Reforma Sistemului de Invatamant

Reforma sistemului de învățământ privită în contextul adaptării la cerințele unitare ale pregătirii profesionale la nivelul comunității europene este materializată prin proiectarea modulară a procesului didactic. Proiectarea curriculară este fundamentată pe O.U.G. 75/aprilie 2005 și Legea 87/2006 privind asigurarea calității educației.

Concepția de ansamblu a acestui tip de proiectare rezidă în parcurgerea a trei unități de compentență – cheie, generale și specializate.

Unitățile de competență cheie asigură trunchiul comun de instruire – educare, conform principiilor prevăzute de Ordinul 3973/2005 M.E.N. Realizarea unităților de competență cheie permit transferul formării pe piața muncii. Competențele realizate contribuie la o dezvoltare solidă, coerentă și integratoare a elementelor cognitive, atitudinale și practice necesare unei acțiuni eficiente în spațiul social și profesional. Având în vedere complexitatea misiunilor care implică intervenții corelate ale instituțiilor au fost proiectate competențe generale prin care se asigură pregătirea unitară, de nivel 3 avansat, pentru M.A.I. Modulele proiectate pentru unitățile de competență generale oferă o pregătire comună de nivel postliceal, în raport cu specificul activităților din cadrul M.A.I.

Pregătirea de specialitate răspunde cerințelor fiecărei structuri în raport cu misiunile prevăzute în legislația în vigoare.

Agentul de poliție este implicat în problemele comunității: acționează pentru a crea o atmosferă de respect și încredere reciprocă, iar alături de societatea civilă identifică problemele specifice cu care aceasta se confruntă, cauzele care generează și condițiile care favorizează săvârșirea de infracțiuni. Efectuarea activităților specifice de menținere a climatului de ordine și siguranță publică, de prevenire și combatere a fenomenului infracțional constituie activitatea de bază. În rezolvarea conflictelor agentul de poliție mediază, negociază și rezolvă conflictele în manieră oficială și neoficială și încurajează populația să rezolve în mod pașnic neînțelegerile cu ceilalți membri ai societății. Cu siguranță că pentru dinamizarea vechiului model de acumulare de informații, folosirea unei scheme de învățământ modular, cu unități de credit transferabile, este una dintre soluțiile posibile ce urmează a fi susținută după parcurgerea modulelor și dovedită prin eficiența și eficacitatea ei finală. Ceea ce caracterizează în primul rând noul sistem modular este flexibilitatea: domeniul de interes teoretic și practic, putând fi, în termeni reali, schimbat la intervale regulate de timp (1 – 2 ani), aceasta pentru a încuraja creativitatea și spiritul inovativ.

Specific sistemului de învățământ modular, competențele se evaluează la definitivarea acestora prin metodele stabilite de comisiile metodice, realizarea tuturor competențelor asigurând promovarea modulului și obținerea creditelor.

Evoluția concepțiilor despre evaluarea educațională parcurge, la sfârșitul secolului XX, momentele trecerii de la „cultura testării” la „cultura evaluării”, adică de la „măsurare” la evaluare „autentică”. Pornind de la întrebarea “ce rezultate dorim să obținem în urma învățării?" și de la analiza efectelor negative ale evaluării asupra curriculum-ului și activităților de formare, asupra formatorului și cursanților, s-a încercat o „re-proiectare” a evaluării. Teoreticienii nord-americani utilizează termenul de „evaluare autentică”, pentru a desemna această nouă concepție. Evaluarea nu mai este considerată doar o modalitate de control, finalizată potențial cu sancțiuni. Ea este concepută drept parte integrantă a întregului proces de instruire și nu etapă separată a acestuia. În acest nou context, rolul evaluării este de a sprijini învățarea și formarea, fără a le “distorsiona”. În literatura de specialitate se vorbește chiar despre “demistificarea evaluării”: eliminarea aurei misterioase pe care evaluarea o are uneori și asigurarea transparenței și credibilității acestui proces.

De la “cultura testării” la “cultura examinării”. De ce era necesară o nouă abordare? Multe lucrări de specialitate au analizat și au adus critici modelului psihometric, în special testelor standardizate care nu măsoară aspecte importante ale învățării și nu sprijină învățarea. Testele standardizate, normative, itemii cu alegere multiplă au rareori capacitatea de a evalua competențe superioare. Principalele critici aduse testelor standardizate au scos în evidență valoarea diagnostică redusă a informațiilor evaluative, evaluarea capacităților inferioare, încurajarea răspunsului la probleme predeterminate. Acestea nu reflectă diversitatea experiențelor cursanților, nu reflectă modul în care aceștia învață, ci doar rezultatele finale ale procesului didactic.

În acest context centrul degreutate al unei evaluării autentice va avea ca pubct principal de interes însăși procesul de învățare, punând un accent mai redus pe evaluarea cantitativă, finalăa învățării. Principalele caracteristici ale acestei noi concepții despre evaluare sunt prezentate astfel:

1. Evaluarea trebuie să fie reprezentativă pentru performanțele cursanților: cursanții realizează experimente, nu memorează informația; sarcinile sunt contextualizate, complexe; presupune metacogniție; oferă posibilitatea exprimării stilului de învățare al fiecăruia.

2. Criteriile de evaluare pun accent pe esențial, cursanții cunosc traseul învățării, competențele pe care trebuie să dovedească că și le-au format, criteriile de valuare a acestora

3. Rolul important al autoevaluării: cursanții își analizează rezultatele, la finele diferitelor etape, și cu ajutorul unor comparații își corectează “traseul” prin revizuirea strategiei de învățare.

4. Creează cursanților sentimentul că munca lor este importantă și nu doar rezultatele finale.

Preocuparea pentru găsirea și valorificarea unor noi metode de evaluare, mai ales pentru măsurarea acelor obiective aparținând domeniului afectiv, s-a concretizat în descoperirea și folosirea metodelor de evaluare alternative/complementare. Adaptat unui nou sistem de învățământ (cel modular) trebuie găsite noi modalități de evaluare sau adaptate cele existente.

Astfel, în această lucrare voi pleda pentru folosirea portofoliului, un instrument complex de evaluare, el cuprinzând experiența și rezultatele obținute prin celelalte forme de evaluare și care oferă posibilitatea de a emite o judecată de valoare pe baza unui ansamblu de rezultate ale unei persoane, având astfel un puternic caracter inter/pluridisciplinar și transdisciplinar. Portofoliul este un instrument de evaluare prin care cursantul prezintă activitatea sa și produse ale activității sale într-o perioadă mai lungă de timp (două săptămâni, o lună, două luni etc.). Portofoliul oglindește atât evoluția cursanților, cât și performanțele principale și opțiunile acestora. Un portofoliu poate include și dovezi ale rezultatelor cursanților consemnate prin alte metode sau instrumente de evaluare (de ex., autoevaluare, proiecte, teste). De asemenea, poate include informații despre activități extra-curs, care au legătură cu domeniul.