Referat Ultima Noapte de Dragoste Intaia Noapte de Razboi

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a apărut în perioada interbelică (1930) marcând un moment novator în contextul prozei românești prin sincronizare cu literatura universală.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, și un roman al autenticității și al experienței.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul spre estetica autenticității, narațiunea concentrându-se asupra evenimentelor vieții interioare, autenticitatea fiind redată prin exprimarea “exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experiențe de viață “adevărate”. Este un roman al experienței și al autenticității pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a unor experiențe definitorii.

 În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, „povestea studentului în filozofie Ștefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăiește agonia și moartea iubirii lui” (Tudor Vianu).

 Tema romanului o constituie dragostea și războiul ca experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist.

Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieții. Simetria titlului corespunde celor două părți ale romanului. Persistența cuvântului „noapte” în ambele părți ale titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experiențe în care se consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.

 Sunt prezente toate modurile de expunere. Narațiunea este principalul mod de expunere, prin descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât și indirect, prin fapte, gânduri, gesturi, sentimente iar dialogul susține veridicitatea.

  Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) narațiunea la persoana I, sub forma unei confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât și flashback-ul (memoria involuntară).

 Conflictele romanului sunt interioare și au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în relația de cuplu cu Ela) și cu lumea însăși (în razboi).

 Romanul este structurat în două părți, precizate în titlu, care indică temele romanului: cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist.

 Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficțiune și exprimă aspirația către sentimentul de iubire absolută.

 Incipitul romanului îl prezintă pe Ștefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.

 Eroul asistă la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuție îi declanșează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

 Inițial, căsnicia sa cu Ela este liniștită, cei doi duc un trai modest dar par fericiți. Ulterior, moștenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viața tânărului cuplu. Noul statut social și material o transformă pe Ela, îidezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..

 Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji. În casa acestei verișoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ștefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înșela.

 Odată cu această situație, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să pună la cale o întragă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din toată această situație rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufletești și de conștiință. 

După o scurtă despărțire, Ela și Ștefan se împacă și îi aranjează Elei petrecerea verii la Câmpulung. Când îl zărește în oraș pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraș pentru a se vedea cu Ela și prin urmare îi este, cu siguranță, amant. Plănuiește să-i omoare pe amândoi, dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.

  Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experiență reală a autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum și articole și documente din perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.

 Autorul transcrie experiența realității atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia fiind demitizată. Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator față de celelalte aspecte ale existenței sale.

 Pe front, Ștefan Gheorghidiu este rănit și spitalizat. Fiind în convalescență, el se întoarce în București. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină și își dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăște să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți …, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”, rămânând singur.

 Construcția personajelor este realizată într-o manieră modernă. Narațiunea se concentrează asupra evenimentelor vieții interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză psihologică (introspecția, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).

 Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în același timp și personajul – narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al autorului. El trăiește în două realități temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povestește întâmplările de pe front și cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experiența subiectivă a iubirii, cât și pe cea obiectivă a razboiului.

 Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpățânare adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.

Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă și introspecție: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel și eu mă simțeam imbecil și ridicol și naiv”.

 Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile și cuvintele lui cât și din relația protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.

 Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut.

  Prima experiență a cunoașterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire pasională, puternic reflexivă și hipersensibilă, Ștefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniștii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuțios, cu luciditate. Personalitatea sa se definește în funcție de acest ideal – dragostea, Ștefan sperând să găsească în Ela idealul său de iubire și feminitate către care aspira cu toată ființa.

 Inițial, el a crezut că trăiește marea iubire: „Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic”, iubirea lui fiind născută din admirație și duioșie: „Iubești întâi din milă, din admirație, din duioșie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eșecul. Primirea moștenirii generează criza matrimonială. Ela cedează tentațiilor mondene spre deosebire de Ștefan, care refuză să adopte comportamentul superficial al celorlalți.

 Gelozia, îndoiala personajului înregistrează și alte etape ale destrămării cuplului: ruptura, împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.

  A doua experiență a cunoașterii, războiul, este o experiență trăită direct și care lasă definitiv în umbră experiența iubirii. Demistificat – războiul e tragic și absurd, înseamnă noroi, arșiță, frig, foame, păduchi, murdărie și mai ales frică – descris într-o viziune realistă, în numele autenticității și al adevărului.

 Confruntat cu situații-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâșia trupul”. Drama colectivă a războiului anulează drama personală, a iubirii. Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator față de celelalte aspecte ale existenței sale.

  În concepția lui George Călinescu, Ștefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent”.

 Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea și povestirea sunt înlocuite cu analiza și interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susține autenticitatea limbajului, care se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă și nervoasă, fiind analitic și intelectualizat.

  Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, și un roman al autenticității și al experienței prin temele abordate (iubirea și războiul), prin complexitatea personajelor, prin concentrarea narațiunii asupra evenimentelor vieții interioare, prin deplasarea interesului spre estetica autenticități și prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor experiențe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.

Bibliografie:

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, 1973

Scriitori români- Mic dicționar, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978

Gabriel Dimisianu, Prozatori de azi, Ed. Cartea Românească, 1970