Relatia Profesor Elev Parinte, O Abordare din Perspectiva Disciplinelor

Relația profesor-elev-părinte, o abordare din perspectiva disciplinelor

socio-umane

Argument

De ce am ales această temă? Studiul urmărește câteva coordonate psihopedagogice: întâlnite în relația educatorilor cu educații. Actul educativ ține în primul rând de aria relațiilor interpesonale.Mi-am propus să evidențiez menirea profesorului și rolul acestuia în relația sa de mediere didactică, atunci când vine vorba de elevi sau de părinți.

Profesorul își asumă rolul de partener, de părinte și de îndrumător, dar se ipostaziază într-o variantă subiectivă, umană. Profesorul comunică, intreacționează, își conectează personalitatea la actul creat în sala de curs. Profesorul este un regizor și un actor al cărui act are rolul de a deschide/antrena personalitățile elevilor.

Constantin Noica spunea: „ce stupid: stai în cancelarie zece minute, îți compui o mască, intri în sala de curs, ții prelegerea și te întorci. Așa se prăpădesc adevărurile…”

Profesorul este cel își constuiește statutul propriu.Este ușor să informezi: apari în fața elevilor și-ți respecți programa și planificarea. Totul pare simplu, orele trec conform graficului.

Profesorul trebuie să se implice atunci când apare în fața elevilor și să emită emoții și gestică, spre a-și atinge obiectivele educaționale.

Apropierea, deschiderea, relaționarea pozitivă, sinceră, egală, neîngrădită de aroganțe și atitudini conservatoare conduc la eficiența actului educativ. Dialogul generează înțelegere, comunicare, o relație pozitivă.

Actul educativ este un proces de continuă invenție psiho-socială. Dincolo de conținuturile impuse de programele școlare, în activitatea de la catedră, extrem de importantă este modalitatea de interacțiune care se va instala între clasa de elevi și profesor, precum și atitudinea acestuia când relaționează cu grupul și cu fiecare elev în parte. Astfel, profesorul este subiectul principal al prezentului studiu, fiindcă el dă tonul activității de la oră, el este cel care aruncă punți sau ridică ziduri. În acest sens, el este creatorul sau artistul care modelează natura socio-umană din jurul său. Acel părinte care dă viață într-un sens psiho-social.

Ora trebuie să fie un plus pentru copii și un câștig la nivelul întregii personlități a elevului.

Profesorul se afișează în fața elevilor și astfel devine un reper spre care adolescenții își ațintesc atenția. Timpul nu se poate risipi cu această oportunitate dată de privilegiul de a fi în mijlocul unor minți întrebătoare, în căutare de răspunsuri.

Relația cu elevii se va personaliza în funcție de specificul grupului sau de specificul membrilor care -l compun, dincolo de formalitățile normative instituționale. Pozitivitatea relației școlare creează oameni care se pot adapta ușor la viața socio-economică. Contariul, ca urmare a unor carențe relaționale și didactice, conduce la deformarea copiilor și la imposibilitatea acestora de a se dapta la situațiile solicitante din viața lor.

Comportamentul este o consecință a ecuației psihologice personale, dar și o modalitate de raportare la ceilalți.

Ideea delimitării relațiilor (profesor – elev, profesor – profesor, profesor – părinți, profesor – comunitate) este relativă, căci componentele acestora se întrepătrund și interacționează, marcându-se reciproc. Relațiile formează o ciclicitate, urmează o direcție care se închide și care definește ceea ce am putea numi locul profesorului. Ne vom raporta, bineînțeles la timpul nostru, cu problematica și cerințele impuse de către acesta, dar și la noi înșine ca origine a binelui și a răului ce decurg din demersurile noastre de educatori și formatori.

Copiii ce ne privesc azi de pe băncile vor fi mâine tinerii în pragul vieții, la o răscruce de drumuri. Răspunderea pe care o avem față de ei este una imensă. Le oferim oare oportunități pentru reflecție și conștientizare a unor aspecte legate de viitorul lor, în care un loc special îl ocupă sinele lor social și moral ? Sau ne mulțumim să le dezvoltăm un cadru pentru asimilarea unor cunoștințe și informații? Pregătirea adolescenților pentru viață, implicit pentru rolurile sociale,îi va ajuta să-și cunoască și să-și adapteze personalitatea, să fie flexibili la schimbări și provocări și astfel să-și construiască o viață echilibrată și armonioasă.

Relația profesor – elev este cea care există nemijlocit în procesul de învățământ. În funcție de aceasta există și se reglează și celelalte tipuri de relații, ea reprezentând temelia.

PARTEA TEORETICĂ

Motto: ”Educația nu este pregătirea pentru viață, educația este viața însăși”

John Dewey

1. Relația de dependență

Ființa umană a evoluat prin intermediul culturii și civilizației. Moștenirea creației sale materiale și spirituale s-a transmis prin sistemul educațional. Educația, ca funcție esențială a societății, este o valoare.

” Devenirea insului ca ființă bio-psiho-socio-culturală are ca temei trei categorii de trebuințe: de dependență, de independență și de interdependență. Trebuințelor de dependență le corespund influențele hetero-educative, influențe prin alții; trebuințelor de independență le corespunde educația prin sine sau autoeducația; trebuințelor de interdepență le corespunde educația permanentă.”

În acest „context al dependenței”, adultul ( părintele, profesorul) este cel care îl sprijină pe copil în dezvoltarea sinelui și a integrării sociale.

Educația, în sens etimologic provine de la a educa (lat. educare), presupune a influența în mod intenționat, sistematic și organizat dezvoltarea intelectuală, morală și fizică a copiilor.

Educația începe în familie. Părinții sunt primii educatori, ei dezvăluie copiilor realitatea, le creează condiții pentru creștere. Familia exercită o influență deosebit de puternică asupra copiilor.  În familie, copilul începe să-și formeze vocabularul și modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învață acele expresii și moduri de manifestare care îi vor servi în educația ulterioară sau dimpotrivă. O mare parte despre cunoșțintele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, copilul le datorează educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic etc.. Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învațare. Părinții trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul la învățătură. Tot in familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini etc.

  Școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a copiilor. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la viață, să fie pregatit pentru muncă. Școala este locul unde tânărul începe să trăiască zilnic o parte din timpul său, în cadrul unei comunități ce depășește cadrul familial. În școală copilul trebuie să înceapă să respecte reguli de comportament pentru a- și continua educația civică. Rolul educatorilor – învățători și profesori – în formarea ca cetățean a elevului este foarte mare și trebuie ca aceștia să-și cunoască menirea. În școală se clarifică noțiunile de drepturi  și îndatoriri civice , de respect și supremație a legii, de democrație, de societate civilă, de patriotism și sentiment național, de cult al eroilor, de prietenie, etc. Calitatea educației civice în școală depinde de educația primită de copil în familie și de comportamentul grupului de învățători sau profesori. Menirea școlii nu este  numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare, ci și de a le stimula calitatea de om.

Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și profesionale prin acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare  a intereselor profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii isi decid viitorul si a ponderii de implicare a parintilor in alegerea scolii si a profesiei pe care copiii lor o vor urma, daca profesia aleasa este cea dorita de copil si daca acesta din urma are disponibilitati intelectuale.

Adultul, reprezintă modelul pe care copilul încearcă să-l urmeze. De aceea, părinții și profesorii trebuie să organizeze acțiunile copilului: să se împotrivească, dar cu tact, impulsurilor, să amâne unele satisfacții, să nu recompenseze imediat acțiunile meritorii, să manifeste toleranță și afecțiune.

Cuvântul ,, moral”semnifică obiceiuri, mentalități și moduri de comportare integrate ulterior în norme sociale. Moralitatea se formează și se consolidează de – a lungul întregii copilării. Ea se învață după norme care dobândesc valoare pentru existența omului. Modelele de viață care rezultă din relațiile cu părinții, frații, profesorii și colegii sunt înțelese de tânăr, evaluate și astfel însușite. În raport cu respectarea sau nerespectarea acestor norme apar sentimente noi, de rușine și culpabilitate. Pentru aceasta este necesar să știe ,, ce este bine” și ,, ce este rău”,  corect și incorect, să-și asume responsabilități proprii. Din acest punct de vedere dobândește importanță accesul copilului la valorile sociale ( democrație, demnitate civică și națională, respect față de lege și instituții, etc ).

1.1.Familia

„Temelia tuturor virtuților este dragostea părintească.”

Cicero

Familia, ca grup social, de bază, unit prin legături de rudenie sau căsătorie, este prezentă în toate societățile. În mod ideal, familia le oferă membrilor săi protecție, companie, siguranță și permite socializarea acestora. Fundamentul căsătoriei și al familiei este iubirea. Nu numai iubirea dintre soți, ci și iubirea dintre părinți și copii.

”Părinții sunt în principalii responsabili pentru educația copiilor lor și nu puteți arunca vina pentru proasta lor educație pe altcineva decât pe voi înșivă”

Părinții sunt datori să-și iubească copilul, chiar înainte de nașterea lui, nu ca pe un obiect, ci ca pe o persoană liberă. Roadele căsătoriei și iubirii sunt copiii, educația lor fiind printre cele mai importante scopuri.

Familia reprezintă mediul în care copilul se naște, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea este primul loc al interacțiunilor sociale. Ea are rolul decisiv de a asigura nevoile de bază ale copilului până ce acesta poate avea autonomie pe toate planurile.

De la mijlocul secolului al XIX-lea, în societatea românească, unitatea constituită din părinți și copii este clar delimitată, din moment ce creșterea și educația copilului este o datorie divină: ”Copilul are dreptul, după legile lui Dumnezeu, să pretindă de la părinții săi o a doua naștere, o naștere sufleteascã, după nașterea trupească” ( V. Lazăr, 1914).; ”Această datorie de origine divină revine ambilor părinți (N.D.Boerescu, 1908; C. Negruzzi, 1853), dar fiecare dintre ei este chemat să exercite un rol specific.”

Apariția copilului echivaleazã cu obligația de asumare a unui ansamblu de datorii

cu privire la îngrijirea, la protecția și la educația sa, contrariu aducând ”cea mai mare parte din relele de cari suferă societatea (Oproiu, 1911).

În primele decenii ale secolului al XX-lea, așa cum reiese din scrierile contemporanilor, exercițiului autorității parentale îi este asociată o dimensiune emoțională importantă, manifestată în forma atașamentului la particularitățile copilului (drăgălășenie, inocență, neștiință), orice presiune fãcută de membrii adulți ai familiei asupra conduitei celor mai tineri, inclusiv sancțiunea fizică (bătaia), fiind o modalitate de legitimare a acțiunii educative. Dragostea față de copil este un amestec între agresivitate și tandrețe.

Familia este mediul natural pentru nașterea și dezvoltarea ființei umane. Ea este prima școală care pregătește copilul pentru viața socială, ajutându-l să-și însușească normele morale și sociale.

În cadrul familiei se formează comportamentul social, se învață disciplina, se dezvoltă sentimentul datoriei și al dreptății, sentimentul iubirii și al respectului față de ceilalți. Copiii vor acționa sau vor crede precum părinții, imitând conduitele acestora.

Rolul familiei în formarea personalității este excepțional și nicio altă instituție n-o poate înlocui. Distrugerea legăturilor familiale afectează în mod inevitabil dezvoltarea normală a copiilor lăsând în urmă consecințe de neșters. Fenomenul copiilor abandonați și neglijați a devenit un dezastru lamentabil al societății contemporane.

Dacă în antichitate tatăl avea drept nelimitat asupra copiilor, în prezent copiii nu sunt proprietatea părinților, ci ființe umane cu toate drepturile, care au nevoie de îngrijire deosebită. Dar această îngrijire nu trebuie să devină opresivă, nici să servească satisfacerii unor scopuri egoiste. Obișnuita tendință a părinților de a-și împlini în persoana copiilor dorințele și planurile pe care nu izbutit să le realizeze ei înșiși în viața lor, devine adesea chinuitoare pentru copii. De asemenea, răsfățul și protecția exagerată compromite procesul de educație, împiedicând dezvoltarea lor firească. Autoritatea părinților trebuie să se întemeieze pe iubire, nu pe putere , asuprire și constrângere. Sporirea atenției, a discernământului și a iubirii în educația copiilor este un imperativ.

Legislațiile civile au acordat întotdeauna spații largi drepturilor și îndatoririlor părinților față de copiii lor minori. Iată câteva exemple: dreptul și obligația de a îngriji sănătatea și și dezvoltarea fizică și psihică a copilului, obligația de educare, a copilului, învățarea și pregătirea profesională a copiilor etc. Legea civilă cuprinde un sistem de sancțiuni pentru părinții care nu-și execută obligațiile părintești. De exemplu, cea mai severă sancțiune este cea a decăderii din drepturile părintești.

Viceversa, cultivarea la copii a respectului față de părinți și față de cei apropiați are o mare importanță, pentru că actualele tendințe nivelatoare, duc foarte ușor la insensibilitate și necuviință, foarte dăunătoare pentru viața de familie dar și pentru societate.

În condițiile modernității, cea mai afectată funcție a familiei este cea educativă. În condițiile în care ambii părinți lucrează 8-10 orepe zi, uneori și duminica, este foarte dificil să-și găsească timpul și forța sufletească necesară să comunice cu propriul copil. Alteori, chiar și puținul timp rămas pentru familie, se scurge în umbra televizorului. Nenumăratele provocări, internetul intervin cu o uriașă forță de influență asupra copilului.

1.2. Educatorul și autoritatea

În sfera relației didactice, din perspectivă socială și psihologică, pe lângă comunicare putem vorbi de autoritate. Autoritatea reprezintă puterea legitimă a unui individ în virtutea poziției ocupate în structura organizatorică. În acest sens, ”toate relațiile care permit unui individ să modifice comportamentul altuia pot fi considerate ca relații de putere”

În contextul școlar, educatorul este cel care deține puterea. Puterea este un act justificat prin dorința de a influența acțiunile altor persoane (elevii), apelându-se la anumite mijloace de convingere sau constrângere. Această relație asimetrică nu trebuie privită neapărat ca ceva negativ. Exercitarea puterii și mijloacele ei îi dau o nuanță negativă sau pozitivă.

”Sursele puterii sunt multiple și la fel de variate sunt formele sale de manifestare”, în acest sens puterea legitimă este un exemplu de putere instituită prin lege, iar puterea profesională și puterea charismatică fiind o categorie de puteri instituite în afara legii, ca atribute ale individualității umane.

Puterea legitimă se realizează în cadrul legii și conferă autoritate deținătorului. Dascălul, prin profesia sa, deține putere și autoritate; el poate lua decizii, aplică hotărâri, ordine, prodeduri.

Puterea profesională și/sau puterea charismatică se pliază cel mai bine pe profesia de dascăl. Aceste tipuri de puteri țin de capacitatea de a fi dorit pentru pregătirea în domeniu și pentru trăsăturile personalității și comportamentului. Atunci când muncești cu un copil, impactul unei figuri pozitive permite îndeplinirea obiectivelor educaționale.

1.2.1. Elemente de deontologie didactică

Între dascăl și copil există o relație diferită de relația famililă, chiar dacă dedicarea pentru educația acestuia poate egala sau chiar întrece modelul parental.

Înainte de toate a fi dascăl este o profesie.

”O profesie este o ocupație pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să își câștige existența prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piața și morala comună”

Profesia urmează un cod etic de conduită. Profesioniștii unui domeniu îsi exercită rolul în mod responsabil și cu dedicare. A manifesta profesionalism înseamnăcă că ai obligația morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoțională(nu și empatia), arbitrarul și favoritismele. Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unor nevoi sociale.

Orice profesie presupune un contract între profesionist și client, contractul cuprinzând obligații și drepturi reciproce, în spiritul egalității și autonomiei (a doua supoziție a egalității și reciprocității contractuale pentru relația client-profesionist, conform Micheal Bayles)

Educația presupune implicare și colaborare în scopul educării copiilor. Părinții și dascălii trebuie să se implice egal și responsabil în educația copiilor. Comunicarea, schimbul de informații privind copilul, trebuie să vină din ambele sensuri. Se poate întâmpla ca profesorii să considere nepotrivită intervenția părinților, critica pe care aceștia o aduc școlii, iar părinții pot considera că școala nu are reacția pe care ei o consideră potrivită și corectă. Rezolvarea unei asemenea situații nu poate veni decât prin comunicare, prin deschidere și flexibilitate în relația stabilită între cei doi parteneri.

Există și limite atât în cazul devotamentului față de client ( Clientul nostru, stăpânul nostru!) cât și în cazul devotamentului față de profesionist, întrucât responsabilitatea profesionistului implică libertate morală, iar libertatea de decizie a clientului implică informare deplină.

În relația cu elevul, profesorul poate găsi o cale de mijloc, uzând de ”principiului pozitiv al paternalismului” (restrângerea autodeterminării în scopul beneficiul persoanei respective) și de cel al ”binefacerii” (grijă), dacă face acest lucru în scopul protecției copilului.

Profesorul trebuie să acționeze din datorie față de elev, așa cum etica de tip kantian precizează. Etica de tip kantian e una a datoriei raționale, care pune în valoare orice persoană, în baza apartenenței sale la umanitate. Suntem datori să respectăm copiii, să-i ajutăm să se dezvolte și să-și descopere talentele. Fiecare copil este scop în sine.

Statusul social reprezintă poziția unui individ sau a unui grup în cadrul unui sistem social, implicând un asamblu legitim de așteptări față de cel care ocupă alte poziții în cadrul aceluiași sistem. În filosofoia socială, prin status sunt desemnate drepturile și datoriile unei persoane. Max Weber dă termenului de status un sens pur psihologic, sinonim celui de prestigiu. Ralph Linton (1936) definește statusul ca “loc al individului în societate”, iar Jean Stoetzel (1963) ca asamblul comportamentelor la care se poate aștepta în mod legitim din partea altora”.

”Așteptările educatorului de la comunitatea școlară pot fi sintetizate în următoarele:
respect al drepturilor și libertăților personale; recunoașterea valorii proprii pe care crede ca o are în raport cu ceilalți; recompensă pe măsura valorii sale; satisfacții care să-l motiveze.

Așteptările celorlalți de la educator le considerăm a fi: competentă; inițiativă; efort.”

1.2.2. Competențele și valorile profesorului

Din punctul de vedere al managementului relațiilor de comunicare, indicatorul observabil al calității este reprezentat de gradul de satisfacție școlară și personală pe care îl dobândesc elevii din întâlnirea cu profesorul. În cadrul comunicării cu elevii, ideal este ca profesorul să dețină câteva calități de bază, între care se remarcă: atitudinea deschisă/ încurajatoare, abilitatea de a motiva, de a stârni interlocutorul pentru a participa la dialog, implicând toți elevii în circuitul comunicării de informații, capacitatea de a convinge, de a folosi un limbaj precis, riguros, oferind explicații suplimentare ori de câte ori este necesar, capacitatea de a folosi cu succes diferite forme de limbaj (verbal, neverbal, paraverbal) pentru sporirea forței persuasive a mesajului didactic, capacitate empatică de „înțelegere” a trăirilor interlocutorilor etc.

Un alt indicator care ar fi necesar să apară în inventarul indicatorilor de calitate ai

procesului educațional este reprezentat de ceea ce poate fi numit “dăruirea” sau „pasiunea”

pentru profesia didactică a profesorilor – ca expresie a profesionalimului specific pentru

cariera didactică.

Este cert faptul că profesionalismul carierei didactice este condiționat de procesul formării inițiale și continue a cadrelor didactice. Acest indicator este menționat de către profesorul Ioan Neacșu și prezentat mai-sus. De asemenea, s-a mai enunțat anterior, că pentru a asigura calitatea educației este necesar ca pregătirea inițială, dar și cea continuăr să asigure setul de competențe profesionale ale cadrelor didactice care să conducă la creșterea calității experiențelor de învățare ale elevilor și, în consecință, la reușita școlară a acestora.

Valoarea profesională a educatorului este dezvoltarea persoanei, iar un dascăl devine virtuos dacă desfășoară un serviciu competent în slujba copiilor.

Un dascăl competent va fi capabil să comunice și să stimuleze, prin expunerile sale,

interesul pentru disciplina predată. Astfel, modul în care sunt utilizate expunerile devine un

factor stimulator sau inhibitor pentru activitatea de învățare școlară. Dascălul trebuie să fie

un model atractiv ce favorizează imitarea de către copii a atitudinilor, adoptarea opiniilor sale.

Fiecare cadru didactic trebuie să-și analizeze reflexiv propria activitate, urmărind, în

permanență, îmbunătățirea calității activității profesionale. Autoevaluarea trebuie să fie reală,

să surprindă punctele forte și punctele slabe aledemersurilor educaționale.

Mircea Miclea și Adrian Opre , procedând la o analiză comparativă a multiplelor studii care se referă la dimensiunile, factorii și criteriile de evaluare a competenței didactice, evidențiază șapte dimensiuni/ factori importanți ai acesteia:

– pregătirea și organizarea cursurilor – calitatea obiectivelor;organizareamaterialului de predat; frecvența utilizării unor metode care faciliteazăînvățarea; adaptarea cursului în funcție de feed-back-urile primite de la elevi;

– cunoașterea comprehensivă a disciplinei predate – corectitudinea informațiilor;relațiile și transferul cunoștințelor predate cu alte cursuri sau spre alte discipline conexe; răspunsuri adecvate;

– abilități de comunicare – claritatea expunerii; retorica adecvată;

– pasiunea pentru predarea disciplinei – entuziasm, dinamism, capacitatea dea-i

motiva pe elevi și de a stimula curiozitatea intelectuală;

– disponibilitate, punctualitate, onestitate și atitudine pozitivă în relațiile cu elevii;

– calitatea examinării – corectitudinea evaluării; utilizarea unor metode adecvatede evaluare; distribuția relativ gaussiană a notelor; examinarea are în vedere aspectele relevante ale disciplinei;

– calitatea produselor de predare – dovezi ale efortului de inovare curriculară; indici ai reușitei elevilor.

Dacă adăugăm acestei prezentări a dimensiunilor competenței didactice și repere teoretice privind constructele care „compun” inteligența emoțională, după Goleman: conștiința de sine; autocontrolul (stăpânirea de sine); motivația – canalizarea emoțiilor înspre atingerea unui anume scop, perseverența în depășirea obstacolelor, blocajelor, situațiilor frustrante, inițiativă, dăruire și optimism; empatia și aptitudinile sociale, putem conchide că „pasiunea”, respectiv „dăruirea” și optimismul cadrului didactic pot constitui factori decisivi în realizarea unui proces didactic de calitate și, în consecință, pot constitui indicatori calitativi autentici ai acestuia.

Profesia de dascăl presupune însușirea a trei competențe specifice:

-”competență profesională(cultură tehnică, competență interumană, componenta etică)

-capacitatea de a întreține raporturi satisfăcătoare cu eșaloanele ierarhiei superioare

-competența de a dezvolta bune relații cu beneficiarii-elevi, părinți, comunitate”

Încheiem această pledoarie, cu afirmația psihoterapeutei americane Jeanne Segal

lansată în lucrarea sa dedicată inteligenței emoționale: „oamenii care nu pun pasiune în ceea

ce spun, rareori simt că primesc răspunsul pe care sperau să-l obțină”

2.Comunicarea, valoare a educației

Existența și activitatea umană nu pot fi concepute în afara comunicării, pentru că în permanență se realizează schimburi de informații, de opinii, de idei, de atitudini care, toate la un loc, îi conferă individului uman o dimensiune cu totul aparte și un statut special: acela pe care R. Ghiglione îl numește ,,l`homme communicant”.

Educația își extinde permanent sfera de cuprindere, însă în centrul său va sta întotdeauna comunicarea. Între comunicare și educație există o relație de reciprocitate din ce în ce mai complexă. Practica educațională solicită ca, în permanență, cunoașterea teoretică să fie în mod firesc și necesar îmbinată cu înțelegerea și semnificarea psihologică și pedagogică a procesului instructiv-educativ.

Cerințele de comunicare ale educației sunt într-o permanentă creștere, motiv pentru care ea își sporește formele de comunicare și își multiplică exigențele față de actul comunicării. O astfel de evoluție determină cadrul didactic să devină un bun profesionist al comunicării didactice.

Relația educativă este prin excelență o relație de comunicare, ce dă naștere unui tip de limbaj specific- limbajul didactic.

Dacă se dorește optimizarea actului educativ în ansamblul său, un punct de referință trebuie să îl constituie permanenta preocupare pentru prevenirea și înlăturarea disfuncțiilor din comunicarea didactică. Pentru atingerea acestui deziderat este necesar să se identifice modalitățile concrete prin care putem îmbunătăți procesul relațional desfășurat într-o școală.

2.1.Comunicarea ca relație

Relațiile interumane au la bază comunicarea. Comunicarea are un caracter social, este un act social. Prin comunicare devenim ființe sociale.

Comunicarea cu ceilalți este o tranzacție (înțelegere) între locutori. A comunica înseamnă a avea ceva în comun.

Actorii comunicării sunt în interacțiune și realizează un schimb permanent de informații, prin intermediul cuvintelor, gesturilor, semnelor sau simbolurilor. Atunci când comunicăm, transmitem nu doar un conținut informațional, ci și poziția pe care o adoptăm față de ceilalți indivizi – prin rolul deținut, respectul față de noi și față de interlocutor, îmbrăcăminte, postură, gesturi etc.

Actul acestora de comunicare bilaterală presupune un consimțământ reciproc cu privire la contextul comunicării, conform Jurgen Habermas.

Comunicarea necesită o anumită reciprocitate între partenerii comunicării. Partenerii de dialog au libertate de gândire, de informare și de exprimare, iar școala devine un loc de viață în care se dezvoltă spiritul critic și sensul colaborării. Prin dialog, profesorul și elevul se apropie.

Analiza persoanei din perspectivă psihosocială presupune urmărirea ei din perspectiva acțiunii pe care o exercită asupra altora și a influenței pe care o suportă din partea altora. Aceasta presupune o analiză din perspectiva interacțiunii care este baza relațiilor interpersonale. În forma primordială interacțiunea se realizează în cadrul relațiilor interpersonale. (P. Golu)

Schema interacțiunii : A ↔B (A acționează asupra lui B iar B reacționează și devine stimul pentru A; un comportament din partea lui A are șansa să fie urmat de un comportament y din partea lui B). Această interacțiune nu este o reciprocitate statică, ci una dinamică pentru că apar feed-back-uri și retroacțiuni.

George Herbert Mead a acordat o atenție deosebită limbajului care în opinia sa face posibilă ca reacțiile oamenilor la o situație să se producă și în lipsa situației propriu-zise. Prin limbaj se produce cultura, se împărtășesc emoțiile, ne face capabili de reflexii. Cel care performează aceste acte lingvistice este psihicul, activitatea ceea mai importantă a psihicului fiind comunicația prin intermediul intreacțiunilor sociale.

Orice act de comunicare, odată produs, are proprietatea de a ne influența. Nu putem să ignorăm mesajele venite din jur. Un mesaj recepționat întâmplător sau voit ne va influența procesele de gândire, învățare, dezvoltare, reacțiile emoționale pozitive și negative etc. Mai mult, ne va modifica mecanismele decizionale și comportamentale.

Există două modalități de comunicare: prin ceea ce spunem sau scriem și prin ceea ce facem. Tot ceea ce spunem – ceea ce spunem – verbal sau în scris sau în scris – are legătură cu limbajul. Mesajul se construiește atât în cuvinte, cât și în gesturi, expresii, mimică, emoții etc. Când comunicăm, încercăm să utilizăm cuvintele pentru a ne înțelege unii pe alții făcând uz de simboluri verbale – limba. Comunicarea se bazează pe faptul că aceste simboluri sunt înțelese. Eșecul în comunicare survine de fiecare dată când simbolurile pe care le utilizăm nu sunt înțelese sau sunt greșit interpretate de cei cu care comunicăm.

Comunicarea verbală are un rol esențial în transmiterea informațiilor, atitudinilor și stărilor de spirit.

Comunicarea verbală, la fel ca cea orală uzează de limbaj, însă această formă de comunicare presupune exigențe de utilizare a limbii.

Comunicarea nonverbală se referă la transmiterea mesajului prin gesturi, atitudini, acțiuni, prin modul de a ne prezenta și cum ocupăm spațiul. Complexitatea comunicării nonverbale provine și din felul în care oamenii „pregătesc” colaborarea și interacțiunea umană, tratând corpul ca pe un produs mascat și metamorfozat intenționat prin îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, accesorii. Specialiștii în comunicare oferă cifre diferite în ceea ce privește procentul în care comunicăm nonverbal, însă toți cad de acord că acest tip de comunicare este responsabilă de până 80% din comunicarea interumană. Deși indivizii supraestimează verbalul în detrimentul nonverbalului, de fapt acesta din urmă dă adevărata dimensiune a relației, poziției, stării emoționale și așteptărilor partenerului de dialog. Suntem astfel tributari mai degrabă unor forme de comunicare ce cuprind aspecte legate de
utilizarea spațiului, gesturi, postură, mers, expresii faciale, contactul vizual etc., și mai puțin de cuvintele pe care le spunem și pe care le ascultăm.
Comunicarea nonverbală se manifestă ca un complex de stimuli vizuali, sonori, olfactivi și kinestezici, care acționează convergent asupra receptorilor interlocutorului. Când „citim gândurile” interlocutorului, descifrăm simultan:
-felul în care își utilizează vocea: intonația, volumul vocii, intensitatea vocii, ritmul vorbirii, tonalitatea, folosirea pauzelor în vorbire;
-aspecte spațiale: felul în care pune distanță între el și ceilalți, tonusul, atitudinea, orientarea corpului către interlocutor, viteza și ritmul mișcărilor, poziția corpului;
-contactul fizic – o palmă dată pe spate, o ușoară atingere a mâinii sau a brațului etc;
– aspectul fizic – imaginea pe care o creează prin îmbrăcămintea purtată și prin îngrijirea personală;
– privirea și contactul vizual – felul în care îl privim pe celălalt, durata contactului vizual, expresia ochilor;
– expresia facială – zâmbetul, exprimarea emoțiilor de tip pozitiv sau negativ;
-gesturile – mișcările capului, ale corpului, ale brațelor, manipularea unor obiecte în timpul comunicării, remurul sau ticurile etc.

Comunicarea nonverbală este factorul cheie în generarea credibilității emițătorului. De fapt, cel mai important factor în generarea credibilității este dat de capacitatea individuală de a transmite un ansamblu armonios și necontradictoriu de mesaje nonverbale și verbale, care să denote rezultatul unei coerențe între ceea ce gândim și ceea ce spunem și arătăm. În cazul în care cele două tipuri de comunicări nu se suprapun armonios, receptorul va primi o comunicare amestecată, un mix de mesaje divergente. Lipsa de coerență între planul verbal și cel nonverbal în relațiile interumane este principala sursă de neînțelegeri și tensiuni generatoare de conflicte. Învțând să conștientizăm și să ne adaptăm mesajele verbale la cele nonverbale, învățăm cum să fim mai expresivi, mai convingători, mai autentici. Congruența dintre verbal și nonverbal este expresia abilităților noastre de comunicare, mai ales a grijii pe care o avem față de păstrarea unei comunicări armonioase, fără să devenim vulnerabili sau să îl vulnerabilizăm pe celălalt. Doar astfel putem să ne asigurăm că vom reuși să spunem ceea ce avem de spus, fără să pierdem din calitatea interacțiunii cu alții. Foarte mulți dintre specialiștii în comunicare insistă pe adoptarea unui ton prietenos și a unui zâmbet formal în relațiile interpersonale. Soluția, deși forțată, este binevenită pentru a crea, printr-o mimică încurajatoare și binevoitoare, care să ne întărească vorbele și nu să le contrazică, premisele de încredere reciprocă între părțile în dialog.

Comunicarea se manifestă în două planuri, planul conținutului și al relației. Planul conținutului transmite informații, în timp ce planul relației transmite informații despre informații. Cuvintele (conținut) transportă idei, noțiuni și concepte, în timp ce tonul vocii și limbajul corpului (relație) transmit atitudini, emoții și sentimente. Planul conținutului reprezintă ce se comunică, în timp ce planul relației concretizează cum se comunică, definind astfel planul conținutului.

Comunicarea dialogală este determinată, așa cum am văzut din propria experiență, de aspectul relațional interuman. Un acord între aceste două planuri dă naștere înțelegerii și consensului. În caz contrar, disonanța dintre planul relației și cel al conținutului naște neînțelegere și distanță.

Planul relației emite semnale de dominare sau de aservire, de prietenie sau de ostilitate. Relația poate fi una pozitivă(prietenie, admirație, apropiere, simpatie), neutră (indiferență) sau negativă( ură, distanță, conflict, dispreț, dezacord).

Dintr-o relație pozitivă rezultă apreciere, laudă și acceptare, însă dintr-o relație negativă rezultă discordanță și devalorizare.

Ce se poate întreprinde atunci când planul relației este afectat? Sociolingvistica pune accentul pe diversitatea modalitatilor de comunicare. Contextul în care se manifestă cel mai vizibil aceste modalități este în primul rând dialogul.

Nepotrivirea în comunicarea dialogală este cel mai des legată de blocajul psihologic pe care partenerii îl resimt datorită unor cauze multiple care cel mai bine pot fi dînlăturate sau cel puțin diminuate sub aspectul efectelor produse dacă la nivelul partenerilor funcționează fenomenul numit psihologic empatie. Empatia se construiește pe deschiderea spre sentimentele celorlalți, pe abilitatea de a citi informațiile primite pe cale nonverbală. Empatia este realizată prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referință al altuia – respectiv preluarea modului de a gândi și de a realiză rolul social – și transpunerea emoțională, acțiunea de activare a unei experiențe, de substituire în trăirile lui menționate prin identificarea afectivă a partenerului, preluarea stării lui de spirit.
Comunicarea eficientă implică exprimare deschisă și ascultare, în timp ce comunicarea ineficientă presupune refuzul părților de a-și împărtăși în mod deschis sentimentele și refuzul de a asculta ce are de spus celălalt. Empatia afectivă presupune conștientizarea a ceea ce simte celălalt pe baza afirmațiilor acestuia. Întăririle pozitive se referă la transmiterea unor mesaje pozitive către interlocutor, chiar în toiul unei dispute. În acest mod, acesta se simte respectat și apreciat. De multe ori în viață simțim pornirea de a rupe relațiile cu semenii noștri, pentru că ei ne exploatează, sunt prea egoiști sau insensibili. Totuși avantajul menținerii unor relații bune cu aceștia este mai mare decât pierderea dialogului cu ei. Un lucru pozitiv spus unei persoane cu care suntem în dispută ajută la salvarea aparențelor, la ascultarea punctului nostru de vedere, astfel că mesajul transmis de noi va avea un caracter mai realist și un impact mai mare decât orice conflict.

Comunicarea empatică implică trei abilități specifice de comunicare: – exprimarea emoțiilor- „a te pune în pielea celuilalt”, reprezintă a te apropia cât mai mult posibil de experiența personală a interlocutorului – manifestarea înțelegerii față de sentimentele celuilalt – indicarea prin gesturi, expresii, postură fizică sau atingere fizică – punerea sentimentelor persoanei intervievate în cuvinte (exprimarea verbală), foarte importantă atunci când persoana este incapabilă să articuleze anumite emoții, din diferite motive (bariere de limbaj, incapacitatea de a exprima anumite sentimente la un moment dat, stare de confuzie ). Putem obține comunicarea sentimentelor reale ale partenerului nostru de dialog dacă noi ne comunicăm propriile sentimente după cum urmează:

-comunicarea disponibilității de a asculta opinia celuilalt. Dialogul se face prin: contact vizual variat, postură relaxată, gesturi adecvate, confortabile , înclinarea către partener, rotirea către partene, distanță adecvată

-comunicarea interesului și facilitarea povestirii istoriei personale prin:încuviințarea din cap, exprimarea simplă a interesului, tonul vocii, evitarea întreruperii, repetarea cuvintelor cheie, întrebări simple, întrebări deschise, parafrazarea.

-comunicarea respectului față de valoarea, integritatea și abilitățile individului: utilizarea unui limbaj nonevaluativ și noncategoric, sentențios, utilizarea numelui interlocutorului, afirmații pozitive despre cel cu care se discută, evitarea gesturilor și răspunsurilor stereotipe, lăsarea opțiunii libere.

Într-o lume din ce în ce mai grăbită ne vine tot mai greu să dăm dovadă de răbdarea de a-i asculta pe ceilalți înainte de a ne exprima propriile dorințe. Vrem ca ceilalți să ne înțeleagă dorințele fără a fi dispuși să le acordăm noi mai întâi această șansă. Și chiar dacă îi ascultăm, de multe ori o facem doar din dorința de a replica, de a întrerupe, de a spune după ce auzim doar câteva cuvinte: ”Te înțeleg perfect, stai să-ți spun cum mi s-a întâmplat și mie exact la fel!” Ascultăm judecând, criticând, evaluând, interpretând, suprapunând propriul nostru ego, propriile noastre valori, propriile noastre experiențe personale peste ceea ce auzim de la cel care se găsește în față noastră.. În aceste situații informațiile primite prin dialog vor fi puține și cel mai adesea inautentice. Este esențial în orice dialog să controlăm ce exprimăm atitudinal. Avem două registre fundamentale pe care le accesăm întotdeauna când intrăm în dialog cu semenii noștri: unul pozitiv și unul negativ. Cel mai adesea ceea ce ni se pare a fi neutralitate este un conținut negativ: dezinteres, lipsa motivației pentru comunicare.

” În cunoașterea empatică are loc un proces de identificare cu un model de comportament uman extern, perceput sau evocat, favorizând astfel înțelegerea partenerului, comunicarea cu acesta și atingerea unui nivel al trăirilor afective similar cu al modelulu”

Cunoașterea psihologică de tip empatic ar fi o soluție pentru o comunicare eficientă. Această comunicare te conectează la realitatea celuilalt prin intermediul imaginației, ajungându-se la identificare cu psihologia sa. Participarea la sentimentele și la stările celui cu care comunici ajută la înțelegerea reciprocă.

Prin relaționarea empatică îl ascultăm pe celălalt, îi arătăm înțelegere, îl ascultăm, fără a-l supune criticii negative sau judecării. În acest fel se găsește un punct comun de discuție, se arată recunoaștere și prețuire, se transmite încredere și siguranță E genul de relaționare care nu afișează o atitudine dominatoare, superioară sau indiferentă, chiar dacă nu există punere de acord în privința opiniilor. În această manifestare, comunicarea este consistentă, este bazată pe respect.

Respectul reprezintă forma de recunoaștere a manifestării depline a personalității interlocutorului, a drepturilor acestuia și mai ales a felului diferit de a acționa, gândi și arăta.

2.2.Comunicarea didactică

Motto: „Visez la o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios într-o margine de cetate, iar oamenii tineri (…) să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le este îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem…” Constantin, NOICA – „Jurnalul filosofic”

Comunicarea didactică antrenează întreaga personalitate a participanților ce își asumă simultan sau succesiv rolurile de emițători și de receptori. Educația este un proces social.

În concepția lui Jhon Dewey educația este echivalentă cu comunicarea. Comunicarea este așezământul cooperării, într-o acțiune în care cei implicați sunt parteneri. În procesul educațional trebuie să descoperim situații în care persoanele implicate iau parte cu adevărat la o activitate comună și interesul lor, al fiecărui partener, este izbânda. Comunicarea înseamnă participare. Educația se face împreună cu cel educat. În procesul educațional, factorul central este copilul, o ființă nematurizată, capabilă de creștere. Lumea copilului este un univers fluid și fluent, viața lui are unitate și integritate, în timp ce disciplinele școlare prezintă lumea în mod fracționat, selectat și abstractizat. Profesorul ar trebui să fie un partener al copilului și un sprijin în formarea sa cognitivă.

Educația se realizează în contextul unor interacțiuni reciproce, între profesor și elevi, între elevi, între profesor și părinți și în familie. Aceste relații multidimensionale au o puternică încărcătură psiho-socială.

Comunicarea pedagogică poate fi considerată o comunicare totală, cuprinzând comunicarea verbală, nonverbală și paraverbală. Participanții antrenați se influențează reciproc prin mesajele transmise atât prin cuvinte, cât și prin limbajul gesturilor.

Prezentăm în continuare un model al acțiunii educaționale

”S – reprezintă subiectul acțiunii educaționale sau „educatorul”. Acesta poate fi individual sau colectiv: părintele, cadrele didactice.
O – reprezintă obiectul acțiunii educaționale sau „educatul”. Și acesta poate fi, individual sau colectiv: copilul, elevul.
S’ – este subiectivitatea obiectului educației și exprimă totalitatea caracteristicilor acestuia. Scoate în evidență dimensiunea subiectivă a existenței obiectului.
C.o. – este comportamentul obiectivat al obiectului și cuprinde totalitatea reacțiilor acestuia apărute în urma exercitării influențelor educative.
I.e., Sc.e., Ob.e. – reprezintă finalitățile acțiunii educaționale, care imprimă acesteia un sens teleologic. Prin raportare la I.e. (idealul educațional), Sc.e. (scopurile educaționale) și Ob.e. (obiectivele educaționale), subiectul își orientează acțiunea educațională.
D – este dispozitivul pedagogic ce cuprinde metodele, procedeele, mijloacele pedagogice utilizate de subiect în acțiunea educațională.
M.e. – sunt mesajele educaționale adică conținutul comunicării care se realizează între subiect și obiect, care servesc la conducerea de către subiect a procesului de formare și dezvoltare a obiectului. Comunicarea pedagogică poate fi considerată o comunicare totală cuprinzând comunicarea verbală, nonverbală și paraverbală.
A – este ambianța educațională și cuprinde ansamblul stărilor afective ale subiectului și obiectului, care influențează acțiunea educațională.
C.i.e. – reprezintă conexiunea inversă externă care oferă subiectului informații în legătură cu efectele acțiunii exercitate asupra obiectului, a modalității și a nivelului la care au fost asimilate mesajele transmise, pentru ca pe baza lor să-și regleze în continuare strategia pe care o va întreprinde.
C.i.i. – reprezintă conexiunea inversă internă, adică circuitul care se stabilește între obiect și comportamentul său, având rol de autocontrol și autodirijare a propriei formări și dezvoltări.
S.E. – situația educațională vizează determinarea social-obiectivă a acțiunii educaționale (condiții materiale și spirituale specifice unei etape concrete din dezvoltarea societății).”

Dialogul didactic nu se rezumă la transmiterea unor idei cu scopul însușirii lor de către elevi. Schimbul de idei, confruntarea unor puncte de vedere, spiritul critic, munca în echipă, comunicarea elev-elev sunt câteva aspecte după care putem judeca ora și activitatea celor implicați.

Prin activitățile de grup elevii își pot manifesta convingerile, preferințele, învață să relaționeze și să se integreze. Activitatea de grup, socializarea, interconectivitatea, învățarea alături de colegi sunt aspecte importante care contribuie la modelarea personalității. Fie că se întrec, fie că se ajută reciproc, copilul se dezvoltă afectiv și învață să se adapteze la social. Relațiile de cooperare presupun interacțiune mutuală. Dacă elevii sunt angajați în cooperare, ei urmăresc reușita grupului, dau dovadă de altruism, de încredere în apropiați. Prin relațiile de conlucrare fiecare elev iese din starea de pasivitate, se manifestă activ și își dezvoltă personalitatea.

În raport cu pedagogia tradițională, școala trebuie să accepte elevul și tânărul ca partener de dialog, să i să recunoască libertatea de gândire, de opinie, de informare, de exprimare, de a participa la propria formare. Aceasta înseamnă schimbarea școlii dintr-un spațiu în care se realizează predarea-învățarea, adesea într-o manieră dogmatică, într-un loc de viață, de cultură, unde se dezvoltă spiritul critic, sensul solidarității și cooperării, unde se practică de la cea mai fragedă vârstă cetățenia activă și responsabilă.

Clasa este un grup important pentru copil și are o influență mare asupra membrilor ei. În cadrul interacțiunii fațăîn față, integrarea socială este cea mai importantă funcție asigurată de acest grup. A te interga într-un grup, a avea relații armonioase cu ceilalți oferă individului confort psihologic. Coeziunea, dorința de cooperare dezvoltă stima de sine, iar izolarea conduce la atitudini ostile.

Managementului relațiilor de comunicare

Dimensiunea interpersonală are multiple fațete relaționale: cognitive, comunicaționale, motivaționale, simpatetice, operaționale etc.

”Profesorul se implică în activitatea didactică cu întreaga sa personalitate: motivație, aptitudini, nivel de competență, experiență personală. Arta de a preda nu se reduce la transmiterea cunoștințelor, ci presupune și o anumită atitudine față de elevi, ca expresie a concepției pedagogice asumate și a propriilor trăsături de personalitate”

Modalitatea de acțiune este una din cele mai grele sarcini ale educatorului, atunci când vine vorba de lucrul cu copiii, cu personalitățile lor distincte și dinamice. Comportamentul manifestat, strategiile folosite, mesajele ce urmează a fi transmise, necesită o atenție deosebită. Profesorul este un actor. De când intră în școală expune o imagine: profesorul care a apărut așa, profesorul care a făcut gestul acela etc. Fiecare gest va fi interpretat, comentat. Odată intrat în scenă, profesorul lasă deoparte problemele lui, gata să servească cu atenție și răbdare oamenii care îi are alături. El trebuie să învețe să reacționeze atunci când este provocat, surprins și să dialogheze în situații diferite. Dat fiind spectacolul interactiv al orei, același lucruri se pot afirma despre elevi. Profesorul este regizor-actor pentru că pune în scenă spectacolul orei. Dacă vrea spectacol clasic va merge pe modelul ascultării și predării. Dacă va vrea ceva mai nou, va accepta provocarea altei metode. În varianta a doua, va trebui însă să fie pe timp ce trece tot mai bun. Profesorul are zilnic un public obligat să stea la spectacol și care poate alege penalizarea actorului-regizor.

Profesorul este cel care trebuie să fie capabil să ofere respect și spijin elevilor săi, să fie dedicat, să fie conștient că le influențează viitorul și să-și asume asta în fața lor și a părinților lor. Părinții sunt cei care acordă îi acordă încrederea atunci când îi încredințează soarta copilului.

Se pune însă și întrebarea „În ce constă rolul profesorului?”. Este de fapt un paradox: pe de o parte trebuie să joci un rol, pe de altă parte trebuie să fi autentic. Poate fi cultivată această calitate actoricească a dascălului? Da.  Poți învăța să fi un profesor bun, dar trebuie să vrei și trebuie să ai totuși anumite capacități de comunicare, de inteligență, de afectivitate, de voință care să-ți permită să înveți continuu, să te recompui și să te transformi.

Capacitatea de a cunoaște copilul și de a-l înțelege, de a stabili un raport cu fiecare în parte , dar și cu grupul din care face parte, este esențială pentru această profesie.

” Astfel căutarea similitudinilor și a diferențelor față de celălalt, a diferențierii nediferențierii sociale joacă un rol important în stabilirea, gestiunea sau transformarea relațiilor umane”

Munca cu elevii necesită dedicare și răbdare desăvârșită. În cadrul intreacțiunilor profesor-elev, fiecare influențează conduita celuilalt. ” Fiecare individ uman este produsul numeroaselor contacte sociale în plan vertical-evolutiv-descendent și, totodată, în plan orizontal, al influențelor concomitente și continui ale semenilor săi”. Există o interdependență comportamentală: conduita profesorului influențează conduita elevului și conduita elevului influențează conduita profesorului. Mediul școlar devine un loc în care personalitatea se formează.

1.3.1 Șefie sau parteneriat în comunicare ?

Cum comunicăm cel mai bine cu tinerii? Leadership sau parteneriat ?

Dezvoltarea liberă a copilului, lipsită de îngrădiri arbitrare inhibante, este o cerință importantă a școlii actuale. Până unde se întinde această libertate a educaților și când trebuie să intervină profesorul? Restricțiile de disciplină, de organizare a activității sunt stânjenitoare, însă profesorul poate interveni cu prescripții doar atunci când situația o impune. Interiorizarea normelor de conduită se realizează cu efort. Recomandările trebuie să fie exprimate cu realism și bună credință, cu calm și fără forță.

Ca profesor trebuie să fii foarte tolerant și înțelept. Cinismul și răutatea nu au ce căuta în relația cu tânărul. ”Exigența trebuie să izvorască din dragoste, din respect, bună intenție și bună credință. Educatorul trebuie să creadă și să dorească modelarea morală a copilului, tânărului, să o susțină; de aceea trebuie să-l respecte. Îngăduința fără discernământ, bunătatea rău înțeleasă, concesiile fără justificare marchează indiferența educatorului și este luată de copil sau de tânăr drept slăbiciune. Respectul față de copil sau tânăr se exprimă în modul cuviincios de adresare, în tonul calm dar ferm, în capacitatea de a lua în considerare vârsta, particularitățile individuale(nivelul de înțelegere, sentimentele), de a prețui calitățile, străduințele în realizarea faptelor bune, de a recunoște și recompensa meritele, de a gândi pozitiv”

Între profesor și elev trebuie să existe o relație echilibrată, un parteneriat. Clasa devine un loc în care se dialoghează liber și se lucrează. Elevii nu sunt doar obiectele educației. Dialogul generează înțelegere, consens.

1.3.2 Relația profesor-familie

”Exercitarea funcției de educator este dependentă deconcepția care stă la baza semnificației care se acordă școlii și organizăriiei, de felul în care profesorul își înțelege misiunea, de totalitatea sarcinilor cuprinse în funcția de profesor și, în ultimul rând, de atitudinile părinților.”

Profesorul este ”model, partener , sfătuitor”. Conceptul de partener face referire la relația profesorului cu părinții. Școala este a doua ”instanță de socializare, după familie”, iar dascălul are obligația să fie ” consultantul” părinților.

Profesorul are obligația de a informa părinții cu privire la aspectele pozitive și negative din activitatea copilului și să propună câteva căi de lucru pentru dezvoltarea acestuia

Parintii si profesorul trebuie să colaboreze, să comunice în educarea copilului. O relație bună părinte-profesor înseamnă preocupare pentru copil. A fi la școală prezent frecvent echivalează cu a te raporta la situația reală a pregătirii propriului copil, dincolo de spusele acestuia de acasă.

Comunicarea rezolvă o mare parte din problemele ce pot apărea în educație. Când părintele se interesează constant, va reuși să descopere minusurile dar și căile de depășire a acestora.

Între profesori și părinți trebuie să fie un parteneriat permanent, Dialogul poate rezolva multe probleme care se ivesc.

În prezent, părintele își motivează absența prin lipsa timpului și prin copleșitoarele responsabilități care îl rețin să păsteze o legătură cu școala. Din nefericire, mulți părinți consideră, că principala responsabilitate pentru educația copiilor revine preponderent școlii.

Colaborarea cu școala nu trebuie să devină o obligație făcută exclusiv prin inițitiva școlii. Ea trebuie să fie un acord reciproc prin care ambele părți își asumă eforturi pentru educația copilului.

.

2.4. Comunicarea în familie

În lumea actuală, atât de dinamică și de diversă, neexistând niște reguli bine definte ale educării copiilor , se acceptă ca principii orientative optimale următoarele(conform Strong, DeVault și Sayad,1998):

-respectul reciproc  părinți -copii, în asigurarea căruia rolul conducător revine părinților, fiind importantă îmbinarea cât mai strânsă dintre blândețe,căldură, drăgălășenie și fermitate. Prin bunătate și căldură arătăm respect copiilor noștri, prin fermitate ne respectăm pe noi înșine și situația în cauză;

-con stanță și claritate , adică practicarea unității dintre vorbă și faptă de către ambii părinți –  

unde e cazul și de ceilalți membri ai familiei – în raportul cu copiii și persistența unor cerințe în timp (constanță) și a se asigura că respectivele cerințe și reguli sunt nu doar înțelese de către copii, și că ei știu care sunt consecințele încălcării lor;

-aplicarea regulii celor trei R: soluția trebuie relaționată cu comportamentul în cauză, să împlice respectul și nu umilința, să fie rezonabilă, adică cu scopul de a învăța din ea și nu de a produce suferință;

-comunicarea deschisă presupune ascultarea activă a celor spuse de copil și încercarea de a înțelege, din manifestările verbale și nonverbale, mesajul real pe care acesta dorește să ni-l transmită. Întâlnirile de familie sunt foarte importante în asigurarea unei comunicări eficiente și bogate în vederea soluționării unor probleme și a planurilor de viitor. Sunt recomandabileluările de decizie prin consens și nu atât prin majoritate, întrucât prin procedura majorității, repede se poate ajunge la tirania majorității” și oprimareasistematică a minorității. Ar fi utopic să ne închipuim însă că întotdeauna se poate proceda așa. Dar crucial este să argumentăm raționalitatea deciziilor, lucru care la copiii mai mari este posibil;

 -fără pedepse fizice reprezintă un principiu promovat și de asociațiile de resort (medicale, psihologice), costurile psihologice ale bătăii pe termen mijlociu și lung sunt mai mari pentru copii (mânie, resentimente, frică și ură) și uneori și pentru părinți, ei simțindu-se vinovați,confuzi, necăjiți, suferind alături de copii. Mulți părinți trec imediat de la violentarea copiilor, la tandrețe și cocoloșeală. Se intră astfel într-un stil de atașament ambivalent -anxios care suplimentează efectele negative asupra copiilor. Apoi, așa cum s-a mai insistat pe parcursul lucrării, pedepsele fizice aplicate copiilor induc acestora un comportament violent ca și copii și, cu sporită probabilitate, în calitate de adulți; În locul pedepselor fizice ar trebui  practicate principii ale modificării de comportament și atitudine , cum sunt acelea ale retragerii unor gratificații pentru un timp (interzicerea vizionării la TV a unor emisiuni prefera te, trimiterea copilului în camera lui unde să se plictisească). În acest răstimp au și părinții șansa de a se potoli și de a judeca mai la rece gravitatea conduitelor copiilor și măsurile ce ar fi bine de luat pe viitor.

Resposabilitatea părinților pentru educația copiilor

Modul in care se realizeaza aceasta relația părinte -copil poate fi un test atat pentru parinte cat si pe pentru copil. Este nevoie permanent de actiune, de interactiune , de adaptare, de schimbare si de disponibilitate către dialog între cele două părți. 
O relație de succes presupune un real parteneriat, o modalitate potrivită de lucru în echipă și un dialog eficient. Osteneala pe care o depun părinții în acest sens este mai importantă decât prezența altor elemente determinante, cum ar fi cele materiale.

Lipsa comunicării dintre părinte și copil se resimte puternic la nivelul relației copilului cu profesorii; foarte greu se pot dezvolta relații bazate pe încredere și respect în cadrul acțiunilor școlare, dacă, în prealabil, această relație nu este dezvoltată în familie.

În multe modele ale relațiilor părinte-copil se oglindește gradul de implicare, suportul, timpul sau receptivitatea părintească în activitatea copiilor.

– permisiv, caracterizat de lipsa unor reguli de comportament și de un control scăzut în privința acțiunilo copiilor;
– autoritar, ce insuflă norme dure, dar care nu oferă nici un fel de suport;
– autorizat, în care se îmbină controlul cu acordarea de suport și care stimulează libertatea de gândire și de acțiune, prin dialog

Copilul trebuie să învețe rolurile care îi asigură o bună dezvoltare, iar acest lucru reprezintă motivul stabilirii unei relații de reciprocitate între profesori și părinți. Numai prin deschiderea reciprocă către problemele tinerilor reprezintă o cale de succes pentru adulți.

Să amintim de copiii pe care nu-i așteptă nimeni acasă la întoarcerea de la școală sau cei care sunt educați la telefon de părinții care sunt plecați mult prea departe pentru a le asigura un trai material mai bun.

Privarea copiilor de afectivitatea parentală influențează procesul de dezvoltare a

personalității acestuia. Consecințele imediate sunt în cele mai multe cazuri manifestări

comportamentale ca reacții la traume emoționale, însă lipsa unei intervenții fie din

partea familiei, fie a școlii sau a altor instituții pentru atenuarea acestor traume au un

potențial major de afecta pe termen lung personalitatea copilului.
Lipsa de supraveghere din partea familiei pune în pericol interesele și

preocupările copilului legate de educație favorizând concentrarea acestora pe activități

de tip recreativ (ex. media) în condițiile în care nici școala nu are întotdeauna

mecanismele necesare de corectare a acestor tendințe. În unele cazuri apar nu numai

rezultate școlare mai slabe, dar și situații în care copilul abandonează școala. Familia este prin definiție cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca și nevoia de securitate, de dragoste și apartenență, de recunoaștere.

O consecință directă a migrației părinților este cea a privării copilului de

afectivitatea parentală și de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În

condițiile plecării părinților pe perioade mai lungi și a rămânerii copiilor în grija unor

persoane care nu au capacitatea și/sau competența de a oferi sprijinul emoțional și

educativ aceste două consecințe pot produce la rândul lor efecte negative în ceea ce

privește sănătatea și dezvoltarea psihică a copilului, implicarea în activități școlare și

rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente deviante sau neconcordante cu

vârsta copiilor și supunerea la exploatare sau abuzuri de altă natură.

Efectele negative identificate prin această cercetare și prezentate în această

lucrare sunt probabil asemănătoare cu cele întâlnite în general în cazul copiilor care

provin din familii dizolvate fie prin divorț, fie prin decesul unuia dintre părinți, astfel

încât copiii cu părinți plecați în străinătate sunt o categorie suplimentară expusă unor

riscuri. Atenția comunităților prin intermediul în special al școlii, dar și al instituțiilor

de protecție a drepturilor copilului, trebuie să se concentreze asupra acestor categorii de

copii în aceeași măsură ca și asupra copiilor proveniți din familii foarte sărace,

destrămate sau în care părinții pur și simplu nu‐și exercită rolurile pe care le presupune

statutul de părinte.

De modalitatea de raportare la nevoile copilului, când vine vorba de înțelegerea și de satisfacerea acestora, depinde dezvoltarea optimă a copilului, pentru a deveni un om normal, apt de a se adapta societății, sau dimpotrivă. Pentru orice om, familia reprezintă mediul natural pentru dezvoltarea și formarea lui, asigurândui-i toate condițiile în orice perioadă de viață.

Abraham Maslow a realizat o clasificare a nevoilor umane. ( Piramida nevoilor, Abraham Maslow)

Nevoile fiziologice sunt la baza piramidei, reprezentând nevoile de subzistență: hrană, apă, somn, curățenie etc. Părintele are obligația de a asigura îndeplinirea optimă a acestor nevoi, contrariul nepermițându-i copilului posibilitatea de a se dezvolta normal. Punctul central al teoriei lui Maslow este: nevoile sunt interdependente, se condiționează reciproc. Pentru copil, dacă un nivel de nevoi de bază nu sunt satisfăcute, copilul nu poate trece la următorul nivel de nevoi ce țin de dezvoltarea sa.

Nevoile de securitate sunt pe a doua treaptă a piramidei și se referă la siguranță, protecție, stabilitate, integritate fizică etc. Părinții trebuie să protejeze copiii, oferindu-le un mediu sigur și stabil, atât fizic cât și emoțional

 Nevoile sociale sunt reprezentate de afectivitate și de apartenența la un grup. Copilul are nevoie de familie și de afectivitate pentru a se dezvolta normal. Prin intermediul relațiilor familiale, copilul devine ființă socială. Interacțiunea cu ceilalți îl ajută să se dezvolte afectiv și cognitiv. Iubirea părinților, relațiile sociale cu ceilalți copii îl

Nevoile de stimă se referă la  recunoașterea venită din partea familiei și a altor indivizi, Copilul are nevoie să fie apreciat și respectat de ceilalți. Nesatisfacerea nevoilor de stimă conduc la descurajare și la complexe de inferioritate. Un copil tratat cu indiferență sau cu agresivitate nu își va dezvolta stima de sine și motivația.

Nevoile de auto-actualizare vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacitățile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. Dacă sunt îndeplinite pe rând celelalte nevoi de la baza piramidei, persoana va resimți nevoi superioare, fiind nevoită să acționeze în sensul îndeplinirii acestora.

Un copil, pentru a se dezvolta normal, are nevoie de satisfacerea nevoilor de bază, celelalte nevoi din vârful piramidei fiind ulterioare acestora, construindu-se pe acestea. Fără îndeplinirea nevoilor de bază un om nu își poate îndeplini nevoile superioare.

Un copil dacă nu are satisfăcute de familie nevoile de bază, nu poate fi educat așa cum este normal. Școala vine în întâmpinarea nevoilor educative, abia după ce părinții asigură cele necesare propriului copil, începând de la hrană, adăpost, afectivitate și atenție. Prin similitudine, ideea transmisă de Isaia Bernil cu privire la libertățile umane, vine să întărească rolul primordial al îndeplinirii nevoilor de bază pentru om.

” Este adevărat că a oferi unor oameni în zdernțe, analfabeți, neprihăniți sau slăbiți de boală depturi politice sau garanții împotriva ingerinței statului în viața lor privată înseamnă a-ți bate joc de ei. Înainte de a înțelege semnificația unei sporiri a propriei libertăți și ate bucura de folosirea ei,acești oameni au nevoie de îngrijiri medicale și de educație. Ce este libertatea pentru cei care nu pot face uz de ea? Trebuie început cu începutul;….libertatea individuală nu este o necesitate primară pentru orice om.”

Educația trebuie să aibă o bază pentru a se putea realiza. Dacă un copil în formare resimte o lipsă la nivelul nevoilor de bază, acest lucru îl poate afecta toată viața, școala nereușind să remedieze sau să compenseze acest lucru. Școala are un rol fundamental în viața copilului, însă atunci când aducem în discuție rolul familiei în viața copilului, până când acesta poate avea indedependență, școala se află în plan secund.

Temeiurile comunicării și educării

3.1.Educația prin și pentru afectivitate

“…procesul de învățământ este prin excelență emoționalitate”

Personalitatea umană este foarte complexă și entitățile și procesele psihice abordate de psihologie nu sunt separate decât din rațiuni didactice. În realitatea, ele se întreprătrund și se influențează reciproc, neexistând o graniță reală între ele.

În general, în didactica, există o tendință de a supralicita aspectul cognitiv în dauna celorlalte (afectiv, axiologic, chiar practic).

Actul predării este, așadar, echivalat cu transferul de informații/ cunoștințe „de-a gata”, “prestabilite” de la profesor la elevi. În această formulă educațională, dimensiunea afectivă a predării, dar și acelorlalte componente ale procesului de învățământ, este practic „inexistentă”, „ignorată”

”Procesele afective și cele cognitive, deși sunt diferite prin natura lor, sunt

inseparabile în cadrul activității individului, aflându-se într-o strânsă interacțiune.

Analiza raporturilor existente între cele două compartimente ale vieții psihice este deosebit de importantă, atât pentru surprinderea și interpretarea fină a modului în care se manifestă la nivelul conduitei umane, dar și pentru analiza impactului asupra calității procesului educațional, respectiv al procesului de învățământ.

Howard Gardner, profesor la Universitatea Harvard, în 1983 în cartea sa Frames of

mind și, ulterior, în 1993 în Multiple intelligences, arată că există mai multe tipuri de

inteligențe: lingvistică, logico – matematică, spațială (vizuală) – capacitate spațială pe care o

posedă îndeosebi artiștii și arhitecții, corporală (kinestezică) – Gardner vorbește și de un

geniu kinestezic întâlnit mai ales la dansatori, patinatori, hocheiști, muzicală – întâlnită la

marii compozitori, interpersonală – abilitatea de a-i înțelege pe alții, intrapersonală –

abilitatea de a se înțelege pe sine, naturalistă – abilitatea de a recunoaște distincțiile cele mai

fine din lumea naturii

Daniel Goleman (1995), analizând creativitatea și manifestările comportamentale asociate diferitelor procese psihice, în special afectiv-cognitive, realizează o sintetiză a cercetărilor din domeniul psihologiei cu privire la un altfel de inteligență decât cea pur rațională, de tip IQ, identificând o serie de constructe care „compun” inteligența emoțională și care ar putea fi considerate trăsături de caracter ale ființei umane :

(-) conștiința de sine– autoobservarea/ autoevaluarea realistă și conștientizarea propriilor

emoții și sentimente, pe măsură ce acestea apar, încredere în forțele proprii;

(-) autocontrolul (stăpânirea de sine) – controlul emoțiilor astfel încât ele să fie adaptate

situației și să faciliteze munca și învățarea; dorința de a cunoaște cauzele care au generat

anumite trăiri emoționale, găsirea de metode de a controla temerile și neliniștile, tensiunile

emoționale interioare;

(-) motivația- canalizarea emoțiilor înspre atingerea unui anume scop, perseverența în

depășirea obstacolelor, blocajelor, situațiilor frustrante, inițiativă, dăruire și optimism;

(-) empatia – sensibilitate față de sentimentele și problemele celorlalți, de a privi din punctul

lor de vedere, de a accepta diversitatea opiniilor, conștientizarea faptului că oamenii simt

diferit față de diferite lucruri,capacitatea de a fi „înțelegător”;

(-) aptitudinile sociale- controlul emoțiilor în relație cu celelalte persoane, de a reacționa cu

tact, de a negocia, convinge, de a gestiona conflictele, de a coopera, colabora, lucra în

echipă, de a mobiliza masele, competență socială.

Cadrele didactice, școala, în general, pot avea un rol important în atingerea nivelului

optim al motivației, dar și al proceselor afective, dacă îi vor sprijini pe elevi să aprecieze

corect dificultatea sarcinii, dacă le vor asigura climatul afectiv favorabil, stimulativ și

securizant, bazat pe încredere și repect, dacă vor lua în considerație particularitățile

psihologice individuale atunci când proiectează și derulează activitățile didactice, dacă vor

asigura „starea de bine” a acestora.
Apreciabil este faptul că în gândirea didactică românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, întâlnim preocupări pentru o estetică a procesului de învățământ prin compararea procesului educației cu arta și apoi aplicarea legilor frumosului în învățământ, aceasta reflectându-se în ambianța plăcută a spațiului școlar,a atitudinii și conceperii lecției în mod artistic, de către cadrul didactic. Se remarcă personalități ca: Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, GeorgeVâlsan, Mihai Ralea, Tudor Vianu și George Călinescu care vor susține acest principiu și în același timp, vor pleda pentru integrarea disciplinelor artistice în educație.

„ estetizarea învățământului este o formă de respect față de școlar și un mod de manifestare a umanismului pedagogic. S- a demonstrat, apoi, că frumosulnu se adaugă conținutului lecției, ci se încorporează lui, fiind un principiu de organizare și prezentare a conținutului de idei. Există o relație organicăîntre principiul estetic al învățământului și cerința actuală de creștere arandamentului activității didactice .” De aceea, profesorul trebuie să dispună de „ capacitatea de a introduce permanent și în mod adecvat frumosul în munca sa, manifestând în conceperea și desfășurarea lecțiilor,cultura și gustul său estetic”.

 Esteticul (imagine, mișcare, cuvânt etc.)   este un mijloc indispensabil, de cunoaștere și autocunoaștere, element ce contribuie la îmbunătățirea relațiilor interumane și la îmbogățirea emoțională. Arta nu modelează doar conduitele, dar oferă  o diversificare a trăirilor personale, stimulează dezvoltarea inteligenței emoționale, a empatiei și abilităților de comunicare cu celălalt.

3.2. Educație prin și pentru coeziune

Psihologul George Elton și sociologul Fritz Roethlisberger, în 1924, au realizat experimentul Hawthorne, spre a observa relația dintre condițiile de muncă și productivitate.

” Ceea ce a demonstrat experimentele în mod dramatic și concluziv a fost importanța atitudinilor și sentimentelor muncitorilor. În cele mai multe situații de muncă, semnificația unei schimbări este probabil să fie la fel de importantă, dar nu ai importantă decât schimbarea însăși.”

Experimentele au demonstrat că schimbările din mediul fizic sunt înțelese de muncitori prin atitudinile lor, prin semnificația pe care aceștia o dau schimbărilor. ”Apartenența muncitorilor la grupurile de muncă îi determină să acționeze într-o solidaritate naturală cu colegii. Individul nu reacționează neapărat la stimulente economice, el este totodată un produs al sentimentelor și al implicării emoționale.”Astfel, intreacțiunile sociale (de prietenie, de solidaritate) stau la baza organizațiilor. Mai mult, ”efectul Hawthorne” a demonstrat că performanța și satisfacția în muncă a angajaților sunt direct determinate de caracteristicile liderilor, de capacitatea acestora de a menține un climat de supraveghere și de conducere pozitiv, de interes față de angajați.

Tot în acest context al relațiilor umane, Chester Barnard, a formulat ”principiul acțiunii sociale cooperatoare”. Acesta pornește de la premisa că oamenii trebuie să coopereze, întrucât individul singular are o putere limitată de alegere și de acțiune, iar conducerea unei organizații are responsabilitatea de ” a formula scopuri comune și de a menține pozitiv moralul unei organizații”. De aici deducem rolul modelator al liderului în cadrul grupului.

„Clasa de elevi este un grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membrii egali între ei – elevii – și dintr-un animator – profesorul – ale căror raporturi sunt reglementate oficial, de tipuri de sarcină și de norme de funcționare”

În studiile de psihologie socială se pune în centru dinamica grupurilor, iar în cazul relației educator-elev, pe lângă aspectul cognitiv, climatul afectiv din acest grup are o importanță uriașă asupra motivației elevilor pentru participarea la activitățile școlare. În prezent, pedagogii contemporani încurajează o astfel de cooperare dintre elevi. Relațiile din interiorul grupului influențează atât dezvoltarea personlității cât și eficiența învățării.

Adrian Neculau și Mielu Zlate scot în evidență ” procesele specifice clasei de elevi ca grup: procesul de realizare a sarcinii-dacă îndeplinirea sarcinii apropie grupul de scopul său, membrii vor fi motivați să depună eforturi pentru realizarea ei; procesele afective – atracția dintre membrii grupului constituie o condiție fundamentală a performanțelor școlare, înalte, reprezintă o sursă de satisfacție personală și un factor a coeziunii grupului; procesul de influență –care asigură uniformitatea comportamentelor. ” 

Climatul de la nivelul clasei este definit ca atmosferă, starea afectivă a clasei, moralul clasei.

Caracteristicile climatului educațional al clasei sunt: comportamentele membrilor în situații școlare, relațiile sociale din interiorul grupului, tipul de autoritate exercitat, gradul de consens de la oră, cu profesorul.

Acest climat al grupului clasei influențează percepțiile copiilor și ale profesorului și reflectă motivația celor care participă la oră. Prin coeziune, elevii se simt valorizați și încrezători.

Resposabilitatea, respectul și unitatea reprezintă câteva valori ale clasei.

M. Deutsch (1990) a menționat că ”orice proces de cooperare se caracterizează prin: comunicarea deschisă și sinceră a unor informații relevante între participanți; accent pe evidențierea asemănărilor și minimalizarea diferențelor dintre membrii grupului; atitudinea pozitivă a fiecărui membru al grupului, unul față de celălalt, focalizarea pe sarcină.” 

Cooperarea conduce la atitudini de prietenie, de încredere și de ajutor mutual atunci când sunt de îndeplinit sarcini comune. Aceste atitudini apropie mult membrii grupului, asemănările dintre membrii grupului devenind mult mai importante decât diferențele dintre ei.

Construirea personalității elevului se realizează prin acțiune, confruntare, comunicare. Profesorul trebuie să evite pasivitatea și monotonia.

”…o lecție modernă, activ-participativă, se distinge prin caracterul ei solicitant, ceea ce presupune implicare personală și deplină a subiectului, până la identificarea lui totală cu sarcinile de învățare în care se vede antrenat”

Elevii dacă sunt antrenați într-o activitate plăcută, învață mai ușor, se simt implicați, iar ora le place mult.

3.3 Educație prin și pentru creativitate

Una dintre cerințele învățământului actual este de a forma la copii capacitatea de a gândi creator. Pentru ca elevii să dobândească capacitatea de a fi creativi, ei ar trebui implicați în situații de învățare în care să își dezvoltate aceste capacități

Michel Fustier numea creativitatea acel ”reflex fundamental” al spiritului care îl face pe subiect să practice o logică mai amplă, conformă nu doar cu regulile interne ale gândirii abstracte,ci cu mișcarea însăși a realității cu care spiritul va intra în rezonanță.

În psihologia românească, Paul Popescu Neveanu a elaborat modelul bifactorial al creativității:

1)la nivelul personalității creativitatea emerge din interacțiunea optimă dintre aptitudini și atitudini; dar aptitudinile nu sunt creative prin ele însele ci, devin astfel dacă sunt activate de motive si atitudini creative;

2) la creativitate contribuie toate procesele psihice, începând cu senzațiile și 

percepțiile și terminând cu afectivitatea și voința;

3) creativitatea este o proprietate a întregului sistem psihic uman care precum unlabora

tor, strânge și prelucrează informațiile și elaborează noi modele cognitiveimagistice. (P.P. Neveanu, 1971, 1978)

Un alt model elaborat de Tereza Amabile, din perspectiva psihologiei sociale a creativității, evidențiază pregnant rolul motivației în manifestarea creativității. Tereza Amabile analizează rolul motivației în realizarea sarcinilor creative și pune în balanță motivația extrinsecă și motivația intrinsecă. Concluzia ei este că motivația intrinsecă are rolul definitoriu în creativitate, dar ceea ce subliniază autoarea este legătura de intercondiționare dintre motivația intrinsecă și motivația extrinsecă în procesul creator.

Cercetătorii români ai domeniului (Mihaela Roco, Ana Stoica, Vitalie Belous) au adus contribuții cu privire la teoria blocajelor creativității. Aceștia insistă pe ”obstacolele de ordin psihologic”, în cadrul procesului de creație: lipsa flexibilității, fluența scăzută, rigiditatea funcțională, frica de critică, frica de ridicol, timiditatea, descurajarea și auto descurajarea.

Practicile educative de predare activizanta si de stimulare a potențialului creativ al elevului/studentului se înscriu în dezideratele pedagogiei postmoderniste, de cooperare și de reflecție asupra învățării. Specific instruirii interactive este interelația de învățare care se stabilește atât între elevi și profesor cât și între elev-elev. Munca activă și creativă a elevului are la bază procedee de construcție a cunoașterii, de restructurare a ideilor, de regândire a gândirii, metacogniția. Insușirea strategiilor metacognitive vizează reflectarea din partea elevului asupra propriei identități, ca subiect al învățării, efectuând analize de nevoi și așteptări educaționale proprii intereselor sale, în concordanță cu particularitățile și posibilitățile cognitive, practice și de efort intelectual și fizic.

Stimularea activismului și a creativității în școala presupune crearea unui mediu de învățare plăcut, interactiv și dinamic.

Conditiile si situatiile specifice care pot duce la dezvoltarea spiritului investigativ, a gândirii divergente, a atitudinii creative și active in scoala, pot fi considerate urmatoarele: stimularea comunicării prin organizarea de discuții libere, încurajarea elevilor pentru implicare, cultivarea independenței și a spontaneității

Profesorul este cel care trebuie să găsească cele mai eficiente modalități prin care să stimuleze potențialul creativ al fiecarui elev în parte, libertatea de exprimare și de manifestare. Activitățile trebuie gândite în așa fel încât să stimuleze gândirea critică, să-i învețe pe elevi să manifeste independență atunci când muncesc la oră.

Munca pe echipe, atitudinea binevoitoare și entuziastă a profesorului creează o atmosferă stimulatoare pentru activitate creativă a elevilor.

Conduita creativă a cadrului didactic este unul din factorii care asigură dezvoltarea potențialului creativ al elevilor. Predarea, ca proces creativ, presupune ca profesorul să medieze între elev și lumea cel înconjoară. El trebuie nu numai să organizeze spațiul și activitatea, ci și să participe alături de elevi la elaborarea cunoștințelor; să servească drept model în legăturile interpersonale și să încurajeze interacțiunile cooperante dintre elevi; să-i îndrume cum să-și folosească timpul, spațiul, echipamentul și materialele; să ajute individul sau grupul să surprindă din experiențe informațiile necesare, valorile și să le interpreteze și să le evalueze.

Proiectarea activității didactice presupune “căutarea unei articulații optime” între componentele procesului de învățământ (obiective, conținuturi, metode, mijloace, condiții socio-culturale, evaluari etc.)“ pentru obținerea unor rezultate maxime, de ordin calitativ și cantitativ. Aceasta este, deci, o problemă de strategie, de optimizare, de valorificare la maximum a tuturor resurselor și condițiilor date, opusă vechilor abordări reducționiste preocupate doar de descrierea conținuturilor de predat.”

În ”proiectarea învățării active și creative” profesorul Sorin Cristea propune anticiparea unor “strategii manageriale deschise, aplicabile în timp și spațiu” prin:

-” clarificarea scopului învățării creative” la nivelul interacțiunii existente între: operativitatea intelectuală – performanța școlara – restructurarea permanenta a activității de predare-învățare-evaluare;

– ”stabilirea sarcinilor cadrelor didactice” în condițiile învățării creative (individualizarea fiecarei secvențe didactice prin diferite procedee de aprobare/vezi sentimentul succesului, încurajare a spontaneității, stimulare a potențialului minim/ maxim, amendare a superficialității);

– ”crearea unei atmosfere afective optime”, necesară pentru anularea treptată a factorilor de blocaj (teama, tensiune, imitatie, conformism, criticism, frica);

– ”valorificarea psihologica deplina a corelatiei profesor-elev” la nivelul tuturor conținuturilor educației: intelectuale–morale–tehnologice–estetice– fizice.

Activizarea învățării nu este sinonimă cu supraaglomerarea elevului cu activități; ea trebuie înțeleasă mai mult ca o intensificare a muncii profesorului de a oferi elevilor oportunități de învățare, predarea fiind activitatea prin care cadrul didactic creează condiții favorabile apariției învățării la elevi.

Atmosfera creata în clasă de catre profesor constituie un factor care influențează comportamentul de învățare al elevului. Instaurarea unui climat favorabil unei conlucrări fructuoase între profesor și elevi, a unui climat caracterizat printr-o tonalitate afectivă pozitivă, de înțelegere, de responsabilitate, reprezintă o condiție principală ce trebuie realizată în lecție.

Profesorul creativ oferă posibilitatea elevilor de a-și spune parerea într-o atmosferă neautoritară, promovând o atitudine deschisă, prietenoasă, elastică, pozitivă si receptivă, apreciind ideile bune ale elevilor și neridiculizând nereușitele. El îngăduie elevului să-și manifeste curiozitatea, indecizia, interesul pentru schimbul de informații.

Când profesorul tratează de fiecare dată întrebările elevilor cu interes, când respectă opiniile celorlalți, intarește constant convingerea elevilor că pot emite idei valoroase, antrenându-i in procesul de evaluare, comunicandu-le criteriile de evaluare și oferindu-le timpul necesar exersării propriilor capacități.

Pentru a stimula activismul si creativitatea elevului, profesorul însușii trebuie să fie un tip creativ și activ, să manifeste un comportament și o atitudine pozitivă în acest sens.

”Instruirea interactivă și creativă” dă o altă dimensiune rolurilor și ipostazelor ale cadrului didactic, conform Mușata Bocoș : nu impune informatiile șțiintifice, ci “construiește dispozitive de învățare”, practicând o pedagogie diferențiată și individualizată; este proiectant, tutore, manager, moderator, organizator și gestionar al conținuturilor, activităților și experiențelor de formare; este mediator al învățării elevului într-un cadru euristic; este facilitator al învățător și autoformării; este consilierul elevului care are nevoie de sprijin în învățare; partener al elevului într-o relație educațională interactivă; coordonator al muncii elevilor; animator, activizant și catalizator al activităților formare, al comunicării al interacțunilor și al schimburilor interindividuale; scenograf, pregătind decorul desfășurării învățării eficiente; actor al demersurilor instructiv-educative; strateg-gânditor pentru a ajuta elevul în construirea cunoașterii prin restructurări  continui; reflexiv în timpul, înaintea și după acțiunea educațională, promovând gândirea reflexivă și predarea reflexivă; co-evaluator, alături de elev a procesului și produsului învățării;