. ISTORICUL TULBURĂRII PREZENTE
La vârsta de 18 ani după finalșizarea liceului a optat pentru Academia de Poliție, dar din păcate a fost o mare dezamăgire pentru ea, deoarece nu a intrat la Academie, din cauza acelui eșec a avut prima tentativă de suicid.
În anul următor, 1999 a încercat din nou la Academia de Poliție, a fost din nou o veste foarte rea pentru ea, fiind foarte tristă de aflarea veștii. A intrat la Facultatea de Turism la Timișoara.
Clienta își amintește că la vârsta de 5-7 ani s-a îmbolnăvit de fiere, având dureri foarte mari de cap, a fost internată două săptămâni la Spitalul din Cluj Napoca, fiind și suspectă de tumore.
În momentele de tensiune dintre ea și soțul ei clienta are atacuri de panică.
4. ISTORIC PERSONAL ȘI SOCIAL
Clienta în vârstă de 32 de ani este pensionată de boală, căsătorită de un an, soțul are o firmă proprie, el fiind și epileptic. Clienta prezintă tendințe de retragere socială, evitarea activă a contactelor sociale.
Foarte exigentă cu ea însăși, clienta nu tolerează nici un eșec în viața sa (“Valoarea mea profesională depinde de performanțele mele”), și își trăiește deci, depresia ca pe o dovadă a nonvalorii sale. În privința comunicării sale cu ceilalți, clienta nu se afirmă prea mult, își exprimă puțin emoțiile și este sensibilă la manifestări de respingere. Primul episod depresiv a apărut în urmă cu cinci ani, ca urmare a unor grave dificultăți cu sora sa mai mare. Episodul actual se pare că a apărut ca urmare a unor dificultăți socio-economice, soțul său a încetat să mai primească ajutorul de somaj în perioada în care, împreună cu soțul, își construiește o casă. Soțul clientei are o situație instabilă din punct de vedere profesional și și-a pierdut deja locul de muncă de mai multe ori. Teama insolvabilității o terorizează pe clientă.
ISTORICUL PERSONAL ȘI SOCIAL
Clienta în vârstă de 44 de ani, a crescut într-o familie cu doi copii, ea fiind mai mică (are o soră mai mare). A fost căsătorită și are o fiică de 12 ani. Soțul este foarte apropiat de ea și o susține foarte mult, îndeplinind multe sarcini.
Părinții clientei sunt în vârstă și trăiesc la țară, aproximativ 170 km distanță, se văd rar. Relațiile sunt proaste, din cauza unui comportament preferențial resințit ca fiind sistematic în favoarea surorii sale.
Climatul în care clienta a trăit în perioada copilăriei era caracterizat de o exigență crescută și de o absență a afectivității. Relațiile dintre clientă și sora sa mai mare sunt proaste și au condus la manifestarea unei prime stări depresive în urmă cu zece ani. Clienta i-a împrumutat atunci bani surorii sale, care nu i-au fost înapoiați, când avea dificultăți financiare. Starea depresivă a crescut o remisie parțială, apoi o agravare în urmă cu cinci ani, fără recuperare.
ISTORIC MEDICAL
Fără antecedente psihiatrice;
STATUS MENTAL
Cogniții: impresia că ceilalți se dezinteresează de ea, dificultăți de concentrare, tulburări de memorie, dificultăți de a se decide, gândire înceată.
Afecte: tristețe, descurajare, iritare, sentiment de neputință, anxietate.
Comportament: apatie, lipsă de motivație, nivel de activitate scăzut.
DIAGNOSTIC DSM IV
Conform criteriilor DSMIV-R, clienta, prezintă toate simptomele depresiei severe: tristete, scăderea interesului și a plăcerii, aspect depresiv (facies și corp); retragere socială (nu mai are prieteni, nu merge la nimeni în vizită, nu vine nimeni la ea); încetinire psihomotorie, ruminații, pesimism, autocompătimire, autodevalorizare, culpabilitate, nu prinde curaj.
OBIECTIVELE TERAPIEI
Stabilirea unei alianțe terapeutice;
Propunerea unui plan de tratament;
Evaluarea motivației pentru schimbare;
Identificarea momentelor de vârf emoționale;
Combaterea gândurilor negative prin examinarea evidenței;
Ameliorarea simptomatologiei depresive, reluarea viații sociale, reducerea comportamentelor cauzate de depresie;
Să-și identifice gândurile automate negative, să le pună în relație cu emoțiile și comportamentele sale.
INSTRUMENTE APLICATE
Scala de depresie a lui Beck
Scara de depresie a lui Hamilton
ASQ- Chestionarul pentru evaluarea anxietății
CONCEPTUALIZAREA CAZULUI
Explicație din perspective unei teorii psihologice – Modelul lui Beck.
Fiecare ședință este organizată după modelul următor, conform unui cadru precis:
realizarea testelor,
trecerea în revistă a sarcinilor,
expunerea temei din ziua respectivă,
ilustrarea de către clientă,
întrebări, exerciții,
sarcini de efectuat în timpul săptămânii.
Două întâlniri pe săptămână permit realizarea evaluării inițiale a clientei.
IPOTEZA DE LUCRU
Intervenția cognitiv-comportamentală cu tehnici specifice duce la scăderea vulnerabilitatii pentru anxietate;
CONTRACTUL TERAPEUTIC
Stabilirea obiectivelor;
Durata intervenției, aprox. 15 ședințe, cu frecvență de o ședință pe săptămână;
Onorariul
Clauze, reguli
ETAPELE DEMERSULUI TERAPEUTIC
Terapia se desfășoară o dată pe săptămână, pentru un total de douăsprezece ședințe.
Ședința 1: Stabilirea unei alianțe terapeutice, simptome și cauze ale depresiei;
Ședința 2: explicația ciclului letargiei,
Ședința 3: identificarea comportamentelor- problemă,
Ședința 4: definirea obiectivelor comportamentale și planificarea activităților,
Ședința 5:
Ședința 6: evaluarea activităților și a problemelor înregistrarea succesiunii activităților,întâlnite,
Ședința 7: identificarea emoțiilor și gândurilor,
Ședința 8: caracteristicile gândurilor depresive și identificarea acestora,
Ședința 9: examinarea a ceea ce este evident,
Ședința 10: identificarea altor puncte de vedere,
Ședința 11: alegerea interpretării și trăirii emoționale care trebuie adoptate,
Ședința 12: tablou recapitulativ,
Ședința 13: distorsiuni cognitive,
Ședința 14: exerciții,
Ședința 15: schemele și bilanțul final.
REZULTATELE ȘI URMAREA EVOLUȚIEI CLIENTEI
Terapia va fi structurată atât în ceea ce privește ședințele cât și tehnicile sale, făcându-se o schemă a ședinței care să permită optimizarea timpului și fixarea obiectivelor terapeutice, ea fiind centrată pe „aici și acum”. În cadrul terapiei voi avea un rol activ și directiv, în timp ce clientul va fi încurajat să dețină un rol participativ și de colaborare.
În cazul acesta de depresie severă, clienta a ajuns la incapacitatea de a comunica, la incapacitatea de a efectua activitățile de rutină. Tehnicile și strategiile de intervenție care s-au dovedit mai eficiente pe baza unor date empirice în cazul de față sunt cele cognitive, comportamentale și interpersonale.
Terapia îi va permite clientei să-și amelioreze simptomatologia depresivă, situație care va fi confirmată de rezultatele obținute la chestionarele lui Beck și cel al lui Hamilton. Tehnicile comportamentale și cognitive îi vor furniza o „excelentă trusă de instrumente pentru a lupta contra depresiei”.
JURNALUL TERAPEUTULUI
Depresia este una dintre cel mai des întâlnite afecțiuni din lume și poate și cea mai caracteristică, ea poate debuta cu simptome de anxietate (cum ar fi o îngrijorare excesivă) sau cu simptome precum tristețea sau lipsa de energie, care durează de mai multe zile sau luni, înainte de instalarea completă a depresiei.
În acest caz psihoterapia a reprezentat un demers activ de colaborare între mine și clientă, demers care a presupus aspecte psihoeducaționale de dezvoltare a unor deprinderi și abilități de a face față vieții, sarcini pentru acasă și să utilizeze relația psihoterapeutică pentru a scoate la lumină noi idei cu caracter constructiv și a explora noi perspective.
I. Istoricul cazului
A. Date de identificare
Nume: B.
Prenume: C.
Data nasterii: 08.02.1985
Varsta: 25 ani
Sexul: masculin
Ocupatia: inginer
Domiciliul: Baia Mare
B. Acuze principale
– Insomnie
– Extenuare și fatigabilitate
– Culpabilitate
– Tristețe
C. Istoricul tulburării prezente
Din intervievarea subiectulului și a membrilor familiei (mama și fratele) a reieșit că subiectulul a prezentat stări de apatie și tristețe imediat după eșecul unei relații sentimentale în urmă cu trei săptămâni. După intervievarea apropiaților și a subiectului am stabilit că imediat după despărțire primele reacții au fost iritabilitatea, dezolarea, autoblamarea și un comportament detașat de realitate influențat de retrăirea evenimentului și construirea de scenarii. Autoblamarea și ruminarea evenimentelor s-au menținut fiind completate în următoarele zile de aprecieri negative (nejustificate) la adresa propriei persoane, lipsa interesului pentru activitatea profesională, evitarea activităților care sunt considerate distractive sau angajarea în astfel de activități fără energie, apatie și închiderea în sine. În ultimele zile apatia s-a accentuat fiind acum însoțită de lentoare în vorbire, iritabilitate, lipsă de concentare (chiar legată de lucruri simple cum ar fi mersul – se împiedică des) și perioade lungi de tăcere. Tot în ultimele zile au apărut și primele probleme legate de somn – insomnii.
D. Istoric psihiatric
Nu prezintă antecedente psihiatrice.
E. Istoric personal și social
Subiectul s-a caracterizat ca un adolescent timid și retras, fără mulți prieteni. Trecul recent al subiectulului este marcat de câteva interacțiuni sociale eșuate: relații sentimentale de scurtă durată caracterizate de nepotrivire, conflicte și frustrări. Relațiile familiale au fost caracterizate ca distante. Suportul familial a fost destul de redus subiectul purtând discuții superficiale cu mama și fratele deoarece subiectul refuza deschiderea. Mai mult decât atât subiectul resimte o presiune din partea părinților legată de găsirea unui partener de viață și întemeierea unei familii.
Subiectul prezintă un IQ mediu 109
F. Istoric medical
Probleme digestive care au condus la două internări de scurtă durată și la obligativitatea unui regim alimentar și a unui tratament medicamentos zilnic. Tulburări de comportament alimentar – lipsa apetitului. Controlalele medicale recente nu au relevat probleme.
G. Status mental
Starea mentală a subiectulului este caracterizată de tristețe, pesimism și frustrare.
H. Diagnostic DSM IV
Diagnosticul rezultat conform DSM IV este Episod depresiv major. Acest diagnostic se incadrează în rândul tulburărilor afective. Este susținut de faptul că: subiectul prezintă peste cinci dintre simptomele care intră în criteriul de diagnostic, se observă o modificare a nivelului anterior de funcționare și toate simptomele au fost prezente în decursul intervalului de timp specificat (două săptămâni).
II. Formularea cazului
Factori precipitanți
Unul dintre factorii precipitanți ar fi nereușita recentă unei relații sentimentale care a durat aproximativ 6 luni (cea mai lungă relație a subiectului) precum și o oarecare rutină și stres la locul de muncă. Posibil ca fondul de neliniște generat de problemele de sănătate să aibă un rol în acest sens.
Examinarea cognițiilor și comportamentelor actuale
Subiectulul prezintă un acut sentiment de inutilitate sau de culpă care include aprecieri negative asupra propriei valori care nu corespund realității și ruminații în legătură cu erori minore din trecut, autoblamarea pentru faptul de a fi suferind și pentru a nu fi reușit să satisfacă responsabilitățile interpersonale. Din punct de vedere al comportamentului subiectulul este caracterizat de lentoare (de ex. lentoare în vorbire, gândire sau în mișcările corpului), creșterea pauzelor înainte de a răspunde, vorbirea redusă ca volum, modulație, cantitate sau varietate a conținutului. Tulburările cognitive pe care le manifestă includ deteriorarea capacității de a gândi, de a se concentra ori de a lua decizii. Subiectulul este caracterizat de asemenea de pierderea interesului sau plăcerii pe care o resimțea atunci când practică activitățiele considerate anterior distractive (tenisul de masă).
Examinarea longitudinală (evoluția in timp) a cognițiilor și comportamentelor
În trecut a prezentat stări de tristețe legate în special de eșecul unor relații fără însă ca acestea să aibă o durată sau o intensitate deosebite. Studiul a fost folosit de către subiect ca principal mecanism ce coping în aceste cazuri. Timiditatea a fost o constanță în adolescență. De asemenea o constanță este numărul redus al prietenilor și legăturile slabe cu aceștia.
Aspecte pozitive ale subiectului
IQ-ul peste medie, inclinația spre rațional și vocabularul bogat ale subiectului permit o abordare logică și complexă a problemelor sale. Existența în experiențele anterioare a unor metode de a depăși decepțiile afective. Faptul că subiectul conștientizează existența unei probleme și caută ajutor specializat. Stabilitate și independență financiară.
E. Ipoteza de lucru
Se prezumă existența unor dificultăți în exprimarea propriilor sentimente și de aici dificultăți în construierea unor relații mai intime cu o posibilă parteneră, cu cercul de prieteni și cu familia. Percepția asupra imaginea de sine se află în discordanță cu realitaea existând o tendință de focalizare asupra aspectelor negative. Stresul ocupațional poate constitui un factor agravant al condiției subiectului precum și presiunea familiei.
III. Planul terapeutic
Listarea problemelor
– incapacitatea exprimării propriilor sentimente;
– stres ocupațional;
– focalizarea pe aspectele negative;
– comunicarea cu familia;
B. Scopuri terapeutice
Utilizarea conceptualizării cu scopul stimulării nevoii de a modifica cognițiile și comportamentele dezadaptative, de a reduce de asemenea și simptomatologia, pentru că pacientul își înțelege tulburarea, astfel încât anxietatea determinată de incontrolabilitatea și neînțelegerea simptomelor este eliminată, și pentru că accentueză speranțele si expectanțele de recuperare (efect placebo), este o prerechizită pentru schimbarea mecanismelor dezadaptative de coping, a cognițiilor și interacțiunii cu mediul.
Bibliografie
Athanasiu, A. (1998). Tratat de psihologie medicală, Editura Oscar Print, București.
Breitbart, W. (1987). Suicide in cancer patients. Oncology. New York: Oxford University Press.
Cosman, Doina, (2006). Compediu de suicidologie, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărți de Știință
David, D. (2007). Ghid și protocol clinic de psihoterarapie rațional-emotivă și comportamentală pentru depresie. Editura Sinapsis, Cluj Napoca.
DSMIV
Durkheim, Emile, (2007). Despre sinucidere, Bucuresti. Ed. Institutul European
Iamandescu, I.B. (1997). Psihologie medicală. Editura Infomedica, București.
Jack Doron, Michele Montreuil (coord.), (2009). Tratat de psihologie clinică și psihopatologie. București, Editura Trei
Maggie, Helen, (2007). Despre Sinucidere, Bucuresti. Ed. Antet XX Press.
Marian, M., Drugaș, M. și Roșeanu, G. (2005). Perspective Psihologice asupra sănătății și bolii. Editura Universității din Oradea. Oradea.
Șchiopu, U. Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor- ciclurile vieții, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Skolka, E. (2004). Aspecte ale asistenței bolnavului aflat în stadiul terminal Posibilități, limite și dileme fundamentale. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
Tudose, F. (2000). O abordare modernă a psihologiei medicale. Editura Medica, București.
Bibliografie
Athanasiu, A. (1998). Tratat de psihologie medicală, Editura Oscar Print, București.
Breitbart, W. (1987). Suicide in cancer patients. Oncology. New York: Oxford University Press.
Cosman, Doina, (2006). Compediu de suicidologie, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărți de Știință
David, D. (2007). Ghid și protocol clinic de psihoterarapie rațional-emotivă și comportamentală pentru depresie. Editura Sinapsis, Cluj Napoca.
DSMIV
Durkheim, Emile, (2007). Despre sinucidere, Bucuresti. Ed. Institutul European
Iamandescu, I.B. (1997). Psihologie medicală. Editura Infomedica, București.
Jack Doron, Michele Montreuil (coord.), (2009). Tratat de psihologie clinică și psihopatologie. București, Editura Trei
Maggie, Helen, (2007). Despre Sinucidere, Bucuresti. Ed. Antet XX Press.
Marian, M., Drugaș, M. și Roșeanu, G. (2005). Perspective Psihologice asupra sănătății și bolii. Editura Universității din Oradea. Oradea.
Șchiopu, U. Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor- ciclurile vieții, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Skolka, E. (2004). Aspecte ale asistenței bolnavului aflat în stadiul terminal Posibilități, limite și dileme fundamentale. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
Tudose, F. (2000). O abordare modernă a psihologiei medicale. Editura Medica, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Riscul Suicidar In Relatie cu Factorii Socioeconomici, Demografici, Psihiatrici Si Familiali (ID: 160456)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.